NOŢIUNI GENERALE PRIVIND DREPTUL PENAL ŞI DREPTUL

PROCESUAL PENAL

Procesul penal este o activitate reglementată de lege, desfăşurată de

organele competente cu participarea părţilor şi a altor persoane în scopul
constatării la timp şi în mod concret a faptelor ce constituie infracţiuni, astfel
încât orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit
vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspunderea
penală.
Dreptul procesual penal trebuie să conţină reguli exacte de desfăşurare
a urmăririi penale, a judecării cauzelor penale şi a punerii în executare a
hotărârii judecătoreşti penale.
.
Faptele şi raporturile juridice penale.
Faptele juridice procesual penale – împrejurări de fapt care atrag
apariţia, modificarea sau stingerea raporturilor juridice procesuale sau
împiedică naşterea lor.
Fapte juridice
-constitutive – împrejurări care dau naştere unor raporturi juridice
procesual penale care au în conţinutul lor drepturi şi obligaţii specifice
activităţii de înfăptuire a justiţiei penale ( ex.: sesizarea în urma căreia
organul judiciar poate declanşa procesul penal, intervenţia părţii
responsabile civilmente în procesul penal, constituirea de parte civilă,
emiterea unor citaţii, etc.).
-modificatoare – au capacitatea de a modifica drepturile şi obligaţiile
participanţilor în procesul penal ex.: persoana vătămată, ascultată iniţial ca
 2

martor care să participe în proces ca parte vătămată – calitate care îi conferă

alte drepturi şi obligaţii procesuale.
-împlinirea vârstei de 16 ani de către inculpatul minor are ca efect
modificarea drepturilor şi obligaţiilor acestuia.
-fapte juridice extinctive – împăcarea părţilor, retragerea plângerii
prealabile, decesul făptuitorului, amnistia care apar după declanşarea
procesului penal.
-impeditive – fapte juridice care au ca efect împiedicarea naşterii
raportului juridic şi penal ex.: precripţia, decesul făptuitorului, aministia,
lipsa plângerii prealabile a persoanei vătămate.
Raportul juridic procesual penal . Noţiune. Elemente. Trăsături.
Prin săvârşirea unei infracţiuni ia naştere un raport de drept penal
substanţial denumit raport substanţial de conflict. Aducerea raportului
substanţial de conflict în faţa organelor de justiţie duce la apariţia unor
raporturi juridice procesual penale.
Raportul juridic procesual penal – raportul juridic reglementat de
normele procesual penale care apar în cursul desfăşurării procesului penal.
Elemente: subiecţii, conţinutul, obiectul.
Subiecţii – sunt participanţii la activitatea procesuală între care se
stabilesc relaţii reglementate de norme juridice.
Conţinutul – este format din drepturile şi obligaţiile subiecţilor care
participă la procesul penal.
Obiectul – este acţiunea sau conduita asupra căreia sunt îndreptate
drepturile şi obligaţiile participanţilor la raportul respectiv.
Trăsături –sunt raporturi juridice de putere în sensul că tragerea la
răspundere penală este o manifestare a puterii, a autorităţii exercitate de
către stat prin intermediul organelor judiciare.
 3

2.iau naştere peste şi în afara acordului de voinţă al părţilor.

3.unul dintre subiecţi este un organ al statului.
4.drepturile subiective ale organelor judiciare au valoare de obligaţie
pentru aceste organe.

Ştiinţa dreptului procesual penal.

Metodele ştiinţei de drept procesual penal.
Sarcinile ştiinţei dreptului procesual penal.

Definiţie – Ştiinţa dreptului procesual penal este un ansamblu de

cunoştinţe despre dreptul procesual penal ca ramură a sistemului de drept şi
nu trebuie confundată cu dreptul procesual penal în sine.
Ştiinţa dreptului procesual penal trebuie să elaboreze teze ştiinţifice în
domeniu, ţinând seama de normele juridice specifice, de practica judiciară şi
de opiniile din doctrină.
Metode: logică, istorică, comparativă
Metodele logice – analiza şi sinteza, inducţia şi deducţia este studiat
conţinutul normelor procesuale.
Metoda istorică – ajută la studierea fenomenelor procesual sub
aspectul soluţiei sale în timp.
Metoda comparativă – face posibilă studierea normelor juridice
procesual penale în comparaţie cu alte norme juridice din acelaşi sistem sau
din legislaţii străine.
1. Noţiunea de proces penal
Obiectul de reglementare a dreptului procesual penal îl constituie
procesul penal.
 4

Procesul penal este activitatea judiciară reglementată de lege,

desfăşurată într-o cauză penală de organele judiciare, cu participarea părţilor
şi a altor persoane, ca titulare de drepturi şi obligaţii, având ca scop
constatarea la timp şi în mod complet a infracţiunilor şi tragerea la
răspundere penală a celor care le-au săvârşit, în aşa fel încât prin aceasta să
se asigure ordinea de drept precum şi apărarea drepturilor şi intereselor
legitime ale persoanelor.

2. Scopul procesului penal

Scopul procesului penal este definit de art.1 al.1 ca fiind constatarea
la timp şi în mod complet a tuturor faptelor care constituie infracţiuni astfel
încât orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie sancţionată potrivit
legii şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.
Acesta este scopul direct, imediat al procesului penal.
Procesul penal are însă şi un scop general sau mediat. Scopul general,
prevăzut de art.1 al.2, este acela de a contribui la apărarea ordinii de drept, la
apărarea persoanei, a drepturilor şi libertăţilor acesteia, la prevenirea
infracţiunilor, precum şi la educarea cetăţenilor în spiritul respectării legilor.

3. Fazele procesului penal

Procesul penal în forma sa tipică este organizat pe trei faze
procesuale: urmărirea penală, judecata şi punerea în executare a hotărârilor
judecătoreşti.
Urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu
privire la existenţa infracţiunii, la identificarea făptuitorului şi la stabilirea
răspunderii acestuia pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună
 5

trimiterea în judecată. În cadrul acestei faze îşi desfăşoară activitatea

procurorul şi organele de cercetare penală.
Faza de judecată are ca obiect stabilirea de către instanţă, cu caracter
definitiv, printr-o hotărâre judecătorească, a vinovăţiei inculpatului şi a
sancţiunii împotriva acestuia. Judecata parcurge judecata în primă instanţă şi
judecata în căile de atac (apel şi recurs). La faza de judecată participă şi
procurorul, însă instanţa este aceea care pronunţă hotărârea.
Faza de punere în executare a hotărârilor judecătoreşti constă în
aducerea la îndeplinire de către instanţa de executare a dispoziţiilor hotărârii
judecătoreşti rămase definitivă.

Capitolul II
Principiile fundamentale ale procesului penal
1. Legalitatea procesului penal
Principiul legalităţii, instituit de art.2 al.1, pretinde ca procesul penal
să se desfăşoare atât în faza de urmărire penală cât şi în cursul judecăţii,
potrivit dispoziţiilor prevăzute de lege. Deşi textul se referă doar la primele
două faze ale procesului penal, el trebuie înţeles ca referindu-se la întreg
procesul penal; şi faza de punere în executare a hotărârilor trebuie să se
supună cu aceeaşi rigurozitate prevederilor legale ca şi urmărirea penală şi
judecata.

2. Oficialitatea procesului penal

Conform art.2 al.2 actele necesare desfăşurării procesului penal se
îndeplinesc din oficiu, afară de cazul când prin lege se dispune altfel.
Principiul oficialităţii acţionează în latura penală a procesului penal; în
latura civilă acţionează principiul disponibilităţii, caracteristic procesului
 6

civil. Totuşi, în cazul în care victima este o persoană lipsită de capacitate de

exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, principiul oficialităţii îşi va
găsi aplicarea şi în latura civilă a cauzei (art.17 al.1).
De la acest principiu există şi unele excepţii, în sensul că, în anumite
cazuri, legea interzice autorităţilor judiciare să acţioneze din oficiu,
impunând existenţa unei manifestări de voinţă din partea unei persoanei sau
a unui anumit organ.

3. Aflarea adevărului
Principiul aflării adevărului este înscris în art.3, conform căruia, în
desfăşurarea procesului penal trebuie să se asigure aflarea adevărului cu
privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana
făptuitorului.

4. Rolul activ al organelor judiciare

Potrivit art.4, organele de urmărire penală şi instanţele de judecată
sunt obligate să aibă rol activ în desfăşurarea procesului penal.
Rolul activ al organelor judiciare penale înseamnă dreptul şi obligaţia
acestora de a interveni, din proprie iniţiativă, în procesul penal pentru a ajuta
părţile să desfăşoare o activitate de calitate sau pentru a suplini inactivitatea
acestora, în vederea soluţionării legale şi temeinice a cauzei.

5. Garantarea libertăţii persoanei

Dispoziţiile Codului de procedură penală (art.5) ca şi cele ale
Constituţiei (art.23) garantează libertatea persoanei în tot cursul procesului
penal. Regula o constituie aşadar, desfăşurarea cauzelor penale cu inculpatul
aflat în stare de libertate. În anumite situaţii, reglementate judicios de lege,
 7

însă, este permisă şi privarea de libertate a persoanei urmărite sau judecate,

fără ca prin aceasta să se aducă atingere acestui principiu.

6. Respectarea demnităţii umane

Legiuitorul a instituit principiul respectării demnităţii umane ca
principiu fundamental al procesului penal în art.51, prin care a prevăzut că
orice persoană care se află în curs de urmărire sau judecată trebuie tratată cu
respectarea demnităţii umane, iar supunerea acesteia la tortură sau la
tratamente cu cruzime, inumane sau degradante este pedepsită de lege.

7. Prezumţia de nevinovăţie
Prezumţia de nevinovăţie îşi găseşte consacrarea atât în prevederile
Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului (art.11) cât şi în cele ale
Constituţiei României (art.23 pct.11) şi ale Codului de procedură penală
(art.52). Potrivit acestei prezumţii, ridicată la rang de principiu, orice
persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale printr-
o hotărâre penală definitivă.
Prezumţia de nevinovăţie decurge din cerinţa ca nici o persoană
nevinovată să nu fie trasă la răspundere, constituind o garanţie pentru orice
persoană că, în lipsa probelor de vinovăţie, nu poate fi trimisă în judecată şi
condamnată.

8. Garantarea dreptului de apărare

Principiul garantării dreptului de apărare este reglementat de art.6
conform căruia dreptul de apărare este garantat învinuitului, inculpatului şi
celorlalte părţi în tot cursul procesului penal.
 8

Dreptul de apărare constă în totalitatea mijloacelor instituite de lege

pentru constatarea şi invocarea împrejurărilor ce susţin apărarea, precum şi
pentru aplicarea dispoziţiilor favorabile părţii care se apără.

9. Desfăşurarea procesului penal în limba română

Potrivit art.7 al.1, în procesul penal procedura judiciară se desfăşoară
în limba română. Acest principiu presupune folosirea limbii române atât în
dezbaterea orală ce are loc în faţa instanţei cât şi în actele procedurale scrise
întocmite de organele judiciare sau de părţi.
Reglementarea permite totuşi părţilor şi altor persoane chemate în
proces să folosească în faţa organelor judiciare limba maternă, impunând
însă întocmirea actelor procedurale în limba română (art.7 al.2). De acelaşi
drept se bucură şi părţile care nu vorbesc, nu înţeleg sau nu se pot exprima în
limba română, cărora li se asigură posibilitatea de a lua cunoştinţă de piesele
dosarului, de a vorbi şi de a pune concluzii în instanţa, prin interpret (art.8).

10. Egalitatea în faţa legilor şi a organelor judiciare

Principiul egalităţii este reglementat de Constituţie care, prin art.16
al.1, statuează că cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice,
fără privilegii şi fără discriminări. Se prevede, de asemenea, în al.2 al
aceluiaşi articol că nimeni nu este mai presus de lege, iar în art.124 al.2 că
justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi.
11. Accesul liber la justiţie
Accesul liber la justiţie constă, conform art.21 din Constituţie, în
faptul că orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor,
a libertăţilor şi a intereselor sale legitime fără ca vreo lege să poată
împiedica exercitarea acestui drept.
 9

12. Respectarea vieţii intime, familiale sau private

Potrivit prevederilor art.26 al.1 din Constituţie, autorităţile publice
respectă şi ocrotesc viaţa intimă, familială şi privată. Ca urmare, în cauzele
penale, strângerea probelor şi desfăşurarea actelor de urmărire penală şi de
judecată se vor desfăşura în condiţii care să nu aducă atingere vieţii intime,
familiale sau private a celor care au calitatea de părţi în procesul penal.

13. Inviolabilitatea domiciliului şi a secretului corespondenţei

Domiciliul şi reşedinţa sunt, potrivit art.27 al.1 din Constituţie,
inviolabile; nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în domiciliul unei
persoane fără învoirea acesteia. Secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor
trimiteri, al convorbirilor telefonice şi al celorlalte mijloace legale de
comunicare este, de asemenea, declarat inviolabil de către Constituţie prin
art.28.

14. Operativitatea procesului penal

Principiul operativităţii constituie un principiu fundamental al
procesului penal, cu toate că el nu este reglementat explicit în Codul de
procedură penală sau în Constituţia României. El decurge însă din chiar
scopul procesului penal, respectiv, constatarea la timp a faptelor care
constituie infracţiuni, precum şi din cerinţa desfăşurării procesului penal
într-un termen rezonabil impusă de Constituţie în art.21 al.3.
Izvoarele dreptului procesual penal rămân
 10

-ansamblu de norme juridice obligatorii, care în întregul său sau în

parte, conţine reglementări cu privire la desfăşurarea procesului penal sau la
drepturile şi obligaţiile subiecţilor procesuali.
-pentru dreptul procesual penal român singurul izvor de drept este
Legea 1 /Constituţia României ca lege fundamentală este un izvor de drept
procesual penal.
Codul de procedură penală.
-intrat în vigoare la 2.11.1864 I Codul de procedură penală fiind
inspirat după Codul de instruiţie penală francez.
-după aproximativ 70 de ani de aplicare în 1936 a fost adoptat C.p.p.
al României.
-în 1948 acest cod a fost modificat în parte iar în perioada 1949 –
1960 i-au fost aduse amendamente.
-la 1.01.1969 a intrat în vigoare actualul Cod de procedură penală ca a
suferit modificări prin Legea 32 /1990, Legea 104/1992, Legea 92/1992,
Legea 45/1993, Legea 141/1996, Legea 142/1997, Legea 281/2003.
3.Codul penal –art. 98 -99 privind înlocuirea răspunderii penale s-au
dispoziţiile referitoare la lipsa plângerii prealabile şi împăcarea părţilor.
-art. 304 cod penal privitor la adulter – cuprinde dispoziţii referitoare
la probaţiune.
4.Codul de procedură civilă – atunci când prin normele sale ajută la
rezolvarea unor aspecte procesual penale (ex: art. 406 si următoarele Cod
proc.penală – bunurile ce nu pot fi supuse sechestrului ).
-art.446 Cod proc.penală – dispoziţiile din hotărârea penală privitoare
la despăgubiri civile şi cheltuieli judiciare cuvenite părţilor se execută
potrivit legii civile.
 11

5.Codul civil – art. 1000 Cod civil, care reglementează categoriile de

persoane ce pot participa în procesul penal ca părţi responsabile civilmente,
repararea pagubei în cazul exercitării acţiunii civile în procesul penal se face
potrivit Legii civile ( art. 14 C.p.p)– hotărârea definitivă a instanţei civile
asupra unor împrejurări ce constituie o chestiune prealabilă în procesul penal
are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei penale.

Alte izvoare de drept procedural penal

- dreptul familiei
- tratate şi convenţii internaţionale dacă sunt ratificate de puterea
legislativă în măsura în care conţin norme ale acestei ramuri de drept.
Nu sunt izvoare de drept procedural penal : practica judiciară,
cutuma.
Interpretarea normelor juridice procesual penale
Prin intermediul îndreptării pot fi cunoscute limitele fiecărei
reglementări, finalitatea şi funcţiunea sa procesuală astfel încât conţinutul
normei procesuale să poată asigura buna desfăşurare a procesului penal.
Obiectul interpretării îl constituie explicarea şi lămurirea exactă a
înţelesului normelor procesuale.
Felul interpretării.
1.legală (autentică) – se face de însăşi organul care a edictat legea,
prin norme juridice imperative obligatorii, având aceeaşi forţă juridică ca şi
norma interpretată.
2.juridică – se face de organele judiciare care instrumentează o anume
cauză penală, este obligatorie numai pentru cauza respectivă ( nu are un
caracter general obligatoriu).
 12

3.doctrinară (neoficială) – este făcută de cercetători în domeniul

dreptului care studiază din punct de vedere teoretic, normele de drept
procedural penal.
-concluziile acestei interpretări nu sunt obligatorii însă ele pot
influenţa practica judiciară dacă beneficiază de argumente ştiinţifice
convingătoare.
4.literară şi gramaticală – are în vedere înţelesul termenilor folosiţi de
lege prin desluşirea sensului etinologic ale cuvintelor, conexiunilor
gramaticale, legătura dintre părţile unor propoziţii.
Dacă din punct de vedere etinologic cuvintele au un sens comun şi în
acelaşi timp un sens ştiinţific se va reţine sensul ştiinţific.
5.sistematică – ajută la lămurirea conţinutului unor norme juridice
prin corelarea ei cu alte dispoziţii legale.
6.logică (raţională) – constă în lămurirea înţelesului unor norme
juridice cu ajutorul raţionamentelor logice.
- a fortiori – unde legea permite mai mult şi mai puţin ex: procurorul
poate dispune în cursul urmăririi penale măsura obligării învinuitului sau
inculpatului de a nu părăsi localitatea pentru o durată de cel mult 30 zile dar
poate dispune aceeaşi măsură şi o perioadă mai mică de 30 zile ex:
Judecătorul poate dispune arestarea preventivă a învinuitului în cazul unei
infracţiuni de audienţă pentru cel mult 10 zile. Judecătorul poate să dispună
în loc de arestare, reţinerea învinuitului pentru 24 ore.
-per a contrario – are în vedere că o dispoziţie limitată anume
prevăzută de lege nu se poate extinde , nu se poate aplica în cazurile
neprevăzute de lege.
7.declarativă – se face prin redarea întocmai a textului de lege
interpretat dacă s-a constatat că redactarea este corectă şi precisă.
 13

8.restrictivă – are loc atunci când se constată că în textul de lege

interpretat s-a spus mai mult decât s-a voit, adică litera legii a depăşit, prin
semnificaţia sa, voinţa legii. Prin interpretare se va restrânge norma la
limitele trasate de voinţa legii.
9.extinctivă – este inversul interpretării restrictive, atunci când se
constată că în textul de lege spune mai puţin decât a voit să spună legea, prin
interpretare se va extinde norma şi la alte situaţii care nu sunt explicit
prevăzute , dar implicit subînţelese.
Aplicarea normelor procesual penale în spaţiu şi timp
La baza aplicării normelor procesual penale în spaţiu se află principiu
teritorialităţii sub următoarele aspecte:
- normele de drept procesual român se aplică numai activităţii
procesual penale desfăşurate pe teritoriul român neavând aplicare în afara
acestui teritoriu, prin respectarea suveranităţii celorlalte state, chiar dacă
activitatea judiciară a unui stat străin s-ar răsfrânge asupra unui cetăţean
român.
- activitatea procesual penală se desfăşoară pe teritoriul ţării noastre
numai în temeiul normelor de drept procesual penal român, normele străine
neavând aplicare pe teritoriul nostru, prin respectarea suveranităţii statului
român, chiar dacă activitatea se referă la un cetăţean străin.
Pe navele şi aeronavele aflate sub pavilion românesc se aplică legea
penală procesuală română.
Excepţii de la principiul teritorialităţii.
1.Comisiile rogatorii internaţionale active, când la solicitarea
organului judiciar român un act procedural ( ascultarea unui martor)
îndeplinit în ţara străină potrivit legii acelei ţări este valabil în faţa organelor
judiciare române.
 14

2.Comisiile rogatorii internaţionale pasive când un act procedural

solicitat de organul judiciar străin se realizează pe teritoriul statului român
cu aplicarea legii procesual penale române şi are consecinţe juridice în
procesul penal desfăşurat în acea ţară.

3. Extrădarea – este un act de reciprocă asistenţă juridică

internaţională. A se vedea Legea 224/2006.
4. Recunoaşterea hotărârii penale sau al altor acte judiciare străină –
hotărâri penale definitive pronunţate de instanţa judecătorească din
străinătate precum şi actele efectuate de organele judiciare penale din
străinătate dacă sunt de natură să producă, potrivit legii penale române,
efecte juridice penale, pot fi recunoscute de organele judiciare române.
5. Cazurile de imunitate de jurisdicţie, aplicabilă personalului
diplomatic si consular.
6.Legea procesual penală română nu se aplică în cazul unor
infracţiuni săvârşite pe teritoriul nostru, când acestea sunt comise pe o navă
sau aeronavă militară străină sau chiar civilă în anume condiţii ( cum sunt de
reciprocitate) precum şi în cazul săvârşirii de infracţiuni de către persoane
aparţinând unor armate străine staţionate sau aflate în trecere pe teritoriul
ţării.
Aplicarea legii procesuale penale în timp.
Acţiunea legii procesual penale în timp este cuprinsă între momentul
– intrării în vigoare şi ieşirea din vigoare.
Legea se publică în Monitorul Of. si intră în vigoare la 30 de zile de la
data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei – art. 78 din
Constituţie.
 15

Ieşirea din vigoare a legii pr.penale are loc în aceleaşi condiţii

prevăzute si aplicate în cazul tuturor actelor normative şi anume prin
abrogare ( totală sau parţială) , ajungerea la termen, modificare, prin
căderea legii în desuetudine.
Legea dispune numai pentru viitor cu excepţia legii penale sau
contravenţionale mai favorabile.
Durata de aplicare a legii procesual penale este cuprinsă între
momentul intrării în vigoare şi momentul ieşirii din vigoare.
În acest interval de timp, legea procesual penală se va aplica numai
faptelor ce se nasc în timpul duratei ei de valabilitate, toate activităţile
procedurale se realizează numai în conformitate cu legea în vigoare în
momentul efectuării actului.
Spre deosebire de legea penală, la aplicarea în timp a normelor
procesual penale nu se iau în considerare data săvârşirii infracţiunii ci data la
care se efectuează actul procesual sau procedural chiar dacă este vorba de
cauze începute anterior intrării în vigoare a legii procesual penale.
Legea procesual penală este de imediată aplicare.
În unele cazuri, normele procesuale pot fi retroactive sau ultroactive.
Vor fi retroactive atunci când dispoziţii ale legii noi sunt aplicabile şi
actelor efectuate sub legea anterioară ex: nulitatea unui act efectuat sub legea
anterioară nu poate fi invocată dacă legea nouă nu o prevede.
Normele procedural penale sunt ultroactive când unele dispoziţii din
legea anterioară rămân aplicabile sub legea nouă ex: situaţia când regulile de
competenţă din legea anterioară rămân aplicabile în procesele penale în care
a intervenit o hotărâre nedefinitivă.
 16

Situaţiile tranzitorii – acele momente în care dispoziţiile unor legi

sunt înlocuite de dispoziţiile altei legi noi ( când se trece la aplicarea unor
legi la aplicarea altei legi).
Dispoziţii tranzitorii – acte normative care reglementează situaţiile
tranzitorii.
- sunt cuprinse în dispoziţiile noii legi.
- se limitează la cazul de tranziţie expres prevăzut de lege.

Chestionar
1) Definiţi procesul penal;
2) Evidenţiaţi legătura dintre procesul penal şi celelalte ramuri ale
dreptului penale;
3) Metode de interpretare a normelor dreptului procesual penal;
4) Intrarea şi ieşirea în/din vigoare a Legii procesual penale;
5) Aplicarea în timp a Legii procesual penale;
6) Sarcinile ştiinţei dreptului procesual penal;
7) Enumeraţi izvoarele dreptului procesual penal;
8) Legea fundamentală ca izvor de drept procesual penal.

Principiile fundamentale ale procesului

penal român

Sunt reguli de bază cu caracter general în temeiul cărora este

organizată desfăşurarea procesului penal - trebuie raportat la „ scopul
 17

procesului penal” enunţat prin art. 1 din Codul de procedură penală

„ constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni
astfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit
vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere
penală”.
Modificări în materia principiilor fundamentale s-au produs odată cu
apariţia Legii 32/ 1990 care a introdus în Codul de procedură penală art. 5/1
principiul nou şi anume „ Respectarea demnităţii umane” principiu care îşi
găseşte corespondent în art. 22 pct. 2 din Constituţia României.
Art. 5/1 C.p.p. „ Orice persoană care se află în curs de urmărire
penală sau judecată trebuie tratată cu respectarea demnităţii umane.
Supunerea acesteia la tortură sau tratamente de cruzime, inumane sau
degradante este pedepsită prin lege”.
- prin Legea nr. 281 /2003 a fost introdus în Codul de procedură
penală principiul „ prezumţiei de nevinovăţie”.
- art. 5/2 C.p.p. „ orice persoană este considerată nevinovată până la
stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă”.
Principiile fundamentale ale procesului penal cu o valoare deosebită
atât în activitatea de creare a dreptului material, în interpretarea acestuia cât
şi în aplicarea sa practică.
Grupa I.
Principii – reguli de bază ale procesului penal ( art. 2-8 C.p.p.)
Grupa II.
Principii – în baza cărora este organizat sistemul judiciar şi se
desfăşoară activitatea procesual penală: egalitatea persoanei în procesul
penal, operativitatea soluţionării cauzelor, dreptul la un proces echitabil.
1.Legalitatea procesului penal.
 18

-presupune ca activitatea procesuală, în întregul ei, să se realizeze în

conformitate cu dispoziţiile legii ( nulla justitio suie lege).
-este consacrat prin act. 2 alin. 1 C.p.p. „ procesul penal se desfăşoară
atât în cursul urmăririi penale cât şi în cursul judecăţii potrivit dispoziţiilor
prevăzute de lege.
-îşi găseşte corespondentul în principiul general al legalităţii înscris în
art. 1 alin. 5 din Constituţia României, care prevede că : „Respectarea
Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligagtorie”.
-art. 23 alin. 12 din Constituţie prevede că : „nici o pedeapsă nu poate
fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii”;
-legalitatea presupune înfiinţarea prin lege a instanţelor judecătoreşti,
a parchetelor şi a organelor de cercetare penală precum şi desfăşurarea
activităţii acestora în compunerea şi limitele competenţei acordate de lege.
Normele care reglementează compunerea şi limitele activităţii acestor
organe sunt imperative şi orice încălcare a lor este sancţionată.
-vizează respectarea de către organele judiciare pe tot parcursul
procesului penal, a legilor penale şi civile, a legii procesual penal, a altor
dispoziţii legale, cauza urmând a fi soluţionată potrivit tuturor dispoziţiilor
legale în vigoare.
-garantează respectarea integrală a drepturilor procesuale acordate de
lege participanţilor şi prevede numai utilizarea mijloacelor şi metodelor
admise de lege.
-presupune efectuarea fiecărui act procesual şi procedural în
conţinutul şi formele prevăzute de lege şi înlăturarea actelor nelegale din
activitatea organelor judiciare;
 19

-presupune organizarea controlului judiciar şi a supravegherii

judiciare pentru asigurarea respectării întocmai a prevederilor Codului de
procedură penală si a altor dispoziţii legale.
-operează atât în activitatea organelor judiciare cât şi faţă de părţi.

Oficialitatea procesului penal

( principiul obligativităţii)

-este reglementat în art. 2 alin. 2 Cod proc.penală „ actele necesare

desfăşurării procesului penal se îndeplinesc din oficiu afară de cazul când
prin lege se dispune altfel;
Statul are dreptul ca prin organele judiciare să-l tragă la răspundere pe
infractor să înceapă şi să desfăşoare procesul penal din proprie iniţiativă,
indiferent de cererea persoanelor vătămate prin infracţiune.
În cadrul procesului penal nu-şi găseşte , de regulă, aplicabilitatea
principiului disponibilităţii care este specific procesului penal.
Organele judiciare au obligaţia de a porni procesul penal neputându-se
sustrage de la declanşarea procesului penal, de la punerea în mişcare a
acţiunii penale, de la exercitarea ei până la finalizarea cauzelor aflate pe rol;
-cunoaşte anumite excepţii (în anumite infracţiunii sau când autorul
infracţiunii este o anumită persoană) procesul penal nu mai poate fi
declanşat din oficiu fiind necesare anumite autorizări sau sesizări din partea
unor organe sau persoane anume prevăzute de lege şi anume:
 20

a)situaţiile prev. de art. 72, 84 si 109 din Constituţie care fixează

imunităţile de jurisdicţie ale demnitarilor şi membrilor Guvernului.
Potrivit art. 84 din Constituţie, Preşedintele României se bucură de
imunitate iar punerea sa sub acuzare se poate realiza numai de către
Camera Deputaţilor şi Senat pentru înaltă trădare cu votul a cel puţin 2 /3 din
numărul deputaţilor şi senatorilor în şedinţa comună.
Competenţa de judecată aparţine I.C.C.J.

Art. 72 din Constituţie reglementează imunitatea parlamentară.

Deputaţii sau senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru
voturile sau opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului.
Pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată pentru fapte care nu au legătură cu
voturile sau opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot
fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi, fără încuviinţarea Camerei din care
face parte, după ascultarea lor.
Competenţa aparţine I.C.C.J.
Art. 72 alin. 3 din Constituţie prevede că, în caz de infracţiune
fragrantă, deputatul sau senatorul poate fi reţinut şi supus percheziţiei.
Ministerul Justiţiei va informa de îndată pe preşedintele Camerei
asupra reţinerii sau percheziţiei.
Dacă Camera sesizată, constată că nu există temei pentru reţinere, va
dispune imediat revocarea acestei măsuri.
Art. 109 alin. 2 din Constituţie prevăd că pentru faptele săvârşite în
exerciţiul funcţiei lor, membrii Guvernului pot fi urmăriţi penal.
Cererea de a fi începută urmărirea penală pentru membrii Guvernului
poate fi făcută numai de către Camera Deputaţilor Senat şi Preşedintele
României.
 21

Dacă s-a cerut începerea urmăririi penale Preşedintele României poate

dispune suspendarea acestora din funcţie.
Trimiterea în judecată a unui membru al Guvernului atrage
suspendarea din funcţie.
Competenţa de judecată aparţine I.C.C.J.
Cazurile de răspundere şi pedepsele aplicabile membrilor Guvernului
sunt reglementate printr-o lege privind responsabilitatea ministerială.
b)Imunităţile de jurisdicţie diplomatică şi consulară prevăd potrivit
convenţiilor internaţionale şi legislaţiei interne exceptarea persoanei străine
care exercită activitate diplomatică şi consulară pe teritoriul ţării noastre şi la
jurisdicţia penală şi civilă a statului român atât a lor cât şi a bunurilor
acestora.
Imunitatea de jurisdicţie diplomatică este absolută – agentul
diplomatic nu poate fi urmărit şi judecat de nici o autoritate juridică atât
pentru actele oficiale cât şi pentru cele particulare.
Imunitatea de jurisdicţie consulară – operează numai pentru actele
îndeplinite în exerciţiul funcţiilor consulare.
c)Imunitatea magistralilor, „ magistraţii nu pot fi cercetaţi, reţinuţi,
arestaţi, percheziţionaţi sau trimişi în judecată fără ... Dacă acţiunea penală a
fost pusă în mişcare, judecătorul este suspendat din funcţie până la
rămânerea definitivă a hotărârii;
d)Notarii publici - nu pot fi cercetaţi, reţinuţi, arestaţi , percheziţionaţi
sau trimişi în judecată fără avizul ...
e)Potrivit art. 5 C.p.p punerea în mişcare a acţiunii penale pentru
infracţiunile săvârşite în afara teritoriului ţării, contra siguranţei naţionale a
statului român sau contra vieţii unui cetăţean român ori prin care s-a adus o
vătămare gravă integrităţii corporale sau sănătăţii unui cetăţean român când
 22

sunt săvârşite de un cetăţean străin sau de o persoană fără cetăţenie care nu

domiciliază pe teritoriul ţării se face numai cu autorizarea prealabilă a
procurorului general.
f)în situaţia săvârşirii unei infracţiuni îndreptate împotriva vieţii,
integrităţii corporale, sănătăţii, libertăţii sau demnităţii reprezentanţilor unui
stat străin acţiunea penală se pune în mişcare la dorinţa exprimată de
guvernul străin ( art. 171 C.p.).
g)pentru unele infracţiuni contra siguranţei circulaţiei pe căile ferate
acţiunea penală se pune în mişcare numai la sesizarea organelor competente
ale căilor ferate.
h)pentru infracţiunile săvârşite de militari contra ordinii şi disciplinei
militare ( art. 331 – 336 Cod penal) precum şi pentru infracţiuni de
sustragere de la serviciul militar indiferent dacă a fost săvârşită de un civil
sau militar, acţiunea penală se pune în mişcare în urma sesizării organului
judiciar de către comandantul unităţii militare.
i)pentru infracţiunile săvârşite de civil contra capacităţii de apărare a
ţării acţiunea penală se pune în mişcare numai la sesizarea comandantului
centrului militar.
f)instituţia plângerii prealabile ca o condiţie pentru punerea în mişcare
a acţiunii penale o întâlnim numai la anumite infracţiuni ( art. 279 C.p.p.).
Când acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a
persoanelor vătămate, aceasta poate să împiedice exercitarea acţiunii prin
retragerea plângerii sau împăcarea părţilor.
Dacă persoana vătămată este lipsită de capacitatea de exerciţiu
restrânsă, acţiunea penală se pune în mişcare şi din oficiu ( art. 131 alin. 5
C.p.p.).
 23

