ISTORIA RELAŢIILOR INTERNAŢIONALE

Introducere
Considerații
Perioada la care ne referim, cuprinde acel răstimp plasat între căderea Imperiului Roman de Apus și zorii epocii
moderne. În literatura de specialitate, au existat și există opinii diferite privind sensul și sfera de cuprindere a
istoriei relaţiilor internaţionale. Unii specialiști se referă, în mod special, la aspectele diplomatice, alții se referă
la cele de politică externă.

Doi specialiști ai relaţiilor internaţionale Pierre Renouvin și Jacques Durosselle au aprofundat,în mod deosebit,
problematica relaţiilor internaţionale și în context au lărgit sfera și conținutul acesteia.Cei doi savanți consideră
că procesele și fenomenele circumscrise relaţiilor internaţionale nu s-au exprimat doar în plan diplomatic ci și în
definirea împlinirilor faptelor.Din perspectiva Istoriei Diplomației,faptele însemnate erau cele ale
Cancelariilor.Dacă privim însă din unghiul relaţiilor internaţionale,sunt analizate din perspectiva interacțiunii
diplomaților sau a oamenilor politici cu un ansamblu de factori precum cei economici, religioși, culturali, etc.

De altfel,acești factori menționați au reprezentat fundamentul relaţiilor internaţionale, un cadru esențial al

acestora determinînd și caracterul lor. Afirmând aceste lucruri, observăm că istoria relaţiilor internaţionale
include atât relațiile de substrat cât și impactul acestora asupra evenimentelor interne propriu-zise în care au
fost angajate diferite state. Potrivit istoricilor, P.R și J.D.,cercetarea implică înainte de orice,studiul aprofundat al
relaţiilor dintre comunitatea politică organizată într-un mediu local.Cercetarea trebuie să surprindă raporturile
dintre state și membrii comunității care compun acele state, schimbul de servicii, produse, idei. Influențele
reciproce și atitudinile amicale sau ostile ale unora față de alții, investigațiile aprofundate, ne arată în anumite
cazuri că relațiile diplomatice între aceste elemente amintite nu se manifestă în mod uniform,ci prin situații
speciale. Alături de indivizi, statele se află în centrul relaţiilor internaţionale și se disting în context ca obiect de
ordin juridico-politic.

Considerând faptele ca raport de putere în care se desfășoară determinantele internaționale, putem mai bine
constata intercondiționările ce au existat între politică, diplomație și persoanele oficiale. Pentru a reda o istorie
complexă și veridică, cercetătorii sunt obligați să consulte cât mai multe izvoare de epocă, literatură de
specialitate variată, să cunoască mentalitatea vremii și natura relațiilor dintre state. Sursele informative atât cele
documentare cât și cele narative, în speță cronici, jurnale de călătorie, anale, trebuie analizate în spiritul vremii
și a raporturilor între persoane, instituții, state. În acest fel, studiul relaţiilor internaţionale ne poate conduce la o
înțelegere justă a cauzelor evenimentelor contextului jocului, manevrelor de care s-au folosit părțile implicate .

Problematica Relaţiilor Internaţionale din Epoca Medievală în

viziunea istoriografiei române
În Evul Mediu, cele trei Ţări Române, s-au definit și au existat ca structuri politice, de sine stătătoare,avînd o
istorie,o existență distinctă.În consecință, relațiile stabilite între ele s-au conturat în mod firesc, în domeniul
politicii externe și a relaţiilor internaţionale.Acesta este contextul în care Moldova , Țara Românească,
Transilvania au fost privite și studiate de analiștii vremii și de către istorici. Aceștia au privit în mod firesc în
prezentul evenimentelor de la acțiunile țărilor lor. Ca atare, au existat deosebiri de optică după cum s-a
manifestat un spirit de unitate românească în anumite domenii:cultural-artistic,instituţional.S-a manifestat
totodată și un spirit de separație politică care a constat în special, în tradiția dinastiei Bogdăneștilor și
Mușatinilor și cea a Basarabilor în Ţara Românească. Istoriografia medievală are ca început istoria lui Ștefan
cel Mare pe fundalul politicii externe promovate de domni.Pentru perioada anterioară domniei lui Ştefan cel
Mare (a doua jumătate a secolului al XIV-lea-prima jumătate a secolului al XV-lea) letopisețul pomenește cu
deosebire fapte interne, adică domnii și durata domniei nu și data domniei. Datele au fost consemnate după
vechi pomelnice și anale.Evenimente de politică externă din domnia lui Ștefan cel Mare oferă scriitorilor de
epocă caracterul narațiunilor cronicăreşti.În sec. XVI, s-a afirmat istoria slavo-română. Cronica lui Ștefan avea
să fie continuată de trei fețe bisericești Macarie, Eftimie, Nazarie. Aceștia au elogiat faptele domnilor din
ordinul cărora au scris – Petru Rareș, Petru Șchiopul, AlexandrunLăpușneanul. Istoriografia în limba română,
apărută în sec XVII,s-a aflat sub impactul umanismului.Acest fapt a determinat lărgirea orizontului intelectual al
oamenilor, unii dintre aceștia studiind în străinătate. Ei insistă asupra cadrului extern al istoriei Moldovei.

În letopisețul său, care merge cu descrierea evenimentelor până la a doua domnie a lui Aron Vodă
Tiranul(1595), Grigore Ureche, înfățișează aspecte diplomatice și militare. El amintește de perioade când
Moldova a trebuit să suporte răutăți externe pe care a trebuit să le învingă. O parte impunătoare a lucrării e
dedicată lui Ștefan cu o politică activă. Dacă se au în vedere potențialul uman și cel politico-militar, relativ
restrânse ale Moldovei, politica externă a lui Ștefan s-a finalizat cu succese remarcabile. Interesant este
capitolul intitulat „Povestea și tocmeala altor țări”, care ni se infățișează drept un cadru extern pentru
Principatul Moldovei. Sub alți domnitori acțiunile Moldovei sunt de mai mică amploare,ceea ce face ca
întâietateîn abordare să aibă evenimentele interne. Cronicile evidențiază luptele împotriva Imperiului
Otoman.Grigore Ureche înfățişează cadrul creștin şi anti-otoman al politicii externe a Moldovei. Miron Costin
continuă în letopisețul său, istoria Moldovei de la Aron-Vodă Tiranul până la Eustratie Dabija(1691).

Se observă aceeași tehnică a prezentării evenimentelor interne și externe. Miron Costin a acordat importanță
domniei lui Mihai Viteazul, dar nu din perspectiva domniei Movileștilor ce au fost ostili față de unirea realizată
de domn la 1600. În descrierea evenimentelor mai apropiate timpului său, Miron Costin a inclus fapte și
evenimente din arealul european. El a realizat o comparație între antichitate și vremea sa,trăgând concluzii pe
domeniul politic, diplomatic, militar. El a evidențiat originea latină a poporului român ca urmare a procesului de
romanizare la fel ca și munteanul Cantacuzino.În viziunea lui Costin și Cantacuzino, poporul român e într-o
măsură, o consecință a relaţiilor internaţionale.Cronicile din Țările Românești au fost orientate, în veacul al
XVII-lea,mai ales spre probleme interne.

O mare personalitate a epocii moderne românești, cu un rol aparte, în istoriografie privind locul și rolul
românilor în istoria universală au avut scrierile lui Dimitrie Cantemir . Creșterea și Descreșterea Imperiului
Otoman ilustrează dinamica Imperiului Otoman, imperiu tricontinental. Dimitrie Cantemir constată regresul
militar al turcilor,concretizat în restrângerea cuceririlor acestora. Potrivit principiului cultural, istoria românilor
este parte integrantă a istoriei universale, această idee este clar exprimată de Cantemir, în Hronicul vechimii
româno-moldo-vlahilor. Cantemir a fost un spirit european cu o vastă cultură,el a insistat asupra aportului
românilor la istoriografia europeană prin faptele lor militare. Românii au apărat întreaga Europă.De
aceea,statele europene trebuiau să promoveze o politică activă de sprijinire a Țărilor Românești. În veacul
fanariot, istoriografia română a îregistrat un reflux care s-a reflectat, de altfel, în procesul de decădere politică a
Moldovei și a Țării Româneşti. Literatura de factură istorică este în declin față de cea cronicărească. Se scrie
din nou din poruncă domnească. Cronicarii măresc fapte mărunte produse ades cu sprijin extern.
Ion Neculce, mare hatman, a dedicat o mare parte din letopiseţul său domnului D.Cantemir. Marele
cronicar a fost receptiv și față de alte evenimente în care erau implicate Principatele Române. Este evidenţiat în
mod realist noul statut juridico-politic al Moldovei după 1711 și al Țării Românești după 1716. În rândul
cronicilor muntenești,amintim istoria Țării Românești,1688-1717, cunoscută sub denumirea de Anonimatul
Brâncovenesc.Întâlnim în această cronică o serie de aprecieri privitoare la tendințele expansive și la contextul
geo-strategic existent în Sud-Estul Europei .

Școala Ardeleană a inclus în obiectivele ei în permanență problematica unității românești, latinității. Aceste
aspecte au fost analizate deopotrivă în viziune națională și internă. Fruntașii Școlii Ardelene au prezentat în
mod sugestiv, confruntarea istorică dintre români și unguri în urma așezării celor din urmă în Pusta Panonică.
În scrierile istorice ale reprezentanților Școlii Ardelene, e inclus și spațiul transilvănean cât și cel de la Sud de
Dunăre. Samuel Micu, Petru Maior s-au referit în scrierile lor, la întreg spațiul locuit de români. Cronica
românilor și a mai multor neamuri a lui Șincai e considerată prima sinteză a istoriografiei românești cu ample
conexiuni îm sfera relaţiilor internaţionale.În perioada următoare, a Revoluției din 1848, care reprezintă etapa
romantică a istoriografiei, istoriografii evidențiază că românii au o istorie veche și o misiune importantă în
Europa.

Pentru a justifica cerințele vremii lor, istoriografii pașoptiști fac apel la trecut. Cel mai bun exemplu îl oferă
Kogălniceanu în Cuvânt pentru deschiderea cursului de istoriografie națională. El vorbește de misiunea sfântă
a românilor de a împlini o solie. El descrie istoria neamului, luptele strămoșilor daci, luptele de confruntare a
ungurilor cu românii, turcii și rușii. Românii au oferit scena pentru relaţiile internaţionale și au fost actorii
principali în timp de trei secole în confruntarea cu Imperiul Otoman. Țările Române s-au apărat singure,
apărând și creștinătatea europeană.

Un alt reprezentant al generatiei romantice-N.Balcescu cu studiul său Puterea armată şi arta militară de la
încheierea Principatului Valahiei.

Lucrarea cunoscută in istoriografia noastră România sub Mihai Voievod Viteazul,lucrare manifest al istoricului
revoluţionar argumentează necesitatea unităţii naţionale printr-un proces de afirmare al românilor în cea de a II-
a jumătate a secolului al XIX-lea până la finele veacului XIX.

Tematica cuprinsă în perimetrul relaţiilor internaţionale,deşi s-a conturat ca o direcţie importantă a istoriografiei
româneşti nu a excelat însă prin cercatări speciale în domeniu.

Problematica relaţiilor internaţionale în cele mai multe cazuri a fost inclusă în prezentarea generală a
evenimenteler. Spre sfârşitul secolului,curentul istoriografic pozitivism(baza argumentativă) aduce delimitări
mult mai clare în sfera relaţiilor internaţionale contretizindu-se în mod deosebit prin activitatea ştiinţifică a
ilustrului istoric Alexandru D.Xenopol.În cercetările lui Xenopol pe multimple planuri au fost cuprinse probleme
fundamentale şi important este faptul că s-a ajuns la realizarea unei mari sinteze istorice de o remarcabilă
erudiţie,Istoria Românilor din Dacia Traiană.Ilustrul istoric,continuatorul lui L.Rauke a dezvăluit concepţia
conform căreia istoria statelor lumii este generată de interferenţa intereselor diferitelor ţări.

Statele României,mici ca dimensiuni şi ca potential economic-militar,au fost nevoite de împrejurări să suporte

presiunea marilor puteri europene precum şi a Imperiului Otoman. Cea mai interesantă lucarare pentru
domeniul de care ne ocupăm este cea intitulată Războaiele dintre Ruşi şi Turci şi înrâurirea lor asupra Ţărilor
Române,editată de Xenopol la Iaşi, în 1880 şi reeditată în 1997.Acest complex studiu este considerat în
istoriografia noastră drept o operă de pionerat în domeniul relaţiilor internaţionale.Se caracterizează printr-o
mare profunzime,fiind excelent documentată şi argumentată. Întâlnim în această lucrare o analiză pertinentă a
problemelor orientale şi urmările ei asupra poporului român.

Istoricul care a avut în preocupările lui,intr-o mare masură,istoria universală şi în context relaţiile internaţionale
a fost Nicolae Iorga. El este socotit cercetătorul român cu cel mai mare potenţial ştiinţific inegalabil cu o viziune
spre universalitate ce a fost unică în istoriografia noastră. În calitate de profesor la Universitatea din Bucureşti,
Iorga a fost un excelent cunoscător al izvoarelor istorice interne si externe si totodată un mare editor al
acestora.În activitatea sa ştiinţifică şi-a propus să redea o viziune globală asupra istoriei,apropiindu-se de
ilustrul francez Fernand Broudel. La Iorga întâlnim toate modalitaţile de abordare a relaţiilor
internaţionale.Acestea sunt prezentate din perspective diverse, reamintim 2 din ele: Istoriografia umană,lucrare
unică în felul ei în istoriografia românească şi universală; Istoria românilor prin călători, sinteză de factură
imanologică ce n-a mai fost egalată şi care realizează corelaţii foarte largi între procese-fenomene-evenimente
personale.

Iorga a avut o capacitate remarcabilă de integrare a istoriei româneşti în istoria universală.Acest fapt este
ilustrat elocvent în lucrarea Locul românilor in istoria universală, publicat în limba franceză între 1935-1936 .La
places de Roumains dans l’histoire universelle,avea să fie editată şi în limba română în anii’ 80 a secolului
trecut. Este o lucrare unică în istoriografia universală greu de depaşit în ziua de azi.Viziunea lui Iorga este una
integratoare. Lucarea lui şi-a propus să cerceteze istoria românilor în strânsă corelaţie cu evenimentele
petrecute pe continentul european.

Metodologia utilzată de Iorga, lucrările lui au constituit un exemplu pentru istoriografia interbelică şi cea din a II-
a jumătate a secolului al XX-lea. Contemporanii lui Iorga nu s-au ridicat la nivelul său. Cei mai mulţi au luat în
dicuţie în mod punctual anumite probleme vizând istoria relaţiilor internaţionale.Amintim pe G.I.Brăteanu, Andrei
Oţetea.

De exemplu,A.Oţetea a publicat în perioada interbelică Contribuţii la problema orientalală, în care aborda

problematica centrată pe tratate.
După cel de-al II-lea Război Mondial s-a înregistrat o schimbare radicală a istoriografiei româneşti , s-a trecut la
curentul marxist care avea să marcheze spiritul istoriografic în mod negativ.Istoriogarfia în ansamlul ei a intrat
într-un proces de declin,răspândindu-se tradiţiile pozitive din perioada interbelică. Într-un mod cu totul deosebit
au fost afectate decisiv cercetările privitoare la relaţiile internaţionale.Lucrarea Istoria Diplomaţiei,realizată sub
redacţia lui V.P.Potenkin, a trasat în mod ferm direcţiile cercetării istorice în mod general şi cele privitoare la
istoria diplomţiei în mod special.

Perioada 1944-1964 s-a caracterizat prin ruperea istoriografiei interbelice,din 1964 considerată drept o
declaraţie de independenţă faţă de Uniunea Sovietică. A avut o anumită importanţă pe plan istoriografic. Aşa se
face că volumul al V-lea al veacului trecut de Istoria Românilor nu a mai fost editat intrucât deţinea idei
depăşite. Una dintre acestea afirma caracterul imperialist al politicii române a celei externe.În noile condiţii
vechii istorici sunt treptat reabilitaţi; în primul rând e cazul lui Iorga al cărui spirit ştiinţific revine în istoriografia
românească. Această tentă pozitivă, îndepărtarea de motodologia istorico-marxistă de factură pro-sovietică a
fost însoţită însă de afirmarea unui curent pronunţat naţionalist, urmărindu-se supraestimarea evenimentelor
interne. S-a afirmat în text o interesantă literatură de specialiate în sfera relaţiilor internaţionale pentru epocile
modernă şi contemporană.

Cercetări consistente au fost efectuate şi pentru epoca medievală,urmărindu-se relaţiile externe ale României
sau locul şi rolul internaţional al structurilor statelor române. În context,s-a declanşat procesul de publicare al
izvoarelor de problematică naţională.Astfel a fost publicat un volum de documente intitulat Tratate
Internaţionale ale României. Cercetarea relaţiilor internaţionale s-a făcut cu deosebire în cadrul instituţional.
N.Iorga la Bucureşti-Institutul de Studii S-E Europene ; au fost editate reviste destinate străinătăţii cuprinzând
studii de politică externă sau referitoare la relaţiile internaţionale.Astfel,Revista de Studii Româneşti apărută în
limba franceză Revue des Estudes Roumaines sau Noi Studii de Istorie sau Revista de Studii S-E Europene.

Apoi manualul Instituţii din Iaşi şi Cluj-Napoca; revistele din institutul N.Iorga din Bucureşti.Acestea au creat
acel cadru fertil pentru lărgirea orizontului şi preocupărilor evenimentelor istorice universale.Cercetarea istorică
medievală şi a studiilor europene în principal s-a făcut pornindu-se de la editarea surselor documentar-
narative(anale, cronici, jurnale narative).Au fost evindenţiate cu diverse prilejuri asemănările şi deosebirile între
Apusul Central şi Răsăritul Europei.

Au fost întocmite crestomaţii de istorie universală,cele mai importante elaborate de Fr.Pall, Radu Manolescu,
Florentina Căzan, Bogdan Murgescu(Bucureşti)şi Ioan Nestor.Ei au analizat problema Apusului Antic şi
începutul feudalismului în corelaţie cu marele valuri migratoare din Europa.Formarea regatelor timpurii în
contextul primelor valuri migratoare(ostrogoţi, vandali, franci), a reprezentat o direcţie importantă a cercetărilor
de medievistă.Amintim lucrarea lui Manolescu Societatea medievală din Europa Apuseană şi a lui V.Spinei
Marele migraţii din Estul şi Sud-Estul Europei în secolele IX-XIII.

