RENASTEREA

Renaşterea este denumirea curentului de înnoire socială şi culturală care a apărut în

Europa la sfârşitul Evului Mediu, în secolele al XV-lea şi al XVI-lea, înnoire caracterizată prin
reînviorarea interesului pentru cultura şi arta antichităţii clasice. Renaşterea a început în Italia şi
s-a răspândit în Europa occidentală. În această perioadă s-au produs profunde transformări
sociale, politice, economice, culturale şi religioase care au marcat tranziţia de la societatea
medievală către societatea modernă. Societatea feudală a Evului Mediu, cu structura sa ierarhică
rigidă, dominată de economia agrară şi sub puternica influenţă a Bisericii Catolice, a început să
se destrame. În decursul Renaşterii, un rol determinant l-au avut oamenii de cultură şi artiştii
înclinaţi spre clasicismul greco-roman.

Schimbări politice şi religioase

În această perioadă începe dezvoltarea unor state teritoriale, începând cu statele-oraşe

italiene şi continuând în Germania, Franţa şi Spania. Acest proces este favorizat de o diplomaţie
modernă, care, evitând războaiele, devine un important instrument politic.

Clerul, în special cel înalt, îşi schimbă modul de viaţă, renunţând la preocupările exclusive
de cult şi aspirând la o participare activă în politică. Papi, cardinali şi episcopi nu se mai
deosebesc în această privinţă de negustori sau conducători politici. Creştinismul rămâne, totuşi,
elementul preponderent al culturii.

Caracterul clasic al Renasterii – datorita contactului sau cu arta si cultura greco-romana,

arta renascentista prezinta un evident caracter clasic rationalist. Renasterea pastreaza un echilibru
permanent intre observarea atenta a realitatii si impunerea unui ideal. In acest echilibru consta si
diferenta dintre Renasterea italiana si manifestarile renascentiste din Tarile de Jos sau Germania,
unde obiectivitatea si spiritul adevarului sunt duse pana la naturalism, fara nici o unda de
idealizare. Caracterul clasic al Renasterii este subliniat de numerosi teoreticieni ai Renasterii, in
scrierile lor stabilind componentele ideologiei clasice in raport cu rolul artei, definirea
frumosului etc. Astfel, frumosul consta in armonia si acordul intre parti, el este neschimbator,
durabil, fiind un dat obiectiv al lucrurilor. El poate fi apreciat doar prin eduatie, se supune
regulilor si este propriu artei daca este corelat cu dimensiunile omului.

Italienii sunt primii europeni moderni care au cugetat si dezbatut cu indrazneala ideile de
libertate, ceea ce a dus la creearea unui climat de libertate spirituala fata de credinta. In plus,
italienii nu au acordat importanta prea mare vietii de apoi, concentrandu-si atentia asupra celei
pamantene, existand o adaptare a credintei la fiecare om in parte. Aceasta individualizare a
credintei duce la o indepartare treptata de dogmele Bisericii, la o toleranta si indiferenta fata de
dogme specifica numai italienilor.