Sunteți pe pagina 1din 24

Cap.

I INSTALAŢII DE PRODUCERE, TRANSPORT SI


DISTRIBUŢIE A ENERGIEI ELECTRICE
1. Sistem electroenergetic
Un ansamblu de echipamente electrice interconectate intr-un spaţiu dat şi
reprezentând un tot unitar, cu o funcţionalitate bine determinată formează o
instalaţie electrică.
Echipamentele electrice ale instalaţiilor electrice sunt constituite din
maşinile, aparatele, dispozitivele şi receptoarele electrice interconectate în
cadrul instalaţiei prin reţele electrice. Receptorul electric este un ansamblu
electric care absoarbe energie electrică şi o transformă în altă formă de energie
(mecanică, termică, luminoasă etc.) în scop util.
Ansamblul instalaţiilor electrice de producere, transport, distribuţie şi
utilizare a energiei electrice, interconectate intr-un anumit mod şi având un
regim comun şi continuu de producere şi consum de energie electrică,
alcătuiesc un sistem electroenergetic.
După cum rezultă din definiţie, sistemul electroenergetic cuprinde:
- instalaţiile electrice de producere a energiei electrice (generatoarele din
centralele electrice);
- instalaţiile electrice de transport al energiei electrice (linii aeriene şi
subterane, staţii de transformare);
- instalaţiile electrice de distribuţie a energiei electrice (linii, posturi de
transformare, tablouri de distribuţie, coloane, circuite);
- instalaţiile electrice de utilizare a energiei electrice (receptoare
electrice):
Reprezentarea schematică a unui sistem electroenergetic este redată în
figura 1.1 unde s-au folosit notaţiile: CTE - centrală termoelectrică, CHE -
centrală hidroelectrică, CNE – centrală nuclear-electrică, ST 1 staţie de
transformare ridicătoare de tensiune, ST2 - staţie de transformare coborâtoare de
tensiune, LEA - linii electrice aeriene, LES - linii electrice subterane, PT - post
de transformare, Rl - receptoare de medie tensiune, R2 - receptoare de joasă
tensiune.

Fig.1.1. Sistem energetic.

Sistemul electroenergetic naţional este realizat prin interconectarea


sistemelor regionale create în jurul centralelor electrice amplasate în diferite

1
zone geografice. Sistemul conţine mai multe noduri reprezentate prin centrale
electrice sau staţii de transformare. Având în vedere că orice centrală conţine o
staţie de evacuare a energiei electrice produse, se poate considera ca nodurile
sistemului electroenergetic sunt constituite, practic, din staţii de transformare.
Sistemul energetic cuprinde, pe lingă sistemul electroenergetic, toate
instalaţiile (neelectrice) care concură la punerea în mişcare a generatoarelor
electrice din centrale precum şi maşinile şi mecanismele antrenate de motoarele
electrice din instalaţiile de utilizare.

2. Instalaţii de producere a energiei electrice


Energia electrică se produce, practic în exclusivitate, în centrale electrice,
care reprezintă un complex de instalaţii care transformă o formă primară de
energie în energie electrică.

Fig. 1.2. Sistemul energetic naţional (SEN)

Energiile primare se clasifică după cum urmează:


- existente direct în natură: apă, vânt, căldură (energia solară);

2
- legate chimic: cărbune, lemn, turbă, ţiţei, gaze naturale, gaze de furnal,
gaze de cocsificare;
- legate în atomi.
Schematic, procesul de transformare a energiei primare în energie
electrică are loc ca în figura 1.3. Producerea energiei electrice prin
transformarea directă a energiei primare (generatoare MHD generatoare
termoionice, celule solare), nu se aplică pe scară largă în centralele electrice,
fiind încă în faza de cercetare, prototipuri, experimentări.

Fig. 1.3 Procesul de producere a energiei electrice

In funcţie de sursa de energie primară, principalele tipuri de centrale


electrice sunt: centralele termoelectrice, centralele hidroelectrice şi centralele cu
energie nucleară.
2.1. Centrale termoelectrice
In prezent, cea mai mare parte a energiei electrice produse în lume se
obţine în centrale termoelectrice.
Centrala termoelectrică transformă energia latentă a combustibililor în
energie termică; aceasta se cedează fluidului de lucru (apa-abur) şi este
transformată de motorul termic (turbină) în energie mecanică, care la rândul ei,
prin intermediul generatorului, se transformă în energie electrică.
Principiul de transformare a energiei termice în energie mecanică, intr-o
centrală termoelectrică este următorul: în cazan are loc creşterea presiunii, prin
încălzire, iar în turbina destinderea fluidului de lucru.

Fig. 1.4 Centrala termoelectrică


După felul energiei livrate, centralele termoelectrice se clasifică in:
- centrale termoelectrice cu condensaţie, care produc numai energie
electrică;

