Universitatea "Stefan cel Mare" Suceava

Facultatea de Stiinte Economice si Administratie Publica

MAPTUE

POLITICA REGIONALA A UNIUNII EUROPENE

1. Notiunea de politica regionala. Continut si evolutii
Conceptul de politica regionala este definit în Uniunea Europeana ca fiind
ansamblul de politici structurale menite sa asigure reducerea si eliminarea, în perspectiva,
a disparitatilor dintre diferitele regiuni ale statelor membre. Obiectivul esential al Politicii
Regionale îl constituie realizarea coeziunii economice si sociale a Uniunii Europene. În
lume, ca si în Europa, exista diferite tipuri de regiuni: regiuni istorice, regiuni naturale,
regiuni aglomerate, regiuni subdezvoltate, regiuni geografice, regiuni în declin, regiuni de
planificare etc. În cazul nostru, conceptul de regionalizare considera regiunea ca fiind
esentiala în procesele de planificare si dezvoltare.

În Europa, obiectivul dezvoltarii regionale s-a manifestat, de-a lungul timpului, în

principal, la doua niveluri: al fiecarui stat european, al Uniunii Europene. În Europa
occidentala, politica nationala de dezvoltare regionala are o traditie mai veche decât
cea comunitara. Prima politica regionala a fost elaborata în Marea Britanie cu mai bine de
70 de ani în urma, respectiv în anii 1934 si 1937, odata cu legile pentru Zonele Speciale.
Aceste legi urmareau sa asigure reabilitarea zonelor industriale, afectate de
somajul ridicat. Dar, cele mai multe politici nationale de dezvoltare regionala au fost
promovate dupa ultimul razboi mondial, când s-a urmarit – prin interventia guvernelor
centrale – dezvoltarea mai accentuata a „regiunilor problema” odata cu sprijinirea
investitiilor în infrastructura. Începând cu anii ’70, interventia statului s-a redus treptat,
fiind înlocuita prin politici de liberalizare economica, de reglementare si privatizare;
sprijinul direct acordat firmelor a fost înlocuit cu forme indirecte de asistenta: reduceri
ale nivelurilor de impozitare, suport pentru formarea profesionala, consultanta, servicii.

În prezent, politicile nationale de dezvoltare regionala, promovate în tarile Uniunii

Europene beneficiaza de:

- Granturi pentru investitii si stimulente fiscale;

- Încurajarea initiativelor tehnologice;

- Cresterea mobilitatii fortei de munca;

- Sprijin acordat IMM-urilor, în scopul adaptarii acestora la mediul economic, în

conditiile globalizarii;

- Încurajarea dezvoltarii retelelor de cooperare.

La nivel european, politica regionala s-a dezvoltat în jurul conceptului de

coeziune economica si sociala, care constituie – alaturi de uniunea economica , monetara
si politica – unul din obiectivele majore ale Uniunii. Coeziunea este definita si se refera la
reducerea decalajelor în ceea ce priveste nivelul de dezvoltare a regiunilor si sprijinirea
regiunilor ramase în urma sa recupereze decalajul care le separa de regiunile dezvoltate
ale Uniunii Europene.

Principalul instrument folosit de UE pentru promovarea politicii sale de

dezvoltare regionala îl constituie Fondurile Structurale (FS). Aceste fonduri sunt
rezultatul contributiei financiare a statelor membre, proportional cu nivelul lor de
dezvoltare economica, exprimata în valoarea PIB-ului, redistribuite apoi catre acele tari si
regiuni ale UE, ramase în urma din punct de vedere economic si social.

Înca prin Tratatul de la Roma, cele 6 state fondatoare ale Comunitatii Economice
Europene îsi propuneau „sa refaca unitatea economiilor lor si sa garanteze o dezvoltare
armonioasa care sa conduca la reducerea decalajelor dintre diferite regiuni si a ramânerii
în urma a celor mai putin favorizate”. Pentru atingerea acestui obiectiv, prin Tratatul de la
Roma, a fost creat primul fond structural si anume Fondul Social European (FSE). Prin
acest fond, au fost co-finantate actiuni pentru:

- Crearea de noi locuri de munca;

- Integrarea somerilor de lunga durata si a categoriilor sociale expuse excluderii de pe

piata muncii;

- Promovarea sanselor egale de acces la munca;

- Reconversia si îmbunatatirea pregatirii educationale si profesionale.