Cruciadele au fost,deopotrivă pentru creştini şi musulmani,cercetate de Ilie Grămadă, S.Columbeanu,Florin

Căzan.

Curentele de cercetări medievale,circumscrise raporturilor dintre Imperiu-Papalitate,au fost abordate de Stelian

Brăzianu, Andrei Peppide. A.Peppide a elaborat un studiu monografic Legile războiului în Evul Mediu la editura
Militară1974.Relaţiile internaţionale europene din secolul al XV-lea şi până în prima jumătate a secolului al
XVII-lea au fost cercetate din perspectivă politico-militară de către Camil Mureşanu(Cluj), Ilie Grămadă(Iaşi),
Florin Căzan(Bucureşti). Există preocupări esenţiale în legătură cu relaţiiile în care românii le-au promovat cu
statele vecine.Marele descoperiri geografice si crearea marelor imperii coloniale au atras atenţia cercetorilor
Samuel Goldemberg, Sabin Beleu, M.Popa, R.Valentin, Sergiu Columbeanu.

Cercetările privind istoria Bizanţului şi a zonei S-E Europene au evidenţiat interdependenţa evoluţiei istorice a
popoarelor din acest areal geografic; au fost editate izvoare de primă importanţă ca cele ale lui Procopius din
Caezareea, Mauricius,Critobul din Sumbros, Ducas, M.Ataliattes, I. Zoras, M.Psellos, Ana Comnenna. În
context,amintim studiile lui Eugen Stănescu şi Gh Bruga, Nicolae Bănescu, Gh Cromţ, Valentin-Alexandru
Georgescu, Andrei Peppide....

Relaţiile române-bizantine au foat analizate în mod deosebit de istoricii Alexandru Elian, N.Barnea, Nicolae-
Şerban Tanaşoca.
Influenţa instituţiilor şi a legislaţiei bizantine asupra Ţarilor Române au constituit preocupări constante pentru
V.Georgescu şi A.Peppide, Gh. Cromţ.

Probleme din sfera culturii şi a artei în lumea bizantină au atras atenţia lui Răzvan Theodorescu, Alexandru
Ilian, I.D.Ştefănescu, Corina Nicolescu care au sesizat condiţiile de receptare şi procesul de sinteză cultural-
artistic din mediul Românesc..

Problema pătrunderii slavilor în Peninsula Balcanică a fost surprinsă de Emilian Popesco şi Nestor . Pe tărâmul
vieţii politice,relaţiile cu Balcanii au fost analizate de Razvan Teodorescu, Constantin Beliciii.

Diverse aspecte privitoare la geneza statelor din Centrul şi S-E Europei şi evoluţia lor în secolele XVI-
XVII,cadrul internaţional din acest spaţiu au fost analizate de A.Peppide, N.Cechir şi Livia Demeny.

Statutul internaţinal al Ţărilor Române, relaţiile lor externe au fost cercetate de Ştefan Pascu, Ştefan
Andreescu, Nicolae Stoicescu, P. P. Panitescu, Şerban Papacostea, Ştefan Constantin Rezachevici, Leonid
Boicu, Mihai Maxim.

Raporturile româno-polone au fost abordate de P. P. Panaitescu, Ilie Corfus, Veneamin Ciobanu.Au fost
publicate documente moldo-polone în secolele XVI-XVII de către Ilie Corfus sau studii monografice pentru
anumite perioade.

Relaţiile româno-maghiare-de M. Holban, Jozsef Pataki.Importante constribuţii au fost aduse în ce priveşte

cunoaşterea relaţiilor româno-otomane.Au fost editate documente turceşti de Mihail Guboglu, Viorel Panaite,
Mihai Maxim, Mustafa Ali Mehmed. De asemenea au fost publicate trei volume extrase din Cronici turceşti
privind ţările române, altele au fost publicate de orientaliştii: Mihai Maxim, Valeriu Veliman, Mustafa Ali Mehmed
şi Mustafa Ali Ecrem. Au fost cercetate în context relaţiile româno- turceşti de către Petre Diaconu, Virgil
Ciocâltan şi Aurel Decei.

Relaţiile româno-ruse au stat în atenţia lui Bogdan Mihăiescu.

În ceea ce priveşte secolele XVI-XVII,relaţiile româno-veneţiene au fost cercetate de Eugen Denize; relaţiile
româno- habsburgice de Gabriel Bădărău; relaţiile româno-engleze de Paul Cernovodeanu,Lidia
Demeny;relaţiile dintre Orient şi Ocident de Gemil Tahsin. Cecetările privind relaţiile medievale se regăsesc în
mod firesc în manualul universal Istoria Medie Universală.Problema relaţiilor române cu alte neamuri în vechiul
Tratat de Istoria Românilor, vol II,III, 1962-1964, precum şi noul tratat Istoria Românilor, vol III, IV, V, VI,
apărute în 2001. În acelaşi timp,la nivelul deceniului VIII a secolului trecut o retrospectivă a cercetărilor române
vizând istoria universală şi relaţiile internaţionale în Evul Mediu se regăseşte în lucrarea coordonată de
academicianul Şt.Ştefănescu,Reflectarea istoriei universale în istoriografia românească, Bucureşti 1978.

Imperiul Bizantin în contextul relaţiilor internaţionale

1.Etape ale evoluţiei Imperiului Bizantin şi principalele caracteristici ale acestora
din perspectiva locului şi rolului Bizanţului.
Imperiul Bizantin a reprezentat una dintre cele mai pregnante prezenţe în relaţiile internaţionale având o
longevitate de cca 11 secole. Definit de specialişti drept un masiv conglomerat etnic, cultural şi religios, o
monarhie absolută cu administraţie puternic centalizată, Bizanţul este rezultatul unei sinteze istorice complexe
de tradiţie latină şi elenă, de ortodoxism şi orientalism. Vreme de peste un mileniu acest imperiu a conservat
tradiţiile clasice la care s-au adăugat cele de factură orientală. Atât prin civilizaţia creată, cît şi prin forţa să
uimească profund lumea medievală, mai cu seamă lumea europeană. Din punctul de vedere a evoluţiei istoria
Bizanţului poate fi structurată în mai multe etape, cei mai mulţi specialişti fiind de accord cu următoarea
structură:

a)330-610 d.H. – Imperiul Roman Creştin. În această etapă cultura şi civilizaţia bizantină au exprimat un
caracter latin. Începutul s-a datorat lui Constantin cel Mare,care la 330 a inaugurat Noua Romă. Pe temeliile
vechii colonii Bizantion,situat la îtretăierea unor spaţii strategice a unor căi comerciale,Constantinopolul avea să
asigure o poziţie dominantă în Imperiul Bizantin.

Împăraţii bizantini au reuşit să exercite o influenţă pregnantă pe toate planurile asupra unor spaţii geografice
întinse. Prin Constantinopol Bizanţul a realizat un centru multifuncţional prin care s-a conservat romanismul în
Europa Centrală şi Estică. Bizanţul a transmis lumii barbare sau despărţită de lumea romană cultura antichităţii
care avea să stea la temelia lumii medievale şi a celei moderne. În această etapă Bizanţul s-a confruntat cu
mari probleme: aşezarea goţilor ca federaţie în anumite provincii medievale; campaniile militare persane
realizate în Siria şi Mesopotamia vreme de peste 25 de ani între 337-363; invazia punică din 375; divizarea
Imperiului Roman la 395. După căderea Imperiului Roman de Apus(476),Imperiul Roman de Răsărit s-a
manifestat drept succesor legitim al fostului imperiu Roman. În această perioadă figură importantă a fost
îmăpratul Jutinian, perioadă în care Imperiul Bizantin a atins maximă înflorire în toate domeniile. Acum au fost
integrate în Imperiul Bizantin- Nordul Africii, Spania vizigotă, Italia ostrogotă. Astfel,Justinian a reuşit refacerea
temporară a configuraţiei Imperiului Roman având ca nucleu Marea Mediteraneană. În momentele ulterioare
aveau să fie predate teritoriile cucerite din Europa Apuseană. La sfârşitul secolului VI şi până în 602 are loc
invazia avarilor şi perşilor. La 602 invazia slavilor la sud de Dunăre care a dus la prăbuşirea limesului
dunărean.

b)610-1071-Imperiul Grec Medieval

Cercetătorii sunt de părere că aceasta este etapa clasică a Imperiul Bizantin. În relaţiile externe subliniem
confruntări de amploare cu arabii şi impactul major în plan cultural al Bizanţului asupra spaţiului sud-est
european. Sfârşitul perioadei găseşte Bizanţul într-o profudă criză caracterizată atât prin diminuarea puterii
imperiale cât şi prin reducerea prestigiului extern.

c)Perioada 1081-1453 se caracterizează printr-o criză constantă şi progresivă. Bizanţul se prăbuşeşte ca

rezultat al celei de a 4 –a cruciade. Cruciaţii au cucerit Constantinopolul şi au întemeiat Imperiul Latin de
Răsărit(1204-1261). Imperiul a fost refăcut formal în 1261 până la momentul cuceririi Constantinopolului de
către turci(1453). Bizanţul s-a aflat într-o agonie continuă cu un rol internaţional ştirbit. Se poate observa că pe
parcursul celor 11 veacuri de existenţă,Bizanţul a avut un rol major în relaţiile internaţionale.Impunerea
Bizanţului ca factor internaţional important s-a datorat unor factori. Înainte de toate este vorba despre puterea
sistemului politic. Bizanţul era o monarhie absolută centralizată cu instituţii puternice clasice. Funcţionarii
depindeau de împărat. Aparatul funcţionăresc era recrutat după criterii riguroase. Pe vremea împăratului
Heraclius,Bizanţul a fost împărţit pe theme- provincii cu caracter administrativ-militar, care erau conduse de
strategi numiţi de împărat. Un al doilea factor important a fost armata. Întinderea mare a imperiului pe trei
continente a necesitat o apărare bună a graniţelor. În acelaşi timp planurile strategice de recucerire a
provinciilor pierdute au situat armata în centrul preocupărilor. Bizanţul a dispus de o mare armată şi de generali
capabili, care acţionau în temeiul unor tratate de strategii şi tactică. La începutul imperiului în vacurile IV-VI
,armata bizantină era compusă din mai multe elemente şi anume: limitemii recrutaţi din rândurile localnicilor;
comitatus- trupe de voluntari şi de ţărani liberi;foederaţi- aliaţi, vasali, în speţă călăreţi în soldă, corpuri
expediţionale, barbari de la graniţă; socii, palatinii- formaţi din garda palatului şi mercenari străini.

Armata bizantină s-a aflat sub comanda unui strateg numit de împărat. În vremea lui Justinian sporeşte rolul
cavaleriei. În veacul VI au loc reforme, se formează domenii militare. Populaţia este înzestrată cu loturi de
pămînt care pot fi moştenite. Themele intră în declin, acordându-se tot mai mult credit armatei de mercenari. În
secolele XIV-XVI oştenii au primit pământuri întinse sau anumite ferme pentru care plăteau rentă. Un loc
aparte l-a avut şi flota militară. Bizantinii au dispus de nenumărate vase de transport precum şi nave de război
numite dromoane. Împăraţii au zdrobit flotele efective din Marea Neagră, Marea Mediteraneană şi Marea Roşie.
La flota imperială se adăuga şi flota themelor maritime. Bizantinii au utilizat cu succes focul grecesc în luptele
navale. Pe la jumătatea secolului X Bizanţul dispune de aproximativ 3000 de vase dintre care peste 200 erau
de transport.

2. Relaţiile Imperiului Bizantin cu regatele barbare

Bizanţul,dată fiind amploarea granţelor sale,s-a confruntat în permanenţă cu barbarii deopotrivă în perioda
migraţiilor acestora cât şi în perioada instituirii regatelor pe ruinele fostului Imperiu Roman de Apus. În secolul I
vizigoţii conduşi de Alaric au devastat provinciile romane din Peninsula Balcaniă până în Italia,reuşind să
cucerească Roma. Au ocupat de asemenea Hispania şi Galia de Sud-Vest întemeind un regat. La rîndul lor
vandalii, francii, burgunzii şi alte neamuri barbare au înterprins mari campanii obţinând mari victorii. Teritoriile
pe care le-au cucerit le-au desprins de imperiu. Atacuri de mare amploare au interprins hunii. Pentru a face faţă
acestei situaţii Bizanţul a dispus de o armată impunătoare. În paralel dispunea de funcţionari bine plătiţi şi
ducea o diplomaţie foarte abilă. Pentru a asocia unii barbari împotriva altora unii au fost aşezaţi ca federaţi. Pe
această cale se urmărea divizarea invadatorilor. În favorizarea temporară a unora în pofida altora, bizantinii au
folosit diverse mijloace inclusiv corupţia, au acordat sume, subsidii importante care atrăgeau barbarii. Diferite
neamuri barbare ostrogoţi, vizigoţi, franci au sfârşit prin a adapta propriile tradiţii gentilice la realităţile romane
ce s-au conservat pe teritoriile lor.

Regatele barbare întemeiate pe ruinele Imperiului Roman de Apus au stabilit relaţii cu Imperiul Bizantin atât
prin forţa armelor cât şi prin intermediul diplomaţiei. Ele şi-au definit o politică externă proprie. Documentele ne
înfăţişează formele specifice ale relaţiilor internaţionale existente între Imperiul Bizantin şi statele barbare.
Există descrieri de epocă cu exemple elocvente în care a fost implicat Imperiul Bizantin. Este bine de amintit
descrierea lui Priscur din Pannon privind relaţiile diplomatice ale Bizanţului cu şeful hunilor Attila. Aceste
descrieri din ambasada înfăţişează modul cum regatele barbare, în special uniunea hunică şi-a creat o
diplomaţie unică, pornind de la elementele relevante ale modelului bizantin. Priscus a fost un apropiat al
diplomaţiei bizantine şi a luat parte ca membru a soliei trimise la Attila. Amintim solia din 433 trimisă de
Teodosius. Întâlnirea solilor a avut loc la granţa imperiului. Solii hunilor prezenţi au stat în timpul soliei călare şi
au impus aceiaşi manieră străinilor. În urma tratativelor s-a ajuns la încheierea tratatului dintre uniunea hunilor
şi Bizanţ,nefavorabil pentru Bizanţ. Conform înţelegerii ,hunii urmau să primească un tribut anual de 700 de
livre de aur şi să primească înapoi toţi fugarii care s-au refugiat în Imperiul Bizantin. Ambele părţi au depus
jurămîntul conform unor precepte propii. Attila a cerut prin diplomaţii săi să i se predea toţi transfugii. Solii
acestuia au fost cumpăraţi cu daruri costisitoare ca aceştia să spună că în imperiu nu există fugari huni. Au fost
4 solii succesive, dar fiecare s-a sfârşit cu acelaşi răspuns pentru că solii erau cumpăraţi. Se poate observa că
Bizanţul avea practică profesională de a compromite prin orice mijloace obiectivele soliei. Practica a fost
acceptată de huni pentru că primeau sume importante de bani. O serie de romani din zonele de la graniţe care
au căzut sub autoritatea hunilor au fost folosiţi în misiunile diplomatice. O solie din vremea lui Teodosie al II-lea
făcea apel la diplomaţii romani care făceau parte din solia lui Attila să-l ucidă pe regele hunilor. Astfel,omul lui
Attila,Edicon,a fost inclus în solie ajungînd la Attila. Acesta însă avea să divulge planurile împăratului. Deşi
putea să-l asasineze pe acesta, Attila a respectat regulile diplomaţiei, în special ceea ce priveşte inviolabilitatea
solilor. Attila dorea ca în solii să fie incluşi aristocraţi, bărbaţi de ranguri înalte, importante. Cu timpul barbarii şi-
au însuşit multe din obiceiurile bizantine pe care le-au considerat adevărate modeluri ale genului.

Diplomaţia Bizanţului s-a bazat pe vechiul model al diplomaţiei romane şi s-a afirmat cu deosebire în perioada
lui Justinian. În linii mari,diplomaţia jutiniană se baza pe viclenie şi intrigi şi nu neapărat pe forţă. Practicele
bizantine intrate în diplomaţia vremii au fost preluate de Veneţia şi prin intermediul acestea de multe ducate şi
principate italiene şi germane .Diplomaţia justiniană avea să stea la baza modelului diplomaţiei medievale şi
moderne. Împăratul Justinian a dovedit multă abilitate şi diplomaţie şi a dispus de un aparat foarte numeros.
Solii lui puteau fi întâlniţi în toată lumea pe atunci, de la Oceanul Atlantic, la India şi China şi tările din Nordul
Africii. Bizantii au ştiut să îmbine acţiunile diplomatice cu cele militare.Graniţele întinse, învecinarea cu multe
state barbare aflate într-o continuă expansiune au impus bizantinilor o cunoaştere temeinică a modului de viaţă
a migratorilor. Bizantinii erau interesaţi de cele mai diverse informaţii: de la realităţile etico culturale, relaţii
comerciale, politico-militare, la conflictele ce existau între migratori. Ei erau bine informaţi despre numărul
oştenilor, cu privire la fortificaţiile lor, cu privire la coaliţiile şi defectele barbarilor. Acest tip de informaţie a slujit
bizantinilor pentru coruperea adversarilor. Informaţiile dobândite pe diferite căi erau sintetizate şi în baza lor se
decideau direcţiile de politică externă,actele diplomatice precum şi companiile militare.

