Sunteți pe pagina 1din 10

OPORTUNITATEA EXTINDERI UNIUNII

EUROPENE

București

2010
Ideea organizării europene a apărut încă din Antichitate. Primul exemplu de organizare
politica se regasea la Roma1, care de la o comunitate restrânsă la dimensiunea unui stat , a realizat
într-o primă etapă unitatea peninsulei, stabilind încetul cu încetul autoritatea sa în jurul întregii
Mediterane şi mai apoi până la “marginile lumii”, de la Atlantic la Marea Neagră şi Marea
Caspică.

Inițiativa cea mai spectaculară a epocii a fost cea luată de Aristide Briand în cadrul
Societăți Națiunilor, când, la 7 septembrie 1929, a propus Adunarii generale a Societății Națiunilor
să creeze , între statele europene, o legatură federală, dar fară să se aducă atingere suveranității
acestor state, propunere în urma căreia Aristide Briand a primit sarcina să prezinte un
memorandum asupra „organizarii unui regim de uniune federală europeană”. Aşadar, Briand, cu
toate că este un partizan al noţiunii de federalism, precizează de îndată că “liantul federal nu va
trebui să atingă suveranitatea nici uneia dintre naţiunile care ar putea face parte din această
asociaţie”.
Din nefericire, criza economică din 1929 şi instaurarea unor regimuri naţionaliste în Italia
şi Germania au distrus în faşă toate proiectele de constituire a unei Europe unite. A trebuit aşteptat
sfârşitul celui de-al doilea război modial pentru a asista la reapariţia acestor proiecte stimulată de
dorinţa ardentă de a garanta pacea în Europa (trebuia dată o consistenţă cuvintelor de ordine
“niciodată să nu mai fie război”). Procesul de criză a Uniunii Europene nu a început, deci, cu
adevărat, decât după al doilea război mondial.

Proiecte mai concrete de organizare europeană au apărut, după cum spus și mai devreme,
mai ales după cel de-al doilea Razboi Mondial. Prima faza din acest proces a fost crearea
Beneluxului in 1944; Beneluxul fiind reprezentat de urmatoarele țări: Olanda, Belgia și
Luxemburg.

Următorul pas în crearea unei unități politice și economice pe teritoriul european a fost
făcut în anul 1958 prin inființarea Comunității Europene ( Comunitatea celor 6 State ): Franța,
Italia, Republica Federală Germană, Olanda, Belgia și Luxemburg.

Următoarele valuri de extindere au avut loc in anii:

 1973 : Danemarca, Irlanda și Marea Britanie;

 1981 : Grecia;

 1986 : Portugalia și Spania;

1
1 : Ion P. Filipescu, Augustin Fuerea, Drept instituțional comunitar, Actami, București 2000, pag. 9.
 1995 : Austria, Finlanda și Suedia;

 2004 : Cipru, Cehia, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia,


Slovenia și Ungaria. Aceasta a fost cea mai amplă extindere pe care a
cunoscut-o UE şi un pas istoric în direcţia unificării Europei după decenii
de scindări cauzate de Războiul Rece;

 2007 : Bulgaria și Romania.

Primirea noilor ţări presupune un proces de adaptare şi costuri suplimentare din partea
tuturor actorilor implicaţi, deoarece, sistemele politice sunt, prin definiţie, rezistente la schimbare,
iar aceasta conduce mai totdeauna la scepticism şi la adoptarea unei atitudini defensive. La acestea
mai contribuie şi faptul că adaptarea nu este întotdeauna uşor de înfăptuit, mai ales dacă într-un
nou stat membru există controverse cu privire la Uniunea Europeană (cum a fost cazul Marii
Britanii) sau dacă noul stat membru nu poate să fructifice pe deplin avantajele apartenenţei la U.E.
(cum a fost cazul Greciei).

Construcţia europeană îşi are originea în voinţa suverană a statelor, concretizată într-un
sistem de tratate în care s-au statuat modalităţile de funcţionare, atribuţiile şi răspunderile
organelor şi instituţiilor comunitare. Astfel, întreg sistemul european a fost edificat prin
consimţământul liber exprimat al statelor membre, care au convenit să constituie o organizaţie cu o
largă autonomie şi cu instituţii proprii.

