Sunteți pe pagina 1din 47

Universitatea „Spiru Haret"

Facultatea de ştiinţe juridice şi administrative

Prof.univ.dr.Ioan Vlad

BAZELE ŞTIINŢEI POLITICE

Note de curs

Braşov, 2010

1
Cursul nr. 1 OBIECTUL ŞI PROBLEMATICA POLITOLOGIEI

─ societatea umană actuală sau lumea contemporană este o lume politică;


─ existenţa socială în toate componentele ei (procesele economice,
tehnologice, ştiinţifice, sociale, spirituale, internaţionale) este modelată de politică,
determinată de politică şi rezultat al politicii;
─ este vizibil fenomenul unei duble conexiuni:
- lumea actuală, interferenţele şi interdependenţele specifice determină creşterea
considerabilă a funcţiilor politicului;
- politicul determină inevitabil aceste activităţi şi interdependenţe
─ rolul masiv al politicului impune cunoaşterea sa ştiinţifică, promovarea şi
dezvoltarea ştiinţei politice (politologia);
- numai prin cunoaşterea ştiinţifică se poate clădi o conştiinţă politică autentică,
depăşindu-se înţelegerile false, mitizante despre sine şi societate;
- numai în condiţiile existenţei unei conştiinţe politice autentice agenţii politici pot
acţiona cu succes;
- conştiinţa politică funcţionează nu doar ca o imagine pur teoretică a fenomenului
politic ci ca un instrument al practicii politice; este componenta cu implicarea cea
mai profundă în toate dimensiunile praxisului politic;
- necesitatatea politologiei este constant subliniată de politologi; ea depinde de
momentele istoriei, de evoluţie;
─ secolul XX, frământat şi complex, ca şi sec.XXI au o foame de politic, de
teorie politică; şi nu doar la nivel de pasionaţi sau specialişti, ca în secolele
anterioare, ci la nivelul categoriilor sociale.
- ştiinţa politică devine parte a acţiunii politice; ,, Ştiinţa politică nu va fi o descriere
academică a dinamicii sociale şi nici manualul pentru politicienii de succes, ci o
parte integrantă a studiilor şi a activităţii practice a fiecărui cetăţean.” (John
Bernal, 1964); Acest viitor a devenit prezent. Ştiinţa politică tinde să fie parte
integrantă a activităţii instituţiilor politice şi tot mai mult al comportamentului
politic al fiecărui cetăţean.

Concepţii privind obiectul ştiinţei politice

─ Politologia – are o istorie proprie


- este rezultatul a secole de reflexii, elaborări şi confruntări teoretice, pornind de la
,,precursori” (Artistotel, Machiavelli, Bodin, Montesquieu) apoi,
Tocqueville,Comte, Marx – ca ,,fondatori” până la politologii contemporani;
- construcţia teoretică nu este una unitară de tipul matematicii, nici unanim
acceptată; Ea pare a fi o ştiinţă fără unitate de concepţie şi metodă, fără un
aparat conceptual standardizat, ba chiar fără un obiect identic. Profitul ştiinţific
este totuşi mare: politologii la sf.sec.XX şi începutul sec.XXI oferă o cunoaştere
amplă a fenomenului politic, cu un orizont incomparabil mai vast decât la
începutul veacului XX şi în continuă expansiune;
- această incongruenţă teoretică ţine de statutul oricărei ştiinţe sociale, amplificată
în cazul politologiei şi de contextul istorico-cultural în care s-a dezvoltat;
- în S.U.A ea a înglobat şi dreptul constituţional şi administrativ;
- în Europa cercetarea fenomenului politic a fost sechestrată de ştiinţele juridice,
de filozofia politică, istoria politică sau sociologia politică. Prin urmare,
constituirea politologiei europene evidenţiază trei modalităţi metodologice:
instituţional juridică, istorică, etico–filozofică sau sociologică. Aceste metodologii
nu au putut asigura cuprinderea şi înţelegerea domeniului politic în specificitatea
sa; Chiar conceptul de ,, ştiinţă politică ” a fost ignorat sau a inspirat reticenţă.

2
─ Conceptul de politologie (politolog) a apărut în anii ’50, în 1954 a fost
propus de germanul Eugen Fischer Baling, prin analogie cu sociologia.
- francezii M.Duverger şi G.Burdeau au propus termenii de politicologie,
respectiv politicolog, considerând că politologia s-ar reduce la studiul statului;
- alţii propun termenul politist după economist;
─ obiectul de studiu este politicul; domeniu relativ autonom al cunoaşterii
toretice;
─ Definiţiile –extrem de diferite după autor sau şcoală dovedesc pluralism de
concepţii cauzat de complexitatea politicului şi de modurile diferite de înţelegere şi
de abordare.
- Urmarea – constituirea unei constelaţii de discipline politice, nu arareori
suprapuse, paralele sau alunecând din alte ştiinţe: sociologie politică,
antropologie politică, istorie politică, filosofie politică, psihologie politică, geografie
politică, drept etc.
─ În delimitarea conţinutului ştiinţei politice unii autori consideră politologia –
ştiinţă de confluenţă – situată la confluenţa tuturor ştiinţelor politice, punctul lor
comun de intersecţie, deci neavând un domeniu exclusiv;
─ Alţii consideră politologia – ştiinţă reziduală, ea fiind cea mai tânără din
ştiinţele sociale, studiază ce a mai rămas: partide politice, sisteme electorale,
mecanismul luării deciziilor; o susţin istoricii şi juriştii, care-i contestă şi statutul de
ştiinţă fundamentală a politicului;
─ Un al treilea grup de autori consideră politologia ca ştiinţă de sinteză; nu
are un domeniu nemijlocit de investigare, se reduce la sintetizarea datelor furnuzate
de toate ştiinţele sociale privind politicul.
- Acest grup vrea să dizolve politicul în filozofia politică.
─ totuşi politologia, deşi valorifică datele altor ştiinţe, ea are un domeniu
distinct, numai al său.

Obiectul politologiei – o mare diversitate şi confruntări de opinii. Mai importante


sunt:
1. Obiectul politologiei îl reprezintă statul; adepţi : G. Jellinek în Germania, Marcel
Prelot în Franţa, Roger M.Soltan, Alfred de Grazia – în S.U.A.; Şcoala de la Lonvain,care
îşi revendică începuturile în antichitate, consideră politica ştiinţa despre stat sau arta de a
guverna cetatea;
- susţinută mai ales de jurişti, teoria a fost puteric stimulată de ideologia statului
naţional modern care a teoretizat suveranitatea; statul apare ca o societate
perfectă care nu depinde de nimic şi domină societatea, este suveran;
- adversarii o consideră în declin; cred că conceptul de stat nu epuizează sfera
politicului, mult mai largă; deci politologia se ocupă de politic în general şi nu
doar de stat chiar dacă el este nucleul politicului;
- limitând politologia la ştiinţa statului ar împinge-o în rândul disciplinelor juridice
ceea ce n-ar fi în concordanţă cu domeniul politic.
2. Politologia ca ştiinţă a puterii – orientare mai bine articulată şi cu mai mare
audienţă;
- promotor sociologul german Max Weber, susţinută în S.U.A. şi răspândită apoi şi
în Europa;
- adepţi: G.Catlin, Harold Lasswell, Hans Morgenthon, Carl Friedrich – în S.U.A,
M. Duverger, G. Vedel, G.Bourdeau – în Franţa, W.Robson – în Anglia.
M. Duverger: Politologia ,, este ştiinţa puterii, a guvernării , a autorităţii, a
conducerii în toate societăţile şi în toate grupurile umane şi nu numai în societatea
naţională ”;

3
─ este cea mai răspândită în Occident, mai operaţională decât cealaltă, căci
permite examinarea ştiinţifică a naturii puterii în stat, cealaltă închide această
posibilitate.
─ adversarii: - unii apreciază că această teorie ar face din putere un scop în
sine, ocupându-se numai de conducere, de guvernanţi şi uitându-i pe conduşi şi
relaţia guvernanţi - conduşi; ştiinţa politică nu s-ar mai ocupa decât de o
componentă a domeniului politic şi nu de totalitatea lui;
─ mai există şi alte poziţii intermediare între cele două orientări, încercări
de sinteză, între cele două extreme: - Raymond Aron consideră că politologia ar
trebui să se ocupe de studierea relaţiei de autoritate între indivizi şi grupuri, relaţii ce
funcţionează în cadrul tuturor comunităţilor mari şi complexe; să cerceteze
societatea umană în general prin prisma organizării şi funcţionării instituţiilor de
conducere, a ,, structurii de autoritate ”.

─ Politologia are ca obiect de studiu domeniul politic, ca parte a sistemului


social global. Componentele domeniului politic sunt:
- statul – instituţie fundamentală a domeniului;
- puterea ca relaţie între guvernaţi şi guvernanţi;
( Acestea sunt nucleul existenţei politologiei)
- relaţiile politice – dintre laturile puterii: legislativă, executivă, judecătorească;
dintre instituţiile politice, dintre stat şi partide; relaţii internaţionale;
- instituţiile politice – partide, grupuri, organizaţii cu rol politic;
- conştiinţa – ideologia – psihologia politică a individului, grupurilor sau
claselor;
- conştiinţa de sine a etniilor în măsura raportării la puterea politică;
- acţiunea politică – mijloace şi modalităţi individuale sau colective precum şi
tabla de valori care o inspiră şi o legitimează.
Deci politologia studiază componentele domeniului politic, reţeaua lor de
conexiuni, dialectica lor internă;
- cercetează obiectul de studiu direct, prin analiză nemijlocită, cât şi indirect
valorificând datele furnizate de alte ştiinţe;
- politologia edifică o disciplină distinctă cu interferenţe periferice cu alte ştiinţe;
Cele mai strânse raporturi le are cu sociologia, unii chiar le confundă sau fac o
distincţie pur administrativă şi pedagogică

Funcţiile politologiei:

Funcţiile oricărei ştiinţe sunt materializarea raţiunii sale de a fi; orice ştiinţă se
justifică prin funcţiile sale;
─ rolul ştiinţelor politice, în condiţiile creşterii rolului politicului, este deosebit
de important şi în plină creştere;
─ acest rol se concretizează în diferite forme în funcţie de societate, de gradul
dezvoltării ei istorice,de structura şi dinamica politicului, de orizontul cunoaşterii
ştiinţei sociale;
─ funcţiile politologiei sunt cele ale ştiinţelor sociale în general: explicativă,
prospectivă, axiologică, normativă şi praxiologică;
─ Funcţia explicativă – este momentul cunoaşterii propriu-zise a obiectului,
al traducerii sale în concepte şi propoziţii teoretice; politicul devine o construcţie
subiectivă;
- empirismul sau pozitivismul consideră ştiinţa politică o disciplină practică,
incapabilă de teoretizare;

4
- o poziţie opusă, raţionalismul, consideră că politologia va trebui să continue
acea tradiţie şi se constituie ca o disciplină pur teoretică fără contingenţa cu
empiricul;
- pare să se impună curentul care sintetizează aceste două orientări, le îmbină:
empiricul fără concept rămâne ininteligibil iar conceptul fără empiric o speculaţie
goală.(comparaţia dintre arta fotografică şi pictură, prima prezintă detaliile dar nu
esenţa spirituală, personalitatea);
- este necesară îmbinarea între cerecetarea factuală şi cea teoretică
─ Funcţia prospectivă – capacitatea politologiei de a prevedea posibilele
evoluţii ale fenomenului politic. Ea depinde de puterea explicativă a ştiinţei, de
conţinutul epistemologic al explicaţieie. O imagine autentic ştiinţifică va deveni
premisa unei previziuni cu un foarte mare grad de probabilitate
─ astăzi funcţia prospectivă (prognoza) devine foarte importantă, o problemă
de practică şi condiţie a succesului în acţiunea politică.
- pârghie principală în obţinerea unei eficienţe maxime
- previziunea devine în fapt program politic
- este un mijloc esenţial pentru stăpânirea conştientă a mecanismului general al
societăţii;
─ Funcţia axiologică: - derivă din primele două;
─ cunoscând realitatea politică şi prevăzându-i sensurile, politologia
antrenează un sistem de valori cu care face prognoza;
─ este capacitatea sa de a formula judecăţi de valoare, de a ierahiza faptele
politice şi tendinţele;
─ unii o consideră ca manifestarea unei pure subiectivităţi; alţii o susţin;
─ dacă realitatea politică conţine valori şi dovedeşte accente axiologice atunci
şi analiza politică trebuie să fie orientată de valori; politologul trebuie să se raporteze
la o tablă de valori şi să propună valori;
- analiza să fie critică;
─ Funcţia normativă: impune reguli, norme în acţiunile politice, în
comportamentul politic; fundamentate ştiinţific
- norma derivă şi din funcţia prospectivă pentru că ea priveşte mereu viitorul,
ghidând acţiunea spre ,, ceea ce ar trebui să fie ”;
- normativitatea politică nu se confundă cu cea juridică sau cu cea etică;
─ Funcţia praxiologică: - o sinteză a celorlalte;
─ ea condensează toate momentele anterioare: cunoaştere, prospectare,
evaluare, normativitate;
─ este important pentru că ştiinţa politică devine un instrument teoretic
indispensabil activităţii politice;
─ funcţia principală a politologiei este de a formula principiile care trebuie
urmate în problemele de stat şi de a studia critic activitatea guvernelor, propunând
ameliorări;
─ contribuie la transformarea conducerii societăţii într-o activitate ştiinţifică;
Politologia poate avea şi alte funcţii, iar definirea şi structurarea lor poate evolua
diferit de la o epocă la alta.

