Istoria Administraţiei Publice

Profesor: Nicu Pohoaţă

Student: Piţiche Andreea
Administraţia din România în perioada 6 septembrie 1940- 23 august 1944

Cedările teritoriale impuse României de Dictatul de la Viena (30 august 1940) au

marcat declinul regimului carlist. România pierdea o suprafaţă de 99 738 km² cu o
populaţie de 6 821 000 locuitori, reprezentând aproape o treime din teritoriul şi populaţia
ţării. Manifestaţiile de protest împotriva Dictatului de la Viena, iniţiate de ţărănişti au
devenit - sub influenţa agitatorilor legionari - anticarliste, Carol al II-lea fiind considerat
principalul vinovat de impasul în care ajunsese România. Dorind să-şi păstreze puterea, la
propunerea lui Horia Sima - cu care se reconciliase scurt timp înainte, Carol al II-lea, la 4
septembrie 1940, i-a încredinţat generalului Ion Antonescu, prin decret regal, mandatul
de formare a unui guvern de uniune naţională.
Liderii politici ai „partidelor istorice” au refuzat să participe la un guvern
dictatorial, xenofob şi pro-german. La 5 septembrie 1940, Antonescu i-a cerut regelui
puteri depline, suspendarea constituţiei şi dizolvarea parlamentului, iar în seara aceleiaşi
zile i-a cerut să abdice şi să părăsească ţara. În consecinţă Carol al II-lea a abdicat la 6
septembrie 1940 şi s-a expatriat, cedând tronul fiului său Mihai I.
Dispunând de puteri depline, generalul Antonescu a preluat majoritatea
prerogativelor fostului suveran, Carol al II-lea şi s-a autoproclamat „Conducătorul
statului”, iar prin decretul nr. 3151 din 14 septembrie 1940, statul român este declarat
„stat naţional legionar”.1
Conducerea statului se făcea prin decrete-legi, care înlocuiau abrogatele legi
votate de parlament. „Conducătorul” nu mai trebuia să răspundă pentru actele sale în faţa
nimănui, un for politic, sau o altă formă de control public. Presa era înregimentată şi
cenzurată, monarhia sub control, cu prerogativele drastic reduse, majoritatea simbolice:
numirea primului ministru, comanda armatei, conferirea de distincţii, numirea de
ambasadori etc. Se instaura astfel, un regim dictatorial caracterizat prin anularea
drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, eliminarea separării puterilor în stat, desfiinţarea
instituţiilor democratice, conducerea prin decrete-legi, încurajarea rasismului (în special,
antisemitismului) şi naţionalismului extremist.
Conducătorul statului şi Preşedinte al Consiliului de Miniştri, devenit apoi Mareşal (22
august 1941) al României, era unicul legiuitor al statului şi se ocupa, totodată, şi de
executarea legilor; era şeful guvernului şi al aparatului administrativ, decidea direcţiile
politicii statului, miniştrii lucrând sub directa lui conducere.
Elementele noi, proprii acestei perioade de dictatură, au fost aduse prin decretele-
lege din septembrie 1940. Prin Decretul-lege nr. 3052, din 5 septembrie 1940, s-a
suspendat Constituţia din 1938; guvernarea ţării s-a făcut fără o lege fundamentală,
Parlamentul fiind dizolvat. Legiferarea s-a concretizat în decrete-legi – operă a
mareşalului Ion Antonescu.
Imitându-se organizarea statelor fasciste (cu führeri şi duci), prin Decretul-lege nr.
3053, din 5 septembrie 1940, s-a creat instituţia Conducătorului statului, „cu depline
1
***, Istoria Românilor, vol. IX, Editura Enciclopedică, Bucuresşti 2008, pag 67.