Statele membre s-au angajat ca obiectivele asumate să fie aduse la îndeplinire prin
intermediul unor instituţii specifice, potrivit competenţelor ce le sunt atribuite. În acelaşi timp,
statele membre trebuie să acţioneze nu numai în mod colectiv, ci şi individual, în sensul punerii în
aplicare a măsurilor ce le privesc, tinand cont de faptul că pentru aderare trebuiesc indeplinite o
serie de criterii impuse de Uniunea Europeană.

Experienţa a arătat că procesul de acomodare nu este chiar atât de dificil, iar valul de
extindere din 2004 este un exemplu în acest sens, mai ales datorită procesului îndelungat de
învăţare la care au fost supuse ţările candidate, proces prin care a trecut şi România, de la
momentul înaintării cererii de aderare şi până la valorificare acestuia la 1 ianuarie 2007.

Extinderea Uniunii Europene a adus avantaje economice şi politice enorme, atât pentru
vechile, cât şi pentru noile state membre. A contribuit la creşterea nivelului de trai în noile state
membre, a facilitat modernizarea economiilor acestor ţări şi a creat instituţii mai stabile.
Extinderea a dus la îmbunătăţirea majoră a standardelor de viaţă în noile state membre, la
modernizarea economiilor şi la stabilizarea instituţiilor şi a legislaţiei. De asemenea, a creat noi
oportunităţii de investiţii şi export pentru întreprinderile din vechile state membre. Uniunea a
beneficiat, în ansamblu, de intensificarea schimburilor comerciale pe teritoriul său, devenind mai
competitivă.După aderarea noilor state, vechile țări membre se bucură de noi oportunităţi de
investiţii şi de export pe teritoriul noilor unități statale.

De asemenea, extinderea UE către est a adus stabilitate pe plan politic şi garantează


funcţionarea democraţiei şi a statului de drept în toată Europa, inclusiv în ţările balcanice care
doresc să adere la Uniune. De asemenea, Uniunea Europeană are un cuvânt mai greu de spus în
problema combaterii schimbărilor climatice şi a crizei financiare.

Integrarea rapidă a stimulat creşterea economică a noilor membrii. Totuşi, în unele noi state
membre, a dat naştere şi la vulnerabilităţii care s-au agravat odată cu actuala recesiune mondială.
Însă U.E. deţine mijloacele prin care poate face faţă crizei. Pactul de stabilitate si crestere al U.E.,
împreună cu strategia pentru creştere economică şi ocuparea forţei de muncă, promovează
„sănătatea” finanţelor publice şi reformele structurale. În plus, U.E. oferă sprijin financiar prin
fondurile structurale şi fonduri de coeziune, Banca Europeană de Investiţii şi mecanismul de
asistenţă pentru balanţele de plăţi.

Însă recesiunea economică cu care ne confruntăm în prezent a condus la luarea unor măsuri
protecţioniste care constituie o ameninţare la adresa succesului înregistrat în urma extinderii.
„Mulţi europeni se întreabă în ce măsură este oportună o nouă extindere U.E. în contextul crizei
economice”, a declarat recent comisarul pentru extindere Olli Rehn. „Când vine vorba de
combaterea recesiunii economice, nu trebuie să facem din extinderea U.E. un ţap ispăşitor, nu
aceasta este cauza problemelor noastre sociale.”

Din contră, o piaţă unică puternică este vitală pentru relansarea economiei europene. Noile
state membre sunt încurajate să-şi continue reformele care vizează integrarea economică şi
politică, care sunt esenţiale pentru garantarea succesului procesului de extindere.

În prezent, trei state (Croaţia, Turcia şi Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei


(FYROM2)) au fost acceptate oficial drept ţări candidate la aderarea la U.E. . Cinci state din
Balcanii de Vest (Albania, Bosnia şi Herţegovina, Muntenegru, Serbia şi Kosovo) au statutul de
ţări potenţial candidate .

2 : Former Yugoslav Republic of Macedonia - Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei .


În continuare voi incerca să fac o analiză luând în considerare mai multe aspecte: politic,
economic, social, geografic și geostrategic, etc. , asupra extinderii U.E. către est si către noile state
înfiintate în Peninsula Balcanică.