Acţiunea penală se poate pune în mişcare şi din oficiu când, de

exemplu s-a săvârşit infracţiunea de vătămare corporală asupra membrilor
familiei.
k)infracţiunea de seducţie ( art. 199 Cod penal) pentru care procesul
porneşte din oficiu, nefiind necesară plângerea prealabilă, însă împăcarea
părţilor înlătură răspunderea penală;
e)infracţiunea de adulter ( art. 304 Cod penal) -pentru care acţiunea
penală se pune în mişcare la sesizarea soţului inocent dar urmărirea penală
sau procesul penal încetează odată cu decesul persoanei vătămate sau în caz
de anulare a căsătoriei soţului vinovat.
Excepţiile de la principiul oficialităţii au caracter absolut în sensul că
organele de urmărire penală si instanţa de judecată nu pot acţiona împotriva
voinţei organelor şi persoanelor prevăzute de lege, actele efectuate prin
încălcarea acestor voinţe fiind sancţionate cu nulitatea.
Aflarea adevărului
-este înscris în art. 3 C.p.p.” în desfăşurarea procesului penal trebuie
să se asigure aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei şi
cu privire la persoana făptuitorului”.
Acest principiu stă la baza realizării scopului procesului penal –
constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni
astfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit
vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere
penală.
Organele judiciare au obligaţia să constate existenţa faptei,
împrejurările – de loc, de timp, mod şi mijloace de săvârşire a infracţiunii –
în care aceasta s-a comis, forma şi modalitatea vinovăţiei, mobilul şi scopul
 24

urmărit de făptuitor, întinderea prejudiciului cauzat şi orice aspecte care ar

putea să influenţeze răspunderea penală şi civilă a făptuitorului.
Organele judiciare au obligaţia să stabilească orice date de natură să
contribuie la cunoaşterea personalităţii făptuitorului.
Hotărârea judecătorească pronunţată, în urma administrării probelor
şi a interpretării lor corecte trebuie să reflecte fidel reabilitatea sub toate
aceste aspecte.
„Adevărul judiciar „ reprezintă o concordanţă absolută între
materialul probator din dosar şi faptele stabilite de organul judiciar –
„Adevărat este numai ceea ce este stabilit prin probe”.
Aflarea adevărului în procesul penal depinde de profesionalismul şi
competenţa celor care aplică şi apără legea de rigoarea şi eficienţa căilor
folosite.
Codul de procedură penală instituie un sistem de drepturi şi garanţii
care contribuie la aflarea adevărului în cauza penală şi anume:
-obligaţia organelor judiciare de a afla adevărul în fiecare cauză
penală prin strângerea probelor necesare pentru lămurirea cauzei.
Art. 202 C.p.p. prevede obligaţia organului de urmărire penală de a
strânge probele.
Art. 287 C.p.p. „instanţa de judecată îşi exercită atribuţiile în mod
activ în vederea aflării adevărului şi a realizării rolului educativ al judecăţii;
-dreptul părţilor de a putea dovedi pe tot parcursul procesului penal
împrejurările care duc la aflarea adevărului în cauza respectivă ( art. 67
C.p.p.).
-obligaţia oricărei persoane să contribuie prin informaţiile pe care le
deţine la aflarea adevărului.
 25

La cererea organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată

orice persoană care cunoaşte vreo probă sau deţine vreun mijloc de probă
este obligată să le aducă la cunoştinţă sau să le înfăţişeze ( art. 65 alin. 2
C.p.p.).
Fapta de a nu aduce la cunoştinţă organelor judiciare a unor
împrejurări care, dacă ar fi cunoscute, ar duce la stabilirea nevinovăţiei unor
persoane trimise în judecată sau condamnată pe nedrept ori la eliberarea
unei persoane ţinute în arest preventiv pe nedrept ( art. 265 C.p.);
- aşezarea sistemului probator pe principiile libertăţii probelor şi ale
liberei lor aprecieri (art. 63, 64 C.p.p.).
- posibilitatea reluării cauzei din etapa procesuală în care aflarea
adevărului s-a denaturat ( art. 265 C.p.p.) ( ex. restituirea cauzei sau
trimiterea la alt organ de urmărire , restituirea pentru completarea urmăririi
penale).
- obligaţia verificării de către organul care instrumentează cauza, a
concordanţei dintre realitate şi concluziile trase de către organul care a avut
anterior cauza spre soluţionare.
Rolul activ.
Potrivit art. 4 C.p.p. „organul de urmărire penală şi instanţa de
judecată sunt obligate să aibă rol activ în desfăşurarea procesului penal” atât
în ceea ce priveşte urmărirea penală cât şi în realizarea celorlalte sarcini care
apar pe parcursul procesului.
Organele judiciare au obligaţia să intervină în orice moment al
desfăşurării procesului începând de la cererea de probe, administrarea
probelor, stabilirea faptelor până la constatarea exactă a adevărului,
asigurarea drepturilor părţilor, îndrumarea şi sprijinirea acestora.
 26

Ele au datoria să explice părţilor drepturile lor procesuale si să le ajute

în exercitarea acestor drepturi să dispună administrarea din oficiu a unor
probe care ar putea contribui la soluţionarea justă a cauzelor, să pună în
discuţia părţilor orice aspect care ar putea ajuta la aflarea adevărului, să
examineze cauza penală sub toate aspectele şi când este nevoie să extindă
acţiunea penală ori procesul penal si asupra altor fapte şi persoane.
- principiul rolului activ deşi imperativ are şi un coeficient de
relativitate în sensul că unele acte procesuale au un caracter strict personal.
(exemplu : - constituirea persoanei vătămate ca parte civilă;
- asigurarea asistenţei judiciare atunci când ea nu este
obligatorie;
- prezenţa la dezbateri personal sau prin reprezentant în cazurile
în care aceasta nu este obligatorie;
- exercitarea căilor de atac, retragerea lor.
Garantarea libertăţii persoanei
Inviolabilitatea persoanei constă în dreptul fiecărui om de a fi şi de a
se putea comporta liber numai în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege.
Art. 5 Cod proc.penală, reglementează garantarea libertăţii persoanei
„În tot cursul procesului penal este garantată libertatea persoanei”.
Nici o persoană nu poate fi reţinută sau arestată şi nici nu poate fi
supusă vreunei forme de restrângere a libertăţii decât în cazurile şi în
condiţiile prevăzute de lege”.
Dacă cel împotriva căruia s-a luat măsura arestării preventive sau vreo
restrângere a libertăţii consideră că este ilegală, are dreptul, în tot cursul
procesului penal să se adreseze instanţei competente potrivit legii.
Orice persoană împotriva căreia s-a luat ilegal o măsură preventivă are
dreptul la repararea pagubei suferite în condiţiile prevăzute de lege.
 27

Legea precizează că în tot cursul procesului penal învinuitul sau

inculpatul arestat preventiv poate cere punerea în libertate provizorie sub
control judiciar sau pe cauţiune.
Art. 23 alin. 1,2 din Constituţie prevede că „ libertatea individuală şi
siguranţa persoanei sunt inviolabile.
Percheziţionarea , reţinerea, arestarea unor persoane sunt permise
numai în cazurile şi cu procedura prevăzută de lege.
Reţinerea nu poate depăşi 24 ore iar arestarea se face numai în temeiul
unui mandat emis de judecător pentru o durată de cel mult 30 zile cu
posibilitatea prelungirii.
În situaţia în care motivele reţinerii sau arestării au dispărut eliberarea
persoanei este obligatorie.
Art. 20 din Constituţie „ dispoziţiile constituţionale privind drepturile
şi libertăţile cetăţenilor trebuie interpretate şi aplicate în concordanţă cu
D.U.D.O cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte şi că
dacă există neconcordanţă între actele internaţionale şi legislaţia internă, au
prioritate reglementările de drept internaţional cu excepţia cazului când
constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
Legea instituie şi anumite garanţii practice pentru respectarea libertăţii
persoanei prin limitarea expresă a cazurilor în care se poate dispune privarea
de libertate ( art. 148 C.p.p.) , prin stabilirea competenţei şi de cercetare a
procurorului şi a instanţei de judecată şi prin controlul exercitat asupra
legalităţii măsurilor luate.
Respectarea demnităţii umane
-este un principiu nou reglementat în art. 5/1 Cod proc.penală.
Orice persoană care se află în curs de urmărire penală sau judecată
trebuie tratată cu respectarea demnităţii umane. Supunerea acesteia la tortură
 28

sau la tratamente cu cruzime, inumane ori degradante este pedepsiră de

lege.
-a fost introdusă în cadrul penal prin Legea 20 /1990 infracţiunea de
tortură prev. de art. 267/1.
-art. 68 C.p.p. „ este oprit a se întrebuinţa violenţe, ameninţări ori alte
mijloace de constrângere precum şi promisiuni sau îndemnuri, în scopul de
a se obţine probe”.
-art. 266 Cod proc.penală „arestarea nelegală şi cercetarea abuzivă ;
art. 267 Cod penal „supunerea la rele tratamente”.
Prezumţia de nevinovăţie
-reprezintă unul dintre drepturile fundamentale ale omului.
-este reglementată în art. 23 pct. 11 din Constituţie şi art. 5/2 Cod
proc.penală – până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de
condamnare, persoana este considerată nevinovată.
-este o garanţie care protejează persoana implicată într-o cauză penală
şi îi oferă posibilitatea să se apere împotriva acuzaţiilor ce i se aduc.
Persoana împotriva căreia s-a dispus începerea urmăririi penale este
prezumată nevinovată până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti.
Sarcina probei revine organului judiciar şi nu învinuitului sau
inculpatului care nu este obligat să-şi probeze nevinovăţia.
Orice dubiu în acuzare poate fi răsturnată prin apărarea învinuitului
sau inculpatului care are dreptul de aproba lipsa de temeinicie a acesteia.
Prezumţia de nevinovăţie reprezintă o garanţie a protecţiei drepturilor
persoanei în cadrul procesului penal dar în momentul în care se stabileşte că
probele au fost riguros administrate iar vinovăţia este stabilită, prezumţia va
fi înlăturată, urmând să fie aplicate sancţiunile corespunzătoare infracţiunii
săvârşite.
 29

Garantarea drepturilor de apărare

Dreptul de apărare reprezintă unul din drepturile fundamentare ale
cetăţenilor.
Este înscris în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului adoptată de
Adunarea Generală a ONU în 1948.
-este reglementat în art. 24 din Constituţie „ dreptul la apărare este
garantat . În tot cursul procesului părţile au dreptul să fie asistate de un
avocat, ales sau numit din oficiu;
-este reglementat în art. 6 C.p.c. modificat prin Legea nr. 281/2003
„ dreptul la apărare este garantat învinuitul, inculpatul şi celelalte părţi în tot
cursul procesului penal”.
În cursul procesului penal organele judiciare sunt obligate să asigure
părţilor drepturile exercitate a drepturilor procesuale în condiţiile prevăzute
de lege şi să administreze probele necesare în apărare.
Organele judiciare au obligaţia să-l încunoştinţeze de îndată şi mai
înainte de a-l audia pe învinuit sau inculpat despre fapta pentru care este
învinuit, încadrarea juridică a acesteia şi să-i asigure posibilitatea pregătirii
şi exercitării apărării.
Orice parte are dreptul să fie asistată de apărător în tot cursul
procesului penal.
Organele judiciare au obligaţia să încunoştinţeze pe învinuit sau
inculpat înainte de a i se lua prima declaraţie despre dreptul de a fi asistat de
un apărător consemnându-se aceasta într-un proces –verbal de ascultare.
În cazurile prevăzute de lege organele judiciare au obligaţia să ia
măsuri pentru asigurarea asistenţei juridice a învinuitului sau inculpatului
dacă acesta nu are apărător ales.
 30

Principiul garantării drepturilor la apărare se manifestă sub

următoarele aspecte:
-posibilitatea părţilor de a-şi asigura singuri apărarea;
-organul judiciar este obligat să aibă în vedere din oficiu aspectele
care sunt în favoarea părţii;
-asistenţa judiciară în general este facultativă; în cazurile expres
prevăzute de lege este obligatorie ( art. 171 Cod proc.penală);
-încălcarea dreptului la apărare atrage nulitatea actului de procedură
efectuat.
Limba în care se desfăşoară procesul penal
Art. 13 din Constituţie „în România limba oficială este limba
română”.
Art. 128 din Constituţie procedura judiciară se desfăşoară în limba
română”.
Există reglementat în constituţie „ dreptul cetăţenilor aparţinând
minorităţilor naţionale de a se exprima în limba maternă în faţa instanţelor
inclusiv prin folosirea de interpreţi şi traducători.
Art. 128 alin. 4 din Constituţie „ dreptul străinilor şi apatrizilor care
nu înţelege sau nu vorbesc limba română de a lua cunoştinţă de toate actele
şi lucrările dosarului, de a vorbi în instanţă şi de a pune concluzii prin
interpret. În procesele penale acest drept este asigurat părţilor în mod
gratuit”.
Dispoziţiile art. 128 alin. 4 din Constituţie nu se aplică cetăţenilor
români aparţinând minorităţilor naţionale.
Aşadar, dreptul la folosirea limbii materne este garantat a se exercita
în mod gratuit doar străinilor şi apatrizilor care nu vorbesc limba română.
Egalitatea persoanelor în procesul penal
 31

-presupune egalitatea reală şi deplină a tuturor persoanelor în faţa legii

( art. 4 din Constituţie).
-art.16 din Constituţie prevede :” cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a
autorităţilor publice fără privilegii şi fără discriminări întrucât nimeni nu
este mai presus de lege”.
Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor,
libertăţilor şi a intereselor legitime.
Toate părţile trebuie tratate egal indiferent dacă este vorba de
persoane fizice, de societăţi comerciale, regii autonome sau de stat.
Aspecte.
-existenţa aceloraşi organe pentru realizarea justiţiei penale în raport
de toate persoane fizice sau juridice.
-existenţa aceloraşi reguli procesuale pentru toate persoanele;
-existenţa unor drepturi şi obligaţii egale pentru toate părţile din
proces.
-încălcarea acestui principiu atrage săvârşirea infracţiunii de abuz în
serviciu prin îngrădirea unor drepturi prev. de art. 247 Cod penal.

Operativitatea în procesul penal

-nu este reglementat expres în legislaţia actuală;
-se mai numeşte procesul celerităţii sau al rapidităţii soluţionării
cauzelor;
-decurge din art. 1 C.p.p. „procesul penal are ca scop constatarea la
timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni.
-reprezintă o condiţie sine- qua-non a soluţionării temeinice a cauzelor
penale;
 32

-se află în strânsă legătură cu activitatea de stingere a probelor ( care

necesită urgenţă, pentru a nu se deteriora sau distruge) cu administrarea
acestora, cu rolul activ al organului judiciar, cu scopul procesului penal;
-nu înseamnă rabat de la calitate.

Chestionar
1) Definiţi principiile fundamentale ale dreptului procesual penal;

2) Clasificarea principiilor;
3) Principiul legalităţii procesului penal;
4) Principiul oficialităţii procesului penal;
5) Principiul aflării adevărului;
6) Principiul rolului activ;
7) Principiul garantării libertăţii persoanei;
8) Principiul respectării demnităţii umane;
9) Principiul prezumţiei de nevinovăţie;
10) Egalitatea persoanelor în procesul penal.

Participanţii în procesul penal

- sunt acele organe şi persoane care prin calitatea şi rolul pe care îl au,
contribuie la realizarea scopului procesului penal.
A nu se confunda „participanţii în procesul penal” cu participanţii în
dreptul penal - care se referă la persoanele care au conlucrat la săvârşirea
unei infracţiuni (complici, coautori, instigatori).
 33

În sens larg participanţi în procesul penal sunt toate organele şi

persoanele care iau parte la procesul penal (organe judiciare, părţile,
apărătorul şi alte persoane).
În sens restrâns participanţi la procesul penal sunt : organele judiciare,
părţile şi apărătorul.
Organele judiciare care participă la cauza penală sunt instanţele de
judecată, Ministerul Public şi organele de cercetare penală.
Sunt părţi în procesul penal : inculpaţi, părţi vătămate, părţi civile,
părţi responsabile civilmente.
Din rândul altor persoane care participă la procesul penal fac parte :
martorii, martorii asistenţi, experţii, interpreţii, agenţii procedurale,
mandatarii, reprezentanţii, traducătorii etc.
Desfăşurarea procesului penal presupune participarea părţilor la
activităţile ce trebuie îndeplinite.
În situaţia în care părţile nu pot să fie prezente drepturile şi obligaţiile
acestora sunt preluate de alţi subiecţi procesuali astfel :
Succesorii - pot interveni numai în cadrul laturii civile.
Răspunderea penală fiind strict personală, decesul părţilor implicate în
latura penală nu permite înlocuirea acestora cu alte persoane.
Art. 21 Cod procedură penală „acţiunea civilă rămâne în competenţa
instanţei penale în caz de deces al unora din părţi, introducându-se în cauză
moştenitorii acesteia”.
Introducerea în cauză a succesorilor subiectului activ poate avea loc
numai dacă decesul a avut loc după ce acţiunea civilă a fost pusă în mişcare
în cadrul procesului penal.
În caz contrar, tragerea la răspunderea civilă se poate realiza numai în
cadrul unui proces civil.
 34

Succesorii devin părţi în procesul penal.

Reprezentanţii
Sunt situaţii când părţile nu pot fi prezente la activităţile procesual
penale dar procesul trebuie să îşi urmeze cursul.
În asemenea situaţii (când părţile lipsesc) pentru a da o continuitate
poziţiei acestora, legea permite ca ele să fie reprezentate.
Reprezentantul este persoana împuternicită să îndeplinească în cadrul
procesului penal acte procesuale în numele şi în interesul unei părţi din
proces care nu doreşte sau nu poate să participe la activităţile procesual
penale.
Dreptul de a reprezenta pe una din părţi conferă persoanei mandatate
calitatea de subiect procesual şi nu de parte în proces.
Reprezentarea este de două feluri : legală (obligatorie) şi
convenţională (voluntară).
Reprezentant legal este persoana desemnată de lege să participe în
proces în locul părţii interesate care nu are dreptul de a sta în cauză în mod
nemijlocit, ci numai interpus prin intermediul reprezentantului său legal.
Reprezentant convenţional - este acea persoană care desfăşoară
activitatea în baza unui mandat sau a unei procuri speciale şi are loc în
temeiul unui acord de voinţă, a unei convenţii de mandat între parte şi
persoana care o reprezintă în proces.
Reprezentantul avocat are dreptul de a pleda spre deosebire de o altă
persoană care nu are acest drept.
Potrivit art. 174 Cod procedură penală, în cursul judecăţii, părţile pot
fi reprezentate întotdeauna.
Învinuitul sau inculpatul poate fi reprezentat dacă prezenţa acestuia nu
este obligatorie.
 35

În toate cazurile în care legea admite reprezentarea inculpatului

instanţa de fond are dreptul, când găseşte necesară prezenţa acestuia, să
dispună aducerea lui.
Substituiţii procesuali
Părţile pot fi înlocuite de alţi subiecţi care intervin în virtutea unui
drept al lor dar pentru valorificarea unui interes al altuia.
ex. : plângerea făcută de un soţ pentru celălalt soţ sau de către copilul
major pentru părinte;
ex. : declararea apelului de către un soţ pentru soţul care a avut
calitatea de inculpat;
- ei acţionează în virtutea unui drept al lor motiv pentru care aceştia
sunt liberi să aprecieze dacă folosesc acest drept sau nu;
- ei nu răspund de rămânerea în pasivitate şi nici de neglijenţă;
- ei nu acţionează în baza unei obligaţii legale sau convenţionale.
Organele judiciare
Instanţele judecătoreşti
- Legea nr. 303/2004 privind organizarea judiciară;
- a nu se confunda noţiunea de „instanţe judecătoreşti” cu „instanţa de
judecată”;
- instanţe judecătoreşti - sunt verigi care constituie sistemul unitar al
organelor judecătoreşti;
- instanţa de judecată - organul judiciar concret, precis delimitat care
este chemat să judece şi să soluţioneze o anume cauză penală.
Organizarea instanţelor judecătoreşti
Judecătorii, tribunale, curţi de apel, tribunale militare, tribunalul
militar teritorial şi curtea militară de apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
 36

Din punct de vedere al distribuirii lor în teritoriu, instanţele

judecătoreşti au următoarea structură :
1) Judecătoriile funcţionează în fiecare judeţ şi în municipiul
Bucureşti;
Circumscripţiile judecătoriilor din cadrul fiecărui judeţ se stabilesc
prin hotărâre de guvern la propunerea ministrului justiţiei, în funcţie de
necesitatea unei bune administrări a justiţiei.
2) În fiecare judeţ funcţionează un tribunal cu sediul în localitatea de
reşedinţă a judeţului.
În municipiul Bucureşti funcţionează Tribunalul municipiului
Bucureşti. Fiecare tribunal are în circumscripţia sa toate judecătoriile din
judeţ respectiv municipiul Bucureşti.
3)Curţile de Apel îşi exercită competenţa într-o circumscripţie
cuprinzând mai multe tribunale.
Numărul curţilor de apel, reşedinţa acestora precum şi tribunalele
cuprinse în circumscripţiile lor sunt stabilite prin Legea de organizare
judecătorească.
Tribunalele şi curţile de apel pot avea două sau mai multe secţii.
Numărul secţiilor tribunalelor şi curţilor de apel se stabilesc de
Ministerul Justiţiei în raport cu volumul de activitate şi după natura cauzelor
deduse judecăţii.
Ministrul Justiţiei stabileşte instanţele la care funcţionează secţii
maritime şi fluviale pentru judecarea cauzelor prevăzute de lege.
Instanţele sunt conduse de un preşedinte care exercită atribuţii de
administraţie.
Preşedinţii tribunalelor şi ai curţilor de apel sunt ajutaţi în îndeplinirea
atribuţiilor de 1-3 vicepreşedinţi.
 37

Compunerea instanţelor (completelor) de judecată.

Complet de judecată este definit ca fiind numărul de judecători care
participă la judecarea unor cauze penale într-un anumit stadiu (primă
instanţă, apel, recurs) şi care în urma deliberării pot lua hotărâri
judecătoreşti.
Codul de procedură penală defineşte instanţa de judecată (completul
de judecată) ca fiind acel organ judiciar concret care este chemat să judece şi
să soluţioneze o anumită cauză penală într-o compunere strict determinată de
lege.
În cadrul unor instanţe judecătoreşti îşi pot desfăşura activitatea mai
multe instanţe de judecată (adică mai multe complete de judecată) care pot
avea cauze pe rol în primă instanţă, în apel, în recurs.
Compunerea instanţei - compunerea completului de judecată.
Constituirea instanţei - alcătuirea instanţei în complexul său cu
procuror şi grefier.
Desemnarea judecătorilor care să intre în compunerea completelor de
judecată - este o sarcină exclusivă a preşedinţilor instanţei de judecată.
Atunci când este necesar şi legea o prevede pot fi constituite complete
specializate pentru judecarea cauzelor privind anumite materii.
Cauzele penale privind pe minori se judecă de judecători anume
desemnaţi de preşedintele instanţei de judecată.
Numărul judecătorilor care fac parte dintr-un complet de judecată sau
altul este diferit în funcţie de nivelul instanţei (judecătorie, tribunal) sau de
gradul de jurisdicţie (prima instanţă, apel, recurs).
Dacă judecătorii care intră în compunerea completului care judecă în
apel nu ajung la un acord asupra hotărârii procesul se judecă din nou în
complet de divergenţă.
 38

Completul de divergenţă se constituie prin includerea în completul de

judecată, a preşedinţilor sau vicepreşedinţilor instanţei ori a unui alt
judecător desemnat de preşedinte.
Completul de judecată trebuie să rămână acelaşi în tot cursul judecării
cauzei.
Când acest lucru nu este posibil completul se poate schimba până la
începerea dezbaterilor.
După începerea dezbaterilor orice schimbare intervenită în
compunerea completului atrage reluarea de la început a dezbaterilor.
Sancţiunea este nulitatea absolută a hotărârii.
Corpul magistraţilor Legea nr. 303/2004.
Poate fi numit magistrat cel care îndeplineşte următoarele condiţii :
1) este numai cetăţean român cu domiciliul în România şi are
capacitate de exercitare a drepturilor;
2) este licenţiat în drept, are stagiul cerut de lege pentru funcţia în care
urmează să fi numit şi dovedeşte o pregătire corespunzătoare;
3) nu are antecedente penale şi se bucură de o bună reputaţie;
4) cunoaşte limba română;
5) este apt din punct de vedere medical şi psihologic pentru
exercitarea acestei funcţii;
6) a absolvit Institutul Naţional al Magistraturii sau a promovat
concursul sau examenul de admitere în magistratură.
Ministerul Public - art. 59 şi urm. Legea 304/2004.
Organele de cercetare penală
-nu fac parte din Ministerul Public;
- ele trebuie să fie în contact permanent cu reprezentanţii acestui
minister;
 39

- art. 201 alin. 1 Cod procedură penală „urmărirea penală se

efectuează de către procurori şi de către organele de cercetare penală” şi care
ca obiect stingerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la
identificarea făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii acestora pentru a se
stabili dacă este cazul sau nu să se dispună trimiterea în judecată.
Art. 207 Cod procedură penală „organele de cercetare ale poliţiei
judiciare efectuează cercetarea penală pentru orice infracţiune care nu este
dată în mod obligatoriu în competenţa altor organe de cercetare penală”.
Art. 208 Cod procedură penală reglementează activitatea organelor de
cercetare special.
Organele de poliţie judiciară îşi desfăşoară activitatea în mod
nemijlocit sub conducerea, supravegherea şi controlul procurorului fiind,
obligate să aducă la îndeplinire toate dispoziţiile acestuia.
Părţile în procesul penal
Potrivit art. 23 şi 24 Cod procedură penală părţile în procesul penal
sunt : inculpatul, partea vătămată, partea civilă, partea responsabilă
civilmente.
Părţile sunt persoane fizice sau juridice care au drepturi şi obligaţii ce
izvorăsc în mod direct din exercitarea acţiunii penale şi a acţiunii civile în
cadrul procesului penal.
Poziţia părţilor este dată de cele două laturi ale procesului penal -
latura penală şi latura civilă.
În latura penală îi vom găsi întotdeauna pe inculpat şi partea vătămată
în latura civilă pe partea civilă şi partea responsabilă civilmente.
Ceea ce deosebeşte părţile de celelalte persoane participante la proces
este faptul că ele au un interes propriu în rezolvarea cauzei penale şi pot
efectua acte procesuale alături de organele judiciare.
 40

Nu orice persoană poate deveni parte într-un proces penal.

Făptuitorul - este persoana care a săvârşit o faptă şi faţă de care se
(efectuează) desfăşoară o activitate procesuală dar fără ca urmărirea penală
să fie începută.
- nu este parte în procesul penal.
Învinuitul
Momentul iniţial al fazei de urmărire penală şi totodată a procesului
penal este marcat de rezoluţie sau proces verbal.
Dacă declanşarea urmăririi penale se face şi in personam din acel
moment persoana care a încălcat legea penală (făptuitorul) devine învinuit.
Învinuitul este acea persoană faţă de care se efectuează urmărirea
penală iar această calitate subzistă cât timp nu a fost pusă în mişcare
acţiunea penală împotriva sa.
- este subiect procesual;
- nu este parte în proces;
- are anumite drepturi şi obligaţii conferite de lege;
- are dreptul să dea declaraţii, să dovedească lipsa de temeinicie a
probelor administrate, să aibă apărător, are obligaţie , să suporte unele
măsuri prevăzute de lege : reţinerea, obligarea de a nu părăsi ţara, localitatea,
arestarea preventivă, măsuri de siguranţă, asigurătorii.
Inculpatul - art.23 Cod procedură penală este persoana împotriva
căreia s-a pus în mişcare acţiunea penală
- este parte în procesul penal;
Întreaga activitate procesuală se desfăşoară în jurul faptei penale
săvârşită de acesta.
Inculpatul are drepturi şi anume :
- de a lua cunoştinţă de dosarul cauzei pe tot timpul judecăţii;
 41

- de a formula cereri, excepţii, de a pune concluzii;

- de a primi odată cu citaţia şi copie de pe actul de sesizare dacă este
arestat;
- de a propune probe noi;
- de a participa la judecată, de a arăta tot ceea ştie despre fapta pentru
care a fost trimis în judecată, de a pune întrebări coinculpaţilor;
- de a adresa întrebări martorilor, experţilor, cu ocazia ascultării
acestora;
- de a i se acorda ultimul cuvânt;
- de a folosi căile de atac.
Obligaţiile inculpatului :
- să se prezinte personal în faţa organelor judiciare ori de câte ori este
chemat;
- să suporte măsurile de constrângere procesuală dispuse împotriva sa;
- să respecte ordinea şi solemnitatea şedinţei de judecată.
Stingerea acţiunii penale duce la pierderea calităţii de inculpat.
Dacă acţiunea penală se stinge prin tragerea la răspundere penală a
celui vinovat prin condamnarea definitivă a inculpatului, poziţia procesuală
de inculpat este înlocuită cu cea de condamnat;
- condamnatul nu este parte în proces ci este subiect al unui raport
juridic de drept execuţional.
Partea vătămată
Art. 24 Cod procedură penală „persoana care a suferit prin fapta
penală o vătămare fizică, morală, materială dacă participă în procesul penal”.
Se face deosebire între persoana vătămată şi partea vătămată. Este
parte vătămată persoana vătămată care participă la procesul penal.
 42

Dacă partea vătămată exercită şi acţiunea civilă în cadrul procesului

penal ea capătă şi calitatea de parte civilă.
Nu are relevanţă felul vătămării, nici calificarea dată faptei sau forma
în care fapta a fost săvârşită ci este suficient să se constate o vătămare care
să fie generată de o infracţiune şi persoana vătămată să-şi manifeste voinţa
de a participa în procesul penal.
Dacă persoana vătămată nu se constituie parte civilă sau nu participă
la proces ca parte vătămată ea poate fi ascultată ca martor (art. 82 Cod
procedură penală).
Organul de urmărire penală şi instanţa are obligaţia să cheme spre a fi
ascultată persoana care a suferit o vătămare prin infracţiune.
Înainte de a fi ascultată, persoanei vătămate i se pune în vedere că
poate participa în proces ca parte vătămată iar dacă a suferit o pagubă
materială sau o daună morală se poate constitui parte civilă.
Totodată, i se atrage atenţia că declaraţia de participare în proces ca
parte vătămată sau de constituire ca parte civilă se poate face în tot cursul
urmăririi penale iar în faţa primei instanţe de judecată până la citirea actului
de sesizare (rechizitoriu, plângere prealabilă).
Partea vătămată îşi exercită un drept procesual şi numai în latura
penală a cauzei. În caz de deces ea nu poate fi înlocuită.
Fiind un drept personal acesta se stinge odată cu titularul său.
În situaţia în care calitatea de parte vătămată încetează prin renunţare,
acţiunea penală va fi exercitată în continuare de procuror ca titular principal
al acestui drept, dacă nu există vreo situaţie din cele prev. de art. 10 Cod
proc.pen.
Atunci când acţiunea penală este pusă în mişcare la plângerea
prealabilă a persoanei vătămate, retragerea plângerii sau împăcarea părţilor
 43

(când legea o permite) are ca efect înlăturarea răspunderii penale şi pe cale

de consecinţă, imposibilitatea procurorului de a exercita în continuare
acţiunea penală.
În legătură cu drepturile pe care le are partea vătămată, atunci când
participă la procesul penal, ea poate să formuleze cereri, să pună concluzii,
să ridice excepţii, să declare apel sau recurs, dar numai în ce priveşte latura
penală şi numai în cauzele în care acţiunea penală se pune în mişcare la
plângerea prealabilă.
Potrivit art. 174 alin. 1 Cod proc.pen. , partea vătămată poate fi
întotdeauna reprezentată, iar în situaţiile când partea vătămată este minor,
acesta îşi exercită drepturile în condiţiile legale de asistare şi reprezentare.
Persoana vătămată care exercită acţiunea civilă în cadrul procesului
penal se numeşte parte civilă – art. 24 alin. 2 Cod proc.pen.
Acţiunea civilă are ca obiect tragerea la răspundere civilă a
inculpatului, precum şi a părţii responsabile civilmente şi poate fi alăturată
acţiunii penale, prin constituirea persoanei vătămate ca parte civilă – art. 14
alin. 1 şi 2 Cod proc.pen. De asemenea, conform art. 14 alin. 5 Cod
proc.pen., acţiunea civilă poate avea ca obiect şi tragerea la răspundere civilă
pentru repararea daunelor morale, potrivit legii civile.
Constituirea de parte civilă nu se poate face decât în vederea reparării
pagubelor pricinuite prin infracţiune. Nu se poate invoca drept temei al
reparaţiilor civile decât infracţiunea în urma căreia s-au produs pagubele
respective, nu şi alte raporturi de drept civil.
Potrivit legii, părţi civile în procesul penal pot fi : persoanele
prejudiciate direct prin infracţiune, persoanele care au suferit o pagubă
materială ca urmare a infracţiunii comise asupra victimei, succesorii victimei
şi persoanele subrogate prin lege în drepturile persoanei vătămate. Mai pot
 44

avea calitatea de părţi civile şi persoanele juridice, organizaţiile succesoare

în drepturi sau lichidatorii acestora.
În literatura de specialitate se face precizarea că se poate constitui
parte civilă în procesul penal, în principiu, numai persoana care a fost
vătămată nemijlocit prin infracţiune, adică numai persoana îl al cărui
patrimoniu s-a produs în mod direct vătămarea. Dobândirea calităţii de parte
civilă trebuie să îndeplinească două condiţii şi anume : existenţa unui
prejudiciu material cauzat prin infracţiune şi manifestarea de voinţă a
persoanei vătămate pentru a fi despăgubită în procesul penal.
În ceea ce priveşte prima condiţie, acţiunea civilă va fi admisibilă în
procesul penal ori de câte ori prejudiciul material a fost produs prin
infracţiune sau prin acelaşi complex cauzal indivizibil în care este integrată
şi infracţiunea.
Potrivit art. 15 alin. 2 Cod proc.pen, constituirea ca parte civilă se
poate face în cursul urmăririi penale, precum şi în faţa instanţei de judecată
până la citirea actului de sesizare. Excepţie de la această regulă cu privire la
momentul limită de constituire ca parte civilă o constituie situaţia în care
inculpatul acceptă o astfel de constituire tardivă.
Constituirea ca parte civilă se poate face atât printr-o cerere scrisă, cât
şi printr-o cerere orală. Din faptul că legea nu prevede un anumit mod de
exprimare a voinţei persoanei vătămate, nefiind necesar ca declaraţia de
constituire să îmbrace o anumită formă, se desprinde ideea că are valoarea
unei asemenea declaraţii orice manifestare de voinţă din care rezultă, în mod
evident, dorinţa persoanei prejudiciate prin infracţiune de a fi despăgubită.
Calitatea de parte civilă nu înlătură dreptul persoanei respective de a
participa în aceeaşi cauză şi în calitate de parte vătămată.
 45

