2.

CEREREA, OFERTA ŞI ECHILIBRUL PIEŢEI

Schimburile de bunuri de consum şi factori de producţie între consumatori şi

firmele producătoare se realizează în cadrul diferitelor pieţe.
Piaţa reprezintă spaţiul în care cumpărătorii şi vânzătorii interacţionează,
generând un proces care rezolvă cele trei probleme fundamentale ale economiei formulate
în capitolul anterior: ce se produce? cum se produce? pentru cine se produce?

2.1. Cererea

2.1.1. Definirea cererii

În ştiinţa economică, noţiunea de cerere se referă la relaţia dintre cantităţile pe

care consumatorii le vor cumpăra şi preţurile asociate acestor cantităţi. Relaţia dintre
cantitatea cerută şi preţ nu este doar o relaţie matematică, ci şi una cauzală. Variabila
dependentă în cadrul acestei relaţii este cantitatea, iar variabila independentă este preţul
produsului în cauză.
De exemplu, dacă preţul unui produs este scăzut, consumatorii vor avea tendinţa
să cumpere cantităţi mai mari, în timp ce dacă preţul este mare, ei vor cumpăra mai puţin.
Noţiunea de cerere include nu numai aceste două posibilităţi, ci şi toate celelalte preţuri şi
cantităţi referitoare la un anumit produs. Tabelul de mai jos prezintă o schemă a cererii
pentru un produs oarecare:

Preţ Cantitatea cerută (bucăţi)

500 10
400 20
300 30
200 40
100 50
 Pe baza acestui tabel, putem reprezenta cererea ca o curbă (sau, simplificând, ca o
dreaptă), într-un sistem de axe ce are pe abscisă cantităţile pe care cumpărătorii le vor
achiziţiona, iar pe ordonată preţurile pe care le vor plăti1.

Preţ

500
400
300
200
100 Cererea

10 20 30 40 50 Cantitate cerută

Figura 2.1. Curba cererii

Se observă că, o dată cu creşterea preţului are loc scăderea cantităţii cerute şi
invers, scăderea preţului determină creşterea cantităţii cerute. Această observaţie poartă
numele de „legea cererii”, care spune că la preţuri mai mici se vor cumpăra cantităţi mai
mari şi invers. Cu alte cuvinte, modificarea preţului unui bun va determina modificarea
în sens invers a cantităţii cerute din bunul respectiv.
Cineva şi-ar putea pune întrebarea: legea cererii se respectă în cazul tuturor
bunurilor sau există şi bunuri care fac excepţie de la regulă?
Răspunsul la această întrebare este acela că legea cererii se respectă în cazul
bunurilor normale şi în cazul majorităţii bunurilor inferioare. Bunurile normale sunt
acele bunuri pentru care cererea creşte când veniturile consumatorilor cresc. În categoria
bunurilor inferioare sunt incluse acele bunuri pentru care cererea scade atunci când
veniturilor consumatorilor cresc. Cel mai citat exemplu de bun inferior îl constituie
cartofii, deşi noi, românii, s-ar putea să nu fim de acord cu această concluzie a
economiştilor.
1
Deoarece curba cererii este o reprezentare a cantităţii în funcţie de preţ, ar fi fost normal ca preţul să fie
reprezentat pe abscisă, iar cantitatea pe ordonată. Totuşi, primul care a făcut această reprezentare grafică,
economistul american Alfred Marshall, a desenat graficul în felul acesta şi aşa a fost preluat în ştiinţa
economică. Practic, graficul este o reprezentare a funcţiei inverse a cererii, preţ în funcţie de cantitate.
 Relaţia menţionată dintre preţ şi cantitate este explicată prin apariţia a două
efecte: efectul de substituţie şi efectul de venit.