3
- centrale electrice de termoficare, cu producere combinată de energie
electrică şi termică.
După tipul motorului termic, centralele termoelectrice sunt cu turbine cu
abur, cu turbine cu gaz sau cu motoare cu ardere internă.
Pentru ca fluidul apa-abur, care lucrează în circuit închis, sa producă
lucru mecanic, este necesar ca, conform celui de-al doilea principiu al
termodinamicii, el să evolueze între două surse cu temperaturi diferite: una
caldă (T1) şi una rece (T 2).
In cazul centralelor termoelectrice sursa caldă se găseşte în cazan, din
care fluidul de lucru iese sub formă de abur supraîncălzit şi la presiune ridicată,
iar sursa rece în condensator, unde aburul destins în turbină este răcit şi se
transformă în apa distilată.
Schema de principiu a funcţionării centralei termoelectrice cu condensaţie
este reprezentată în figura 1.3. Principalele circuite: ale unei centrale
termoelectrice sunt:
- circuitul abur-apă: apa de alimentare se pompează, prin pompa de
alimentare şi preîncălzitorul de apă, în cazan, unde se supraîncălzeşte prin
căldura degajată de arderea combustibilului. Transmiterea căldurii se face prin
suprafeţele de încălzire, constând din ţevi ale cazanului. Aburul care iese din
cazan, la presiune mare şi temperatură înaltă, se destinde în turbină. Energia
cinetică a aburului, rezultată în urma variaţiei de volum, acţionează asupra
paletelor rotorului turbinei, punându-l în mişcare de rotaţie şi transformându-se
astfel în lucru mecanic. După ieşirea din turbină, aburul se condensează în
condensator. Condensatul care rezultă este trimis înapoi în cazan, cu ajutorul
pompelor de condens şi de alimentare. Circuitul abur-apa este circuitul de bază
al unei centrale termoelectrice cu turbine cu abur, el hotărând tipul şi
randamentul acestor centrale;

4
Fig. 1.5. Schema tehnologică a unei CTE reale

5
Fig. 1.6. Diagrama apă-abur

- circuitul apei de răcire poate fi deschis, închis sau mixt, după felul şi
debitul disponibil al sursei de apă pentru răcire. în cazul unui circuit deschis,
apa de răcire se ia dintr-un râu, lac sau din mare şi se trece prin condensator
unde absoarbe căldura eliberată prin condensarea aburului destins în turbină.
Apa de răcire încălzită se evacuează înapoi în sursa, unde prin suprafaţă liberă a
cursului de apa cedează mediului înconjurător cea mai mare parte din căldura
absorbită. Necesarul de apă de răcire la o termocentrală cu abur fiind foarte
mare (0,2 ...0,4 m3/kWh), când nu se dispune de apa de răcire suficientă se
adoptă sistem ul de răcire în circuit închis sau mixt. La răcirea în circuit închis,
apa încălzită în condensator şi pusa în circulaţie de către pompele de circulaţie,
se răceşte în turnuri de răcire;
- circuitul aer-gaze: aerul, luat din atmosferă pentru ardere, preia
produsele de ardere gazificate. Gazele de ardere străbat apoi suprafeţele de
încălzire ale cazanului şi sunt refulate în atmosferă;
- circuitul combustibil-cenuşă: combustibilul se gazifica prin arderea sa în
focarul cazanului, luând oxigenul din aer; energia chimică conţinută în
combustibil este transmisă gazului sub formă de căldură. În acelaşi timp,
corpurile incombustibile rămân sub formă de cenuşă şi zgură (in funcţie de
natura combustibilului, ele pot reprezenta 1% dar pot ajunge şi la 40 -50%);
- circuitul electric constă din înfăşurările generatoarelor racordate la
bornele generatoarelor şi schemele electrice de conexiuni ale centralei şi ale
serviciilor interne. Tensiunea la borne a generatoarelor este de 6 sau 10 kV.

6
Serviciile interne necesită 7 -10% din puterea instalată, mari consumatori interni
fiind pompele de alimentare.
Toate procesele de transformare care au loc în circuitele unei centrale
electrice sunt însoţite de pierderi. In figura 1.7 sunt prezentate simplificat, sub
forma diagramei Sankey, procesele şi etapele de transformare ale energiei intr-o
centrală termoelectrică cu turbine cu abur.
Pentru cazul ideal al ciclului Carnot, randamentul termic maxim este:
T1 − T 2
ηc =
T1
(1.1)
unde: T 1 este temperatura sursei calde; T2 - temperatura sursei reci.
Valorile des întâlnite la centralele termoelectrice (Tl=545°C=818 K;
T2=15°C=288 K) definesc un randament termic ideal de 64,79%, dar în realitate
randamentul este mai mic (30-40%) datorită pierderilor (fig. 1.4). Îmbunătăţirea
randamentului termic prin creşterea lui T 1 este limitată tehnologic de materialul
turbinei (maximum 650°C=923 K), iar prin scăderea lui T 2 este practic
nerealizabilă, răcirea apei sub temperatura mediului ambiant nefiind posibilă.

Fig. 1.7. Diagrama Sankey - Randamentul şi pierderile într-o centrală

O creştere a randamentului se poate obţine prin:


- preîncălzirea apei de alimentare, folosind căldura latentă de condensare
a aburului care a lucrat parţial în turbină şi care este preluat de la 3-5 prize
intermediare ale turbinei. În funcţie de presiunea apei de alimentare,

7
preîncălzitoarele sunt de joasă presiune, situate înaintea pompei de alimentare (3
-5 trepte la centrale moderne) şi de înaltă presiune, situate după pompa de
alimentare (1-3 trepte);
- supraîncălzirea intermediară a aburului în 1 -2 trepte. Pentru aceasta,
după o primă destindere în corpul de înaltă presiune al turbinei, aburul este
readus în cazan şi supraîncălzit din nou în supraîncălzitorul intermediar. După
aceea aburul trece în corpul de medie presiune a turbinei, iar apoi străbate în
dublu flux corpurile de joasă presiune.
Cele mai importante centrale termoelectrice ale sistemului
electroenergetic sunt: CTE Rovinari (1800 MW cu grupuri de 200 şi 315 MW),
CTE Craiova - Işalniţa (1080 MW cu grupuri de 100 şi 315 MW), CTE Deva-
Mintia (800 MW cu grupuri de 200 MW), CTE Luduş (800 MW cu agregate de
100 şi 200 MW).
O altă metodă de ameliorare a randamentului se poate considera şi
producerea combinata de energie electrică şi termică. Acest lucru se realizează
în centralele electrice de termoficare, care furnizează, în afara energiei electrice,
energie termică (sub formă de abur sau apă caldă) consumatorilor industrial sau
urbani.
Consumatorii de căldură se împart în două categorii după niveluI de
temperatură pe care il cer agentului termic şi care corespunde deci presiunii
prizei:
- consumatori de căldură provenită din abur de joasă presiune (0,7 -2)105
N/m2, cum sunt consumatorii care folosesc termoficarea pentru încălzirea
urbană;

a. b.