Dacă în aceeaşi cauză o persoană participă în dubla calitate de parte

civilă şi parte vătămată, potrivit legii, ea poate renunţa oricând pe parcursul
procesului penal la calitatea de parte civilă fără a-şi pierde calitatea de parte
vătămată.
Pentru existenţa calităţii de parte civilă una din condiţii este
manifestarea de voinţă a persoanei vătămate material prin infracţiune. Există
situaţii când acţiunea civilă se porneşte şi se exercită din oficiu.
Potrivit art. 17 alin. 1 Cod proc.pen., acţiunea civilă se porneşte şi se
exercită din oficiu, când cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate sau
cu capacitate de exerciţiu restrânsă.
Ori de câte ori, acţiunea civilă se porneşte şi se exercită din oficiu,
procurorul, când participă la judecată, este obligat să susţină interesele civile
ale persoanei respective, chiar dacă aceasta nu este constituită parte civilă.
Pe parcursul procesului penal, partea civilă are obligaţia de a contribui
la dovedirea infracţiunii care a produs prejudiciul şi la stabilirea întinderii
acestuia în vederea unei reparări integrale. Pentru aceasta, partea civilă are
dreptul să indice probele şi mijloacele de probă care pot fi administrate, să
facă cereri, să adreseze memorii, plângeri, să ridice excepţii etc.
În faza de urmărire penală, poate lua parte la efectuarea unor acte
procedurale, iar în faza de judecată, se bucură de aceleaşi drepturi procesuale
ca şi celelalte părţi, însă numai în latura civilă a cauzei.
În domeniul dreptului penal răspunderea pentru fapta comisă este
personală şi nu pot fi sancţionate penale decât persoanele care au comis
infracţiuni.
Pe planul dreptului civil însă, există posibilitatea ca răspunderea
pentru o anumită faptă care a generat un anumit prejudiciu, să revină şi altor
persoane decât cele care au comis fapta.
 46

Având în vedere faptul că nu puţine sunt infracţiunile care generează

şi pagube materiale, iar făptuitorii sunt insolvabili, a apărut necesitatea
obiectivă ca şi în procesul penal să existe o parte care răspunde numai din
punct de vedere civil.
Potrivit art. 24 alin. 3 Cod procedură penală, persoana chemată în
procesul penal să răspundă potrivit legii civile, pentru pagubele provocate
prin fapta învinuitului sau inculpatului, se numeşte parte responsabilă
civilmente.
În cazul în care învinuitul sau inculpatul (potrivit legii) nu poate fi
obligat personal la plata despăgubirilor civile, acestea urmează a fi suportate
de partea responsabilă civilmente, iar în ipoteza că învinuitul/inculpatul nu
are bunuri îndestulătoare, partea responsabilă civilmente va răspunde solidar
cu acesta.
Partea responsabilă civilmente are în procesul penal aceeaşi poziţie ca
şi inculpatul, fiind subiect pasiv al acţiunii civile şi poate fi obligată la plata
despăgubirilor numai pentru daunele provocate de fapta penală respectivă,
nu şi pentru alte obligaţii ale inculpatului (ex.plata unei pensii de
întreţinere).
Calitatea de parte responsabilă civilmente o pot avea atât persoanele
fizice cât şi persoanele juridice, însă nu orice persoană poate fi chemată în
procesul penal să răspundă civil pentru prejudiciile materiale cauzate prin
infracţiunile săvârşite de învinuit/inculpat, ci numai acele persoane la care se
referă art. 1000 Cod civil şi Legea nr. 22/1969 :
- părinţii pentru faptele ilicite săvârşite de copiii lor minori;
- comitenţii pentru prejudiciile cauzate de prepuşii lor în funcţiile
încredinţate;
 47

- institutorii şi meşteşugarii pentru prejudiciile cauzate de elevii şi

ucenicii aflaţi sub supravegherea lor;
- persoanele care îndeplinesc funcţii de conducere, precum şi orice
alte persoane care s-au făcut vinovate de angajarea, trecerea sau
menţinerea în funcţie a unui gestionar fără respectarea condiţiilor
legale de vârstă, studii şi stagiu, precum şi a disp. referitoare la
antecedentele penale ale acestuia;
- persoanelor privitor la care s-a constatat, printr-o hotărâre
judecătorească, faptul că au dobândit de la un gestionar bunuri
sustrase de acesta din avutul public şi că le-au dobândit în afara
obligaţiilor de serviciu ale gestionarului, cunoscând că acesta
gestionează astfel de bunuri;
- persoanele care au constituit o garanţie pentru gestionar.
Introducerea în procesul penal a persoanei responsabile civilmente
poate avea loc, la cerere sau din oficiu, fie în cursul urmăririi penale, fie în
faţa instanţei de judecată până la citirea actului de sesizare.
La prima instanţă, persoana responsabilă civilmente poate interveni în
procesul penal până la terminarea cercetării judecătoreşti, luând procedura
din stadiul în care se află în momentul intervenţiei.
Chemarea unor persoane în proces, ca părţi responsabile civilmente,
nu se poate face la cererea inculpatului, deoarece solidaritatea este prevăzută
de lege în interesul creditorului, iar nu al debitorilor, care pot fi urmăriţi,
oricare dintre ei, până la concurenţa întregii pagube. Deci, introducerea părţii
responsabile civilmente în proces la cerere nu poate avea loc decât ca urmare
a demersului părţii civile, deoarece este un drept al acesteia şi nu al
inculpatului.
 48

În ceea ce priveşte acţiunea civilă, persoana responsabilă civilmente

are toate drepturile pe care legea le prevede pentru învinuit sau inculpat.
În acest sens, partea responsabilă civilmente se poate folosi de întregul
material probator existent în cauză, pentru a dovedi că acţiunea civilă nu este
întemeiată sau că daunele pretinse de partea civilă pentru pagubele produse
prin infracţiune sunt exagerate.
Potrivit art. 174 alin. 1 Cod proc.pen. atunci când nu participă la
proces, partea responsabilă civilmente poate fi reprezentată.
Printre drepturile fundamentale ale cetăţenilor înscrise în Constituţie,
se numără şi dreptul de apărare. În art. 24 pct. 2 se precizează că în tot cursul
procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din
oficiu.
Organele judiciare au obligaţia să încunoştiinţeze pe învinuit/inculpat
despre fapta pentru care este învinuit, încadrarea juridică a acesteia şi să-i
asigure posibilitatea pregătirii şi exercitării apărării.
În cadrul raporturilor juridice procesuale penale, organele judiciare se
află într-o situaţie superioară faţă de inculpat, datorită pregătirii
profesionale şi calităţii oficiale. Pentru a echilibra această situaţie, legea prin
intermediul dreptului la apărare dă dreptul inculpatului să fie ajutat, sfătuit şi
îndrumat pentru a-şi dovedi nevinovăţia sau adevărata vină de un
profesionist în materie, adică de un avocat.
Potrivit legii, dreptul de apărare nu îl are numai inculpatul, ci toate
părţile care participă la procesul penal. – art. 6 alin. 4 Cod proc.pen.
Spre deosebire de organele judiciare sau de părţi, apărătorul are în
procesul penal o poziţie mai aparte în sensul că el nu are în cauză un interes
direct şi nu acţionează în nume propriu, ci în numele părţii pe care o apără.
 49

Faptul că apărătorul se situează pe poziţia procesuală a părţii pe care o

apără, putând de regulă exercita toate drepturile acestei părţi, nu este de
natură a-i conferi acestuia calitatea de parte în proces, lucru evidenţiat de
prevederile art. 23-24 Cod proc.pen.
Potrivit normelor procesuale, calitatea de apărător o poate avea numai
un avocat care îndeplineşte condiţiile cerute de lege pentru a exercita această
profesie, el având o contribuţie importantă la soluţionarea cauzei, astfel că
se consideră printre principalii participanţi la procesul penal.
Art. 11 din Legea nr. 51/1995, republicată, pentru organizarea şi
exercitarea profesiei de avocat, se arată că poate fi membru al barourilor din
România cel care îndeplineşte următoarele condiţii :
- este cetăţean român, domiciliat în România, are exerciţiul
drepturilor civile şi politice şi nu exercită o profesie autorizată sau
salarizată într-o altă ţară;
- este licenţiat al unei facultăţi de drept sau doctor în drept;
- nu se găseşte în vreunul dintre cazurile de nedemnitate prevăzute
de lege.
Potrivit art. 16 alin. 1 din Legea nr. 51/1995, republicată, dreptul de
primire în profesie se obţine pe baza unui examen dar pot fi scutite de
examen următoarele persoane :
- titularul diplomei de doctor în drept;
- cel care, anterior sau la data primirii în profesia de avocat a
îndeplinit funcţia de judecător, procuror, notar, consilier juridic sau
jurisconsult timp de cel puţin 10 ani.
La începutul exercitării profesiei, avocatul efectuează în mod
obligatoriu un stagiu de pregătire profesională cu durata de 2 ani, timp în
care are calitatea de avocat stagiar, după care va susţine examenul de
 50

definitivare şi dacă este respins de două ori de la acest examen, va fi exclus

din profesie.
Foştii magistraţi nu pot pune concluzii la instanţele unde au
funcţionat, iar foştii procurori şi cadre de poliţie nu pot acorda asistenţă
juridică la organele de urmărire penală din localitate, timp de doi ani de la
încetarea funcţiei respective.
Profesia de avocat nu poate fi exercitată la instanţa de judecată sau la
parchetul unde soţul avocatului sau ruda ori afinul său până la gradul al
treilea inclusiv îndeplineşte funcţia de magistrat – art. 20 alin. 1 din Legea
nr. 51/1995, republicată.
Avocatul stagiar poate pune concluzii numai la judecătorii.
În exercitarea profesiei avocatul este independent, se supune numai
legii, statutului şi regulilor eticii profesionale. El apără şi promovează
drepturile şi libertăţile omului.
Avocatul are dreptul să asiste şi să reprezinte persoanele fizice şi
juridice în faţa tuturor instanţelor, autorităţilor şi instituţiilor, precum şi a
altor persoane care au obligaţia să permită şi să asigure desfăşurarea
nestingherită a activităţii acestuia în condiţiile legii – art. 2 şi 3 din Legea nr.
51/1995, republicată.
Pentru a deveni apărător avocatul trebuie să fie ales de parte sau
desemnat din oficiu. În acest sens, baroul asigură asistenţă judiciară în toate
cazurile în care apărarea este obligatorie potrivit legii. Orice persoană are
dreptul să-şi aleagă în mod liber avocatul, iar acesta are dreptul şi obligaţia
de a stărui pentru realizarea liberului acces la justiţie şi pentru un proces
echitabil.
Normele procesual penale dau posibilitatea fiecăreia dintre părţi de a-
şi face apărarea aşa cum crede de cuviinţă. Dacă partea socoteşte necesar are
 51

posibilitatea să ceară sprijinul unui avocat care prin calificarea profesională

şi cunoştinţele sale juridice de specialitate, poate acorda asistenţă juridică
care este o componentă a dreptului de apărare şi constă în faptul că
apărătorul, prin participarea sa în cadrul procesului penal îndrumă, sprijină şi
lămureşte, sub toate aspectele procesuale, partea pe care o apără, folosind în
acest scop toate mijloacele legale.
În cursul procesului penal, organele judiciare sunt obligate să asigure
părţilor deplina exercitare a drepturilor procesuale, deci şi dreptul de apărare
(art. 6 alin. 2 şi 4 Cod procedură penală) şi au obligaţia să încunoştiinţeze pe
învinuit sau inculpat că are dreptul de a fi asistat de un apărător în tot cursul
urmăririi penale şi al judecăţii, iar în condiţiile şi în cazurile prevăzute de
lege organele judiciare sunt obligate să ia măsuri pentru asigurarea din oficiu
a asistenţei juridice.
Folosirea dreptului de apărare este facultativă, în sensul că părţile sunt
libere să hotărască dacă apelează la un apărător sau nu.
În art. 171 alin. 2 şi urm., se arată că asistenţa juridică este obligatorie
când învinuitul sau inculpatul este minor, militar cu termen redus, rezervist
concentrat sau mobilizat, elev al unei instituţii militare de învăţământ,
internat într-un centru de reeducare sau într-un institut medical-educativ, ori
când este arestat, chiar în altă cauză ori când organul de urmărire penală sau
instanţa apreciază că învinuitul ori inculpatul nu şi-ar putea face singur
apărarea, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege.
În cursul judecăţii, asistenţa juridică este obligatorie şi în cauzele în
care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă
sau pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare – art. 171 alin. 3, modificat
prin Legea nr. 281/2003).
 52

În toate cazurile enumerate mai sus dacă învinuitul/inculpatul nu şi-a

ales un apărător, organele judiciare au obligaţia să ia măsuri pentru
desemnarea unui apărător din oficiu.
Potrivit art. 171 alin. 41 Cod proc.pen., în ipoteza în care asistenţa
juridică este obligatorie, dacă apărătorul ales absentează nejustificat la două
termene consecutive, după caz, la data stabilită pentru efectuarea unui act de
urmărire penală sau la termenul de judecată fixat, îngreunând astfel în mod
voit desfăşurarea şi soluţionarea procesului penal, organul judiciar
desemnează un apărător din oficiu care să-l înlocuiască, acordându-i timpul
necesar pentru pregătirea apărării, care nu poate fi mai mic de 3 zile, cu
excepţia soluţionării cererilor privind arestarea preventivă, unde termenul nu
poate fi mai mic de 24 de ore.
Delegaţia apărătorului desemnat din oficiu încetează la prezentarea
apărătorului ales. Atunci când la judecarea cauzei apărătorul lipseşte şi nu
poate fi înlocuit în condiţiile alin. 41, cauza se amână.
Potrivit art. 173 alin. 3 Cod procedură penală, atunci când instanţa
apreciază că din anumite motive celelalte părţi, respectiv partea vătămată,
partea civilă sau partea responsabilă civilmente nu şi-ar putea face singure
apărarea, dispune din oficiu sau la cerere luarea măsurilor pentru
desemnarea unui apărător. În tot cursul judecăţii apărătorul exercită
drepturile părţii pe care o asistă.
În conformitate cu prevederile art. 172 Cod procedură penală, în
cursul urmăririi penale, apărătorul învinuitului sau inculpatului are dreptul să
asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală şi poate formula cereri şi
depune memorii. Această reglementare este aplicabilă şi în ceea ce priveşte
apărătorul părţii vătămate, părţii civile ori al părţii responsabile civilmente,
care, potrivit art. 173 alin. 1 Cod procedură penală are dreptul de a asista la
 53

efectuarea oricărui act de urmărire penală, poate formula cereri şi poate

depune concluzii.
Lipsa apărătorului nu împiedică efectuarea actului de urmărire penală,
dacă există dovada că apărătorul a fost încunoştiinţat de data şi ora efectuării
actului.
Ori de câte ori asistenţa juridică este obligatorie, organul de urmărire
penală va asigura prezenţa apărătorului la ascultarea inculpatului.
Legea dă dreptul celui reţinut ori arestat să ia contact cu apărătorul
său, în condiţii de confidenţialitate.
La prelungirea duratei arestării de către instanţa de judecată, luarea de
contact cu apărătorul nu poate fi interzisă, iar la prezentarea materialului de
urmărire penală aceasta este obligatorie.
Dacă în cursul urmăririi penale, cererile apărătorului sunt respinse în
total sau în parte, acesta poate face plângere potrivit art. 275 alin. 1 Cod
procedură penală.
În situaţiile prev. de art. 172 alin. 2, 4 şi 5 Cod proc.pen., procurorul
este obligat să rezolve plângerea în cel mult 48 de ore.
Potrivit art. 275 alin. 1 Cod proc.pen. precizează că orice persoană
poate face plângere împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală, dacă
prin acestea s-a adus o vătămare intereselor sale legitime.
În cursul judecăţii, apărătorul are dreptul să asistente pe inculpat, să
exercite drepturile procesuale ale acestuia, iar în cazul când inculpatul este
arestat, să ia contact cu acesta – art. 172 alin. 7 Cod proc.pen.
Apărătorul ales sau desemnat din oficiu este obligat să asigure
asistenţa juridică a învinuitului sau inculpatului iar pentru nerespectarea
acestei obligaţii, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată poate
 54

sesiza conducerea baroului de avocaţi spre a lua măsuri – art. 172 alin. ultim
Cod proc.pen.
În cursul judecăţii, apărătorul exercită drepturile părţii pe care o asistă.
Potrivit art. 189 Cod proc.pen., cheltuielile necesare pentru retribuirea
apărătorilor se acoperă din sumele avansate de stat sau plătite de părţi.

Chestionar
1) Care sunt participanţi în procesul penal ?
2) Ce sunt succesorii ?
3) Ce sunt reprezentanţii ?
4) Ce sunt substituiţii procesuali ?
5) Definiţi organele judiciare şi comentaţi conţinutul acestora.
6) Care sunt părţile în procesul penal ?
7) Care sunt obligaţiile inculpatului ?
8) Momentul până la care se efectuează constituirea de parte
civilă.
9) Condiţiile dobândirii profesiei de avocat;
10) Obligaţiile apărătorului din oficiu.

ACŢIUNEA PENALĂ ŞI ACŢIUNEA

CIVILĂ ÎN PROCESUL PENAL

Aducerea conflictului de drept în faţa Justiţiei reclamă existenţa unui

instrument a unui mijloc legal exercitabil în limitele şi în conformitate cu
prevederile legale.
 55

Acest instrument (mijloc legal) este acţiunea în justiţie.

Acţiunea în justiţie are ca scop aducerea înaintea justiţiei a
conflictului de drept pentru soluţionare.
Definiţie. Se numeşte acţiune în justiţie (acţiunea judiciară) mijlocul
(instrumentul) juridic prin care o persoană este trasă la răspundere în faţa
instanţelor judecătoreşti pentru a fi obligată să suporte constrângerea de stat
corespunzătoare normei de drept încălcate.
Dreptul la acţiune diferă de „dreptul lezat”.
Dreptul la acţiune este un drept virtual înscris în norma care ocroteşte
o anumită valoare socială.
Dreptul lezat priveşte în mod concret valoarea socială în legătură cu
care este constituit.
Atât timp cât o normă juridică nu este încălcată dreptul la acţiune
poate rămâne un drept virtual pe întreaga durată a existenţei acelei norme.
Cererea în justiţie este un act procesual menit să valorifice un drept
preexistent conţinut în norma juridică încălcată.
Factorii acţiunii
Acţiunea în justiţie este condiţionată de existenţa anumitor factori
necesari în vederea justei aplicări a normelor procesuale.
1)Temeiul acţiunii este sursa sau izvorul acesteia şi se prezintă sub
două forme: temeiul de fapt şi temeiul de drept;
Temeiul de drept rezultă din existenţa normei juridice care prevede
fapta ilicită şi dreptul la acţiune.
Temeiul de fapt îl constituie însăşi fapta prin care s-a încălcat norma
de drept.
 56

2) Obiectul acţiunii în justiţie - tragerea la răspundere juridică a

persoanei care prin acţiunea sau inacţiunea sa a încălcat o anumită normă de
drept.
3) Subiecţii acţiunii sunt subiecţii împrejurării juridice de conflict care
este adus în faţa instanţei.
4) Aptitudinea funcţională a acţiunii în justiţie reprezintă toate actele
procesuale care pot lua naştere prin exercitarea acţiunii (ex. decesul
făptuitorului, amnistia, prescripţia).
- trebuie să existe atât în momentul punerii ei în mişcare cât şi după
aceea.
Acţiunile ce se pot exercita în procesul penal
Acţiunea penală se poate exercita în tot cursul procesului penal şi are
ca obiect tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit
infracţiuni.
Acţiunea civilă poate fi alăturată acţiunii penale în cadrul procesului
penal prin constituirea persoanei vătămate ca parte civilă şi are ca obiect
tragerea la răspunderea civilă a inculpatului şi a părţilor responsabile
civilmente pentru repararea prejudiciului material şi a daunelor morale
pricinuite prin infracţiune.
Acţiunea penală poate fi exercitată numai în cadrul procesului penal.
Acţiunea civilă dacă nu este alăturată acţiunii penale şi exercitată în
cadrul procesului penal poate fi exercitată şi în faţa instanţei civile.
De regulă, acţiunea civilă nu poate fi exercitată în cadrul procesului
penal care nu există o acţiune penală pusă în mişcare.
Excepţie - situaţiile în care acţiunea penală se stinge în faţa instanţei
penale care este obligată să soluţioneze în continuare acţiunea civilă.
 57

- situaţia în care instanţa penală este sesizată în căile de atac numai în

latura penală.

ACŢIUNEA PENALĂ
- este instrumentul juridic prin intermediul căruia se deduce în faţa
organelor judiciare raportul conflictual de drept penal în vederea realizării
scopului procesului penal;
- este mijlocul prin care se realizează în justiţie tragerea la
răspunderea penală şi pedepsirea inculpaţilor;
- acţiunea penală nu se naşte din săvârşirea infracţiunii ci din norma
juridică prin care o anumită faptă este considerată ca infracţiune.
Obiectul acţiunii penale - constă în tragerea la răspundere penală a
persoanelor care au săvârşit infracţiuni.
Acţiunea penală se pune în mişcare prin actul de inculpare prevăzut de
lege şi se poate exercita în tot cursul procesului penal.
- a nu se confunda cu scopul procesului penal care priveşte judecarea
şi pedepsirea celor ce se fac vinovaţi de încălcarea legii penale.
Subiecţii acţiunii penale
Odată cu săvârşirea infracţiunii apare un raport juridic de drept penal
substanţial în care subiect activ este infractorul iar subiect pasiv generic este
societatea respectiv statul cu dreptul său de tragere la răspunde penală.
Persoana vătămată prin infracţiunea este subiect pasiv secundar iar
dacă se constituie parte vătămată devine subiect activ tot secundar al acţiunii
penale.
 58

Subiecţii acţiunii penale - subiecţii activi - principali (statul)

- secundari (partea
vătămată)
- subiecţi pasivi - inculpaţii (autori,
instigatori,
complice)
Trăsăturile acţiunii penale
1. Acţiunea penală aparţine statului
2.Acţiunea penală este obligatorie - actele necesare desfăşurării
procesului penal se îndeplinesc din oficiu afară de cazul când prin lege se
dispune altfel.În toate situaţiile în care organele judiciare sunt sesizate
despre săvârşirea unei infracţiuni au obligaţia să verifice dacă sunt probe sau
indicii temeinice cu privire la săvârşirea infracţiunii.
Excepţie plângere prealabilă a persoanei vătămate.
3) Acţiunea penală este indivizibilă - săvârşirea infracţiunii dă naştere
la un drept unic la acţiune, într-o cauză penală va exista o singură acţiune
indiferent de numărul participanţilor la fapta penală.
Punerea în mişcare a acţiunii penale şi exercitarea acestuia are loc faţă
de participanţii cunoscuţi dar în caz de descoperire şi a altor participanţi pe
parcursul procesului penal acţiunea penală va fi extinsă şi asupra acestora.
Extinderea poate interveni atât în faza de urmărire penală cât şi în faza
de judecată.
Caracterul indivizibil al acţiunii se manifestă şi în cazurile de plângere
prealabilă a persoanei vătămate în sensul că fapta comisă atrage răspunderea
penală a tuturor participanţilor la săvârşirea ei chiar dacă plângerea
prealabilă s-a făcut sau se menţine cu privire numai la unul dintre aceştia.
 59

Împăcarea părţilor este o excepţie de la procesul indivizibilităţii,

întrucât este un act personal şi produce efecte numai faţă de cei între care a
intervenit.
4) Acţiunea penală este individuală (personală)
- răspunderea penală este individuală şi deci şi acţiunea penală este
personală, nimeni nu poate cere să fie subiect pasiv al acţiunii penale alături
de inculpat sau în locul acestuia.

Momentele acţiunii penale.

- etape pe care trebuie să le parcurgă acţiunea penală.
1)Punerea în mişcare a acţiunii penale = înseamnă a efectua actul
procesual prevăzut de lege prin care se formulează împotriva unei persoane
determinate învinuirea de săvârşire a unei infracţiuni şi de declanşează
activitatea de tragere la răspunderea penală a acesteia.
Punerea în mişcare a acţiunii penale se face prin actul de inculpare
prevăzut de lege respectiv : ordonanţă, rechizitoriu, declaraţie verbală sau
încheiere.
Titularul principal al funcţiei de inculpare este procurorul, el are
dreptul de a pune în mişcare acţiunea penală în majoritatea cazurilor.
Sunt situaţii anume prevăzute de lege când acţiunea penală este pusă
în mişcare şi de instanţa de judecată.
În faza de urmărire penală atunci când organul de cercetare penală
consideră că sunt temeiuri pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, face
propuneri în acest sens pe care le înaintează procurorului.
După examinarea dosarului, procurorul se pronunţă asupra punerii în
mişcare a acţiunii penale prin ordonanţă - care trebuie să cuprindă pe lângă
menţiunile prev.de art. 203 Cod procedură penală, date cu privire la
 60

persoana inculpatului, fapta pentru care este învinuit şi încadrarea juridică a

acestuia.
Dacă acţiunea penală nu a fost pusă în mişcare în cursul urmăririi
penale, procurorul dă rechizitoriu prin care pune în mişcare acţiunea penală
şi dispune trimiterea în judecată.
Atunci când participă la judecată, procurorul poate cere extinderea
procesului penal pentru alte fapte sau cu privire la alte persoane. Într-o astfel
de situaţie, procurorul pune în mişcare acţiunea penală printr-o declaraţie
verbală ce va fi consemnată de instanţă în încheiere prin care se hotărăşte în
legătură cu extinderea procesului penal.
Dacă procurorul nu participă la judecată şi sunt întrunite condiţiile
prev. de art. 336 Cod procedură penală instanţa extinde din oficiu procesul
penal printr-o încheiere care va constitui şi actul de inculpare respectiv de
punere în mişcare a acţiunii penale pentru alte fapte.
În cazul infracţiunii prev. de art. 279 alin. 2 lit. a Cod procedură
penală persoana vătămată se poate adresa prin plângere prealabilă direct
instanţei de judecată care va pune în mişcare acţiunea penală printr-o
încheiere la primul termen de judecată.
Atunci când persoana vătămată se adresează cu plângere prealabilă
organele de cercetare penală sau procurorului, sarcina de a pune în mişcare
acţiunea penală revine tot procurorul.
Momentul începerii procesului penal respectiv al începerii urmăririi
penale nu trebuie confundat cu momentul punerii în mişcare a acţiunii
penale.
Urmărirea penală poate fi începută in rem (adică numai cu privire la
faptă) chiar dacă nu este cunoscut făptuitorul pe când acţiunea penală nu
poate fi pusă în mişcare decât în cadrul procesului penal şi se face in
 61

personam - fapt ce presupune cunoaşterea persoanei care urmează a fi trasă

la răspunderea penală.
Persoana împotriva căreia s-a pus în mişcare acţiunea penală capătă
calitatea de parte în procesul penal şi se numeşte inculpat.
2) Exercitarea acţiunii penale
Odată pusă în mişcare, acţiunea penală poate fi exercitată în tot cursul
procesului penal.
Sarcina exercitării acţiunii penale revine subiecţilor activi care au
drepturi şi obligaţii de a efectua toate actele procesuale şi procedurale
necesare în vederea realizării scopului procesului penal.
În cursul urmăririi penale exercitarea acţiunii penale se face de către
procuror şi organele de cercetare penală cărora li se alătură şi persoana
vătămată dar numai în cazurile când potrivit legii plângerea prealabilă se
introduce la organul de urmărire penală.
Procurorul exercită, în principal, acţiunea penală şi în faza de
judecată.
Atunci când nu participă procurorul la judecată acţiunea penală va fi
exercitată de partea vătămată (susţinută de procuror) care poate participa la
judecată dacă doreşte acest lucru.
3) Stingerea şi epuizarea acţiunii penale
Există situaţii în care acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare sau
dacă a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată.
Acţiunea penală odată pusă în mişcare şi exercitată are ca punct final
o soluţie dată de către organele judecătoreşti (de condamnare, de achitare
sau de încetare a procesului penal).
Acţiunea penală se poate stinge şi pe parcursul urmăririi penale dacă
se constată că aptitudinea funcţională a fost înlăturată de una din cauzele
 62

expres prevăzute de lege. Într-o asemenea situaţie procurorul poate da una

din următoarele soluţii :
- scoaterea de sub urmărire penală;
- încetarea urmăririi penale;
- clasarea cauzei penale.
Cazurile în care acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare sau dacă a
fost pusă în mişcare nu poate fi exercitată sunt prevăzute în art. 10 Cod
procedură penală.
1) Cazurile în care acţiunea penală este lipsită de temei
a) Fapta nu există (art. 10 lit. a Cod procedură penală)
Soluţii : - scoaterea de sub urmărire penală (în faza de urmărire
penală)
- achitarea (în faza de judecată)
b) Fapta nu este prevăzută de legea penală (art. 10 lit. b Cod

procedură penală)
- fapta există, a fost comisă, dar nu este prevăzută de legea penală;
- fapta prezintă pericol, este săvârşită cu vinovăţie, dar nu e
prevăzută de legea penală;
- fapta atrage răspunderea disciplinară, contravenţională etc.
Soluţii
În faza de urmărire penală - dacă există învinuit sau inculpat, în cauză
se va dispune scoaterea de sub urmărirea penală;
- dacă nu există învinuit sau inculpat în cauză se va dispune clasarea.
În faza de judecată - instanţa va pronunţa achitarea inculpatului.
b1) Fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni (art.
10 lit. b1 Cod procedură penală).
Soluţii
 63

- în cursul urmăririi penale - scoaterea de sub urmărire penală;

- în faza de judecată - achitarea.
c) Fapta nu a fost săvârşită de învinuit sau inculpat (art. 10 lit. c Cod
procedură penală).
Acţiunea penală poate fi exercitată numai „in personam”, adică
împotriva unei persoane, împotriva făptuitorului.
- fapta există în materialitatea ei, constituie infracţiune, există
răspundere penală dar acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare sau
exercitată împotriva învinuitului sau inculpatului deoarece îi lipseşte
aptitudinea funcţională urmând a fi îndreptată împotriva adevăratului
făptuitor.
Soluţii
- în faza de urmărire penală - scoaterea de sub urmărire penală;
- în faza de judecată - achitarea.
d) Faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii
(art. 10 lit. d Cod procedură penală).
Soluţii
- în faza de urmărire penală - dacă există învinuitul sau inculpatul în
cauză - cauza va fi clasată;
- în faza de judecată - achitarea.
e) Există vreuna din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei
(art. 10 lit. e Cod procedură penală) - legitima apărare, situaţia de
necesitate, constr.fizică şi morală, cazul fortuit, responsabilitatea, beţia
involutară completă, minoritatea făptuitorului, eroarea de fapt, darea
de mită prin constrângere.
Soluţii
- la urmărirea penală - scoaterea de sub urmărirea penală;
 64

- la instanţă – achitarea

Cazurile în care acţiunea penală poate fi exercitată

numai în anumite condiţii sau este lipsită de obiect

Art. 10 lit. f - lipseşte plângerea prealabilă a persoanei vătămate,

autorizarea sau sesizarea organului competent ori altă condiţie prevăzută de
lege necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale.
Soluţii
- urmărirea penală - încetarea urmăririi penale sau clasarea după caz;
- judecata - încetarea procesului penal;
Art. 10 lit. g - a intervenit amnistia, prescriptia sau decesul
faptuitorului
Amnistia înlăturării răspunderea penală pentru fapta săvârşită iar dacă
intervine după condamnare înlătură consecinţele condamnării.
- nu produce efecte asupra acţiunii civile.
Prescripţia înlăturării răspunderii penale cu excepţia infracţiunii contra
păcii şi omenirii.
Atât în cazul amnistiei cât şi al prescripţiei învinuitului, inculpatul
poate cere continuarea procesului penal şi dacă se constată unul din cazurile
prev. de art. 10 lit. a - e Cod penal procurorul dispune scoaterea de sub
urmărirea penală iar instanţa - achitarea.
În orice alte situaţii procurorul, dispune încetarea urmăririi penale iar
instanţa - încetează procesul penal.
 65

Dacă la insistenţele inculpatului procesul penal continuă şi acesta este

găsit nevinovat - condamnarea lui nu este posibilă.
- decesul făptuitorului - răspunderea penală este strict personală,
nimeni nu poate fi tras la răspundere penală pentru faptele acestuia.
Soluţii
- urmărirea penală - încetează urmărirea penală;
- judecata - încetează procesul penal.
- Art. 10 lit. h Cod procedură penală - a fost retrasă plângerea
prealabilă, părţile s-au împăcat în cazul infracţiunii pentru care retragerea
plângerii sau împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.
Soluţii
- la urmărirea penală - încetarea urmăririi penale;
- la judecată - încetarea procesului penal.
- Art. 10 lit. i Cod procedură penală s-a dispus înlocuirea răspunderii
penale.
Soluţie - încetarea procesului penal
- art. 90 alin. 1 Cod penal poate dispune înlocuirea răspunderii penale
cu o răspundere care atrage o sancţiune cu caracter administrativ;
- cazurile de înlocuire a răspunderii penale (unde fapta este
infracţiune) nu trebuie confundate cu situaţiile prev. la art. 10 lit. b Cod
procedură penală unde fapta nu este infracţiune datorită lipsei unei trăsături
esenţiale a infracţiunii şi anume pericolul social.
Potrivit noilor modificări aduse prin Legea nr. 356/2006 art. 10
litera g are următorul curprins:„ a intervenit amnistia, prescripţia ori
decesul făptuitorului sau după caz, radierea persoanei juridice atunci
când are calitatea de făptuitor.
Art. 10 litera i indice 1 a fost introdus prin Legea nr. 281/2003.
 66

