Evaluarea în procesul de învăţământ şi educaţie

1. Conceptul de învăţare. Masurare, apreciere, decizie. Integrarea evaluării în proceesul de învăţământ

A evalua rezultatele şcolare înseamnă a determina măsura în care obiectivele programei de instruire au fost
atinse, precum şi eficienţa metodei de predare-învăţare folosite.

Prin activitatea de evaluare se desemnează acţiunea de măsurare şi apreciere a rezultatelor şcolare. Prin
rezultate şcolare se desemnează: cunoştinţe, abilităţi, dezvoltarea proceselor intelectuale etc.

În planul evaluării, profesorii sunt preocupaţi sistematic de măsurarea şi aprecierea cantităţii şi calităţii
cunoştinţelor elevilor, a deprinderilor, abilităţilor, capacităţilor, intereselor şi priceperilor posedate de elevi la
un moment dat, fie ca rezultat al educaţiei, fie ca premisă a acesteia.

Măsurarea şi aprecierea rezultatelor şcolare nu se face în sine şi pentru sine, ci prin raportare la obiectivele
(competenţele), conţinuturile, metodele şi mijloacele de învăţare folosite.

2. Forme (tipuri) de evaluare a rezultatelor şi progreselor şcolare

Didactica tradiţională a consacrat următoarele tehnici de evaluare:

- tehnici de evaluare curentă (ascultarea la fiecare lecţie, extemporalul, lucrări practice etc);
- tehnici de verificare periodică (tezele etc);
- tehnici de verificare cu caracter global (bacalaureatul, concursul de admitere); verificarea cu caracter
global poate fi orală, scrisă sau practică.

La toate aceste tehnici, măsurarea este însoţită de aprecierea prin notă.

Didactica modernă grupează toate aceste tehnici într-o viziune nouă, după cum urmează:
- evaluarea iniţială;
- evaluarea continuă;
- evaluarea finală.
Aceste forme de evaluare diferă între ele prin funcţiile pe care le îndeplinesc.

3. Funcţiile evaluării

Evaluarea iniţială (examenul de admitere, testele iniţiale) are ca funcţii dominante funcţia prognostică şi
funcţia diagnostică.

Funcţia prognostică vizează precizarea perspectivelor elevilor sau a activităţii educative în general.

Funcţia diagnostică urmăreşte stabilirea punctelor slabe din pregătirea elevilor ce urmează a fi supusă
intervenţiei ameliorative.

Funcţia prognostică va informa despre acele însuşiri ale elevului pe care se va pune accentul în activitatea
educativ viitoare.

Funcţia diagnostică devine operantă doar în cadrul testărilor iniţiale, indicând profesorului să revină asupra
unor însuşiri deficitare.

Evaluarea continuă (ascultarea la fiecare lecţit, extemporalul, verificările practice curente) are drept funcţii
caracteristicee toate funcţiile proprii activităţii de evaluare în general. Totuşi, funcţia de feed-back şi funcţia
ameliorative sau educativă îi sunt cele mai caracteristice. De aici şi folosirea termenului de evaluare
formativă pentru acest tip de evaluare.

Deci alături de funcţia prognostică şi funcţia diagnostică, evaluarea continuă mai îndeplineşte:
- funcţia de constatare a nivelului elevului în perspectiva ameliorării (funcţia de feed-back);
- funcţia de informare a societăţii privind nivelul de realizare al unui anumit progres al populaţiei şcolare;

1 | academic.cnpetrurares.ro [Arhivă :: Download]

 - funcţia de decizie (vizează atribuirea unui anumit loc în societate fiecărei persoane supuse evaluării);
- funcţia educativă (urmăreşte formarea capacităţii elevilor de a se autoevalua realist).
Evaluarea finală care include formele de verificare periodică şi finale (tezele sau examenele finale) are ca
funcţie dominantă funcţia de ierarhizare sau clasificare şi decizie, deoarece aceste forme nu presupun
revenirea asupra materiei neînsuşite decât în cazuri excepţionale.