2.1.2. Efectul de substituţie, efectul de venit şi paradoxul Giffen

Efectul de substituţie se referă la faptul că atunci când preţul unui bun creşte,
consumatorii au tendinţa să-l înlocuiască în consumul lor cu alte bunuri. Efectul de
substituţie este întotdeauna negativ, ceea ce înseamnă că modificarea preţului determină
modificarea în sens invers a cantităţii cerute din orice tip de bun.
Efectul de venit are în vedere faptul că o creştere, de exemplu, a preţului unui
bun determină scăderea veniturilor reale2 ale populaţiei, rezultatul fiind că se va cumpăra
mai puţin din toate produsele, inclusiv din cel al cărui preţ a crescut. Deci, efectul de
venit este în sens invers cu modificarea preţului pentru bunurile normale şi în acelaşi sens
cu modificarea preţului pentru bunurile inferioare.
Astfel, putem sintetiza:
a) pentru bunurile normale, efectul de substituţie are acelaşi sens cu efectul
de venit; de aceea, atunci când preţul unui bun normal se modifică,
cantitatea cerută din acel bun se modifică în sens invers;
b) pentru bunurile inferioare, efectul de venit şi efectul de substituţie au
sensuri diferite; de aceea, atunci când se modifică preţul unui bun inferior,
cantitatea cerută din aceasta se modifică în acelaşi sens sau în sens invers
în funcţie de dimensiunile celor două efecte. Dacă efectul de substituţie
este mai mare decât efectul de venit, atunci modificarea preţului bunului
inferior determină modificarea în sens invers a cantităţii cerute şi legea
cererii este verificată. Dacă efectul de venit este însă mai puternic decât
efectul de substituţie, atunci modificarea preţului bunului inferior
determină modificarea în acelaşi sens a cantităţii cerute din acel bun şi
legea generală a cererii nu mai este respectată. Este cazul aşa numitelor

2
Cantitatea de bunuri şi servicii ce poate fi cumpărată cu o anumită sumă de bani.
 „produse Giffen”3 pentru care cererea are o pantă pozitivă, deci este
crescătoare în funcţie de preţ.
Paradoxul Giffen este deci o excepţie de la legea cererii. Toate produsele de tip
Giffen sunt produse inferioare, dar nu toate produsele inferioare sunt produse de tip
Giffen. Există însă şi situaţii care numai aparent contrazic legea generală a cererii. De
exemplu, un produs mai bun din punct de vedere calitativ poate fi mai scump şi totuşi
cantitatea cerută din acest bun să fie mai mare. Aparent, o contradicţie cu legea cererii.
Însă, legea cererii este enunţată în condiţiile în care doar preţul bunului se modifică, iar
ceilalţi factori rămân nemodificaţi (aşa-numita condiţie „caeteris paribus”) – calitatea
produsului fiind unul dintre aceşti factori.
Modificarea preţului nu determină modificarea cererii, ci doar a cantităţii cerute.
Are loc, în acest caz, doar o deplasare de-a lungul curbei cererii.

2.1.3. Determinarea funcţiei cererii

În tabelul anterior, funcţia cererii este liniară de forma Qc = a–bp, unde Qc

reprezintă cantitatea cerută la preţul p, iar a şi b sunt constante pozitive.
Pentru determinarea constantelor a şi b, alegem două puncte de pe curba cererii
(respectiv două perechi de preţuri şi cantităţi cerute) şi obţinem un sistem de două ecuaţii
cu două necunoscute:

3
Sir Robert Giffen (1837 – 1910) a observat fenomenul pe piaţa cartofilor din Irlanda, într-o perioadă de
foamete generalizată, determinată de recolte foarte proaste, când deşi preţul cartofilor creştea, simultan,
creştea şi cantitatea cumpărată.
  1 a−= 5 0⋅ b  a0= 6 0 0
 ⇒  ⇒ Qc = 6 0,1⋅− p 0
 2 a−= 4 0⋅ b  b0= − 0,1 0