Momente importante în constituirea şi dezvoltarea politologiei

─ Politologia a apărut şi s-a dezvoltat pe măsura evidenţierii politicului în viaţa


socială; o perioadă lungă de timp ea se regăseşte sub denumiri incomplete sau în
interiorul altor ştiinţe;
─ Controversele privind obiectul politologiei în antichitate şi evul mediu au dus
la constituirea politologiei ca ştiinţă distinctă care studiază politicul sub aspectele
sale generale.
5
- însăşi termenul de politologie a apărut şi s-a generalizat târziu – deceniul 6 al
secolului XX , fiind lansat de Eugen Fischer Baling în Germania şi Therive în
Franţa
─ istoria politologiei este, în fapt, istoria gândirii politice din antichitate şi până
azi.
─ Perioada antică: - fenomenul politic devine evident ca sistem, gândire şi
practică politică;
- au apărut ,, ştiinţele despre stat, despre cetate ”;
- Egiptul antic generează primele teorii care recomandă norme şi principii pentru
aristocraţie;
- este semnificativă scrierea ,,Cuvântarea lui Amenemhat” un îndrumar de
sfaturi politico-morale ale faraonului către fiu în arta guvernării;
─ Codul lui Hamurabi – un îndrumar similar apărut în Mesopotamia
(sec.XVIII î.H.)
─ În China antică a circulat lucrarea ,, Cântarea Cântărilor ” (sec.XVIII-XII
î.H.) – 305 ode şi note de protest împotriva rânduielilor existente;
- doctrina lui Confucius (551-479 î.H) – elemente şi reguli privind relaţiile dintre
clase, conducători şi supuşi, reguli de guvernare
- doctrina daoistă ( sec.VI – î.H.) legea – universală ,, Dao ” care realizează un
proces raţional şi ordonat.
─ În India antică: – sec.III î.H. lucrarea ,,Athasastra” (,,Ştiinţa politică”)
formulează sfaturi şi principii pentru conducerea statului; ,,Legile lui Manu” se referă
la regimul politic de castă şi datoria monarhului de a veghea la ordinea socială
─ Biblia – cartea sacră a creştinismului şi mozaismului cuprinde şi ea
elemente importante referitoare la politic, organizarea societăţii; politicul – emană de
la puterea divină. Concludent este decalogul (,,cele 10 porunci”) date pe Muntele
Sinai lui Moise, conducătorul şi legiuitorul mitic al poporului evreu, fondatorul
mozaismului, figura cea mai impunătoare a Vechiului Testament.
- împotrivirea faţă de lege sau de putere era considerată o împotrivire faţă de
divinitate;
─ autoritatea politică era legitimată de divinitate, dar se cere o legitimare şi
prinpersonalitatea şi competenţa conducătorului (,,cetatea sporeşte prin
înţelepciunea mai marelui său” sau ,, un rege neînvăţat va pierde pe poporul său ”)
─ În Grecia antică: - o contribuţie prioritară în constituirea şi dezvoltarea
politologiei;
─ S-au lansat idei politice valoroase şi astăzi;
─ Homer (sec.XII-VIII): - în ,, Iliada” şi ,,Odiseea” sunt numeroase elemente
politice valoroase: referiri la conducerea cetăţii la pace şi război;trei forme de
guvernare ca fireşti: monarhia, aristocraţia şi democraţia şi trei forme corupte-
tirania, oligarhia şi demagogia;
─ Herodot (sec.V) – părinte şi al politologiei, consideră Marcel Prelot;
- defineşte formele de guvernământ: democraţie, oligarhie şi monarhie;
─ Pitagora ( 580-500 î.H.) – idei legate de organizarea şi conducerea politică
a
societăţii; găsea guvernarea aristocratică cea mai potrivită.
─ Heraclit (c.540-475 î.H): guvernarea să fie exercitată de cele mai bune
persoane, care cunosc adevărul, şi să se bazeze pe legi scrise, respectate de toţi.
─ Democrit; reprezentant al materialismului şi ateismului, argumentează
necesitatea statului şi dreptului, concepute pe baze democratice.
─ Protagoras, cel mai de seamă dintre sofişti, propune o soluţie democratică;
toţi cetăţenii să participe la guvernare.
─ Socrate – printre primii care consideră politica o artă, o artă regească prin
care o minoritate comandă oamenii pe calea autoperfecţionării.
6
─ Platon (427-347 î.H.) – imaginează un stat ideal împărţit în trei caste: 1.
"filosofii” – conducători, 2. ,, gardienii “ – apărătorii statului, 3. agricultorii şi
meseriaşii. Sclavii nu intrau în stat.
─ În lucrările sale: ,, Statul” , ,, Republica” şi ,,Legile” consideră politica drept
arta de a-i conduce pe oameni cu consimţământul acestora
- poate fi practicată doar de iniţiaţi;
- politica, apreciată ca ştiinţă, trebuie să stea la baza acţiunilor interne şi externe
─ Aristotel: – întemeietor al ştiinţei politice, ca şi al eticii, logicii, economiei
politice etc; El include etica în ştiinţa politică; binele comunităţii este un lucru mai
important de realizat;
- Politica – ştiinţa ,, cea mai stăpânitoare şi conducătoare în cel mai înalt înţeles “,
cea mai înaltă dintre toate ştiinţele
- el face o legătură intimă între cele trei ştiinţe practice: economia serveşte nevoile
naturale, etica – pe cele individuale, politica – pe cele ale comunităţii; omul – o
fiinţă politică.
─ Aristotel introduce fenomenul politic în sfera cercetării ştiinţifice.
─ În Roma antică: romanii au excedat în drept, în administraţie, nu şi în teoria
politică; ,, la Roma politica practică a fost strălucită, dar ştiinţa politică neglijată “
- Cicero (106 –43 î.H.): discursurile politice, pledoariile juridice, tratatele de
retorică prezintă interes deosebit pentru ştiinţa politică.
- Opere: ,, De republica” , ,,De legibus ”.

EPOCA FEUDALĂ: - gândirea politică se dezvoltă sub dominaţia ideologiei


religioase;
─ locul central în gândirea politică – raportul dintre ştiinţa statului şi biserică,
considerându-se că adevărata ştiinţă politică este teologia, iar ştiinţa statului laic
trebuie să se subordoneze acesteia;
─ trei mari gânditori, care cred că statul pământesc este cel laic şi bisericesc,
cel divin. Statul laic trebuie să se supună celui divin.
─ Aurelius Augustinus (354-430), filosof, teolog şi scriitor roman; a încercat
să împace creştinismul cu neoplatonismul; lucrarea- ,, Cetatea lui Dumnezeu ”
- opune statul pământesc, considerat ,, imperiul diavolului “, statului divin, alcătuit
din aleşii lui Dumnezeu;
─ Toma d’Aquino (1225-1274), reprezentantul cel mai de seamă al ideologiei
clericale, fondatorul doctrinei catolicismului, ca rezultata al sintezei între aristotelism
şi gândirea creştină, între raţiune şi credinţă. Opera principală –,,Summa Theologiae

─ Dante Aligheri (1265-1321), în lucrarea ,, Despre monarhie”, critică puterea
temporară a papei, iar în ,,Divina Comedie” sunt incluse şi elemente de politologie.

RENAŞTEREA (sec. XIV-XVI) a însemnat o cotitură pe toate planurile vieţii


spirituale, o perioadă de dezvoltare a politologiei.
─ Nicolo Machiavelli (1469-1527), om politic şi istoric italian, adept al
unificării statelor italiene sub o monarhie absolută. În ,, Principele” a zugrăvit cu
luciditate epoca sa, arătând că în politică dictează interesele şi forţa, nu
considerentele morale. A contribuit hotărâtor la despărţirea teoriei politice de morală
şi de teologie.
─ este întemeietorul ştiinţelor politice moderne. ,, Principele “ este un veritabil
tratat de politologie care indică reguli şi principii de organizare politică şi guvernare:
- necesitatea previziunii politice şi iniţierea de măsuri corespunzătoare;
- necesitatea unei conduceri ferme bazate pe abilitate şi forţă;
- formularea unor obiective nobile care să determine şi caracterul nobil al
mijloacelor;
7
- separarea puterii laice de cea religioasă şi ieşirea politicului de sub incidenţa
fenomenului religios.
─ Jean Bodin (1530-1596), jurist şi economist, adept al monarhiei absolute
controlată de stările generale;
─ prin ,,Despre Republică” este considerat fondatorul ştiinţei politice în Franţa;
a creat sintagma ,, ştiinţa politică ”, a proclamat principiul suveranităţii statului, a
susţinut monarhia ca formă de guvernământ, s-a pronunţat împotriva fărâmiţării
statelor feudale şi a supremaţiei papale asupra puterii laice.

