Sunteți pe pagina 1din 8

MODELE

ATOMICE

Campeanu Filip
Clasa XI A
Modelul atomic Bohr

Este primul model de natura coantica al atomului si a fost introdus în


anul 1913 de catre fizicianul danez Niels Bohr. Acest model preia
modelul planetar al lui Ernest Rutherford si îiaplica teoria cuantelor.
Desi ipotezele introduse de catre Bohr sunt de natura cuantica,
calculele efective ale marimilor specifice atomului sunt pur clasice,
modelul fiind, de fapt, semi-cuantic. Modelul lui Bohr este aplicabil
ionilor hidrogenoizi (He+, Li+2, Be+3, etc, adica ionii care au un singur
electron în câmpul de sarcina efectiva a nucleului). Modelul atomic al lui
Modelul atomic al lui Bohr se bazează pe două postulate:

Primul postulat al lui Bohr


Este legat de orbitele atomice și presupune că electronul se rotește în
jurul nucleului numai pe anumite orbite circulare permise, fără a
emite sau a absorbi energie radiantă. Aceste stări se numesc staționare
și au un timp de viață infinit și energie constantă, atomul trecând pe alte
nivele energetice doar dacă este perturbat din exterior. Electronul se
menține pe o orbită staționară datorită compensării forței centrifuge cu
forța de atracție coulombiană.
Primul postulat a fost introdus pentru explicarea stabilității atomului. El
este în contradicție cu fizica clasică. Conform teoriilor acesteia, o
sarcină electrică în mișcare accelerată emite radiație electromagnetică.
Aceasta ar duce la scăderea energiei sistemului, iar traiectoria circulară
a electronului ar avea raza din ce în ce mai mică, până când acesta ar
"cădea" pe nucleu. Experimental se constată, însă, că atomul este
stabil și are anumite stări în care energia sa se menține constantă.
Al doilea postulat al lui Bohr
Afirmă faptul că un atom emite sau absoarbe radiație electromagnetică
doar la trecerea dintr-o stare staționară în alta. Energia pe care o
primește sau o cedează este egală cu diferența dintre energiile celor
două nivele între care are loc tranziția. Radiația emisă sau absorbită are
frecvența dată de relația obținută în cadrul teoriei lui Max Planck

unde
▪ reprezintă constanta lui Planck;
▪ νmn frecvența radiației emise/absorbite;
▪ Em,En energiile stărilor staționare între care are loc tranziția.
Atomul trece dintr-o stare staționară în alta cu energie superioară doar
dacă i se transmite o cuantă de energie corespunzătoare diferenței
dintre cele două nivele. La revenirea pe nivelul inferior se emite o
radiație de aceeași frecvență ca și la absorbție. Acest fapt exprimă
natura discontinuă a materiei și energiei la nivel microscopic. De
asemenea, frecvențele radiațiilor atomice depind de natura și structura
atomului și au valori discrete, spectrele lor fiind spectre de linii.

Condiția de cuantificare

Cuantificarea momentului cinetic


Condiția de cuantificare se exprimă, de obicei, în legătură cu momentul
cinetic L al electronului aflat în mișcare circulară pe o orbită în interiorul
atomului.

unde
▪ n = 1,2,3,... este un număr întreg, numit număr cuantic principal;
▪ reprezintă constanta redusă a lui Planck.
Condiția rezultă din primul postulat al lui Bohr, considerând ipoteza lui
de Broglie referitoare la dualismul undă-particulă. Pentru un atom aflat
într-o stare staționară, electronul trebuie să se deplaseze pe o orbită
stabilă, adică unda sa asociată sa fie staționară. Acest lucru este posibil
dacă lungimea traiectoriei electronului este un multiplu al lungimii de
undă λ a undei asociate. Dacă r este raza traiectoriei, condiția se poate
scrie

Aplicând ipoteza lui de Broglie se obține


unde p simbolizează impulsul electronului.
De aici, .

Cuantificarea razelor orbitelor electronilor


Pornind de la aceasta și considerând egalitatea forțelor de atracție
electrostatică cu cele centrifuge, se poate deduce condiția pentru
cuantificarea razelor orbitelor electronilor. Pentru atomul de hidrogen
(Z=1) se obține

unde mărimile reprezintă


▪ , permitivitatea electrică a vidului;
▪ h, constanta lui Planck;
▪ , masa electronului;
▪ , sarcina electronului;
▪ , raza corespunzătoare numărului cuantic n = 1, numită și prima rază
Bohr.
Relația exprimă faptul că un electron se poate deplasa doar pe anumite
orbite în cadrul atomului, raza acestora crescând cu pătratul numărului
cuantic principal n.