2.1.4. Determinarea cererii pieţei

În funcţie de nivelul la care se manifestă, distingem: cererea individuală şi cererea

pieţei pentru un anumit produs.
Cererea individuală exprimă relaţia dintre cantităţile cerute de un consumator şi
diferitele preţuri asociate acestor cantităţi.
Cererea pieţei exprimă cantităţile solicitate dintr-un anumit produs la nivelul
pieţei (deci de către toţi consumatorii), la fiecare nivel al preţului acelui produs.
Curba cererii pieţei se obţine prin însumarea pe orizontală a tuturor curbelor
cererii individuale, adică prin însumarea cantităţilor cerute de toţi consumatorii la fiecare
nivel al preţului.
Să presupunem că pe piaţa bunului „i” există numai doi consumatori, A şi B.
Cererile individuale ale acestor consumatori precum şi cererea pieţei pentru produsul „i”
sunt descrise în tabelul de mai jos:

Preţ Cantitatea cerută de Cantitatea cerută de Cantitatea cerută pe

(u.m.) consumatorul A (bucăţi) consumatorul B (bucăţi) piaţă (bucăţi)
300 10 5 15
200 20 10 30
100 30 15 45

Iată şi reprezentarea grafică a informaţiilor anterioare:

 Preţ Cererea individuală Cererea individuală Cererea pieţei
a consumatorului A a consumatorului B pentru produsul “i”

300

200

100

10 20 30 5 10 15 15 30 45
Cantitate cerută
Figura 2.2. Obţinerea curbei cererii pieţei

Am văzut deci că o modificare a preţului determină o deplasare de-a lungul curbei

cererii. Să vedem acum care sunt factorii care determină deplasarea curbei cererii.

2.1.5. Modificarea cererii. Factorii care influenţează cererea

Într-o perioadă de timp, cererea pentru un anumit bun poate să crească sau să
scadă în funcţie de evoluţia anumitor factori, considerând că diferitele niveluri de preţuri
nu se modifică. Astfel, creşterea cererii înseamnă că se vor cere cantităţi mai mari la
fiecare nivel posibil al preţului. Grafic, o creştere a cererii se reprezintă prin deplasarea
spre dreapta a curbei. Scăderea cererii înseamnă că se vor cere cantităţi mai mici la
fiecare nivel posibil de preţ. Grafic, scăderea cererii se reprezintă prin deplasarea spre
stânga a curbei cererii iniţiale.

Preţ Cantitatea cerută Cantitatea cerută la momentul Cantitatea cerută la momentul

iniţială (bucăţi) –C0 T1 (bucăţi) -C1 T2 (bucăţi) -C2
500 10 15 5
400 20 25 15
300 30 35 25
200 40 45 35
100 50 55 45

Iată şi reprezentarea grafică a celor trei curbe ale cererii reprezentate în tabelul
anterior:
 Preţ

500
400
300
200 C1
100
C2 C0
5 10 15 20 25 30 35 40 45 50 55 Cantitate cerută

Figura 2.3. Modificarea curbei cererii

Principalii factori care determină creşterea sau reducerea cererii pe piaţa unui bun
sunt:
a) modificarea preţurilor altor bunuri (pa);
b) modificarea veniturilor consumatorilor (V);
c) numărul consumatorilor (N);
d) preferinţele (gusturile) consumatorilor (G);
e) anticipările privind modificările de preţ sau venit (A);
f) atitudinea faţă de risc a consumatorilor (R).

Ţinând cont de aceşti factori, am putea scrie funcţia cererii ca:

C = f (p, pa, N, V, G, A, R)

Să analizăm pe rând fiecare dintre factorii menţionaţi.

a) Modificarea preţurilor altor bunuri.