EPOCA MODERNA: - se lărgeşte sfera de cuprindere a politologiei; este perioada


revoluţiilor burgheze, a înlăturrării monarhiei absolute şi a instaurării statului de drept.
─ în perioada de început s-au remarcat iluminiştii francezi: Montesquieu,
Voltaire şi Rousseau.
- Ch. Montesquieu (1689-1755) – formulează principul legităţii care trebuie să
regleze raporturile dintre guvernaţi şi guvernanţi.
- analizează formele de guvernare: republican, monarhic sau despotic.
- fundamentează principiul separării puterilor în stat şi conceptul de libertate ca
fiind dreptul de a face tot ce îţi îngăduie legea;
- se pronunţă pentru monarhia constituţională;
- în ,, Spirirtul legilor “ intuieşte legitatea obiectivă a proceselor sociale şi o
defineşte ca ,, raporturi necesare care derivă din natura lucrurilor “ .
- Voltaire (1694-1778): a susţinut că libertatea individului şi a gândirii sunt drepturi
naturale;
- a atacat instituţiile feudale învechite;
- adept al despotismului luminat;
- propune o alianţă între despoţi şi filosofi care să conducă societatea;
- Jean Jacques Rousseau(1712-1778) : - lansează ideea contractului social în
lucrarea cu acelaşi nume;
- consideră că puterea de stat este legitimă atâta vreme cât se întemeiază pe
înţelegerea creată între indivizi;
- apreciază că statul a ajuns să servească numai interesele celor bogaţi;
- preconiza o republică a micilor proprietari egali în drepturi;
- formulează principiul suveranităţii poporului. Suveran nu poate fi decât poporul,
totalitatea cetăţenilor uniţi printr-o voinţă comună (contractul social).
- fundamentează principiul legitimităţii înlăturării puterii de stat când guvernează
despotic;
- stabileşte principiul unităţii organice între libertate şi egalitate;
- doctrina politică a lui Rousseau a devenit platforma democraţiei radicale
iacobine.
─ În America de Nord, B.Franclin şi Thomas Jefferson au introdus în
câmpul de cercetare al politicului independenţa naţională a statului şi drepturile
individuale ale cetăţeanului.
- au depăşit abordarea teoretică şi au acţionat practic pentru obţinerea
independenţei S.U.A. (4 iulie 1776)
- sunt autorii celebrei Declaraţii de independenţă, unul din documentele de bază
care proclamă drepturile individuale şi ale popoarelor.
Un loc aparte – gânditorii socialismului utopic: Th. Morus, în ,, Utopia “ ;
Tommaso Campanella , în ,,Cetatea soarelui ”, F.Babeuf, S.Simon, Ch.Fourier şi
Robert Owen.
- au vizat egalitatea deplină a membrilor societăţii; fără discriminări, prin
înlăturarea proprietăţii private şi guvernarea de către oamenii muncii; instaurarea
acestei guvernări chiar prin violenţă, comploturi şi conspiraţii, pentru că vechii
guvernanţi au uzurpat prin forţă şi înşelăciune drepturile cetăţenilor;
8
─ Spre sfârşitul sec. XIX se crează şcoli superioare de ştiinţe politice pentru
pregătirea de specialişti: 1872- Şcoala de ştiinţe politice în Franţa; 1880- S.U.A.;
1895 – Anglia;
─ S-au remarcat politologi de prestigiu: Pierre Janet în Franţa, Max Weber
(1864-1920) şi C.Schmit în Germania, care considerau că esenţa politicului constă
în exercitarea dominaţiei unui om sau a unui grup asupra societăţii.
Weber a introdus noţiunea de ,, Fuhrer – democraţie” – o dictatură a
conducătorului.
─ în S.U.A. – Ar.Bentley;

Epoca contemporană: - politicul capătă o extindere şi o însemnătate tot mai mari;


─ se diferenţiază ştiinţele care studiază politicul;
─ Politologia devine o ştiinţă distinctă care reprezintă teoria generală a
politicului; se impune denumirea de politologie;
─ Tot mai multe personalităţi şi mari specialişti se ocupă de studiul politologiei;
─ Politologia devine obiect de studiu în învăţământul superior;
─ Reprezentanţi: E.F.Baling; Therive – naşii termenului de politologie;
Marcel Prelot – studii comparate ale diferitelor etape din gândirea politică;
Duverger, Raymond Aron, Toeffler, Schneider, W.Robson, H.Larswil, M.Grawitz
etc.
─ toţi oamenii de ştiinţă, preocupaţi de viaţa socială, au acordat atenţie şi
politicului.
─ Gânditorii marxişti au acordat şi ei atenţie domeniului politic, intuind
creşterea rolului acestuia pe măsura evoluţiilor sociale şi necesităţii ca el să se
implice mai mult în viaţa socială.
- datorită scopurilor instaurării unor regimuri totalitare, ei au subordonat şi chiar au
limitat politologia la o singură doctrină pusă în slujba represiunii, abuzurilor şi
denaturărilor;
- au impus principiile dictaturii proletare, al neseparării puterilor în stat; suprimarea
pluripartidismului, subordonarea intereselor partidelor celor generale - elemente
de involuţie în gândirea economică şi de stopare a dezvoltării politologiei ca
ştiinţă.
─ destrămarea sistemului socialist în multe ţări este o dovadă a injusteţei
acestor idei şi a caracterului lor nociv;
─ Realiatea epocii contemporane atestă că cercetarea politicului se află pe un
făgaş sănătos, ale cărei concluzii devin tot mai benefice pentru progresul social.

Gândirea politică românească şi dezvoltarea politologiei

─ paralel cu evoluţia unui sistem politic şi a organizării statale în ţara noastră


s-a manifestat şi gândirea politică din cele mai vechi timpuri, cu elemente valoroase
în tezaurul politologiei ca ştiinţă.
─ Gândirea politică românească s-a format sub impactul problemelor istorice
specifice ale evoluţiei societăţii româneşti şi al politicii marilor puteri din jur;
─ În antichitate:
- înţelepciunea politică a lui Dromichaites de a nu recurge la forţă ci la legăturile
paşnice de colaborare;
- Burebista, Deceneu, Decebal – mari politicieni ai vremii respective
─ În evul mediu s-au impus raţionamentele politice ale tuturor marilor voievozi:
Vlad Ţepeş – autoritatea externă – strict dependentă de tăria internă; N.Basarab –
cu primul său manual român de politologie, în care la baza alegerii valorilor în
conducerea statului trebuie să stea criteriul meritelor personale;

9
- Dimitrie Cantemir – dorea un stat autoritar centralizat, bazat pe dreptate; legi
scrise şi morală
─ contribuţii deosebite au adus reprezentanţii Şcolii Ardelene, apoi Ioniţă
Tăutu prin lucrarea Tratatul de politică, Constantinopol, 1827, inspirat după
Montesquieu şi Rousseau.
─ Generaţia de la 1848 a creat o bogăţie de idei şi de doctrine politice
progresiste. I.H.Rădulescu definea politica drept ,,ştiinţa ce se ocupă cu binele
material şi moral al societăţii”. Pentru I.H.Rădulescu nu cei ce intră în jocul
partidelor, tulburând minţile şi dezbinând societatea, fac adevărata politică, ci aceia
care ,,se ocupă de ştiinţă spre a ameliora societatea sau politica, studiind trecutul ei,
conducând prezentul, spre a prepara un viitor mai fericit”.
─ Simion Bărnuţiu, în ,, Introducere în dreptul natural şi public” îşi
fundamentează ideile politice insistând pe dreptul natural sau raţional şi pe ideea
libertăţii; concepe finalitatea ştiinţelor politice în a servi libertatea, republica
democratică, iluminarea politică a naţiunii pentru ca aceasta să poată decide în
problemele politice, constituţionale, în cunoştinţă de cauză;
─ Idei politice importante privind organizarea şi conducerea statului găsim şi la
Bălcescu, Kogălniceanu, Cuza.
─ După 1918 se amplifică preocupările pentru ştiinţele politice
─ Reprezentanţi: D.Drăghicescu, D.Gusti, P.Andrei, P.Ghiaţă, M.Djuvara;
─ D.Drăghicescu, sociolog şi psiholog, consideră ştiinţa politică un studiu
obiectiv şi critic, o analiză sinceră a aspiraţiilor multiple şi schimbătoare ale
vremurilor noastre.
─ D.Gusti, în ,,Sociologia militans” dă ştiinţelor politice o interpretare care
depăşeşte accepţia tradiţională; ştiinţele politice cercetează realitatea politică, o
explică, dar se şi pronunţă asupra valorii şi eficienţei acţiunii politice analizate;
După Gusti, ,,politica în mâna lui Pericle a fost artă, pe când în mâna lui Aristotel a
fost ştiinţă ”. Ele nu se exclud, pentru că teoria este o practică virtuală.
- spre deosebire de ştiinţele naturii, teoria politică are veşnic tendinţa de a se
înfăptui; teoria politică tinde să devină realitate, să modifice, să modeleze
realitatea.
- cercetările monografice trebuie să aibă ca rezultat ,,ştiinţa politică şi etica
naţiunii”.
Dacă sociologia şi ştiinţele sociale explicative arată ce este, etica prescrie ce
trebuie să fie, iar politica – mijloacele de a transforma ce este în ce trebuie să fie.
Deci, politica şi etica se ocupă de această lume socială ,,aşa cum ea în mod necesar
trebuie să fie”.
─ P.Andrei: - crede că politica este o ştiinţă particulară;
- obiectul ei – este ,,statul , adică forma de organizare a autorităţii constrângătoare
şi legiuitoare”, o ştiinţă explicativă şi nu normativă, dar care are în vedere
numai ,,valorile stabilite de ştiinţa politică”
─ P.Ghiaţă, prin ,,Arta politică“ a abordat problema statului şi funcţiile ştiinţei
politice.
─ M. Djuvara – consideră că obiectul ştiinţei politice îl reprezintă acţiunea
politică colectivă şi socială, care se realizează în cadrul ideii de stat.
─ constată cu amărăciune că în alte ţări se acordă o mare importanţă
extinderii cadrelor speciale de politică generală, în universităţile noastre se predă
doar incidental, în legătură cu ştiinţele juridice sau sociologie.
─ În anii regimului totalitar politologia nu s-a bucurat de atenţie, a fost
denaturată şi subordonată unei singure doctrine.
- abia după 1989 s-a constiuit un Institut de ştiinţe politice, iar politologia a fost
introdusă ca materie de studiu în învăţământul superior.

10
Cursul nr. 2: TEORII PRIVIND SISTEMELE POLITICE

Sistemul social : structură, caracteristici, corelaţii

─ sistemul social – rezultat complex al structurării şi funcţionării societăţii umane, al


activităţii umane desfăşurată în existenţa comunitară şi socială a oamenilor;
─ societatea se comportă ca un sistem, cu structuri specifice şi stabile, sistem care este
un ansamblu de elemente în conexiune şi interacţiune, o structură cu funcţii proprii,
distincte, cu o ordine lăuntrică, cu o identitate proprie, o omogenitate, stabilitate şi un
dinamism individualizate;
─ între părţi se stabilesc corelaţii cauzale ordonate după principii şi criterii funcţionale;
─ Sistemul social este totalitatea domeniilor vieţii sociale, structurată ca un
ansamblu organizat, dispusă pe nivele, ierarhizată după proporţiile impuse de
necesităţile sociale, intercorelată cautal şi reciproc, deteminată funcţional;
─ un sistem care include întregul ansamblu social, toate activităţile umane; numit şi
sistem social global sau macrosistem;
─ societatea umană este rezultatul unei îndelungi evoluţii de la hoarda primitivă la
comunitatea contemporană, în care s-au produs mutaţii calitative în structuri, relaţii
etc., evoluţie care se înscrie ca efect al diacroniei procesului de perfecţionare a omului
şi societăţii.
─ Există mai multe nivele specifice ale sistemului social, corespunzătoare unor tipuri
de comunităţi umane;
a) Nivelul sau subsistemul activităţii de producţie care garantează asigurarea
condiţiilor primare şi esenţiale ale existenţei umane printr-un sistem complex de relaţii
cu natura, în sensul transformării cadrului natural
- societatea apare ca un ansamblu de activităţi şi relaţii structurate pentru crearea
de bunuri;
- relaţiile dintre oameni vizează satisfacerea trebuinţelor exclusiv umane şi prin care
omul face saltul ,, de la lumea zoologică la cea socială”;
- în acest sistem se produce saltul de la economia feed-backului negativ (de
subzistenţă , stagnantă) la economia feed-backului pozitiv (bazată pe stimulii
producţiei înalt diversificate). Astfel s-au produs: revoluţia agricolă, metalurgică
şi urbană (termeni produşi de T. Herseni). Se produce sedentarizarea, creşterea
productivităţii muncii, diviziunea muncii, perfecţionarea uneltelor, urbanism etc.
b) Nivelul sau subsistemul structurii sociale şi al relaţiilor dintre componentele
acestei structuri

