Cine poate intra în sfântul altar?

Pr.conf.dr. Irimie Marga

Altarul este spaţiul încărcat de maximă sacralitate. În altar are loc întâlnirea tainică
dintre Dumnezeu şi om, dintre Hristos-euharistic şi omul chemat la slujirea preoţească.
Aici comunicarea şi comuniunea divinului cu umanul ia forma văzută a sfintei
Cuminecături. Altarul este spaţiul în care Dumnezeu Se comunică spre mântuirea omului,
iar omul este ridicat la împărtăşirea cu Dumnezeu. Din acest motiv altarul se separă – fără
a se desparte! – de naosul bisericii şi de spaţiul (profan) din afara bisericii, ca un spaţiu în
care taina „cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută” se comunică acum şi întotdeauna
omului dornic de mântuire.
În altar, adevărata vocaţie a umanităţii şi a întregului cosmos îşi găseşte
concretizarea. Îndumnezeirea se prefigurează în altarul bisericii, unde omul, spaţiul şi
timpul se încarcă de energiile necreate ale lui Dumnezeu. În acest sens înţelegem
cuvintele Părintelui Stăniloae care spune că naosul bisericii – şi împreună cu el, întregul
cosmos – este un altar în devenire.
Altarul, aşadar, ţine de ordinea sacramentală a existenţei, iar cel care voieşte să intre
în altar, trebuie să ţină cont de responsabilitatea acestei chemări (vocaţii). Căci în altar nu
se intră sau se iese ca dintr-un bloc, ci actul acesta are o semnificaţie liturgică ce implică
întreaga existenţă.
Potrivit acestei convingeri ortodoxe, sfinţii Părinţi au stabilit la sinodul de la
Laodiceea (an. 343), prin canonul 19, că „numai celor sfinţiţi le este îngăduit să intre în
altar şi să se cuminece” , iar la sinodul VI ecumenic (sesiunea Trulan, an. 692), prin
canonul 69, ca „să nu-i fie îngăduit vreunuia din laici să intre în sfântul altar”.
Tot legat de aceasta, Sf. Nichifor Mărturisitorul (†818), în canonul 15, spune că „se
cuvine călugăriţelor a intra în sfântul altar, să aprindă lumânări şi candele, să-l cureţe
şi să-l măture”.
Din textul acestor canoane, rezultă că motivul îngăduinţei de a intra în sfântul altar
ţine nu de ordinea naturală, ci de ordinea sacramentală a existenţei, adică în altar pot intra

1
acele persoane care au fost sfinţite, indiferent că ele sunt bărbaţi sau femei (preoţi,
călugări, călugăriţe).
Pornind de la această rânduială în Biserica Ortodoxă, s-a îngăduit prin iconomie
intrarea în altar a laicilor numai cu binecuvântarea sau dezlegarea din partea persoanelor
hirotonite. Astfel, paraclisierul (crâsnicul), ca laic care ajută la Sf. Liturghie, poate intra
în altar în virtutea dezlegării primite de la preot, la fel şi prescurarul sau prescurăriţa, în
virtutea binecuvântării primite de la preot de a face prescuri, poate aduce prescurile direct
la altar. Aceste dezlegări, însă, nu se dau întâmplător, ci numai acelor persoane care duc o
viaţă morală ireproşabilă. Astfel, prescurarul sau prescurăriţa trebuie să fie persoane
necăsătorite sau văduve, care duc o viaţă în curăţie trupească, iar crâsnicul, dacă este
căsătorit, trebuie să respecte rânduielile vieţii conjugale la fel şi preotul.
O altă dezlegare dată laicilor, bărbaţi şi femei, de a intra în altar, se dă în ziua
sfinţirii altarului unei biserici nou-zidite. După slujba târnosirii noii biserici, toţi creştinii
pot intra să se închine în sfântul altar, ca semn al nemărginitei bucurii că s-a ridicat un
nou locaş închinat lui Dumnezeu spre mântuirea oamenilor.
Toate aceste pogorăminte (ca orice pogorământ) întăresc rânduiala generală că
laicii, bărbaţi şi femei, nu pot intra în altar fără dezlegare, rânduială ce se impune a fi
respectată cu mare stricteţe, căci trăirea celor sfinte se reflectă, în primul rând, în
rânduiala şi respectul faţă de sfântul altar.
Această rânduială, pe alocuri, a fost deturnată sub influenţa greco-catolicismului.
Astfel, în unele biserici parohiale, se săvârşeşte sfânta Spovedanie a tuturor credincioşilor
în sfântul altar. Este o mare greşeală!
Când vrei să intri într-o casă şi eşti murdar pe picioare şi pe haine, nu intri direct în
casa mare şi acolo pe covoarele curate te lepezi de praful şi noroiul de pe tine, ci stai la
uşă, te cureţi, te descalţi şi abia apoi, când te pofteşte gazda, îndrăzneşti să intri. La fel
este şi cu sfânta Spovedanie, care înseamnă curăţire de noroiul păcatelor: se stă în faţa
preotului ca în faţa lui Hristos şi în faţa altarului ca în faţa Împărăţiei lui Dumnezeu. Şi
dacă preotul te pofteşte la masa liturgică, abia atunci îndrăzneşti să te apropii de sfântul
altar, cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste, ca să primeşti sfânta
Cuminicătură. Iar dacă nu, stai şi te pocăieşti în nădejdea că iubirea şi iertarea lui
Dumnezeu te va face vrednic de sfinţenia altarului.