Distingem două categorii de bunuri:
1) bunuri substituibile din punct de vedere al cererii;
2) bunuri complementare din punct al cererii.
 Bunurile substituibile sunt cele care satisfac aceleaşi nevoi şi, de aceea, pot fi
înlocuite unul cu celălalt în consum (de exemplu, untul şi margarina).
Bunurile complementare sunt bunurile care sunt consumate împreună. În acest
caz, un bun nu poate fi consumat fără bunul complementar lui (de exemplu, stiloul şi
cerneala).
În cazul în care bunurile X şi Y sunt substituibile, creşterea preţului lui X
determină o creştere a cererii pentru bunul Y. Dacă bunurile X şi Y sunt complementare,
creşterea preţului bunului X determină scăderea cererii pentru bunul Y.

b) Modificarea veniturilor consumatorilor (V)

În cazul bunurilor normale, între modificarea veniturilor consumatorilor şi
modificarea cererii pentru astfel de bunuri există o relaţie pozitivă: creşterea venitului
consumatorilor determină o creştere a cererii de bunuri normale şi invers. În cazul
bunurilor inferioare, modificarea veniturilor consumatorilor determină modificarea în
sens invers a cererii: creşte venitul consumatorilor, scade cererea de bunuri inferioare şi
invers.

c) Numărul consumatorilor
Între numărul consumatorilor şi cerere există o relaţie pozitivă: dacă numărul
consumatorilor creşte, atunci cererea este mai mare şi invers.

d) Preferinţele (gusturile) consumatorilor

Dacă preferinţele consumatorilor se modifică în favoarea unui produs, atunci
cererea din acel produs creşte. Un rol important în modelarea preferinţelor
consumatorilor îl are publicitatea.

e) Anticipările privind modificările de preţ sau venit (A)

În cazul în care se anticipează creşteri de preţ la un anumit produs, cererea
prezentă pentru produsul respectiv creşte şi invers. În cazul în care se prevede o creştere a
veniturilor, atunci cererea prezentă creşte, iar dacă se anticipează o scădere a veniturilor,
cererea prezentă scade, presupunând că toate celelalte condiţii rămân neschimbate.
 f) Atitudinea faţă de risc a consumatorilor
Achiziţionarea anumitor bunuri presupune acceptarea unui anumit grad de risc din
partea consumatorilor. Astfel, în cazul în care un consumator este adversar al riscului,
atunci cererea de bunuri care presupun un risc ridicat scade.
Cererea se modifică sub influenţa tuturor acestor factori. Unii dintre ei pot
determina creşterea cererii dintr-un bun, alţii, dimpotrivă, scăderea ei. Cunoscând
ponderea influenţei fiecărui factor, prin însumarea tuturor acestor influenţe va rezulta
modificarea totală a cererii dintr-un anumit bun la un anumit nivel al preţului.

2.2. Oferta

2.2.1. Definirea ofertei

În ştiinţa economică, noţiunea de ofertă se referă la relaţia dintre cantităţile pe

care producătorii le oferă spre vânzare şi diferitele preţuri asociate acestora.
Spre deosebire de cerere, în acest caz, este o relaţie directă între preţ şi cantităţile
oferite spre vânzare. De exemplu, dacă un producător anticipează că, în anul viitor, preţul
pentru produsul său va fi foarte scăzut, este foarte probabil că ei nu vor produce şi nu vor
oferi spre vânzare cantităţi mari. „Legea ofertei” spune deci că cu cât preţul este mai
mare, cu atât cantităţile oferite spre vânzare vor fi mai mari.
Curba ofertei are o pantă pozitivă: modificarea preţului unui bun determină
modificarea în acelaşi sens a cantităţii oferite. Tabelul următor evidenţiază evoluţia
cantităţii oferite o dată cu modificarea preţului:

Preţ Cantitatea oferită (bucăţi)

500 60
400 50
Preţ 300 40
200 30
100 20
Oferta

Grafic, oferta este reprezentată astfel:

500
400
300
200
100

10 20 30 40 50 Cantitate oferită
 Figura 2.4. Curba ofertei
Când preţul creşte cantitatea oferită creşte. Când preţul scade cantitatea oferită
scade. Oferta rămâne neschimbată. Cu alte cuvinte, modificarea preţului (celelalte
condiţii rămânând nemodificate) determină doar modificarea cantităţii oferite şi nu a
ofertei ( are loc o deplasare de-a lungul curbei ofertei şi nu o deplasare a întregii curbe a
ofertei).

