Universitatea din Oradea

Facultatea de Relatii Internationale si Studii Europene

Reconfigurarea politicii
externe românesti în zona
Mării Negre după
integrarea in NATO

Politica Externă a României

Restanță anul III, sem II
Bot Mirabela

1
 Reconfigurarea politicii externe românesti în zona Mării Negre după
integrarea in NATO

1.Aderarea României la NATO.

Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord sau NATO este o alianţă militară
interguvernamental care are la baza Tratatul Atlanticului de Nord, care a fost semnat la 4
aprilie 1949. Sediul NATO se află în Bruxelles, Belgia, iar organizatia constituie un sistem de
apărare colectivă, prin care statele sale membre convin să se apere reciproc în cazul unui atac
din exterior.
România a aderat la Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) la 29 martie
2004, in urma deciziei luate la Summitul de la Praga, în noiembrie 2002. Pentru România,
aceasta a reprezentat o evoluţie majoră, cu o influenţă decisivă asupra politicii externe şi
interne a ţării. Aderarea la NATO reprezintă garanţia securităţii şi stabilităţii externe, care este
vitală pentru asigurarea dezvoltării prospere a ţării. România joacă un rol activ în promovarea
valorilor şi obiectivelor Alianţei, atât prin participarea la operaţiuni şi misiuni ale Alianţei, cat
și prin implicarea in evoluțiile și iniţiativele sale conceptuale.
În anul 1997, administrația Clinton refuza României invitarea în NATO. Dacă nu s-ar
fi întâmplat asta, cu siguranță România de astăzi ar fi arătat diferit: mai democratică, mai
prosperă, mai puțin coruptă, cu adevărat ancorată în spațiul occidental. Polonia, Ungaria,
Cehia-țări invitate atunci în NATO, la vreme de pace – s-au bucurat de toate avantajele pe
care le-a presupus statutul lor de țări aliate. Următoarea extindere NATO care a cuprins și
România s-a făcut după 11 septembrie 2001, odată cu începerea războiului cu terorismul.
„Romănii nu au dorit să fie admiși în NATO pentru ca țara lor să aibe parte de de tunuri și
avioane, ci de democrație și prosperitate. Nu trebuie să ne mire faptul că România a avut parte
în perioada următoare, ca membru NATO, în primul rând de tunuri și avioane, și abia apoi de
mai multă prosperitate” 1
Spre deosebire de alte state est-europene, clasa politică românească nu a putut aduce
țara în Occident prin performanță, pricepere și înțelepciune.
În anul 2005 la doar un an de la aderarea României la NATO, Condoleezza Rice vine la
București pentru a semna acordul ce va aduce baze militare americane în România. Aceste
1
Ionescu Mihail, Romania-NATO, Editura Militara, Bucuresti, 2006, p. 34.

2
baze militare vor diferenția România, inclusiv în cadrul NATO. Din punct de vedere politic și
militar ele vor oferi un atu în plus țării noastre pe scena internațională. Economic, ele nu vor
reprezenta un salt semnificativ, deoarece nu vor cuprinde zeci de mii de militari, așa cum se
întâmpla în timpul râzboiului rece, ci doar câteva sute. Bazele americane în România oferă
țării noastre statutul oficial de aliat direct cu Statele Unite pe baze bilaterale și nu doar
multilaterale. Putem să spunem că a fost nevoie de un adevărat război mondial pentru ca
România să fie acceptată cu adevărat de Occident.
Astfel ca, in mai 2007 Statele Unite au anunțat că summitul NATO din 2008 se va
desfășura la București. 26 de șefi de stat sau de guvern aveau să vină în țara noastră la cea mai
importantă manifestare internațională găzduită vreodată de România.