Art. 11 litera c a fost modificat în sensul că a fost înlăturată litera i

indice 1 Cod procedură penală.
Art. 13 alineatul 3 a fost modificat prin Legea nr. 356/2006 în
sensul că a fost înlăturat litera i indice 1.
Acţiunea civilă
- reprezintă mijlocul legal de protejare prin constrângere judiciară a
drepturilor civile încălcate.
- Acţiunea civilă este instrumentul juridic prin intermediul căruia o
persoană care a suferit un prejudiciu material prin infracţiune solicită
repararea acestuia în cadrul procesului penal declanşat ca urmare a
constatării infracţiunii respective.
- dreptul la acţiune se naşte ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni;
- se exercită în faţa organelor judiciare penale;
- de regulă se exercită la cererea persoanei prejudiciate prin
infracţiune sau a reprezentanţilor acesteia;
- este facultativă în sensul că persoana prejudiciată are latitudinea de a
cere repararea pagubei.
Trăsături
1) acţiunea civilă este disponibilă
- pornirea acţiunii civile se face ca urmare a cererii persoanei
prejudiciate cu excepţia cazurilor când este pusă în mişcare din oficiu;
- în timpul procesului penal partea civilă are dreptul de a renunţa la
calitatea sa, fapt ce atrage stingerea acţiunii civile.
Excepţii
1) când cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu
sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă;
 67

2) când instanţa dispune cu privire la restituirea lucrului, desfiinţarea

totală sau parţială a unui înscris sau restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii
infracţiunii;
- irevocabilitatea acordului dat de inculpat cu privire la suportarea
pretenţiilor civile ale părţii civile;
- pretenţiile părţii civile trebuie dovedite.
2) Acţiunea civilă este accesorie acţiunii penale
- dacă există acţiune penală pusă în mişcare acţiunea civilă nu poate
exista.
- nu poate fi exercitată decât faţă de inculpat şi partea responsabilă
civilmente şi moştenitorii lor;
- dacă acţiunea civilă şi acţiunea penală se exercită concomitent dar la
instanţe diferite (separate) acţiunea penală are prioritate (penalul ţine în loc
civilul).
3) Acţiunea civilă este divizibilă - poate fi exercitată numai împotriva
celor care pot răspunde civil.
4) Acţiunea civilă nu este individuală - poate fi îndreptată împotriva
inculpatului, partea responsabilă civilmente sau moştenitorii acestora.
Obiectul acţiunii civile în procesul penal
Tragerea la răspundere civilă a inculpatului şi partea responsabilă
civilmente trebuie să privească anumite pretenţii ale persoanei vătămate care
s-a constituit parte civilă iar aceste pretenţii să tindă la justa reparare a
pagubei suferite de partea civilă ca urmare a săvârşirii infracţiunii.
Repararea pagubei produse prin infracţiune se face, potrivit legii civile
astfel :
- în natură, ca regulă generală;
 68

- prin plata unor despăgubiri băneşti, atunci când repararea în natură

nu este posibilă.
Repararea în natură are loc prin :
1)restituirea lucrurilor - procurorul şi instanţa pot dispune restituirea
lucrurilor ridicate de la învinuit sau inculpat ori de la persoana care le avea
în păstrare cu excepţia celor la care face referire art. 118 lit. l Cod penal dacă
aceştia sunt proprietatea persoanei vătămate ori au fost luate pe nedrept din
posesia sau detenţia sa şi dacă prin restituire nu se stinghereşte aflarea
adevărului şi justa soluţionare a cauzei.
Dacă prin restituirea lucrurilor nu se acoperă integral prejudiciul
cauzat prin infracţiune, inculpatul urmează a fi obligat la plata unor
despăgubiri până la acoperirea integrală a pagubei.
2) Prin restabilirea situaţiei anterioare
- procurorul sau instanţa poate lua măsuri de restabilire a situaţiei
anterioare săvârşirii infracţiunii iar restabilirea este posibilă.
3) Prin desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris care a cauzat un
prejudiciu se poate face numai prin hotărâre judecătorească.
4) Prin orice alt mijloc de reparare în natură

Repararea pagubei prin plata

unor despăgubiri băneşti

- despăgubire bănească - acea sumă de bani ce reprezintă valoarea

integrală a prejudiciului;
- art. 14 alin. 2 lit. b Cod procedură penală - repararea pagubei se face
prin plata unei despăgubiri băneşti atunci când
 69

1) repararea în natură nu este cu putinţă;

2) prin repararea în natură nu s-a acoperit integral paguba;
3) când se acordă despăgubiri băneşti pentru folosul de care a fost
lipsită partea civilă;
Repararea daunelor morale
În prezent, prin modificarea Codului de procedură penală prin Legea
nr. 281/2003 s-a reglementat în mod expres posibilitatea de a se repara
daunele morale cauzate prin săvârşirea infracţiunii .
- art. 14 alin. 5 Cod procedură penală;
- evaluarea în bani a daunelor morale este, în principiu, greu de
stabilit;
- nu se stabileşte arbitrar existând criterii de apreciere aproximativ
(ex. importanţa prejudiciului moral, durata şi intensitatea durerilor
fizice sau psihice, tulburările şi neajunsurile suferite de victima
prejudiciului moral).
Subiecţii acţiunii civile în procesul penal
Subiectul activ este persoana care a suferit prejudiciul material sau
moral produs prin infracţiune.
Subiectul pasiv este inculpatul şi partea responsabilă civilmente.
Art. 21 Cod procedură penală „în caz de deces al uneia din părţi,
acţiunea civilă rămâne în competenţa instanţei penale introducându-se în
cauză moştenitorii acesteia”.
Condiţii pentru exercitarea acţiunii civile
în procesul penal
1) Infracţiunea trebuie să producă un prejudiciu material sau
moral;
 70

2) Între infracţiunea săvârşită şi paguba reclamată şi există un

raport de cauzalitate;
3) Prejudiciul să fie cert.
- este cert când paguba sub aspectul existenţei sale este sigură şi
poate fi evaluată;
- prejudiciul poate fi actual sau viitor.
4) Prejudiciul să nu fi fost reparat.
5) Să existe o manifestare de voinţă din partea celui vătămat în

legătură cu dezdăunarea lui.

Exercitarea acţiunii civile
Dreptul de opţiune în exercitarea acţiunii civile
- are în vedere dreptul persoanei fizice vătămate (cu capacitate deplină
de exerciţiu) de a-şi valorifica pretenţiile civile ce rezultă din infracţiune pe
două căi) :
- calea penală şi
- calea civilă
Dacă acţiunea civilă se exercită din oficiu dreptul la opţiune nu îşi are
aplicabilitate.
Dreptul de opţiune se naşte odată cu punerea în mişcare a acţiunii
penale.
Dreptul de opţiune, în principiu, este irevocabil.
Excepţii
1) dacă acţiunea civilă a fost pornită şi se exercită în cadrul procesului
penal, partea civilă poate părăsi calea penală şi să se adreseze instanţei civile
în următoarele cazuri :
a) când procesul penal a fost suspendat indiferent dacă suspendarea a
avut loc în faza de urmărire penală sau judecată.
 71

b) când s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală, încetarea

urmăririi penale şi când instanţa a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă;
2) dacă persoana vătămată a primit acţiunea în faţa instanţei civile
poate părăsi această instanţă şi să se adreseze organelor de urmărire penală
sau instanţei de judecată atunci când :
a) punerea în mişcare a acţiunii penale a avut loc ulterior primirii
acţiunii civile;
b) când procesul penal a fost reluat după suspendare, scoatere de sub
urmărire penală sau încetarea urmăririi penale.
Părăsirea instanţei civile nu poate avea loc dacă aceasta a pronunţat în
cauză o hotărâre, chiar nedefinitivă.
Pornirea şi exercitarea acţiunii civile la instanţa penală
1) de către partea vătămată, partea civilă - se face prin constituirea
persoanei vătămate ca parte civilă contra învinuitului sau inculpatului şi a
persoanei responsabile civilmente.
- persoana vătămată se poate constitui parte civilă printr-o declaraţie
în tot cursul urmăririi penale şi în faţa instanţei până la citirea actului de
sesizare prin dovedirea pagubei suferite.
2) din oficiu - când cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de
exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă;
- instanţa este obligată să se pronunţe asupra reparării pagubei şi a
daunelor morale chiar dacă persoana vătămată nu se constituie parte civilă.
Rezolvarea acţiunii civile în procesul penal.
- art. 346 alin. 1 Cod procedură penală;
- art. 347 Cod procedură penală.
1) Instanţa admite acţiunea civilă în totul sau în parte;
 72

2) Instanţa respinge acţiunea civilă - art. 346 alin. 3 Cod procedură

penală;
3) Instanţa nu soluţionează acţiunea civilă - art. 346 alin. 4 Cod
procedură penală;
4) Instanţa penală rezolvă separat acţiunea civilă - art. 347 Cod
procedură penală.

A se vedea Decizia nr. I/6 mai 2004 a Î.C.C.J. – Secţiile Unite

A se vedea Decizia nr. XV/2005 a I.C.C.J.
Prin Legea nr. 356/2006 art. 21 alineat 2 s-a modificat în sensul că
„se introduc în cauză succesorii în drepturi” în loc de „se introduce în
cauză unitatea succesoare în drepturi”.

Chestionar
1) Definiţi acţiunea penală;
2) Care sunt trăsăturile acţiunii penale ?
3) Definiţi acţiunea civilă;
4) Care sunt trăsăturile acţiunii civile ?
5) Evidenţiaţi momentele acţiunii penale;
6) Stingerea şi epuizarea acţiunii penale;
7) Cazurile în care este împiedicată exercitarea acţiunii penale;
8) Repararea pagubei cauzată prin infracţiune; Modalităţi;
9) Pornirea şi exercitarea acţiunii civile la instanţa penală;
10) Rezolvarea acţiunii civile în procesul penal.

COMPETENŢA
 73

Felurile competenţei
Noţiunea de competenţă şi felurile ei în procesul penal

Prin competenţă, în general, se înţelege, capacitatea aptitudinea dată

de lege unei autorităţi publice de a desfăşura anumite activităţi şi atribuţiile
ce le are pentru realizarea lor.
În procesul penal, Ministerul Public are capacitatea de a efectua
urmărirea penală, de a supraveghea cercetările penale, de a finaliza
urmărirea penală prin trimiterea în judecată a persoanelor vinovate de
comiterea unei infracţiuni, de a participa la judecarea cauzelor penale.
Instanţele judecătoreşti are puterea de jurisdicţie, de a judeca şi
condamna pe cei vinovaţi de săvârşirea infracţiunii.
Competenţa în materie procesual penală reprezintă capacitatea
recunoscută de lege unui organ judiciar de a urmări, respectiv de a judeca şi
soluţiona o anumită cauză penală cu excluderea de la această activitate
judiciară a celorlalte organe de urmărire penală sau judecătoreşti.
Definiţie competenţa penală a unei instanţe judecătoreşti reprezintă
totalitatea cauzelor penale pe care aceasta este îndrituită (obligată) a le
judeca şi soluţiona.
Aceste delimitări sunt valabile şi pentru organele de urmărire şi
cercetare penală cu precizarea că aici funcţionează principiul „cum poate
mai mult poate şi mai puţin” (în sensul că organul ierarhic superior va putea
îndeplini orice act al organului ierarhic inferior iar procurorul va putea
îndeplini orice act de urmărire penală în cauzele aflate la organul de
cercetare penală sau chiar să preia întreaga cauză, fapt nepermis la instanţa
de judecată).
 74

Organele de cercetare penală şi procurorul efectuează urmărirea

penală iar organele judecătoreşti judecă.
Feluri
Competenţa materială – este determinată de repartiţia cauzelor penale
între organele Ministerului Public şi între diversele organe judecătoreşti în
raport de natura sau gravitatea infracţiunilor care fac obiectul altor cauze.
Prin intermediul acestei competenţe se face repartiţia pe linie verticală
a cauzelor.
Competenţa personală - este dată de repartizarea cauzelor penale între
organele Ministerului Public, pe de o parte, între diferitele categorii de
organe de cercetare penală pe de altă parte şi între instanţele judecătoreşti,
separat, în raport de anumite calităţi pe care le au făptuitorii în momentul
săvârşirii infracţiunilor care fac obiectul acelor cauze.
Competenţa personală se referă la judecata în primă instanţă şi
constituie o excepţie de la principiul egalităţii în faţa legii.
Competenţa teritorială este dată de repartiţia cauzelor penale între
diversele organe judiciare de acelaşi fel, având aceeaşi competenţă materială
şi personală în raport de corelaţia dintre locul săvârşirii faptei (sau alte
circumstanţe de loc) şi circumscripţia teritorială în care organul judiciar îşi
exercită autoritatea.
Competenţa teritorială – se referă atât la judecata în primă instanţă cât
şi la organul de cercetare penală care a instrumentat cauza care poate
determina competenţa teritorială.
Competenţa funcţională – este dată de funcţiile specifice conferite
diferitelor organe judiciare în raport de diversele faze sau etape ale
procesului penal – se mai numeşte – „competenţa după atribuţii”.
 75

Competenţa materială şi competenţa teritorială sunt concurente pentru

că trebuie stabilite deodată atunci când se săvârşeşte o infracţiune şi se pune
problema care instanţa este competentă să judece în primă instanţă.
Dacă făptuitorul avea în momentul comiterii faptei o anumită calitatea
care atrage modificarea competenţei de a judeca în primă instanţă
competenţa după calitatea persoanei ia locul competenţei materiale devenind
concurentă cu competenţa teritorială.
Competenţa ordinară – desemnează, în general, instanţele de bază
care, în principiu, au dreptul de a judeca toate infracţiunile.
Competenţa specială – desemnează celelalte instanţe care sunt
obligate, să judece, prin excepţie, anumite infracţiuni prevăzute în mod
expres de lege (ex. instanţele militare, instanţe pentru căi maritime şi
fluviale).
Competenţa extraordinară – atunci când judecarea unor cauze este
încredinţată datorită unor împrejurări speciale şi pe o perioadă limitată, altor
instanţe judecătoreşti decât cele care judecă în mod obişnuit.
Normele de competenţă materială şi personală sunt absolut imperative
(art. 197 alin. 2 Cod procedură penală) încălcarea lor atrăgând sancţionarea
nulităţii absolute.
Normele de competenţă funcţională au caracter absolut imperativ (art.
39 alin. 1 Cod procedură penală) încălcarea poate fi invocată oricând.
Normele de competenţă teritorială sunt relativ imperative.
Invocarea încălcării competenţei teritoriale trebuie făcută cel mai
târziu până la citirea actului de sesizare a instanţei (art. 39 alin. 2 Cod
procedură penală).
Criterii de determinare a competenţei după materie
 76

- repartizarea cauzelor penale între diferite instanţe judecătoreşti se

face după natura sau gravitatea infracţiunilor care fac obiectul acelor cauze.
- nu toate faptele penale au acelaşi grad de periculozitate sau de
complexitate astfel că judecarea lor este atribuită unor instanţe diferite;
- se are în vedere valoarea socială ocrotită prin incriminarea faptei
săvârşite (relaţiile sociale care formează obiectul juridic specific al
infracţiunii).
- se are în vedere gravitatea pedepsei prevăzute de lege pentru acea
infracţiune.
- natura sau gravitatea infracţiunilor stabilesc competenţa între
categoriile de instanţe (militare, civile) şi în cadrul acestora între instanţe
judecătoreşti de grade ierarhice diferite.
- competenţa materială se referă la judecarea în primă instanţă şi
împarte cauzele penale, în cadrul fiecărei categorii de instanţe judecătoreşti,
pe linie verticală.
Criterii de determinare a competenţei după calitatea persoanei
- este calitatea pe care a avut-o făptuitorul în momentul comiterii
faptei.
- nu este importantă dobândirea ulterioară a calităţii ori pierderea ei
(legea poate deroga de la această regulă).
Criterii de determinare a competenţei teritoriale
Criteriul este dat de repartiţia cauzelor penale între diversele instanţe
judecătoreşti având aceeaşi competenţă materială în raport de corelaţia între
locul săvârşirii infracţiunii şi circumscripţiile teritoriale în care instanţele îşi
exercită jurisdicţia.
Competenţa jurisdicţională se referă la judecata în primă instanţă
întrucât excepţia Curţii Supreme de Justiţie şi Curţii Militare de Apel care
 77

au competenţă teritorială pe întreg teritoriul ţării celelalte instanţe judecă au

o circumscripţie teritorială.
Criterii :
1) locul săvârşirii infracţiunii – în competenţa teritorială a unei
instanţe intră toate infracţiunile (de competenţa ei materială) ce se săvârşesc
în circumscripţia teritorială în care îşi exercită jurisdicţia;
2) locul unde a fost prins făptuitorul;
3) locul unde locuieşte (domiciliul sau reşedinţa) făptuitorul;
4) locul unde domiciliază partea vătămată.
Atunci când există mai multe criterii : alegerea competenţei se face
după mai multe sisteme.
În caz de sesizare a mai multor instanţe competente se instituie
competenţa instanţei mai întâi sesizate (când sesizarea se face prin plângerea
prealabilă) în a cărei rază s-a efectuat urmărirea penală.
Pentru săvârşirea în afara teritoriului ţării se stabilesc alte criterii :
1) dacă făptuitorul nu are domiciliul şi nici nu locuieşte în România şi
fapta este de competenţa judecătoriei se judecă de Judecătoria
Sector 2 Bucureşti iar în celelalte cazuri de instanţă competentă
după materie şi calitatea persoanei din municipiul Bucureşti;
2) dacă fapta a fost comisă la bordul unei nave sau aeronave
competenţa revine instanţei în a cărei rază teritorială se află primul
port român în care ancorează nava sau în a cărei rază teritorială se
află primul loc de aterizare pe teritoriul român;
3) dacă nava nu ancorează într-un port român sau dacă aeronava nu
aterizează pe teritoriul român, competenţa revine, dacă făptuitorul
nu îşi are domiciliul sau nu locuieşte în ţară, unei instanţe din
municipiul Bucureşti .
 78

Când trebuie stabilit „locul săvârşirii faptei” se va avea în vedere

locul unde s-a desfăşurat activitatea infracţională în tot sau în parte,
ori locul unde s-a produs rezultatul acesteia.
Criterii de determinare a competenţei funcţionale
- este dat de funcţiile specifice conferite diferitelor organe judiciare în
raport de diversele faze sau etape ale procesului penal.

Competenţa materială şi personală

1. Competenţa judecătoriei (art. 25 Cod procedură penală).

- are o competenţă generală de judecată în primă instanţă cu excepţia

infracţiunilor date în competenţa altor instanţe;
Judecătoria Galaţi şi Constanţa judecă şi infracţiunile prev. în art. 2 lit.
a) – e) din Decretul nr. 203/1974 pentru înfiinţarea secţiei maritime şi
fluviale.
2. Competenţa Tribunalului (art. 27 Cod procedură penală).

Tribunalul judecă în primă instanţă în apel şi în recurs şi soluţionează

unele conflicte de competenţă.
Ca instanţă de fond judecă infracţiunile prev. de art. 27 pct. 1 lit. a – f
din Codul de procedură penală cu modificările ulterioare.
Ca instanţă de apel judecă infracţiunile prev. de art. 27 pct. 2 Cod
procedură penală.
Ca instanţă de recurs judecă infracţiunile prev. de art. 27 pct. 3 Cod
procedură penală.
3. Competenţa Curţii de Apel – art. 281 Cod procedură penală în primă
instanţă ca instanţă de apel, ca instanţă de recurs.
Competenţa Tribunalului Militar – art. 28 Cod proc.pen.
Competenţa Tribunalului Militar Teritorial – art. 28 Cod penal.
 79

Competenţa Curţii Militare de Apel – art. 282 C.proc.pen.

Competenţa Curţii Supreme de Justiţie – art. 29 Cod proc.pen.

Criterii de stabilire a competenţei după calitatea persoanei

Condiţii
1) Calitatea să fie întrunită în persoana inculpatului;
2) Calitatea să fie dobândită în momentul săvârşirii infracţiunii;
3) Dobândirea calităţii după săvârşirea infracţiunii nu determină
schimbarea competenţei.
Competenţa teritorială a instanţelor judecătoreşti
Criterii (art. 30 Cod proc.pen.)
- locul unde a fost săvârşirea infracţiunii;
- locul unde a fost prins făptuitorul;
- locul unde locuieşte făptuitorul;
- locul unde locuieşte partea vătămată.
Aceste criterii au valoare egală.
Judecarea cauzei revine instanţei competente după oricare din cele
patru criterii în a cărei rază teritorială s-a efectuat urmărirea penală.
Competenţa după teritoriu în cazul infracţiunii săvârşite în străinătate
se face conform art. 31 Cod procedură penală
Prorogarea de competenţă
constă în extinderea competenţei unui organ judiciar şi asupra unor
infracţiuni sau persoane care nu îi sunt date în competenţă.
- este o prelungire a competenţei unor organe judiciare doar în
legătură cu aspectele care ţin de competenţa inferioară.
Cazuri de prorogare
 80

1. Indivizibilitatea – este o stare de legătură între cauze generate de anumite

împrejurări, care prin natura lor sau voinţa legii, formează o unitate care
impune judecarea cauzei de o singură instanţă.
Cazuri sunt prevăzute de art. 33 Cod procedură penală.
2. Conexitatea este o stare de legătură între mai multe cauze penale care
impune reunirea lor pentru a fi soluţionate împreună.
Cazuri – prev. de art. 34 Cod procedură penală.

Competenţa în caz de indivizibilitate sau conexitate – art. 35 Cod

procedură penală
Procedura de reunire a cauzelor
În faza de judecată se face diferenţiat în raport de stadiul judecăţii
conform art. 36 – 37 Cod procedură penală.
Disjungerea (art. 38 Cod procedură penală)
Cu ocazia soluţionării unei cauze pot să apară diferite situaţii care ar
îngreuna soluţionarea operativă a acesteia (îmbolnăvirea unui inculpat,
audierea unui număr foarte mare de martori, expertize complexe etc) astfel
că se poate ca judecarea unora dintre infractori sau infracţiuni să se facă
separat.
Alte cazuri de prorogare de competenţă.
Competenţa în cazul schimbării încadrării juridice a faptei în cursul
judecăţii.
Dacă după efectuarea cercetării judecătoreşti se constată că se impune
schimbarea încadrării juridice a faptei cu care a fost sesizată instanţa între 5
infracţiuni care este de competenţa instanţei inferioare, prin prorogare de
competenţă aceea rămâne competentă să soluţioneze cauza.
 81

Prorogarea de competenţă este posibilă numai dacă schimbarea

încadrării apare necesară ca urmare a administrării de probe.
Dacă se constată de la începutul judecăţii că faptei trebuie să i se dea o
altă încadrare se va declina cauza în favoarea instanţei competente.
Competenţa în cazul schimbării calificării juridice
Dacă în cursul judecăţii apare o lege care să califice altfel faptele cu
care a fost sesizată instanţa nu atrage necompetenţa instanţei de judecată
afară de cazul când prin lege s-ar dispune altfel.
Dacă schimbarea calificării a avut loc în cursul urmăririi penale cauza
se va declina organului de urmărire penal competent care va sesiza instanţa
competentă în raport de noua lege.
Strămutarea judecării cauzelor penale
- este o formă a prorogării de competenţă;
- art. 55 – 61 Cod procedură penală;
- se adresează o cerere motivată Curţii Supreme de Justiţie la care se
alătură înscrisuri pe care se sprijină;
- se va face menţiunea dacă sunt arestaţi în cauză;
- cererea suspendă de drept executarea dacă este făcută de Ministerul
Justiţiei sau de Procurorul General;
- în celelalte cazuri suspendarea poate fi dispusă de Preşedintele
Curţii Supreme de Justiţie.
Excepţiile de necompetenţă
Organele judiciare au obligaţia înainte de a efectua actele procesuale
ce le revin să-şi verifice competenţa materială, personală, teritorială şi
funcţională.
Dacă se constată greşită sesizarea instanţei va declina cauza instanţei
competente sau va restitui cauza la procuror.
 82

Conflictele de competenţă
Conflicte pozitive
Conflicte negative
Rezolvarea conflictului se face de instanţa ierarhic superioară comună.
Sesizarea instanţei superioare comune se face, în caz de conflict
pozitiv, de instanţa care s-a declarat competentă ultima, iar în caz de conflict
negativ, de ultima instanţă care şi-a declinat competenţa.
Judecarea conflictului de competenţă se face cu citarea părţilor şi
ascultarea concluziilor Ministerului Public.
Chestionar
1) Noţiunea de competenţă şi felurile ei;
2) Competenţa materială;
3) Competenţa personală;
4) Competenţa teritorială;
5) Competenţa funcţională;
6) Competenţa ordinară;
7) Competenţa specială;
8) Competenţa extraordinară;
9) Criterii de determinare a competenţei teritoriale;
10) Competenţa în caz de indivizibilitate sau conexitate;
11) Excepţii de necompetenţă.

Probaţiunea în procesul penal

Prin probă se înţelege orice element de fapt care serveşte la
constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea
persoanei care a săvârşit şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru
justa soluţionare a cauzei (art. 63 alin. 1 Cod penal).
 83

Termenul probă provine din latinescu „probo” care înseamnă „a

dovedi” sau de la probation care înseamnă dovadă.
Probele au un dublu caracter în procesul penal :
1) proba constituie un element de cunoaştere prin intermediul căreia
organul judiciar caută adevărul;
2) proba constituie element de dovedire - părţile utilizând probele în
scopul dovedirii susţinerilor făcute în cadrul procesului.
Nu trebuie confundate noţiunile de probă, mijloc de probă şi
probaţiune.
Probele ca elemente de fapt care servesc la aflarea adevărului în
procesul penal sunt aduse la cunoştinţa organelor judiciare prin intermediul
mijloacelor de probă.
Mijloacele de probă sunt acele căi legale prin care se constată
existenţa probelor.
Probaţiunea = activitatea de strângere şi verificare a probelor constând
în acele acte procedurale prin care organele judiciare şi părţile stabilesc prin
mijloacele prevăzute de lege elementele de fapt necesare pentru constatarea
faptelor şi împrejurărilor care formează obiectul unei cauze penale.
Importanţa probelor
Din momentul declanşării procesului penal şi până la rămânerea
definitivă a hotărârii judecătoreşti toate problemele fondului cauzei sunt
rezolvate cu ajutorul probelor.
Formarea convingerii intime a judecătorului cu privire la realitatea
stării de fapt pe care trebuie să o stabilească şi pe care trebuie să-şi
întemeieze hotărârea depinde de corecta şi completa desfăşurare a
probaţiunii şi de valoarea probelor administrate.
 84

În literatura juridică s-a afirmat că „probele sau dovezile stau la

temelia hotărârii judecătoreşti”.
Pe întreg procurorul parcursul procesului penal, organele judiciare
identifică strângă şi interpretează probele care au legătură cu fapta pe care o
cercetează şi o judecă.
Ansamblul normelor juridice care reglementează probele şi mijloacele
de probă poartă denumirea de sistem probator.

Clasificarea probelor
1) După funcţia procesuală pentru care sunt invocate .
a) probe în acuzare sunt invocate, administrate în vederea dovedirii
vinovăţiei învinuitului sau inculpatului sau a existenţei unor circumstanţe
agravante.
- au rolul de a confirma învinuirea, fiind utilizate atât de către partea
vătămată prin infracţiune cât şi în virtutea principiului rolului activ al
organelor judiciare.
b) probe în apărare - infirmă învinuirea, dovedind fie nevinovăţia
învinuitului sau inculpatului, fie existenţa unor circumstanţe atenuante.
2) După izvoarele sau sursele din care provin :
a) probe imediate (primare) sunt faptele sau împrejurările care ajung la
cunoştinţa organelor judiciare dintr-o sursă nemijlocită, originară.
b) probe mediate - sunt cele obţinute dintr-o altă sursă decât cea
originară, mai îndepărtată.
3) După legătura lor cu obiectul probaţiunii
a) probe directe - dovedesc în mod direct, nemijlocit fapta învinuitului
sau inculpatului, referindu-se la faptul principal;
 85

b) probe indirecte (indiciile) nu dovedesc în mod direct fapta, dar prin

raportarea lor la ansamblul probator existent în cauză pot conduce la anumite
concluzii despre existenţa ori inexistenţa faptului principal.
Obiectul probaţiunii
- reprezintă totalitatea faptelor şi împrejurărilor de fapt ce trebuie
dovedite într-o cauză penală pentru ca aceasta să fie legal şi temeinic
soluţionată.
În obiectul probaţiunii se includ numai faptele şi împrejurările de fapt.
Existenţa normelor juridice nu trebuie dovedită prezumându-se că ele
sunt cunoscute atât de către organele judiciare cât şi de către ceilalţi
participanţi la procesul penal.
Obiectul probaţiunii constă atât într-un obiect concret cât şi într-unul
abstract.
Obiectul abstract al probaţiunii are caracter general şi trebuie dovedit
în orice proces incluzând următoarele elemente ce trebuie dovedite de
organele judiciare :
- împrejurările care îl acuză sau îl apără pe făptuitor de răspundere
penală;
- mobilul infracţiunii;
- împrejurări care confirmă sau înlătură caracterul penal al faptei;
- urmările infracţiunii;
- împrejurările care duc la agravarea sau atenuarea răspunderii
penale a făptuitorului;
- anumite date cu privire la părţile din proces (în special cu privire la
inculpat în vederea unei corecte individualizări a pedepsei);
- împrejurările care au favorizat comiterea infracţiunii.
 86

Obiectul concret al probaţiunii are un caracter specific fiecărei cauze

penale, în parte sau fiecărei categorii de infracţiuni fiind format din faptele şi
împrejurările care trebuie dovedite distinct, de la caz la caz.
În acest sens, pot fi invocate, funcţie de dosar - admisibilitatea sau
inadmisibilitatea unei anumite probe;
- modul în care într-un caz concret o faptă ajută în activitatea de
dovedire;
- care fapte sau împrejurări nu mai trebuie dovedite .
Faptele şi împrejurările care trebuie dovedite
- se pot referi atât la fondul cauzei cât şi la normala desfăşurare a
activităţii procesuale
Faptele şi împrejurările care se referă la fondul cauzei
- fapte principale - reprezentând însuşi obiectul procesului penal,
infracţiunea săvârşită care a declanşat procedura judiciară;
- fapte probatorii - reprezintă indicii care nu se referă la faptul
principal dar pot conduce la stabilirea existenţei sau inexistenţei acestuia.
Faptele şi împrejurările care se referă la normala desfăşurare a
procesului penal
- au în vedere asigurarea unei proceduri care să fie adusă la îndeplinire
fără ca părţile să fie presate de anumite drepturi procesuale (ex. faptul că
inculpatul este bolnav ceea ce îl împiedică să participe la activitatea de
judecată, dovedirea pericolului concret pe care inculpatul îl reprezintă pentru
ordinea publică).
Fapte şi împrejurări care nu trebuie dovedite
1) Prezumţiile legale - faptele şi împrejurările prezumate de lege ca
existente sau inexistente
Prezumţiile legale pot fi - absolute - nu admit proba contrară
 87

- relative - pot fi înlăturate cu probe contrarii

2) Faptele evidente - sunt cunoştinţele despre lume, dobândite din
experienţa vieţii ceea ce conduce la neadmiterea unor probe pentru
dovedirea unor împrejurări a căror existenţă reprezintă o certitudine.
3) Faptele notorii - sunt cele cunoscute de toată lumea.
Notorietatea poate fi generală sau locală.
Caracterul notoriu precum şi gradul de notorietate al unui fapt sunt
stabilite de organele judiciare în funcţie de împrejurările respective şi de
nivelul de instrucţie al persoanei în cauză.
4) Faptele necontestate - sunt împrejurări cu privire la care părţile, de
comun acord nu ridică probleme acceptându-le existenţa sau inexistenţa lor
în măsura în care nu influenţează soluţionarea cauzei.
Dacă este fapte sunt esenţiale pentru rezolvarea cauzei ele trebuie
dovedite.
Faptele şi împrejurările care pot fi dovedite
- existe fapte şi împrejurări care pot fi dovedite care eventual pot
contribui la aflarea adevărului.
Aceste categorii de fapte deşi nu au legătură directă cu faptele
principale pot să ajute la soluţionarea cauzei prin datele pe care le pot releva.
a) Faptele auxiliare - sunt acelea care deşi nu se referă la dovedirea
împrejurărilor care privesc cauza pot furniza informaţii privind rezolvarea
acelei cauze.
b) Fapte similare - sunt faptele de aceeaşi natură cu infracţiunea
comisă săvârşite anterior de inculpat.
c) Faptele negative - determinate
- nedeterminate
 88

Pot intra în obiectul probaţiunii doar faptele negative dar numai prin
invocarea unor fapte pozitive (alibi).
Fapte şi împrejurări care nu pot fi dovedite
1) faptele şi împrejurările de fapt a căror dovedire este interzisă prin
lege.
2) faptele şi împrejurările contrare concepţiei noastre despre lume şi
societate.
3) faptele negative nedeterminate (nedefinite).