2.2.2. Determinarea funcţiei ofertei

În tabelul anterior, funcţia ofertei este liniară de forma Qo=m+np, unde Qo

reprezintă cantitatea oferită, p este preţul, iar m şi n sunt două constante pozitive. Pentru
determinarea acestor constante se aleg două puncte de pe curba ofertei şi se obţine un
sistem de două ecuaţii cu necunoscutele m şi n:

 6 m n⋅+= 50  m= 01 0
 ⇒  ⇒ Qo 1 0,1⋅+= p 0
 5 m n⋅+= 40  n= 0,1 0
2.2.3. Determinarea ofertei pieţei
 În funcţie de nivelul la care se manifestă relaţia preţ – cantitatea oferită (celelalte
condiţii rămânând constante) distingem oferta individuală şi oferta pieţei.
Oferta individuală reprezintă cantitatea pe care un producător este dispus să o
aducă pe piaţă la fiecare nivel al preţului. Oferta pieţei reprezintă cantitatea oferită de
către toţi producătorii unui aceluiaşi bun la fiecare nivel al preţului.
Similar cu cazul cererii, curba ofertei pieţei se obţine prin însumarea pe orizontală
a tuturor curbelor individuale ale ofertei. Altfel spus, oferta pieţei se determină prin
însumarea cantităţilor oferite de toţi producătorii de pe piaţă la fiecare nivel al preţului.
Presupunem că pe piaţa unui bun oarecare există numai doi producători, X şi Y.
Ofertele individuale ale celor doi producători şi oferta pieţei sunt evidenţiate în tabelul
următor:
Preţ Cantitatea oferită de Cantitatea oferită de Cantitatea oferită pe
(u.m.) producătorul X (bucăţi) producătorul Y (bucăţi) piaţă (bucăţi)
300 60 40 100
200 40 30 70
100 20 20 40

Preţ Oferta individuală a Oferta individuală a Oferta pieţei pentru

producătorului X producătorului Y produsul “i”

300

200

100

20 40 60 20 30 40 40 70 100

Cantitate oferită
Figura 2.5. Obţinerea curbei ofertei pieţei

2.2.4. Modificarea ofertei. Factorii care influenţează oferta

În timp, oferta poate să se modifice în funcţie de anumiţi factori. O ofertă mai

mare presupune oferirea unor cantităţi mai mari la fiecare nivel de preţ. O ofertă mai
mică presupune cantităţi oferite mai mici la fiecare nivel al preţului iniţial. Grafic,
deplasările spre dreapta ale curbei ofertei înseamnă oferte din ce în ce mai mari, iar
deplasările spre stânga ale curbei ofertei evidenţiază oferte din ce în ce mai mici.

Preţ Cantitatea oferită la Cantitatea oferită la Cantitatea oferită la

momentul T0 (bucăţi) -O0 momentul T1 (bucăţi)–O1 momentul T2 (bucăţi)–O2
500 50 60 40
400 40 50 30
300 30 40 20
200 20 30 10
100 10 20 0

Iată şi reprezentarea grafică a celor trei curbe ale ofertei evidenţiate în tabel.

Preţ
O2 O
0 O12

500
400
300
200
100

10 20 30 40 50 60 Cantitate oferită

Figura 2.6. Modificarea curbei ofertei

Principalii factori care determină creşterea sau reducerea ofertei sunt:

a) preţurile altor bunuri (pa);
b) costul de producţie (CT);
c) numărul firmelor producătoare (N);
 d) tehnologia de fabricaţie (T);
e) anticipările privind modificările de preţ (A);
f) taxele şi subvenţiile (TS);
g) evenimentele naturale (EN)

Ţinând cont de aceşti factori, am putea scrie funcţia ofertei ca:

O = f ( p, pa, CT, N, T, A, TS, EN)

Să analizăm pe rând fiecare dintre factorii menţionaţi:

a) Preţurile altor bunuri (pa)