2. Politica externă a Mării Negre după aderarea la NATO.

Noii factori de pe scena politică a lumii au scos în evidenţă caracterul determinant al
regiunii Mării Negre pentru securitatea Europei, ea fiind denumită chiar noua frontieră a
Europei. Securitatea europeană deplină nu poate fi realizată atâta timp cât zona Mării Negre
rămâne instabilă.
„În zona Mării Negre se găsesc câteva „poziţii cheie”, care o particularizează, îi
imprimă valenţe deosebite, dar mai ales contribuie decisiv la valoarea şi importanţa
geostrategică a acestui spaţiu.”2 Aceste poziţii cheie sunt:
♦ Sistemul strâmtorilor (Bosfor, Dardanele – legate prin Marea Marmara) permite şi
asigură navigaţia dintr-o mare “închisă” spre Oceanul Planetar. Turcia deţine controlul
strâmtorilor, acestea fiind, în momentul de faţă, singura arteră puternică pentru transportul
extern pe mare, destul de la îndemână pentru toţi riveranii, economicos şi cu perspective
permanente. Controlul Turciei asupra strâmtorilor îi conferă un statut privilegiat printre
riverani.
♦ Peninsula Crimeea – bastion maritim înaintat, un veritabil portavion, “bine ancorat”,
cu multiple facilităţi, înconjurat de suficiente forţe navale, gata de acţiune.
♦ Gurile Dunării (Dunărea maritimă) – intrarea şi ieşirea navelor maritime prin
complexul de navigaţie al Sulinei se realizează în întregime pe teritoriul statului român, acest
fapt reprezentând un element de putere pentru România.
♦ Platoul continental din faţa litoralului românesc, cu elemente atrăgătoare care fac ca,
de mulţi ani, să fiarbă problema delimitării platoului continental al zonei economice exclusive
dintre România şi Ucraina.
2
SMFN, Marea Neagră – Spaţiul de confluenţă a intereselor geostrategice, Editura CTEA, Bucureşti 2005.

3
 ♦ Insula Şerpilor – în ultimii ani redescoperită cu mult zgomot şi din nou plasată în
problematica diplomaţiei internaţionale.
Se pot contura, astfel, câteva elemente care evidenţiază importanţa geopolitică a zonei
Mării Negre: • Marea Neagră se găseşte la confluenţa a trei regiuni de mare importanţă
geopolitică: Peninsula Balcanică, Europa de Est şi Asia Mică şi aproape de zona fierbinte a
Orientului Mijlociu; • reprezintă un segment din graniţa de Sud a Federaţiei Ruse şi la limita
de nord a flancului sudic al NATO; • este poarta de ieşire la Oceanul Planetar pentru Bulgaria,
România, Ucraina şi pentru ţările transcaucaziene; • este dispusă pe traseul rutelor preconizate
pentru transportul petrolului caspic şi a celui din zona Asiei Centrale spre consumatorii din
Occident; • dispune de importante bogăţii marine şi submarine; • este cea mai scurtă cale
pentru Rusia spre sud şi apoi spre est (prin Canalul de Suez) şi spre Coasta Nord Africană,
fiind unicul drum spre mările calde; • oferă multe facilităţi comerciale şi turistice; • dispune
de un important număr de porturi; • este mediu propice pentru cooperarea economică,
culturală şi militară; • coagulează o piaţă de desfacere pentru aproximativ 350 de milioane de
consumatori; • are potenţial demografic şi economic foarte important; • ţine aprins interesul
constant manifestat de marii actori ai scenei geopolitice mondiale (actori tradiţionali şi actori
nou apăruţi pe scena geopoliticii mondiale).
Datorită acestor lucruri, politica externă a Mării Negre s-a schimbat radical după
aderarea României la NATO.
La 14 decembrie 2004, data la care Traian Basescu a castigat cel de-al doilea tur al
alegerilor prezidentiale, politica externa a Romaniei mai avea de atins unul dintre cele doua
mari obiective afirmate in relatiile cu Occidentul – aderarea la UE, vazuta de proaspatul
presedinte drept „un obiectiv major“ care trebuia realizat la 1 ianuarie 2007. Totodata, politica
externa a Romaniei necesita stabilirea de noi obiective, iar in acest context revitalizarea si
imbunatatirea relatiilor cu cateva state vecine au definit o noua strategie, asumata public de
presedintele Basescu. Acest lucru nu presupunea, insa, renuntarea la raporturile privilegiate cu
Occidentul.
„Sunt hotărât să fac o schimbare în politica externă românească, pentru că România s-
a limitat în ultimii zece ani la două obiective de politică externă: integrarea în NATO și
integrarea în UE, ceea ce este prea puțin. România a ratat nepermis două obiective:
soluționarea problemei Transnistriei și implicarea la Sud de Dunăre în fosta Iugoslavie.”
(Traian Băsescu).
„În ceea ce privește axa Washington-Londra-Bucuresti, președintele a apreciat că „nici
o țară din UE nu are ca prioritate consolidarea poziției României la Marea Neagră”, și că