2
 Iată de ce sfânta Spovedanie nu se poate face în sfântul altar, iar preotul care face
aceasta riscă să-şi ia asupra lui mulţime de păcate străine.
Sfinţenia altarului este păzită cu acrivie şi în Biserica rusă unde crâsnicul, ori de
câte ori intră în altar, face o metanie mare, iar în timpul Sfintei Liturghii crâsnicul stă în
faţa iconostasului şi intră în altar numai în momentele în care se impune ajutorul dat
preotului.
Cu şi mai multă cutremurare se păstrează această rânduială în Biserica Coptă
(Biserica vechilor egipteni creştinaţi, cu care, după sute de ani de separaţie, în 1994, s-a
hotărât refacerea comuniunii) unde se descalţă toţi cei care păşesc în sfântul altar, potrivit
cuvintelor scripturistce „Scoate-ţi încălţămintea din picioarele tale, căci locul pe care
calci, pământ sfânt este” (Ieşire 3, 5).
Deseori, la întrebarea „cine poate intra în sfântul altar?” se răspunde facil:
„bărbaţii – da, iar femeile - nu!”, răspuns pe cât de simplist, pe atât de greşit. Criteriul
după care se poate intra în altar nu ţine de ordinea naturală, că eşti bărbat sau femeie.
Această perspectivă, pe lângă faptul că este neortodoxă, mai poate şi alimenta opinia
născută de aşa-numita „teologie feministă” cum că femeile în Biserică ar fi
„discriminate” de bărbaţi. Este logic ca dintr-un criteriu greşit să se nască o opinie mai
mult decât falsă, pentru că, am văzut, că în altar pot intra şi femei, în anumite împrejurări.
Rânduiala intrării în sfântul altar ţine, aşadar, de ordinea sacramentală potrivit
căreia pot intra în altar persoanele sfinţite; acestea pot da dezlegare, în anumite
împrejurări, şi altor creştini laici, bărbaţi şi femei. Pe scurt, s-ar putea spune să în sfântul
altar se intră numai cu binecuvântare. Această rânduială trebuie respectată cu toată
sfinţenia, altfel – Doamne fereşte! – se poate confunda sfântul altar cu oficiul parohial, iar
sfânta Masă cu biroul de lucru al preotului.
Drumul spre altar este un drum spre Împărăţia lui Dumnezeu, este un drum spre
împărtăşirea cât mai adevărată cu Hristos în ziua acea neînserată a Împărăţiei Sale. Sensul
existenţei umane îşi are epicentrul în sfântul altar. Mare sau mic, geniu sau analfabet,
bărbat, femeie, toţi îşi găsesc desăvârşirea în sfântul altar, prin care devin împreună fraţi
întru Hristos. Cu cât eşti mai conştient de această realitate, cu atât cutremurarea este mai
profundă, că altarul este loc de vrednicie şi de sfinţenie, de care depinde însăşi mântuirea
fiecăruia.