11
─ dobândit prin trecerea de la sociabilitatea primară, primitivă, egalitară, la un mod
impus de profunzimea diviziunii muncii şi de evoluţia activităţilor sociale;
─ este caracterizat printr-o stratificare grupală (de clasă) diferenţată pe epoci istorice;
─ este foarte dinamic datorită intereselor fundamentale şi specifice ale grupurilor,
conştiinţei specifice, finalităţilor diferite ale grupurilor etc.
─ societatea apare ca o structură grupală şi de clasă cu o specificitate proprie diverselor
epoci istorice, cu o mişcare continuă privind poziţia fiecărui grup social şi a raporturilor
sale cu ansamblu;
─ evoluţia subsistemelor este dependenta de subsistemul activităţii productive;
transformările în primul se impun şi în al doilea;
─ diferenţierea pe grupuri sau clase este rezultatul scindării sistemului social global pe
temeiul unor fenomene din baza lui productivă (proprietate, profesii, prestigiu, avere
etc.) ceea ce generează diferenţe de comportament, de percepţie a stărilor sistemului,
de aspiraţii etc.
─ diferenţele pot genera conflicte sociale pe măsura distanţelor între grupuri, interese,
provocând crize, transmise ca efecte şi în sistemul socvial global.
c) Nivelul sau subsistemul conştiinţei sociale, al ideologiei, culturii politice şi al
vieţii spirituale
─ cuprinde totalitatea ideilor, teoriilor, concepţiilor, formelor de conştiinţă specifică,
politice, juridice, morale, filozofice, artistice, ştiinţifice, religioase; reprezentările,
mentalităţile şi stările de spirit;
─ evoluţia şi ,,revoluţiile“ deja menţionate au marcat şi acest subsistem. Corelaţiile şi
influenţele cu celelalte subsisteme sunt multidirecţionale, fără o logică obligatorie;
─ ,,Revoluţiile“ – pot fi consecinţa diacroniei specifice a conştiinţei sociale;
─ există şi o ,,revoluţie socioculturală”, creatoare a unui univers noologic (noos- spirit,
intelect) tot mai consistent, cu un impact determinant şi potenţator în mişcarea
sistemului global;
─ celelalte revoluţii devin şi expresia rolului activ al creaţieie unui univers spiritual-
dinamic, modelator, transformator, cu o forţă emergentă remarcabilă
- componentele conştiinţei sociale sunt atât de diversificate: mentalităţi,
comportamente spirituale, motivaţii, model de conduită culturală, toate afectând
sfera intereselor conştientizate, cu o pregnanţă remarcabilă, uşor de
individualizat în dinamica sistemului social general.
d) Nivelul sau subsistemul vieţii comunitare
─ exprimă faptul că sistemul social global îşi desfăşoară existenţa în forme caracteristice
de viaţă comunitară, organizată colectiv, rod al unei evoluţii istorice ascendente de la
formele mai puţin integrate la forme mai concentrate de exprimare a structurii ontice
comunitare, o revoluţie similară celor anterior menţionate.
─ fenomenul comunitar are o relevanţă specială în cadrul sistemului social; dinamica
unei comunităţi umane (de la ceată la naţiune) îşi găseşte corespondenţa în întreg
sistemul social global;
- integrarea comunitară – transgresată şi pe plan supracomunitar (suprastatal)
este expresia tendinţelor structurilor comunitare spre universalitate.
─ progresul sistemului social global se măsoară prin efectele noilor forme comunitare:
forme de locuire, modele culturale, conservarea tradiţiilor, formele de conştiinţă
colectivă, sistemul de valori ca independenţă, suveranitate, unitate, coexistenţă.
─ El a dus la crearea unei comunităţi culturale cu specific pronunţat, dobândirea
conştiinţei unei apartenenţe la o mare colectivitate cu aspiraţii şi idealuri comune.
e) Subsistemul politic – forma dobândită a organizării şi conducerii societăţii;
─ prin el societatea întruchipează capacitatea sa de a-şi ordona evoluţia, de a fixa
obiectivele schimbărilor sociale utile, de a marca reperele mişcării, de a ierarhiza
opţiunile fundamentale ale vieţii oamenilor;

12
─ şi aici s-a produs o revoluţie prin transformarea vechilor structuri ale conducerii şi
organiz[rii societăţii arhaice, prin crearea unui aparat specific de conducere, prin
apariţia unor potiţii politice diferite, corespunzătoare claselor şi grupurilor sociale; prin
formarea unei ierarhii politice (grupuri conducătoare, elite politice, clasă politică), prin
organizarea conducerii politice pe bazele coerciţiei, autorităţii, legitimităţii sau
manipulării, prin existenţa conflictelor sociale şi transformarea lor în conflicte politice;
prin desfăşurarea unei activităţi permanente de cucerire a puterii politice, prin apariţia
unui spirit comunitar şi a unei etici politice a relaţiilor, prin fixarea de reguli politice în
norme şi legi, prin impunerea drepturilor şi libertăţilor individuale şi sociale, prin
dezvoltarea ideologiei politice specifice, prin descoperirea dimensiunii de cetăţean a
individului, de om al cetăţii, al polisului sau demosului.

ANALIZA SISTEMULUI POLITIC

Conţinut: Sistemul politic ca noţiune a apărut în anii ‘50 sub influenţa teoriei
generale a sistemelor şi coincizând cu introducerea unor metode riguroase pentru
cercetarea empirică a fenomenelor politice.
─ părintele conceptului – David Easton prin ,,The Political System“; a propus
conceptul de ,,sistem politic” ca modalitate de a asigura unitatea intrinsecă necesară
ştiinţelor politice;
─ a construit o abordare teoretică orientată empiric a sistemelor politice; a
elaborat ,,un model elementar ” al analizei vieţii politice.

Cerinţe
Intrări SISTEM Decizii sau Ieşiri din mediu
din (Outputs)
POLITIC
mediu suporturi politici
(Inputs) guvernamentale

Feedback

- sistemul receptează intrările din mediu prin ,,intermediul “ suporturilor (partide,


grupuri de interes etc.) şi emite decizii, adoptă politici guvernamentale,
declanşează acţiuni (outputs);
─ feedback- ul poate influenţa sistemul prin informaţii despre efectele deciziilor şi
acţiunilor;
─ mediul este constituit din sisteme nonpolitice: economia, cultura, structura socială
(intrasocietale) şi extrasocietale( internaţionale, externe societăţii respective)
─ prin suporturi (partide,grupuri) sistemele politice se identifică cu instituţii
guvernamentale şi activitatea lor ;
─ conceptul de sistem politic a intrat în limbajul comun al şiinţelor politice; are un sens
îngust - ansamblul interacţiunilor dintre instituţiile guvernamentale şi un sens larg –
13
ansamblul elementelor vieţii politice în interacţiune între ele şi cu alte sisteme ce
alcătuiesc societatea , rezultatul activităţii lor fiind adoptarea unor decizii cu caracter
global.
─ sistemul politic, faţă de alte sisteme, la ,,ieşiri” transformă cerinţele, dorinţele,
aspiraţiile oamenilor în decizii cu caracter global care vizează toată comunitatea şi
sunt obligaţii pentru toată societatea.
─ Caracteristici ale sistemului politic: - este un ansamblu de elemente (,,părţ ”)
aflate în interacţiune, care se manifestă ca subsisteme în raport cu ,,întregul”; între
ele se stabilesc raporturi ierarhice pe niveluri (supranaţional, naţional şi subnaţional);
- are o structură proprie cu ramuri (instituţii) ale guvernării, partide politice,
grupuri de interese, mass-media, fiecare cu funcţii caracteristice, care
determină autoreglarea sistemului şi contribuie la funcţionarea celorlalte
sisteme;
- interacţiunile din sistem determină forme diferite de integralitate, adică forme de
guvernământ şi regimuri politice;
- este un sistem deschis, aflat în permanentă devenire, în interacţiune cu mediul;
în regimurile totalitare este vizibilă tendinţa spre închidere, autarhie.
- capacitatea de autoreglare a sistemelor politice naţionale este limitată;
disfuncţionalităţile pot determina crize care nu se soluţionează decât prin
schimbarea sistemului. Acest proces se realizează prin revoluţie – o schimbare a
ordinii politice în esenţa sa, apar instituţii noi, modificări de fond în cele existente,
înoirea clasei politice.
- tranziţia implică probleme aparte rezolvate gradual; societăţile în asemenea
etape apar ca ,,asistemice”

II.Nivelurile sistemelor politice

─ în lumea contemporană sistemul politic de bază este cel constituit la nivelul statului
naţional – formă de asociere şi organizare social-politică ce deţine suveranitatea în
cadrul unui anumit teritoriu şi comunităţi umane.
- suveranitatea: - concept care a suscitat numeroase confruntări;
─ este acea calitate a puterii de stat în temeiul căreia această putere are vocaţia de a
decide, fără nici o imixtiune, în toate treburile interne şi externe, cu respectarea
suveranităţii celorlalte state, precum şi a principiilor şi celorlalte norme ale dreptului
internaţional.
─ este în conexiune indisolubilă cu independenţa – expresie a manifestărilor pe plan
extern a prerogativelor enunţate.
─ suveranitatea nu mai poate fi absolută într-o lume a interdependenţelor, dar totuşi
există grade diferite de suveranitate între sisteme politice; în contextul existenţei
instituţiilor comunitare europene, s-a formulat teoria ,,suveranitatea divizibilă a
statelor ”, adică împărţirea în anumite limite a competenţelor între cele două niveluri.
În raport cu sistemele politice la nivelul statului naţional ca ,,punct nodal” al
stratificării sistemului politic se disting sisteme politice interstatale (supranaţionale),
naţionale şi subnaţionale.
─ în sec. XX, după dispariţia imperiilor, s-au instituit relaţii sistemice între state. Au luat
fiinţă organizaţii interstatale, – asociaţii de state suverane;
─ Ex. – O.N.U.- organizaţie guvernamentală cu vocaţie de universalitate, înfiinţată în
1945 pentru menţinerea păcii şi securităţii, al cooperării în soluţionarea problemelor;
prevederile documentelor Adunării Generale nu sunt obligatorii ci doar
recomandabile;
─ s-au constituit organizaţii supranaţionale care restrâng parţial suveranitatea statelor
membre; acestea au cedat unele competenţe; organizaţiile au o anumită independenţă
în raport cu toate statele componente;
14
─ Uniunea Europeană, creată imediat după război, aflată într-un amplu proces de
integrare economică şi politică este supranaţională pentru că deţine structuri
decizionale parţial independente de statele componente, precum şi sisteme juridice cu
putere de a obliga la relaţii directe cu persoane juridice individuale (comisia executivă,
comisia de justiţie). Ele au rol de asigurarea convergenţei politicilor şi reglementărilor
din ţările membre, deciziile majore sunt aprobate de parlamentele naţionale.
─ Se conturează modelul unei asocieri de state esenţialmente suverane în care şi
federaliştii şi naţionaliştii să se regăsească.
Sistemele politice naţionale cuprind:
1. sistemul naţional unitar – o singură formaţiune statală, cu organizare politică
unică, cu echilibru între centralizare şi descentralizare, funcţie de realitatea istorică, de
tradiţii, de prevederile constituţionale;
2. sistemul federativ – din două sau mai multe state membre (provincii, landuri,
cantoane) care transferă statului federal o parte din atribuţiile suveranităţii; ele îşi
păstrează autonomia şi sunt în interacţiune cu întregul;
3. sistemul confederativ – o uniune de state suverane a cărei activitate se limitează la
câteva obiective comune (uneori abordat la nivelul supranaţional).
─ Nivelul subnaţional cuprinde structuri intermediare – departamente, regiuni, judeţe;
comunităţi locale-oraşe, cartiere, comune în interacţiune cu sisteme politice naţionale;
- nu au atributul suveranităţii, sunt subordonate dar au grade diferite de
autonomie
─ Raportul: centralizare-descentralizare nu are o măsură general valabilă, este o dilemă.
Franţa şi Anglia, state unitare, diferă foarte mult: Franţa – centralizare printr-un
sistem riguros de supraveghere şi control ierarhic; Anglia – sistem relativ
descentralizat.