La o primă vedere se constată că o tendință de extindere a Uniunii Europene în interiorul


Peninsulei Balcanice ( Albania, Bosnia si Herzegovina, Croatia, Muntenegru și Macedonia ), dar și
înspre partea de est a Europei, anume în Moldova, Ucraina și înspre Turcia, care va fi tratată mai
pe larg în prezenta lucrare.

Datorita faptului că aceste țări balcanice provin din fosta Republica a Yugoslaviei și au fost
divizate în urma conflictelor armate, ce s-au întins pe parcursul a mai multor ani, prin aderarea la
U.E. va fi nevoie de o infuzie foarte mare de fonduri, care la inceput vor avea rolul doar de aducere
la un standard acceptabil pentru U.E. .

Un alt impediment în calea aderării statelor mai sus menționate, este acela că populația, din
zona balcanica, este predominant musulmană, iar acest lucru este privit cu scepticism de
populațiile statelor resortisante Uniunii. Acest lucru se intamplă deoarece locuitorii spațiului
comunitar sunt într-o proporție foarte mare creștini.

Un alt stat care dorește sa adere la Uniunea Europeană, Ucraina, ţară importantă pentru
tranzitul gazelor, îsi va modifica infrastructura, în timp ce U.E. va progresa în privinţa obiectivului
de îmbunătăţire a securităţii energetice.

• Cazul Turciei

Turcia este o ţară în sud-estul Europei şi Peninsula Anatolia din Asia. Este continuatoarea
statului istoric numit Imperiul otoman.

Cândva ‘’bolnavul Europei’’, statul turc constituie în continuare dilema spinoasă și


pendinte de 40 de ani pe masa decizională comunitară. Cu un acord de asociere la U.E. încă din
1963, beneficiind de statulul de aliat în N.A.T.O. , de spijinul diplomatic al Washingtonului în
chestiunea aderării și lobby-urilor numeroaselor comunități turcești din Europa, avand o parte
deloc neglijabilă a economiei bazată pe investițiile marilor firme europene, Turcia nu are la acest
moment decât un statut de candidat dificil.
Administrația de la Washington nu a pierdut nici o ocazie pentru a-și exprima susținerea
pentru aderarea Turciei, aderare care răspunde în viziunea lor unei logici de alianțe strategice greu
de slăbit, unei consolidări a poziției sale în zonă care să-i asigure îndeplinirea priorităților de
politică externă.

Situația Turciei, țară cu un standard de democrație discutabil, este simptomatică din


punctul de vedere al autorului în chestiunea limitelor de extindere ale Uniunii. Cu o populație
preponderent musulmană, de 65 mil. locuitori, și o suprafață ( întinsă pe 2 continente ) cât o
pătrime din actualul areal comunitar, Turcia ar modifica, prin includerea sa, caracterul unitar
european și, de ce să nu o recunoaștem, crestin al Uniunii. Ar oferi în schimb noi vecini interesanți
doar din punct de vedere al competiției geo-strategice pentru controlul resurselor din regiunea
Asiei Centrale, a Mării Caspice și a Orientului Mijlociu, dar exportator tradițional de terorism
islamic, droguri, trafic de arme și carne vie. Mai mult, Uniunea ar moștenii gravele probleme
etnice ale minorității kurde, sursă de război civil și diferende teritoriale cu alte 2 țări ( Iran și Irak )
în încercarea de prevenire a proclamării unui Kurdistan independent. Sistemul decizional
comunitar ar suferi ajustări esențiale, Turcia fiind îndrituită să revendice în consiliu un număr
similar de voturi celor 4 mari actori: Germania, Franța, Marea Britanie și Italia. Din punct de
vedere al integrării economice, Turcia ar trebui să devină cel mai mare consumator al fondurilor
structurale în detrimentul actualilor nou veniți din Europa de Est, despre care nu știm deci cum vor
vota în chestiunea invitării Ankarei.

Integrarea unui stat precum Turcia este considerată o veritabilă hazardare politică cu grad
de risc economico-financiar3 ridicat pentru bugetul comunitar.

Dacă privim pe hartă observăm că în afara de Iran și Irak, odată cu aderarea Turciei, apar
noi vecinim, cum ar fi: Siria, Armenia ( conflictul din Nagorno-Karabach ), Georgia ( confruntată
la randu-i cu spectrul războiului civil secesionist în Oseția de Sud – pupila Moscovei ).