Fig. 1.8. Turbine cu contrapresiune a. şi cu condensaţie b.

- Consumatori de abur de presiune ridicată (6-15)105 N/m2, de obicei


consumatori industriali care fo1osesc aburul în scopuri tehno1ogice.
Livrarea căldurii la consumator se poate face cu ajutorul turbinelor cu
contrapresiune (fig. 1.8.a) sau al turbinelor cu condensaţie şi prize reglabile de
abur (fig. 1.8.b).

8
La centralele de termoficare cu turbine cu contrapresiune există o strictă
dependentă intre energia electrică livrată şi debitul de abur furnizat. Din acest
motiv aceste centrale implică funcţionarea interconectată cu sistemul energetic.
O independentă limitată intre energia electrică şi debitul de căldură se poate
obţine prin intercalarea unui acumulator de căldură intre ieşirea din turbină şi
consumator, în cazul când consumatorul de căldură are nevoie de două presiuni
de abur, diferite intre ele, aceasta se poate obţine prin fo1osirea a două turbine
de contrapresiune distincte sau printr-un singur grup de contrapresiune şi priză
reglabilă.
Funcţionarea centralelor de termoficare cu turbine cu condensaţie şi prize
reglabile în sistemul energetic este independentă de cererea de abur a
consumatorului, dar randamentul intern al turbinelor este mai coborât.
Dacă consumatorii industriali fo1osesc în principal abur, agentul termic
pentru termoficarea urbană poate fi aburul, apa caldă (temperatura de ducere
maximum 90°C, cea de întoarcere maximum 70°C) sau apa fierbinte
(temperatura de ducere maximum 130-180°C, cea de întoarcere maximum 65
-70°C). Termoficarea cu apă fierbinte constituie azi soluţia cea mai eficientă şi
este aplicată pe scară largă în tara noastră.

2.2. Centrale hidroelectrice


Centralele hidroelectrice fo1osesc ca sursa primară energia hidraulică,
potenţială şi cinetică a căderilor de apă naturale sau artificiale, pentru
producerea de energie electrică. Curentul de apă acţionează o turbină hidraulică
care, la rândul ei, antrenează generatorul electric.
Puterea hidraulică Ph dezvo1tată de debitul de apă Q care curge intre două
puncte situate intre ele la o diferenţă de nivel (o cădere) H este:
Ph = g Q H,
(1.2)
unde: Q : este debitul de apă prin turbină, kg/s; H - diferenţa de nivel
intre amonte şi aval, m; g - acceleraţia gravitaţională, m/s2.
Puterea mecanică la arborele turbinei hidraulice se exprima cu relaţia
Pi = g Q H η,
(1.3)
Unde: η este randamentul turbinei hidraulice, având valoarea cuprinsă
intre 85 şi 92%. Considerând randamentul generatorului intre 95 şi 97,5%
rezulta pentru o centrală hidroelectrică un randament global de peste 80 %.
Din analiza relaţiei (1.3) rezultă că pentru a produce aceeaşi putere sunt
necesare fie un debit mare şi o cădere mică, fie o cădere mare şi un debit mic.
Din acest punct de vedere, schemele de amenajare a centralelor hidroelectrice se
clasifica in:
-CHE fără acumulare, pe firul apei;
-CHE cu acumulare, instalate în derivaţie cu cursul natural al apei.
CHE fără acumulare (pe firul apei) sunt amplasate chiar în albia râului, în
imediata apropiere a barajului. Au următoarele caracteristici:

9
- se construiesc pe cursuri de apă cu debite mari (amenajări fluviale);
- înălţimea de cădere a apei este data exclusiv de ridicarea de nivel
realizată prin baraj, Variantele posibilităţilor de dispunere a centralelor
hidroelectrice (fig. 1.9) sunt: în corpul barajului (centrala baraj), la piciorul
barajului, la una din extremităţile barajului sau divizată în două, jumătate la
fiecare capăt.

a. b.

c. d.
Fig. 1.9. Posibilităţi de dispunere a CHE;
a. în baraj; b. în aval; c. în subteran; d. soluţie combinată

Un exemplu, de acest gen, o constituie CHE Porţile de Fier I construită în


colaborare cu R.S.F. Iugoslavia, fiecare tară având o putere instalată de 6 x 178
MW = 1068 MW.
La centralele hidroelectrice cu acumulare (derivaţie) apele râului sunt
deviate pe un traseu care are o pantă mai mică decât panta naturală a râului iar
înălţimea totală a amenajării este suma dintre înălţimea barajului şi câştigul de
înălţime obţinut pe traseul amenajat, prin:
- ridicarea nivelului amonte (fig. 1.9.b) prin baraj. Căderea totală se
compune din diferenţa de nivel Hmax la care se adaugă ridicarea nivelului de apă
prin baraj Hb;