Un coloss ca Imperiul Bizantin,deşi dispunea de forţe militare uriaşe,trebuia să aibă şi diplomaţie eficientă,să
dispună de oameni bine pregătiţi. De aici avea să rămână acel spirit bizantin, care era clădit în speţă pe
principiul Divide et impera. Barbarii erau angajaţi frecvent ca federaţi în oştirea bizantină. Ei erau atraşi prin
diverse mijloace să lupte în diverse părţi ale imperiului,în special la graniţele acestuia. Unii fruntaşi barbari au
primit titluri imperiale. Au fost daţi bani şi imense suprafeţe de pămînt. Astfel,longobarzii au primit provincii în
Panonia şi Naricum, hunii-în Tracia, avarii-la nord de Dunăre, herulii-în spaţiul dacic. Astfel,barbarii erau
cointeresaţi să-şi apere teritoriile de invaziiile altor coetnici. Pentru a atrage pe unii barbari,bizantinii au aranjat
frecvent şi partide matrimoniale.Unii tineri ai familiilor barbare primeau educaţie specială în capitală(educaţi în
spiritul ataşării faţă de Bizanţ). Pe de altă parte,conflictele dintre triburi erau studiate atent de către bizantini şi
exploarate la maximum. Anumiţi pretendenţi la tronul regatelor barbare, fugari,erau primiţi în Bizanţ şi li se
promitea spijinul în atingerea obiectivelor. Aceştia erau priviţi ca rezervă care poate fi utilizată la momentul
potrivit pentru a influenţa lumea politică. Deşi barbarii au sesizat aceste practici,ei au acceptat totuşi locul
Bizanţului întrucât puteau beneficia de bani, iar în caz contrar puteau ameninţa cu trecerea la adversari.
Controlaţi mereu cu abilitate prin şantaj,prin corupţie şi presiuni politico-militare ţările barbare au avut mereu
probleme, iar bizantinii nu-i lăsau deloc să se consolideze,contrapunând pe unii împotriva altora în funcţie de
împrejurări. Se poate spune că diplomaţia bizantină a aşezat toate statele ca pe o tablă de şah, bizantinii fiind
maeştri în manipularea jocului. Hunii au fost aţâţaţi împotriva ungarilor, avarii împotriva hunilor, vandalii
împotriva ostrogoţilor. În frecvente cazuri bizantinii au intervenit cu armata în treburile altor ţări,marele
campanii militare ale lui Justinian împotriva vandalilor din Africa şi ostrogoţilor din Italia. Vechii proprietari de
pământ,romani care fuseseră deposedaţi odată cu venirea barbarilor, în special cei din regatul vadal şi cel
ostrogot au fost atraşi de partea Bizanţului. Primind ajutor din partea acestora şi din partea clerului roman.
Papa a intevenit pentru rezolvarea pozitivă a campaniei împotriva ostrogoţilor din Italia. În 555, Justinian obţine
victoria împotriva ostrogoţilor şi instaurează autoritatea romană în Italia. A redat proprietăţile vechilor
proprietari. Dacă strategia cu forţa armată eşua, ca rezervă era blocada economică. Cei mai aprigi adversari ai
Bizanţului au fost Persia şi Califatul Arab.

Campaniile militare desfășurate de Justinian împotriva lui Corsoess nu au dat rezultate bune. Atunci împăratul
bizantin a îndreptat pe huni, arabii din Yemen, nomazii din Siria, împotriva lui Corsoess. În partea de Sud a
susținut campanile regelui Etiopiei. În esență, Justinian s-a aliat cu toți dușmanii perșilor. Această politică
antipersană se observă pe mai multe planuri : reorientarea căilor comerciale orientale, controlul comerțului de
avengură. Cu multă abilitate Bizanțul și-a extins relațiile comerciale cu alte state. De altfel, domeniul economic
a fost un suport pentru diplomație și armată. Marele centre comerciale urbane de la marginea Imperiului
Bizantin au devenit puncte de sprijin pentru acțiuni politice și militare de avengură. În multe cazuri comercianții
au avut și funcții diplomatice, în mod tainic.

Creștinismul și propăvăduirea acestuia au reprezentat alte mijloace pentru consolidarea Bizanțului.Astfel

creștinismul s-a răspândit în lumea slavă. O victorie importantă pentru calea diplomației în Bizanț a fost
adoptatrea creștinismului în Rusia, Moscova devenind a 3-a Romă, dar Constantinopolul fiind centrul
ortodoxismului de pretutindeni. S-a exercitat o influență evidentă pentru unele state din Orientul Apropiat și
Mijlociu. A fost tradusă Biblia în limba gotică, bulgară, hunică. Această receptivitate relativă față de statele
convertite la ortodoxism au sporit în mod evident rolul și loul Constantinopolului, privit ca o a 2-a Romă.

3.Sistemul de organizare a soliilor în Imperiul Bizantin

Bizanțul a dispus de un aparat diplomatic bine organizat, cu o imagine somtuoasă și cu o etichetă birocratică.
La Constantinopol putem întâlni soli din Europa, Asia, Africa.Se vorbește un evantai larg de limbi.În Imperiu a
existat un Departament al Afacerilor cu Străinii, cu personal specializat, adică diplomați, traducători. Corpul
diplomatic aplicau un ceremonial riguros, dispuneau de îmbracăminte specială,care de regulă impresionau pe
străini. Bizanțul tindea să-și afirme unicitatea, puterea, bogăția,pe plan mondial. Față de soli se aplicau reguli
bine puse la punct.Uneori diplomații erau intimidați,corupți, șantajați. În Bizanț diplomații dispuneau de mare
fast reușind să îi seducă pe străini. Autoritățile bizantine cunoșteau amănunte foarte diverse privitoare la
diplomații străini, de fișe speciale pentru fiecare. Iar la nevoie fac acele analize speciale pentru cunoașterea
unor probleme.

Șansele de succes erau cu atât mai multe,cu cât diplomații stăini erau bine cunoscuți din toate punctele de
vedere,când se cunoaște cu exactitate relațiile dintre ei, mai ales acele conflictuale.Nu toți solii erau tratați egal,
alții erau tratați deosebit,bucurându-se de daruri și alte facilități.Solii proveniți din familii străine nu dispuneau de
toate informațiile folosite de bizantini. Pe parcurs diplomația regatelor barbare a atins și ea un anume
rafinament fară a o putea egala pe cea bizantină. Se poate spune că diplomația a asigurat existența Imperiului
Bizantin.Poate mai mult decât un satut special, a avut parte și Califatul Arab, considerate oarecum egale.
Regatele barbare din Europa Occidentală au avut un statul de inferioritate. Lor li s-a refuzat pretenții ,imperial
fiind situați în rândul vasalilor. De-a lungul timpului, îm Imperiul Bizantin, s-a format un numar mare de
diplomați bine instruiți,răspândiți peste tot în lumea cunoscută și care și-au propus și au reușit misiuni dintre
cele mai variate. Bizantinii au fost maeștri în a întreține conflicte, au încurajat o serie de răscoale, au planificat
cu inteligență, prin intermediul aparatului diplomatic, acțiuni conspirative, care au ținut pe barbari într-o
permanentă tensiune.Se poate spune că Imperiul Bizantin, prin puterea lui economică, militară, diplomatică,
prin cultura realizată s-a impus ca un vector fundamental in relaţiile internaţionale medievale.

Relaţiile internaţionale din apusul şi Centrul Europei în secolele V-

XIII
Diplomațiile papală și imperială

În tot cursul Evului Mediu, papalitatea a reprezentat o forță de prim ordin, mai întâi în plan spiritual și apoi
politico-diplomatic. Alaturi de Imperiul Bizantin, papalitatea a constituit un factor continuator al tradiției politico-
diplomatice romane.În fapt,cancelaria marelui pontif a preluat elemente esențiale ale diplomației Imperiului
Roman socotindu-se continuatoarea și succesoarea acesteia în plan spiritual-politic. Caracterul universal al
papaității a facilitat în mod firesc, tendința de autoritate a acesteia și în sfera relaţiilor inernaţionale.Curia
Papală a preluat și continuat, în mod abil,vechile practici diplomatice imperiale. Totodată e de constatat că
toate statele europene aveau să se împărtășească, la rândul lor, din experiența bisericii romano-catolice. În
etapa de decădere a Imperiului Roman de Apus, papii au contribuit la trasarea unor linii directoare în ce
privește raporturile politico-militare și diplomația din Europa.m

Un exemplu concludent l-a oferit Papa Leon I cel Mare (440-461). Acesta a intervenit activ în tratativele
purtate cu Attila, care la 452 invadase Peninsula Italică. Evenimentele au evoluat astfel încât hunii au fost
nevoiți să nu mai întreprindă marea campanie împotriva Romei. Atilla a primit multe daruri și subsidii, în acel
moment această situație a fost prezentată în așa fel încât Leon a fost socotit salvatorul Romei. În consecință, el
a fost sanctificat,iar acest lucru i-a sporit prestigiul religios și politico-diplomatic. Papa Leon a căutat să profite
de situații prin metode dubioase, a introdus în hotărârea Conciliului de le Niceea o traducere inexactă în limba
latină a sintagmei care suma : „Biserica romană a fost mereu în prioritate”.În perioada de după prăbușirea
Imperiului Roman de Apus, în contextul constituirii regatelor barbare franc, vizigot, vandal, prestigiul și
autoritatea papalității pe plan internațional au intrat în declin.

Criza politică a fost însoțită și de o criză a bisericii catolice. În mod principal, episcopul Romei avea întâietate
față de ceilalți episcopi. Creearea noilor regate a generat și organisme bisericești de sine stătătoare. În
Peninsula Italică, ostrogoții au surminat puterea papală. În consecință,papa a trebuit să apeleze la împărații
bizantini, iar aceștia au intervenit în problemele romane. Pe lângă apocriziari, papii au dispus și de alte categorii
de diplomați în urma cucerii regatului ostrogot al Italiei de către Justinian. În mod formal, papii au devenit
subordonați Bizanțului. Ulterior, Italia a fost ocupată de longobarzi. În apusul Europei, un rol important avea să-l
joace regatul franc, papalitatea folosindu-i pe ei atât împotriva longobarzilor cât și a Bizanțului. Mulți barbari au
trecut la creștinism. Sporirea numărului de creștini a contribuit la creșterea puterii papale.La sfârșitul secolului
VI și la începutul secolului VII un rol special îl are papa Grigore I (590-604). El a început activitatea ca
apocrisiar la Constantinopol. Aici dobândește expriența ce o aplică în timpul pontificatului. El a determinat
creștinarea vizigoților, longobarzilor, a trimis reprezentanți de marcă pe lângă regii barbari dar și pe lângă
Imperiul Bizantin. Era înzestrat cu calități remarcabile,facilitându-i evitarea unor situații dificile și susținerea
doctrinei diplomației Romei. Autoritatea papală s-a consolidat și după pontiful Grigore I. Papii au manifestat tot
mai evident o independență politco-diplomatică.

Mișcările religioase din Bizanț din secolul VIII, îndeosebi iconoclasmul au slăbit poziția acestuia,prefigurându-se
o dezbinare a Romei de Constantinopol.Printre dușmanii papalității în Peninsula Italică s-a numărat și regatul
longobard, pentru a submina autoritatea acestora, Papa s-a adresat francilor. În 739, Papa a intervenit pe lângă
majordomul Carol Martel (715-741) ca să-i ajute pe romani să se elibereze de sub stăpânirea longobarzilor.

O solie papală a sosit la Carol Martel care a fost primită cu mare fast, însă Martel nu și-a dat acordul pentru o
campanie militară. Altfel a procedat Pepin cel Scurt. Acesta a intervenit pe lîngă papă pentru a obține titlul de
rege. Cererea a fost făcută în condițiile în care Pepin a fost de acord să colaboreze cu Papa. Solia trimisă la
Papa Zaharia indică slaba autoritate pe care o aveau regii franci în comparație cu majordomul . De altfel, Papa
Zaharia ar fi răspuns solilor lui Pepin că normal ar fi să se numească rege cel care are puterea de fapt, ci nu
cel care este numit rege formal. Ținând seama de dorința lui Pepin, Papa ar fi dispus ca majordomul să fie
recunoscut ca adevărat rege.

Acționând în acest fel, Papa a obținut sprijin militar și politic de la Pepin. Pepin a îngenucheat în fața Papei, în
timp ce Papa a îngenucheat în fața lui Pepin, cerându-i ajutor militar. Pepin era de acord, iar Papa, în
consecință l-a încoronat ca rege. Printr-un ceremonial special, stipula transmiterea titlului și urmașilor lui Pepin.
Astfel s-au consolidat relațiile dintre franci și papalitate. În atare condiții, francii au pătruns în Italia zdrobind
longobarzii, aceștia angajându-se după înfrângere, să nu mai atace niciodată Roma și au cedat Papei
Exarhatul Ravenei. Ducatul Romei, Exarhatul Ravenei și alte teritorii aveau să constituie nucelul statului papal.
În acest fel, pe lângă faptul că era șeful spiritual al lumii creștine catolice, papa devenea și conducătorul unui
stat laic.

Papii și-au consolidat puterea însă au ajuns într-un anumit raport de dependență față de statul franc. Pentru
justificarea situației din vremea sa, Papa a pus în circulație un document fals : “Donația lui Constantin” în care
se afirma că împăratul Constantin cel Mare, bolnav de ciumă, și vindecându-se în mod miraculos ar fi acordat
Papei stăpânirea asupra întregului Imperiu Roman de Apus. Pentru a consfinți donația, împăratul și-ar fi mutat
sediul la Constantinopol. Relațiile regatului franc cu papii au avut o dinamică continuă, papii situîndu-se pe o
poziție subordonată. Acest fapt se poate observa relativ ușor dacă luăm în vedere statutul diplomatic al papilor,
ei trebuiau să ceară consolidarea regalității franceze. Fiul lui Pepin, Carol cel Mare (768-814), a creat un
puternic imperiu care va atrage o scădere sensibilă a autorității papale. La 25 decembrie 800, în timpul vizitei lui
Carol cel Mare la Roma, Papa l-a încoronat ca împărat. Carol, în mod justificat, se întreba ce va zice lumea
despre acest lucru în condițiile în care coroana a fost dăruită de papă și dacă pornindu-se de aici, papa nu s-ar
putea considera superior puterii imperiale. Această problemă avea să se pună în contextul luptei pentru
întâietate între puterea imperială temporală și cea papală.

Autoritatea împăratului Carol cel Mare s-a consolidat continuu, el ajungând să rivalizeze cu împăratul
Bizantţului.Carol cel Mare și-a propus unirea celor două imperii, prin căsătoria sa cu Irina, Împărăteasa
Bizanțului.Irina a fost însă detronată și planul s-a prăbușit. Mai mult, urmașul ei la tron, Nihifor I (802-811), nu a
recunoscut titlul de Împărat al lui Carol. Autoritatea lui Carol nu a fost pusă la îndoială în Occident, deoarece
regii din statele barbare erau interesați de a avea relații bune cu Imperiul Carolingian. O direcție importantă a
relaţiilor internaţionale a lui Carol cel Mare a fost cea cu Califatul Arab de Bagdad și Califatul Arun Arasid. După
Carol cel Mare, imperiul a înregistrat o decădere, fapt petrecut sub Filip cel Pios (814-840) și sub fii acestuia.

În 843, prin tratatul de la Verdun, Imperiul Carolingian a fost împărțit în trei structuri statale distincte. Mai
târziu,în secolul X, imperiul a fost revitalizat în timpul lui Otto I cel Mare (936-973). În 962, în urma celor două
intervenții în Italia, Ioan al XII-lea, l-a încoronat pe Otto ca Împărat al Sfântului Imperiu Roman de Națiune
Germană. Paplitatea a utilizat tradiția de conducere romană, și a urmărit dobândirea autorității universale,
încoronîndu-l pe Otto ca împărat. Papa a obținut un important protector prin care putea să realizeze unitatea
statelor catolice în jurul Romei. S-a declanșat o concurență acerbă deschisă între Papă și Împărat. Papa a
încercat să se impună, mizând pe autoritatea puterii spirituale în fața celei laice temporale. Papa a încoronat pe
împărat și în acest mod, a dobândit un ascendent de autoritate în fața lui.

Între cele două capete, se va ajunge la confruntări, uneori cu urmări dramatice. Conflictul s-a purtat pentru
obținerea puterii politice cât și pentru confruntare de principii. Secolul XI este elocvent pentru această
confruntare. Ea a avut loc pe terenul investiturii bisericești,îalții prelați, episcopi, aveau și atribuții religioase și
administrative în stat. De aceea, împăratul și papa erau interesați să-și desemneze fiecare oameni de
încredere. Implicit, autoritățile laice în desemnarea episcopilor, avea să influențeze negativ biserica,
determinînd pătrunderea nefirească în sfera ecleziastică a moravurilor și practcilor laice.
Biserica, s-a confruntat cu o cirză care a condus la un curent împotriva vânzării funcțiilor și împotriva
amestecului laicilor în desemnarea domeniilor ecleziastice. Mișcarea avea în frunte pe clericii de la mănăstirea
Cluny. Împăratul Henric al III-lea a determinat desemnarea lui Leon ca Papă, ca partizan de la mișcarea la
Cluny.
Noul Papă a înclinat să apere interesele Bisericii, în acest fel a accentuat conflictul Papă-Împărat. Papa Leon, a
promovat o politică pentru consolidarea autorității sale față de puterea imperială. Confruntarea dintre cele două
forțe s-a accentuat în vremea Papei Grigore al VII-lea. În 1074, el a pus bazele unui program intitulat ”Dictatus
Papae”, formulat în 22 de teze, prin care se argumenta prioritatea puterii spirituale asupra celei temporale.
Dictatus Papae, a formulat următoarele postulate privind locul și rolul Papei în plan religios și politic.
- Papa era considerat urmașul Sfântului Petru și prin meritul acestuia, dobândea sfințenia
- El, singur în lume, era numit Papă
- Nu poate fi judecat de nimeni
- Sentința dată de Papă nu poate fi respinsă de nimeni, în schimb el singur poate respinge sentința tuturor