Cerinţele probelor
1) Admisibilitatea - există regula că orice probă este admisibilă;

- art. 67 Cod procedură penală;

- proba trebuie să fie concludentă şi utilă.
Părţile pot propune probe şi cere administrarea lor, aceste cereri
neputând fi respinse dacă proba este concludentă şi utilă.
Există şi situaţii când proba nu este admisibilă, atunci când legea o
interzice (ex.infracţiunea de adulter când proba se face numai prin procesul
verbal de constatare a infracţiunii flagrante sau prin senzori care provin de la
soţul vinovat, alte probe fiind inadmisibile.
2) Pertinenţa - probele care au legătură cu fapta dedusă judecăţii sunt
probe pertinente.
Nu pot fi considerate ca având legătură cu cauza faptul că inculpatul
anterior săvârşirii infracţiunii a locuit într-o altă localitate această probă,
neimpunându-se a fi administrată.
Pentru ca o probă să aibă aptitudinea de a contribui la soluţionarea
cauzei nu este suficient să fie pertinentă ci trebuie să fie şi concludentă.
3) Concludenţa - să fie edificatoare
 89

- sunt concludente dacă sunt esenţiale în cauză, contribuind esenţial la

soluţionarea procesului prin aceea că poate clasifica elemente necunoscute
ale cauzei.
Toate probele concludente sunt pertinente.
Nu orice probă pertinentă este şi concludentă, concludenţa probelor
este strâns legată de obiectul probaţiunii.
- art. 67 alin. 2 Cod procedură penală.
4) Utilitatea - probele sunt utile când administrarea lor este necesară
pentru soluţionarea cauzei penale.
Utilitatea probei presupune ca aceasta să fie admisibilă concludentă şi
pertinentă.
O probă este utilă dacă are calitatea de a clasifica anumite fapte sau
împrejurări care nu au fost dovedite prin alte probe.
Sarcina probaţiunii - constă în obligaţia procesuală ce revin unui
participant în procesul penal de a dovedi împrejurările care formează
obiectul probaţiunii.
Sarcina probaţiunii înseamnă obligaţia administrării probelor în cadrul
procesului penal.
Art. 65 alin. 1 Cod procedură penală „sarcina probaţiunii revine
organelor judiciare (de urmărire penală şi instanţa de judecată).
Această prevedere legală stabileşte obligaţia organelor judiciare de a
proceda la administrarea de probe obligaţie ce derivă din rolul activ pe care
organele judiciare trebuie să-l manifeste în soluţionarea cauzelor penale.
Neîndeplinirea acestei obligaţii atrage sancţiuni procesuale precum :
restituirea cauzei de către procuror organelor de cercetare penală, restituirea
cauzei de către instanţă la procuror în vederea completării urmăririi penale.
 90

Art. 67 alin. 1 Cod procedură penală, în cursul procesului penal părţile

pot propune probe şi pot cere administrarea acestora în vederea apărării
intereselor legale.
Părţilor nu le este stabilită prin lege obligaţia de a administra probe.
Cel ce susţine săvârşirea ilicitului penal (procuror sau parte vătămată)
este obligat să prezinte faptele şi împrejurările din care reiese acuzaţia
(actori incumbit probatio).
Sarcina probaţiunii nu trebuie confundată cu obligaţia prezentării
probelor de către părţi sau de către orice persoană le deţine.
Art. 65 alin. 2 Cod procedură penală prevede că la cererea organelor
de urmărire penală sau a instanţei de judecată orice persoană care cunoaşte
vreo probă sau deţine vreun mijloc de probă este obligat să le aducă la
cunoştinţă sau să le înfăţişeze.
Administrarea şi aprecierea probelor
Administrarea probelor constă în activitatea desfăşurată de organele
judiciare în colaborare cu părţile, în vederea procurării, verificării şi reţinerii
ca piese ale dosarului a faptelor şi împrejurărilor cu relevanţă informativă
pentru soluţionarea cauzei.
Administrarea probelor se realizează prin intermediul procedeelor
probatorii : ascultarea părţilor, a martorilor, ridicarea de obiecte şi înscrisuri
cu ocazia constatării unor infracţiuni flagrante, ori a efectuării cercetării la
faţa locului sau percheziţiei, efectuarea de constatări tehnico-ştiinţifice,
medico-legale, expertize, înregistrări de convorbiri ori imagini etc.
Probele pot forma convingerea că reglectă realitatea numai dacă
provin din surse sigure.
Mijloacele de probă obţinute în mod ilegal nu pot fi folosite în
procesul penal.
 91

În faza de urmărire penală descoperirea, strângerea şi aprecierea

probelor este o obligaţie a organelor de urmărire penală.
Administrarea probelor se poate realiza şi în absenţa părţilor cu
excepţia mijloacelor de probă care prin specificul lor impun prezenţa
personală a părţii.
În faza de judecată administrarea probelor se face de către instanţa de
judecată în prezenţa părţilor.
Instanţa readministrează probele strânse în cursul urmăririi penale
pentru verificarea lor şi poate administra noi probe din oficiu sau la
propunerea părţilor.
- art. 68 Cod procedură penală.
Aprecierea probelor
- constituie unul dintre cele mai importante momente ale procesului
penal - se concretizează în soluţia ce va fi dată în urma acestei activităţi.
Administrarea probelor trebuie să se facă astfel încât să se poată
stabili cu certitudine dacă s-a săvârşit infracţiunea, dacă inculpatul se face
vinovat de săvârşirea ei şi dacă urmează să fie tras la răspundere penală.
Chestionar
1) Definiţi proba în procesul penal;
2) Importanţa probelor;
3) Clasificarea probelor;
4) Obiectul probaţiunii;
5) Cerinţele probelor;
6) Sarcina probaţiunii;
7) Administrarea probelor;
8) Aprecierea probelor;
 92

MIJLOACELE DE PROBĂ ÎN PROCESUL PENAL

1. Declaraţiile învinuitului sau inculpatului

- art. 64 Cod proc.pen.
- sunt judiciare şi extrajudiciare.
Declaraţia extrajudiciară – este cea făcută în afara procesului penal
şi are valoare informativă nu ca mijloc de probă, ci ca înscris. Conţinutul ei
ajunge la cunoştinţa organului judiciar prin alte mijloace de probă (o
scrisoare, declaraţia unui martor căruia învinuitul sau inculpatul i s-a
confesat).
Declaraţia judiciară – este făcută în cadrul procesului penal, în faţa
organului judecătoresc, cu respectarea procedurii legale şi constituie mijloc
de probă.
Pe întreg parcursul procesului penal există obligaţia pentru organul
judecătoresc de a proceda la ascultarea învinuitului sau inculpatului în
momente care prezintă importanţă deosebită pentru soluţionarea cauzei.
În faza de urmărire penală, învinuitul este ascultat atât la începutul
urmăririi penale, cât şi la terminarea cercetării penale. Dacă învinuitul
devine inculpat, acesta va fi ascultat în mod obligatoriu.
Ascultarea este obligatorie înainte de a se dispune arestarea preventivă
fie că este vorba de învinuit sau inculpat. La momentul prezentării
materialului de urmărire penală ascultarea inculpatului este obligatorie.
Ascultarea învinuitului sau inculpatului se impune ori de câte ori
organul de urmărire penală va considera necesar. În faza de judecată
inculpatul este ascultat ori de câte ori este necesar.
 93

Pentru soluţionarea unei cereri de liberare provizorie, inculpatul va fi

ascultat de procuror sau de instanţă în raport de faza procesuală în care se
află.
Obligaţia ascultării învinuitului sau inculpatului încetează atunci când
acesta este dispărut, se sustrage de la cercetare, nu locuieşte în ţara sau când
inculpatul nu se prezintă la judecată deşi a fost legal citat.
Inculpatul nu poate fi obligat să dea declaraţii, acestea reprezentând
un drept al său şi nu o obligaţie.
Procedura : sunt trei procedee
1. - prezentarea unei declaraţii scrise personal cu privire la învinuirea
ce i se aduce;
2. - ascultarea sa;
3. - confruntarea cu alte persoane.
Primul procedeu se întâlneşte izolat în faza de urmărire penală,
precedând ascultarea propriu-zisă.
Confruntarea are loc numai după ce au fost luate declaraţii părţilor şi
între acestea există contradicţii care trebuie lămurite.
Cel mai răspândit procedeu este ascultarea efectivă. Procedura de
obţinere a declaraţiei învinuitului sau inculpatului cuprinde un complex de
reguli de ordin procesual şi de ordin tactic. Regulile procesuale sunt comune
organelor de urmărire penală, cât şi instanţelor de judecată.
Ascultarea învinuitului sau inculpatului se efectuează la sediul
organului judiciar.
Ascultarea învinuitului sau inculpatului cuprinde două etape :
Prima etapă – se procedează la cunoaşterea datelor personale ale
învinuitului sau ale inculpatului. Înainte de a fi ascultat este întrebat cu
privire la nume, prenume, etc. (art. 70 alin. 1 Cod procedură penală).
 94

Potrivit art. 70 alin. 2 Cod proc.pen., inculpatului i se aduce la

cunoştinţă fapta şi încadrarea juridică, dreptul de a avea un apărător, dreptul
de a nu face nici o declaraţie.
Dacă învinuitul sau inculpatul dă o declaraţie, i se pune în vedere să
declare tot ceea ce ştie cu privire la fapta şi învinuirea care i se aduce în
legătură cu aceasta.
Organul judiciar trebuie să aducă la cunoştinţa învinuitului sau
inculpatului încadrarea juridică a faptei şi trebuie să-i asigure posibilitatea
pregătirii şi executării apărării.
Inculpatul sau învinuitul nu poate fi supus jurământului.
A doua etapă – ascultarea propriu – zisă.
- este lăsat mai întâi să declare tot ce ştie în cauză;
- declaraţia lui este o expunere liberă asupra împrejurărilor în care s-a
săvârşit fapta, nefiind întrerupt decât dacă se îndepărtează în mod vădit de la
subiect şi numai pentru a i se atrage atenţia să revină la acesta;
- relatarea liberă presupune spontaneitate, nedisimulare;
- este interzis a i se citi şi reaminti declaraţiile date anterior în cauză şi
nu poate prezenta ori citi o declaraţie scrisă mai înainte;
Dacă sunt amănunte greu de reţinut (denumiri complicate, cifre),
învinuitul sau inculpatul poate folosi însemnările pe care le deţine.
După ce învinuitul sau inculpatul a declarat tot ce ştie în legătură cu
cauza, organul judiciar pune întrebări prin care se pot obţine informaţii noi
sau prin care se verifică exactitatea celor relatate. Inculpatul este întrebat şi
cu privire la probele pe care înţelege să le propună.
Dacă învinuitul sau inculpatul nu se poate prezenta la organul judiciar
pentru a fi ascultat, se poate proceda la ascultarea sa la locul unde se află cu
excepţia cazurilor când legea prevede altfel.
 95

Organul judiciar are obligaţia să-l încunoştiinţeze pe învinuit sau

inculpat înainte de a i se lua prima declaraţie despre dreptul de a fi asistat de
un apărător, consemnându-se aceasta în procesul verbal de ascultare.
Dacă sunt mai mulţi învinuiţi sau inculpaţi în cauză, fiecare este
ascultat separat fără a fi de faţă ceilalţi – în faza de urmărire penală. În faza
de judecată, inculpaţii sunt ascultaţi de regulă în prezenţa tuturor.
În cursul urmăririi penale, numai organul de urmărire penală poate
pune întrebări; la instanţă, întrebările se pot pune prin intermediul
preşedintelui completului de orice judecător, de procuror, de părţi, de ceilalţi
inculpaţi şi de apărător.
Pentru obţinerea declaraţiei este interzisă folosirea de violenţe,
ameninţări, promisiuni.
Declaraţia învinuitului sau inculpatului se consemnează în scris de
către organul de urmărire penală (în faza de urmărire penală) şi de grefier (în
faza de judecată). În fiecare declaraţie se va consemna ora începerii şi
terminării declaraţiei.
Declaraţia se citeşte învinuitului sau inculpatului, iar dacă acesta cere
poate să o citească personal. Dacă este de acord cu conţinutul declaraţiei, se
semnează pe fiecare pagină şi la sfârşit. Dacă nu poate sau refuza să
semneze, se face menţiune în declaraţia scrisă.
Declaraţia va fi semnată şi de organul de urmărire penală ori de
preşedintele completului şi de grefier şi de interpret atunci când s-a apelat la
serviciile acestuia.
Declaraţia dată de învinuit sau inculpat este retractabilă.
Declaraţia învinuitului sau inculpatului se înregistrează conform art.
304.
Valoarea probatorie a declaraţiilor învinuitului sau inculpatului.
 96

Declaraţiile învinuitului sau inculpatului nu pot fi caracterizate

întotdeauna ca fiind sincere, ceea ce conduce la necesitatea aprecierii lor cu
circumspecţie de către organul judiciar.
Importanţa declaraţiei nu este diminuată.
- au o valoare probatorie relativă în sensul că trebuie confirmate şi
prin alte mijloace de probă;
- potrivit art. 69 Cod procedură penală, declaraţia învinuitului sau
inculpatului poate servi la aflarea adevărului numai dacă este coroborată cu
alte mijloace de probă;
- este divizibilă – din conţinutul ei se va reţine numai ceea ce se
confirmă prin alte probe;
- este retractabilă în sensul că învinuitul sau inculpatul poate retracta
declaraţia şi poate face relatări contrare, organul judiciar apreciind asupra
valorii retractării.
Dacă declaraţiile învinuitului sau inculpatului sunt contradictorii,
organul judiciar le reţine numai pe cele pe care le consideră verosimile. Nu
are importanţă urmărirea în care au fost date (urmărire penală sau
judecătorească).
Declaraţiile părţii vătămate, părţii civile şi ale părţii responsabile
civilmente
Partea vătămată poate să furnizeze informaţii privitoare la modul de
operare (mai ales în ipoteza infracţiunii contra persoanei) cât şi la persoana
făptuitorului în timp ce partea responsabilă civilmente nu are cunoştinţă în
mod nemijlocit despre comiterea faptei dar poate furniza informaţii
referitoare la făptuitor şi la circumstanţele care au favorizat încălcarea legii
penale.
 97

Declaraţiile părţii vătămate şi ale părţii civile sunt, de regulă, prima

sursă de informaţii a organelor judiciare prin sesizarea acestora.
Pentru ca organele judiciare să poată asculta persoanele ca partea
vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente este necesar ca acele
persoane să fi dobândit calităţile respective.
Art. 76 alin. 1 Cod procedură penală prevede obligarea organelor de
urmărire penală sau instanţa de judecată de a chema în faţa lor spre ascultare
persoana care a suferit o pagubă materială sau o daună morală prin
săvârşirea infracţiunii sau persoana responsabilă civilmente.
Înainte de ascultare persoanei vătămate i se comunică faptul că poate
participa în proces ca parte vătămată iar dacă a suferit o pagubă materială că
poate să se constituie parte civilă în tot cursul urmăririi penale şi în faţa
instanţei până la citirea actului de sesizare.
Dacă persoana vătămată nu doreşte să participe la proces ca parte ea
va putea fi ascultată ca martor şi va da declaraţii.
Ascultarea propriu-zisă a părţii vătămate, părţii civile, părţii
responsabile civilmente se face potrivit dispoziţiilor referitoare la ascultarea
inculpatului art. 77 Cod proc.pen.
Părţile în proces acţionează în urmărirea unui interes propriu legat de
soluţionarea cauzei.
Partea vătămată are interesul de a determina tragerea la răspundere
penală a inculpatului, partea civilă urmăreşte repararea prejudiciului cauzat
prin infracţiune, partea responsabilă civilmente – de a participa la proces în
vederea diminuării ori stingerii obligaţiei de plată pentru daunele cauzate
prin fapta inculpatului.
 98

Declaraţiile acestor părţi pot fi neconforme cu adevărul ceea ce

conduce la conferirea aceleiaşi valori probante cu declaraţiile învinuitului
sau ale inculpatului.
Art. 75 Cod procedură penală „declaraţiile părţii vătămate, partea
civilă, partea responsabilă civilmente făcute în cursul procesului penal pot
servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte
sau împrejurarea ce rezultă din ansamblul probator existent în cauză.
Declaraţiile martorilor
- sunt mijloace de probă cel mai ales întâlnite în procesul penal;
- declaraţiile martorilor sunt relatările făcute în faţa organelor
judiciare de către persoanele care au cunoştinţe de natură să
servească la aflarea adevărului în procesul penal – art. 78 Cod
procedură penală.
Dobândirea calităţii de martor presupune îndeplinirea cumulativă a
următoarelor condiţii :
1) existenţa unui proces penal în curs de desfăşurare;
2) existenţa unei persoane fizice care cunoaşte fapte şi împrejurări de
natură să contribuie la aflarea adevărului în proces;
3) ascultarea acelei persoane de către organele judiciare cu privire la
faptele şi împrejurările pe care le cunoaşte;
- participarea în calitate de martor este o datorie cu caracter general
în sensul că orice persoană fizică, fără deosebire de sex, vârstă,
religie, cetăţenie, situaţie socială dacă este chemată în faţa
organelor judiciare pentru a fi ascultate în această calitate trebuie
să răspundă acestei chemări;
- poate fi ascultată ca martor orice persoană fizică;
 99

- nu va putea depune în calitate de martor o persoană care din cauza

stării sale fizice (orb, surd, mut) sau psihice (debilitate mintală) nu
este capabilă să perceapă fenomenele prin anumite simţuri sau nu
poate reda în mod corect faptele percepute;
- dispoziţiile legale permit ascultarea ca martor a minorului până la
14 ani în prezenţa unuia dintre părinţi, a tutorelui sau a persoanei
căreia i-a fost încredinţat spre creştere şi educare;
- declaraţia martorilor minor va fi apreciată în ce măsură va servi la
aflarea adevărului.
Persoanele care nu pot fi ascultate ca martor
1) persoana obligată să păstreze secretul profesional (art. 79 Cod
proc.pen.);
2) persoana vătămată care se constituie parte civilă sau care participă
la proces ca parte vătămată;
- secretul profesional constă în secretul de stat, de serviciu şi
profesional;
- secretul de stat şi de serviciu se păstrează chiar şi în faţa justiţiei;
- sunt obligaţi să păstreze secretul profesional avocaţii, medicii,
notarii, preoţii, etc.
- calitatea de martor primează în faţa calităţii de avocat;
- învinuitul sau inculpatul faţă de care s-a dispus o soluţie de
netrimitere în judecată poate fi ascultat de instanţa de judecată ca
martor.
Persoanele care nu sunt obligate să depună ca martori
1) soţul învinuitului sau inculpatului;
2) rudele apropiate ale învinuitului sau inculpatului;
 100

Prin „rude apropiate” se înţelege ascendenţii, descendenţii, fraţii şi

surorile, copiii acestora şi persoanele devenite astfel de rude prin înfiere (art.
149 Cod proc.pen.).
Dacă aceste persoane au acceptat să compară ca martori acestora le
revin aceleaşi drepturi şi obligaţii ca martorilor putând fi traşi la răspundere
pentru mărturie mincinoasă.
Organele judiciare au obligaţia să atragă atenţia acestor persoane că
pot să nu depună ca martori.
Obligaţiile martorilor
1) Obligaţia de a se prezenta la chemarea organelor judiciare;
-Art. 83 Cod proc.pen.;
-Art. 864 Cod proc.pen.
2) Obligaţia de a depune - este obligată să declare tot ce
cunoaşte cu privire la faptele şi împrejurările asupra cărora este
întrebată;
- obligaţia este legală, individuală şi personală neputând fi îndeplinită
prin reprezentare;
- dacă martorul refuză să facă declaraţii pe motiv că nu cunoaşte nimic
în cauză, deşi are cunoştinţe esenţiale comite infracţiunea de mărturie
mincinoasă (art. 260 Cod penal);
- martorul este obligat sub prestare de jurământ să declare adevărul cu
privire la faptă şi făptuitor altfel săvârşeşte infracţiunea de mărturie
mincinoasă.
Drepturile martorilor
- de a depune liber;
- de a cenzura întrebările care i se pun;
- de a solicita consemnarea exactă şi completă a declaraţiei făcute,
 101

- drepturi de ordin patrimonial, vizând cheltuielile de judecată;

- de a fi protejat împotriva violenţelor sau ameninţărilor care s-ar
exercita asupra sa în vederea obţinerii de declaraţii (art. 68 Cod proc.pen.);
- de a refuza să răspundă la întrebările care nu au legătură cu cauza
(art. 86 alin. 2 Cod proc.pen.);
- are dreptul la restituirea cheltuielilor făcute cu deplasarea,
întreţinerea şi cazarea sa şi a altor cheltuieli ocazionate de participarea la
activitatea judiciară;
- dacă martorul este salariat el poate solicita venitul nerealizat prin
lipsa sa de la serviciu pricinuită de chemarea la organele de urmărire penală
şi instanţa de judecată.
Procedura de ascultare a martorilor
- cuprinde două etape :
I etapă – stabilirea identităţii martorului (nume, ....ocupaţie);
- în caz de îndoială asupra identităţii martorului aceasta se stabileşte
prin orice mijloc de probă;
- se verifică dacă martorul are interes în cauză fiind întrebat dacă este
rudă cu vreuna dintre părţi sau în ce relaţii se află cu părţile;
- dacă a suferit vreo pagubă de pe urma săvârşirii infracţiunii;
- i se pune în vedere că are dreptul de a nu depune dacă este rudă cu
vreuna dintre părţi;
- depune jurământul cu mâna pe cruce sau Biblite;
- „jur pe onoare şi conştiinţă că voi spune adevărul”;
- i se atrage atenţia să spună adevărul;
- dacă martorul minor nu a împlinit 14 ani nu va depune jurământ însă
i se va atrage atenţia să spună adevărul;
a II – a etapă – ascultarea propriu zisă (art. 86 alin. 1 Cod proc.pen.)
 102

- martorului i se aduce la cunoştinţă obiectul cauzei şi i se arată faptele

şi împrejurările asupra cărora a fost propus, cerându-i-se să declare tot ce
ştie în legătură cu aceasta;
- după ce declară tot ce ştie i se pun întrebări;
- procedura prev. de art. 71-74 Cod proc.pen. se aplică în mod
corespunzător;
- ascultarea martorilor se face separat;
- eventualele reveniri, completări, modificări în declaraţiile martorului
se semnează de acesta după consemnare;
Protecţia martorilor în situaţii speciale
Uneori învinuitul sau inculpatul direct sau prin intermediul altor
persoane încearcă să determine martorii (în special ai acuzării) de a nu
declara tot ceea ce cunosc cu privire la faptă;
- art. 861 - 865 Cod proc.pen.;
- se poate încuviinţa martorului de a nu-şi declara identitatea reală,
localitatea de domiciliu dacă există probe sau indicii temeinice că prin
aceasta s-ar pune în pericol viaţa etc.
Schimbarea identităţii se dispune de procuror în cursul urmăririi
penale, de instanţă în cursul judecăţii la cererea motivată a procurorului, a
martorului, a oricărei alte persoane îndreptăţite.
Persoana îndreptăţită – martorul, membrii familiei acestuia şi
persoanele apropiate martorului.
Concomitent cu atribuirea unei identităţi false se conservă datele
privind identitatea reală prin întocmirea unui proces-verbal păstrat în plic
sigilat la sediul parchetului care a efectuat sau supravegheat urmărirea
penală, la sediul instanţei.
 103

Procurorul şi instanţa au acces la documentele privind identitatea reală

a martorului în condiţii de strică confidenţialitate;
- martorul poate fi ascultat fără prezenţa fizică prin reţele cu
televiziune cu imagine şi voce distorsionate pentru a nu fi recunoscut;
- luarea declaraţiei indiferent de momentul efectuării impune prezenţa
obligaţie a procurorului;
- declaraţia astfel obţinută se înregistrează prin mijloace vide şi audio,
în original sigilate se păstrează la parchet sau instanţă.
În cursul urmăririi penale aceste casete vor fi depuse la sediul
parchetului într-un loc special, sigilat, în condiţii de maximă securitate.
La terminarea urmăririi penale acestea vor fi înaintate instanţei
competente împreună cu dosarul cauzei. La instanţă casetele vor fi depuse în
aceleaşi condiţii ca la parchet.
Conţinutul declaraţiei martorului va fi fixat într-un proces-verbal
semnat de procuror, organele de cercetare penală sau instanţă, după caz.
Concomitent se va transcrie declaraţia martorului acesta semnând
pentru conformitate.
Drepturile martorului protejat
- protecţia datelor de identitate;
- protecţia declaraţiei;
- ascultarea sub o altă identitate sau prin modalităţi speciale de
distorsionare;
- protecţia deplasării martorului la şi de la organele judiciare;
- schimbarea domiciliului;
- schimbarea identităţii;
- schimbarea înfăţişării;
- reinserţia în alt mediu social;
 104

- recalificarea profesională;
- schimbarea sau asigurarea locului de muncă;
- asigurarea unui venit până la găsirea unui loc de muncă.
Obligaţiile martorului protejat
- să furnizeze informaţiile şi datele pe care le deţine;
- să se conformeze măsurile stabilite pentru protecţia sa;
- să se abţină de la orice activitate care l-ar pune în pericol;
- să nu contacteze nici o persoană cunoscută sau persoană din medii
infracţionale;
Valoarea probatorie a declaraţiilor martorilor nu este condiţionată în
mod expres de coroborarea cu celelalte probe existente la dosar ceea ce
înseamnă că se poate soluţiona o cauză penală pe baza unei singure depoziţii
de martor cu condiţia ca aceasta să fie sinceră şi fidelă.

Procedee speciale de ascultare a părţilor şi a martorilor

I. Procedura confruntării
- se foloseşte când apar contradicţii între declaraţiile date de părţi,
între declaraţiile date de părţi şi martori, între declaraţiile date de martori;
- este un procedeu probatoriu complementar prin care se urmăreşte
lămurirea contrazicerilor care există între declaraţiile date anterior de două
sau mai multe persoane în aceeaşi cauză;
- este reglementată de art. 87 Cod proc.pen. – se procedează la
confruntare numai dacă aceasta este necesar pentru lămurirea cauzei.
- persoanele respective sunt chemate în faţa organelor judiciare şi
trebuie să răspundă la întrebările puse de acesta în legătură cu faptele şi
împrejurările contradictorii;
 105

- se poate încuviinţa ca persoanele confruntate să-şi pună întrebări

reciproc;
- întrebările şi răspunsurile se consemnează într-un proces verbal
semnat de persoanele confruntate, de organele de urmărire penală, de
instanţă şi grefier, după caz;
Confruntarea poate fi înregistrată pe suport magnetic pentru a se putea
studia comportamentul celor confruntaţi.
II. Folosirea interpreţilor şi martorilor
- procedeu de ascultare a părţilor şi martorilor;
- Dacă una din părţi sau o persoană care urmează să fie ascultată nu
cunoaşte limba română sau nu se poate exprima şi organele de urmărire
penală sau instanţa nu are posibilitatea să se înţeleagă cu ea îi asigură în mod
gratuit un interpret.
În cursul judecăţii părţile pot fi asistate de un interpret ales de ele dar
să fie autorizat.
- acest procedeu se foloseşte şi pentru administrarea altor mijloace de
probă (înscrisuri redactate în altă limbă);
- interpretului i se aplică prevederile referitoare la ascultarea
martorului şi depune acelaşi jurământ ca şi martorul.
Înscrisurile – mijloace de probă
- art. 89 Cod proc.pen. – pot fi folosite ca mijloace de probă în
procesul penal dacă în conţinutul lor se arată fapte sau împrejurări de natură
să contribuie la aflarea adevărului;
- sunt înscrisuri – declaraţiile părţilor, declaraţiile martorilor, o
corespondenţă, chitanţe, registre, acte sub semnătură privată;
- sunt înscrisuri – mijloace de probă numai acele obiecte pe care sunt
marcate semnele scrierii fonetice;
 106

- schemele sau schiţele dacă nu conţin semnele scrierii fonetice nu

sunt mijloace de probă.
Mijloacele materiale de probă
- sunt acele obiecte care conţin sau poartă o urmă a săvârşirii
infracţiunii sau care pot servi la aflarea adevărului şi obiectele care
reprezintă mijloace de săvârşire a infracţiunii ori obiectele care sunt
produsul infracţiunii.
Ex. : modificările de pe un înscris, în cazul falsului material;
- yala pe care au rămas imprimate urmele instrumentelor de efracţie;
- înscrisuri ce poartă impresiuni digitale;
- un act de identitate al infractorului uitat la locul infracţiunii;
- au o valoare probatorie egală cu a celorlalte mijloace de probă.

Procedee de descoperire şi de ridicare a înscrisurilor şi a

mijloacelor materiale de probă

Percheziţia – constă în cercetarea efectuată asupra îmbrăcămintei

unei persoane sau la locuinţa acesteia cu scopul de a găsi şi ridica obiecte
sau înscrisuri cunoscute de organele judiciare doar nepredate de bună voie
precum şi în vederea descoperirii a altor mijloace de probă necesare
soluţionării cauzei penale.
- domiciliare;
- corporale;
Procedură – art. 100 alin. 3 Cod proc.pen. raportat la art. 27 alin. 3
Constituţie;
 107

- se dispune exclusiv de judecător;

- punerea în executare a dispoziţiei de percheziţie se realizează de
procuror şi de organele de cercetare penală însoţiţi de lucrătorii
operativi;
- dispoziţiile instanţei de a efectua o percheziţie se comunică
procurorului în vederea efectuării acesteia;
- dacă percheziţia este efectuată de organele de cercetare penală este
necesară o autorizaţie prealabilă din partea judecătorului;
- percheziţia domiciliară se poate efectua fără autorizaţia prealabilă
dacă infracţiunea este flagrantă;
- percheziţia domiciliată poate fi efectuată numai între orele 6,00 –
20,00;
- percheziţia în timpul nopţii (cu excepţia infracţiunii flagrante) este
interzisă cu următoarele două excepţii :
1) în caz de infracţiune flagrantă;
2) în cazul în care este vorba despre prelungirea unei percheziţii
începute între orele 6-20;
- organul judiciar care urmează să efectueze percheziţia este obligată
să se legitimeze şi să prezinte autorizaţia dată de judector;
- percheziţia domiciliară se face în prezenţa persoanei de la care se
ridică obiectele sau înscrisurile iar în lipsa acesteia, în prezenţa
unui reprezentant, a unui membru al familiei, a unui vecin având
capacitatea de exprimare;
- are dreptul să deschidă încăperile dacă se refuză aceasta;
- organul judiciar este obligat să ridice obiecte şi înscrisuri care au
legătură cu fapta săvârşită;
 108

- obiectele sau înscrisurile a căror circulaţie sau deţinere este

interzisă se ridică întotdeauna;
- percheziţia corporală – art. 106 Cod proc.pen.
- se face numai de o persoană de acelaşi sex cu cea percheziţionată;
- obiectele ridicate sunt însemnate spre neschimbare după care se
etichetează şi sigilează, sau se împachetează şi se sigilează;
- obiectele care nu pot fi ridicate se sechestrează şi se lasă în păstrare
fie celui la care se află fie unui custode;
- se consemnează într-un proces-verbal – o copie se lasă persoanei
percheziţionate.
Ridicarea de obiecte şi înscrisuri
- se dispune de organele de urmărire penală prin rezoluţie, de
instanţă prin încheiere;
- orice persoană fizică sau juridică în posesia căreia se află un obiect
sau un înscris ce poate servi ca mijloc de probă este obligat să-l
prezinte şi să-l predea sub luare de dovadă organului de urmărire
penală sau instanţei de judecată;
- înscrisurile pot fi ridicate, în original sau în copii.
Ridicarea de înscrisuri şi obiecte care se află în unităţile poştale sau de
transport – secretul corespondenţei poate fi încălcat dacă interesul urmăririi
penale sau al judecăţii o cere;
- se poate dispune de instanţă la propunerea procurorului, în cursul
urmăririi penale sau din oficiu în cursul judecăţii ca unităţile poştale sau de
transport să reţină şi să predea scrisorile, telegramele sau orice altă
corespondenţă sau obiecte trimise de învinuit sau inculpat ori adresate
acestuia direct sau indirect.
Condiţii :
 109

- să existe date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârşirea

unei infracţiuni pentru care urmărirea penală se face din oficiu;
- reţinerea şi predarea să se impună pentru aflarea adevărului;
- aceasta mai poate fi dispusă în scris de procuror care va informa de
îndată instanţa.
Cercetarea la faţa locului
- constă în deplasarea organelor judiciare la locul unde s-a săvârşit
infracţiunea, unde s-a produs rezultatul sau unde au rămas urme în vederea
constatării situaţiei locului săvârşirii infracţiunii, a descoperirii şi fixării
urmelor infracţiunii şi a stabilirii poziţiei şi a stării mijloacelor materiale de
probă, a împrejurărilor în care a fost săvârşită infracţiunea;
Procedura
- se dispune de organul de urmărire penală prin rezoluţie motivată;
- dreptul instanţei de a participa la efectuarea acesteia;
- este necesar la urmărirea penală prezenţa a cel puţin 2 martori
existenţi;
- dacă este necesar se cheamă şi părţile;
- neprezentarea părţilor nu împiedică efectuarea cercetării la faţa
locului;
- învinuitul sau inculpatul reţinut sau arestat trebuie să participe;
- dacă nu poate veni la cercetarea organul de urmărire penală îi pune
în vedere că are dreptul de a fi reprezentat asigurându-i la cerere
reprezentarea;
- instanţa efectuează cercetarea cu citarea părţilor şi în prezenţa
procurorului când participarea acestuia la judecată este obligatorie;
- rezultatul cercetării se consemnează în procesul verbal care trebuie
să cuprindă : - descrierea amănunţită a situaţiei locului faptei;
 110

 descrierea urmelor găsite;

 descrierea obiectelor examinate şi ridicate;
Reconstituirea
- constă în reproducerea în întregime sau în parte a modului şi a
condiţiilor în care a fost săvârşită fapta pentru a verifica şi a preciza anumite
date strânse de organele judiciare;
- se urmăreşte cunoaşterea posibilităţii reale de săvârşire a faptei;
- verificarea declaraţiilor date de părţi, martori.
Procedură
- atât în faza de urmărire penală cât şi în faza de judecată numai la
faţa locului;
- prezenţa învinuitului sau inculpatului este obligatorie;
- martori asistenţi în afară de situaţia când nu e posibil;
- pot participa părţile când este necesar, neprezentarea lor nu
împiedică reconstituirea;
- procesul verbal ca la cercetarea la faţa locului;
- a nu se confunda cu „experimentul judiciar” – nu este necesar
participarea inculpatului sau a celorlalte părţi;
Martorii asistenţi – persoanele chemate să participe la efectuarea
anumitor acte procedurale în scopul de a garanta faptul că procedura urmată
este cea legală iar rezultatul corespunde celor consemnate.
- nu au cunoştinţă despre faptele şi împrejurările cauzei;
- trebuie să fie cel puţin doi;
- nu pot fi martori asistenţi :
– minorii sub 14 ani
– cei interesaţi în cauză;
 111

– cei ce fac parte din aceeaşi unitate cu organul

care efectuează actul procedural
Interceptările şi înregistrările audio sau video şi fotografiile
- este reglementată prin secţiunea V1 Cod proc.pen.
- art. 911 Cod proc.pen. interceptările şi înregistrările pe bandă
magnetică ale unor convorbiri se efectuează cu autorizarea motivată – a
instanţei la cererea procurorului dacă sunt date sau indicii temeinice privind
pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni pentru care urmărirea penală se
face din oficiu iar interceptarea şi înregistrarea se impun pentru aflarea
adevărului.
Condiţii
1)autorizarea motivată a preşedintelui instanţei căreia i-ar reveni
competenţa să judece cauza în primă instanţă;
2)să existe date sau indicii temeinice privind pregătirea săvârşirii unei
infracţiuni pentru care urmărirea penală se face din oficiu;
Ex. infracţiunea de trafic de stupefiante;
- infracţiunea de terorism;
- infracţiunea de spălare a banilor;
- infracţiunea de trafic de persoane
3)interceptarea se impune pentru aflarea adevărului.
Autorizarea se dispune prin încheiere motivată, se poate da pentru
durata înregistrării cel mult 30 zile poate fi prelungită, fiecare prelungire nu
poate depăşi 30 zile, durata maximă a înregistrărilor autorizate este de 4 luni.
Înregistrările pot fi făcute şi la cererea motivată a persoanei vătămate.
Înregistrările şi interceptările pot fi făcute de : procuror, organul de
cercetare penală, specialişti chemaţi să dea concurs tehnic cu obligarea de a
păstra secretul profesional.
 112

Excepţie. Procurorul poate autoriza provizoriu, prin ordonanţă

motivată – în caz de urgenţă şi va comunica în maxim 24 ore efectuarea
înregistrării care va confirma ordonanţa şi autorizarea în continuare a
activităţii fie informarea actului procurorului caz în care se va dispune
încetarea de îndată a interceptărilor şi înregistrărilor şi distrugerea celor
efectuate.
Procurorul sau organul de cercetare penală trebuie să întocmească un
proces-verbal care va cuprinde :
- autorizaţia dată de instanţă pentru efectuarea interceptării;
- nr. sau numerele posturilor telefonice între care se poată
convorbirile;
- numele persoanelor care le poartă dacă sunt cunoscute;
- data şi ora convorbirii;
- nr. de ordine al benzii magnetice.
Convorbirile înregistrate sunt redate integral în formă scrisă şi se
ataşează la procesul verbal cu certificarea pentru autenticitate de către
organul de cercetare penală verificat şi contrasemnat de procuror care
efectuează sau supraveghează urmărirea penală în cauză.
Dacă interceptările sunt efectuate de procuror certificarea pentru
autenticitate se face de către acesta iar verificarea şi contrasemnarea de către
procurorul ierarhic superior.
Corespondenţele în altă limbă sunt transmise în limba română prin
intermediul unui interpret.
Instanţa va decide care dintre informaţiile obţinute sunt utile cauzei.
Banda magnetică, redarea scrisă a acesteia şi procesul verbal se
înaintează instanţei care hotărăşte care informaţii sunt utile cauzei după ce
sunt ascultaţi procurorul şi părţile.
 113

Înregistrările care nu sunt considerate utile sunt distruse.