Asadar, Fondul Social European a urmarit, în principal, diminuarea consecintelor

sociale ale restructurarii economice prin sprijinirea ocuparii fortei de munca. Punerea în
aplicare a Politicii Agricole Comune s-a realizat printr-un instrument financiar special,
instituit în 1964, întitulat Fondul European pentru Orientare si Garantare pentru
Agricultura (FEOGA) cu scopul de a sustine actiunile în favoarea fermierilor. FEOGA
are doua sectiuni:

a) Cea de garantare care nu este un fond structural, ci un instrument financiar al Politicii

Agricole Comune;

b) Cea de orientare, care este un fond structural si este destinat:

· Sprijinirii actiunilor din zonele defavorizate, în special montane;

· Sustinerii tinerilor fermieri;

· Organizarii de asociatii rurale si agricole;

· Reparcelarii fermelor si padurilor;

· Dezvoltarii infrastructurii rurale, legate de dezvoltarea agriculturii si silviculturii;

· Îmbunatatirii calitatii pasunilor, irigatii, restaurarii potentialului agricol afectat de

dezastre naturale (inundatii, incendii, alunecari de teren etc.);

· Încurajarii agro-turismului si a mestesugurilor la sate;

· Protectia valorilor rurale.

Abia începând cu 1970, Uniunea Europeana si-a elaborat si implementat o

politica regionala comuna. Promovarea unei asemenea politici a devenit mai acuta odata
cu cresterea disparitatilor dintre regiuni ca urmare a primei largiri, din 1972, a Uniunii,
prin admiterea Marii Britanii, Irlandei si Danemarcei. În aceste conditii, în anul 1975, a
fost creat cel de-al treilea fond structural, denumit Fondul European pentru Dezvoltare
Regionala (FEDER). Se considera ca instituirea F.S. a reprezentat o masura
compensatorie pentru Marea Britanie, în calitate de cel mai important contributor la
bugetul Uniunii. Obiectivul Fondului îl reprezenta corectarea „dezechilibrelor regionale
din cadrul Comunitatii, rezultate, în particular, din preponderenta agriculturii,
schimburile industriale si somajul structural” prin „finantarea unor investitii în activitati
industriale, mestesugaresti si servicii, care sa asigure crearea unor noi locuri de munca
sau protejarea celor existente”. Crearea FEDER a avut în vedere sustinerea investitiilor
productive si în infrastructura (pentru transporturi, telecomunicatii, energie, ocuparea
fortei de munca), pentru dezvoltarea locala si sprijinirea IMM-urilor.

Când Grecia, Portugalia si Spania au intrat în Comunitatea Europeana,

dezechilibrele inter-regionale din cadrul acesteia au crescut dramatic si au condus la
dublarea populatiei din zonele cele mai defavorizate. Statele membre au vazut în
cresterea dezechilibrelor regionale un pericol pentru realizarea, în perspectiva, a Pietei
Unice (Single Market). De aceea, în 1988, s-a realizat o reforma a Fondurilor Structurale
în scopul cresterii eficientei acestora si asigurarii coeziunii economice si sociale în
cadrul Comunitatii, în conformitate cu prevederile Actului Unic European (1986).
Aceasta reforma s-a realizat într-o perioada de 5 ani, între 1989 si 1993. Prin aceasta
reforma, rolul statelor membre în utilizarea fondurilor alocate s-a diminuat în favoarea
Comisiei Europene, care si-a propus promovarea unei autentice Politici Regionale
Europene Comune.

În plus, în 1993, Uniunea a decis crearea celui de-al patrulea fond structural,
respectiv, Instrumentul Financiar pentru Orientarea în domeniul Pescuitului (IFOP). Prin
crearea acestui fond s-a urmarit:

- Sprijinirea sectorului piscicol, al acvaculturii si al industriei de prelucrare a produselor

marine;

- Restructurarea si modernizarea flotei de pescuit;

- Dezvoltarea pescariilor si protectia anumitor zone maritime;

- Identificarea de noi piete pentru produsele piscicole.

Prin crearea acestui instrument se avea în vedere realizarea unui echilibru între
resurse si exploatarea acestora, întarirea competitivitatii si îmbunatatirea aprovizionarii
populatiei cu peste.

Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii Europene (1992) a facut din coeziunea

economica si sociala unul din pilonii de baza ai constructiei europene, alaturi de Piata
Interna/Unica si de Uniunea Economica si Monetara, care a condus la introducerea Euro.

Articolul 130 A al Tratatului prevede urmatoarele : “Pentru a-si promova

dezvoltarea globala armonioasa, Comunitatea va dezvolta actiunile sale conducând
catre întarirea coeziunii sale economice si sociale. În particular, Comunitatea va avea
ca obiectiv reducerea disparitatilor dintre nivelele de dezvoltare ale diverselor regiuni si
a ramânerii în urma a regiunilor celor mai putin favorizate, incluzând zonele rurale”.
Tratatul a decis crearea unui Fond de Coeziune, destinat realizarii de proiecte în domeniul
mediului si al retelelor trans-europene pentru infrastructura din transporturi. Fondul a fost
creat în 1993, a intrat în vigoare în 1994 si a fost destinat celor 4 tari mai putin dezvoltate
din acea perioada: Grecia, Irlanda, Portugalia si Spania. Acest fond trebuie sa ajute statele
beneficiare sa atinga criteriile de convergenta prevazute în Tratatul de la Maastricht si
necesare pentru a participa la Uniunea Economica si Monetara.