Papa, avea deci, o putere deplină asupra laicilor și a creștinilor. El putea dispune de însemnele puterii
imperiale, putea să-i detroneze pe împărați, să elibereze pe supuși de jurământ față de suverani.
Față de această ofensivă papală, Împăratul Henric al IV-lea, s-a remarcat obținând o serie de victorii împotriva
saxonilor.Are loc o întâlnire a principilor și episcopilor la Worms.
Papa Grigore este învinuit că încalcă tradiția istorică, însă acționează cu energie, și în februarie 1076, îl
excomunică pe Împăratul Henric al IV-lea. În această situație, Împăratul nu e susținut ci părăsit de supuși.
După un an de refuz, împăratul se deplasează la Canossa, pentru a cere iertare și îndurare de la Papă. Aici a
trebuit să stea afară 3 zile, ca penitent, desculț reușind să obțină iertarea.
Papa a ridicat excomunicarea aplicată și Henric al IV-lea a putut veni în Germania. Lupta a continuat mai
departe și sub fiul său, Henric al V-lea. Succesorii Papei Grigore al VII-lea, au procedat la fel.În 1122 s-a
încheiat Concordatul de la Worms, între Henric al V-lea și Calist al II-lea, în care se stipula instituirea unei duble
investituri de către reprezentanții celor două autorități, adică, temporală și spirituală.
Concordatul prevedea ca demnitățile religioase să fie acordate de către Papă, în vreme ce feudul era atribuit
episcopilor de către Împărat. Această separare a investiturii a reprezentat un compromis care a prelungit , de
fapt, disputa între cele 2 autorități.În plan politc s-au constituit 2 grupări rivale, principial opuse : Guelfii
(Welfii) și Ghibelinii. Cei dintâi erau adversarii puterii imperiale, ceilalți erau partizanii puterii imperiale.
Din confruntarea celor două grupări funciare, în 1138, biruiesc Ghibelinii. Se instaurează noua dinastie a
Hohenstaufer-ilor.Cel mai de seamă reprezentant al dinastiei, cu un rol esențial în consolidarea autorității
imperiale, a fost Fridrich I Barbarossa (1152-1190). În vremea sa se redeschide lupta cu papalitatea. În 1154,
Friedrich pătrunde cu oastea în Italia și supune orașele lombarde din Nordul Italiei. S-a proclamat rege la
Paria,a continuat lupta cu răsculații din Roma, conduși de Ardaldo. Victoria avea să-i fie răsplătită pentru acest
serviciu important adus papalității. Friedrich fiind încoronat de către Papa Adrian al IV-lea, drept împărat al
Imperiului Romano-German.
Concepția papală despre prioritatea papei în lume, a fost contestată vehement de adepții puterii imperiale.
Aceștia au cătutat să justifice în beneficiul împăratului german teza monarhiei. În viziunea acesteia, Friedrich
era considerat urmașul împăraților romani, în întreg fost Imperiu Roman.
Imperiul Bizantin era desemnat în mod protocolar drept regatul Greciei, fiind considerat un stat vasal și rebel.
Împăratul bizantin menționa că nu a permis acest ofrand, el se intituala împărat roman.
Pe Friedrich I, Imperiul Bizantin îl numea rege al Germaniei. Papalitatea a acționat pe cele mai diverse căi
împotriva Împăratului German, urmărind să creeze un sistem de relații anti-imperiale. Reacția împăratului a fost
de a nu mai recunoaște pe Papă și a desemnat un Anti-Papă care sa-i fie subordonat, și mai mult, și să-i
justifice autoritatea sa.
În lupta sa pentru supremația în Italia, Papa Alexandru al III-lea, s-a sprijinit împotriva lui Friedrich, pe orașele
lombarde. Aceste orașe, pentru a putea rezista, s-au organizat în Liga Lombardă. Papa avea să primească
ajutor din partea Veneției, Imperiului Bizantin și Regatului Siciliei. Are loc un congres al orașelor italiene la care
au participat, în bloc, toate orașele italiene, nu doar cele din Liga Lombardă.
Împăratul Friedrich I, ajuns într-o situație disperată, a îngenuncheat în fața Papei, și i-a sărutat picioarele.
Între autoritatea imperială și cea papală s-au inițiat tratative la care au participat pe principiul paritar,
reprezentanți ai paplității, împăratului și a Ligii Lombarde. În 1183, s-a încheiat tratatul de la Constanța,
Elveția,după care Imperiul German, Friedrich, renunță la autoritatea sa asupra Italiei.
Înțelegera a fost în favoarea împăratului, el putând să se evidențieze într-o serie de campanii în Orient.
Împăratul German a participat la a III-a Cruciadă și ca urmare a acțiunii cruciaților, a fost pus în pericol Bizanțul
și numai diplomația recunoscută bizantină, a condus la lămurirea cruciaților de a nu distruge Constantinopolul.
În partea finală a domniei sale, Friedrich a reușit o strategemă în plan diplomatic. El și-a căsătorit fiul Henric,
care va fi Împăratul Henric al VI-lea cu moștenitoarea Regatului Siciliei. Astfel, el dobândea anumite drepturi
asupra Siciliei și Sudului Italiei deși anterior se angajase că renunță total la Italia.
Totodată, Imperiul German a încercat o serie de acțiuni comune cu Imperiul Româno-Bulgar, precum și cu
Serbia. Fiul lui Henrich al V-lea, ajuns împărat a urmărit vechile planuri printre care cucerirea Bizanțului.
Henrich al IV-lea moare la 1197, și nu a putut aplica planul.La scurtă vreme,după moartea sa, ajunge Papă, o
persoană deosebită, Inocențiu al III-lea (1198-1216). El a reușit să ducă autoritatea papală la apogeu. Papa
Inocențiu a fost un om abil, remarcându-se și în plan diplomatic şi a făurit o statură puternică, utilizînd căi și
mijloace dubioase.
El se consideră reprezentant al lui Dumnezeu pe pământ, și în consecință, autoritatea sa privea întreaga lume,
atât din punct de vedrere politic cât și spiritual. A reușit să-și asigure autoritatea în Italia Centrală. În Peninsula
Italică a reușit să îndepărteze principii germani din orașele italiene, a promovat o politică abilă, urmărind să
semene discordia între ele.
Autoritatea lui Inocențiu, s-a consolidat și prin faptul că el a devenit tutorele Imperiului German. Mulți monarhi ai
vremei, au recunoscut autoritatea lui Inocențiu al III-lea.
O serie de state precum Aragonul, Portugalia, Polonia, Suedia, Danemarca, Anglia se recunosc vasale . Papa
a purtat o bogată corespondență cu Imperiul Româno-Bulgar,cu Ioaniță Caloian. Acțiuni diplomatice eficiente
au fost întreprinse pe lângă Imperiul Romano-German.
Papa ținea să influențeze cele două grupări politice rivale. Inocențiu al III-lea a acționat pe căi dintre cele
mai variate care nu aveau la bază atât principii cât o abilitate specială. Papa și-a asigurat supremația în
Imperiul German, Anglia. A dus o politică abilă față de Filip August, regele Franței. Principatele catolice i-au dat
posibilitatea lui Inocențiu să intervină direct în statele de religie catolică.
Prestigiul papal a fost sporit și de organizarea unor Cruciade, în primul rând asupra islamicilor, dar și asupra
teritoriilor europene, încă necreștinate, arealul geografic baltic, și cel slav. Au fost plănuite Cruciade și asupra
ereticilor.
Trebuie de remarcat că în contextul Cruciadei a IV-a, cu care Papa, în mod formal, nu era de acord, dar ea
avea să ducă la prabușirea Imperiului Bizantin și la crearea Imperiului Latin de Răsărit (1204-1261). El a fost
condus de principi Occidentali de religie catolică.
Toate acestea nu au fost de ajuns pentru a putea să subordoneze Biserica Ortodoxă Răsăriteană. Pentru
asigurarea securității sale universale, Papa a primit un sprijin important de la Ordinele călugărești. Mai ales de
la Dominicani și Franciscani. În context, Inchiziția a fost un alt factor prin care Papalitatea a putut să intervină
în probleme interne ale statelor catolice. De bună seamă, Inocențiu al III-lea, în timpul pontificatului său, s-a
transformat într-un arbitru de netăgăduit al relaţiilor internaţionale.
În afara de prestigiul spiritual și politico-diplomatic, Curia Papală a beneficiat de o bază materială excepțională.
Întrucât toți credincioșii catolici trebuiau să-i dea visteriei papale o serie din veniturile lor. Un moment
semnificativ din exercitarea pontificatului, când autoritatea curiei papale s-a consolidat din nou, a fost
pontificatul lui Grigore al IX-lea. În vremea sa, împăratul Imperiul Romano-German era Friedrich al II-lea
Hohenstaufer, mare personalitate a lumii medievale.
Un monarh abil, cu însușiri remarcabile în plan politico-diplomatic. A trăit un timp în mediul arab, apreciind
cultura acestora, dar a dat dovadă și de despotism. El și-a asumat funcția de rege al Siciliei, deși știa că
împărații germani se angajaseră să nu mizeze pe aceste funcții. Dar în acest fel, practic, împăratul a reușit să
înconjoare posesiunile papale, și prin anumite concesii făcute Principilor și Episcopilor a instituit o anumită
atmosferă de stabilitate și înțelegere.
Papa Grigore al IX-lea, a intuit în mod clar, planurile lui Freidrich, și a căutat mijloace de contracarare a
acestuia. Întrucât regele a tergiversat plecarea în Cruciade, Papa a profitat de acest lucru. L-a excomunicat și i-
a interzis organizarea oricăror alte cruciade.
Împăratul Fridrich n-a respectat acțiunile Papei și a plecat în Cruciada a VI-a, deși era excomunicat. El a avut
un plan de a-și institui autoritatea asupra regatului Ierusalimului, care era sub musulmani. În acest sens, el s-a
înțeles cu sultanul Egiptului, El Kamil și a obținut Ierusalimul fără luptă. Pentru aceasta, Imperiul s-a angajat să
nu sprijine Palestina. Friedrich s-a încoronat ca rege al Ierusalimului fără acordul și sprijinul autorităților
bisericești.
Această atitudine de sfidare, l-a determinat pe Papă să-i pună în opoziție Palestina și Ordinul Templierilor.
Papalitatea a pus la cale și alte acțiuni. Astfel Veneția a atacat teritoriul din Siria, oștile papale au atacat
posesiunile imperiului din Italia. Ordinul Călugăresc Dominican din Germania a primit dispoziții de la Papă să
pună la cale desemnarea unui alt împărat. Toate acestea au vizat subminarea Împăratului Friedich.
Însă între timp, Împăratul se întoarce din Orient, și Papa Grigore a trebuit să trateze cu acesta înțelegerea,
finalizîndu-se prin Pacea de la Saint-Germano, care a reprezentat un compromis.
Împăratul a accept ca inchizitorii dominicani din Germania să fie sub protecția sa. Ereticii care erau condamnați
la moarte, fiind arși pe rug, aveau averile confiscate de cele două forțe. Friedrich al II-lea a urmărit să aducă
sub ascultarea sa orașele lombarde, dar acest lucru a încălcat înțelegerea și a dus la intervenția militară a
oștilor papale. La Concilul de la Lyon, desfășurat mai târziu, în vremea pontificatului lui Inocențiu al IV-lea,
Papa l-a excomunicat pe Impărat și la detronat, realizînd practic o adevărată cruciadă împotriva lui Friedrich.
După moartea lui Friedrich al II-lea (1250), autoritatea imperială a scăzut semnificativ. În 1254-1273, are loc
marele interregn, în care se petrec lupte acerbe, s-au confruntat trei împărați, nimeni reușind să se impună.
În continuare, autoritatea imperială a avut de suferit chiar și în vremea lui Rudolf al IV-lea de Habsburg. El
urmăreșe mai cu seamă consolidarea puterii în Germania. În calitate de rege, a anexat Germaniei o serie de
posesiuni, Austria, Carniolia, Corintia – posesiuni ereditare.
La începutul secolului al XIV-lea, Papalitatea apelează la sprijinul regatului francez cu acordul și sprijinul Papei,
oștile franceze pătrund în Italia. Astfel lua sfârșit dinastia germană a Hahenstauferilor, și o dată cu aceasta și
autoritatea Imperiului Romano-German.
Victoria Papalității a fost obținută cu ajutorul orașelor franceze. Papalitatea își mută sediul în Franța, la Avignon
pentru a fi protejată de rege.
În concluzie, putem observa că politica Imperiului și a Papei, vizind supremația mondială, a eșuat. Pe acest
fundal, Germania și Italia, au avut o soartă dificilă confruntându-se cu o politică fărâmițată. În această perioadă,
Papii s-au aflat sub autoritatea regatelor franceze.

Cruciadele clasice în sistemul relaţiilor medivale ai sec. XI-XII

De la sfârşitul secolului XI mişcarea de cruciade a însemnat o realitate fundametală în relaţiile inernaţionale.
Organizatorul şi mentorul cruciadelor a fost Papa care a vizat extinderea creştinismului în rândul altor popoare
şi implicit sporirea autorităţii papale. În forma lor clasică,cruciadele au avut loc între anii 1096-1270. În afara
acestora, care au fost îndreptate împotriva arabilor şi turcilor, au existat şi aşa numitele cruciade tîrzii
organizate împotriva dominaţiei Imperiului Otoman. Cruciadele timpurii trebuie privite şi analizate din
perspectiva disputei dintre creştinatate şi islamism, în condiţiile în care locuriel sfinte au fost ocupate de cître
islmişti. Ca atare cruciadele necesită o analiză din perspectiva celor două elemente oponente creştinism şi
islamism. Trebuie aplicată astfel aşa numita metodă imagologică.

Cruciadele definesc în mod pregnant amploarea şi caracterul relaţiilor dintre state şi confesiuni în perioada
desfăşurării lor. Ele evidenţiază de o potrivă raporturi religiose, politico-militare, economice, culturale refelctînd
în esenţă relaţiile dintre două culturi universale cu trăsături distincte. Un rol important avea să-l joace curia
papală, clerul, cavaleria, oraşele ş oamenii de rînd. Prin cruciade papalitatea a vizat cu ostentaţie, uneori
deschis alteori mascat să subordoneze orientl ortodox, periclitat în acea vreme de turci şi arabi. Istoriografia
universală a situat şi situiază cruciadele în centrul relaţiilor internaţionale precum şi al diplomaţiei perioadei
respective. În esenţă este vorba despre un set complex de interacţiuni dintre statele Europei occidentale,
Imperiul Bizantin şi tările din răsăritul continentului aflate sub stăpînire musulmană. Campaniile organizate sub
egia cruciadelor au avut un impact major asupra raporturilor dintre orient şi occident precum şi asupra relaţiilor
statelor Europei occidentale.

S-a conturat o luptă îndelungată pentru supremaţie între protagonişti (Imperiul Bizantin, statul papal, Imperiul
Romano-German, Normanzii din Sicilia, Franţa şi Anglia). De-a lngul timpului au fost încheiate alianţe mai mult
sau mai puţin durabile. Statele din europa Occidentală au reuşit să asimileze pe cale diplomatică vasta
experienţă şi tradiţiile Imperiului Bizantin, cît şi a Califatelor Arabe şi a statelor turcice timpurii. Campaniile
cruciate s-au concretizat în crearea unor state cruciate în orient după modeul occidental. Aceste noi realităţi
statale au dispus de un statut special politico-diplomatic. Organizate după modelul occidental au generat în
zonă forme noi de relaţii interstatale. S-a înregistrat o interpîtrundere a intreselor religioase cu cele politico-
militare şi economice. Orientul şi occidentul au realizat pe diverse căi şi un schimb benefic de bunuci şi valori
culturale pentru ambele părţi. Cruciadele au benificiat de pregătire meticuloasă şi au pus în mişcare mase mari
de oameni. Ele au avut o amploare care a impresionat lumea contemporană.
Imperil Bizantin situat pe trei continente şi graniţele foarte largi s-a aflat în permanentă hărţuire de multiple
forţe care erau greu de anihilat. Este vorba de normanzii din Italia, de turci, pecenegi, arabi. În faţa asaltului
acestor populaţii Bizanţul a cerut ajutor din partea Papalităţii. Papalitatea s-a în această acţiune urmărin
consolidarea puterii sale şi obţinerea unor benificii. Papa Grigore al VII-lea a analizat în mai multe rînduri
oportunitatea oraganizării unor campanii de amploare în orient pentru salvarea imperiului Bizantin, a bisericii
ortodoxe şi de ale supune autorităţii cetăţii eterne. Lupta pentru învestire dintre papa Grigore şi Henric al IV-lea
a amînat organizarea cruciadei asupra orientului. Planurile aveau să prindă contur în vremea pontificatului lui
Urban al II-lea (1088-1099).

Lupta împotriva turcilor seligiucizi a fost declanţată ca urmare a apelului papei la conciliul din Clermant din
1095. Este vorba despre o chemare apostolică adresată întregii creştinităţi în vederea salvării Bizanţului şi a
eliberării sfîntului mormînt din Ierusalim de sub stăpînirea musulmanilor. Cruciada a avu ca temei ideologia
creştină despre războiul sfînt, această doctrină era opusă djihadului proclamat de prorocul Mahmed. În acest
temei musulmanii au putut ocupa întinse şi importante teritorii din orient. Acest areal geografic ia fascinat de o
potrivă atît pe occidentali cît şi pe arabi şi turci. La acea vreme sentimentul religios era deosebit de puternic. La
aceasta s-a asociat de asemenea interesel econmice, politice şi strategice ale cruciaţilor. La vremea respectivă
a existat o largă solidaritate în privinţa ideii creştine şi papalităţii. Papalitatea a reuşit să benicieze din plin de
politica cruciadelor. Pa această cale papii vizau să iasă din situaţia creată şa 1054 din cauza Marei Schizme li
să realizeze unirea lumii creştine sub egida lor.
Prima cruciadă (1096-1099) s-a finisat cu însemnate cuceriri pe seama turcilor seligiuciziîn orient. În anul 1097
au fost cucerite Niceea şi Dolereea, în 1098 Antiohia, iar la 1099 în umra unui mare masacru Ieruslalimul. Din
teritoriile ocupate de la musulmani au fost create o serie de state cruciate: Regatul Ierusalimului, Principatul
Antiohiei, comitatul Ascalon, Tripoli, Edessa şi Jaffa, de asemena marchizatul de Tyr, seniorul de Beyrut,
Kerak, Sydon, Ramalah. Aceste state au fost construite pe principiul politico-vasalic occidental. Aceste principii
s-au concretizat în aşezămintele Ierusalimului. Noile state au evidenţiat structuri feual vasalice clasice. Pe
fundalul organizării lor apar şi ordinele militar-călugăreşti: de factură franceză- templierii(1118) şi ioaniţii(1137);
ordinul de factură germană-teutonii (1128). Aceste ordine au consolidat puterea papală. În faţa şocului militar
de la sfr sec. XI statele musulmane din orient îşi unesc forţele, pun capăt rivalităţii dintre ele şi reuşesc să
recucerească unele teritorii de la cruciaţi.

Cucerirea Edessei de către seligiucizi ăn 1144-1146 a fost puctul de plecare a celei de a II-a cruciade(1147-
1148). A fost iniţiată de papa Eugeniu al III-lea şi avea să eşuieze mai mult. Lumea musulmană a demonstrat
solidaritate grupînduse în jurul sultanului din Egipt Salah-ad-Din(Saladin) care reuşeşte la 1187 să cucerească
ierusalimul. Dacă la 1099 cruciaţii au provocat dezastru cînd au cucerit Ierusalimul, acum în 1187 Saladin a
dovadă de un anume cavalerism. Această ofensivă germană a provocat a treia cruciadă(1189-1192). Anunţată
de Clement al II-lea şi grupată din mari capete încoronate a vremei: regele Angliei Richar inimă de leu, regele
Franţei Filip al II-lea, regele Imperiului German Frederich I Barbarossa. Imperiul Bizantin cunoscănd metehnele
provocate de occidentali a preferat să facă o înţelegere cu Saladin. Oştile conduse de Frederich I reuşesc să-i
învingă pe msulmani şi distrug multe cetăţi ale acestora. Dar în 1191 frederich moare înecat şi oştirea
cruciaţilor se dezorganizează. Rămăşiţele oştirii imperiale revin în Europa. Cruciaţii englezi, francezi şi germani
reuşesc să ocupe cetatea Accra. Regele Franţei lasă în palestina cca 10 mii de ostaţi şi se întoarce în ţară.
Regele Angliei îl învinge de 2 ori pe Saladin însă nu poate ocupa Ierusalimul. Între cei trei mari suverani au loc
mari divergenţe, care au ca finalitate abandonarea campaniilor. În finalitate acestea s-au soldat cu rezultate
modeste, obiectivul principal al acesteia, reîntoarcerea Ierusalimului nefiind atins.