Un alt aspect de natură geo-politica l-ar constitui situarea Turciei în apropierea atât a
surselor energetice vitale din Caspică și Caucaz.

3 : dincolo de politica internă marcată de ajungere la putere în 2003 a unui partid cu tendințe islamiste și de prezența în
parlament doar a înca unei formațiuni politice , Turcia a iesit cu greu din criza finaciară gravă declașantă în februarie
2001 și care a necesitat intervenția de urgentă a FMI; cifrele publice comunitare arătau, de altfel, chiar și pentru anul
de dinaintea crizei o situație economică deloc roză, cu o inflație de peste 54 % și un venit pe cap de locuitor de numai

6400 €.
Nici argumentul soluționării implicite a conflictului cipriot nu rezistă atâta vreme cât aliați
fiind în cadrul N.A.T.O. , Turcia și Grecia au continuat să aibă o relație belicoasă, deloc benefică
organizației.

Este de presupus că Turcia nu o să poată să adere la Uniunea Europeana înainte de 2014,


acest lucru fiind cauzat de problemele financiare la care este supusă. Un stat cu o suprafață mare,
dar sărac, care în momentul aderării va avea nevoie de o finanțare substanțială din partea statelor
member ale U.E. . Acest lucru nu este cuprins în bugetul 2007 – 2013 al Uniunii, care este deja
elaborat. Sunt semnale potrivit cărora negocierile or să dureze chiar mai mult, Turcia avand de
armonizat nu mai puțin de 35 de capitole importante în legislația națională. Teoretic, în final s-ar
putea ca nici să nu fie admisă, însă până în prezent nici o candidatură nu a fost respinsă de către
Comisia Europeană. Deschiderea capitolelor de negociere va începe peste câteva luni, cu stabilirea
parcursului, a termenelor limită pentru implementarea noii legislații. În mod special, Ankara va
întâmpina dificultăți pentru a se alinia la practicile europene în ceea ce privește protecția mediului,
având de investit miliarde de euro, legislația muncii și a protecției sociale vor trebui refăcute, să
elimine orice fel de discriminare, iar ajutoarele acordate regiunilor sărace și anumitor ramuri
industriale vor fi suspendate.

Opinia publică, în marea ei majoritate, nu vrea ca Uniunea Europeană să continue procesul


de extindere, în special când vine vorba de Turcia. Respingerea Constituției Europene a însemnat
fără echivoc: „Nu pentru o uniune «sans frontieres»“. Sondajele de opinie realizate în ultimul timp
confirmă aversiunea față de aderarea a noi state, mai ales în cazul Turciei. 42% din cetățenii
francezi consideră că identitatea lor este mai degrabă amenințată de planurile de extindere ale
Bruxellesului, în loc să-i protejeze. Decizia luată pe 3 octombrie 2005, de începere a negocierilor
cu Turcia, este departe de ceea ce înseamnă un proces democratic, fiind impusă împotriva voinței
populare. Aceste cuvinte se pot citi în presa franceză, austriacă, germană, etc. După rezultatul
negativ al plebiscitului din primavară, Uniunea se pare că și-a pierdut gustul pentru consultările cu
propria populație, adoptând decizii care implică profund viitorul celor 25 de state membre, fără a
mai ține cont de părerea propriilor cetățeni.

În concluzie, Comisia Europeană a recomandat în anul 2005 începerea negocierilor de


aderare a Turciei la Uniunea Europeană, pe baza progreselor făcute în domeniul drepturilor omului
și al economiei. Reformele constituționale din 2001 și 2004 au fost completate prin pachete
legislative ce aveau rolul de a scoate Turcia din criză. Rolul armatei în politica statului a fost
limitat pentru a corespunde criteriilor europene. Turcia și-a liberalizat sistemul politic și a relaxat
restricțiile din domeniul libertății presei și al dreptului la libera asociere și exprimare. Minoritățile
au căpătat dreptul de a studia și de a se exprima în limba maternă. Ankara a abolit pedeapsa cu
moartea și a luat măsuri pentru a elimina tortura în timpul interogatoriilor și a reformat sistemul
juridic. În sud-estul Turciei a fost ridicată starea de urgență impusă de confruntările cu minoritatea
kurdă, care a condus de-a lungul vremii la abuzuri ale armatei în regiune. Guvernul Turciei a reușit
să reducă inflația și să obțină o creștere economică de 5% în 2004.