“Agenda 2000. Pentru o Uniune mai puternica si mai larga”, lansata în iulie 1997
de Comisia Europeana, subliniaza limpede ca promovarea coeziunii economice si
sociale trebuie sa reprezinte, pe mai departe, o prioritate politica majora a Uniunii.
Perspectiva largirii cu noi membri din Europa Centrala si de Est al caror nivel de
dezvoltare este foarte inegal, face sa creasca aceasta necesitate. “Solidaritatea europeana
va fi ceruta mai mult ca oricând pentru a realiza obiectivul major de reducere a
decalajelor de dezvoltare, asa cum este prevazut prin art.130 A”. Aceasta va reprezenta o
contributie importanta la stabilitatea Uniunii si la promovarea unui nivel ridicat de
folosire a fortei de munca. Actiunea Fondurilor Structurale trebuie sa favorizeze
pretutindeni în Uniunea Europeana o dezvoltare competitiva, o crestere durabila si
creatoare de noi locuri de munca, precum si promovarea unei mâini de lucru calificate si
adaptabile.

2. Fondurile Structurale

De Fondurile Structurale dispun acele regiuni al caror PIB/locuitor se situeaza, în

ultimii trei ani, sub 75% din media PIB-ului Uniunii Europene. În momentul instituirii
lor, au beneficiat de aceste fonduri tari întregi, precum Irlanda, dar si regiuni din Italia,
Germania (Berlinul de Rasarit si cele 5 landuri din fosta RDG), Marea Britanie,
Danemarca, Belgia, Olanda, Grecia, Spania sau Portugalia.

În ceea ce priveste Fondul de Coeziune, acesta era destinat tarilor membre al caror
PIB/locuitor este inferior procentului de 90% din media comunitara (Grecia, Irlanda,
Spania si Portugalia). Îndata ce tara beneficiara depaseste media europeana de 90%,
aceasta pierde dreptul de a beneficia de sustinerea Fondului pentru noi proiecte.

Fondul de coeziune finanteaza 80 – 85% din costul proiectelor realizate în

domeniul mediului si al retelelor trans-europene în materie de infrastructura a
transporturilor. Restul de 15 – 20% este asigurat de tarile beneficiare.

În perioada 1993 – 2006, resursele fondului au fost utilizate dupa cum urmeaza:

- Spania (52-58%)

- Grecia si Portugalia (16-20%)

- Irlanda (7-10%)

Jumatate din asistenta acordata Spaniei a fost folosita pentru 40 de proiecte vizând
aprovizionarea cu apa si tratarea apelor uzate în regiunea Madrid, insulele Baleare si
insulele Canare, precum si pentru îmbunatatirea mediului urban si împadurirea unor zone
afectate de eroziunea solului si desertificare. În domeniul transporturilor, asistenta s-a
îndreptat spre finantarea autostrazii care leaga Galitia de sistemul spaniol de autostrazi,
precum si de Franta.

Doua treimi din asistenta pentru proiecte de mediu în Grecia au fost alocate
tratamentului apelor uzate. Celelalte proiecte au vizat aductiuni de apa potabila. În
domeniul transporturilor, sumele alocate s-au îndreptat spre reteaua de drumuri, în special
pentru autostrada Patras-Atena-Salonic-Evzoni, precum si spre modernizarea unor
aeroporturi.

Cele 4 fonduri Structurale si Fondul de Coeziune reprezinta instrumentele

structurale pentru promovarea de catre UE a Politicii sale Regionale. Importanta acordata
de Uniunea Europeana promovarii unei politici regionale coerente decurge si din volumul
fondurilor alocate: în perioada 1993 – 1999 au fost prevazute 200 miliarde ECU, ceea ce
reprezinta aproape 32% din bugetul Uniunii sau 0,46% din PIB-ul Uniunii Europene.

Pentru perioada 2006-2012, Uniunea si-a prevazut în buget 210 miliarde Euro
pentru actiuni structurale. Aceasta înseamna ca Fondurile Structurale si de Coeziune
reprezinta al doilea mare consumator al Bugetului Uniunii (cu 31,9 %), dupa Politica
Agricola Comuna, care consuma 49,5% din buget.