10
- coborârea nivelului aval (fig. 1.9.c) prin amplasarea centralei subteran.
Apa este readusă la suprafaţă printr-un tunel de fugă cu pantă redusă.
- combinarea celor două soluţii (fig. 1.9.d.) prin construirea unei aducţiuni
şi a unui castel de echilibru din care apa trece prin conducta forţată către sala
maşinilor subterană. O asemenea schemă mixtă se întâlneşte la CHE Argeş care
are o putere instalată de P=220 MW şi o diferenţă de nivel de H =324 m.
Amenajările hidroenergetice pot fi realizate:
- De-a lungul unui râu, când aducţiunile se pot realiza de-a lungul văii,
sub forma unui canal deschis sau a unei conducte de coastă care urmăreşte o
curba de nivel, sau în linie dreaptă cu ajutorul unui tunel care traversează
relieful. Această soluţie s-a aplicat la CHE Sadu V (P=27 MW, H =400m) sau
la CHE Bicaz (P=210 MW, H=143 m).
- Prin trecerea apei dintr-un riu intr-un altul, aparţinând aceluiaşi bazin
hidrografic. Soluţia se aplică atunci când două râuri confluente curg paralel. la
mica apropiere iar intre văi există o diferenţă de nivel. Apa, al cărui nivel a fost
ridicat prin barare pe râul A, traversează printr-un tunel culmea despărţitoare a
văilor ajungând în castelul de echilibru plasat pe versantul văii B şi coboară
printr-o conductă forţată sau printr-un put frotat în sala turbinelor amplasată în
construcţie supraterană sau subterană. O astfel de soluţie s-a utilizat la
amenajarea Lotrului (P=500 MW, H =809 m).
- Amenajări complexe cu mai multe captări, care utilizează afluenţi ai
râului principal de pe traseul aducţiunii şi debite din alte bazine. Soluţia s-a
utilizat la amenajarea bazinului Lotru, amenajare care adună în lacul de
acumulare Vidra de pe Lotru prin trei colectoare cu o lungime totală de 125 km,
apele de la 90 de captări secundare.
- Amenajarea integrală a unui curs de apă prin cascade de hidrocentrale.
Aceste cascade pot trimite apa direct dintr-o centrală în alta sau pot avea mici
locuri intermediare care să permită o independentă limitată a funcţionării lor.
Astfel de amenajare s-a realizat pe valea Bistriţei, unde s-au construit 12 CHE
cu o putere totală de 244 MW.
Instalaţiile hidrotehnice ale unei centrale hidroelectrice sunt formate din:
baraj, priza de apă, aducţiune şi clădirea centralei.
Barajele sunt foarte diferite ca mod de execuţie în funcţie de înălţime
(baraje de mică şi de mare înălţime), de realizare, de natura terenului de fundare
şi de condiţiile tehnice şi economice. Barajele se execută mai ales din beton sau
din beton armat. Ele sunt prevăzute cu zone de deversare, vane de evacuare a
apelor, deschideri de fund pentru spălarea aluviunilor, jgheaburi pentru trecerea
peştilor, iar în cazul râurilor navigabile, cu ecluze.
Priza de apă serveşte pentru trecerea apei din lac sau din râu în elementul,
de aducţiune şi asigură reţinerea corpurilor plutitoare şi a aluviunilor.
Aducţiunea apei cuprinde trei elemente distincte: canalul de aducţiune
(deschis sau tunel), castelul de echilibru sau camera de apă şi conducta forţată.

11
Castelul de echilibru este un organ de distribuire a apei şi de amortizare a
oscilaţiilor hidraulice (lovitura de berbec) provocate de închiderea sau
deschiderea vanelor de la sfârşitul conductei forţate.
Conductele forţate leagă castelul de echilibru cu turbinele. sunt construite
foarte solid pentru a rezista şocurilor hidraulice şi sunt prevăzute, la capătul
dinspre castelul de echilibru, cu vane speciale cu închidere rapidă.
Clădirea centralei adăposteşte turbinele şi generatoarele.
Turbinele folosite în centralele hidroelectrice sunt sau cu acţiune (tip
Pelton) sau cu reacţiune (Francis şi elicoidale - Kaplan).
După modul de acţionare şi căderea de apă H turbinele se pot alege astfel:
• Kaplan pentru căderi axiale folosite între 5-50 m,
• Francis pentru acţionări radiale folosite între 35-400 m,
• Pelton pentru căderi tangenţiale folosite între 350-1800 m.

a. b. c.

Fig. 1.10. Turbine hidraulice


a. Kaplan, b. Francis, c. Pelton

Alegerea tipului de turbina se face în funcţie de înălţimea de cădere şi de


puterea necesară. Astfel în cazul căderilor mari şi debitelor reduse se folosesc
turbinele cu acţiune Pelton, cu ax vertical sau orizontal şi cu unul sau mai multe
injectoare. La debite şi căderi medii se utilizează turbinele Francis, cu ax
vertical şi paletele statorului reglabile. În cazul debitelor mari şi căderilor de apă
mici se recomandă folosirea turbinelor Kaplan cu paletele statorului şi rotorului
reglabile.
Turbinele hidraulice funcţionând în domeniul turaţiilor scăzute (72-150
rot/min) sau mijlocii (250 -750 rot/min), antrenează generatoare cu mai multe
perechi de poli, de construcţie cu poli aparenţi, răcite cu aer.
Centralele hidroelectrice lucrează de regulă în paralel cu centralele
termoelectrice realizându-se astfel o folosire raţională a combustibilului,

12
echipamentelor şi energiei resurselor hidraulice.