III. Instituţiile guvernării şi problema separaţiei puterilor

─ locul central în structura sistemelor politice naţionale – intituţiile politice şi relaţiile


dintre ele;
─ sunt structuri formale cu anumite funcţii şi roluri; ele obiectivează relaţii politice cu
scopul reglementării lor stabile;
─ instituţiile politice au o structură, un ansamblu de valori în numele cărora se
structurează, o serie de legi care reglementează raporturiler interumane şi între om şi
instituţiile respective.
─ ,, Nu există un set optim unic de instituţii politice care poate fi aplicat tuturor ţărilor în
toate timpurile” şi deci orice reformă intituţională implică luarea în considerare a
tradiţiilor, a condiţiilor sociale, a problemelor specifice unei ţări (vezi tranziţia
românească);
─ configuraţia actuală a instituţiilor guvernării în sistemele politice democratice a impus
principiul separaţiei puterilor;
- începuturile – în opera lui Aristotel care diferenţia 3 categorii de activităţi ale
statului – cetate, aferente adunării generale, magistraţilor şi corpului
judecătoresc; fără să teoretizeze echilibrul dintre ele.
- Teoretizarea începe în sec.XVII cu John Locke şi Montesquieu (sec.XVIII);
- Ei consideră că există 3 feluri de puteri: legislativă, executivă şi judecătorească;
- libertatea impune ca ele să fie în mâini diferite; Această concepţie (Locke şi
Montesquieu) este reflectată în ,,Constituţia S.U.A.” şi "Declaraţia Drepturilor
Omului şi ale Cetăţeanului “ din Franţa.
─ principiul separaţiei puterilor a avut o evoluţie complexă;
─ iniţial s-a văzut prevalenţa legislativului; treptat s-a pus accentul pe echilibrul dintre
puteri iar în sec.XX se afirmă supremaţia executivului;
15
─ J.J.Rousseau contestă principiul, afirmând caracterul indivizibil al suveranităţii
poporului, iar marxismul, inspirat de Rousseaau, a acceptat separaţia doar ca
diviziune a muncii şi nu ca distincţie între puteri suverane.
─ Alţi specialişti consideră principiul un mit perimat, necesar a fi modernizat. Teoria îşi
păstrează forţa de atracţie, nu şi valoarea explicativă;
─ În Occident – mari diferenţe în aplicarea principiului:
- în S.U.A – sistemul este construit pe acest principiu, deşi nu-i prevăzut în
Constituţie; are forma unui concept practic – controlul reciproc şi echilibru între
ramurile guvernării ,,checks and balances” (dreptul preşedintelui de veto la
legile votate de Congres, puterea Congresului de a nesocoti veto-ul cu o
majoritate de 2/3; de a pune sub acuzare preşedintele; puterea Curţii supreme de
a se pronunţa asupra constituţionalităţii legilor).
Instituţiile legislative sunt constituite din reprezentanţii aleşi ai poporului din
rândul partidelor politice;
─ între ei nu sunt raporturi ierarhice, iar procesul decizional constă în negociere;
─ denumiri: parlament – termenul generic, dar şi congres, dietă;
─ Istoria Parlamentului începe în Marea Britanie (1258) – o adunare a aristocraţiei
convocată de monarh spre a-l sprijini;
─ Rolul şi funcţiile esenţiale ale parlamentului – aceleaşi, diferă modul de organizare şi
procedurile utilizate.
─ Jumătate din parlamentele lumii sunt bicamerale, deşi forma asta ar fi necesară
statelor mari, celor federale, dar a fost adoptată şi de statele mici pe temeiul temperării
reciproce ale celor două camere;
─ Principiul funcţie – legiferarea: dezbaterea şi adoptarea, nu şi iniţierea care aparţine
executivului;
- selecţia – altă funcţie, a persoanelor pentru conducerea executivului (în
România – vot de încredere acordat guvernului)
- control asupra executivului prin instituţionalizarea responsabilităţii ministeriale
şi prin investigarea activităţilor unor persoane executive de vârf (cu acuzare şi
judecare)
─ în raport cu alegătorii, parlamentarii pot fi independenţi sau să respecte voinţa celor
aleşi; relaţia este foarte complexă; interesele alegătorilor – foarte diverse, uneori chiar
contradictorii;
- apartenenţa lor la partidele politice îi obligă la disciplina de partid – susţinerea
programelor de partid;
Instituţiile executive: - deţin locul central în procesul decizional;
─ există un dualism al executivului: şeful statului (preşedinte sau monarh) şi guvernul
(cabinetul). ( În S.U.A. – preşedintele este şef al statului şi al guvernului );
─ executivul are 2 nivele: vârful, cei cu atribuţii importante în luarea deciziei şi
"birocraţia”, masa funcţionarilor, a executanţilor, cu rol important în implementarea
politicii guvernului, tot mai specializaţi şi mai numeroşi.
─ funcţiile executive:
- de execuţie, de aplicare a deciziilor politice;
- iniţiativă legislativă - în creştere;
- coordonarea unor activităţi economice şi sociale şi a administraţiei;
- coordonarea şi executarea afacerilor externe;
─ există diferenţe mari între state privind funcţiile executivului şi ponderea acestuia, în
sistemele politice, privind modul în care este ales primul ministru (S.U.A. – alegeri
naţionale, Anglia – deputat)
Instituţiile judecătoreşti – şi-au sporit rolul în ultimele secole;
─ rezolvă litigiile în procesul aplicării legilor;
─ pot să intervină în procesul legislativ, conform constituţiei;
- curţile constituţionale verifică constituţionalitatea legilor;
16
- în S.U.A – Curtea Supremă – revizuieşte deciziile Congresului;
─ regimurile democratice asigură independenţa instituţiilor judecătoreşti de imixtiunile
guvernamentale, de diferite poziţii politice;
─ independenţa nu poate fi absolută;
─ independenţa lor le poate amplifica rolul în sistemele politice până la forme exagerate
(rolul Curţii federale americane a crescut enorm de la rolul insignifiant din perioada
constituirii Constituţiei la cel de ,, justiţie imperială ” de astăzi); după al II-lea război
mondial aceste instituţii au dobândit un rol important prin deciziile date în probleme
mari: desegregarea rasială, drepturile femeii, protecţia mediului, a consumatorilor ş.a.
─ există o mare diversitate a sistemelor instituţionale judecătoreşti, stratificate la nivel
naţional, statal, regional, local.

Cursul nr. 3 PUTEREA POLITICĂ

Puterea politică – componentă esenţială a sistemului politic de care depinde


funcţionarea întregului angrenaj social;
- elucidarea raporturilor de putere şi a mecanismelor sale – foarte importantă.

1. Putere politică – putere socială. Concepte, trăsături şi forme de manifestare

─ Societatea omenească, ca sistem global deosebit, are capacitatea de a se oglindi pe


sine şi întregul univers, de a se dezvolta şi perfecţiona permanent, pe baza unor legi
obiective, care se manifestă, prin intermediul oamenilor, ca tendinţe generale.
─ Mijlocul prin care societatea se reglează şi autoreglează, care asigură funcţionarea
de ansamblu a activităţii umane – îl constituie puterea sub forma sa cea mai
generală – puterea socială.
- Puterea socială – capacitatea pe care o are sau o dobândeşte un om sau un
grup de oameni de a-şi impune voinţa altora în vederea efectuării unor activităţi
cu o anumită finalitate privind dirijarea societăţii spre anumite scopuri;
- Elementul care pune în mişcare întregul angrenaj social pe linia progresului
istoric, forţa motrice a dezvoltării sociale.
─ Puterea izvorăşte din capacitatea omului de a gândi, de a reflecta lumea, de a
acţiona pentru transformarea ei în conformitate cu voinţa sa;
─ Puterea apare sub forma unor relaţii de subordonare de la conducători la supuşi, în
care unii îşi impun voinţa altora în vederea înfăptuirii unor acţiuni, cât şi relaţiile de
conlucrare între diferite centre ale puterii.
─ Puterea este o relaţie socială caracteristică oricărei comunităţi umane, indiferent de
dimensiunile ei, atât la scară naţională cât şi internaţională.
─ Puterea socială se manifestă sub diferite forme, funcţie de domeniul de activitate
(putere economică, putere politică, spirituală), de specificul comunităţii umane
(putere familială, de clasă, naţională, internaţionlă), precum şi în funcţie de valoarea
unor indivizi sau grupuri de indivizi de a-şi exercita puterea, de scopurile urmărite, de
mijloacele folosite.
─ Puterea se manifestă ca un fenomen gradual, cu intensităţi diferite, pe o anumită
scară ierarhică a sistemului social.

17
─ Puterea socială reprezintă liantul între întregul complex de structuri şi forme sociale
pe care le ordonează şi ierarhizează; Este un atribut al fiecărui individ, grup de
indivizi, în afara acestora neputând să existe activitate ordonată.
─ Ca element de organizare şi reglare, puterea fixează scopurile activităţii umane,
mijloacele şi gândirea după care se acţionează; punerea în valoare a energiei
umane prin acţiuni sociale organizate; puterea impune ordine socială iar ordinea
socială generează putere – o relaţie directă.
Trăsăturile puterii sociale:
- Este un element esenţial şi permanent al relaţiilor sociale care asigură
funcţionarea normală a societăţii.
- Se prezintă sub forma unor centre, nuclee ale puterii ierarhizate pe ansamblul
vieţii sociale, în raport cu poziţia socială şi resursele celor care o exercită.
- Reprezintă unitatea organică a doi factori: conducători şi conduşi, aflaţi în
raporturi pe bază de convingeri sau de constrângeri. Societatea este alcătuită din
conducători şi conduşi, o relaţie tot mai complexă pe măsura dezvoltării sociale,
în continuă schimbare, sub forma unor relaţii de dominaţie şi subordonare.
- Îmbracă o diversitate de forme în funcţie de natura vieţii sociale, de specificul
activităţii şi comunităţii, a sistemului social concret: putere familială, economică,
politică, civilă, naţională sau internaţională.
Puterea politică – un subsistem al puterii sociale, cu rol determinant în reglarea şi
funcţionarea vieţii sociale.
─ Reprezintă capacitatea unor grupuri de oameni de a-şi impune voinţa în organizarea
şi conducerea societăţii.
─ Trăsături:
- Se manifestă la nivelul cel mai general al societăţii, asigurând organizarea şi
conducerea la nivel global;
- Deţine capacitatea de a coordona celelalte forme ale puterii, pe care le slujeşte,
în scopul asigurării concentrării acestora spre o conducere unitară cu caracter
suveran;
- Se exercită, de regulă, pe baza unei legislaţii asigurate prin constituţie şi alte legi.
─ Puterea politică asigură organizarea societăţii în ansamblul ei, constituind elementul
integrator, liantul principal al structurilor sociale, asigurând conducerea unitară.
─ În sfera puterii politice intră: - puterea suverană a statului, prin capacitatea sa
de a organiza şi conduce societatea şi de a o reprezenta în raport cu alte comunităţi.
Statul cu principalele sale structuri (legislativă, executivă, judecătorească) este
pivotul puterii politice.
- Partidele şi alte organizaţii politice, care, prin elaborarea unor opţiuni de
organizare şi conducere, pot să guverneze;
- Mijloacele de informare care, prin capacitatea lor de influenţare, au un mare rol
în adoptarea unor atitudini şi impunerea unor poziţii;
─ Funcţiile puterii politice:
- Funcţia programatică, decizională, constă în elaborarea unor programe, a
liniilor directoare pentru acţiune. Prin decizie sunt angrenate colectivităţile într-un
mod ireversibil, trasându-le sarcini a căror realizare le afectează în întregime;
Deciziile condiţionează succesul dacă sunt corespunzătoare, dar pot duce şi la
insucces dacă blochează evoluţia; deciziile devin obligatorii pentru societate, ele
luând forma legilor, decretelor, hotărârilor.
- Funcţia organizatorică – capacitatea puterii de a stabili formele organizatorice
cele mai adecvate şi de a mobiliza grupurile sociale pentru a acţiona în
conformitate cu programul.
- Funcţia ideologică, de educare a oamenilor în spiritul valorilor ce decurg din
programul stabilit şi prin care se încearcă obţinerea adeziunii indivizilor la decizia
adoptată.
18
- Funcţia coercitivă, de constrângere pentru ca oamenii să acţioneze conform
celor adoptate, fie de reprimare a celor ce se opun.
- Funcţia de control – a respectării liniei şi a măsurilor ce se impun, conform legii.
- Pregătirea de specialişti care să organizeze viaţa socială în conformitate cu
voinţa puterii politice;
─ Puterea se exercită prin instituţii, organizaţii, asociaţii, dar şi de către fiecare
organism în parte.
- Ca mijloace se folosesc cele politice, economice, ideologice, juridice, militare etc.
în strânsă interdependenţă.
─ În corelaţie cu puterea politică se află puterea civilă, care are capacitatea ca prin
organizaţii, mijloace de informare, opinie publică, să impună puterii politice
îndeplinirea misiunii încredinţate.
─ Puterea politică poate fi democratică sau dictatorială.
- Puterea democratică se constituie ca rezultat al consultării şi consimţirii
cetăţenilor şi deciziile ei concordă cu aspiraţiile şi interesele de progres ale
societăţii.
- Puterea dictatorială (sau alienată) nu emană de la popor, este o forţă străină şi
ostilă şi care nu ţine cont de opţiunile politice ale cetăţenilor. Foloseşte mijloace
de represiune, îngrădind accesul la actul decizional al membrilor societăţii, a
căror voinţă este ignorată şi anihilată prin mijloace coercitive.
În epoca actuală, puterea dictatorială se dovedeşte tot mai incapabilă să se
menţină, să-şi îndeplinească funcţia publică de conducere, fiind nevoită, sub
presiunea maselor, să cedeze tot mai mult puterii democratice.
- Puterea dictatorială recurge la mitul politic – promovarea unor mistificări ale
realităţilor sociale, normele de convieţuire socială nu se mai respectă, conducând
la o situaţie confuză şi de degradare socială; valorile politice devin tot mai
anacronice, ducând la degradare şi înlăturarea puterii dictatoriale.
- Ideologia trebuie să recurgă la mistificare pentru a bloca înţelegerea
incompatibilităţii între valorile puterii devenite mituri şi aspiraţiile grupurilor sociale
cele mai largi. Justificarea structurilor şi practicilor puterii alienate constituie
funcţia fundamentală a oricărui mit politic.
- Violenţa este ipostaza fundamentală de manifestare a puterii alienate. Ea
semnifică o asemenea reducere a resurselor puterii politice încât ea este obligată
să recurgă consecvent la constrângerea psihologică şi fizică pentru a obţine
supunerea şi pentru a menţine stabilitatea.
- În realitate violenţa constituie instrumentul care ameninţă stabilitatea, anticipând
sfârşitul.
- Puterea dictatorială recurge la anomie, adică absenţa normelor în cadrul unei
societăţi, starea unor societăţi dereglate, fărâmiţate.
R. Merton deosebeşte o anomie simplă, pe care o identifică cu o confuzie,
şi anomie acută, care duce la “dezintegrarea valorilor şi sistemelor”.
- Puterea politică – problema centrală a sistemului politic, are capacitatea de a
asigura ordinea, progresul social, bunăstarea, condiţionat însă de caracterul
democratic al elementelor cu care operează.