În 1193 moare Saladin, iar în 1198 ajungea papă Inocenţiu al III-lea. Încă din momentul întrării sale el vorbea
despre o nouă cruciadă. Obiectivul a fost atins prin organizarea cruciadei a IV-a. Organizatorii au vizat de data
aceasta nu Ierusalimul ci Egiptul. Cruciaţii s-au înţeles cu veniţienii pentru a fi deplasaţi cu flota acestora, în
schimb cruciaţii erau preocupaţi cu ocuparea oraşului dalmat Zara. Acestă înţelegere nu era privită cu bine de
papa. O altă înţelegere nesusţinută direct de papa era ca veneţienii să sprijine pe împăratul detronat al
Bizanţului, Isaac al III-lea Angelos pentru a reveni la tron. Preţul acestui tîrg era realizarea unirii bisericii catolice
cu cea ortodoxă. Dogele veneţiei Eurico Donatello a dispus ca oastea cruciată să fie transferată în Egipt. Flota
cruciată dispunea de 480 de corăbii. La 1 octombrie 1202 cruciaţii a pătruns în Constantinopol restabilindu-l la
tron pe Isaac al II-lea angelos. Acesta nu se poate menţine decît o jumătate de an şi cruciaţii eşuiază. În mod
formal papa nu era de acord cu ocuparea Constantinopolului. Dar de fapt pe această cale a urmărit pedepsirea
Bizanţului pentru politica considerată machiavelică. Constantinopolul a fost ocupat cu mare cruzime. Au fost
distruse numeroase clădiri. În acest fel s-a compromis total ideea de cruciade.

Cruciada din 1204 a distrus definitiv splendoarea Bizanţuluim şi a servit practic scopurilor musulmanilor. Au fost
create structuri statale noi : Imperiul latin de Răsărit, Regatul Tesalonicului, ragatul Atenei. Ca urmare a
cruciadei o parte importantă a Constantinpolului a trecut în posesia Veneţiei. Papa şi-a dorit subordonarea
bisericii ortodoxe, nu a reuşit însă nici măcar unirea acestora. Papa a vizat dobîndirea statuttului de arbitru a
lumii creştine. Pe fundalulu celei de a IV- a cruciade, lumea s-a fărîmiţat şi mai mult.
Următoarele cruciade nu au fost însoţite de un mesaj religios clar şi au avut urmări neînsemnate. Ele nu s-au
concretizat în succese militare şi dobîndirea de teritorii. Freagmentarea politică a posesiunilor cruciate in Siria ş
palestina a fost un fenomen în favoarea msulmanilor. Cruciada a V-a 1217-1221 a fost condusă de regele
maghiar Andrei al II-lea. A fost realizată de către cavalerii germani, englezi, spanioli şi italieni. Cruciaţii au
atacat cetatea Taborului, dar nu au obţinut victorie şi au trebuit să renunţe la campanie. Eşecul a determinat o
nemuţumire generală atît în Europa occidentală cîi şi în rîndul statelor din orient. Cea de a VI-a cruciadă 1228-
1229 cunoaşte o anumită revigorare a cruciaţilor. Fiind organizată pe timpul împăratului german Frederich de
Hohenshtaufen. Împăratul a căpătat o aleasă educaţie în Sicilia unde exista o civilizaţie islamică superioară. Ca
urmare împăratul avea un anumit respect faţă de lumea msulmană şi nu a răspns de la început favorabil
planurilor papei. El a amînat continuu plecarea în cruciadă în consecinţă papa Grigore al IX-lea l-a
excomunicat. În noua situaţie pentru a evita scăderea prestigiului său, împăratul Frederich a hotărît să meargă
în cruciadă în 1228, deşi era excomunicat. Mai întîi a debarcat în Cipru . Apoi a debarcat în cetatea Accra.
Împăratul nu dispunea de forţele necesare, dar nici nu dorea să atace fortăreaţa. Întreprenzînd misiuni
diplomatice, el a intervenit pe lîngă sultanul Egiptului Alkanul (care stăpînea şi Palestina). În 1229 între cele
două părţi aveau loc tratative.
Cruciaţii au reuşit să primească de la musulmani Nazareth, Bethleem. Putem observa că ceea ce nu au putut
obţine prin luptă mai multe capate luminate, a reuşit prin diplomaţie. Acest remarcabil succes diplomatic
evidenţiază aspectul calitativ al diplomaţiei în raport cu activităţile militare. Împăratul Frederich ş sultanul Al
Kanul cad de accord ca Ierusalimul să fie considerat oraş sfînt deopotrivă pentru creştini şi pentru musulmani.
Frederich a intrat în Ierusalim în 1229 şi s-a încoronat ca rege al Ierusalimului în biserica Sfîntului Mormînt.
Aces fapt s-a întîmplat fără a primi investitura patriarhului Ierusalimului şi neţinînd cont de faptul ca a fost
excomunicat de papa.
Cruciada a VII-a 1248-1250 şi cruciada VIII-a 1270 au un sfîrşit lamentabil. În cruciada a VII-a regele Franţei
Ludovic al XI-lea a cîzut prizonier şi a trebuit să se răscumpere cu o mare sumă de bani. El a mai rămas la
Accra încă patru ani după eliberare, după care s-a pornit în cruciada a VIII-a. La 1270 după atacrea Egiptului s-
a realizat o înţelegere cu musulmanii, din care a ieşit favorizată Sicilia. În următoarele decenii s-au produs
numeroase conflicte militare. Practic un fel de război civil produse în coloniile din orientale ce aparţineau
Veneţiei, Genovei şi Pizzei. În 1244 a fost recucerit Ierusalimul, iar în 1268 oraşele şi cetăţile creştine Cezarea,
Jaffa şi Antiohia. La 1291 aveau să fie ocupate de musulmani oraşele Tir, Beirut, Sidon şi Accra. Creştinii mai
păstrau doar insula Cipru. Însă la 1571 şi insula Cipru a fost cucerită de către turcii otomani.
În concluzie cele 8 cruciade timpurii, organizate de papalitate şi de cavalerii occidentali nu au putut să
îndeplinească obiectivele propuse. Înainte de toate ierusalimul nu a putut fi păstrat de occident nici măcar un
secol. Mişcarea cruciată în mod paradoxal nu a generat o unire a creştinilor. Ideea sprijinirii Bizanţului nu s-a
concretizat ci mai mult a mărit ostilitatea între cele două biserici ortodoxă şi catolică. Cucerirea
Constantinopolului de către cruciaţi s-a dovedi a fi un act barbar. Bizanţul nu-şi va mai reveni niciodată din criza
produsă de cruciaţi. Cruciadele au avut urmări pe multiple planuri şi pe spaţii extrem de întinse. Societatea
orientală organizată politică pe principii occidentale a dobîndit trăsături clasice. Cruciadele în mod vădit în loc
să consolideze confesiunea creştină au slăbit prestigiul acesteia. Au fost create ordine călăgăreşti, în vreme ce
veneţia a preluat monopolul asupra căilor comerciale. Prin amploarea lor prin forţele pe care le-au angajat,
cruciadele au reprezentat un factor major în relaţiile internaţionale ale vremii, un impact fundamental asupra
celor două civilizaţii. De aceea ele presupun un stiu comaparativ în viziune imagologică.

09.11.2010

V.2.Lumea arabă în contextul Relaţiilor Internaţionale

În contextul relaţiilor internaţionale vizând răstimpul secolelor VII-XIII,arabii au avut un rol deosebit de
important.Ei au reuşit în secolul VII să întemeieze un stat puternic de tip califal,care printr-o politică
expansionistă avea să-şi extindă graniţele pe un teritoriu mai întins chiar decât al fostului Imperiu Roman.În
perioada preislamică societatea arabă s-a caracterizat printr-o politică religioasă cu anume influenţe creştineşti
şi evreieşti.Zeitatea supremă era Alah,însoţită de alte cca 300 de zeităţi,în fapt idoli.Un moment important în
evoluţia arabilor avea să-l reprezinte Mahomed( 570-632).El era membru al tribului qurai-şiiţilor şi avea să-şi
predestineze soarta având noroc să se căsătorească cu Khadija,o văduvă bogată care avea să-i fie cea dintâi
care l-a sprijinit.Mahomed sau Muhammad avea să fie făuritorul unei religii monoteiste.Alah,potrivit religiei
islamice este singurul Dumnezeu,iar Mahomed este profetul său.La început a întâmpinat mari dificultăţi,cu
timpul numărul adepţilor avea să sporească.Important este momentul 16 iulie 622,când Mahomed a fugit de la
Meca la Yatreb(Medina).Acest moment avea să fie considerat începutul religiei islamice.Mahomed era şeful
teocratic.El a fost un legislator religios şi social.A reuşit să înlocuiască vechiul organism tribal cu comunitatea
credincioşilor,numită Umma,bazată pe legături religioase.Islamismul evidenţiază o serie de legături ce
creştinismul şi iudaismul.Baza Islamului o reprezintă Coranul/Quranul,care din lb.arabă înseamnă
citat,recitat.Coranul,Cartea sfântă islamică prezintă unicitatea Lui Dumnezeu-Alah.Este prezentată misiunea
profetului.Cel mai important dintre aceştia fiind Mahomed.Spre deosebire de Iisus,Mahomed nu a făcut
minuni,el este un om care transpune voinţa lui Alah.Coranul a reprezentat Cartea sfânta a Islamului şi totodată
un cod legislativ.

O a doua sursă a Legii,în afară de Coran este Sunna,în speţă un rol important l-a avut Tradiţia. Au apărut între
timp o serie de şcoli juridice.Mahomedanii trebuie să-l recunoască doar pe Alah,să facă rugăciunea rituală de 5
ori pe zi din zori şi până la asfinţitul soarelui,să ţină postul Ramadamului,pelerinajul cel puţin odată în viaţă la
Meca,de asemenea să plătească darea zekcat.Mahomed a definit în fapt idealul moral şi religios al Islamului.
Unele versete din Coran prezintă evenimente istorice,bătălii pe care le-au purtat credincioşii ialamici împotriva
păgânilor,evreilor,creştinilor.Prin urmare,Islamismul s-a dovedit a fi liantul spiritual al societăţii arabe,în timp ce
doctrina jihadului avea să asigure statului arab potenţialul militar.În scurt timp,arabii s-au extins în toate
direcţiile şi au pus bazele unei stăpâniri tricontinentale.

Primii 4 califi,numiţi şi califi legitimi,plasaţi între 632 şi 661,au pus bazele statului arab din toate punctele de
vedere.Mahomed nu a lăsat un moştenitor pe linie bărbătească şi nici nu a desemnat un successor.Cei 4 califi
legitimi au fost:Abu Bekr Mahomed (632-634),Omar(634-664),Ottman(664-656) şi Ali,văr şi ginere al
profetului(656-661).Sub califul Omar arabii au obţinut importante victorii împotriva Imperiului Bizantin.În 636,în
urma luptei de la Yarmuk,arabii au ocupat Siria şi Palestina.În anii următori,636-641,ei au ocupat Irakul şi
Mesopotamia de la Imperiul Persan.În 651 întreaga Persie avea să fie ocupată.Pământul cucerit
devenea,potrivit dispoziţiei arabe proprietate de stat.Vechii locuitori puteau lucra pământurile pe care le
deţineau,dar în schimbul unui tribut.Acele state care se supuneau fără luptă puteau să asigure vechilor
proprietari statutul de stăpân,evident în condiţiile plăţii tributului.

Marile proprietăţi bizantine şi persane aveau să fie transformate pe parcurs în domenii ale statului,fiindcă
aceste state nu s-au supus,ci au luptat direct cu arabii.Provinciile supuse erau administrate de organele
locale,controlate însă de un guvernator.Prescripţiile Coranului erau aplicate doar populaţiei islamice.Populaţia
locală supusă urma să fie organizată potrivit tradiţiilor,dipunând de limbă proprie şi de instituţii proprii.Între 644-
656 a fost cucerit Egiptul după care au fost organizate campanii în Asia,ocupat Korassanul,Azerbadjanul şi
Afganistanul.În Africa,pe lângă Egipt au mai fost ocupate Ifrikia,Nubia,Cirenayka.Apoi au fost organizate
campanii europene în I-le Cipru,Rodos şi Sicilia.

După Ali( 656-661)ajunge la putere Muawya din tribul Omeia care avea să instituie dinastia Omeiazilor.Această
dinastie nu a primt acceptul urmaşilor lui Ali,adică a succesorilor direcţi ai lui Mahomed

În timpul califilor legitimi reşedinţa Califatului a fost P-la Arabică la Meca şi Medina.În vremea Omeiazilor
centrul politic arab s-a mutat în Siria,la Damasc unde califii dispun de numeroşi adepţi şi susţinători.În vremea
dinastiei Omeiazilor (661-750) arabii au reuşit să-şi extindă masiv graniţele prin cucerirea Africii de
Nord,îndeosebi a zonei numită Magreb şi până la Oceanul Atlantic,în vreme ce în Răsărit au înaintat până în
valea Indusului în două rânduri în 717 şi 718.A fost atacat Constantinopolul,însă fără succes.Califatul omeiad
era în fapt o monarhie ereditară,absolutistă care a stabilit relaţii ample cu principalele state ale vremii.Printre
califii cei mai importanţi,în afară de Moawya au fost Ab Al Malik,Al Walid .În acest timp Califatul arab se întide
din Spania în Europa până în Buhara şi Sammarcant în Asia,realind în acest fel maxima întindere a
arabilor.Ramura familiei Mohamed care a fost îndepărtată temporar de la domnie a acţionat pentru revenirea la
putere în contextul unei puternice răscoale declanşate la 747.În750 unchiul lui Mahomed Abbu-al-Abbas
reuşeşte să întemeieze dinastia Abbasizilor (750-1258).

De la jumătatea secolului al VIII-lea până în secolul al X-lea Califatul arab a cunoscut o deosebită
strălucire.După aceasta s-a înregistrat o perioadă de staţionare,de regres.Califatul Abbasizzilor era un stat în
continuare absolutist,de tipul vechilor monarhii orientale.În cuprinsul Califatului au fost incluse pe rând populaţii
care aveau să fie islamizate,în speţă irakieni,iranieni,kurzi,beriberi şi hispanici.Aceasta transmitea o configuraţie
eterogenă.Institutul hegemoniei arabe avea să determine şi o hegemonie culturală arabă,în speţă prin limbă şi
religie.În consecinţă nu poate fi vorba de o structură unitară.Califii au trebuit să ia ample măsuri pentru a da
unitate imensului stat musulman.Califatul Abbasizzilor a stabilit contacte politice,economice şi culturale cu zone
dintre cele mai variate.Unele structuri statale aveau să dobândească un rol distinct şi respectă tot mai puţin
autoritatea califală centrală.

Membrii familiei Omeiazilor care au putut scăpa de masacrul din 747 s-au refugiat în Spania sub Abd-er-
Rahman şi au pus bazele unui califat cu sediul la Cordoba care a existat peste 2 veacuri.În Egipt avea să se
impună dinastia Fatimizzilor( 969-1171,)În Tunisia şi Algeria-dinastia Aghlabizzilor(808-909),În Maroc-dinastia
Idrisizzilor(808-930).Totodată în părţile răsăritene ale Califatului de Bagdad s-au instituit de asemenea o serie
de dinastii.În Transoxiana(Asia Mică)-dinastia Şamanizzilor(819-999),în Korassan-dinastia Toharitţilor(821-
873),iar în Afganistan-dinastia Soffarizzilor(871-901).Aceste fenomene de creştere a autonomiei locale sau de
slăbire a autorităţii centrale califale au şubrezit unitatea Califatului de Bagdad.
Începând cu veacul al IX-lea aveau să joace un rol din ce în ce mai important vechii turci/turcii selgiucizi.În
secolul al X-lea iranienii vor institui proprietatea Buwaizzilor.În acest fel sa va contura o realitate nouă în zonă
în secolele X-XI.Turcii selgiucizi aveau să revină în forţă în secolul XII.În 1258 Califatul abbasid de Bagdad
încetează ca urmare a marii năvăliri mongole.Interesante sunt aspectele politicii arabe privitoare la Spania şi
Sicilia,teritorii europene.După ce arabii au reuşit să cucerească Nordul Africii s-au gândit să treacă şi pe
continentul european.În 711,generalul berber Teriq Ibn Zyad organizează o mare expediţie cu o oştire de 7000
de berberi şi 7000 de arabi.El traversează strâmtoarea care va purta şi numele de Gebel Tariq(Muntele lui
Tariq) şi înfrânge pe regele vizigot Roderic.Invadarea fiind sprijinită aveau să pătrundă adânc în Austria şi
Galiţia.La 732 urmaşii lor înaintează şi mai mult trecând Munţii Pirinei.Se dă o luptă pe valea Luarei,la
Poitiers.Aici,Carol Martel reuşeşte să oprească înaintarea musulmană.Mai târziu,după acest episod nefericit
pentru atacarea în 755,ultimul reprezentant al Omeiazilor Abd-ar-Rahman I reuşeşte să scape de măcelul
organizat de abbasizzi asupra familiei sale şi se refugiază la extremitatea Califatului ,în Spania.În anul
următor,756,a fost înscăunat,la Cordoba,în calitate de emir independent al Andaluziei.El a reuşit să pună
bazele timp de 2 veacuri şi jumătate unui stat arab unitar în Spania.Aici,avea să pulseze o veritabilă cultură
maură,o viaţă de curte somptuoasă de genul celei bizantine.Un urmaş al său, Abd-er-Rahman II (912-961) a
creat practic o epocă de aur,o civilizaţie islamică hispanică.La 929 el a devenit calif de sine stătător.S-a
înfruntat în mai multe rînduri cu Califatul fotimid.La fel de vestit a fost şi fiul său Al Hakam II(961-976).El este
fondatorul unei vestite biblioteci.Instaurarea în perioada următoare a unei situaţii de anarhie a creat condiţii
favorabile pentru declanşarea Reconquist-ei,care reprezintă campania de eliberare a spaniolilor creştini
împotriva musulmanilor.Ceea ce se va solda cu înlăturarea maurilor la 1492,când ultimul bastion-Emiratul
Granadei a fost cucerit.De asemenea,arabii au cucerit şi stăpânit timp de 2 secole Sicilia (902-1091).Sicilia a
continuat şi sub sub stăpânirea normandă-o punte de legătură între civilizaţiile islamică şi creştină
europeană.Succesele arabilor pe plan militar îşi găsesc unele explicaţii şi în Coran care justifică Războiul
Sfânt/Jihad.Necredincioşii ,în speţă cei ce nu erau islamici erau îndemnaţi să treacă la mahomedanism.În acest
fel putând dobândi drepturi egale cu cei din comunitatea islamică(Umma).În caz de refuz se apela la război.Cei
în cauză devenind o pradă ce urma a fi împărţită între arabi.Populaţiile ce acceptă să se supună fără luptă
urmează să-şi exercite libere cultul,urmând să plătească însă un impozit de toleranţă,djyzio şi un impozit
funciar pe bunuri imobiliare,numit haraci/haradji.