Amenajări hidroelectrice cu acumulare prin pompare

Amenajările hidroelectrice cu acumulare artificială obţinută prin pompare


(AHEAP) utilizează energia electrică disponibilă în anumite perioade ale zilei
sau anului pentru a pompa apa în bazine amonte pentru a putea fi folosită la
vârfuri de sarcină prin turbinare. Energia hidraulică este transformată în energie
electrica in perioadele de consum maxim. Astfel, AHEAP transferă. energia
electrică în timp, acumulând-o sub formă de energie hidraulica.
Aceste amenajări au căpătat o mai mare răspândire, in special, după
apariţia centralelor nuclearoelectrice, a căror funcţionare este puţin elastica şi
care produc energie electrica, cu atât mai ieftina cu cat durata de utilizare a
puterii instalate este mai mare.
Amenajările cu acumulare prin pompare trebuie sa dispună de doua
rezervoare intre care trebuie sa existe o diferenţa de nivel, preferabil cat mai
mare, pentru a reduce volumul de apa necesar a fi acumulat. Căderea, in cele
mai multe cazuri, este realizata de către o aducţiune (fig.1.11).
AHEAP sunt in general cuplate cu o amenajare hidroelectrica clasică,
care constituie şi amenajarea principala.
Se întâlnesc următoarele cazuri de realizare a pompajului:
a) Pomparea apei din captări secundare, din apropierea lacului de
acumulare, situate la o cota inferioara nivelului apei din lacul de acumulare.
Apa acestor captări este introdusa in lacul de acumulare prin conducte sau
galerii proprii, de grupuri de pompare amplasate intr-o staţie de pompare
separata de clădirea centralei hidroelectrice;
b) Pomparea apei din captări secundare situate in apropierea centralei
hidroelectrice. Apa se introduce in lac prin aducţiunea principală a amenajării,
grupul de pompare fiind amplasat, in clădirea centralei hidroelectrice;
c) Apa este pompata dintr-un rezervor inferior, sau din râul situat in aval
de centrala, grupul de pompare fiind de asemenea amplasat in clădirea centralei
hidroelectrice.
Amenajările hidroelectrice cu acumulare prin pompare se pot clasifica pe
baza următoarelor criterii:

13
Fig. 1.11. Schema principială a unei amenajări cu acumulare prin
pompare

I) Modul de folosire a volumului de apa pompat:


-AHEAP in circuit deschis, la care volumul de apa pompat din captările
secundare din apropierea lacului de acumulare este turbinat o singura data;
-AHEAP in circuit închis care recircula acelaşi volum de apa. O
asemenea amenajare primeşte din exterior numai o cantitate limitata de apa,
necesara pentru acoperirea pierderilor prin neetanşeitati şi evaporare;
2) Durata ciclului de pompare - turbinare:
-AHEAP cu ciclu zilnic, la care pomparea se face in orele de sarcină
minima iar turbinarea in orele de vârf din fiecare zi;
-AHEAP cu ciclu săptămânal la care pomparea se face şi in orele de
sarcina scăzuta din zilele de repaus, pe lângă pomparea din orele de sarcina
minima din fiecare zi;
-AHEAP cu ciclu sezonier. Pomparea are loc in perioada de debite mari a
anului, când exista un disponibil de energie electrica produsa de amenajările
hidroelectrice pe firul apei. Volumele de apa acumulate astfel sunt turbinate, in
special, iarna.
3) Tipul de grupuri utilizat:
-AHEAP cu grupuri independente de turbinare şi pompare. Pompa este
antrenata de un motor electric, iar generatorul de o turbina hidraulica;
-AHEAP cu grupuri alcătuite din trei maşini montate pe acelaşi ax:
turbina, pompa şi maşina electrica care poate funcţiona in regim de generator,
motor sau compensator sincron;
-AHEAP cu grupuri binare. Ambele maşini atât cea electrica cat şi cea
hidraulica sunt reversibile. La maşina hidraulica trecerea de la regimul de

14
turbina la cel de pompă se realizează prin modificarea unghiului pale lor
statorului şi rotorului.
Realizarea unei amenajări hidroelectrice cu acumulare prin pompare se
justifica, din punct de vedere economic, numai daca cheltuielile anuale totale,
ocazionate de realizarea şi funcţionarea ei, sunt mai mici decât diferenţa dintre
preţul energiei electrice produse şi livrate sistemului

2.3. Centrale nuclearo-electrice

Centralele nuclearelectrice (CNE) folosesc ca sursă primară de energie,


energia degajată sub formă de căldură în reacţiile de fisiune nucleară care au loc
în reactoare nucleare. Fenomenul de fisiune nucleară este produs de acţiunea
neutronilor asupra nucleelor unor izotopi ai elementelor grele. Izotopii
fisionabili sunt U235, U233 şi PU239 dintre care U235 se găseşte în stare
naturală iar U233 şi PU239 se produc în reactor din materialele fertile: toriu
(Th232) şi respectiv izotopul de uraniu U238.

Fig. 1.12. Fisiunea nucleară în reactor

In reactoare se folosesc, drept combustibil nuclear, următoarele materiale:


uraniul natural (conţine 0,71% U235 şi în rest U238) şi uraniul îmbogăţit
(conţine 1,5-4 % U235), care sunt introduse sub forma uşor elemente de
combustibil sau ansambluri de elemente de combustibil.
In funcţie de nivelul energiei neutronilor reactoarele se clasifică în
reactoare termice, în care energia cinetică a neutronilor este coborâtă de
moderator la nivelul necesar pentru a avea secţiunea de absorbţie maximă a
materialului fisionabil, şi reactoare rapide, care lucrează fără moderator, cu
energia neutronilor la nivelul de producere.