Producătorul dispune de resurse limitate. Să presupunem că el poate realiza, cu
resursele pe care le are, fie bunul X, fie bunul Y. Din punctul de vedere al ofertei,
bunurile X şi Y pot fi:
1) substituibile – atunci când pot fi realizate utilizând aceleaşi resurse;
2) complementare – atunci când rezultă din acelaşi proces de producţie (de
exemplu, carnea şi oasele, la un abator).
Dacă produsele X şi Y sunt substituibile din punctul de vedere al ofertei, o
creştere a preţului lui X îl va determina pe producător să direcţioneze o parte mai mare
din resursele disponibile pentru producerea acestui bun. În consecinţă, oferta din bunul Y
va scădea.
Dacă bunurile X şi Y sunt însă complementare, o creştere a preţului lui X îl va
determina pe producător să realizeze o cantitate mai mare din bunul X şi, implicit, din
bunul Y.
b) Costul de producţie (CT)
Între costuri şi ofertă există o relaţie negativă: reducerea costurilor va determina
creşterea ofertei, iar creşterea costurilor va conduce la scăderea ofertei.
c) Numărul firmelor producătoare (N)
Cu cât numărul firmelor dintr-o anumită ramură este mai mare, cu atât oferta este
mai mare.
 c) Tehnologia de fabricaţie (T)
Cu cât tehnologia de fabricaţie este mai performantă, cu atât oferta dintr-un
anumit produs va creşte. Înlocuirea vechilor tehnologii cu altele noi conduce la creşterea
eficienţei utilizării resurselor disponibile şi deci reducerea costului pe unitatea de produs.
e) Anticipările privind modificările de preţ (A)
Dacă producătorul anticipează că preţul produsului lui va creşte, atunci oferta
prezentă se reduce, iar dacă anticipează scăderea preţului, oferta prezentă creşte, celelalte
condiţii menţinându-se neschimbate.
f) Taxele şi subvenţiile (TS)
Majorarea taxelor conduce la scăderea ofertei. Totodată, în cazul în care o firmă
primeşte subvenţii de la buget, oferta va creşte.
g) Evenimente naturale (EN)
Evenimentele naturale (inundaţii, secetă, cutremure etc.) pot influenţa oferta de
bunuri din anumite ramuri de activitate.
Toţi aceşti factori determină evoluţia ofertei. Însumarea tuturor influenţelor
(negative sau pozitive) ale acestor factori determină creşterea sau reducerea ofertei într-o
anumită perioadă de timp.

2.3. Echilibrul pieţei

2.3.1. Definirea şi reprezentarea grafică a echilibrului

O piaţă este în echilibru atunci când cantitatea oferită şi cantitatea cerută sunt
egale. Preţul rezultat se numeşte preţ de echilibru, iar cantitatea se numeşte cantitate de
echilibru.
Grafic, echilibrul pieţei se realizează la intersecţia curbelor cererii şi ofertei.

Preţ
Oferta

500
400
300
200
100 Cererea

10 20 30 40 50 Cantitate
 Figura 2.7. Echilibrul pieţei

În graficul anterior, echilibrul pieţei este reprezentat de combinaţia cantitate-preţ

(30; 300). În acest punct, cantitatea pe care consumatorii doresc să o cumpere este egală
cu cantitatea pe care producătorii (vânzătorii) doresc să o vândă. În realitate, aceasta ar fi
situaţia când, într-un magazin de exemplu, produsul nu se mai găseşte, dar nu există nici
un cumpărător nemulţumit care ar vrea să îl cumpere şi nu poate. Să recunoaştem, o
situaţie destul de greu de întâlnit.
În consecinţă, în realitate, pieţele se găsesc în alte două situaţii când preţul este fie
mai mare, fie mai mic decât preţul de echilibru. Dacă preţul este mai mic decât preţul de
echilibru, atunci cererea este mai mare decât oferta, deci va apare o cerere în exces. Pe
piaţă, va fi penurie şi, probabil, va apare piaţa „neagră”. Drept reacţie, unii producători îşi
vor diminua stocurile din produsul respectiv, iar alţii vor creşte preţul sau cantitatea
produsă.
Dacă însă preţul va fi mai mare decât preţul de echilibru, atunci oferta va fi mai
mare decât cererea şi va apare un surplus din produsul respectiv. Ca urmare, unii
producători vor accepta creşterea stocurilor, alţii vor reduce preţul sau cantitatea produsă.
În consecinţă, în realitate, preţul tinde permanent către preţul de echilibru, oscilând în
jurul acestuia.