Cultura şi ştiinţa arabă au jucat un rol excepţional în istoria umanităţii.Aceste domenii au contribuit într-o
măsură semnificativă şi la evoluţia europeană.Unele mari personalităţi europene s-au format în medii cultural-
ştiinţifice arabe.Arabii au fost mari întemeietori şi transmiţători ai ştiinţei antice timp de mai bine de 5
veacuri.Europenii au preluat tehnologiile înalte la acea vreme prin intermediul arabilor( busola;praful de
puşcă,inventat de chinezi;hârtia,de asemenea,descoperită de chinezi;cea dintâi moară de vânt a fost construită
în secolul VII în timpul califatului lui Omar).Un rol important au jucat oraşele din Spania şi din Italia,cu deosebire
Toledo,Cordoba,respectiv Palermo.Unii regi creştini din Europa s-au înconjurat de oameni de cultură arabi.Au
fost efectuate o serie traduceri din lb.arabă în lb.greacă,latină şi ebraică.Prin aceasta,arabii dovedindu-se
mijlocitori excepţionali.Cultura şi ştiinţa arabă specifice arabilor au înrâurit semnificativ cultura
europeană.Stăpânirea arabă s-a exprimat pregnant şi în plan diplomatic.Arabii au dobândit o experienţă
deosebită.În întinsul califat arabii au practicat un comerţ de anvergură,de asemenea au practicat un comerţ
extern amplu.Au utilizat moneda arabă,monedă care a circulat în întreaga lume veche.Arabii au întreţinut relaţii
diplomatice importante cu China,statele europene şi africane.Damascul a fost unul dintre cele mai vestite
centre economice,culturale,diplomatice ale vremii.

În diplomaţie arabii au preluat elemente de la bizantini şi persani.În vremea Abbasizzilor s-a impus cu
deosebire experienţa diplomatică persană.Califatul Abbasizzilor a dispus de un Divan,numit şi Minister al
Corespondenţelor de Stat,cu largi atribuţii în politica externă.Instituţiile administrative şi
diplomatice,ceremonialul care însoţia aparatul diplomatic,soliile şi regulile de oraganizare a acestora au fost
prezentate înt-o serie de izvoare memoralistice din secolele X-XI.

16.11.2010
CURS VII
Înteresante sunt descrierile lui Abbu Beihaki, care prezintă modalitatea de constituire a soliilor, protocolul
diplomatic, formularul actelor diplomatice, formele de salut, atutidinea solilor în timpul misiunii, darurile ce
trebuiau să însotească deplasările făcute de soli în misiuni, recomandări practice privitoare la atitudinea solilor
în timpul tratativelor, fermitatea și rigoarea ce trebuiau să caracterizeze pe soli, ceremonialul primirii solilor.

Întregul ceremonial avea rolul să impresioneze pe contemporani.

“Solul trebuie să fie îndrazneț în discuții, dar să nu pălăvrăgească prea mult, să fi călătorit mult, să știe puțin din
fiecare știință, să fie dotat cu o memorie bună, să fie prevăzător, să aibă înfățisare agreabilă și o purtare
demnă.Dacă pe lângă aceasta el este și un om învățat și de o vârstă venerabilă e cu atât mai bine”.Chiar dacă
țara în care se deplasa solul se dovedea a fi inamică era interzisă jignirea interlocutorilor.Pe lângă scopuri bine
precizate suveranii care trimit misiuni diplomatice au în vedere în mod evident și scopuri ascunse, tainice.Solii
trebuie să urmarească condițiile fizico-geografice, starea căilor de comunicație sursele de alimentare cu apă și
hrană, posibilați de deplasare în zonă.Era bine ca diplomații să afle amănunte despre armata statului respectiv,
despre modul de organizare și echiparea acestora, ținuta militarilor, cum se desfășurau ceremoniile, ospețiile,
obiceiurile și eticheta de la curte, relațiile dintre membrii caselor imperiale, relațiile dintre suverani și supuși, în
general ce atitudine afișează suveranul și anturajul sau în diferitele momente ale dialogului.De asemenea
trimișii oficiali trebuie să afle cu mijloace dintre cele mai divesre dacă populația este mulțumită sau nemulțumită
de suveran, să observe dacă suveranul este înconjurat de oameni loiali și culți, dacă preferă anumite.Toate
aceste aspecte și altele au fost consemnate în secolul al XI în Tratatul Siaset name, care a fost elaborat de un
imporant vizir al statului selgiucid, Mizam-ad-Mulk.Din consemnările realizate de acest vizir observăm existența
și a unor practici de factură bizantină, utilizarea unor persoane europene de către arabi.

In linii mari dimplomația arabă, s-a caracterizat prin rafinament si eficiență.Standardul relațiilor pe care arabii le-
au avut cu Imperiul Bizantin, Persia, regatele din europna de Apus ilustrează acest fapt.

Momentele cele mai edificatoare le constatăm în perioada cruciadelor.Elemente ale diplomației arabe orientale
au pătruns și în Occident, îndeosebi prin intermediul statelor musulmane europene – Spania si Sicilia, apoi prin
structurile politice pe care arabii le-au creat și administrat, prin cultul islmaic, prin dreptul islamic, care au jucat
un rol de primă importanță pe plan universal.De menționat aploarea califatului arab în toate domeniile cu restul
lumii.

Se poate spune că lumea arabă în sec VII-XIII a înnrăurit în mod simțitor în toate domeniile sistemul
RI.Deopotrivă europenii, bizantinii, persanii, chinezii și turcii au trebuit să țină seama de realitațile arabe și să le
includă în obiectivele lor geostrategice.

Lumea arabă a fost un pilon esențial al RI, fapt dovedit de toate realitațile lumii vremii.

Relațiile internaționale ale Rusiei țariste

Vechiul stat rus a fost fondat în sec al IX-lea, el rezultand din unificarea slavilor din răsărit, situația pe cursul
Niprului Mijlociu, cu sediul la Kiev.Acest proces de unificare a antrenat triburi numeorase slave, printre care
amintim ruși, poliani, dregovici, drevleni.Statul rus a fost denumit dupa numele rușilor prin ample campanii de
cucerire, granițele statului s-au extins asupra unor teritorii vecine.

Din punct de vedere geostrategic, statul rus se afla situat la întretaierea unor ample căi de comunicație și
comerciale, care legau Marea Baltică de Marea Neagră, de la nord la sud și Caganatul avarilor, bulgarilor de pe
Volga cu Imperiul Bizantin de la est la vest.În vecinătate Bizanțul era statul cel mai important din toate punctele
de vedere.El atragea interesul statului rus.
De pe la jum sec XI rușii au organizat în consecință numeroase campanii militare asupra teritoriilor bizantine,
de la Marea Neagră și Dunare.Atacurile a vizat inclusiv Constantinipolul.
Frecvențele ciocniri militare i-au facut pe bizantini să accepte o serie de înțelegeri pasnice cu Rusia.Aceste
ințelegeri urmăreau ca Bizanțul să valorifice eficient potențialul mare economic și militar rus.Nu o data însă
împarații bizantini pentru a-și impune politca lor au intreținut o tensiune între ruși și vecinii acestora.Bizantinii i-
au opus rușilor pe pecenegi, totodată i-au determinat pe ruși să organizeze în sec. X o serie de campanii în
zona Dunarii împotriva bulgarilor, care constituiau un pericol pentru Bizanț.Astfel Sveatoslav(957-972), fiul
cneazului Igor care a domnit între (912-945) a organizat campanii anti-bulgare.El a atacat pe bulgarii de pe
Volga si a darâmat reședința acestora Bolgar.În anul 960 au fost atacați cazarii și în scurt timp statul acestora
dispare.Sveatoslav la îndemnul împaratului Bizantin Nichifor Focas a întreprins expediții la Dunarea de Jos
împotriva bulgarilor.Acestia au fost înfrânși și și-au mutat reședința la Pereiaslaveț.Această campanie avea să
se transforme însă, mai apoi într-un război al rușilor și bulgarilor împotriva Bizanțului, care nu-l mai susținea pe
Sveatoslav.

În anul 971 noul împarat Iona Tzimiskes(969-976) la înfrânt pe Sveatoslav la Silistra determainandu-l să
părăsească teritoriile cucerite din Balcani.Din inițiativa bizantinilor, pecenegii în timpul retragerii lui Sveatoslav
spre Kiev l-au asasinat.

Rusia a vizat în continuare planuri expansive, același lucru l-au facut și Bizanțul.In anul 987 Bizanțul s-a
apropiat însa de Rusia Kieveana și a cerut sprijin militar de la Vladimir(980-1015), urmașul lui
Sveatoslav.Împăratul Bizantin a aranjat casătoria lui Vladimir cu o prințesă de la curtea sa.Cneazul Vladimir s-a
angajat să se boteze și să convertească pe ruși la ortodoxism.În acest fel, Imperiul Bizantin urmarea instituirea
unui fel de vasalitate a Rusiei față de Imperiu si în primul rând față de patriarhia de la Constantinopol.

În timpul domniei lui Vasile al II(976-1025), Vladimir Sveatoslavici a acordat la 988 sprijin împaratului pentru a
anihila mișcări anarhice din interior, care au fost declanșate în cnezatul rusesc.Drept rasplată pentru ajutor
Vladimir s-a căsătorit cu sora împăratului iar la 988-989 a acceptat creștinarea în ritm ortodox.În acest fel
Bizantul a dobândit un important aliat și și-a putut impune influența politică, culturală și religioasă asupra Rusiei.

După creștinare Rusia kieveana și-a consolidat statutul juridic, a stabilit relații de parteneriat cu Bizantul, dar si
cu unele state catolice precum Polonia, Ungaria sau Imperiul Romano-German.RI ale Rusiei Kievene s-au
materializat în tratate și convenții;biserica rusească s-a subordonat canonic Patriarhiei Constantinopolului.

Bizanțul și Rusia au colaborat împotriva cumanilor, care atacau ambele state.Rusia a căutat sprijin și la
papalitate și la Împaratul German.

După o scurtă perioadă de framântări Rusia Kieveana s-a consolidat din nou în vremea lui Iaroslav cel Înțelept.
(1119-1054).El a reușit să păstreze o stare de independența față de Bizanț și a redus influența patriarhiei
bizantine asupra bisericii ruse.Iaroslav a întărit legăturile cu Polonia, Ungaria, Imperiul Romano-German și
Cehia.

După domnia lui Iaroslav Rusia Kieveană cunoaște un proces de fărămițare în cnezate mai mici.Unitatea
politică a fost restabilită temporar de nepotul lui Iaroslav, Vladimir Monomachul(1113-1125).Dupa acest cneaz
timp de mai multe secole Rusia Kieveană a cunoscut frământări politice, care au generat o fărămițare
feudală.În context, Kievul rămâne doar formal ca centru al Rusiei;s-au constituit cnezate, între care cele mai
importante sunt Vladimir-Suzdal, Novgorod și Halici-Volania.Cnezatul sau ținutul Vladimir-Suzdal era situat
între râul Oka și cursul superior al Volgai.El avea să constituie nucleul viitorului stat rus centralizat.

În vremea cneazului Iurii Dolgoruki(1157-1174) orașul Vladimir întemeiat de Vladimir Monomachul devine
capitala întregii Rusii.Între structurile statale rusești a existat o competiție, astfel Novgorodul a cucerit teritorii la
nord și la rasărit în sec XII;hotarele cnezatului au fost extinse spre Ural si Marea Alba; în sec XII Novgorodul
evoluează spre un tip de stat republican.Novgorodul s-a confruntat cu Suzdalul și a obținut o victorie importantă
asupra acestuia în anul 1216.Cnezatul de Halici-Volania era situat în partea de sud-vest;din secolul X acest
cnezat inclus în Rusia Kieveana avea să se desprindă în sec XII și să devină cnezat desinestătător.Cnezatele
Halici si Volania s-au unificat la 1099 în vremea lui Roman Mstislavici.La 1250 ca urmare a unor framântări
politice cnezatul a fost fragmentat și acaparat de Polonia și Ungaria.La mijlocul sec al XIV a fost din nou
împarțit între Ungaris, Polonia și Lituania.
 Între timp în timpul lui Daniil Romanovici(1199-1244) Cnezatul rus s-a refăcut și a devenit independent.Starea
de anarhie feudala a făcut ca Rusia să cadă pradă tătarilor, ea fiind cucerită între 1236-1242 și inclusă în
Hoarda de Aur.La sf sec al XIII, incepe să se contureze procesul de unificare a teritoriilor rusesti sub egida
Moscovei, care devine nucleul viitorului stat centralizat rus.În vremea lui Dimitrie Domskoi(1359-1389) a fost
declanșată lupta de eliberare împotriva tătarilor.Bătălia de la Kulikovo din 1380 a adus victorie rușilor și a trasat
noi raporturi cu Hoarda de Aur.Treptat a fost înlăturtă dominația tătărească.Pe teritoriul Hoardei de Aur au luat
naștere cnazatele Kazan și Astrahan de pe Volga și Hanatele Crimeii și Siberiei.În vremea lui Ivan al III-
lea(1462-1465) s-a realizat alipirea Novgorodului în anul 1468 și a Tverului(1475).aceste achiziții teritoriale au
întărit statul rus și l-au unifictă în jurul Moscovei.Ivan al III-lea a urmărit lichidarea completă a suzeranitații
tataro-mogole și nu a mai plătit tribut.În anul 1480 a sfarșit dependența față de Hoarda de Aur.

În continuare politica externă a Rusiei a vizat neutralizarea acțiunilor agresive ale tătarilor, alipirea unor teritorii
aflate atunci sub Lituania și Polonia.Totodata confruntarea cu ordinul Livonian pentru iesirea la Marea Baltică.

Rusia avea să se definescă în acest fel tot mai pregnant ca o mare putere politică și militară.

Cursul VIII 23.11.2010

Cap.VII.Tătaro-mongolii,creatorii celui mai mare imperiu medieval

Tătarii şi mongolii au desemnat iniţial două triburi diferite,de etnie veche turcică.Aceste triburi trăiau alături de
altele de acelaşi neam într-un spaţiu geografic,situat la sud de fluviul Amur.Cele două etnonime aveau să se impună
cu timpul,remarcându-se între toate celelalte triburi turcice,transformându-se în denumiri generice pentru toate
triburile mongole.Istoricii folosesc pentru Asia,cu deosebire termenul de mongoli,iar pentru Europa,îndeosebi cel de
tătari.Ca urmare,destul de frecvent în litaratura de specialitate întâlnim denumirea de tătaro-mongoli.

Afirmarea politică a tătaro-mongolilor s-a produs la începutul secolului al XIII-lea,când comunităţile

tribale,situate între Lacul Baikal şi Deşertul Gobi au acceptat unificarea sub conducerea lui Temugin (1155-1227).

Adunarea Generală a reprezentanţilor triburilor,numită Kuriltai l-a recunoscut pe Temugin în calitate de mare
han,conferindu-i supranumele de Ginghis Han.De la acest nucleu avea să se pună bazele celui mai întins şi mai
puternic imperiu din lumea medievală.Mongolii au cunoscut o expansiune teritorială extrem de rapidă.În numai câţiva
ani statul mongol avea să cucerească şi să anexeze China de Nord la 1209,China Neagră la 1218,Horezmul la
1220,Afganistanul,Korasanul şi Persia la 1221.Teritoriul dintre Marea Caspică şi Marea Neagră-la 1222.În 1223,în
bătălia de la Kalka,localitate situată la nord de Marea Azov,coaliţia cumano-rusă a fost înfrântă decisiv.Cumania
Albă,ce se întindea până la Nipru a fost cucerită şi integrată stăpânirii tătaro-mongole.Moartea lui Ginghis Han
(1227) a amânat însă pentru un deceniu planul de invazie asupra Europei Centrale.Pentru o scurtă perioadă (de 2
ani) conducerea a avut-o în mod provizoriu Tului,fiul mai mic a lui Ginghis Han.

În 1229,mare han a ajuns Ogodai.El avea să domnească până la 1241.Ceilalţi fii a lui ai lui Ghinghis Han aveau
să ajungă în fruntea unor teritorii ce au fost ocupate.Nepotul lui Ogodai,Batu-Ha,preluat stăpânirea asupra părţii
apusene a Imperiului fiind sprijinit de realizatorul victoriei de la Kalka,de generalul Subodai.