15
a.

b.
Fig. 1.13 CNE – a. schema bloc; b. schema reală

In funcţie de organizarea zonei active se folosesc, aproape în


exclusivitate, reactoare eterogene la care combustibilul nu se amestecă cu
moderatorul şi agentul de răcire.
Un reactor nuclear constă, în general, din următoarele elemente: barele de
combustibil nuclear; moderatorul, cu rolul de a reduce viteză.
În fig. 1.12 este prezentată reactor. Ciocnirea unui neutron lent cu un
atom de U235, duce la fisiunea nucleului. Rezultă neutroni eliberarea de
neutroni rapizi care sunt încetiniţi prin moderator şi astfel la rândul lor devin
lenţi şi reacţia continuă în lanţ. Pentru menţinerea reacţiei este necesar ca la

16
trecerea prin moderator neutronii să fie frânaţi la o anumită viteză. Dacă toţi
electronii liberi ar fi folosiţi la o nouă fisiune atunci reacţia în lanţ ar creşte
necontrolabil. Acest fenomen este controlat prin bare de control din Cd, Carbid
de Bor introduse între ţevile cu combustibil care absorb o parte sau pe toţi
neutronii liberi.
Ca moderator se folosesc grafitul, apa (H2O) sau apa grea (D2O);
reflectorul, format din aceleaşi substanţe ca şi moderatorul, are rolul de a
micşora pierderile de neutroni în mediul înconjurător; barele de control cu
ajutorul cărora se realizează reglarea reacţiei în lanţ. Sunt confecţionate din
materiale cu o mare putere de absorbţie a neutronilor (cadmiu sau bor); canalele
de răcire sunt parcurse de agentul de răcire care evacuează căldura rezultată din
reacţiile nucleare din reactor. Ca agent de răcire pot fi folosite gaze (aer, bioxid
de carbon, heliu, azot), lichide (apa, apa grea) sau metale topite (sodiu, amestec
de sodiu şi potasiu, plumb, bismut) care trebuie să aibă şi proprietăţi de bun
agent termic; învelişul pentru protecţia biologică împotriva radiaţiilor care
acoperă întregul reactor şi poate fi construit din beton, fontă sau apă obişnuita.
Schemele termice ale centralelor nuclearelectrice pot fi:
- scheme directe, cu un singur circuit, în care fluidul de răcire constituie
fluidul de lucru în ciclul termic;
- scheme indirecte, cu două sau trei circuite, în care căldura agentului de
răcire se transmite prin schimbătoare de căldura de suprafaţă unui fluid
intermediar sau fluidului de lucru. In figura 1.13 se prezintă schema termică a
unei centrale nuclear electrice cu două circuite.
Energia termică degajată în reactorul nuclear în urma reacţiei în lanţ
încălzeşte apă care circulă în conturul primar (reactor-schimbător de căldură),
până la temperatura de 255-275°C. În schimbătorul de căldură, căldura este
cedată apei care circulă în conturul secundar, obţinându-se abur la temperatura
de 250-260°C şi presiunea de 12,5.105 N/m2. Pentru ca apa din conturul primar
să nu fiarbă, circulaţia apei are loc la o presiune de peste 107 N/m2. în acest
contur apa devine radioactivă, ceea ce impune măsuri pentru a asigura protecţia
personalului. în acest scop utilajele din acest contur sunt dispuse în încăperi
subterane prevăzute cu înveliş pentru protecţia biologică. Fluidul din conturul
secundar nu devine radioactiv.
Începând cu conturul secundar, procesul de producere a energiei electrice
este similar celui din centralele termoelectrice.
Costul energiei electrice obţinute de la centralele cu energie nucleara este
încă destul de ridicat datorită investiţiilor mari.
În anul 1990, 18 % din energia electrică produsă în România era obţinută
în centrale nuclear-electrice.

3. Instalaţii de transport si distribuţie a energiei electrice


Energia electrică produsă în centralele electrice este transmisă spre
consumatori prin reţelele electrice constituite din linii electrice, staţii de
transformare, staţii de conexiuni şi posturi de transformare.

17
Dată fiind importanţa alimentării cu energie electrică pentru economia
naţională, reţelele electrice trebuie să satisfacă o serie de condiţii tehnice şi
economice dintre care cele mai importante sunt: asigurarea continuităţii în
alimentarea cu energie electrică a consumatorilor (în funcţie de natura efectelor
produse de întreruperea alimentării), siguranţa în funcţionare, asigurarea
parametrilor calitativi ai energiei electrice furnizate consumatorilor, eficienta
economică a investiţiilor.
Transmiterea energiei electrice spre, consumatori se face la diferite nivele
(trepte) de tensiune stabilite pe baza unor criterii tehnico-economice, ţinând
seama de pierderile de energie (direct proporţionale cu pătratul puterii
vehiculate şi cu lungimea liniei şi invers proporţionale cu pătratul tensiunii)
precum şi de valoarea investiţiilor (care, în domeniul tensiunilor înalte, creşte
proporţional cu pătratul tensiunii).
Tensiunile nominale standardizate în România intre fazele reţelelor de
curent alternativ sunt: 0,4; (6); 10; 20; {35); (60); 110; 220; 400 k V.
În funcţie de tensiune, în practică se delimitează următoarele categorii de
reţele:
- reţele de joasă tensiune {JT), cu tensiuni sub 1 kV;
- reţele de medie tensiune (MT), pentru care se recomandă treptele
de (6); 10; 20 kV;
- reţele de înaltă tensiune (ÎT), care cuprind treptele de 110 şi 220
kV;
- reţele de foarte înaltă tensiune (FÎT), cu tensiuni peste 220 kV.
Din punctul de vedere al scopului pentru care au fost construite, se pot
distinge două categorii de linii electrice: linii de transport şi linii de distribuţie.
Liniile de transport sunt destinate să asigure vehicularea unor puteri
electrice importante (zeci sau sute de MW) la distante relativ mari (zeci sau sute
de km); acestea pot fi:
- linii de legătură sau de interconexiune intre două zone sau noduri
ale sistemului electroenergetic;
- linii de transport a energiei electrice de la un nod al sistemului
electroenergetic pină la un centru (zonă) de consum .
Liniile de distribuţie au o configuraţie mai complexă şi asigură
vehicularea unor puteri relativ reduse pe distante mai scurte şi la un ansamblu
limitat de consumatori.
Delimitarea liniilor de transport şi de distribuţie după valoarea tensiunilor
nominale nu este netă. Astfel, tensiunile liniilor de transport sunt, de regulă 400
kV şi 220 kV şi mai rar 110 kV, în timp ce reţelele electrice de distribuţie au
tensiunile nominale 0,4 kV, 6 kV,10 kV,20 kV, mergând până la 110 kV sau
chiar 220 kV (in cazul marilor consumatori).
Din. punct de vedere constructiv, liniile electrice se realizează sub formă
de:
-linii electrice aeriene (LEA), montate pe stâlpi;