4
„doar SUA sunt interesate de acest lucru, și România va găsi sprijin în acest sens în Statele
Unite”. Nu este deloc clar de ce România ar avea nevoi de o consolidare specială la Marea
Neagră, de ce ar trebui să devină buricul acesteia, un fel de far călăuzitor care să oprească
războiul din Trasnistria, să occidentalizeze Ucraina. Înainte de a face din Marea Neagră un fel
de mare nostrum românească, președintele Băsescu ar trebui să aibe în vedere locul țării pe
scena internațională de la prăbușirea comunimului încoace.”3
De-a lungul secolelor, din punct de vedere geopolitic, geoeconomic şi geostrategic,
„importanţa Mării Negre s-a bazat în principal pe rolul pe care regiunea l-a avut la intersecţia
dintre fostele puteri şi imperii (elen, roman, bizantin, otoman, rus).”4 Ea a fost simultan o
punte de legătură şi o frontieră, o zonă-tampon şi una de tranzit între Vest şi Est, între Sud şi
Nord. În plus, Marea Neagră a reprezentat şi reprezintă un punct de legătură pentru circuitele
comerciale şi regiunile bogate în resurse energetice.
Zona a prosperat cel mai mult în perioadele când nu a fost izolată şi s-a aflat ancorată
la comerţul mondial. „În prezent, zona Mării Negre şi a Balcanilor parcurge încă o etapă
istorică caracterizată prin despărţirea lungă şi dureroasă de comunism şi de apartenenţa la
sfera de influenţă sovietică, de tranziţie de la o societate şi economie închise spre valorile
democraţiei şi ale economiei de piaţă.”5
Zona Mării Negre, extrem de diversificată, a fost, mai degrabă, una „a oportunităților
irosite și parteneriatelor nevalorificate”, ceea ce a împiedicat-o să se afirme ca entitate
geopolitică. Ceea ce individualizează zona Mării Negre de alte regiuni geopolitice consacrate
este influența manifestată a Federației Ruse în acest areal geografic. În ultimii ani, interesul
pentru această zonă a crescut substanțial, devenind subiectul a numeroase analize, lucrări de
cercetare și activități științifice organizate atât în zonă cât și în afara sa.
România şi-a definit viziunea asupra spaţiului Mării Negre, în Carta Albă a Securităţii
şi Apărării Naţionale. Astfel, „spaţiul Mării Negre reprezintă în acelaşi timp o oportunitate şi
o sursă de risc, aflându-se la interferenţa a două axe strategice: Marea Neagră–Marea
Mediterană, respectiv flancul sudic al NATO, zonă de importanţă strategică pentru Alianţa
Nord-Atlantică, afectată în principal de riscuri transfrontaliere; Marea Neagră– Caucaz–

3
Bogdan Chirieac, România în NATO, Editura Historia, București, 2008, p. 456.
4
R. Bruce Hitchner, Marea prietenoasă cu străinii: istorie şi
realizarea strategiei euro-atlantice pentru Marea Neagră, în Ronald D.
Asmus, Konstantin Dimitrov, Joerg Forbrig (editori), „O nouă strategie
euro-atlantică pentru regiunea Mării Negre”, Editura IRSI, Bucureşti, 2004,
pp. 27-32.
5
George Cristian Maior, Noii aliaţi şi dinamica de securitate în zona Mării
Negre, în Observatorul Militar, nr. 9/2004.