1. Autoritatea politică

─ Puterea politică, în exercitarea rolului său, utilizează o serie de mijloace economice,


sociale, politice, ideologice, folosind convingerea sau constrângerea pentru a
impune voinţa.
─ Capacitatea puterii politice de a-şi impune voinţa în societate pentru a-i asigura
stabilitatea şi funcţionarea, constituie autoritatea politică.

19
─ Autoritatea politică – o ipostază a puterii politice, reprezentând modalitatea concretă
de manifestare a puterii.
─ Forţa puterii politice este mai mare dacă autoritatea politică se realizează prin
convingere, prin adeziunea maselor la activitatea puterii politice; Adevărata
autoritate – cea prin care puterea se impune preponderent prin convingere.
─ Deci, autoritatea politică ar fi capacitatea puterii de a obţine ascultare fără
constrângere.
─ Cuvântul “autoritate” provine din latinescul “autoritas” – forţa de convingere,
desemnând capacitatea unor persoane, grupuri sau instituţii de a obţine respect şi
ascultare faţă de acţiunile promovate.
─ Stabilitatea societăţii este dependentă de forţa puterii, ca autoritate politică.
─ Curent confundăm puterea politică cu autorităţile politice, pentru că autoritatea
politică este modul concret de manifestare a puterii, un alter ego al acesteia.
─ Autoritatea politică este ipostaza puterii când se bazează pe forţa argumentului şi nu
pe argumentul forţei. Orice putere politică bazată doar pe forţă îşi pierde treptat
autoritatea, intră în declin şi piere. “Puterea este cea care conferă autoritate unui
ordin, dar o putere autorizată, instituţionalizată” – R.Bienstedt.
─ Autoritatea politică este expresia unor relaţii sociale şi se distinge de celelalte forme
de autoritate, prin modul de constituire, cauzele apariţiei, funcţia specială şi aria de
manifestare – societatea globală.
- Autoritatea este prezentă în fiecare organizaţie socială, inclusiv cea politică
─ Autoritatea politică are o mare influenţă asupra oamenilor şi un mare rol în
organizarea socială. Indiferent cine o exercită şi de regimul politic, autoritatea politică
se deosebeşte de cea religioasă prin aceea că are putere de constrângere
exterioară, chiar prin mijloace brutale, putând neglija concepţiile şi voinţa individului,
când sunt în joc interesele tuturor.
- Autoritatea politică nu este nelimitată. Dacă vine în conflict cu voinţa majorităţii,
ea duce la declin şi va fi schimbată.
- Autoritatea politică apare ca voinţă a grupurilor sociale aflate la conducere,
voinţă extinsă la scara societăţii globale, ca “voinţă a tuturor”, deci legitimă. Ea
are un cadru instituţional în care folosirea puterii politice este organizată şi
legitimă.

3. LEGITIMITATEA POLITICĂ

─ Este strâns legată de autoritatea politică.


─ De la latinescul “legitimus – conform cu legea”.
─ Este un principiu conform căruia un sistem de guvernământ, putere politică, se
exercită pe baza unui drept conferit, de regulă, de guvernanţi, pe baza unor
înţelegeri legiferate.
─ Prin recunoaşterea de către cetăţeni a dreptului de guvernare, legitimitatea politică
conferă puterii autoritate politică; cu cât este mai legitimă, cu atât autoritatea politică
este mai mare.
─ Legitimitatea politică are caracter istoric şi istoria a înregistrat două forme de
legitimitate: divină şi civilă.
- Ideea legitimităţii divine o întâlnim din antichitate, când puterea monarhului era
considerată divină. Ea se menţine şi în epoca medievală a monarhiilor absolute
şi chiar în perioada monarhiilor constituţionale sau a altor forme de guvernare.
─ Legitimitatea civilă a puterii politice – forma superioară de legitimitate pentru că are
la bază acordul şi voinţa cetăţenilor pentru exercitarea puterii.
- Ea include două concepţii de bază:
1. Formularea unor obiective în dezvoltarea societăţii în concordanţă cu
cerinţele societăţii.
20
2. Obţinerea acordului cetăţenilor în exercitarea puterii în realizarea
scopurilor propuse.
─ Legitimitatea civilă se realizează prin alegeri libere cu caracter universal, direct şi
secret, prin referendum, sondaj de opinie şi alte modalităţi.
─ Legitimitatea puterii trebuie să se realizeze şi să confirme permanent prin acţiuni
care să probeze valoarea ei.
- Consimţământul general se poate realiza prin supunere la vot, în timp ce
consensul se realizează printr-un acord scris sau tacit, care poate include şi
compromisuri. Consensul reflectă o virtuală unanimitate de opinii în legătură cu
modul de acţiune al puterii, în problemele fundamentale şi care se referă la ceea
ce-i uneşte pe oameni şi nu la ceea ce-i deosebeşte.
- Consensul politic se poate realiza între mai multe organisme politice în
problemele fundamentale ale vieţii politice a unui stat; Prin consens politic
desemnăm voinţa subiecţilor politici de a asigura funcţionarea globală a
societăţii, pe baza unor decizii inspirate nu de ceea ce-i deosebeşte ci de ceea
ce-i uneşte. Este o probă de maturitate şi de cultură politică, de responsabilitate
civică.

4. Forţa politică şi influenţa politică

─ Sunt noţiuni strict legate de legitimitatea politică.


─ Puterea, în manifestarea ei socială, este o “forţă latentă”, este “puterea în acţiune”.
─ Puterea simbolizează forţa ce poate fi aplicată în orice situaţie socială. Puterea este
abilitatea de a folosi forţa, nu folosirea reală a acesteia sau puterea este capacitatea
de a introduce forţa într-o situaţie socială.
─ Există situaţii când unii politologi identifică puterea (politică) cu forţa (politică),
considerând că forţa ar fi o componentă, o ipostază a puterii.
În unele doctrine politice - puterea este identificată cu forţa lor, aceasta fiind
redusă la forţa militară.
─ Influenţa politică se manifestă în strânsă legătură cu forţa politică. Termenul de
“influenţă”, (de la latinescul “influere” – a curge, a penetra, a se strecura în. . .)
semnifică o acţiune pe care o persoană, un grup, o instituţie o exercită asupra alteia
modificându-i starea sau comportarea – mulţi politologi identifică influenţa cu puterea
sau concep influenţa ca o componentă a puterii.
- H.A.Simon consideră puterea şi influenţa sinonime.
- K.I.Friederich afirmă că influenţa este o putere indirectă şi nestructurată.
- H.D.Lasswell pune conceptul de influenţă la baza ştiinţei politice, afirmând că
studiul politicii reprezintă de fapt studiul influenţei.
─ Deci, influenţa politică reprezintă un complex de acţiuni politice, întreprinse deliberat
pentru a forma sau a modifica comportamentul politic al unor indivizi, grupuri.
─ Influenţa reprezintă un mijloc de a extinde, argumenta şi a obţine consimţământul
faţă de puterea existentă, ea nefiind puterea însăşi. Ea este însoţitorul firesc al
puterii, mijlocul său normal de acţiune, un substitut sau efect al puterii dar nu puterea
însăşi.
─ Influenţa politică se manifestă în contextul unor interese şi relaţii de grup pentru
putere prin recurgerea la diferite mijloace economice, politice, psihologice vizând
cucerirea sau menţinerea puterii politice.
─ R.Bierstedt consideră influenţa ca pe o acţiune de deviere (fără constrângere) de la
tipul prevăzut de comportament al unui individ sau mecanism politic (“influenţa,
afirmă R.Bierstedt, poate fi mai importantă decât puterea, dar este ineficace dacă nu
este transformată în putere”).
─ Parsons Tallcot apreciază influenţa ca un mecanism generalizat de convingere.

21
─ Influenţa politică se exercită prin intermediul puterii, deci ea reprezintă un complex
de interese şi relaţii angajate în lupta pentru puterea politică.
─ În legătură cu puterea politică, autoritatea politică şi legitimitatea politică se mai află
şi prestigiul politic. El desemnează o apreciere pozitivă de care se bucură o
persoană, un organism politic, un grup în virtutea valorilor şi acţiunilor promovate.
- Prestigiul politic este definit ca influenţa exercitată, ca o ipostază a autorităţii unei
persoane, în care prioritare sunt elemente de ordin moral, afectiv, şi nu puterea şi
mijloacele de influenţă.
─ Deşi puterea politică şi prestigiul politic nu coincid ci se manifestă direct, totuşi, prin
faptul că uneori prestigiul este legat de putere, unele grupuri puternice acţionează
pentru a deveni prestigioase, iar altele prestigioase pentru a deveni puternice.
─ Când acţiunile de influenţare din partea puterii vizează modificări comportamentale,
prestigiul nu apare decât accidental, ca fiind legat de putere.
─ Prestigiul politic desemnează şi o apreciere pozitivă a puterii în raport direct cu
sistemul de valori promovat de aceasta.
─ Între putere şi prestigiul politic – o relaţie directă. Forţa puterii este cu atât mai mare
cu cât se bucură de un prestigiu sporit. Nu totdeauna prestigiul conferă automat şi
forţă.
─ Prestigiul, care vizează calităţi structural individuale, nu trebuie confundat nici cu
puterea şi nici cu autoritatea politică pentru că prestigiul nu poate fi suficient pentru a
crea puterea, el fiind numai un însoţitor firesc al puterii “în genere, prestigiul –scrie
P.Andrei – este lipsit de temeiul raţional al superiorităţii. Cel ce are numai prestigiul
nu este considerat ca o putere obiectivă, supraindividuală, ci are numai o
superioritate momentană căreia i se supune cineva uşor, dar care se poate desface
tot aşa de repede”. (P.Andrei, Sociologia generală, Bucureşti, Editura Academiei,
1970).
─ Puterea politică are capacitatea de a asigura ordinea, progresul social, bunăstarea
cetăţenilor, condiţionat de caracterul democratic, înaintat al elementelor cu care
operează.