18
-linii electrice în cablu (LEC), pozate subteran; datorită costului ridicat,
acestea sunt indicate, deocamdată, pentru distante scurte şi în condiţii speciale
de traseu.
3.1. Instalaţii electrice de joasă tensiune (IJT)
IJT realizează distribuţia energiei electrice la receptoare îndeplinind
scopul final al procesului de producere, transport şi distribuţie a energiei
electrice.
Instalaţiile electrice la consumator se compun din :
- receptoare electrice ;
- reţele electrice şi puncte de alimentare (distribuţie);
- echipamente de conectare, protecţie, aparate de măsură şi control
(AMC).
Schema de distribuţie generalizată pentru instalaţiile electrice la
consumator este prezentată în figura 1.14., unde s-a notat :
SSE – staţia sistemului energetic ;
Joasă tes. JT Medie tens. MT Inaltă tens.

ST(SD) – staţie de transformare (distribuţie) ;


PT – post de transformare ;
TG - tablou general de distribuţie ;
TD – tablou distribuţie ;
TU – tablou de forţă utilaj ;
mmt – receptor medie tensiune ;
mjt – receptor joasă tensiune.
Alimentarea cu energie electrică a
consumatorului, alcătuit din receptoarele de
joasă tensiune mjt şi de medie tensiune mmt se
realizează în înaltă tensiune de la staţia
sistemului energetic SSE cu ajutorul
SSE
racordului
IT

de înaltă tensiune 1 (linie electrică aeriană


1 sau
1 subterană). Prin intermediul acestui record se
ST(SD)
alimentează staţia de transformare ST
(tensiuni mai mari de 20 kV) sau o staţie de
2 2
distribuţi SD (tensiuni sub 20 kV). In cazul în
PT PT mmt care alimentarea cu energie a consumatorului
TG
se face cu un singur post de transformare PT,
TG
3 TD racordul acestuia se face direct la barele din
4 TU 5 staţia sistemului.
5
Diferitele posturi de transformare PT
sunt alimentate din barele staţiei ST (TD)
mjt precum şi receptorii de medie tensiune, prin
Fig. 1.14. intermediul liniilor 2, numite distribuitoare
sau fidere.

19
Receptoarele de joasă tensiune mjt se alimentează de la barele de j.t. ale
posturilor de transformare. In general, receptoarele importante sau cele de puteri
mai mari, se racordeazect la TG.
In practică,se realizează puncte de distribuţie intermediare reprezentate de
tablourile distribuţie TD, care sunt alimentate prin circuitele 3 numite coloane.
In cazul în care receptoarele de j.t. sunt grupate pe utilaje prevăzute cu
instalaţii electrice proprii, acestea sunt prevăzute şi cu un tablou de distribuţie al
utilajului TU, alimentarea acestuia făcându-se prin circuitele de utilaj 4.
Alimentarea receptoarelor se face prin liniile de alimentare 5, cunoscute
sub denumirea de circuite.
In cazul reţelelor electrice de joasă tensiune se pot face următoarele
grupări :
- reţele de alimentare -leagă barele de j.t. ale posturilor de transformare la
punctele de distribuţie (tablouri) şi cuprind totalitatea coloanelor
electrice-.
- Reţele de distribuţie – fac legătura între punctele de distribuţie şi
receptoare sau utilaje, cuprinzând totalitatea circuitelor de receptori sau
utilaje .
Tablourile electrice din cadrul instalaţiilor de j.t. pot fi :
- tablouri generale ce primesc energia electrică de la postul de
transformare sau direct de la furnizor ;
- tablouri principale ce se alimentează dintr-un tablou general şi
distribuie energia electrică la tablouri secundare ;
- tablouri secundare ce distribuie energia electrică la receptori şi
utilaje.

3.1.1. Schemele reţelelor de distribuţie


Pentru a racorda receptoarele şi utilajele la tablourile de distribuţie se
utilizează scheme de tip radial sau cu linie principală.
TD 3~ m1 Schema de distribuţie radială aferentă unui
u1 tablou de distribuţie TD este readată în figura
u2 1.15, fiind una din configuraţiile cele mai
frecvent utilizate în instalaţiile de j.t.
TD 3~ m2
In cazul unor receptoare şi utilaje electrice de
u3
importanţă redusă ce se găsesc departe de
Fig.1.15
. punctele de distribuţie dar sunt amplasate
apropiat, se utilizează schema de distribuţie cu

20
m1 3~ u m2 3~
Fig.1.16
linie principală, numită uneori şi conexiune în lanţ. O astfel de schemă de
distribuţie este prezentată în figura 1.16, cshemă ce nu exclude posibilitatea
amplasării unui tablou de distribuţie în apropierea grupului de receptoare şi
utilaje alimentate.