4. Metode şi tehnici de evaluare a rezultatelor şcolare. Modalităţi de perfecţionare

În cadrul actului de evaluare a rezultatelor şcolare un aspect necesar şi obligatoriu îl reprezintă notarea. Ea
se realizează fie prin cifre, fie prin scoruri sau calificative. Marea majoritate a profesorilor notează după
tehnică impulsiei globale, ceea ce presupune o bună doză de aproximare.

Există patru tipuri de tehnici de apreciere:

a. tehnica impulsiei globale (cea mai subiectivă);

b. scările de specimen (se aleg diferite modele reprezentative ale diferitelor niveluri de calitate, de la slab la
excelent; notarea de face prin compararea lucrărilor elevului cu unul din aceste modele);
c. metode analitică (mai mulţi profesori acordă un număr de puncte pentru fiecare din calităţile alese spre
examinare);
d. metoda determinării frecvenţelor (constă în stabilirea tipurilor de greşeli după un studiu diagnostic
prealabil, se numără graşelile existente, iar nota reprezintă procentul de greşeli).

Nota reprezintă singurul mijloc de informare asupra rezultatelor elevilor; caracterul abstract al notei nu
permite relevarea în orice moment a detaliilor semnificative care au dus la obţinerea acelui rezultat (efort,
conştiinciozitate, inteligenţă, hazard).

Didactica tradiţională aşează la baza evaluării numai indicatori de ordin cognitiv (cât ştie elevul). Pedagogia
contemporană consideră aceşti indicatori ca fiind insuficienţi: evaluarea trebuie să se extindă şi asupra altor
indicatori, fie tot de ordin cognitiv (ca de exemplu capacitatea de aplicare a cunoştinţelor în practică sau
nivelul dezvoltării intelectuale), fie privind personalitatea elevului şi conduita sa (ca de exemplu aptitudinile,
interesele, valorile, convingerile, atitudinile).

Pentru măsurarea tuturor acestor indicatori sunt recomandate o serie de metode speciale, precum:
observarea, convorbirea, chestionarul de personalitate, testul de personalitate. Aceste aspecte joacă un rol
hotărâtor în special când este vorba de valorificarea funcţiei decizionale a evaluării.

Pedagogia contemporană atrage, de asemenea, atenţia aupra necesităţii nuanţării mai bogate şi a folosirii
mai flexibile a tehnicilor de evaluare existente. Schema tradiţională a tehnicilor de evaluare este considerată
prea săracă, aşa că s-au experimentat şi s-au produs metode noi precum testul docimologic.

Instrumente de evaluare:

a. tradiţionale:
- probe scrise;
- probe orale;
- probe practice.
b. alternative (moderne):
- observarea sistematică a elevului;
- investigaţia;
- proiectul;
- portofoliul;
- tema de lucru în clasă;
- evaluarea cu ajutorul calculatorului;
- autoevaluarea.
Investigaţia:

2 | academic.cnpetrurares.ro [Arhivă :: Download]

 - deşi sarcina poate fi scurtă, timpul este relativ lung;
- începe, se desfăşoară şi se termină în clasă;
- poate fi individuală sau de grup;
- pot fi urmărite următoarele caracteristici ale elevilor:
• creativitatea şi iniţiativa;
• participarea în cadrul grupului;
• cooperare şi preluare a conducerii;
• flexibilitate şi deschidere către idei noi.

Proiectul:
- activitate mai amplă decăt investigaţia care începe în clasă prin definirea şi înţelegerea sarcinii, se
continuă acasă (timp mai lung în care elevul se consultă cu profesorul) şi se încheie tot în clasă prin
prezentarea în faţa colegilor.

Portofoliul:
- este o metodă flexibilă, complexă, include rezultatele procesului de evaluare a performanţei şcolare a
elevilor, obţinute prin alte metode de evaluare (probe scrise, orale, practice, proiecte, autoevaluări);
- portofoliul stimulează creativitatea, ingeniozitatea, implicarea personală a elevului în activitatea de
învăţare;
- poate reprezenta o alternativă viabilă de înlocuire a tezelor.