5
Marea Caspică – spaţiu de tranzit pentru resursele energetice ale Asiei Centrale, influenţat de
anumite forme de instabilitate subregională reverberându-se dinspre zona Asiei Centrale.”6
În ziua de azi, datorita integrării in Uniunea Europeană a altor 10 state noi, împreuna
cu iminenta înglobare a României şi Bulgariei şi mai apoi a Turciei, dar şi din cauză că
pericolele secolului XXI par să vină din Orientul Mijlociu, toate acestea fac ca regiunea Mării
Negre să fie tot mai mult în atenţia Occidentului. În viziunea europeană, zona Mării Negre
reprezintă centrul de stabilitate al unui arc ce se întinde din Balcani până în Caucazul de Sud.
Pentru NATO, regiunea extinsă a Mării Negre a devenit noua linie de front a luptei
împotriva traficului de arme, droguri, fiinţe umane etc. „Politica Alianţei se confruntă şi cu
aşa-zisele conflicte îngheţate, de felul celor din Transnistria, Cecenia, Osetia de Sud, Abhazia,
de care nu poate face abstracţie în atingerea obiectivului său de proiectare a stabilităţii în
Orientul Mijlociu. Astfel, în lumina campaniei contra terorismului, desfăşurată în Afghanistan
şi Irak şi extinderii atribuţiilor NATO în această zonă, regiunea extinsă a Mării Negre devine
un element primordial al strategiei occidentale.”7 Instalarea de baze militare SUA pe teritoriul
României şi Bulgariei reprezintă un alt factor de sprijin al campaniei de instaurare a securităţii
şi democraţiei şi eradicare a fenomenului terorist.
Un moment de cotitură în privința securității din regiunea Marea Neagră a fost apariția
unui conflict între Federația Rusă și Georgia. Motivul conflictului a fost cele două provincii
caucaziene, Abhazia și Osetia de Sud, iar acest conflict a generat tensiuni între Occident și
Federația Rusă. După acest conflict, mediul de securitate din regiunea Mării Negre s-a
modificat, au aparut o serie de schimbări ale aspectelor de securitate regională, datorate
repoziționării țărilor din zonă în urma acțiunilor Federației Ruse. Aceasta dorește să se
reafirme ca putere regională și face eforturi de a împiedica NATO, UE sau SUA să câștige
influență în zonă.
În prezent, zona Mării Negre se confruntă cu dispute de natură politico-militară și
economică între riverani, dar și cu preocuparea altor state și organizații de a-și reconsidera
interesele în zonă. Principalii actori ai complexului economic și de securitate la Marea Neagrã
sunt, pe de o parte, actorii regionali, adică statele riverane Mãrii Negre (România, Bulgaria,
Turcia, Georgia, Ucraina și Federația Rusă), și, pe de altă parte, actorii internaționali: NATO,
UE, SUA etc.

6
Guvernul României, Carta Albă a Securităţii şi Apărării Naţionale,
Bucureşti, 2004, p. 3.
7
Alexandra Sarcinschi, Redimensionări și configurări ale mediului de securitate regional (Zona Mării Negre și
Balcani), Editura Universității Naționale de Apărare, București, 2005, p. 41.

6
 De asemenea, organismele regionale de cooperare economicã și securitate precum
OCEMN/BSEC (Organizația de Cooperare Economică la Marea Neagră), BLACKSEAFOR,
GUAM, SEDM (Conferința Miniștrilor Apărării din Europa de Sud-Est) și structura ei
militară, SEEBRING, pot avea un rol semnificativ în securizarea zonei, care, în colaborare cu
organismele internaționale, pot să asigure realizarea unei arhitecturi regionale de securitate
reale și eficiente.
Astfel că, perspectivele securizării zonei Mãrii Negre sunt determinate de includerea
acesteia în complexul euroatlantic de securitate. În acest sens, toate statele riverane Mării
Negre au stabilit relații cu NATO. România și Bulgaria, membre ale NATO din 2004,
reprezintă „factorii stabilizatori și catalizatori ai acordurilor de cooperare regională.”8
Prin intermediul acestor două tări, Alianța asigură controlul asupra bazinului Mării
Negre și Eurasiei precum și facilitarea legăturii cu zonele fierbinți din Orientul Mijlociu. În
ceea ce privește perspectiva militară, în regiunea flancului de sud al NATO, România este
considerată a doua forță militară, după Turcia.
„Reformele în domeniul militar și experiența participării unităților românești la
operațiunile sub comanda NATO din Balcani, Afganistan și Irak au întărit poziția României în
ecuația securității și stabilității regionale.”9
După atacurile teroriste din 11 septembrie 2001, România și Bulgaria au cooperat cu
SUA și NATO, și-au deschis pentru Washington și Alianță spațiul aerian, au acordat facilități
pentru folosirea bazelor terestre și a porturilor în timpul Operațiunii Enduring Freedom din
cadrul campaniei militare din Afganistan. România este un contribuitor important cu forțe în
cadrul SEEBRING, care a participat începând din 2006 la misiunii ISAF în Afganistan.
Alături de armatele statelor riverane Mãrii Negre, țara noastră participă la reuniunile și
exercițiile desfãșurate în cadrul Grupului de forțe navale de la Marea Neagră. Poziția
strategică a României a fãcut necesară din ce în ce mai mult adoptarea unei politici coerente
față de regiunea Mării Negre.
Intr-o discuție pe care a avut-o cu niște studenți la data de 14 iunie 2005 președintele
Traian Băsescu a explicat importanța Mării Negre pentru țara noastră și politica externă pe
care avea să o întreprindă de acum înainte: „O sa ma axez mai mult pe Marea Neagra în
efortul de politică externă și, în primul rând, o să încerc să vă explic de ce Romania a făcut o
prioritate din Marea Neagră. Elementele care reclamă implicarea României în Marea Neagră