22
Cursul nr. 4 STATUL – INSTITUŢIE CENTRALĂ ÎN CADRUL SISTEMELOR
POLITICE

I. Opţiuni privind definirea statului în cadrul sistemelor politice

─ Statul - „principala instituţie politică a societăţii; parte a sistemului politic; o instituţie


reprezentativă în interiorul regimului politic; - o instituţie socială, "un complex de
relaţii organizaţional, de tip formal, cu un caracter relativ stabil, care mediază relaţii
şi acţiuni umane, prin care sunt apărate , conservate sau promovate anumite
interese sociale şi personale ale oamenilor” (dicţ. de filozofie)
- etimologic – stat = „regulă de purtare, deprindere, obicei, rânduială” (lat)
─ Statul – conservă caracteristicile originale ale instituţiilor care satisfac condiţii
sociale;
- satisface nevoia de organizare şi conducere a societăţii, ordonarea evoluţiei
sociale prin obiective şi opţiuni;
- este instituţia politică crucială a regimului politic, a administraţiei puterii politice.
─ Statul de drept – un stat care se creează şi fiinţează în temeiul constituţiilor
existente sau a altor acte fundamentale; se bazează pe o lege şi concură la crearea
unui sistem legislativ cât mai clar, mai coerent.
- identitate totală: stat de drept, stat constituţional sau stat bazat pe justiţie;
─ Statul implică o justiţie consolidată, sistematică, alcătuită din legi, principii, norme
care să exprime un sumum de dreptate, libertate, echitate.
─ Cu cât o societate este mai avansată, cu atât statul devine mai puternic, mai
întemeiat pe ştiinţă, pe rigoare pe o experienţă superioară.
─ Actul de naştere al statului de drept se datorează lui Christian Thomasius şi
Immanuel Kant prin distincţia făcută între drept şi morală, între Forumul externum –
dreptul şi Forumul internum – morala.
- o contribuţie remarcabilă a adus-o apoi doctrinarul Giorgio del Vechio (la sfârşitul
sec 19);
─ S-au profilat două tipuri de teorii privind statul în istorie:
- primul reprezentat de filozofia clasică greacă pentru care scopul statului e
nelimitat, atotcuprinzator, îmbrăţişează binele în toate formele sale; statul trebuie
să sprijine si să supravegheze viaţa indivizilor în toate manifestările sale,
neexistând sferă de activitate independentă de el.
- al doilea - cel teoretizat de Giorgio del Vechio care a dăinuit în evul mediu şi în
primele secole ale epocii moderne (revoluţia franceză); s-a numit statul
providenţă sau statul poliţie.
─ Renaşterea, ca răscruce a conştiinţei individului şi afirmare a libertăţii, a generat
teorii, concepte, doctrine privind statul.
─ Statul de drept are o istorie lungă; perioada prekantiană şi cea post kantiană l-au
impus ca rod al exigenţelor dreptului prin structură, funcţionalitate şi finalitate;
conţinutul şi uzanţele au fost imbogăţite în ultimele decenii prin revigorarea unor
doctrine în sfera democraţiei;
─ Statul de drept se reflectă în constituţiile existente, în celelalte legi şi norme juridice,
precum şi în modalităţile efective de exprimare;
- nu sunt suficiente constituţii cu largi prevederi de ordin juridic care să răspundă
de jure unor exigenţe juridico- politice, civice, ci şi o garanţie reală că acestora li
se creează condiţii necesare şi suficiente ca să prindă viaţă; Numai când
respectivele exigenţe devin constante ale sistemului juridic se atestă esenţa
viabilă, trainică, legitimată a statului de drept iar constituţiile nu sunt formale.
─ Atributul de drept are în vedere atât conţinutul mereu perfectibil, posibil de a fi
ramificat, diversificat, cât şi întregul spirit democratic, umanist în care se desfăşoară
viaţa politică, juridică, morală;
23
─ Triada: juridic, politic, moral – priveşte aspectele practice cât şi pe cele teoretice;
Deosebirea drept - morală pe care o datorăm lui Thomasius şi Kant, sau între
Forumul internum şi Forumul externum, ca sediu al exigenţelor de ordin juridic,
material, a permis o puternică afirmare a statului de drept.
─ Statul de drept impune corelaţia intre exigenţele bazate pe convingere, persuasiune,
voinţă conştientizată şi exigenţele de ordin juridic bazate pe sancţiunea materială şi
constrângere. Raportul dintre cele două Forumuri depinde de natura social-
economică, de gradul de civilizaţie, de pshihologie, cultura politică, juridică sau
morală, de orientarea filozofică.
─ Epocile liberale au fost interesate în a imprima şi a asigura un conţinut cât mai
democratic al statului; au înfăptuit acest lucru, au stimulat un cadru moral dătător de
speranţe
─ Circumstanţele au diferit în istorie: după dogmatizarea şi teologizarea filozofiei
politice în Evul Mediu, Renaşterea a imprimat implicit statelor centralizate, puternice,
suverane, naţionale, un caracter legal, constituţional.
- burghezia, clasa progresistă, era interesată ca statele, pe care Machiaveli le
vroia puternice ca un leu şi viclene ca o vulpe - să se bazeze pe constituţii clare
şi consistente; Cu timpul spiritul revoluţionar s-a atenuat, s-a instalat un spirit de
automulţumire, de rutină şi conţinutul statului de drept a fost afectat sau a trecut
pe alte planuri ale atenţiei publice.
─ Epocile liberaliste au reanimat statul de drept, dar şi liberalismul a cunoscut şi
refluxuri păgubitoare pentru conţinutul democratic, umanist al statului de drept.
─ Statul de drept a fost puternic afectat, viciat, în perioada de fascizare a vieţii social -
politice, s-au răsturnat toate valorile democraţiei, ale umanismului şi raţionalismului;
- statul nazist, fascist, a negat orice conţinut democratic, a dispreţuit de jure şi
de facto orice exigenţă de natură democratică sau umanistă;
- fostele regimuri de democraţie populară şi cele socialiste au neglijat
conţinutul statului, nu atât teoretic cât practic. Prăbuşirea lor pune problema
statului în termeni cu totul noi şi obligă noile regimuri să revoluţioneze în formă şi
fond statul. S-au adoptat noi constituţii, legi, după modele foarte evoluate;
- statul de drept român, instaurat după 1989, face paşi importanţi pe linia
democratică.
- constituţia democratică adoptată şi aprobată, răspunde unor standarde
europene, consacră instituţii şi prevederi noi, pentru indeplinirea drepturilor
cetăţenilor; constituţia este corelată cu un sistem de legi pentru înfăptuirea
economiei de piaţă, pentru regândirea întregului sistem economic.
- statul de drept este avantajat de instaurarea sistemului pluralist social, politic,
instituţional, cultural, pluripartidist, dar este dependent şi de tradiţia istorică mai
mult sau mai puţin democratică, de mentalitate, de nivelul de cultură, de
experienţa şi exerciţiul juridic.
─ Statul este mai mult decât putere (spune M. Duverger), este instrumentul exercitării
puterii politice dar şi grupul de instituţii care administrează şi garantează
funcţionalitatea sistemului general, depozitarul autorităţii, impunând ordinea,
echilibrul, stabilitatea, dinamica sistemului.
─ Existenţa statului nu poate fi pusă în relaţie doar cu natura de clasă a societăţii; Ar
însemna că grupul politic conducător şi-ar concepe statul doar ca instrument al
constrângerii, represiunii, repudiind funcţiile şi activităţile sale de securitate socială.
─ Statul are o dublă calitate: politică dar şi social - generală; component al regimului
politic dar şi parte a sistemului politic general cu rol de prezervare a societăţii.
─ Statul are o largă rază de acţiune: politică, administrativă, socială, juridică, culturală,
spirituală. Esenţa statului este legată de toate planurile existenţei umane, deci şi de
cel ideal, promovând un sistem de valori;

24
─ Esenţa statului, ca instituţie politică ce organizează activitatea socială şi relaţiile
sociale, presupune principiul teritorial. El a impus statului criterii de alcătuire şi
funcţionare legate de: sedentizarea populaţiei şi apariţia comunităţilor agricole; astfel
s-a conturat teritoriul prin frontiere, adică teritoriile comunitare. Statul se
raportează la acest teritoriu printr-un grup de drepturi, obligaţii şi responsabilităţi,
transformându-le în atribute funcţionale.
─ Principiul populaţiei – intim unit cu cel anterior.
─ Relaţiile de rudenie se conectează la condiţiile spaţiului de locuire. Statul
întruchipează existenţa, activităţile, idealurile, interesele şi aspiraţiile unei populaţii.
- populaţia dă statului o anumită calitate, exprimată în comunitatea limbii, a culturii
şi civilizaţiei, a obiceiurilor şi tradiţiilor.
─ Aceste două componente ale statului îi dau omogenitatea, unitatea şi integralitatea;
fenomenul atinge înălţimea maximă la statul – naţiune;
- după principiul populaţiei, statele sunt: state naţionale unitare şi state
multinaţionale; statul naţional unitar nu poate fi unul pur, un bloc omogen; el
este mult mai larg, cuprinde conaţionali, în proporţii diferite, nedepăşind
majoritatea populaţiei.. Aceştia sunt grupuri etnice minoritare sau minorităţi
naţionale. Ele îşi păstrează individualitatea lor caracteristică în plan cultural şi
spiritual, recunoscută şi promovată.;
- statul multinaţional – format pe o bază etnică variată, dar rămâne un stat unitar
cu un guvern central şi atribuţii generale;
─ Ambele tipuri de state au probleme legate de majorităţile sau minorităţile comunitare;
asistăm la o recrudescenţă a confruntărilor politice pe baze etnice.
─ Statul trebuie să - şi modeleze activitatea pentru construirea unui sistem de relaţii
intra şi intercomunitare bazat pe: independenţă, suveranitate, neamestec, cultivarea,
conservarea şi promovarea culturii, spiritualităţii şi specificului comunitar, cultivarea
patriotismului şi a conştiinţei naţionale;
─ Statul îşi înscrie activitatea într-un cadru juridic , un sistem de reguli, legi al
condiţiilor specifice şi generale ale vieţii sociale;
- dreptul reclamă un aparat specializat în elaborarea legilor dar şi în aplicarea şi
controlul lor. Statul elaborează legea şi impune respectarea legii;
- într-un sistem democratic elaborarea legilor este rodul dezbaterilor şi
confruntărilor politicii largi a întregului spectru politic.
─ Tipuri de stat : − istoria umanităţii este şi istoria statului;
─ În fiecare societate statul a luat haina croită de raportul dintre principiul interesului
(general sau particular) şi principiul funcţionalităţii sistemului social; Cele două
principii exprimă două trăsături ontice fundamentale ale societăţii: al varietăţii şi cel
al integrării (omogenităţii, unităţii, egalităţii)
a) după structura regimului politic : democratice (pluraliste) şi autoritare
(totalitare, dictatoriale, autocrate).
b) după forma de guvernământ: republică sau monarhie (cu două tendinţe: totalitare
sau democratice)
- monarhiile pot fi absolute, limitate şi parlamentare
- republicile – prezidenţiale şi parlamentare
c) după tipul formaţiunilor istorice care s-au succedat în istoria societăţii - teza
marxistă care consideră că au existat atâtea tipuri de stat câte epoci istorice;
- regimul proprietăţii private determină rigid statul, care este un derivat
al economicului;
- dar teoria pierde specifitatea apariţiei diferenţelor de calitate intre
tipurile de stat; caracterul de clasă al statului nu poate fi absolutizat iar funcţia
esenţială a statului nu poate fi cea represivă; explică greu apariţia unor
fenomene statale care se abat de la normalitatea socială.