Cuantificarea energiei totale


În modelul planetar, nucleul este considerat fix, iar energia totală a
atomului este dată de suma energiilor cinetice și potențiale ale
electronului aflat în mișcare circulară. Introducând cuantificarea razei
calculată de Bohr în expresia energiei, se obține pentru atomul de
hidrogen

unde cu se notează energia atomului de hidrogen în stare


fundamentală (n = 1). Se observă că energia este minimă pentru n = 1,
adică starea fundamentală este o stare de echilibru și are un timp de
viață infinit. În acest caz, energia de legatură a electronului este
maximă, fiind egală cu valoarea absolută a energiei unei stări legate.
Celelalte stări (n > 1) se numesc stări excitate. Atomul are o infinitate de
nivele de energie situate la intervale din ce în ce mai apropiate. La
limită, pentru , energia tinde la valoarea zero. Valorile pozitive ale
energiei sunt continue, iar electronul se deplasează liber pe o traiectorie
deschisă, în afara nucleului.

Deficiențe ale modelului


Acest model nu poate explica spectrele de emisie și energia de ionizare
decât pentru atomul de hidrogen și ionii hidrogenoizi. Nu a putut
fundamenta stiintific spectrele unor atomi grei. Nu a putut explica
formarea legaturilor duble. Nu a putut fundamenta scindarea liniilor
spectrale intr-un camp perturbator.
Aceste deficiente au fost rezolvate prin aparitia modelului atomic Bohr-
Sommerfeld - modelul precuantic
Modelul atomic Rutherford,

Elaborat de Ernest Rutherford în 1911, este primul model planetar al


atomului. Conform acestui model, atomul este format din nucleu, în care
este concentrată sarcina pozitivă, și electroni care se rotesc în jurul
nucleului pe orbite circulare, asemeni planetelor în Sistemul Solar.

Elaborarea modelului
Modelul a fost dezvoltat în urma experimentelor realizate de către Hans
Geiger și Ernest Marsden în anul 1909. Ei au studiat, sub îndrumarea
lui Ernest Rutherford, împrăștierea particulelor α la trecerea printr-o foiță
subțire din aur. Conform modelului atomic elaborat de Thomson,
particulele trebuiau să fie deviate cu câteva grade la trecerea prin metal
din cauza forțelor electrostatice. S-a constatat, însă, că unele dintre ele
erau deviate cu unghiuri mai mari decât 90° sau chiar cu 180°. Aceast
fapt a fost explicat prin existența unei neuniformități a distribuției de
sarcină electrică în interiorul atomului. Pe baza observațiilor efectuate,
Rutherford a propus un nou model în care sarcina pozitivă era
concentrată în centrul atomului, iar electronii orbitau în jurul acesteia.
Noul model introducea noțiunea de nucleu, fără a-l numi astfel.
Rutherford se referea, în lucrarea sa din 1911, la o concentrare a
sarcinii electrice pozitive:
"Se consideră trecerea unei particule de mare viteză printr-un atom
având o sarcină pozitivă centrală N e, compensată de sarcina a N
electroni."
El a estimat, din considerente energetice, că, pentru atomul de aur,
aceasta ar avea o rază de cel mult 3.4 x 10-14 metri (valoarea actuală
este egală cu aproximativ o cincime din aceasta). Mărimea razei
atomului de aur era estimată la 10-10 metri, de aproape 3000 de ori mai
mare decât cea a nucleului.
Rutherford a presupus că mărimea sarcinii pozitive ar fi proporțională cu
masa atomică exprimată în unități atomice, având jumătate din valoarea
acesteia. A obținut pentru aur o masă atomică de 196 (față de 197,
valoarea actuală). El nu a făcut corelația cu numărul atomic Z, estimând
valoarea sarcinii la 98 e, față de 79, unde e reprezintă sarcina
electronului.
Modelul propus de Rutherford descrie nucleul, dar nu atribuie nici o
structură orbitelor electronilor. Totuși, în lucrare este menționat modelul
saturnian al lui Hantaro Nagaoka, în care electronii sunt aranjați pe
inele.

Deficiențe ale modelului


Principalul neajuns al modelului consta în faptul că acesta nu explica
stabilitatea atomului. Fiind elaborat în concordanță cu teoriile clasice,
presupunea că electronii aflați în mișcare circulară, deci accelerată,
emit constant radiație electromagnetică pierzând energie. Prin urmare,
în timp, electronii nu ar mai avea suficientă energie pentru a se menține
pe orbită și ar "cădea" pe nucleu.
De asemenea, frecvența radiației emise ar fi trebuit să ia orice valoare,
în funcție de frecvența electronilor din atom, fapt infirmat de studiile
experimentale asupra seriilor spectrale.

S-ar putea să vă placă și