8
Idem, p. 15-16 și p. 31.
9 Ioan Ciupei, Noul rol al României în securitatea și stabilitatea regională și continentală, în Impact
strategic nr. 3/2004, UNAp, p. 43-44.
9

7
sunt cele care decurg, în primul rând, din obligația noastră de a avea o contribuție pozitivă la
securitatea europeană și la securitatea statelor din Alianta Nord-Atlantică.
Ce se întâmplă, de fapt, în Marea Neagra? În primul rând, Marea Neagră este o zonă
de conflicte înghețate. Imaginați-vă harta. În nordul Mării Negre, începând de foarte aproape
de frontiera romanească cu Moldova sunt câteva conflicte înghețate sau unele active, dar toate
foarte periculoase și continuu într-o acumulare de energii negative. Vorbim de Transnistria,
de Osetia, de Nagorno-Karabah, de Abhazia. Toate sunt apropiate de frontiera noastra de est,
de răsărit. Toate sunt cu impact asupra evoluției viitoare a României.
Dacă în nordul Mării Negre avem patru conflicte înghețate, din care conflictul
transnistrean este cel mai apropiat de frontiera României, Marea Neagră și zona extinsă a
Mării Negre sunt afectate de acțiuni și activități care periclitează securitatea națională a
României, periclitează securitatea altor state europene.
Cele trei elemente majore sunt: traficul de droguri din zona extinsă a Mării Negre către
tările UE, inclusiv România, dar care au destinatie finală la fel de bine și Germania și Marea
Britanie și Franta și Olanda si multe alte țări europene; traficul de persoane, care de asemenea
utilizează Marea Neagră și zona extinsă a Mării Negre ca un pod de tranzit către țările UE și,
nu în ultimul rând, traficul ilegal de armament, care se desfășoară în volume considerabile,
fără control, și care alimentează conflictele locale și regionale, fie ca discutam despre Balcanii
de Vest, despre Iran, despre Irak sau despre orice altă zonă de conflict local sau regional din
lume.
De asemenea, Marea Neagră și zona extinsă a Mării Negre se constituie in zona de
resursă energetică esentială a Europei. Din zona extinsă a Mării Negre se furnizează în
momentul de față 50% din energia necesară UE și perspectiva este ca în următorii zece ani
70% din necesarul de energie al tarilor UE să fie furnizat din această zonă. Iată, deci,
elemente esentiale care obligă România să fie parte a proceselor politice care au loc în Marea
Neagră.” (Traian Băsescu).
La Summit-ul NATO de la București din 2008 „securitatea la Marea Neagră” a fost
înscrisă într-un capitol distinct în declarația Summit-ului în care se recunoaște importanța
strategică a regiunii și faptul că NATO susține procesele înregistrate de organizațiile regionale
și asigură sprijin statelor riverane. „A fost recunoscută de către aliați importanța strategică a
Mării Negre și regiunii înconjurătoare acesteia pentru securitatea euroatlantică. NATO salută
progresul în consolidarea responsabilității regionale, prin utilizarea eficientă a inițiativelor și
mecanismelor existente și va continua să sprijine aceste eforturi în mod adecvat, ghidată de