3.1.2. Schemele reţelelor de alimentare


Legătura între posturile de transformare şi tablourile de distribuţie la
receptoare şi utilaje se realizează prin reţelele de alimentare care, pentru j.t., pot
fi realizate în variantele : radiale, cu linii principale, buclate şi combinate.
In figura 1.17se prezintă modul de realizare a reţelelor de alimentare
radiale cu o singură treaptă a)., cu două trepte b). şi în cascadă c).
receptori
şi
Utilaje

TG TS1 TG TG TS11
TS1 TS1
TP1
TS2 Utilaje şi
TS2
receptori

TS3 TS2
TS31
TS3
TP2 TP
TS4 TS3

TS4
TS – tablou TS5 TS4
TP – tablou principal
secundar
a). b). c).
Fig.1.17
.
Reţelele de alimentare cu linii principale, reprezentate în figura 1.18 pot fi
realizate în variantele : nesecţionate cu sarcini punctiforme_a)., nesecţionate cu
sarcini concetrate_b). şi secţionate_c).

TG

a).

b).
TS1 TS2 TS3

c). 21

Fig.1.18.
Reţelele de alimentare buclate se obţin prin reîntoarcerea capătului liniei
principale secţionate la punctul de alimentare de plecare, putând fi în inel ca în
figura 1.19.a)., sau de tip plasă ca în 1.19.b).

TG TG

TS1 TS3 TS5


TS1 TS2 TS3
TS2 TS4
Fig.1.1 b).
a). 9

Schemele de distribuţie combinate cuprind linii radiale, principale şi


buclate, utilizându-se în mod curent datorită diversităţii condiţiilor practice de
realizare a distribuţie în joasă tensiune.

TG

M
3~

Fig. 1.20
De exemplu, în figura 1.20 se arată un mod de realizare a unei scheme de
distribuţie combinată, folosind linii radiale, principale şi buclate.
Alimentarea consumatorului din sistemul electroenergetic naţional, se
poate realiza la următoarele nivele de siguranţă:
- nivelul 1, prin două căi de alimentare independente, dimensionate
fiecare pentru puterea necesară la consumator, şi prin două puncte distincte de
racord. În caz de avarie a unei căi, se asigură continuitatea alimentării cu

22
energie electrică pe calea a doua, neavariată, trecerea realizându-se prin
comutarea automată;
- nivelul 2, prin două căi de alimentare care pot să fie independente între
ele, având un singur punct de racord. Realimentarea consumatorului, în caz de
avarie a unei căi, se poate face numai după identificarea defectului şi efectuarea
unor manevre manuale de izolare a cestuia;
- nivelul 3, printr-o singură cale de alimentare. Realimentarea cu tensiune,
în caz de avarie se face numai după repararea sau înlocuirea elementelor
defecte.
În funcţie de natura efectelor produse la întreruperea alimentării cu
energie electrică, receptoarele se clasifică în patru categorii: ZERO, I, II, III.
În categoria receptoarelor de gradul ZERO intră consumatorii la care
întreruperea tensiunii de alimentare determină producerea de explozii, incendii,
distrugeri grave de utilaje sau pierderea de vieţi omeneşti. Astfel de receptoare
sunt: instalaţiile de ventilaţie şi de evacuarea gazelor nocive sau a amestecurilor
explozive, iluminatul de siguranţă, pompele şi ventilatoarele de răcire,
calculatoarele de proces, furnalele, macaralele de turnare din oţelării,
gospodăriile de apă ale laminoarelor, etc. Alimentarea cu tensiune se poate face
prin căi independente sau de la surse de intervenţie.
Consumatorii de gradul I sunt acei consumatori care la întreruperea
tensiunii de alimentare determină: dereglarea proceselor tehnologice în flux
continuu (necesitând perioade lungi pentru reluarea activităţii la parametrii
cantitativi şi calitativi avuţi în momentul întreruperii), rebuturi importante,
pierderi mari de produse care ar fi trebuit realizate în perioada lipsei de tensiune
(pierderi nerecuperabile), dezorganizarea vieţii sociale în centrele urbane, etc. În
categoria acestor consumatori intră: liniile tehnologice de fabricaţie în serie a
produselor, distribuitorul rotativ al furnalelor, pompele de vacuum în industria
electrotehnică, laminoarele, instalaţiile de comandă program ale maşinilor de
prelucrare prin aşchiere, macaralele de fontă din oţelării, etc. Alimentarea cu
tensiune ale acestor receptoare se face prin două căi de alimentare distincte.
Consumatorii de gradul II, la întreruperea energiei electrice conduc la
nerealizări de producţie numai pe durata întreruperii (producţia nerealizată poate
fi recuperată). În această categorie intră majoritatea receptoarelor din industria
constructoare de maşini, industria lemnului, etc. Alimentarea cu tensiune a
acestor consumatori, obişnuit se face pe o singură cale; a doua cale de
alimentare se poate realiza numai dacă este justificată din punct de vedere
tehnico-economic.
Consumatorii de gradul III, la întreruperea energiei electrice determină
efecte tehnico-economice neînsemnate. În această categorie intră instalaţiile de
alimentare a corpurilor administrative, a secţiilor de proiectare, a sălilor
laboratoarelor, secţiile auxiliare (mecanice şi electrice), etc. Alimentarea acestor
consumatori se face pe o singură cale.

23
24