2
puteri în conducerea statului român” (art. 1), căruia funcţionarii publici îi jurau „credinţă
şi supunere”.
Monarhia s-a menţinut, iar în privinţa guvernului, numirea miniştrilor şi a
subsecretarilor de stat s-a făcut la început de către rege, decretele regale fiind
contrasemnate de preşedintele Consiliului de Miniştri, iar prin Decretul regal nr. 3067,
din 6 septembrie 1940, acest drept a fost asumat de către Conducătorul statului.
De la 14 septembrie 1940, România a fost declarată „stat naţional-legionar” (art.
1), mişcarea legionară „singura mişcare recunoscută în noul stat” (art. 2), iar generalul
Ion Antonescu, „Conducătorul statului legionar şi şeful regimului legionar” (art. 3).
Regimul dictatorial din acea perioadă s-a caracterizat prin concentrarea în mâinile
conducătorului statului a întregii conduceri a ţării, cu atribuţii foarte mari în domeniile
legislativ şi executiv.
. Anii 1940 - 1944 au reprezentat o noua perioada de schimbări semnificative în
structura Administratiei Publice prin suspendarea Constituţiei şi realizarea conducerii
statului de preşedintele Consiliului de Miniştrii care avea puteri depline pentru a conduce
statul, el fiind şi cel care-i numea pe miniştrii. Aceştia erau răspunzători de actele lor şi
puteau fi trimişi în judecată în faţa Înaltei Curţi de Casţtie şi Justiţie.
Administraţia publică a fost înlocuită cu o administraţie tehnică, pe baza
principiului comandamentului unic. Răspunderea era reglementată în scară ierarhică, în
capul căreia se găsea “conducătorul unic“. Au fost create: Consiliul de Cabinet,
Ministerul Propagandei Naţionale, Oficiul Muncă şi Lumină, Consiliul de Patronaj,
Grupul Etnic German, Munca Tineretului Român etc. A fost reorganizat aparatul represiv
(poliţia, jandarmeria, siguranţa). Actele normative pentru convocarea Adunării obşteşti
plebiscitare au avut menirea să lase impresia că politica lui Antonescu se bucura de
sprijinul poporului român. Adunările plebiscitare (două la număr) s-au ţinut sub teroare.
Antonescu a acaparat cele două demnităţi de stat prin investitură. Membrii Consiliului de
Miniştri fiind numiţi de dictator. Prin Decretul din iunie 1941, Antonescu şi-a desemnat
un înlocuitor, un urmaş, în persoana profesorului Mihai Antonescu (vicepreşedinte al
Consiliului de Miniştri ). În conducerea statului, dictatorul a fost ajutat de o “elită” de
auxiliari care conducea organele de stat şi care avea puteri proprii de decizie.
În perioada 1940-1944 se revine la comună şi judeţ ca unităţi administrativ-
teritoriale cu personalitate juridică, patrimoniu şi buget propriu, plasa neavând
personalitate juridică.
Prefectul îşi menţine rolul atribuţiilor ca reprezentant al guvernului, numit prin
decret regal şi şef al tuturor funcţionarilor Ministerului de Interne.
Ca şef al administraţiei judeţene, prefectul exercită următoarele atribuţii principale:
-Numea şi elibera din funcţie funcţionarii judeţului,
- Administra patrimoniul şi interesele judeţului
- Se îngrijea de toate serviciile publice judeţene
- Semna toate actele în numele judeţului
- Reprezenta judeţul în justiţie.
Ca reprezentant al guvernului rolul principal al prefectului era cel de control şi
supraveghere. El inspecta serviciile exterioare ale ministerelor şi celorlalte instituţii
publice, putând aplica unele sancţiuni disciplinare funcţionarilor publici, supraveghea şi
controla comunele rurale şi urbane, instituţiile de binefacere şi asistenţă socială. Pe lângă

3
prefect funcţiona Consiliu de prefectură, format, în principal, din şefii serviciilor
judeţene.
Organizarea judecătorească nu a cunoscut schimbări structurale. A crescut însă
rolul instanţelor militare; starea de asediu a fost generalizată şi permanentizată, iar din
iunie 1941 şi starea de război. Au fost create instanţe militare speciale, compuse din
generali numiţi de către Ministerul de Război, iar în cazuri urgente, de către
Comandamentul Armatei sau al Corpului de Armată de la locul comiterii faptei
incriminate. În condăţiile stării de război puterea judecătorească nu mai putea să-şi
exercite controlul asupra constituţionalităţii legilor.2
În iulie 1941 Basarabia şi Bucovina reintră în componenţa staului roman, iar
printr-un decret-lege acestea se constituie în două provincii cu administrţie proprie sub
directa conducere şi supraveghere a Conducătorului Statului .Acesta era reprezentat în
fiecare provincie de un guvernator. Bucovina era organizată în 6 judeţe- Câmpulung,
Cernăuţi, Hotin, Rădăuţi, Storojineţ şi Suceava, cărora li s-a adăugat al şaptelea Dorohoi,
pentru zona Herţa.3 În Basarabia se revenea la judeţele anterioare războilui, în
aproximativ aceleaşi limite.
După ce au eliberat Basarabia şi Bucovina, unităţile române au luptat alături de
Germania mai departe la Odessa, Sevastopol, şi Stalingrad. Contribuţia României în
efective de luptăa fost enormă depăşită doar de armata germană, dar depăşind celelalte
aliate ale Germaniei.
În februarie 1943 în condiţiile contra-ofensivei sovietice de la Stalingrad, valul
războiului s-a intors împotriva Axei. Începand cu 1944, economia României era în pragul
colapsului datorită cheltuielilor de război, iar resentimentul împotriva germanilor a
crescut în rândul celor care în prima fază au sprijinit alianţa cu Germania. Regele Mihai,
care iniţial nu s-a implicat efectiv în politica României, a condus cu succes o lovitură de
stat pe 23 august 1944 având suportul opoziţiei şi al armatei, arestându-i pe Ion
Antonescu şi pe membrii guvernului. Imediat, el l-a numit prim-ministru pe gen.
Constantin Sănătescu, în fruntea unui guvern compus din militari şi reprezentantşii
Blocului Naţional Democrat, ca miniştri fără portofoliu. În aceeaşi zi, la orele 22:00,
regele a difuzat "Proclamaţia către ţară", prin care anunţa revenirea la un regim
democratic, incheierea războiului cu Naţiunile Unite şi întoarcerea armelor împotriva
Germaniei.

Bibliografie:
2
Ioan Vlad, Istoria Adminitraţiei Publice Româneşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti,
2003, pag. 114.
3
Ibidem, pag. 145.

4
• Ioan Vlad, Istoria Adminitraţiei Publice Româneşti, Editura Fundaţiei
România de Mâine, Bucureşti, 2003.
• ***, Istoria Românilor, vol. IX, Editura Enciclopedică, Bucuresşti 2008.