8
prioritățile regionale și pe baza transparenței, complementarității și inclusivității, în scopul
dezvoltării dialogului și cooperării între statele Mării Negre și dintre acestea și Alianță.”10
Primii pași concreți făcuți de NATO în regiunea Mării Negre, pentru întărirea
stabilității și securității zonei, au fost făcuți odată cu lansarea Programului Parteneriatul pentru
Pace (Partnership for Peace — PfP), la care au aderat toate statele din regiune. Această
situație a schimbat percepția tradițională occidentală despre regiune și a schimbat climatul
relațiilor reciproce. Statele Unite și-au marcat interesul pentru zona Mării Negre prin prezența
trupelor americane în bazele înființate pe litoralul românesc și bulgăresc (ca parte a campaniei
împotriva terorismului și de susținere a acțiunilor din Irak și Afaganistan) și prin Operațiunea
Active Endeavour gestionată de NATO.
O Românie care se implică activ în stabilizarea regiunii, participând la controlul
amenintărilor imediate, precum drogurile, traficul de armament și traficul ilegal de persoane,
ar fi avut un efect imediat asupra consolidării identității și rolului său la nivelul structurilor
euro-atlantice: „O Românie consolidată la frontiera orientală a UE este o Românie care aduce
servicii Uniunii înseși... Dacă România ratează acest obiectiv, de a fi o țară care face un joc
major la Marea Neagra, isi va rata propria consolidare în cele două structuri pentru care ne-am
bătut: UE și NATO.
O țară care joacă un rol important la Marea Neagra legat de Ucraina, legat de
Moldova, legat de Georgia, legat de Armenia și Azerbaidjan este o țară care aduce o
contribuție de soliditate pentru UE, și NATO. Noi nu putem rata acest obiectiv, nu putem
invita pe altcineva să facă acest joc strategic în Marea Neagră.”, rezuma Traian Basescu, într-
o serie de interviuri din februarie 2005, prioritățile sale de politică externă.
Întărirea cooperării și solidarității regionale sunt esențiale pentru securitatea în
regiunea Mării Negre. Pentru România, ca și pentru Bulgaria, Turcia si alte state care au
aderat sau sunt în curs de aderare la valorile euro-atlantice, realizarea acestor obiective este
deopotrivă, benefică, chiar vitală, și complementara preocupărilor privind integrarea
europeană.

Este nevoia de continuare a eforturilor pentru aducerea regiunii extinse a Mării Negre,
cu toate dimensiunile și implicațiile sale, în primul rând, în atenția riveranilor. Pentru că o
astfel de construcție, chiar dacă are nevoie de o susținere masivă din partea marilor puteri, a
organizațiilor și organismelor internaționale, trebuie să pornească din interior. Crizele grave
înregistrate la nivel continental în trecutul apropiat reprezintă pentru noi motivația și impulsul
10
www.summitbucharest.ro.