Celelalte vor fi păstrate până la arhivarea dosarului.
- nu au o valoare preferenţială;
- pot fi uşor contrafăcute;
- se poate apela la concluziile unei expertize tehnice la cererea
procurorului, din oficiu, sau la cererea părţilor.
Constatările tehnico-ştiinţifice
- mijloace de probă prin care se folosesc în faza de urmărire penală
cunoştinţele unui specialist atunci când există pericol de dispariţie a unor
mijloace de probă şi este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau
împrejurări ale cauzei;
- se folosesc când există pericolul ca unele mijloace de probă să
dispară fizic;
- se efectuează de specialişti care funcţionează în cadrul sau pe lângă
instituţia de care aparţine organul de urmărire penală;
- specialiştii nu sunt şi nu au atribuţii de organ judiciar;
- concluziile specialistului reprezintă probe, raportul de constatare este
mijlocul de probă;
- este întâlnită frecvent în cazul accidentelor de circ pentru a se stabili
poziţia autovehiculului, aderenţa părţii carosabile, condiţii de vizibilitate, în
cazul infracţiunii contra protecţiei muncii.
Procedură
- trebuie să se facă într-un moment foarte apropiat celui al săvârşirii
faptei;
- se dispune numai în timpul urmăririi penale;
- în faza de judecată se poate dispune refacerea sau completarea unei
constatări deja efectuate;
 114

- se dispune de organul de urmărire penală la cerere sau din oficiu

prin rezoluţie;
Rezoluţia trebuie să cuprindă :
- obiectul constatării,
- întrebările la care urmează să răspundă specialistul;
- termenul de efectuare a lucrării.
Organul de urmărire penală comunică specialistului datele cunoscute
şi îi pune la dispoziţie toate materialele în cauză, asupra cărora urmează să
se facă constatarea.
- concluziile se consemnează într-un raport;
- nu au o valoarea preferenţială,
- sunt apte de a genera informaţii riguroase.

Constatările medico-legale
- reprezintă mijloace de probă prin care se folosesc în faza de urmărire
penală cunoştinţele unui organ medico-legal în vederea lămuririi urgente a
unor chestiuni ce presupune cunoştinţe medicale.
- se efectuează constatări medico-legale în caz de :
- moarte violentă;
- moarte a cărei cauză este suspectă sau nu se cunoaşte;
- când este necesară o examinare corporală a învinuitului
sau a persoanei vătămate pentru a se constata dacă pe corpul
acestora există urmele infracţiunii;
- trebuie efectuate într-un moment apropiat de cel al săvârşirii
infracţiunii;
- se dispune numai în faza urmăririi penale;
O situaţie de excepţie în această materie o reprezintă exhumarea.
 115

- se poate face atât în faza de urmărire penală cât şi în faza de judecată

şi chiar după rămânerea definitivă a hotărârii;
- pot fi refăcute ori completate;
- furnizează informaţii necesare pentru încadrarea juridică a faptei;
- se efectuează de medici care funcţionează în cadrul instituţiilor de
medicină – legală organizate prin O.G. nr. 1/2000.
Procedură
- se pot dispune prin rezoluţie de către procuror sau organul de
cercetare penală;
- exhumarea se face numai cu încuviinţarea procurorului;
- se face asupra persoanelor sau cadavrelor indicate de organul de
urmărire penală;
- când se consemnează într-un raport scris;
- are o forţă probantă egală cu a celorlalte mijloace de probă.
Expertizele
- mijloc de probă utilizat în procesul penal atunci când complexitatea
aspectelor cauzei necesită prezenţa unor specialişti din cele mai
diverse domenii de activitate.
Expertul este acea persoană care are cunoştinţe de specialitate într-un
anumit domeniu şi este obligat oficial în calitate de expert chemată pentru
lămurirea în procesul penal a chestiunilor ce implică asemenea cunoştinţe;
- organul de urmărire penală sau instanţa din oficiu sau la cerere
dispune efectuarea unei expertize;
Diferenţe faţă de constatări :
- expertizele pot fi dispuse şi efectuate la intervale de timp mai
îndepărtate faţă de momentul săvârşirii infracţiunii;
- pot fi efectuate şi în faza de judecată;
 116

- prin expertize are loc o investigare mai aprofundată, amănunţită a

elementelor analizate.
Feluri
- expertize criminalistice :
- dactiloscopică;
- traseologică;
- balistică;
- tehnică a actelor;
- grafică;
- biocriminalistică;
- expertiza medico-legală (asfixia mecanică, violul, moartea subită);
- expertiza psihiatrică (tulburări psihice, schizofrenia, oligofrenia);
- expertiza contabilă (controlul şi revizia contabilă);
- expertiza tehnică (accident de circ, contra protecţiei muncii).
Expertizele sunt facultative – organul judiciar apreciază de la caz la
caz necesitatea efectuării expertizei şi obligatorie – în cazul infracţiunii de
omor deosebit de grav – când organul de urmărire penală sau instanţa are
îndoială asupra stării psihice a învinuitului sau inculpatului; - când trebuie
stabilite cauzele morţii dacă nu s-a întocmit un raport medico-legal; în cazul
infracţiunii de pruncucidere; în cazul unei cereri de suspendare a urmăririi
penale ori a procesului penal; - când instanţa este sesizată cu o cerere de
amânare sau de întrerupere a executării pedepsei închisorii, - se dispune
internarea învinuitului sau inculpatului, măsura fiind executorie aducându-se
la îndeplinire în caz de opunere de către organele de poliţie.
Expertizele sunt : oficială – expertul este numit de organul judiciar;
contradictorie – sunt numiţi şi aleşi de către organul judiciar sau părţi;
 117

supravegheată – părţile pot desemna un specialist (consilier expert) cu

atribuţii de control asupra modului de efectuare a expertizei.
Expertiza este simplă – efectuată de un specialist dintr-un anumit
domeniu de activitate şi complexă (mixtă) – necesită cunoştinţe din mai
multe domenii.
Procedura
- se dispune la cererea părţilor sau din oficiu prin rezoluţie sau
ordonanţă de către organul de urmărire penală ori prin încheiere de către
instanţă.
Trebuie să se precizeze obiectul expertizei, întrebările la care trebuie
să răspundă expertul şi termenul de efectuare.
- experţii sunt numiţi de organul de urmărire penală sau instanţă;
- organul de urmărire penală şi instanţă fixează un termen la care
sunt chemate părţile şi expertul pentru a primi anumite lămuriri
privind obiectul expertizei.
Administrarea probelor prin comisie rogatorie şi delegare
Comisia rogatorie
- este un procedeu de probaţiune auxiliar cu ajutorul căruia organul de
urmărire penală sau instanţă efectuează acte procedurale prin intermediul
altor organe judiciare privind anumite mijloace de probă pe care nu au
posibilitatea să le îndeplinească în mod nemijlocit.
- se poate efectua ascultarea unui martor, cercetarea la faţa locului,
ridicarea de obiecte şi înscrisuri;
- nu se pot efectua prin comisia rogatorie acte prin care se dispune
punerea în mişcare a acţiunii penale, luarea măsurii preventive, încuviinţarea
de probatorii etc., ascultarea învinuitului sau inculpatului;
 118

- se dispune de organul de urmărire penală prin rezoluţie şi de instanţă

prin încheiere şi se poate adresa numai unui organ de urmărire penală sau
unei instanţe egale în grad;
- rezoluţia sau încheierea trebuie să cuprindă toate lămuririle
referitoare la îndeplinirea actului care face obiectul acesteia iar în cazul în
care urmează să fie ascultată o persoană se vor arăta şi întrebările ce trebuie
să i se pună.
Chestionar
1) Definiţi declaraţia extrajudiciară;
2) Etapele ascultării inculpatului;
3) Valoarea probatorie a declaraţiilor inculpatului;
4) Declaraţiile părţilor vătămate;
5) Declaraţiile martorilor;
6) Obligaţiilor martorilor;
7) Drepturile martorilor;
8) Procedura de ascultare a martorilor;
9) Protecţia martorilor în situaţii speciale;
10) Drepturile şi obligaţiile martorului protejat.

PROCEDURA CONFRUNTĂRII

- se foloseşte când apar contradicţii între declaraţiile date de părţi,

între declaraţiile date de părţi şi martori, între declaraţiile date de martori;
- este un procedeu probatoriu complementar prin care se urmăreşte
lămurirea contrazicerilor care există între declaraţiile date anterior ele două
sau mai multe persoane în aceeaşi cauză;
 119

- este reglementată de art. 87 Cod procedură penală - se procedează la

confruntare numai dacă aceasta este necesară pentru lămurirea cauzei;
- persoanele respective sunt chemate în faţa organelor judiciare şi
trebuie să răspundă la întrebările puse de acesta în legătură cu faptele şi
împrejurările contradictorii.
- se poate încuviinţa ca persoanele confruntate să-şi pună întrebări
reciproc;
- întrebările şi răspunsurile se consemnează într-un proces-verbal
semnat de persoanele confruntate, de organul de urmărire penală, de instanţă
şi grefier, după caz.
Confruntarea poate fi înregistrată pe suport magnetic pentru a se putea
studia comportamentul celor confruntaţi.

Folosirea interpreţilor şi martorilor

Dacă una din părţi sau o persoană care urmează să fie ascultată nu
cunoaşte limba română sau nu se poate exprima şi organul de urmărire
penală sau instanţa nu are posibilitatea să se înţeleagă cu ea îi asigură în mod
gratuit un interpret.
În cursul judecăţii, părţile pot fi asistate de un interpret ales de ele, dar
să fie autorizat .
- acest procedeu se foloseşte şi pentru administrarea altor mijloace de
probă (înscrisuri redactate în altă limbă);
- interpretului i se aplică prevederile referitoare la ascultarea
martorului şi depune acelaşi jurământ ca şi martorul;
Înscrisurile - mijloace de probă
 120

- art. 89 Cod procedură penală - pot fi folosite ca mijloace de probă în

procesul penal dacă în conţinutul lor se arată fapte sau împrejurări de natură
să contribuie la aflarea adevărului.
- sunt înscrisuri - declaraţiile părţilor, declaraţiile martorilor, o
corespondenţă, chitanţe, registre, acte sub semnătură privată;
- sunt înscrisuri - mijloacele de probă numai acele obiecte pe care sunt
marcate semnele scrierii fonetice;
- schemele sau schiţele dacă nu conţin semnele scrierii fonetice nu
sunt mijloace de probă;
- există înscrisuri care provin de la părţi sau alte persoane (scrisori,
însemnări, acte juridice) sau de la diverse instituţii (acte de stare civilă,
diplome, certificate, hotărâri judecătoreşti);
- înscrisurile pot fi folosite în original sau copii certificate;

Procesul verbal - mijloc de probă

- sunt mijloace scriptice prin care organele prevăzute de lege constată
direct fapte sau împrejurări ce pot servi la aflarea adevărului într-o cauză
penală;
- art. 90 alin. 1 Cod procedură penală procesele verbale încheiate de
organele de urmărire penală sau de instanţa de judecată sunt mijloace de
probă.
Condiţii de fond ale procesului verbal - art. 91 Cod procedură penală
- să cuprindă - data şi locul unde este încheiat; numele, prenumele şi
calitatea celui care-l încheie;
- numele, prenumele, ocupaţia şi adresa martorilor asistenţi;
- descrierea amănunţită a celor constatate şi măsurile luate;
 121

- numele, prenumele ocupaţia, adresa persoanelor la care se referă

procesul verbal, obiecţiile şi explicaţiile acestora;
- menţiunile prevăzute de lege pentru cazuri speciale.
Condiţii de formă
- procesul verbal trebuie semnat pe fiecare pagină şi la sfârşit de către
cel care îl încheie şi de martorii asistenţi şi de persoana la care se referă;
Dacă vreuna din acestea refuză se face menţiuni despre aceasta în
procesul verbal.
Mijloacele materiale de probă
- sunt acele obiecte care conţin sau poartă o urmă a săvârşirii
infracţiunii sau care pot servi la aflarea adevărului şi obiectele care
reprezintă mijloace de săvârşire a infracţiunii ori obiectul care obiectul care
sunt produsul infracţiunii.
ex. : modificările de pe un înscris în cazul falsului material;
- yala pe care au rămas imprimate urmele instrumentelor de efracţie;
- înscrisuri ce poartă impresiuni digitale;
- un act de identitate al infractorului uitat la locul infracţiunii;
- au o valoare probatorie egală cu a celorlalte mijloace de probă.
Procedee de descoperire şi de ridicare a înscrisurilor şi a
mijloacelor materiale de probă
Percheziţia - constă în cercetarea efectuată asupra îmbrăcămintei unei
persoane sau la locuinţa acesteia cu scopul de a găsi şi ridica obiectul sau
înscrisuri cunoscute de organele judiciare dar nepredate de bună voie
precum şi în vederea descoperirii a altor mijloace de probă necesare
soluţionării cauzei penale;
- domiciliare;
- corporale;
 122

Procedura - art. 100 alin. 3 Cod procedură penală raportat la art. 27

alin. 2 Const.
- se dispune exclusiv de judecător;
- punerea în executare a dispoziţiei de percheziţie se realizează de
procuror şi de organele de cercetare penală însoţiţi de lucrătorii operativi.
- dispoziţia instanţei de a efectua o percheziţie se comunică
procurorului în vederea efectuării acesteia;
- dacă percheziţia este efectuată de organele de cercetare penală este
necesară o autorizaţie prealabilă din partea judecătorului;
- percheziţia domiciliară se poate efectua fără autorizaţia prealabilă
dacă infracţiunea este flagrantă;
- percheziţia domiciliară poate fi efectuată numai între orele 6,00-
20,00;
- percheziţia în timpul nopţii (cu excepţia infracţiunii flagrante) este
interzisă cu următoarele două excepţii :
1) în caz de infracţiune flagrantă;
2) în cazul în care este vorba despre prelungirea unei percheziţii
începute între orele 6-20;
- organul judiciar care urmează să efectueze percheziţia este obligat să
se legitimeze şi să prezinte autorizaţia dată de judecător;
- percheziţia domiciliară se face în prezenţa persoanei de la care se
ridică obiectul sau înscrisurile iar în lipsa acesteia, în prezenţa unui
reprezentant, a unui membru al familiei, a unui vecin, având capacitatea de
exerciţiu;
- are dreptul să deschidă încăperile dacă se refuză aceasta : organul
judiciar este obligat să ridice obiecte şi înscrisuri care au legătură cu fapta
săvârşită;
 123

- obiectele sau înscrisurile a căror circulaţie sau deţinere este interzisă

se ridică întotdeauna.
- percheziţia corporală - art. 106 Cod procedură penală
- se face numai de o persoană de acelaşi sex cu cea percheziţionată;
- obiectele ridicate sunt însemnate spre neschimbare după care se
etichetează şi sigilează, sau se împachetează şi se sigilează.
- obiectele care nu pot fi ridicate se sechestrează şi se lasă în păstrare
fie celui la care se află fie unui custode;
- se consemnează într-un proces verbal - o copie se lasă persoanei
percheziţionate.
Ridicarea de obiecte şi înscrisuri.
- se dispune de organul de urmărire penală prin rezoluţie de instanţă
prin încheiere;
- orice persoană fizică sau juridică în posesia căreia se află un obiect
sau un înscris ce poate servi ca mijloc de probă este obligat să-l prezinte şi
să-l predea sub luare de dovadă organul de urmărire penală sau instanţa de
judecată;
- înscrisurile pot fi ridicate, în original sau în copii.
Ridicarea de înscrisuri şi obiecte care se află în unităţile poştale
sau de transport - secretul corespondenţei poate fi încălcat dacă interesul
urmăririi penale sau al judecătorului o cere.
- se poate dispune de instanţă la propunerea procesului, în cursul
urmăririi penale sau din oficiu în cursul judecăţii ca unităţile poştale sau de
transport să reţină şi să predea scrisorile, telegramele sau orice altă
corespondenţă sau obiecte trimise de învinuit sau inculpat ori adresate
acestuia direct sau indirect.
Condiţii
 124

- să existe date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârşirea

unei infracţiuni pentru care urmărirea penală se face din oficiu;
- reţinerea şi predarea să se impună pentru aflarea adevărului;
- aceasta mai poate fi dispusă în scris de procuror care va informa de
îndată instanţa;
Cercetarea la faţa locului
- constă în deplasarea organului judiciar la locul unde s-a săvârşit
infracţiunea unde s-a produs rezultatul sau unde au rămas urme în vederea
constatării situaţiei locului săvârşirii infracţiunii, a descoperirii şi fixării
urmelor infracţiunii şi a stabilirii poziţiei şi a stării mijloacelor materiale de
probă, a împrejurării în care a fost săvârşită infracţiunea.
Procedura
- se dispune de organul de urmărire penală prin rezoluţie motivată;
- dreptul instanţei de a participa la efectuarea acesteia;
- este necesar la urmărirea penală prezenţa a cel puţin 2 martori
asistenţi.
- dacă este necesar se cheamă părţile;
- neprezentarea părţilor nu împiedică efectuarea cercetării la faţa
locului.
- învinuitul sau inculpat reţinut sau arestat trebuie să participe;
- dacă nu poate veni la cercetarea organelor de urmărire penală îi
pune în vedere că are dreptul de a fi reprezentat asigurându-i la
cerere reprezentarea;
- instanţa efectuează cercetarea cu citarea părţilor şi în prezenţa
procurorului când participanţii acestuia la judecată este obligatorie;
- rezultatul corect se consemnează în procesul verbal care trebuie să
cuprindă: * descrierea amănunţită a situaţiei locului faptei;
 125

* descrierea urmelor găsite

* descrierea obiectelor examinate şi ridicate
Reconstituirea
- constă în reproducerea în întregime sau în parte a modului şi a
condiţiilor în care a fost săvârşită fapta pentru a verifica şi a preciza
anumite date strânse de organele judiciare;
- se urmăreşte cunoaşterea posibilităţii reale de săvârşire a
faptei;
- verificarea declaraţiilor date de părţi, martori;
Procedura
- atât în faza de urmărire penală cât şi în faza de judecată numai
la faţa locului
- prezenţa învinuitului sau inculpatului este obligatorie;
- martori asistenţi în afară de situaţia când nu e posibil;
- pot participa părţile când este necesar, neprezentarea lor nu
împiedică reconstituirea;
- procesul verbal ca la cercetarea la faţa locului;
- a nu se confunda cu „experimentul judiciar” - nu este necesară
participarea inculpatului sau a celorlalte părţi;
Martorii asistenţi - persoanele chemate la efectuarea anumitor acte
procedurale în scopul de a garanta faptul că procedura urmată este cea legală
iar rezultatul corespunde celor consemnate.
- nu au cunoştinţă despre faptele şi împrejurările cauzei;
- trebuie să fie cel puţin doi;
- nu pot fi martori asistenţi - minorii sub 14 ani;
o - cei interesaţi în cauză;
 126

o - cei ce fac parte din aceeaşi unitate cu

organul care efectuează actul procedural.
Interceptările şi înregistrările audio sau video şi fotografiile
- este reglementată prin secţiunea V1 Cod procedură penală;
- art. 911 Cod procedură penală interceptările şi înregistrările pe bandă
magnetică ale unor convorbiri se efectuează cu autorizarea motivată a
instanţei la cererea procurorului dacă sunt date sau indicii temeinice privind
pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni pentru care urmărirea penală se
face din oficiu iar interceptarea şi înregistrarea se impun pentru aflarea
adevărului.
Condiţii
1) - autorizarea motivată a preşedintelui, instanţa căreia i-ar reveni
competenţa să judece cauza în primă instanţă;
2) - să existe date sau indicii temeinice privind pregătirea săvârşirii
unei infracţiuni pentru care urmărirea penală se face din oficiu;
ex. infracţiuni de trafic de stupefiante;
infracţiuni de terorism;
infracţiunea de spălare a banilor;
infracţiunea de trafic de persoane;
3) interceptarea se impune pentru aflarea adevărului.
Autorizarea se dispune prin încheiere motivată, se poate da pentru
durata înregistrării cel mult 30 zile poate fi prelungită, fiecare prelungire nu
poate depăşi 30 zile, durata maximă a înregistrărilor autorizate este de 4 luni.
Înregistrările pot fi făcute şi la cererea motivată a persoanei vătămate.
Înregistrările şi interceptările pot fi făcute de : procuror, organul de
cercetare penală, specialişti chemaţi să dea concurs tehnic cu obligarea de a
păstra secretul profesional.
 127

Excepţie - Procurorul poate autoriza provizoriu - prin ordonanţă

motivată - în caz de urgenţă şi va comunica în maxim 24 ore efectuarea
înregistrării care va confirma ordonanţa şi autorizarea în continuare a
activităţii fie informarea actului procurorului caz în care se va dispune
încetarea de îndată a interceptărilor şi înregistrărilor şi distrugerea celor
efectuate.
Procurorul sau organul de cercetare penală trebuie să întocmească un
proces-verbal care va cuprinde :
- autorizaţia dată de instanţă pentru efectuarea interceptării;
- nr. sau numerele posturilor telefonice între care se poartă
convorbirile;
- numele persoanelor care le poartă dacă sunt cunoscute;
- data şi ora convorbirii;
- nr. de ordine al benzii magnetice.
Convorbirile înregistrate sunt redate integral în formă scrisă şi se
ataşează la procesul verbal cu certificarea pentru autenticitate de către
organul de cercetare penală verificat şi contrasemnat de procuror care
efectuează sau supraveghează urmărirea penală în cauză.
Dacă interceptările sunt efectuate de procuror certificarea pentru
autenticitate se face de către acesta iar verificarea şi contrasemnarea de către
procurorul ierarhic superior.
Corespondenţele în altă limbă sunt transmise în limba română prin
intermediul unui interpret.
Instanţa va decide care dintre informaţiile obţinute sunt utile cauzei.
Banda magnetică, redarea scrisă a acesteia şi procesul - verbal se
înaintează instanţei care hotărăşte care informaţii sunt utile cauzei după ce
sunt ascultaţi procurorul şi părţile.
 128

Înregistrările care nu sunt considerate utile sunt distruse.

Celelalte vor fi păstrate până la arhivarea dosarului
- nu au o valoare preferenţială;
- pot fi uşor contrafăcute;
- se poate apela la concluziile unei expertize tehnice la cererea
procurorului, din oficiu, sau la cererea părţilor;
Constatările tehnico-ştiinţifice
- mijloace de probă prin care se folosesc în faza de urmărire penală
cunoştinţele unui specialist atunci când există pericol de dispariţie a unor
mijloace de probă şi este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau
împrejurări ale cauzei;
- se folosesc când există pericolul ca unele mijloace de probă să
dispară fizic;
- se efectuează de specialişti care funcţionează în cadrul sau pe lângă
instituţia de care aparţine organul de urmărire penală;
- specialiştii nu sunt şi nu au atribuţii de organ judiciar;
- concluziile specialistului reprezintă probe, raportul de constatare este
mijlocul de probă;
- este întâlnită frecvent în cazul accidentelor de circulaţie pentru a se
stabili poziţia autovehiculului, aderenţa părţii carosabile, condiţii de
vizibilitate, în cazul infracţiunii contra protecţiei muncii.
Procedură
- trebuie să se facă într-un moment foarte apropiat celui al săvârşirii
faptei;
- se dispune numai în timpul urmăririi penale;
- în faza de judecată se poate dispune refacerea sau completarea unei
constatări deja efectuate;
 129

- se dispune de organul de urmărire penală la cerere sau din oficiu

prin rezoluţie.
- Rezoluţia trebuie să cuprindă :
- obiectul constatării;
- întrebări la care urmează să răspundă specialistul;
- termenul de efectuare a lucrării;
Organul de urmărire penală comunică specialistul datele cunoscute şi
îi pune la dispoziţie toate materialele în cauză, asupra cărora urmează să se
facă constatarea.
- concluziile se consemnează într-un raport;
- nu au o valoare preferenţială;
- sunt apte de a genera informaţii riguroase.

Constatările medico-legale
- reprezintă mijloacele de probă prin care se folosesc în faza de
urmărire penală cunoştinţele unui organ medico-legal în vederea lămuririi
urgente, a unor chestiuni ce presupune cunoştinţe medicale.
- se efectuează constatări medico-legale în caz de :
- moarte violentă;
- moarte a cărei cauză este suspectă sau nu se cunoaşte;
- când este necesară o examinare corporală a învinuitului sau a
persoanei vătămate pentru a se constata dacă pe corpul acestora
există urmele infracţiunii;
- trebuie efectuate într-un moment apropiat de cel al săvârşirii
infracţiunii;
- se dispune numai în faza de urmărire penală.
O situaţie de excepţie în această materie o reprezintă exhumarea :
 130

- se poate face atât în faza de urmărire penală cât şi în faza de judecată

şi chiar după rămânerea definitivă a hotărârii;
- pot fi refăcute ori completate;
- furnizează informaţii necesare pentru încadrarea juridică a faptei;
- se efectuează de medici care funcţionează în cadrul instituţiilor de
medicină legală organizate prin O.G. nr. 1/2000;
Procedură
- se pot dispune prin rezoluţie de către procuror sau organul de
cercetare penală;
- exhumarea se face numai cu încuviinţarea procurorului;
- se face asupra persoanelor sau cadavrelor indicate de organul de urmărire
penală;
- concluziile se consemnează într-un raport scris;
- are o forţă probantă egală cu a celorlalte mijloace de probă .
Expertizele
- mijloacele de probă utilizat în procesul penal atunci când
complexitatea aspectelor cauzei necesită prezenţa unor specialişti din cele
mai diverse domenii de activitate;
Expert este acea persoană care are cunoştinţe de specialitate într-un
anumit domeniu şi este abilitat oficial în calitate de expert chemată pentru
lămurirea în procesul penal a chestiunilor ce implică asemenea cunoştinţe.
- organul de urmărire penală sau instanţa din oficiu sau la cerere
dispune efectuarea unei expertize;
Diferenţe faţă de constatări
- expertizele pot fi dispuse şi efectuarea la intervale de timp mai
îndepărtate faţă de momentul săvârşirea infracţiunii;
- pot fi efectuate şi în faza de judecată;
 131

- prin expertize are loc o investigare mai aprofundată, amănunţită a

elementelor analizate.
Feluri
- expertize criminalistice - dactiloscopică
o traseologică
o balistică
o tehnică a actelor
o grafică
o biocriminalistică
- expertiza medico-legală (asfixia mecanică, violul, moartea subită);
- expertiza psihiatrică (tulburări psihice, schizofrenia, oligofrenia);
- expertiza contabilă (controlul şi revizia contabilă);
- expertiza tehnică (accident de circulaţie, contra protecţiei muncii).
Expertize - facultative - organul judiciar apreciază de la caz la caz
necesitatea efectuării expertizei
- obligatorie - în caz infracţiunea de omor deosebit de
grav;
- când organul de urmărire penală sau
instanţa are îndoială asupra stării psihice a învinuitului sau inculpatului;
- când trebuie stabilite cauzele morţii dacă
nu s-a întocmit un raport medico-legal;
- în cazul infracţiunii de pruncucidere;
- în cazul unei cereri de suspendare a
urmăririi penale ori a procesului penal;
- când instanţa este sesizată cu o cerere de amânare sau de întrerupere
a executării pedepsei închisorii;
 132

- se dispune internarea învinuitului sau inculpatului, măsura fiind

executorie aducându-se la îndeplinirea în caz de opunere de către organele
de poliţie.
Expertizele - oficială - expertul este numit de organul judiciar;
- contradictorie - sunt numiţi şi aleşi de către organul judiciar sau
părţi.
- supravegheată - părţile pot desemna un specialist consilier expert,
cu atribuţii de control asupra modului de efectuare a expertizei.
Expertizele - simplă - efectuată de un specialist dintr-un anumit
domeniu de activitate;
- complexă (mixtă) - necesită cunoştinţe din mai multe domenii.

Procedura
- se dispune la cererea părţilor sau din oficiu prin rezoluţie sau
ordonanţă de către organul de urmărire penală ori prin încheiere de
către instanţă.
Trebuie să se precizeze obiectul expertizei, întrebarea la care
trebuie să răspundă expertul şi termenul de efectuare.
- experţii sunt numiţi de organul de urmărire penală sau
instanţă;
- organul de urmărire penală şi instanţă fixează un termen la care sunt
chemate părţile şi expertul pentru a primi anumite lămuriri privind obiectul
expertizei.
Administrarea probelor prin comisiei rogatorie şi delegare.
Comisia rogatorie
 133

- este un procedeu de probaţiune auxiliar cu ajutorul căruia organul de

urmărire penală sau instanţa efectuează acte procedurale prin intermediul
altor organe judiciare privind anumite mijloace de probă pe care nu au
posibilitatea să le îndeplinească în mod nemijlocit.
- se poate efectua ascultarea unui martor, cercetarea la faţa locului,
ridicarea de obiecte şi înscrisuri;
- nu se pot efectua prin comisia rogatorie acte prin care se dispune
punerea în mişcare a acţiunii penale, luarea măsurii preventive, încuviinţarea
de probatorii etc., ascultarea învinuitului sau inculpatului;
- se dispune de organul de urmărire penală prin rezoluţie şi de instanţă
prin încheiere şi se poate adresa numai unui organ de urmărire penală sau
unei instanţe egale în grad;
- rezoluţia sau încheierea trebuie să cuprindă toate lămuririle
referitoare la îndeplinirea actului care face obiectul acesteia iar în cazul în
care urmează să fie ascultată o persoană se vor arăta şi întrebările ce trebuie
să i se pună.
Delegarea este un procedeu de probaţiune auxiliar care are ca
finalitate efectuarea unor acte procedurale de către un alt organ decât cel
care are cauza spre soluţionare.
- deosebirea constă în transmiterea dreptului de a efectua actul
procedural respectiv unui organ ierarhic inferior celui care instrumentează
cauza.
- este atributul procurorului dar şi al instanţei de judecată.

Chestionar
1) Folosirea interpreţilor şi martorilor;
2) Înscrisurile – mijloace de probă;
 134

3) Mijloacele materiale de probă;

4) Percheziţia;
5) Cercetarea la faţa locului;
6) Reconstituirea;
7) Interceptările audio;
8) Constatările tehnico-ştiinţifice;
9) Constatările medico-legale;
10) Expertizele.

MĂSURILE PROCESUALE

- sunt mijloace prevăzute de lege de care pot uza organele judiciare

penale pentru a asigura desfăşurarea normală a procesului penal.
Clasificare
1) – după criteriul legal instituit prin dispoziţiile Codului de

procedură penală;
a) măsuri preventive care reprezintă măsuri procesuale cele mai
drastice întrucât se referă la restrângerea libertatea persoanei (reţinerea,
obligarea de a nu părăsi localitatea, ţara, arestarea preventivă a învinuitului
sau inculpatului).
b) alte măsuri procesuale (măsuri de ocrotire, măsuri de siguranţă,
restituirea lucrurilor şi restabilirea situaţiei anterioare.
2) - după valoarea socială asupra căreia se îndreaptă.
a) măsuri preventive personale care privesc persoane fizice (măsuri
preventive, măsuri de ocrotire, măsuri de siguranţă, liberare sub control
judiciar şi pe cauţiune);
 135

b) măsuri procesuale reale privesc anumite bunuri sau relaţii faţă de

ele (măsuri asigurătorii, restituirea lucrurilor, restabilirea situaţiei
anterioare).
3) – scopul special urmărit prin luarea lor.
a) – măsuri procesuale de constrângere (măsuri preventive, măsuri
asigurătorii);
b) măsuri de ocrotire (măsuri de ocrotire, măsuri de siguranţă,
restituirea lucrurilor, restabilirea situaţiei anterioare).
Măsurile preventive
- reprezintă acea categorie a măsurilor procesuale, prevăzute de lege,
cu caracter de constrângere, prin luarea cărora organele judiciare urmăresc
privarea de libertate sau restrângerea libertăţii de mişcare a învinuitului sau
inculpatului cu scopul de a asigura buna desfăşurare a procesului penal ori
de a împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea
penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei.
Felurile măsurii preventive
Reţinerea, obligarea de a nu părăsi localitatea, obligarea de a nu părăsi
ţara, arestarea preventivă a învinuitului sau inculpatului.
Liberarea provizorie este o măsură procesuală dar care nu are natura
juridică a unei măsuri preventive.
Luarea măsurii preventive
Condiţii
1) infracţiunea cu privire la care se dispune luarea măsurii preventive
să fie pedepsită cu detenţie pe viaţă sau cu închisoarea (art. 136 alin. 1 Cod
procedură penală) şi alternativ cu pedeapsa amenzii.
2) să existe probe sau indicii temeinice că învinuitul sau inculpatul a
săvârşit o faptă prevăzută de legea penală.
 136

Noţiunea de probă este reglementată de art. 63 Cod procedură penală.