Campaniile militare în spaţiul Europei Centrale au fost reluate în 1236.Atunci generalul Subodai a supus
Bulgaria Mare şi a devastat cumplit oraşul Bolgar,situat pe Volga.În 1238 fratele lui Batu-Han,Berke,a zdrobit o
răscoală a cumanilor,a înfrânt pe alani şi a devastat Armenia,în vreme ce Batu-Han pârjoleşte şi distruge oraşele
Moskova,Vladimir şi Suzdal,fapt ce amplifică invazia tătărască.La scurt timp este înfrânt hanul cuman
Kuthen.Acesta,silit de împrejurări,acceptă să se închine regelui maghiar Bela IV,fiul lui Andrei II.
 După căderea Kievului,la 6 decembrie 1240,tătarilor li se deschidea practic calea spre Europa Centrală.În
cursul anului 1241,campaniile militare tătărăşti au vizat Polonia şi Ungaria.Pe teritoriul regatului polon,oastea
tătărască s-a împărţit în 2 coloane.O oştire a pornit spre Vest şi a cucerit oraşul Breslau.Ducele Henric de Silezia a
fost înfrânt la 9 aprilie 1241 în apropiere de Liegnitz.Aceste victorii au produs,evident,euforie în tabăra tătărască.O
altă coloană,în frunte cu Batu-Han,a luat drumul Ungariei şi a teritoriului român.Pentru desfăşurarea cu succes a
atacului,tătariii s-au organizat în mai multe coloane.Coloana principală avea în frunte pe Batu-Han şi
Subodai.Coloana a traversat Carpaţii Păduroşi(Nordici) prin pasul Wereke şi de aici au intrat în Pusta
Panonică.Toate coloanele tătărăşti au făcut joncţiune pe valea Tisei.Bătălia decisivă s-a dat pe râul Sajo,la
Mohi.Oştirea maghiară,condusă de Bela IV a înregistrat aici o înfrângere dezastruoasă.

În decembrie 1241,murea la Karakorum marele han Ogodai.Acest fapt avea sa determine o slăbire a
ameninţării tătărăşti,ca urmare a faptului că atenţia principală a mongolilor era acum rezolvarea problemei
succesiunii la tron.În context se produce o retragere a oştirilor mongole din spaţiul maghiar,inclusiv din Voievodatul
Transilvaniei.Zona de stepă din Sud-Estul Moldovei şi partea Nord a Dobrogei au fost incluse în Hoarda de Aur,în
vreme ce celelalte teritorii româneşti de la Răsărit şi Sud de Carpaţi au rămas în continuare sub conducerea şefilor
locali,evident,în stare tribală faţă de tătaro-mongoli.Hoarda de Aur cuprindea în principal teritoriile europene cucerite
de mongoli.

Campania tătaro-mongolă avea să reînceapă în deceniul VI,încheindu-se prin cucerirea a două importante
teritorii:Iranul şi Irakul.În 1258 cădea Califatul arab al Abasizzilor.Musulmanii din Orientul Apropiat primeau în acest
fel o puternică lovitură,încurajându-se mişcarea de Cruciadă creştină din partea Europei Occidentale.Atât diplomaţia
papală,cât şi cea franceză a lui Ludovic IX au încercat însă fără succes închegarea unei coaliţii antiislamice.O serie
de importanţi soli au fost trimişi pe lângă hanii mongoli.Tratativele purtate de solii creştini cu hanii mongoli vizând
statele musulmane,îndeosebi Siria şi Egiptul nu au avut consecinţe concrete.Rezultate cât de cât vizibile au fost
înregistrate în domeniul relaţiilor comerciale.În Răsărit,mongolii finalizează între 1268-1279 cucerirea totală a
Chinei.Marele han,Kubilai s-a întronat şi ca împărat al Chinei.Spre sfârşitul secolului al XIII-lea dominaţia mongolă s-
a instituit şi în Coreea,în Indo-China şi Birmania.Singurele încercări militare care au eşuat au fost cele privind
cucerirea Japoniei.În urma acestor ample campanii de anvergură continentală şi intercontinentală,tătaro-mongolii au
pus bazele celui mai întins imperiu din istorie.Stăpânirea lor includea populaţii dintre cele mai diferite,atât în ceea ce
priveşte standardul de dezvoltare al lor,cât şi particularităţile etnico-lingvistice,culturale şi religioase.

Extinderea raporturilor şi puterea tătaro-mongolilor s-a datorat înainte de toate puterii lor militare.Pe de altă
parte,populaţiile supuse au fost obligate de fiecare dată să participe la luptă alături de cuceritor.Din păcate,statele
care au trebuit să facă faţă campaniilor tătaro-mongole nu au acţionat în spirit de unitate.Invaziile militare mongole
au produs imense piederi de vieţi omeneşti şi de bunuri materiale,poate cele mai mari din istorie de până
atunci.Invaziile au fost cele mai distructive,fiind concretizate în adevărate dezastre şi pustiirea pe spaţii
imense.Stăpânirea tătărască s-a putut prelungi şi în condiţiile unor factori specifici,între care amintim toleranţa
religioasă.

Spre sfârşitul secolului al XIII-lea şi începutul celui următor tătaro-mongolii din China au trecut la Budism,în
vreme ce aceeaşi etnie din Asia a adoptat Mahomedanismul.Marele Imperiu Mongol s-a caracterizat prin mari
diferenţe de la o zonă la alta.Acest fapt avea să genereze în mod firesc situaţia de autonomie.Unele zone recunosc
doar formal supremaţia Marelui Han.De la sfârşitul secolului al XII-lea până în secolul al XVII-lea principalele structuri
mongole au fost:Imperiul Chino-Mongol,Hanatul Mongol din Asia Centrală,Hanatul Iranului,Hanatul Hoardei de Aur.

În 1369,în urma unor acţiuni de amploare,China a reuşit să se elibereze de sub stăpânirea mongolă.Acelaşi
lucru l-a reuşit şi Coreea în 1370.La începutul secolului al XV-lea,Manciuria a fost inclusă în stăpânirea
chineză.Partea principală a stăpânirii Marelui Han s-a împărţit în două mari posesiuni:Mongolia de Apus şi Mongolia
de Răsărit.În ceea ce priveşte Hanatul din Asia Centrală,la începutul secolului al XIV-lea s-a devizat în două structuri
politice distincte.O etapă importantă în istoria Hanatului din Asia Centrală a constituit-o domnia lui Timur Lenk (Timur
cel schiop).El a pus bazele unui întins imperiu a cărui limite merg de la fluviul Indus până în Vestul Asiei
Mici,incluzând în hotarele sale Iranul,Irakul,Siria,Horezmul,Azerbaidjanul,Transcaucazia şi Asia Mică.Mongolii lui
Timur Lenk au pus la cale campania de amploare pe continentul asiatic.Un monent important este 1402.Atunci
oastea lui Timur Lenk a înfrânt pe cea a Imperiului Otoman,condusă de sultanul Baiazid.Imperiul întemeiat de Timur
Lenk nu şi-a putut păstra însă unitatea şi s-a fragmentat în patru structuri statale distincte.Ca urmare,puterea
mongolă a scăzut,ei trebuind să facă faţă presiunii statale vecine.
 Cel de al treilea stat mongol,Hanatul Iranului,cuprindea Iranul,Afganistanul,Transcaucazia şi Răsăritul Asiei
Mici.Acest hanat mongol era condus de dinastia Ilhanizilor,cea de a patra structură statală mongolă.

Hanatul Hoardei de Aur cuprindea teritorii situate la Vest de fluviul Obi până la ţărmurile Mării Negre.Capitala
Hanatului se afla în oraşul Sarai,situat la vărsarea Volgăi în Marea Caspică.Hanatul Hoardei de Aur a avut o
existenţă de sine stătătoare până la începutul secolului al XIV-lea.Începând de la jumătatea secolului al XV-
lea,Hoarda de Aur a traversat un proces de disoluţie politică.Pe seama ei aveau să apară Hanatul
Crimeii,Astrahanului,Siberiei şi Kazanului.În 1475 Hanatul Crimeii a devenit vasal Imperiului Otoman.Celelalte
hanate au fost cucerite succesiv de către Rusia.Kazanul în 1552,Astrahanul în 1556,Siberia la sfârşitul secolului al
XVI-lea.În 1783,după 2 secole de luptă,Hanatul Crimeii a fost ocupat de Rusia.

Mongolii au avut de-a lungul timpului un impact major asupra celorlalte state.Faza extinderii a fost cea mai
distructivă,cea mai violentă pe care omenirea a cunoscut-o.După o perioadă de distrugeri şi evidente stagnări au
fost reânviate vechile tradiţii culturale şi artistice.S-au înregistrat o serie de progrease în domeniul
astronomiei,culturii.La Samarkant a fost construit un observator astronomic în a doua jumătate a secolului al XV-
lea.Tot aici a funcţionat o vestită bibliotecă.În teritoriile ocupate tătarii au instituit o anume siguranţă a căilor de
comunicaţie,un sistem eficient de poştă şi transport,un sistem interesant de vămi şi impozite.Eu au efectuat
recensăminte ale populaţiei şi ale bunurilor,instituind un sistem fiscal riguros.O serie de termeni din administraţie,din
fiscalitate,denumiri de aşezări şi nume de oameni aveau să intre în limbajul populaţiei ocupate.De bună
seamă,tătarii-mongolii au reprezentat un vector extrem de important în sistemul relaţiilor internaţionale europo-
asiatice.

Capitolul VIII.Turcii în sistemul relaţiilor inernaţionale medievale

Problematica genezei turcilor ca popor este una controversată.Sunt controversate în special începuturile.În
istoriografia de specialitate se vorbeşte de un sistem de popoare şi limbi turcice.Turcii selgiucizi sunt consideraţi
strămoşii turcilor otomani.Pe teritoriul Asiei s-au cristalizat mai multe neamuri turcice care aveau să dea naştere la
anumite dialecte ale limbii turcice,chiar numele de turc a stârnit o controversă în rândul specialiştilor.Cuvântul derivă
de la turk sau turuk cu accepţii foarte largi,în general de factură divină.Unii cercetători sunt de părere că acest
termen ar deriva de la numele unei persoane sau de la un trib.Alţii,că ar desemna numele unei familii
suverane.Termenul,în esenţă a avut sensul de forţă.

În perioada Imperiului Otoman cuvântul turk a desemnat un om simplu,în fapt un ţăran.Începuturile poporului
turc sunt legendare.S-au formulat 2 teze principale privind originea turcilor.Una afirmă originea hunică,cealaltă-
mongolă.Neamurile turcice au primit denumiri diferite,în funcţie de zonele geografice în care s-au aşezat,în funcţie
de numele tribului sau în funcţie de dinastii.În orice caz originea neamului turc are un caracter
complex,nebulos,ilustrând o etnogeneză cu elemente controversate.O lungă perioadă de timp evoluţia a însemnat
un proces de sinteză între tipurile europoid şi mongoloid.De la vechii turci ne-au rămas urme arheologice,dar şi
izvoare scrise.Ele pun în evidenţă o structură complexă,proto-turcică şi proto-mongolă.

Cursul 9
30.11.2010
În procesul evoluţiei lor,turcii au fost receptivi faţă de influenţele venite din afară.Din vechii turci,numiţi în izvoarele externe
Tur-kiu s-a constituit Imperiul Gok Turk,cunoscut în istorie şi ca Imperiul Turc Albastru,atestat între 552-774.Pe seama acestui
imperiu s-a constituit în secolele VIII-XI o puternică uniune tribală turcă-oguză.Această uniune tribală şi-a stabilit sediul la Sâr-
Daria.În cadrul societăţii turcice îşi fac apariţia relaţiile de tip feudal.Pe linie confesională,pe la 940,uniunea turco-oguză a
adoptat islamismul.Pe la jumătatea secolului al XI-lea,uniunea avea să fie învinsă de cumani.În consecinţă,turco-oguzii s-au
deplasat spre Vest,spre Iran,Asia Mică şi Europa Estică.Acest proces defineşte în fapt migraţiile şi invaziile pecenegilor şi
uzilor.Aşa se vor pune bazele,în secolul X, unui nou stat turc,Imperiul Selgiucizilor,care cuprindea Orientul Apropiat şi
Mijlociu.Denumirea acestui imperiu provine de la Selgiuk sau Selciuk care a domnit în secolul X peste o formaţiune politico-
militară turco-oguză de tipul mărcii,formaţiune deja islamizată.Geografic,această formaţiune era situată la limitele Imperiului
Persan.Turcii selgiucizi obţin importante victorii militare.La 1055 ei reuşesc să ocupe Bagdadul;Tugrul Beg devine sultan şi
pune bazele Imperiului Selgiucid.O serie de alte victorii au urmat,astfel la 1071 bizantinii sunt învinşi în bătălia de la
Manzinkert.La 1077 în Anatolia îşi face apariţia un alt stat selgiucid.După 1243 s-a instituit o dominaţie mongolă.Turcii ajung
în situaţia de vasali ai mongolilor.Un aspect important în istoria turcilor reprezintă turcii otomani.Ei vor forma practic nucleul
etnic turcesc.Tradiţiile central-asiatică şi islamică au constituit elemente fundamentale care au dus la metamorfoza neamurilor
turcice şi în context la afirmarea etniei otomane.Anatolia,care până atunci era creştină devine Turqia Otomană.Imperiul
Selgiucid cunoaşte un proces de regres,de descompunere treptată,pe seama lui apărând în contextul cruciadei mai multe
principate şi emirate.În cadrul dominaţiei mongole se produce o sinteză turco-mongolă.Limba oficială a turco-mongolilor
devine limba turcă/osmană.Expansiunea mongolă a determinat o dinamizare accentuată şi a altor seminţii.Pătrunderea lor în
Asia Mică a generat mişcări ale populaţiei turco-oguze spre interiorul Anatoliei sau spre Siria şi Irak.În timpul dominaţiei
mongole,aceştia şi-au putut impune autoritatea politico-militară.Autoritatea mongolă a fost resimţită mai puţin spre
extremitatatea vestică a Asiei Mici.Prin dezmembrarea Imperiului Selgiucid au apărut mai multe emirate de sine stătătoare.În
acest complex proces un loc aparte îl va juca instituţia emiratului care avea să conducă la întemeierea Imperiului
Otoman.Amintim în special Emiratul/Beycul condus de Osman sau Otman (1281-1326).De la acest emir avea să-şi tragă
denumirea şi Imperiul Otoman/Osman.

Osman era fiul emirului Ertoglu care a încetat din viaţă la 1281.În timpul domniei sale,Osman a iniţiat o serie de măsuri
importante în vederea consolidării emiratului.În primul rând a instituit principiul suveranităţii unice şi a indivizibilităţii
statului.Din punct de vedere principial acest principiu însemna eliminarea tuturor fraţilor emirului în scaun.A fost instituit
sistemul timariot.Osman a întreprins măsuri reformatoare în plan administrativ,a emis monede proprii,fapt ce evidenţiază
tendinţe de autonomie.În această vreme apar cei dintâi viziri cu atribuţii administrative şi militare.În fruntea provinciilor se aflau
guvernatori,numiţi subaşi/bey.S-a conturat ca un organism politic important Divanul,care se afla sub autoritatea emirului.În
aceste condiţii funcţia de emir a putut evolua spre statutul de sultan.Activitatea judecătorească cădea în sarcina cadii-lor.În
armată au fost create structuri noi.Cavaleria joacă un rol central.Au fost create oştile permanente de pedestraşi şi de
cavaleri.Emirul osman a obţinut importante victorii.Selgiucizii şi mongolii,fiind într-un real regres nu au putut stăvili iureşul
otomanilor.Nici bizantinii nu au fost în măsură să întreprindă acţiuni ofensive pentru stoparea atacurilor emirului otoman.Mai
mult,împăraţii bizantini au colaborat chiar cu emiratul otoman,realizând alianţe matrimoniale.După Osman,tronul a fost ocupat
de către Orhan (1326-1360).În anul când a ajuns emir Orhan a ocupat Brusa/Bursa care a devenit capitală a emiratului.În
1329 este ocupată Niceea.Bizanţul se retrage treptat spre Constantinopol.În Anatolia se produce un proces de unificare a
emiratelor turcice.Un episod important pe drumul expansiunii l-a reprezentat anul 1352.Atucii turcii au pus piciorul pentru
prima dată în Europa prin ocuparea cetăţii Tzympe.Peste 2 ani a fost ocupată Ankara şi de asemenea Gallipoli.

Urmaşul lui Osman,Murad I (1360-1389) a instituit o monarhie de tip oriental,reuşind în plan extern să ocupe importante
teritorii.La 1361 ocupă Adrianopolul care devine reşedinţă a emiratului şi se va numi după aceea Edirne.Pentru stoparea
înaintării otomane,europenii plănuise cruciade printr-o cooperare creştină.În 1371 creştinii aveau să fie înfrânţi în bătălia de la
Cirmen.Peste 2 ani,împăratul Ioan IV Paleologul îl recunoaşte pe Murad I ca suveran,îi plăteşte tribut şi se angajează să-i
acorde sprijin militar.La 1385 turcii ocupă Sofia.În 1386-Salonicul,iar în 1389,în urma înfrângerii creştine de la
Kosovopolje/Câmpia Mierlei,este ocupat şi Vestul Serbiei.Murad I dispăruse tocmai în acest context,răpus pe câmpul de luptă
şi la tron ajunge Baiazid I Ildârâm (Fulgerul) 1389-1402.Noul sultan duce o politică de promovare a înţelegerii cu sârbii şi
bizantinii pentru a purta cu succes lupta din Anatolia.În 1393 este supus Ţaratul Bulgar de la Târnovo/Ţaratul lui
Şişman.Peste numai 3 ani,în 1396,ca urmare a înfrângerii creştinilor la Nicopole,cade şi cel de al doilea Ţarat Bulgar,de la
Vidin,care este anexat Imperiului Otoman.În acest fel,graniţele de nord ale Imperiului Otoman ajungeau la Dunăre.