9
pentru continuarea unei abordări proactive. De altfel, această abordare a devenit regulă în
comunitatea euroatlantică și, odată cu integrarea noastră în Uniunea Europeana, nu numai că
nu ne putem sustrage ei, dar o astfel de regulă trebuie aplicată cu rigoare.
Țările din zona extinsă a Mării Negre, în ultimii ani, au făcut dovada că există atât
posibilitatea, cât și disponibilitatea ca problema realizării securității și stabilității propriei
regiuni să fie trecută în rândul intereselor fundamentale ale fiecareia. Organismele statale și
organizațiile neguvernamentale au fost nevoite să caute si să propună soluții proprii pentru
realizarea acestor interese, valorificând specificul și similitudinile regionale, cultivând
cooperarea și solidaritatea reciprocă. Desigur, nu la toate capitolele au fost finalizate
negocierile, sau nu s-a gasit încă o formulă unanim acceptată de punere în opera a altora, dar
marea lor majoritate își etalează valorile.
„Efortul României de a promova regiunea Mării Negre ca o arie geopolitică
importantă, în care se încearcă dezvoltarea unei politici zonale integratoare, este în interesul
Alianței Nord-Atlantice și a statelor comunitare, pentru că alimentează dinamismul proceselor
de transformare democratică în arhitectura lărgită de securitate euro-atlantică. Acțiunile
Bucureștiului sunt îndreptate în direcția dezvoltării unei politici regionale care să promoveze
valori prin excelența euro-atlantică: democrația, respectarea drepturilor omului, prosperitatea,
libertatea și lupta împotriva terorismului.”11
În concluzie, paradigma cooperării în zona extinsă a Mării Negre a cunoscut, la
începutul acestui mileniu, modificări substanțiale. Statele prezent au depășit perioada
suspiciunii si discursului belicos. Au înteles că, fără solidarități împărtășite, nu pot repurta
succese în lupta cu riscurile, pericolele și amenințările care le prelungesc, parcă la nesfârsit,
perioada de tranziție la normalitate a secolului XXI.
Lupta izolată conduce nemijlocit la irosirea de energie și bani, iar rezultatele sunt, de
cele mai multe ori, sporadice și fără profunzime. Pentru a-și asigura dezvoltarea, prosperitatea
și democrația, statele din zonă construiesc un sistem de stabilitate și securitate cooperativă cu
geometrie variabilă.
Rezultatele obținute până în prezent sunt promițătoare. Totuși, un model, o paradigmă
bine conturată asupra viitorului securității zonei este greu de oferit. El poate fi dat abia după
ce se va constata dacă arealul este capabil să-și armonizeze interesele, să-și coordoneze
deosebirile și să-și pună în valoare numeroasele resurse, astfel încât să poată deveni o
prelungire a spațiului euro-atlantic, sau va rămâne, ca și până acum, o zonă măcinată de

11
Bogdan Chirieac, Op cit, p. 487

10
contradicții, de clivaj care să marcheze strict Europa Unită de un conglomerat de state
asiatice.
În oricare dintre variante, există o minimă certitudine: importanța geopolitică a zonei
extinse a Mării Negre se va mentine, iar valoarea ei geoeconomica se va păstra atâta timp cât
nu vor apărea resurse energetice alternative mult mai atrăgătoare.
Transformarea bazinului Mării Negre într-un pol al stabilităţii politice şi al creşterii
economice, cu scopul extinderii climatului de pace şi securitate, reprezintă o prioritate a
activităţii viitoare, atât a statelor riverane Mării Negre, cât şi a NATO şi Uniunii Europene.

11
Bibliografie:

1. CHIRIEAC, Bogdan, România în NATO, Editura Historia, București, 2008.

2. CIUPEI, Ioan, Noul rol al României în securitatea și stabilitatea regională și continentală,
în Impact strategic nr. 3/2004.
3. GUVERNUL ROMÂNIEI, Carta Albă a Securităţii şi Apărării Naţionale, Bucureşti, 2004.
4. HITCHNER, R. Bruce, Marea prietenoasă cu străinii: istorie şi realizarea strategiei euro-
atlantice pentru Marea Neagră, în Ronald D. Asmus, Konstantin Dimitrov, Joerg Forbrig
(editori), „O nouă strategie
euro-atlantică pentru regiunea Mării Negre”, Editura IRSI, Bucureşti, 2004.
5. IONESCU, Mihail, Romania-NATO, Editura Militara, Bucuresti, 2006.
6. MAIOR, George Cristian, Noii aliaţi şi dinamica de securitate în zona Mării Negre, în
Observatorul Militar, nr. 9/2004
7. MORGENTHAU, Hans J., Politica între națiuni, Lupta pentru putere ți lupta pentru
pace, Ed. Polirom, Iași, 2007.
8. SARCINSCHI, Alexandra, Redimensionări și configurări ale mediului de securitate
regional (Zona Mării Negre și Balcani), Editura Universității Naționale de Apărare,
București, 2005.
9. SMFN, Marea Neagră – Spaţiul de confluenţă a intereselor geostrategice, Editura CTEA,
Bucureşti 2005.
10. www.summitbucharest.ro
11. www.wikipedia.ro

12