5. Metodologia proiectării, elaborării, aplicării şi interpretării probelor de evaluare

A stabili o strategie de evaluare în învăţământ înseamnă a fixa când evaluezi, sub ce formă, cu ce metodă şi
mijloace; verificarea cunoştinţelor trebuie să se efectueze continuu şi sistematic pentru a stabili volumul şi
calitatea cunoştinţelor dobândite de elevi şi pentru a-i obişnui să-şi îndeplinească la timp şi conştiincios
sarcinile şcolare:
- tipuri de itemi;
- „calitatea“ instrumentelor de evaluare:
• validitatea;
• obiectivitate;
• fidelitate;
• aplicabilitate.

6. Factori perturbatori şi erori în evaluarea didactică-modalităţi de corectare

Factorii perturbatori ai evaluării:

a. factori legaţi de personalitatea profesorului;

b. factori legaţi de personalitatea elevului;
c. factori legaţi de situaţia concretă de evaluare;
d. factori legaţi de natura disciplinei;
e. efectul Oedip (teoria etichetării).

Tendinţele de subiectivitate ale profesorului se manifestă în mai multe forme dintre care menţionăm:
- aprecierea elevilor nu în raport de obiective şi de conţinut conform programei, ci în funcţie de nivelul clasei;
din această cauză apare eroarea de generozitate, profesorul fiind mai indulgent pentru a afişa rezultate
mai bune, mascând astfel eşecul şcolar al unor elevi;
- supraaprecierea unor elevi datorită împuţinării generaţiei foarte bune sau pentru a servi pe cineva;
- subaprecierea unor elevi, deşi obţin rezultate din ce în ce mai bune, numai pentru faptul că un asemenea
elev a răspuns la examen după unul foarte bun şi de aici efectul contrastant;
- starea afectivă variabilă a profesorului: este nerăbdător, obosit sau stresat de anumite stări conflictuale,
este generos, egocentric, nu se implică afectiv, este exagerat de exigent, afectiv sau indiferent.

Modalităţile de corectare a erorilor:

3 | academic.cnpetrurares.ro [Arhivă :: Download]

 - recurgerea la examene externe (profesorii de la alte şcoli vor realiza corectarea);
- secretizarea lucrărilor.

7. Formarea capacităţilor de autoevaluare la elevi

Este necesară formarea la elevi a capacităţii de autoevaluare pe baza raportării rezultatelor obţinute la
obiectivele lecţiilor şi la criteriile de apreciere. Ca metode şi tehnici de autoevaluare se pot folosi: instruirea
programată care oferă posibilitatea confruntării imediate a răspunsurilor, testele de cunoştinţe şi deprinderi
aplicate după lecţii şi capitole, autonotarea, autocorectarea, notarea reciprocă, corectarea reciprocă şi
metoda aprecierii obiective a personalităţii (antrenarea întregului colectiv al clasei în vederea formării unor
reprezentări cât mai complete despre posibilităţile fiecărui elev în parte şi tuturor la un loc).

8. Perfecţionarea sistemului de evaluare şi examinare în perspectiva reformei învăţământului

românesc

(vezi subpunctul 4)

Direcţii de perfecţionare:
- acordarea unei ponderi mai mari evaluări formative, raporturi la obictive, la progresul înregistrat de elevi şi
la posibilităţile lor de dezvoltare în diverse planuri (intelectual, moral, estetic, profesional);
- orientarea actului evaluativ spre determinarea, cu precădere, a nivelului de dezvoltare a elevilor, a calităţii
cunoaşterii şi a capacităţii lor de a opera cu ele, acordând un rol secundar cantităţii de cunoaştinţe;
- extinderea constatată a evaluării asupra procesului de învăţământ pentru a găsi punctele slabe sau forte
ale celor două procese corelate;
- reducerea efectelor stresante ale evaluării prin înţelesuri de către elevi a cerinţelor şi criteriilor de notare şi
apreciere;
- accentuarea funcţiei formative şi reglatorii a evaluării;
- formarea capacităţii de autoevaluare la elevi constituie o direcţie foarte importantă de perfecţionare a
evaluării.

4 | academic.cnpetrurares.ro [Arhivă :: Download]