Teritoriile europene cucerite au fost integrate provinciei Rumelia.Un fapt,deosebit de important pentru evoluţia Imperiului
Otoman s-a produs la începutul veacului al XV-lea prim marea invazie mongolă a lui Timur Lenk.În bătălia de la Ankara (28
iulie 1402) Baiazid este înfrânt şi luat în captivitate.În consecinţă,în răstimpul anilor 1402-1413,constatăm un interregnum
politic-perioadă caracterizată prin acerbe lupte pentru ocuparea tronului.Această perioadă a însemnat un răgaz pentru
Imperiul Bizantin care i-a permis să mai reziste cca jumătate de veac.Odată cu venirea la tron a lui Mahomed I (1413-
1421),statul turc a cunoscut o reală consolidare în toate planurile.Ţările Române au acceptat pentru prima dată să plătească
tribut.Statul turc avea să evolueze spre un regim autoritar în vremea lui Murad II (1421-1451).Adevăratul întemeietor al
Imperiului Otoman a fost considerat însă Mahomed II Fatih (1451-1481),zis Legiuitorul.Acest sultan a dat lovitura
decisivă.Imperiul Bizantin reuşind la 29 mai 1453 să cucerească Constantinopolul.În 1475,după ce a reuşit să supună
Califatul Kafa şi Mangopolul,Mahomed a reuşit să vasalizeze tătarii din Crimeea.În acest fel Marea Neagră este transformată
într-un adevărat „lac turcesc”.Mahomed II a finalizat cucerirea întregii Peninsule Balcanice.În 1459 a supus ultimile teritorii
sârbeşti,iar în 1474 a anexat Albania.El a reuşit,totodată, să supună întreaga Anatolie şi anume în 1461 Trapezuntul;la 1465-
Caramania.Mahomed II avea să-şi transforme statutul politico-juridic din prinţ în cel de împărat,în terminologia orientală
cuvintele sultan,padişah,han sau cezar.Această ascensiune s-a datorat unei multitudini de factori:colaborarea cu
Bizanţul,poziţia geopolitică a emiratului,frământările interne din din Bizanţ şi din statele Balcanice.
 Înaintarea otomanilor spre Europa s-a făcut pe aşa-numita cale imperială cu itinerariul:Constantinopol-Adrianopol-Sofia-Niş-
Belgrad-Buda-Viena.Pătrunderea a fost gândită pe două direcţii:în stânga de la Adrianopol-Serres-Ohrida-Albania;pe partea
dreaptă spre Dobrogea-Edirne-Babadag-Issacea.Aceste 2 căi militare şi totodată comerciale s-au aflat sub protecţia lui
Mahomed II.Mahomed a încercat şi ocuparea Italiei,însă fără rezultate.Urmaşul său,Baiazid II (1841-1512) abandonează
planul de cucerire al Italiei şi întreprinde expediţii împotriva Austriei şi Egiptului.Sultanul Selim I (1512-1520) a cucerit Egiptul
care devenise califat.Imperiul Otoman a moştenit teritorii vaste,pe de o parte de la Imperiul Bizantin,pe de altă parte de la
Imperiul Selgiucid.În secolul al XVI-lea el devine un imperiu tricontinental,având o întindere de 6 mln km 2 .În plan politic
Imperiul Otoman era un model de monarhie centralizată.Apogeul Imperiului Otoman avea să fie atins sub urmaşul lui Selim
I,Solyman Magnificul (1520-1566).În vremea sa,turcii au cucerit Irakul,Yemenul şi Algeria.Solyman Magnificul a a iniţiat
ofensiva şi asupra Europei Centrale.Ungaria Răsăriteană avea să intre sub ocupare turcă,înfiinţând paşalâcul de la Buda
(1540-1541),în vreme ce Transilvania devenea principat autonom,vasal Înaltei Porţi.În vremea acestui sultan Imperiul Otoman
a atins întinderea maximă.El ocupă Europa Răsăriteană şi Centrală,Africa de Nord,Asia Mică,iar în Asia:Arabia,Siria,Irak şi
Palestina.

Solyman a întreprins ample măsuri reformatoare pe plan administrativ,militar şi politic.Pe linie administrativă Imperiul era
structurat în 21 de provincii,numite wilayette,având în frunte câte un guvernator.Acestea erau împărţite în sangeacuri care la
rândul lor erau împărţite în comune.În plan militar a fost mărit corpul ienicerilor,în vreme ce oştenii puteau îndeplini şi
îndeletniciri economice.

După domnia glorioasă a lui Solyman Magnificul,Imperiul Otoman a înregistrat un proces de relativă stagnare.O înfrângere
semnificativă au suferit turcii în bătălia navală de la Lepanto,1541,care avea să determine slăbirea puterii maritime
otomane.Declinul evident avea să survină odată cu cea de a doua jumătate a secolului al XVII-lea,context în care otomanii au
pierdut importante teritorii.Decăderea a fost treptată şi prelungă durând cca 3 secole.Fenomenul de criză s-a conturat şi în
domeniul economic.Ca urmare a deplasării căilor comerciale din Marea Mediterană spre Oceanul Atlantic.După pacea
westfalică începe să scadă interesul Occidentalilor,îndeosebi al Franţei faţă de Imperiul Otoman.În 1683 se produce
Campania otomană asupra Centrului Europei.Asediul otoman asupra Vienei din acel an a eşuat.Cu toate acestea Înalta
Poartă dispune încă de resurse pentru a conta ca o putere de primă mână în Europa Centrală şi de Sud-Est.În 1699 şi 1700
se încheie 2 tratate de pace care consfinţeau cea dintâi împărţire a unor teritorii otomane.Cedarea teritorială ne arată
decăderea autorităţii otomane.Înalta Poartă a trebuit să cedeze Ungaria Centrală şi Transilvania în favoarea Austriei,partea de
Sud a Ucrainei,Podolia,Veneţia şi Moreea,Azovul revenea Rusiei.După soluţionarea problemei spaniole,habsburgii s-au
orientat asupra Sud-Estului Europei.În consecinţă,turcii au suportat o serie de înfrângeri,în 1716 la Petrovaradin,în 1717-la
Belgrad,în 1718-la Passarowitz.

Cursul 10 07.12.2010

Un moment deosebit al declinului otoman l-a reprezentat războiul ruso-turc din 1768-1774,încheiat cu pacea de la
Kuciuk-Kainardji.Acest război s-a finalizat cu înfrângerea Imperiului Otoman,ceea ce a dus la adâncirea problemei orientale
care,în esenţă viza soarta Imperiului Otoman.Rusia a profitatat de acest proces de decădere al Înaltei Porţi şi a urmărit
împlinirea controversatului testament a lui Petru cel Mare.Potrivit acestui text ,Rusia urma să-şi instituie supremaţia asupra
strâmtorii Mării Negre şi să ocupe Istanbulul.Şi celelalte mari puteri europene erau interesate de soarta Imperiului
Otoman,de moştenirea teritoriilor europene,astfel Imperiul Habsburgic viza extinderea stăpânirii sale în Balcani,în vreme ce
Anglia şi Franţa erau interesate în păstrarea raportului de forţe existent.De altfel,diplomaţia franceză şi engleză au acţionat
pentru păstrarea integrităţii Imperiului Otoman.

Câteva aspecte privind raporturile Ţărilor Române cu Înalta Poartă şi

evoluţia statutului politico-juridic intern al acestora
Această problemă a atras atenţia istoriografiei româneşti ca de altfel a istoriografiei europene în general şi
a celei turceşti.O primă chestiune a fost problematica izvoarelor istorice care nu erau organizate şi sistematizate.
 Între istoricii care s-au ocupat în mod deosebit de problematica otomană amintim pe Mehmed Fuod
Koprolii.El este considerat drept fondatorul turcologiei moderne în Turcia.El avea

să ajungă şi Ministru de Externe al Turciei.În Europa amintim pe Paul Wittec,istoric englez.Dintre

specialiştii turci care însă au activat mult timp în SUA a fost Halil Inalcik.

În cadrul istoriografiei româneşti Franz Babinger,profesor la Universitatea din Iaşi a înfiinţat un Institut de
Turcologie între 1940-1945.A avut strânse relaţii cu Halil inalcik.În rândul istoriografiei realizate la noi de etnicii
turci amintim pe Mustafa Ali Mehmed,Mustafa Ali Ekrem,Mihail Guboglu,Gemil Tahsim şi alţii.

Şi istoricii de origine română au manifestat un real interes faţă de problematica otomană şi relaţiile
româno-otomane.Amintim pe Dimitrie Cantemir,Nicolae Iorga,apoi Mihai Maxim,Valeriu Veliman,Viorel Panaite
cu studii substanţiale,Maria Matilda Alexandrescu-Dersca Bulgaru.

O primă chestiune a fost aceea a publicării unor izvoare.Aşa au apărut instrumentele de lucru,precum
Catalogul Documentelor turceşti,în 2 vol.,întocmit de Mihail Guboglu,Colecţia Documentelor turceşti privind Ţările
Române,editată de Muhamed Ali Mehmed,Gemil Tahsim,Valeriu Veliman.De asemenea,au fost publicate 3
volume din colecţia Cronici turceşti privitoare la Ţările Române.Surse importante de informaţii întâlnim în
cuprinzătoarea colecţie Călători străini despre Ţările Române,apărută în 10 volume şi coordonată de Maria
Holban,M. M. Alexandrescu-Derska Bulgaru,Paul Cernovodeanu et alii.

Pe baza acestor surse informative,cât şi prin cunoaşterea arhivelor otomane au apărut lucrări monografice
şi studii speciale.În prezent cercetările în acest domeniu au atins un nivel destul de mare.La Bucureşti Mihai
Maxim conduce Institutul de Studii Osmane.Astfel,într-o primă ordine de idei au fost stabilite principalele
evenimente din evoluţia relaţiilor româno-otomane,în context mai larg relaţiile Înaltei Porţi cu lumea creştină.În
vederea soluţionării cât mai corecte a problematicii au fost analizate deopotrivă evenimentele istorice şi aspectele
de drept otoman.Cei care au abordat într-o viziune mai aprofundată raporturile turco-române au pornit de la
realităţile lumii creştine aflate sub stăpânire otomană,în speţă Peninsula Balcanică.Aurel Decei a fost cel dintâi
orientalist care a editat Tratatul,numit şi Ahidnamela pe care Mohamed II l-a încheiat cu Ştefan cel Mare.Tratatul
definea statutul juridic intern al Ţărilor Române.Au apărut o serie de studii pentru anumite etape istorice şi
anumite aspecte ale relaţiilor româno-otomane.În contextul cercetării s-a constituit necesitatea abordării
comparative a realităţii de la noi cu cea din alte ţări.Istoricul român care a analizat ansamblul aspectelor prin
prisma dreptului islamic al poparelor a fost Viorel Panaite în lucrarea:Pace,război şi comerţ în Islam.Ţările Române
şi dreptul otoman al poparelor,Editura All,Bucureşti,1977.În acelaşi timp trebuie amintită lucrarea lui Mihai
Maxim,intitulată Ţările Române şi Înalta Poartă.Cadrul juridic al relaţiilor româno-otomane în Evul
Mediu,Bucureşti,1993.

Un aspect important atunci când se analizează raporturile româno-otomane este acela de a şti,de a
stabili,care a fost în principiu atitudinea Înaltei Porţi faţă de Ţările Române.În context s-a format întrebarea:”De ce
nu au cucerit turcii Ţările Române?”Problema este foarte complexă şi a necesitat argumente dintre cele mai
variate de natură juridică şi istorică.Anumiţi factori au acţionat de-a lungul timpului cu o intensitate variabilă şi au
generat o anume conjunctură politico-juridică.Medieviştii au propus 2 momente importante sau 2 tentative
importante ale Imperiului Otoman de a cuceri Ţările Române,tentative care au eşuat.Primul moment s-a petrecut
în 1521-1522 după domnnia lui Neagoe Basarab.Atunci Mehmed Beg a declanşat procesul de transformare al
Ţărilor Române în paşalâc.Reacţia energică a Ţării Româneşti prin Radu de la Afumaţi a anihilat această
tentativă.Cea de a doua încercare datează din 1595,în timpul domniei lui Mihai Viteazul şi s-a concretizat în
campania generalului Sinan Paşa.De precizat că acţiunea din 1521-1522 a fost una privată pornită de la Mehmed
Beg şi nu de la Sultan.Cea din 1595 a pornit însă de la autorităţile centrale otomane.În ambele momente contextul
contextul intern s-a dovedit a fi favorabil românilor şi s-a plasat în cadrul unor mari campanii militare desfăşurate
între români şi musulmani.Este vorba de cucerirea şi supunerea Ungariei,finalăzată prin victoria de la Mohacs din
1526.Cel de al doilea moment s-a plasat în cadrul războiului turco-habsburgic,încheiat cu pacea d e la Zurawna.În
cele mai multe cazuri s-a observat interesul strategic al Marilor Puteri Europene de a conferi Ţărilor Române
statutul de stat-tampon.Imperiul Otomam a încercat să evite conflictele grave şi a preferat tratarea cu
românii,reânnoind statutul de Ahd,adică Legământ.Acest statut a fost acceptat de Ţara Românească în perioada
de după Mircea cel Bătrân şi în special după Vlad Ţepeş.Pentru Moldova,începând din 1476,aşa-numita închinare
de la Vaslui şi în special după 1484.Pentru Transilvania-după 1541,când această provincie devine principat
autonom tributar turcilor.

Unii istorici consideră că Înalta Poartă nu ar fi ocupat Ţările Române,întrucât acestea nu s-ar fi situat pe
direcţia principală de înaintare otomană,alţii în schimb vorbesc de factorii economici.Ţările Române fiind un
grânar al Europei,turcii erau interesaţi ca ele să fie bine conduse şi administrate.Dacă ar fi cucerit Ţările
Române,turcii ar fi trebuit să le administreze,fiind necesare în acest sens mari cheltuieli şi riscuri.De bună seamă
rezistenţa românilor a fost un factor esenţial.Potrivit dreptului islamic,Ţările Române au fost situate în categoria
Dar al Ahd/Casa Păcii/Casa Pactului.Acest statut era situat între cele două statute considerate radicale.Casa
Islamului/Dar al Islam şi Casa Războiului/Dar al Hârb.

În final,acestea trebuiau să fie integrate lumii islamice.Statutul de Casa Păcii era considerat un statut
intermediar.Acest statut prevedea un statut de autonomie,păstrarea pământului,a bunurilor de către populaţiile
autohtone,administrarea proprietăţii prin oamenii şi instituţiile proprii,biserică proprie,neamestecul în treburile
interne,interdicţia trupelor de ocupaţie,interdicţia construirii de moschei.Acest statut avea să se agraveze
treptat,ca urmare a consolidării puterii otomane în zona Mării Negre.

Capitolul IX.Problematica raporturilor dintre Occident şi Orient în

primele secole ale mileniului II
La începutul mileniului II,în speţă în primele 3 secole,societatea europeană creştină şi cea orientală
islamică au intrat într-o relaţie directă pe diverse planuri.Evoluţia evenimentelor interne au făcut ca cele 2
civilizaţii să se apropie una de alta să să se intercondiţioneze.Acest fapt va avea urmări profunde pentru fiecare
din această parte identitară ca şi pentru relaţiile internaţionale şi umanitate în general.

Se poate spune că lumea modernă datorează parţial realizările de astăzi şi începutului mileniului II.Fără
înfăptuirile din această perioadă,fără conflictele şi înţelegerile care au avut loc nu ar fi putut să se producă marile
schimbări din etapele următoare.Această perioadă este considerată un temei pentru civilizaţiile moderne.S-a spus
că anul 1000 era copleşit de spaimele milenare ale sfârşitului lumii,dar că această perioadă a cunoscut lumina
naşterii unei epoci noi(Fossier).Această evoluţie s-a putut realiza şi cu sprijinul lumii orientale.În acea vreme
Occidentul european era marcat de marile migraţii şi viza totuşi un drum de stabilitate şi progres.Marile conflicte
generate de migraţii au generat şi ideea unirii creştinătăţii din Occident prin sintagma ResPublica Cristiana.Uni
ideal nutrit de occidentali cu un mileniu în urmă,ideal ce avea să fie pus în practică în zilele noastre.Ideea unităţii
lumii occidentale a apărut la începutul mileniului II ca o reacţie la acţiunile întreprinse de orientali.Numai că,în
acea vreme Răsăritul,lumea orientală ortodoxă şi deopotrivă cea islamică era supusă celei apusene.Lumea
orientală era în plină evoluţie şi impunerea acestea asupra Occidentului va avea mari consecinţe ce se vor observa
mai târziu.Este vorba în primul rând de statutul omului în societate,de problema omului liber ca forţă creatoare.La
începutul mileniului II,lumea occidentală înregistrează importante procese economice,sociale si culturale care au
avut ca finalitate emanciparea personalităţii umane.Orăşeanul din Apusul Europei şi-a dobândit libera
individualitate.Acest fapt împreună cu mişcarea Renaşterii şi Reformei aveau să reprezinte cheia evoluţiei lumii
occidentale în drumul spre progres.În raport cu Orientul,Occidentul a reuşit să ajusteze în aşa fel sistemul politic
încât să determine limitarea puterii.Procesul s-a materializat atât prin intervenţia bisericii,cât şi prin anumite stări
sociale.Lupta pentru investiţie între împărat şi papă a exprimat în mod sintetic natura dualismului putere-
opoziţie.La Canossa Henric IV a fost nevoit să se umilească faţă de Papa Grigorie VII şi să recunoască existenţa
unei contraponderi,puterea papală.Această nouă conjunctură politică a creat condiţii favorabile pentru evoluţia
Europei Occidentale într-un mediu mai propice.O serie de realizări ale Occidentului din această vreme au putut fi
posibile şi prin contribuţia Orientului,ex Cruciadele.Energiile europene au fost dirijate în afara Europei.La Conciliul
de la Charaux,1789,s-a cerut apusenilor să devină fii ai păcii.În anul 1000,la Conciliul de la Poitiers s-a propus ca
diferitele conflicte să nu se mai rezolve cu armele,ci prin justiţie.

Dezideratul era starea de pace,de echilibru ca fiind o stare normală şi permanentă.Problema se punea însă
pentru lumea occidentală şi nu pentru cea orientală.Era aceea idee,conform cărea societăţile mai sărace sau aflate
într-o anumită criză sunt mai agresive,mai instabile.

Pornind de la pacea Lui Dumnezeu s-a putut ajunge la realizarea unităţii lumii creştine Occidentale.Creştinii
trebuiau să formeze un bloc unit în măsură să se opună Orientului,în primul rând civilizaţiei islamice.Se observă
aici că pacea Lui Dumnezeu era limitată numai la lumea creştină medievală.Se credea că aceasta avea datoria
divină de a se opune,de a lupta împotriva celor dinafara ei.În acest context a putut să apară noţiunea de război
sfânt.La Conciliul de la Narbonne,1054,războaiele dintre creştinii apuseni au fost numite războaie fraticide.În
schimb,cei care mureau în războaiele sfinte,în luptele duse în afara lumii occidentale, erau socotiţi martiri ai
crucii.Ideea pacifistă a unităţii Europei exprimată de Papa Silvestru II şi Otto IV în formarea ResPublica Cristiana a
născut un mare paradox al istoriei,atacul de anvergură,repetat şi îndelungat al statelor creştine
occidentale,statelor islamice,dar şi a statelor orientale ortodoxe.În acest fel a fost marcat în mod decisiv mentalul
colectiv al lumii.Cruciadele organizate de occidentali au creat acea ruptură între lumea creştină apuseană şi cea
musulmană,dar totodată şi între biserica Catolică şi cea Ortodoxă Constantinopolitană.Dacă lumea europeană
occidentală de la începutul mileniului II era marcată de teama sfârşitului lumii ce părea iminent la graniţa dinte
cele 2 milenii,lumea orientală trebuia să facă faţă unor migraţii masive din Asia Orientală către spaţiul arabo-
persan.