Indicii temeinice (art. 143 alin. 3 Cod procedură penală) sunt date care
confirmă că persoana faţă de care se efectuează urmărirea penală a săvârşit o
faptă.
3) să existe vreunul dintre următoarele 8 cazuri prev. de art. 148 lit. a-i
Cod procedură penală şi anume :
1) a)identitate sau domiciliul inculpaţilor nu pot fi stabilite din lipsă de
date;
2) b) infracţiunea este flagrantă iar pedeapsa prevăzută de lege este
închisoarea mai mare de 1 an;
3) c) inculpatul a fugit ori s-a ascuns în scopul de a se sustrage de la
urmărire sau de la judecată ori a făcut pregătiri pentru asemenea acte; dacă
în cursul judecăţii sunt date că inculpatul urmăreşte să se sustragă de la
executarea pedepsei.
4) d) sunt date suficiente că inculpatul a încercat să zădărnicească
aflarea adevărului prin influenţarea unui martor sau expert, distrugerea ori
alterarea mijloacelor materiale de probă sau prin alte asemenea fapte;
5) e) inculpatul a comis din nou o infracţiune ori din datele existente
rezultă necesitatea împiedicării săvârşirii unei alte infracţiuni.
6) f) inculpatul este recidivist;
7) g) abrogat
8) h) inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede
pedeapsa detenţiunii pe viaţă alternativ cu pedeapsa închisorii sau pedeapsa
închisorii mai mare de 4 ani şi există probe certe că lăsarea sa în libertatea
prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
 137

9) i) există date sau indicii suficiente care justifică temerea că

inculpatul va exercita presiuni asupra persoanei vătămate sau că va încerca o
înţelegere frauduloasă cu aceasta.
Aceste măsuri sunt comune pentru luarea măsurii reţinerii şi arestării
preventive.
Reţinerea poate fi dispusă în oricare din aceste cazuri indiferent de
mărimea pedepsei cu închisoarea în timp ce în cazurile prev. la lit. c-f şi i
măsura arestării preventive a inculpatului poate fi luată cu îndeplinirea unei
noi condiţii : pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă sau
închisoarea mai mare de 2 ani.
În cazul obligării de a nu părăsi localitatea, cazurile prevăzute de art.
148 Cod procedură penală nu prezintă nici o relevanţă.
Organul competent a lua o măsură preventivă :
- reţinerea poate fi dispusă de organele de cercetare penală şi de
procuror;
- obligarea de a nu părăsi localitatea / ţara se poate lua de procuror în
cursul urmăririi penale ori de judecător în cursul judecăţii;
- arestarea preventivă se dispune numai de judecător.
Dacă organele de cercetare penală apreciază că se impune luarea uneia
dintre măsurile preventive care nu poate fi dispusă direct de el poate sesiza
procurorul prin întocmirea unui referat motivat pe care procurorul îl
examinează şi se pronunţă după ce a consultat şi dosarul cauzei.
În cazul obligării de a nu părăsi localitatea/ţara procurorul este obligat
să se pronunţe în termen de 24 ore.
Dacă organul de cercetare penală întocmeşte un referat cu propunere
motivată de arestare preventivă procurorul va sesiza instanţa.
 138

Alegerea măsurii ce urmează a fi luată se face ţinându-se seama de

scopul acesteia, de gradul de pericol social al infracţiunii, de sănătate, vârstă,
antecedente penale şi alte situaţii privind persoana faţă de care se ia măsura.
Actele prin care pot fi luate măsurile preventive :
- ordonanţa organului de cercetare penală;
- ordonanţa sau rechizitoriul procurorului;
- hotărârea instanţei de judecată (încheiere, sentinţă, decizie);
Indiferent de actul prin care s-a dispus luarea unei măsuri preventive
acesta trebuie să cuprindă :
- fapta care face obiectul învinuirii sau inculpării;
- textul de lege în care aceasta se încadrează;
- pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită;
- temeiurile concrete care au determinat luarea măsurii preventive;
Art. 23 alin. 8 din Constituţie prevede că celui reţinut sau arestat i se
aduc de îndată la cunoştinţă în limba pe care o înţelege motivele reţinerii sau
ale arestării iar învinuirea în cel mai scurt termen şi numai în prezenţa unui
avocat ales sau numit din oficiu.
Când se dispune arestarea preventivă a învinuitului sau inculpatului,
judecătorul încunoştiinţează despre aceasta în termen de 24 ore un membru
al familiei acestuia ori o altă persoană desemnată de învinuit sau inculpat
consemnându-se aceasta într-un proces verbal, situaţie valabilă şi în cazul
reţinerii.
Se poate refuza exercitarea acestui drept de către inculpat.
Înlocuirea măsurilor preventive
Măsura preventivă luată se înlocuieşte cu altă măsură preventivă fie
mai uşoară fie mai gravă când s-au schimbat temeiurile care au determinat
luarea acesteia;
 139

- se poate face la cerere sau din oficiu de către organul judiciar care
le-a luat.
Dacă măsura preventivă a fost luată, în cursul urmăririi penale de
judecător sau de procuror, organul de cercetare penală are obligaţia să-l
informeze de îndată pe procuror despre schimbarea temeiurilor care au
motivat luarea măsurii preventive.
Odată informat procurorul va proceda fie la înlocuirea măsurii
preventive dacă aceasta a fost dispusă de el fie la sesizarea judecătorului
când este vorba despre măsura arestării preventive.
Revocarea măsurii preventive
1) – atunci când nu mai există vreun temei care să justifice menţinerea
măsurii preventive;
2) – când măsura preventivă a fost dispusă cu încălcarea prevederilor
legale;
3) – când instanţa de judecată constată pe baza unei expertize medico-
legale că cel arestat preventiv suferă de o boală care nu poate fi tratată în
reţeaua medicală a Direcţiei Generale a Penitenciarelor.
Organul de cercetare penală nu poate să revoce măsurile preventive
excepţie revocării reţinerii.
Dacă organul de cercetare penală constată încetarea temeiurilor care
au determinat luarea măsurii preventive are obligaţia de a-l informa pe
procuror pentru ca acesta să procedeze în mod corespunzător.
Revocarea măsurii preventive reprezintă repunerea învinuitului sau
inculpatului în starea de drept iniţială.
Încetarea de drepturi a măsurii preventive :
1) la expirarea termenelor stabilite de lege sau de organul judiciar;
 140

2) în caz de scoatere de sub urmărire penală şi încetare a urmăririi

penale în faza de urmărire penală;
3) în caz de încetare a procesului penal şi achitare în faza de judecată;
4) când înainte de pronunţarea unei hotărâri de condamnare în primă
instanţă durata arestării preventive a atins jumătatea maximă
prevăzută de lege pentru infracţiunea ce face obiectul învinuirii;
5) când instanţa pronunţă o pedeapsă cu închisoarea cel mult legală cu
durata reţinerii şi arestării preventive;
6) când instanţa pronunţă o pedeapsă cu închisoare, cu suspendarea
condiţionată sau sub supraveghere sau la locul de muncă;
7) când se pronunţă pedeapsa cu amenda;
8) când instanţa dispune aplicarea unei măsuri educative;
9) în caz de condamnare la pedeapsa închisorii la care se aplică în
întregime graţierea;
10) când se pronunţă o hotărâre judecătorească definitivă de
condamnare.
În aceste cazuri instanţa din oficiu sau la cererea procurorului (acesta
din urmă după ce a fost informat de către organul de cercetare penală) are
obligaţia să dispună de îndată punerea în libertate a celui reţinut sau arestat
trimiţând locului de deţinere o copie de pe dispozitivul hotărârii sau
ordonanţa.

Căile de atac împotriva actelor prin care se dispune asupra luării, revocării
sau încetării de drepturi a măsurii preventive.
 141

1) Plângerea împotriva ordonanţei organul de cercetare penală sau a

procurorului privind măsura reţinerii (art. 1401 Cod procedură penală)
înaintea de expirarea termenului maxim de 24 ore la :
- procurorul care supraveghează cercetarea penală dacă măsura
reţinerii a fost dispusă de către organul de cercetare penală;
- procurorul ierarhic superior care a dispus măsura reţinerii.
Procurorul se va pronunţa prin ordonanţă în interiorul termenului de
24 ore, astfel :
- fie admite plângerea şi revocă măsura reţinerii;
- fie respinge plângerea şi confirmă legalitatea reţinerii;
2) Plângerea împotriva ordonanţei procurorului privind obligarea de a
nu părăsi localitatea/ţara.
În cursul urmăririi penale procurorul poate dispune prin ordonanţă
obligarea învinuitului sau inculpatului de a nu părăsi localitatea / ţara.
Inculpatul poate ataca această dispoziţie cu plângere la instanţa căreia
i-ar reveni competenţa să judece cauza în prima instanţă în termen de 3 zile
de la luarea măsurii.
Plângerea se depune la procuror care o înaintează instanţei competente
în termen de 24 ore.
Instanţa va fixa termen de soluţionare în cel mult 3 zile de la sesizare.
Soluţionarea plângerii are loc în camera de consiliu cu citarea
învinuitului sau inculpatului care este obligatorie – absenţa inculpatului nu
va împiedica judecarea plângerii.
- procurorul participă obligatorie;
- plângerea se soluţionează în aceeaşi zi prin încheiere.
Instanţa va dispune :
- admiterea plângerii, revocarea măsurii preventive;
 142

- respingerea plângerii şi confirmarea legalităţii măsurii.

Plângerea nu suspendă executarea măsurii adică pe parcursul
soluţionării plângerii învinuitului sau inculpatului îi va fi interzis să
părăsească localitatea/ţara.
Plângerea împotriva ordonanţei prin care se dispune înlocuirea,
revocarea ori încetarea măsurii este suspensivă de executare.
Calea de atac împotriva încheierii pronunţate de instanţă în
cursul urmăririi penale privind arestarea preventivă.
În cursul urmăririi penale arestarea preventivă a
învinuitului/inculpatului se poate dispune numai de judecător prin încheiere.
Revocarea, înlocuirea, încetarea sau menţinerea arestării preventive
este atributul exclusiv al judecătorului. Încheierea prin care instanţa
dispune în cursul urmăririi penale arestarea, revocarea, înlocuirea, încetarea,
menţinerea măsurii poate fi atacată cu recurs.
Titularii recursului învinuit/inculpat/procuror - în 24 ore de la
pronunţare pentru cei prezenţi, de la comunicare pentru cei lipsă.
Recursul se depune la instanţa a cărei hotărâre se atacă ( nu există
sancţiune dacă recursul se depune la instanţa superioară).
Instanţa trimite dosarul în recurs în termen de 24 ore.
Recursul se soluţionează în camera de consiliu cu participarea
obligatorie a învinuitului sau inculpatului ( deşi nu există reglementări
exprese în acest sens).
Participarea procurorilor este obligatorie.
Recursul se soluţionează în maximum 48 ore în cazul arestării
învinuitului şi 3 zile în cazul arestării inculpatului.
Pronunţarea are loc în aceeaşi zi nefiind posibile amânările
 143

În termen de 24 de ore de la soluţionarea recursului dosarul se restituie

instanţei a cărei hotărâre a fost atacată.
Recursul inculpatului prin care s-a dispus luarea măsurii arestării sau
încetărea de drept nu este suspensiv de executare.
Calea de atac împotriva încheierii pronunţată de instanţă
în cursul judecăţii privind măsurile preventive:
- măsurile preventive pot fi dispuse de instanţă şi în cursul judecăţii;
Instanţa în cursul judecăţii poate dispune revocarea, înlocuirea,
încetarea, menţinerea, prin încheiere ce poate fi atacată cu recurs de către cei
interesaţi.
Art.141 Cod proc.penală - aceste încheieri - indiferent că au fost
pronunţate în prima instanţă ori în apel pot fi atacate separat cu recurs de
inculpat sau procuror în 24 ore de la pronunţare pentru cei prezenţi de la
comunicare pentru cei lipsă.
Recursul împotriva încheierii prin care s-a luat, menţinut ori încetat de
drept arestarea preventivă nu suspendă executarea.
Analiza măsurilor preventive
Reţinerea - este singura măsură preventivă privativă de libertate care
poate fi luată atât de procuror cât şi de organele de urmărire penală pe o
durată de cel mult 24 ore.
- poate fi dispusă numai în faza de urmărire penală;
- poate fi dispusă numai faţă de învinuit .
Condiţii ( art.143 Cod proc.penală) pentru a putea fi luată:
1). Să existe probe sau indicii temeinice că învinuitul a săvârşit o
faptă prevăzută de legea penală.
2). Pentru fapta săvârşită legea să prevadă pedeapsa detenţiei pe viaţă
(sau închisorii alternativ cu amenda).
 144

3). Să existe vreunul din cazurile prev.de art.148 Cod proc.penală

indiferent de limitele prevăzute de lege pentru fapta săvârşită.
Măsura reţinerii poate fi dispusă de:
- organul de cercetare penală îl va încunoştinţa de îndată pe
procuror;
- procurorul care va înştiinţa conducătorul parchetului din care face
parte;
- prin ordonanţa de reţinere - care trebuie să cuprindă ziua şi ora la
care reţinerea a început;
- persoanei reţinute i se aduc la cunoştinţă de îndată motivele reţinerii,
că are dreptul să-şi angajez avocat, că are dreptul de a nu face nici o
declaraţie, că dacă face declaraţii acestea pot fi folosite şi împotriva sa ;
- poate dura cel mult 24 ore;
- nu poate fi prelungite;
- deputatul sau senatorul nu poate fi reţinut fără încuviinţarea Camerei
din care face parte şi numai după ascultarea sa.
În caz de infracţiune flagrantă senatorul, deputatul poate fi reţinut.
Obligarea de a nu părăsi localitatea
- constă în îndatorirea impusă învinuitului sau inculpatului de a nu
părăsi localitatea în care locuieşte fără încuviinţarea organului judiciar care a
dispus această măsură.
Motive care impun luarea acestei măsuri.
- prevenirea eventualei sustrageri a învinuitului sau inculpatului de la
urmărirea penală sau de la judecată mai ales când starea sănătăţii, vârsta, şi
alte împrejurări nu permit luarea măsurii arestării;
- facilitarea unui contact eficient cu inculpatul.
Condiţii
 145

- să existe probe sau indicii temeinice că învinuitul a săvârşit fapta;

- pentru fapta săvârşită legea să prevadă detenţia pe viaţă sau
închisoarea, condiţia este îndeplinită şi atunci când legea prevede pedeapsa
închisorii alternativ cu amendă.
Poate fi dispusă
- de procuror prin ordonanţă - în cursul urmăririi penale numai pentru
cel mult 30 zile:
- de instanţă prin Încheiere în cursul judecăţii.
Poate fi prelungită în cursul urmăririi penale numai în caz de
necesitate, motivat de instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza
în fond.
Fiecare prelungire nu poate depăşi 30 zile.
Durata maximă de prelungire este de 1 an.
Excepţie Dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea
săvârşită este detenţia pe viaţă sau închisoarea de 10 ani sau mai mare durata
maximă a obligării de a nu părăsi localitatea este de 2 ani.
Instanţa dispune prelungirea prin încheiere în 24 ore.
Încheierea poate fi atacată cu recurs de procuror , învinuit sau inculpat
în termen de 24 de ore de la pronunţare pentru cei prezenţi şi de la
comunicare pentru cei lipsă.
Recursul nu suspensiv de executare
În faza de judecată - obligarea de a nu părăsi localitatea se poate
dispune până la soluţionarea cauzei neexistând o limitare în timp.
Actele prin care organele judiciare dispun obligarea de a nu părăsi
localitatea se aduc la cunoştinţă învinuitului sau inculpatului şi se comunică
în copie secţie de poliţie în a cărei rază teritorială locuieşte învinuitul sau
inculpatul.
 146

Dacă acesta nu respectă măsura împotriva lui se poate lua una din
celelalte măsuri preventive cu condiţia îndeplinirii condiţiilor legale pentru
luarea acestora.
Obligarea de a nu părăsi ţara
- a fost introdusă prin Legea nr. 281/2003;
- constă în îndatorirea impusă inculpatului de a nu părăsi ţara fără
încuviinţarea organului judiciar care a luat-o;
- procurorul prin ordonanţă în cursul urmăririi penale pentru cel mult
30 zile;
- instanţa prin încheiere în cursul judecăţii.
Procedură, termen, căi de atac, obligarea de a nu părăsi localitatea.
- se comunică organului competent să elibereze paşaportul şi Poliţiei
de Frontieră;
- inculpatului i se va putea refuza eliberarea unui paşaport sau dacă
are deja paşaport i se va ridica provizoriu pe durata luării măsurii.
Chestionar
1) Condiţii în care se pot lua măsurile preventive;
2) Organele judiciare care pot lua măsurile preventive;
3) Înlocuirea măsurilor preventive;
4) Revocarea măsurii preventive;
5) Arestarea preventivă în cursul urmăririi penale;
6) Arestarea preventivă în cursul judecăţii;
7) Arestarea preventivă a inculpaţilor minori;
8) Obligarea de a nu părăsi localitatea;
9) Obligarea de a nu părăsi ţara;
10) Stabilirea duratei arestării măsurii preventive în toate
cauzele analizate;
 147

MĂSURILE PREVENTIVE

DISPOZIŢII SPECIALE PENTRU MINORI

Minorul între 14-16 ani poate fi reţinut la dispoziţia procurorului sau a
organului de cercetare penală în mod excepţional cu îndeplinirea
următoarelor condiţii :
1) să răspundă penal (anterior luării măsurii trebuie să se stabilească
dacă minorul are discernământ prin efectuarea unei expertize medico-legale
psihiatrice);
2) să existe date certe că minorul a comis o infracţiune pedepsită de
lege cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau închisoarea de 10 ani sau mai mare;
3) înştiinţarea procurorului care supraveghează urmărirea penală.
Durata reţinerii este de cel mult 10 ore şi poate fi prelungită de
procuror prin ordonanţă numai dacă se impune pentru o durată de cel mult
10 ore.
Pentru minorii între 16-18 ani se aplică procedura comună a luării
măsurii reţinerii.
Organul judiciar are obligaţia de a încunoştiinţa imediat părinţii,
tutorele, persoana în îngrijirea sau supravegherea căreia se află minorul ori
alte persoane pe care le desemnează acesta despre măsura luată.
Aceasta constituie o excepţie de la regula potrivit căreia cererea
persoanei reţinute de încunoştiinţare a unor persoane poate fi respinsă de
procuror la cererea organului de cercetare penală ori din oficiu dacă se
constată că s-ar prejudicia ancheta penală.
ARESTAREA PREVENTIVĂ A MINORULUI
 148

Inculpatul minor între 14-16 ani va putea fi arestat preventiv în

următoarele condiţii :
1) minorul să răspundă penal;
2) pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta de care este învinuit este
detenţiunea pe viaţă ori închisoarea de 10 ani sau mai mare;
3) altă măsură preventivă nu este suficientă.
Pentru inculpatul minor între 16-18 ani arestarea preventivă se dispune
cu îndeplinirea condiţiilor impuse de procedura comună în materie.
Inculpatul minor între 14-16 ani va putea fi arestat, în cursul urmăririi
penale cel mult 15 zile.
În mod excepţional măsura poate fi prelungită, fiecare prelungire
neputând depăşi 15 zile.
În total arestarea preventivă nu poate depăşi un termen rezonabil şi nu
mai mult de 60 zile.
Dacă pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă sau
închisoarea de 20 ani sau mai mare durata maximă a arestării preventive în
cursul urmăririi penale va fi de 180 zile.
În cursul judecăţii măsura arestării preventive a inculpatului minor
între 14.16 ani nu este condiţionată de respectarea unui termen limită.
Instanţa are obligaţia de a verifica legalitatea şi temeinicia arestării în
mod periodic dar nu mai târziu de 30 zile.
Inculpatul minor între 16-18 ani va putea fi arestat în cursul urmăririi
penale pentru cel mult 20 zile.
Măsura poate fi prelungită de fiecare dată cu câte 20 zile pe o perioadă
rezonabilă dar nu mai mult de 90 zile.
 149

În mod excepţional, dacă pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea

pe viaţă ori închisoarea de 10 ani sau mai mare, durata maximă a arestării
preventive în cursul urmăririi penale va fi de 180 zile.
În cursul judecăţii durata arestării preventive a minorului între 16-18
ani nu este condiţionată de un termen limită dar instanţa este obligată să
verifice în mod periodic legalitatea şi temeinicia arestării preventive dar nu
mai târziu de 40 zile.
Odată cu arestarea preventivă a unui număr (indiferent 14-16 ori 16-
18 ani) judecătorul încunoştinţează spre aceasta părinţii, tutorele etc. precum
şi Serviciul de reintegrare socială a infractorilor şi de supraveghere a
executării sancţiunilor neprivative de libertate de pe lângă instanţa căreia i-ar
reveni să judece în primă instanţă cauza şi se va întocmi un proces verbal în
acest sens.
Durata arestării învinuitului minor este de cel mult 3 zile potrivit art.
160h alin. 4 Cod procedură penală.
Liberarea provizorie
- este o măsură procesuală neprivativă de libertate care înlocuieşte
măsura arestării preventive a învinuitului sau inculpatului şi se dispune de
instanţa judecătorească în vederea desfăşurării normale a procesului şi
executarea pedepsei aplicate inculpatului în caz de condamnare;
- art. 23 alin. 10 din Constituţia României prevede că „persoana
arestată are dreptul să ceară punerea sa în libertate provizorie sub control
judiciar sau pe cauţiune”.
Trăsături
- are un caracter accesoriu faţă de măsura arestării preventive
deoarece pentru luarea ei este necesară în prealabil arestarea preventgivă a
acestuia;
 150

- este provizorie - poate fi revocată atunci când cel liberat nu

îndeplineşte sau încalcă obligaţiile impuse;
- se acordă numai la cerere - nu se poate acorda din oficiu;
- este facultativă - acordarea ei este lăsată la aprecierea organului
judiciar;
- este un beneficiu - recunoscut de lege învinuitului sau inculpatului,
presupune existenţa unei arestări legale în executare.
- are un caracter subiectiv - se admite după verificarea condiţiilor
privind persoana învinuitului sau inculpatului dacă se apreciază că deţinerea
preventivă nu este absolut necesară iar scopul procesului penal poate fi atins.
- este o garanţie - având ca efect doar o încetare temporară a privării
de libertate condiţionat de îndeplinirea unor condiţii impuse la libertate.
Art. 1601 Cod procedură penală în tot cursul procesului penal
învinuitul sau inculpatul arestat preventiv poate cere punerea sa în libertate
provizorie (sub control judiciar sau pe cauţiune).
1) Liberarea provizorie sub control judiciar
Condiţii
- împotriva învinuitului sau inculpatului s-a dispus măsura arestării
preventive;
- învinuitul sau inculpatul să fi săvârşit o infracţiune din culpă sau o
infracţiune cu intenţie pentru care legea prevede pedeapsa închisorii care nu
depăşeşte 12 ani;
- inculpatul să nu fie recidivist;
- să nu existe date din care să rezulte necesitatea de a-l împiedica pe
învinuitul sau inculpatul să săvârşească alte infracţiuni;
 151

- să nu existe date că învinuitul sau inculpatul va încerca să

zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor martori experţi,
alterarea ori distrugerea mijloacelor de probe sau alte asemenea fapte.
Învinuitul sau inculpatul arestat faţă de care se dispune liberarea
provizorie sub control judiciar are următoarele obligaţii :
- să nu depăşească limita teritorială fixată decât în condiţiile stabilite
de organul judiciar.
- să comunice organului judiciar orice schimbare de domiciliu sau
reşedinţă;
- să nu meargă în locuri comune stabilite;
- să se prezinte la organul de urmărire penală, instanţă ori de câte ori
este chemat;
- să nu intre în legătură cu anumite persoane determinate;
- să nu conducă nici un autovehicul sau anumite autovehicule;
- să nu exercite o profesie de natura aceleia de care s-a folosit la
săvârşirea infracţiunii;
Organul judiciar competent a lua măsura
- atât în faza de urmărire penală cât şi în faza de judecată liberarea
provizorie se dispune exclusiv de instanţa de judecată, controlul modului în
care învinuitul sau inculpatul respectă obligaţiile stabilite de către instanţă
revine:
- judecătorului delegat cu executarea;
- procurorului
- organul de poliţie
Pentru motive temeinice instanţa poate să dispună ridicarea sau
modificarea în tot sau în parte a controlului judiciar exercitat.
2. Liberarea provizorie pe cauţiune
 152

Condiţii
- împotriva învinuitului sau inculpatului s-a dispus măsura arestării
preventive;
- învinuitul sau inculpatul să fi săvârşit o infracţiune din culpă sau cu
intenţie pentru care legea prevede pedeapsa închisorii care nu depăşeşte 12
ani;
- să nu fie recidivist;
- să nu existe date privind necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau
inculpat să săvârşească alte infracţiuni;
- să nu existe date că inculpatul zădărniceşte aflarea adevărului.
- s-a depus cauţiunea stabilirea de organul judiciar competent.
În ceea ce priveşte obligarea inculpatului pe perioada liberării
provizorii pe cauţiune suplimentar faţă de liberarea provizorie sub control
judiciar instanţa va dispune ca învinuitul sau inculpatul să se prezinte la
chemarea sa şi să comunice orice schimbare de domiciliu sau reşedinţă ?
(art. 1604 alin. 2 Cod procedură penală).
Cauţiunea reprezintă suma de bani pe care trebuie să o depună
învinuitul sau inculpatul cu scopul de a se garanta respectarea de către acesta
a obligaţiilor ce-i revin în timpul liberării provizorii.
Cuantumul cauţiunii se fixează de către organul judiciar competent şi
este de cel puţin 10 milioane lei.
Cauţiunea se consemnează la o instituţie financiară pe numele
învinuitului sau inculpatului dar la dispoziţia instanţei.
Cauţiunea se restituie (art. 1605 alin. 4 Cod procedură penală)
1) când se revocă liberarea provizorie pentru că s-au descoperit fapte
sau împrejurări care nu au fost cunoscute la data admiterii cererii de liberare
provizorie şi care justifică arestarea inculpatului;
 153

2) când se constată de procuror prin ordonanţă sau de instanţă prin

încheiere că nu mai există cazurile care au justificat măsura arestării
preventive;
3) se dispune scoaterea de sub urmărirea penală, încetarea urmăririi
penale, achitarea, încetarea procesului penal;
4) se pronunţă pedeapsa amenzii ori suspendarea sub supraveghere sau
suspendarea condiţionată, ori executarea la locul de muncă;
5) se dispune condamnarea la pedeapsa închisorii;
6) cererea de liberare provizorie a fost respinsă pentru că nu au fost
îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, că cererea este neîntemeiată sau
când aceasta a fost făcută de o altă persoană şi nu a fost însuşită de învinuit
sau inculpat.
Cauţiunea nu se restituie
1)în cazul condamnării la pedeapsa închisorii când liberarea
provizorie s-a revocat ca urmare a faptului că inculpatul nu îndeplineşte cu
rea-credinţă obligaţiile ce-i revin sau încearcă să zădărnicească aflarea
adevărului ori săvârşirea din nou o infracţiune cu intenţie pentru care este
urmărit sau judecat.
Cauţiunea se face venit la bugetul statului la rămânerea definitivă a
hotărârii de condamnare.
Procedură
- este comună ambelor modalităţi de liberare provizorie;
- liberarea provizorie se poate obţine la cerere;
- din oficiu se procedează numai la revocarea măsurii preventive (nu şi
la înlocuirea ei cu liberarea provizorie.
Titularii cererii : învinuit, inculpat, soţul acestuia şi rudele apropiate,
avocatul oricăruia dintre titularii cererii.
 154

Dacă cererea este formulată de rudele învinuitului sau inculpatului

instanţa îl întreabă dacă îşi însuşeşte cererea şi se declară să se consemneze
pe cerere.
Învinuitul sau inculpatul ar putea avea interes să nu-şi însuşească
cererea atunci când ştie că este vinovat şi că va fi condamnat şi vrea să
beneficieze de dispoziţiile art. 88 Cod penal privind computarea arestării
preventive din durata pedepsei închisorii.
Cererea se poate face atât în cursul urmăririi penale cât şi în cursul
judecăţii.
Cererea trebuie să cuprindă numele, prenumele, domiciliul şi calitatea
persoanei care o face, referire la faptul că se cunosc dispoziţiile de revocare
a liberării provizorii, obligaţia asumată de inculpat de a depune cauţiunea şi
menţiunea privind cunoaşterea dispoziţiilor privind cazurile de nerestituire a
cauţiunii.
Competenţa aparţine instanţei de fond căreia i-ar reveni să judece
cauza în fond / instanţei sesizată cu judecarea cauzei.
Cererea se depune la organul competent să o rezolve sau la organul de
cercetare penală sau la administraţia locului de deţinere care au obligaţia de
a o înainta instanţei în termen de 24 ore.
Instanţa de judecată are obligaţia de a examina şi soluţiona cererea
după parcurgerea unei etape preliminare.
În cadrul etapei preliminare instanţa desfăşoară anumite măsuri
premergătoare care constau în verificarea cererii şi însuşirea acesteia de către
învinuit/inculpat.
Dacă cererea este incompletă organul judiciar ia măsuri pentru
completarea ei şi instanţa încuviinţează petiţionarul despre termenul de
judecare a cererii.
 155

Examinarea cererii de liberare provizorie de către instanţă are loc în

regim de urgenţă.
Se stabileşte cuantumul cauţiunii şi termenul în care cauţiunea trebuie
depusă încunoştinţând despre aceasta persoana care a făcut cererea.
După depunerea cauţiunii, instanţa admite în principiu cererea şi
fixează termenul pentru soluţionarea ei.
Soluţionarea cererii se face de instanţă prin încheiere după ascultarea
învinuitului sau inculpatului, a concluziilor avocatului şi ale procurorului.
Dacă instanţa admite cererea dispune :
- punerea în libertate provizorie a învinuitului / inculpatului;
- obligaţiile ce urmează a fi respectate de învinuit/inculpat;
- transmiterea copiei de pe dispozitivul încheierii rămase definitive
către administraţia locului şi către organul de poliţie în a cărei rază
teritorială locuieşte învinuitul sau inculpatul;
- încunoştiinţarea persoanelor interesate;
Dacă instanţa respinge cererea rezultă că :
a) - nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru
admisibilitatea cererii;
b) - cererea nu este întemeiată;
c) - cererea a fost făcută de către o altă persoană (un substitut
procesual) şi nu a fost însuşită de învinuit/inculpat;
Căi de atac
Încheierile privind liberarea provizorie pot fi atacate cu recurs la
instanţa superioară în termen de 24 ore de la pronunţare pentru cei prezenţi
şi de la comunicare pentru cei lipsă.
Titularii dreptului de recurs pot fi :
- învinuit / inculpat;
 156