3. Alocarea fondurilor. Principii si obiective.

Punerea în aplicare a politicii regionale a UE se bazeaza, începând cu 1988, pe un
numar de principii, între care mentionam:
- statele membre trebuie sa prezinte planuri de dezvoltare pentru obiectivele prioritare
pentru o perioada de 3 sau 5 ani si sa explice cum vor fi utilizate resursele comunitare;

- programele se realizeaza pe baza de parteneriat, prin strânse consultari între Comisia

Europeana, autoritatile nationale, regionale si locale precum si partenerii economici si
sociali;

- aditionalitatea masurilor comunitare, ceea ce presupune ca guvernele nationale

trebuie sa contribuie cu cheltuieli proprii si ca fondurile UE nu pot fi folosite ca substitut
pentru fonduri provenind din surse nationale, regionale sau locale. Pentru asigurarea
acestui principiu al aditionalitatii, fiecare stat trebuie sa mentina fondurile sale publice
destinate actiunilor structurate cel putin la acelasi nivel ca în perioada premergatoare
programarii;

- concentrarea resurselor asupra regiunilor mai putin dezvoltate si care se

confrunta cu cele mai mari dificultati, prin asigurarea co-finantarii de catre UE si
autoritatile nationale;

- tinând cont de criticile adresate de unele tari privind lipsa de transparenta în procesul de
alocare a fondurilor, Comisia este obligata sa asigure o transparenta totala asupra
proiectelor ce beneficiaza de asistenta comunitara;

- asigurarea unei coordonari adecvate între toate tipurile de finantari care converg
spre dezvoltarea regionala.

Cu prilejul reformei fondurilor structurale, au fost identificate 3 tipuri de regiuni

care sa fie ajutate si anume :

- regiuni ramase în urma (înapoiate) din punct de vedere al dezvoltarii;

- regiuni industriale în declin;

- zone rurale.

Toate aceste tipuri de regiuni cunosteau un somaj ridicat si o emigratie în crestere.

Initial, fondurile structurale se stabileau în functie de urmatoarele obiective:

Obiectivul 1: Dezvoltarea regiunilor structural-înapoiate.

Erau regiuni care se confruntau cu cele mai mari dificultati în materie de venituri,
locuri de munca, sistem productiv si infrastructura. De regula, nivelul de somaj era cu
60% superior mediei comunitare. Pentru unele regiuni, somajul se ridica la un sfert din
populatia activa. Pentru includerea în acest obiectiv, principalul criteriu trebuie sa fie un
PIB/locuitor, în ultimii 3 ani, mai mic de 75% fata de media comunitara. Acest obiectiv a
acoperit 26,6% din populatia comunitara : întreaga Grecie, Irlanda, Portugalia, mari parti
din Spania si Italia, Irlanda de Nord, Corsica si Departamentele franceze de peste mari.
Pentru a recupera întârzierile în dezvoltare, aceste regiuni trebuiau sa se doteze cu
infrastructuri moderne (transport, comunicatii, energie), sa-si îmbunatateasca formarea
profesionala si sa-si creeze întreprinderi competitive.

Obiectivul 2 privea reconversia economica si sociala a regiunilor aflate în declin

industrial. Este vorba de zone aflate în mutatie economica (industrie si servicii), de zone
rurale în declin sau de zone în criza dependente de pescuit sau de cartiere orasenesti în
dificultate. Toate aceste zone se confruntau cu probleme structurale care se traduc prin
dificultati de reconversie economica, un somaj important sau prin depopularea spatiului
rural. În aceste zone traiau peste 50 milioane persoane. Scopul acestor programe era
diversificarea si modernizarea bazei industriale traditionale a respectivelor regiuni, odata
cu promovarea de investitii în domeniul educatiei si al formarii profesionale.

Obiectivul 3 se refera la dezvoltarea resurselor umane si facilitarea integrarii în

piata muncii. Conform orientarii imprimate de Comisia Europeana, acest obiectiv acorda
prioritate accesului la munca, educatiei permanente si promovarii initiativelor locale în
favoarea muncii. Scopul urmarit, de a sprijini statele membre sa-si adapteze si
modernizeze sistemele lor de educatie, de formare si de munca.

Obiectivul 4 era consacrat combaterii somajului, si în special a efectelor negative

de pe piata muncii ca urmare a cresterii competitivitatii ce decurge din restructurare.
Avea în vedere facilitarea adaptarii muncitorilor la schimbarile industriale, asigurând o
pregatire profesionala adecvata, recalificare, consultare si orientare pe piata muncii,
inclusiv pentru slujbe alternative.

Obiectivele 5 (a) si (b) priveau ajustarea sectorului agricol, inclusiv a celui

piscicol, precum si dezvoltarea zonelor rurale, în care se remarca un procent ridicat al
somajului, venituri agricole reduse, depopularea si scaderea nivelului de dezvoltare
social-economica.

Obiectivul 6 era destinat regiunilor ultraperiferice, apartinând unor tari ale UE, cu
o foarte slaba densitate a populatiei : departamentele franceze de peste mari, insulele
spaniole si portugheze din Atlantic.