Oficial, Turcia cere aderarea la Uniunea Europeană pentru întărirea economiei sale, grație
deschiderii piețelor comunitare. În prezent, U.E. îi acordă deja un miliard de euro, ca ajutor anual.
Este de înțeles că numeroase cercuri financiare europene se așteaptă la profit de pe urma acestei
extinderi și este de așteptat că lărgirea înseamnă și delocalizarea industriei europene, dar și intrarea
micului - dar performantului - complex militar israeliano-turc în concurență directă cu industriile
europene. Să nu mai vorbim de forța de muncă ieftină. Despre toate acestea a avertizat Comisarul
pentru agricultura al Uniunii, Franz Fischler: “Costul anual al acestei aderări pentru bugetul
european, doar în sectorul agricol, va fi mai mare decât pentru cele 10 țări recent admise în U.E. .”
(Financial Times, 10 sept. 2004 )4.

Aderarea Turciei la Uniunea Europeană semnifică pentru Ankara o schimbare majoră în


structurile de producție și pentru satele turcești, iar pentru Bruxelles un cost adițional care poate fi
comparat în mare cu cel al lărgirii care a avut loc la data de 1 mai. Este dificil să se avanseze o
cifră exactă a acestor costuri și de aceea e important să se facă o analiză a impactului” a adăugat
Franz Fischler. În sfârșit, el a subliniat că “ un acord favorabil în ceea ce privește candidatura
Turciei nu va semnifica că procesele și conceptele de integrare în Politica Agricolă Comună
utilizate pentru celelalte zece noi state membre vor putea fi aplicate și în cazul Turciei”.

Rolul important pe care poziția geografică i-o conferă în zona va implica, treptat, o
reconsiderare a geopoliticii europene. După aderarea Turciei vom vorbi despre un spațiu comunitar
ale cărui frontiere vor ajunge până în Orientul Mijlociu și în Caucaz, zone strategice, instabile din
punct de vedere al securității, dar bogate în resurse energetice. O simplă privire analitică a hărții ne
arată că aceste zone strategice instabile corespund sferei de influență geopolitică a Turciei, a
rivalităților istorice în care a fost implicată. Pusă în fața conflictelor din Caucaz și abordând direct
tensiunile din Irak, Iran și Siria, Uniunea Europeană va trebui să-și consolideze segmentul de
apărare și de securitate, să suplimenteze bugetul pentru acest sector, și nu în ultimul rând să
gestioneze din perspectiva valorilor sale, focarele existente. Pentru a răspunde tuturor acestor
exigențe, Bruxellesul va trebui să dea consistență dimensiunii externe a politicii sale și să-și

4 : Uniunea Europeană: obiective, istoric, etapele extinderii, tratate, simboluri : www.intercultural.ro


definească în termeni clari noua viziune geopolitică. Se va încerca astfel un transfer de stabilitate
din interiorul granițelor europene spre zonele tensionate din imediata sa vecinatate.

Responsabilitățile pe care Uniunea Europeană este dispusă să și le asume țin de mizele pe


care le generează contextul geopolitic global, de scena pe care va acționa. Din aceasta perspectivă,
atât Turcia cât și U.E. evoluează într-un mediu regional cu conexiuni multiple de tip rețea și într-
un mediu internațional în recompunere. Spatiul Mării Mediterane și al Mării Negre, accesul la
resursele din Orientul Mijlociu, includerea în limitele sale a unui segment important din traseele
energetice, sunt elemente de bază ale raționamentului făcut în favoarea deschiderii negocierilor de
aderare.
Bibliografie :

G. Angliţoiu : Problematica de securitate a Uniunii Europene în perioada post-Război Rece


- Ion P. Filipescu, Augustin Fuerea : Drept instituțional comunitar, Actami, București 2000

- http://ec.europa.eu

- www.rau.ro

- http://www.ziua.net

- http://www.europarl.europa.eu

- www.euractiv.ro