- procurorul.
Cererea de recurs se dispune la instanţa care a pronunţat încheierea
prin care s-a liberat provizoriu care are obligaţia de a înainta dosarul
instanţei de recurs în termen de 24 ore.
Dacă învinuitul /inculpatul adresează cererea direct instanţei de recurs
aceasta va solicita dosarul de la instanţa a cărei încheiere se atacă.
Instanţa de recurs fixează termen de judecată în 2 zile.
Soluţionarea recursului are loc în camera de consiliu în condiţii de
nepublicitate.
Participarea învinuitului/inculpatului şi a procurorului la soluţionarea
recursului este obligatoriu.
Instanţa se pronunţă în aceeaşi zi prin admiterea sau respingerea
recursului.
După soluţionarea cererii de recurs instanţa va restitui dosarul în
termen de 24 ore instanţei de fond (dacă cererea s-a formulat în cursul
judecăţii) ori organul de urmărire penală (dacă cererea s-a formulat în faza
de urmărire penală).
Recursul împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de liberare
provizorie nu este suspensiv de executare.
Recursul prin care s-a admis cererea de liberare provizorie este
suspensiv de executare.
În ipoteza existenţei unei încheieri prin care s-a dispus liberarea
provizorie, inculpatul arestat nu va fi pus în libertate dacă procurorul declară
recurs, cererea acestuia suspendând executarea încheierii.
Revocarea liberării provizorii
- se deosebeşte de revocarea măsurilor preventive întrucât în cazul
revocării liberării provizorii sunt reglementate expres cazurile de revocare pe
 157

când revocarea măsurilor preventive este lăsată la aprecierea organelor

judiciare.
Cazuri
1) se descoperă fapte sau împrejurări care nu au fost cunoscute la data
admiterii cererii de liberare provizorie şi care justifică arestarea
învinuitului/inculpatului. (ex. atunci când după acordarea liberării provizorii
se află despre existenţa condamnării anterioare care atrage reţinerea stării de
recidivă);
2) învinuitul/inculpatul nu îndeplineşte cu rea-credinţă obligaţiile ce-i
revin potrivit art. 1602 alin. 3 (inculpatul nu respectă obligaţiile impuse de
organul judiciar) şi art. 1604 alin. 2 Cod procedură penală (nu se prezintă la
chemarea organelor judiciare să comunice orice schimbare de reşedinţă ori
domiciliu) ori încearcă să zădărnicească aflarea adevărului ori săvârşeşte din
nou o infracţiune cu intenţie pentru care este urmărit sau judecat.
Revocarea se dispune de instanţă prin încheiere cu ascultarea
inculpatului asistat de apărător.
Revocarea se poate dispune şi în lipsa acestuia când acesta fără motive
temeinice nu se prezintă la chemarea făcută.
- instanţa dispune arestarea preventivă a învinuitului sau inculpatului
şi emite un nou mandat de arestare preventivă;
- împotriva încheierii de revocare se poate declara recurs, procedura
de soluţionare fiind cea menţionată în cap. „Căi de atac” din prezentul curs.
Alte măsuri procesuale
Măsurile de ocrotire şi de siguranţă
Măsurile de ocrotire sunt acele măsuri procesuale care se iau în cadrul
procesului penal în vederea ocrotirii persoanelor care ar avea de suferit în
urma luării împotriva învinuitului/inculpatului a unor măsuri privative de
 158

libertate sau a unor măsuri de siguranţă ce implică restrângerea libertăţii

persoanei.
- sunt reglementate de art. 161 Cod procedură penală;
Se pot dispune faţă de :
- un minor;
- o persoană pusă sub interdicţie;
- o persoană căreia i s-a instituit curatela;
- o persoană care datorită vârstei, bolii sau altei cauze are nevoie de
ajutor;
- măsuri de ocrotire se ia doar pe perioada cât durează măsura
preventivă.
Măsura de ocrotire se dispune în următoarele condiţii :
1) în îngrijirea învinuitului/inculpatului se află una din persoanele
enumerate mai sus şi care are nevoie de ocrotire;
2) faţă de învinuit/inculpat să se fi luat măsura reţinerii arestării
preventive ori o măsură restrictivă de libertate (internare medicală
provizorie);
3) în lipsa învinuitului/inculpatului acele persoane să rămână fără
ocrotire.
Măsurile de siguranţă
- sunt sancţiuni de drept penal care se dispun în raport cu persoanele
care au comis fapte prevăzute de legea penală în scopul înlăturării unor stări
de pericol ori al preîntâmpinării săvârşirii altor fapte prevăzute de legea
penală;
- sunt reglementate de art. 112 Cod penal (obligaţia la tratament
medical, internarea medicală, interzicerea de a ocupa o funcţie sau profesie,
meserie ori o altă ocupaţie, interzicerea de a se afla în anumite localităţi,
 159

expulzarea străinilor, confiscarea specială, interdicţia de a reveni în locuinţa

familiei pe o perioadă determinată).
Dacă procurorul în cursul urmăririi penale constată că
învinuitul/inculpatul se află în vreuna din situaţiile menţionate sesizează
instanţa care va aprecia asupra luării provizorii a măsurii de siguranţă
corespunzătoare.
În cursul judecăţii măsurile de siguranţă corespunzătoare se dispune
provizoriu de instanţă.
Dintre măsurile de siguranţă obligarea la tratament medical şi
internarea medicală devin măsuri procesuale.
Condiţii pentru a se dispune luarea măsurii de siguranţă :
1) să existe starea de boală sau intoxicare cronică cu alcool ,
stupefiante sau alte asemenea substanţe;
2) să existe pericol pentru societate;
3) să fie ascultat învinuitului/inculpatului în prezenţa avocatului şi a
procurorului;
4) să se constate iresponsabilitatea învinuitului/inculpatului datorită
unei boli mintale sau toxice.
Instanţa ia măsuri provizorii a internării medicale şi sesizează comisia
medicală competentă să avizeze internarea.
Hotărârea instanţei prin care s-a confirmat măsura internării poate fi
atacată cu recurs care nu suspendă executarea.
Măsurile asigurătorii
- sunt măsuri procesuale cu caracter real care se iau în cursul
procesului penal de organele de urmărire penală sau instanţă constând în
indisponibilizarea unor bunuri mobile şi imobiliare prin instituirea unui
 160

sechestru în vederea reparării pagubei produse prin infracţiune şi pentru

garantarea executării pedepsei amenzii.
Proprietarul bunului pierde dreptul de a le înstrăina, greva, folosi.
Condiţii
1) să existe o pagubă materială
2) paguba să fie produsă prin infracţiune
3) să existe un procesul penal cu privire la acea infracţiune
4) să existe parte civilă
Nu se pot lua măsuri asigurătorii asupra :
1) bunurile care aparţin unei unităţi dintre cele prev. de art. 145 Cod
penal;
2) bunurile exceptate de lege (art. 406 - 409 Cod procedură civilă).
Luarea măsurii este facultativă.
Este obligatoriu când cel vătămat este o persoană lipsită de capacitatea
de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă.
Organul competent - procuror în faza de urmărire penală prin
ordonanţă;
- instanţa, în faza de judecată prin încheiere.
I. Sechestrul penal propriu - zis
- constă în indisponibilizarea bunurilor mobile ale
învinuitului/inculpatului sau a părţii responsabile civilmente;
- este reglementat de art. 165 alin. 1 Cod procedură penală;
- este necesară identificarea (individualizarea şi enumerarea bunurilor
sechestrate;
- evaluarea pe bază de acte sau prin folosirea experţilor
- declararea ca sechestrate
- se încheie un proces verbal care cuprinde următoarele date :
 161

- activităţile efectuate de organul competent;

- descrierea amănunţită a bunurilor sechestrate cu indicarea valorii lor;
- indicarea bunurilor găsite la persoana căreia i s-a aplicat sechestrul;
- consemnarea subiecţilor părţilor sau a altor persoane interesate.
II. Inscripţia ipotecară
- se aplică în cazul bunurilor imobile;
- este reglementată de art. 166 al. final Cod procedură penală;
III. Poprirea
- folosită pentru urmărirea sumelor de bani;
- reglementată de art. 167 Cod procedură penală.
Împotriva măsurilor asigurătorii poate formula plângeri ori
contestaţie : învinuit/inculpat şi partea responsabilă civilmente, orice altă
persoană interesată.
Contestaţia se adresează - organul de urmărire penală dacă procesul se
află în faza de urmărire penală şi instanţa dacă se află în curs de judecată iar
după soluţionarea definitivă a cauzei instanţei civile.
Actele procesuale şi procedurale comune
Actele prin care se înfăptuieşte activitatea procesual penală sunt
mijloace juridice care servesc la desfăşurarea procesului penal din momentul
începerii acestuia şi până la soluţionarea cauzei care face obiectul său.
Aceste acte se numesc acte procesuale şi procedurale reglementate în
Titlul V Partea generală a Codului de procedură penală.
Actele procesuale sunt manifestări de voinţă a organelor judiciare şi
ale părţilor de care depinde desfăşurarea procesului penal până la punerea în
executare a hotărârii penale definitive.
 162

Ex.: începerea urmăririi penale, punerea în mişcare a acţiunii penale,

trimiterea în judecată, luarea măsurilor preventive sau a măsurilor
asigurătorii, dispoziţia de citare a anumitor persoane etc.
Ex.: clasarea, scoaterea de sub urmărire penală, încetarea urmării
penale, etc.
Ex.: introducerea plângerii prealabile de către persoana vătămată,
declaraţia de participare a persoanei vătămate ca parte civilă în procesul
penal, declararea apelului, retragerea apelului, retragerea plângerii
prealabile, împăcarea părţilor, propunerea de administrare de noi probe etc.
Actele procedurale sunt mijloacele juridice prin care se aduc la
îndeplinire sarcinile ce decurg din actele procesuale.
Ex.: înmânarea citaţiei, executarea unui mandat de aducere sau de
arestare, efectuarea unei percheziţii, ascultarea unui martor, cercetarea la faţa
locului.
În Codul de procedură penală nu sunt definite actele procesuale şi
procedurale.
Citarea
Realizarea procesului penal este o activitate complexă care se
desfăşoară cu participarea organelor judiciare, a părţilor, a apărătorului şi a
altor persoane.
Pentru asigurarea prezenţei părţilor şi a altor persoane în proces,
organele judiciare folosesc instituţia citării.
Art. 175 alin. 1 Cod procedură penală „chemarea unei persoane în faţa
organelor de urmărire penală sau a instanţei de judecată se face prin citare
scrisă”.
Citarea se poate face şi prin notă telefonică sau telegrafică.
 163

În cazul citării actul procesual îl reprezintă dispoziţia de citare, iar

actul procedural este citaţia însoţită de procedura de înştiinţare a persoanei
citate (învinuit/inculpat, martor, expert, interpret, etc.).
Înmânarea citaţiei se face de către agenţii procedurali adică de
persoane anume însărcinate din cadrul organelor de urmărire penală
/instanţei sau persoane din cadrul serviciului poştal.
Neprezentarea unei persoane citate poate determina aducerea ei silit
pe baza unui mandat de aducere şi poate fi amendată cu amendă judiciară.
Prezentarea părţilor la proces este de regulă facultativă, neprezentarea
nu atrage decât efectuarea actului în absenţa lor.
Conţinutul citaţiei
- citaţia este un act procedural scris şi individual prin care se
realizează chemarea persoanelor citate în faţa organelor judiciare.
Art. 176 Cod procedură penală citaţia trebuie să cuprindă :
1) denumirea organelor de urmărire penală / instanţa care emite
citaţia, sediul, data emiterii şi numărul dosarului.
2) numele, prenumele celui citat, calitatea acestuia şi indicarea
obiectului cauzei;
3) adresa celui citat;
4) ora, ziua, luna, anul, locul de înfăţişare şi invitaţia celui citat să se
prezinte la locul şi data indicate cu arătarea consecinţelor legale în caz de
neprezentare;
5) semnătura celui ce o emite.
Locul de citare
- Art. 177 cod procedură penală
Învinuitul sau inculpatul se citează la locul unde locuieşte.
 164

Adresa unde locuieşte efectiv învinuit/inculpat poate fi aflată pe baza

declaraţiei acestora sau în urma investigaţiilor organelor de urmărire penală
sau a agentului procedural în condiţiile art. 179 şi art. 180 Cod procedură
penală.
Învinuitul/inculpatul cu ocazia ascultării poate indica un alt loc unde
să se facă citarea.
Dacă învinuitul sau inculpatul nu mai locuieşte la adresa indicată sau
aflată de organele judiciare el va fi citat la noua adresă numai dacă a
încunoştinţat organele de urmărire penală / instanţa de schimbarea
intervenită.Dacă nu se poate afla noua adresă inculpatul este citat la adresa
indicată de el chiar dacă a părăsit localitatea fără a şti unde se află, fiind în
culpă procesuală de a nu fi înştiinţat instanţa de noua adresă.
Dacă adresa unde locuieşte învinuitul/inculpatul nu este cunoscută va
fi citat la locul său de muncă prin biroul personal.
Dacă nu se cunoaşte nici locul unde locuieşte, nici locul unde lucrează
inculpatul acesta se citează la sediul consiliului local în raza căruia s-a
săvârşit infracţiunea.
Dacă locul săvârşirii infracţiunii este multiplu citaţia se afişează la
sediul primăriei în a cărei rază teritorială se află organul care efectuează
urmărirea penală.
Bolnavii aflaţi în spital (casă de sănătate) se citează prin administraţia
unităţii sanitare în care sunt internaţi.
Deţinuţii se citează la locul de deţinere prin administraţia acestuia.
Militarii încazarmaţi se citează la unitatea din care fac parte prin
comandantul acestuia.
 165

Dacă învinuitul/inculpatul locuieşte în străinătate citarea acestuia se

face prin scrisoare recomandată afară de cazul când prin lege se dispune
astfel.
Avizul de primire a scrisorii recomandate, semnat de destinatar ţine
loc de dovadă de îndeplinire a procedurii de citare.
Unităţile prev. de art. 145 Cod penal şi alte persoane juridice se
citează la sediul acestora, iar în cazul neidentificării sediului citaţia se
afişează la sediul consiliului local în a cărei rază teritorială s-a săvârşit
infracţiunea.
Înmânarea citaţiei
- se face de către agenţi anume desemnaţi sau prin serviciul poştal;
- personal celui citat care semnează dovada de primire ce se înaintează
organului emitent;
Dacă persoana citată nu vrea sau nu poate să semneze dovada de
primire, agentul procedural lasă citaţia celui citat şi face menţiunea despre
aceasta într-un proces-verbal.
Dacă persoana citată nu vrea să primească citaţia, agentul procedural o
afişează pe uşa locuinţei acestuia şi încheie proces-verbal.
Dacă scrisoarea recomandată prin care se citează învinuitul /
inculpatul care locuieşte în străinătate nu poate fi primită din cauza refuzului
ori a oricărui alt motiv sau dacă statul destinatarului nu permite citarea prin
poştă a cetăţenilor sau citaţia se afişează la uşa parchetului ori instanţă după
caz.
Când persoana este citată prin serviciul personal, prin administraţia
locului de deţinere, a spitalului unităţii militare aceste organe au obligaţia să
înmâneze de îndată citaţia persoanei citate sub luare de dovadă.
 166

Citaţia destinată unei unităţi dintre cele prev. de art. 145 Cod penal
sau altei persoane juridice se predă la registratura sau funcţionarului
însărcinat cu primirea corespondenţei.
Art. 179 Cod procedură penală prevede posibilitatea ca citaţia să fie
înmânată şi altor persoane decât cele citate.
Citaţia nu poate fi înmânată unui minor sub 14 ani ori unei persoane
lipsite de discernământ.
Dacă persoana citată locuieşte într-un imobil cu mai multe
apartamente (hotel) şi nu este găsit acasă nici cel în cauză, nici soţul, rudă
apropiată, agentul predă citaţia administratorului, portarului sau persoanei
care îl înlocuieşte.
Dacă aceştia nu primesc citaţia, nu doresc să semneze ori nu pot
semna, citaţia se afişează pe uşa locuinţei făcându-se menţiune despre
aceasta într-un proces-verbal.
Când persoanele indicate să primească citaţia nu pot fi găsite, agentul
procedural este obligat să se intereseze când poate găsi persoana citată şi
abia după aceea o afişează pe uşa locuinţei şi se încheie proces verbal.
Art. 180 Cod procedură penală – reglementează situaţia schimbării
adresei celui citat – agentul procedural va afişa citaţia pe uşa locuinţei
arătate în citaţie.
Dacă imobilul nu mai există şi în urma investigaţiilor nu se poate afla
noua adresă citaţia se va înapoia organului judiciar care a emis-o.
Dovada de primire a citaţiei trebuie să cuprindă : nr. dosarului,
denumirea organului de urmărire penală/instanţei, care a emis citaţia,
numele, prenumele, calitatea persoanei citate, data pentru care este citată,
data înmânării citaţiei, numele prenumele, calitatea şi semnătura celui ce
înmânează citaţia.
 167

Comunicarea actelor de procedură – este mijlocul prin care sunt aduse

la cunoştinţă persoanelor care participă la desfăşurarea procesului penal,
actele procedurale care au avut loc ori care urmează să aibă loc;
- prin transmiterea unei copii de pe actul procedural care s-a produs,
ori despre data la care urmează să se producă;
Ex.: - inculpatului arestat i se comunică copia actului de sesizare a
instanţei;
- părţilor care au lipsit atât la pronunţare cât şi la comunicare li se
comunică copii de pe dispozitivul hotărârii;
Mandatul de aducere
- reglementat de art. 183 – 184 Cod procedură penală.
Citaţia reprezintă mijlocul de invitare căruia celui citat trebuie să-i dea
curs fără altă constrângere.
Dacă persoana citată nu s-a prezentat şi prezenţa ei este obligatorie
(sau necesară) organul judiciar are posibilitatea legală de a folosi mandatul
de aducere.
- este mijlocul (actul procesual) prin care se ordonă aducerea unei
persoane în faţa organului judiciar.
Învinuitul sau inculpatul poate fi adus cu mandat de aducere înainte de
a fi chemat prin citaţie, dacă organul judiciar constată motivat că este în
interesul rezolvării cauzei aceasta.
În infracţiunile flagrante inculpatul (care este arestat) şi martorii sunt
aduşi la judecată cu mandat (nu sunt citaţi).
Aceste persoane nu pot rămâne la dispoziţia organului judiciar decât
strict pe perioada audierii lor de îndată.
- se execută prin organul de poliţie, comandantul poliţiei ori a
garnizoanei.
 168

Dacă persoana arătată în mandat nu poate fi adusă din motive de

boală, etc., cel însărcinat cu executarea mandatului constată aceasta prin
proces verbal care se înaintează de îndată organului de urmărire
penală/instanţă.
Dacă persoana respectivă nu este găsită la adresa indicată – se fac
cercetări şi dacă acestea au rămas fără rezultat se încheie proces-verbal care
va cuprinde menţiuni despre cercetările făcute şi se înaintează organului de
urmărire penală/instanţă.
Dacă învinuitul/inculpatul refuză să se supună mandatului sau
încearcă să fugă va fi constrâns la aceasta.
- nerespectarea dispoziţiilor legale privind mandatul de aducere poate
atrage sancţiunea cu amendă judiciară.

Îndreptarea erorilor materiale

- sunt greşeli scriptice asupra unor nume, prenume, date calendaristice
la care se referă actul, asupra unor indicaţii numerice, asupra unor calităţi
procesuale etc.
- se îndreaptă de însuşi organul de urmărire penală / instanţa care a
întocmit actul la cererea celui interesat ori din oficiu;
- pentru dovedirea erorii materiale evidente nu este necesar să se
administreze probe ori
- părţile pot fi chemate pentru a da unele lămuriri;
- este consemnată într-un proces verbal / încheiere.
Înlăturarea unor omisiuni vădite
- omisiunea vădită presupune faţă de eroarea materială absenţa unor
menţiuni pe care actul procedural trebuia să le cuprindă;
- reglementată de art. 196 şi 195 Cod procedură penală.
 169

Ex. : când organul de urmărire penală / instanţă nu s-au pronunţat

asupra sumelor pretinse de martori, experţi, interpreţi, apărători, la restituirea
lucrurilor ori ridicarea măsurilor asigurătorii.
Termenele în procesul penal
Pentru îndeplinirea actelor procesuale / procedurale legea instituie şi o
condiţie referitoare la termenul în care acestea urmează să fie efectuate.
Clasificare
- termene substanţiale – sunt intervale de timp determinate de lege
pentru ocrotirea unor drepturi sau interese extraprocesuale este stabilind în
timp măsurile pe care organele judiciare le pot lua în ce priveşte privarea ori
restrângerea drepturilor persoanei;
- termene procedurale – intervale de timp fixate pentru a ocroti
drepturi şi interese ale persoanei conferite în cadrul procesului penal;
- termene pe ore (termenul de 48 ore în care organul de cercetare
penală are obligaţia să înainteze procurorului plângere împotriva măsurilor şi
actelor de urmărire penală).
- termene pe zile ex. : termenul general de apel sau recurs de 10 zile;
- termene pe luni - termenul de 3 luni pentru depunerea recipisei de
plată a amenzii;
- termene pe ani
- legale – stabilite de lege;
- judiciare – stabilite de organele judiciare pentru buna desfăşurare a
procesului penal.
- peremptorii – intervale de timp înlăuntrul cărora trebuie îndeplinite
anumite acte;
- dilatorii – intervale de timp după a căror expirare poate fi realizat un
anumit act;
 170

- de recomandare – sunt cele înlăuntrul cărora este recomandat a se

efectua un anumit act procedural/procesual.
Nerespectarea termenelor de recomandare nu atrage sancţiuni
procedurale.
Calcularea termenelor procedurale
Termenele au un moment iniţial (de începere) şi un moment final şi o
durată.
- art. 186 Cod procedură penală „la calcularea termenelor procedurale
se porneşte de la ora, ziua, luna, anul menţionat în actul care a provocat
curgerea termenului, în afară de cazul când legea dispune altfel”.
- la calcularea termenelor pe ore/zile nu se socoteşte ora/ziua de la
care începe să curgă termenul nici ora/ziua în care acesta se împlineşte.
- pentru calcularea termenelor pe luni/ani , art. 186 Cod procedură
penală prevede sistemul calendaristic;
- termenele socotite pe luni/ani expiră la sfârşitul zilei corespunzătoare
a ultimei luni ori la sfârşitul zilei şi lunii corespunzătoare din ultimul an.
Dacă ultima zi a termenului pe luni/am cade într-o lună ce nu are zi
corespunzătoare, termenul expiră în ultima zi a acelei luni (ex. Un termen de
o lună început la 31 martie expiră la 30 aprilie).
Când ultima zi a unui termen cade într-o zi nelucrătoare, termenul
expiră la sfârşitul primei zile lucrătoare ce urmează.
- Termenele procedurale nu pot fi întrerupte sau suspendate.
Calculul termenelor substanţiale
- art. 188 Cod procedură penală „în calculul termenelor privind luarea,
menţinerea, revocarea măsurilor preventive ora sau ziua de la care începe şi
la care se sfârşeşte termenul intră în durata acestuia.
 171

Ex.: în cazul reţinerii termenul de 24 ore care a început să curgă pe 6

decembrie ora 9,00 se împlineşte pe 7 decembrie ora 9,00.
Ex.: în cazul unei arestări a învinuitului pe o durată de 5 zile măsura
luată pe data de 10 decembrie expira pe 14 decembrie.
- calcularea termenelor pe luni/ani, luna/anul se socotesc împlinite cu
o zi înainte de ziua corespunzătoare datei de la care a început să curgă
termenul;
- aceste termene se suspendă / întrerup.
Art. 187 Cod procedură penală situaţii speciale în care s-ar putea afla
persoana ce poate exercita un drept într-un anumit termen.

Sancţiuni procedurale penale

1. Inadmisibilitatea
- nu este reglementată de Codul de procedură penală ca sancţiune
procedurală dar există dispoziţii în cod care fac referire la această instituţie.
Ex.: - art. 379 pct. 1 lit. a Cod procedură penală „instanţa respinge
apelul ca inadmisibil”.
- intervine când se efectuează un act pe care legea nu îl prevede sau îl
exclude sau se încearcă de către părţi exercitarea unor drepturi procesuale
epuizate.
2. Decăderea
- art. 185 Cod procedură penală „când pentru exercitarea unui drept
procesual legea prevede un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage
decăderea din exerciţiul dreptului şi nulitatea actului făcut peste termen.
- se referă la drepturi procesuale;
- se referă la acte care nu mai pot lua fiinţă;
 172

- nulitatea se referă la un act deja efectuat;

- nulitatea impune refacerea actului;
3. Inexistenţa
- această sancţiune procedurală nu este reglementată în Codul de
procedură penală;
- nu numai că lipseşte actul procesual care să fie sancţionat ci actul nu
există;
Ex.: este inexistentă o hotărâre judecătorească dată de un grefier, o
declaraţie dată de o persoană care nu există, o citaţie întocmită de un expert.
4. Nulităţile
- sunt cele mai importante sancţiuni procedurale şi intervin când un
act procesual / procedural s-a realizat fără respectarea legii;
- sunt reglementate de art. 197 Cod procedură penală;
- noţiunea de vătămare prev. de art. 197 alin. 1 trebuie privită din
punct de vedere al aflării adevărului într-o cauză cât şi din punctul de vedere
al intereselor legitime ale părţilor din proces.
Pentru ca un act procesual / procedural să fie lovit de nulitate trebuie
să fie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii :
1) – dispoziţii legale care reglementează procesul pen al să fi fost
încălcate;
2) Încălcarea dispoziţiilor să aibă ca efect producerea unei vătămări;
3) Vătămarea produsă să nu poată fi înlăturată decât prin anularea
actului respectiv;
Clasificare
1) - nulităţi exprese – vătămarea este considerată întotdeauna ca

existenţă, nu trebuie să fie dovedită nu poate fi combătută;

- atrag nulităţi absolute (art. 197 alin. 2);
 173

2) nulităţi virtuale – nu sunt prevăzute în mod expres, ele putând fi

deduse din reglementarea generală;

- se aplică atunci când se face dovada unei vătămări care nu poate fi
înlăturată decât prin anularea actului;
3) nulităţi absolute – intervin atunci când se încalcă una din
dispoziţiile legale care reglementează desfăşurarea procesului penal (art. 197
alin. 2 Cod procedură penală).
- nu poate fi înlăturată în nici un mod;
- poate fi invocată în orice stare a pricinii;
- poate fi invocată de orice parte din proces şi se ia în considerare şi
din oficiu;
4) nulităţi relative – sunt reglementate de art. 197 alin. 4 intervin în
situaţia încălcării oricărei alte dispoziţii legale decât cele prev. de art. 197
alin. 2 Cod procedură penală numai dacă au fost invocate în cursul efectuării
actului când partea este prezentă sau la primul termen de judecată cu
procedura completă când partea a lipsit la efectuarea actului.
Instanţa ia în considerare din oficiu încălcările în orice stare a
procesului dacă anularea actului este necesară pentru aflarea adevărului şi
justa soluţionare a cauzei.
Trăsături
1) vătămări produse pot fi acoperite prin voinţa părţilor (actul efectuat
cu încălcarea legii române valabil producând efectele prevăzute de lege):
2) nulităţi relative pot fi invocate numai într-un anumit moment al
procesului.
Astfel, nuilitatea relativă – poate fi invocată, când partea este prezentă
numai în cursul efectuării actului iar dacă partea a lipsit la efectuarea actului
numai la primul termen de judecată cu procedura completă.
 174

3) nulitatea relativă poate fi invocată numai de partea care a suferit

vătămarea prin încălcarea legii;
- cel ce invocă nulitatea relativă trebuie să dovedească existenţa
vătămării;
4) nulitatea relativă poate fi invocată şi din oficiu de către instanţa de
judecată dacă anularea actului poate contribui la aflarea adevărului şi la justa
soluţionare a cauzei.
Efectele nulităţilor – anularea actului şi refacerea acestuia.
Chestionar
1) Definiţi actele procesuale şi procedurale comune;
2) Conţinutul citaţiei;
3) Locul de citare;
4) Înmânarea citaţiei;
5) Mandatul de aducere;
6) Îndreptarea erorilor materiale;
7) Înlăturarea unor omisiuni vădite;
8) Termenele procedurale;
9) Calcularea termenelor procedurale;
10) Sancţiunile procedurale;

CHELTUIELILE JUDICIARE ŞI AMENDA JUDICIARĂ

Cheltuielile judiciare – Noţiune

Actele ce se efectuează în desfăşurarea procesului penal generează o

serie de cheltuieli care se fac de către participanţii la procesul penal (organe
judiciare, părţi sau alte persoane).
Aceste cheltuieli diferă ca întindere de la o cauză la alta.
 175

Cheltuielile efectuate în cursul procesului penal se numesc cheltuieli

judiciare.
Potrivit art. 189 Cod procedură penală în cadrul cheltuielilor judiciare
intră cheltuielile necesare pentru efectuarea actelor de procedură,
administrarea probelor, conservarea mijloacelor materiale de probă,
retribuirea apărătorilor şi orice alte cheltuieli ocazionate de desfăşurarea
procesului penal.
Cheltuielile judiciare avansate de stat sunt cuprinse distinct, după caz,
în bugetul de venituri şi cheltuieli ale Ministerului Justiţiei, Ministerului
Public şi Ministerului Administraţiei şi Internelor.
Subiecţii procesuali care au efectuat cheltuielile judiciare le vor
recupera de la cei pe care legea îi obligă la acoperirea lor.
În cadrul cheltuielilor judiciare sunt cuprinse şi sumele cuvenite
martorului, expertului şi interpretului – persoane chemate de către organele
judiciare (de urmărire penală, instanţa de fond) pentru lămurirea justă a
cauzei.
Aceştia au dreptul la restituirea cheltuielilor de transport, întreţinere,
locuinţă şi altor cheltuieli necesare prilejuite de chemarea lor. Totodată, au
dreptul şi la venitul de la locul de muncă pe durata lipsei de la serviciu
prilejuită de chemarea la organul de urmărire penală sau la instanţa de
judecată.
Cheltuielile judiciare sunt de două feluri :
1. cheltuieli avansate de stat (cheltuieli de procedură);
2. cheltuieli făcute de părţi (cheltuieli de judecată);
Suportarea cheltuielilor se face diferenţiat în funcţie de soluţia dată
în cauza respectivă.
Plata cheltuielilor avansate de stat în caz de condamnare
 176

- Reglementare : art. 191 Cod procedură penală

În caz de condamnare inculpatul este obligat la plata cheltuielilor
judiciare avansate de stat.
Când sunt mai mulţi inculpaţi condamnaţi, instanţa hotărăşte partea
din cheltuielile de judecată datorate de fiecare, ţinând seama de măsura în
care fiecare inculpat a provocat cheltuielile judiciare.
Cheltuielile de procedură pot fi suportate şi de către partea
responsabilă civilmente dacă aceasta este obligată solidar cu inculpatul la
suportarea pagubei.

Plata cheltuielilor avansate de stat în celelalte cazuri

Potrivit art. 191 alin. 1 Cod procedură penală în caz de achitare sau de
încetare a procesului penal în faţa instanţei de judecată, cheltuielile judiciare
avansate de stat sunt suportate astfel :
1. În caz de achitare de către :

- partea vătămată în cazul în care cheltuielile au fost determinate de

aceasta;
- partea civilă – dacă i s-au respins pretenţiile civile şi numai în
măsura în care cheltuielile au fost determinate de către ea;
- inculpat – atunci când, deşi, achitat, a fost obligat la repararea
pagubei.
2. În caz de încetare a procesului – cheltuielile se suportă de către :

- inculpatul – dacă s-a dispus înlocuirea răspunderii penale sau

există o cauză de nepedepsire;
- partea vătămată – în caz de retragere a plângerii prealabile;
 177

- ambele părţi – în caz de împăcare;

3. Dacă inculpatul cere continuarea procesului penal, în caz de
amnistie, prescripţie sau retragere a plângerii prealabile şi în cazul existenţei
unei cauze de nepedepsire cheltuielile sunt suportate de către partea
vătămată sau inculpatul după cum în cauză se face aplicarea art. 13 alin. 2
Cod procedură penală sau art. 13 alin. 3 Cod procedură penală.
În cazul declarării unei căi de atac sau al introducerii oricărei alte
cereri – cheltuieli judiciare sunt suportate de către persoana căreia i s-a
respins ori şi-a retras apelul, recursul sau cererea.
În toate celelalte cazuri statul suportă cheltuieli de procedură.
Când mai multe părţi sunt obligate la suportarea cheltuielilor judiciare,
instanţa hotărăşte partea din cheltuieli datorate de fiecare.
Aceste dispoziţii au în vedere soluţionarea cauzei de către instanţa de
judecată.
Aceste dispoziţii se aplică şi în cazul urmăririi penale când intervine
clasarea, scoaterea de sub urmărire penală, încetarea urmăririi penale.
Cheltuielile pentru plata interpreţilor desemnaţi de organele judiciare,
potrivit legii, pentru asistarea părţilor, rămân, în toate cazurile în sarcina
statului, conform art. 192 alin. 6 Cod procedură penală introdus prin Legea
nr. 281/2003.
AMENDA JUDICIARĂ
Amenda judiciară este o sancţiune procesuală, aplicată în cazul
săvârşirii unei abateri judiciare prevăzute de Codul de procedură penală.
Potrivit art. 198 alin. 1 Cod procedură penală, următoarele abateri
săvârşite în cursul procesului penal se sancţionează cu amenda judiciară de
la 500.000 lei la 2.000.000 lei :
 178

a) neîndeplinirea sau îndeplinirea greşită ori cu întârziere a lucrărilor

de citare sau de comunicare a actelor procedurale, de transmitere a dosarelor,
precum şi a oricăror alte lucrări, dacă prin acestea s-au provocat întârzieri în
desfăşurarea procesului penal;
b) neîndeplinirea ori îndeplinirea greşită a îndatoririlor de înmânare
ori de comunicare a citaţiilor sau a celorlalte acte procedurale; precum şi
neexecutarea mandatelor de aducere;
Lipsa nejustificată a apărătorului, ales sau desemnat din oficiu, când
asistenţa juridică a învinuitului sau inculpatului este obligatorie potrivit legii,
se sancţionează cu amendă judiciară de la 1.000.000 lei la 2.500.000 lei.
Potrivit art. 198 alin. 3 Cod procedură penală, următoarele abateri
săvârşite în cursul procesului penal se sancţionează cu amenda judiciară de
la 1.000.000 lei la 10.000.000 lei :
a) lipsa nejustificată a martorului, expertului sau interpretului legal
citat;
b) tergiversarea de către expert sau interpret a îndeplinirii
însărcinărilor primite;
c) neîndeplinirea de către orice persoană a obligaţiei de prezentare, la
cererea organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată, a obiectelor
ori înscrisurilor cerute de acestea, precum şi neîndeplinirea aceleiaşi
obligaţii de către conducătorul unităţii sau cel însărcinat cu aducerea la
îndeplinire a acestei obligaţii;
d) nerespectarea obligaţiei de păstrare a obiectelor şi înscrisurilor
lăsate în păstrare, în urma unei percheziţii sau ridicări de obiecte;
e) neluarea măsurilor necesare pentru efectuarea unei expertize sau
pentru efectuarea la timp de către conducătorul unităţii în cadrul căreia
urmează a se efectua aceasta;
 179

f) neîndeplinirea, în mod nejustificat, de către organul de cercetare

penală a dispoziţiilor date de procuror, potrivit legii, sau neprezentarea, în
mod nejustificat, procurorului, a dosarelor ori actelor de urmărire penală, în
termenul prevăzut de lege.
g) necomunicarea, în mod nejustificat, procurorului, în termenul
prevăzut de lege, de către organul de cercetare penală, a începerii urmăririi
penale, precum şi neexecutarea de către acesta, în termenul şi condiţiile
prevăzute de lege, a dispoziţiilor scrise ale procurorului sau ale instanţei de
judecată;
h) nerespectarea de către oricare dintre părţile şi persoanele care asistă
la şedinţa la judecată a măsurilor luate de preşedintele completului de
judecată pentru asigurarea ordinii şi solemnităţii şedinţei.
Aplicarea amenzii judiciare nu înlătură răspunderea penală, în cazul în
care fapta constituie infracţiune.
Amenda judiciară se aplică în baza raportului procesual secundar
existent între organele judiciare şi subiecţii procesuali care comit abaterile.
Amenda se aplică, după caz, de organul de urmărire penală, prin
ordonanţă, iar de instanţa de judecată, prin încheiere.
Persoana amendată poate cere scutirea de amendă sau reducerea
amenzii. Cererea de scutire sau de reducere se poate face în termen de 10
zile de la comunicarea dispoziţiei de amendare, justificând în cerere şi
motivul pentru care nu a putut îndeplini obligaţia.
Apreciind temeinicia motivului organul de urmărire penală sau
instanţa de judecată pot dispune scutirea sau reducerea amenzii.
Chestionar
1) Definiţi cheltuielile judiciare;
2) Sumele cuvenite martorului, expertului, interpretului;
 180

3) Cheltuielile judiciare avansate de stat în caz de

condamnare;
4) Cheltuielile judiciare avansate de stat în celelalte cazuri;
5) Cheltuielile judiciare făcute de părţi;
6) Definiţi amenda judiciară;
7) Cazurile în care se aplică amenda judiciară;
8) Cuantumul amenzii judiciare;
9) Procedura aplicării amenzii judiciare;
10) Procedura ridicării amenzii judiciare.