2.3.2. Modificarea echilibrului pieţei

Preţ
Modificarea cererii, respectiv a ofertei, determină
O2 modificarea punctului de
O1 O0
echilibru pe o piaţă.

500
400
300
200 C2
100 C1 C0

10 20 30 40 50 Cantitate
 Figura 2.8. Modiifcarea echilibrului

În graficul de mai sus, sunt reprezentate următoarele situaţii:

1) Creşterea cererii (în poziţia C2) şi menţinerea constantă a ofertei (O0)

determină creşterea preţului şi a cantităţii de echilibru;
2) Scăderea cererii (C1) şi menţinerea constantă a ofertei determină scăderea
preţului şi a cantităţii de echilibru;
3) Creşterea ofertei (O2) şi menţinerea constantă a cererii (C0) determină
scăderea preţului şi creşterea cantităţii de echilibru;
4) Scăderea ofertei şi menţinerea constantă a cererii determină creşterea
preţului şi scăderea cantităţii de echilibru;
5) Când cererea şi oferta cresc simultan, cantitatea de echilibru cu siguranţă
creşte, iar preţul de echilibru poate să crească, să scadă sau să rămână
nemodificat;
6) Când cererea şi oferta scad simultan, cantitatea de echilibru cu siguranţă
scade, iar preţul de echilibru poate să crească, să scadă sau să rămână
nemodificat;
7) Când cererea creşte şi oferta scade, preţul de echilibru cu siguranţă creşte,
iar cantitatea de echilibru poate să crească, să scadă sau să rămână
constantă;
 8) Când cererea scade şi oferta creşte, preţul de echilibru cu siguranţă scade,
iar cantitatea de echilibru poate să crească, să scadă sau să rămână
constantă.

De multe ori, în realitate, modificările cererii şi ofertei nu se rezumă la cele

prezentate mai sus. Să considerăm cazul când o creştere a utilizării autoturismelor
determină o creştere a cererii de benzină, ceea ce duce la creşterea preţului de echilibru al
benzinei. Însă, în timp, preţul ridicat îi va determina pe producătorii de benzină să
producă mai mult. În consecinţă, pe termen lung, curba ofertei se va deplasa şi ea spre
dreapta, iar preţul de echilibru va scădea. În acest fel, o parte a creşterii iniţiale a preţului
este anulată de evoluţia pe termen lung a ofertei. Generalizând, putem spune că atunci
când o modificare a preţului produce efecte după un anumit interval de timp, atunci
modificarea eventuală a preţului de echilibru este mai mică decât modificarea iniţială.
Analizele economice pot să difere substanţial în funcţie de perioada de timp care
este luată în considerare. Din acest punct de vedere, în ştiinţa economică, perioadele de
timp sunt clasificate astfel:

• Perioadă instantanee – o perioadă de timp atât de scurtă încât, pentru sporirea

ofertei, producătorii nu pot apela decât la producţia deja realizată şi aflată pe stoc,
în depozite.
• Perioada pe termen scurt – o perioadă suficient de lungă pentru a permite
producătorilor să utilizeze mai multă muncă, dar nu suficient de lungă pentru a le
permite să cumpere mai multe maşini şi echipamente, să îşi extindă fabrica, adică,
în general, să majoreze capitalul folosit.
• Perioada pe termen lung – o perioadă sufiecient de lungă, astfel încât
producătorul poate să îşi majoreze şi capitalul folosit.