25
d) după structura şi sistemul împărţirii administrative: stat naţional unitar şi stat
federativ;
Criteriul regimurilor politice este esenţial, deci statele sunt democratice şi
dictatoriale.
- nici unul nu se află în stare pură; pot să aibă perioade de relaxare politică (de
atenuare a tensiunilor politice sau de confruntare ascuţită);
- fascismul sau stalinismul sunt dezvoltări centrifugale ale regimului politic,
malformaţii grave;
─ Nu există un singur sens al evoluţiei tipurilor de stat. Cele două tipuri de stat se
întâlnesc în toate epocile istorice. Aristotel consemna existenţa tiraniei, oligarhiei şi
democraţiei exprimate constituţional.
─ Există câteva elemente esenţiale în stabilirea tipului de stat: democratic sau
totalitar.
a) în numele cui exercită statul puterea : o persoană , o camarilă, grup restrâns,
categorie, clasă;
b) dacă instituţia politică dezvoltă şi conservă un sistem de drepturi, libertăţi,
îndatoriri şi responsabilităţi;
c) dacă statul este rezultanta celor trei puteri: executivă, legislativă şi
judecătoarească;
d) dacă statul permite existenţa „societăţii civile” (organizare politică pluralist-
partidistă, ideologică şi spirituală), garantarea şi exercitarea drepturilor
democratice; crearea de instituţii nepolitice care controlează activităţile statului;
apărarea naturii democratice a relaţiilor inter-umane; respectarea principiului
separării puterilor şi controlul lor reciproc.

II. Evoluţia funcţiilor statului

─ Există funcţiile fundamentale tradiţionale : legislativă, executivă şi judecătorească


─ În alt plan:
- funcţia de autoconservare – menţinerea ordinii şi apărarea comunităţii
naţionale prin activitatea armatei, poliţiei şi justiţiei dar şi prin educaţia civică;
- funcţia de supraveghere şi mediere – în raport cu confruntarea diferitelor
interese, prin dezbaterea deschisă a problemelor majore, prin activitatea justiţiei,
etc.
- funcţia de reglare – participarea directă a statului în economie;
- funcţia de administraţie publică - pentru aplicarea legilor şi asigurarea unor
servicii publice
─ Mai există funcţii externe – apărarea independenţei, suveranităţii, integrităţii;
promovarea unor relaţii de coexistenţă şi bună vecinătate, participarea la rezolvarea
marilor probleme globale: resurse, mediu, efectele R.S.T., decalaje, pacea,
securitatea colectivă, noua ordine, democratizarea relaţiilor internaţionale.
Aceste funcţii s-au manifestat în moduri şi cu ponderi diferite în lumea modernă
şi continuă să evolueze astfel.
─ La începutul capitalismului rolul statului era de a asigura ordinea („statul ca
paznic de noapte" – Lassalle), treptat s-a ajuns la „statul social” sau la „statul
bunăstării” („welfare state”). Originile – legislaţia socială a lui Bismark în anii 1880.
Primul război mondial a impus intervenţia statului în economie, apoi în perioada
interbelică s-a conturat preocuparea pentru asigurarea bunăstării, ceea ce trebuia să
le deosebească de totalitaritarismul lui Stalin şi Hitler. Se utilizează pentru prima
dată conceptul de „welfare state” .
- un moment distinct – programul „New Deal”, Roosevelt, 1933-1939, pentru
depăşirea crizei, a vizat intervenţia statului în stabilizarea preţurilor, programe de
ocupare a forţei de muncă şi de protecţie socială, încurajarea sindicatelor,
26
influenţă pe termen lung şi consacrând intervenţia statului pe termen lung şi
protecţia socială .
─ Teoretizarea noului rol al statului s-a dezvoltat după război prin „London School
of Economics and Political Science” care a dezvoltat conceptul de „welfare state” .
─ Practic experienţa cea mai consistentă postbelică aparţine statelor scandinave,
dar toate ţările dezvoltate au preocupări.
─ Creşterea economică postbelică a stimulat preocuparea de a utiliza în beneficiul
întregii societăţi resursele;
─ Intervenţia statului trebuie să rezolve îmbunătăţirea serviciilor sociale pentru a
elimina sărăcia, şomajul.
─ În Europa de Est, aprecia Galbraith, după schimbările din 1989, economiile nu
pot să se întoarcă la piaţa liberă a lui Adam Smith, ea nu mai există nici în Occident,
alternativa fiind un stat în care guvernul joacă un rol moderator şi activ;
─ Statul „bunăstării” a pus accentul pe politicile sociale, pentru îmbunătăţirea
condiţiilor de viaţă a tuturor categoriilor de populaţie ( venit minim, ocuparea forţei de
muncă, ajutor de şomaj, asigurări sociale pentru situaţiile de risc, învăţământ,
asistenţă sanitară, cultură).

III. Evoluţia statului la români

− Zona geografică şi condiţiile istorice în care s-a format şi a evoluat poporul român
au marcat şi evoluţia statalităţii sale istorice;
− Dacii şi romanii au avut o organizare statală din cele mai evoluate pentru acea
vreme;
- romanii au oferit pentru multe secole instituţia statală cea mai puternică, temeinic
organizată şi structurată, cu o legislaţie avansată, model pentru organizarea
statală a multor popoare până azi.
- geto-dacii - o veche şi importantă organizare statală, încă din sec. VI î.H., când
au rezistat în faţa perşilor. Au atins apogeul în timpul lui Burebista, „cel dintâi şi
cel mai mare dintre regii din Tracia”, şi Decebal, conducătorul unui stat puternic.
- confruntarea daco-romană a confirmat şi forţa statalităţii loa daci şi romani.
- statalitatea daco-romană încorporează instituţii dacice, a creat o
societate mixtă, în romanizare, care a generat poporul român.
− Retragerea aureliană şi migraţiile nu au putut întrerupe procesul organizării statale
româneşti;
- s-au constituit forme specifice de organizare social economică prin obştile
săteşti sau romanii populare, care apoi vor conduce la voievodate, cnezate,
jupanate, despotate, ţări etc. care acopereau întreg teritoriul românesc;
- forţa acestor formaţiuni prestatale şi statale s-a împotrivit pătrunderii ungurilor
(Gelu Glad, Menumorut);
- sec. XIV s-au structurat statele feudale române, pe provinciile istorice:
Transilvania, Moldova, Muntenia, Dobrogea, structuri statale identice, cu instituţii
comune sau identice – formă a unităţii româneşti;
- actul unificator al lui M. Viteazul;
- autonomia statală: o realitate şi o realizare;
- statul naţional unitar român s-a realizat pe etape şi pe o cale democratică la
1859, 1878 şi 1918
- constituţia din 1866 – a statornicit un regim politic democratic ,
monarhie constituţională , separaţia puterilor, pluripartidism.
- Independenţă, Dobrogea, Delta şi Insula Şerpilor;
- 1918 – moment de apogeu al unităţii naţionale
─ Constituţia din 1923 a consolidat statul naţional unitar român.

27
─ 1938 – dictatura regală – Carol al-II-lea, suprimarea Constituţiei din 1923 şi
regim politic cvasitotalitar.
─ sfârtecarea unităţii teritoriale româneşti în 1940;
─ septembrie 1940 – dictatura antonesciană;
─ 23 august 1944 – regim constituţional monarhic pe baza Constituţiei din
1923;
─ România intră în sfera de influenţă sovietică cu nefaste consecinţe pentru
statul român;
─ din 1948 – stat totalitar comunist
─ revoluţia din 1989 – a distrus statul totalitar, se realizează statul de drept
fundamentat pe o nouă constitutie (1991).

28
Cursul 5: PARTIDELE POLITICE

─ Partidismul sau existenţa partidelor, ca fenomen politic, reprezintă un


element esenţial al vieţii politice democratice. Există o relaţie directă între partidism
şi democraţie, o relaţie biunivocă. Democraţia se manifestă doar odată cu apariţia
şi dezvoltarea partidelor ca instituţii politice iar partidele pot să desfăşoare o
activitate sistematică doar într-un climat democratic.

1. Conceptul de „partid politic”. Trăsături şi funcţii

─ partidul politic – „una dintre cele mai sugestive şi mai interesante


personalităţi colective” (D.Gusti) – este element şi factor al sistemelor şi acţiunilor
politice, sub forme variate şi originale.
─ Există preocupări ştiinţifice vechi privind studierea partidului politic, un
fenomen foarte complex şi dinamic.
─ Definirea partidului nu poate fi „vagă, conjuncturală, aproximativă” – spune
Maurice Duverger în „Partidele politice”. El le consideră o condiţie sine-qua-non a
afirmării democraţiei în vremurile noastre.
─ Partidismul sau partidele politice există ca sisteme grupale, care
concentrează mase de indivizi cu interese comune şi factori identici comuni, a căror
rezultantă este o cauză politică unitară raportată la puterea de stat existentă, la
regimul politic dat.
─ Există o mare varietate de partide, cu o diversitate de programe şi orientări,
toate urmărind servirea intereselor poporului, ale democraţiei şi libertăţii.
─ Denumirile vor să sugereze că sunt în slujba poporului; termeni ca:
democrat, naţional, muncitoresc, ţărănesc, popular, republican, al dreptăţii sociale.
─ În unele situaţii, între programele partidelor şi practica lor politică sunt
serioase discrepanţe
- multe partide au dus o politică antipopulară, contrară intereselor fundamentale
ale cetăţenilor.
─ Deci, prin partid politic se înţelege o grupare de oameni constituită pe baza
liberului consimţământ care acţionează programatic, conştient şi organizat pentru
servirea intereselor unor clase, grupuri sociale, comunităţi mari (popor, naţiune),
pentru dobândirea şi menţinerea puterii politice în vederea organizării şi conducerii
societăţii, conform idealurilor din program.
Trăsăturile specifice partidului:
- caracterul conştient pronunţat. Partidul se constituie prin liberul consimţământ
al cetăţenilor care aderă la o concepţie, un program, o ideologie. El uneşte
oameni de acelaşi crez politic, doritori să-l slujească şi capabili s-o facă;
- caracterul de grupare socială. Partidele servesc interesele unei categorii
sociale. De regulă, nu o declară deschis, afirmă că slujesc interesele tuturor, dar,
practic, tacit, se sprijină mai mult pe anumite categorii sociale. În lupta politică
pentru putere, prin program, orice partid se adresează tuturor cetăţenilor ţării.
- caracterul istoric. Partidele apar şi evoluează odată cu organizarea politică a
societăţii. Geneza partidelor politice se află în modul de producţie sclavagist când
apare şi prima formă democratică de conducere.
Funcţiile partidelor politice în organizarea şi conducerea societăţii:
─ Potenţarea procesului de conştientizare a intereselor fundamentale ale
unor grupuri şi atragerea lor spre o activitate politică conştientă. Se realizează prin
programele şi platformele partidelor, care propagă idealurile de liberate şi progres.
─ Organizarea cetăţenilor pe temeiul unor principii şi reguli, care asigură
desfăşurarea unor acţiuni conştiente, dirijate spre un anumit scop. Cetăţenii pot fi
organizaţi atât în partide cât şi în sindicate.
29
─ Formarea şi pregătirea cadrelor pentru asigurarea personalului calificat
pentru aparatul de stat în vederea guvernării;
─ Asigurarea guvernării, când partidul deţine puterea politică în stat, prin
programe, norme, orientări de dezvoltare conform intereselor ţării, interne şi externe.
Partidismul este un factor necesar, obiectiv, cu caracter progresist, pentru că el
atrage largi categorii sociale la o activitate conştientă şi asigură mai multe variante
în realizarea progresului social pe cale democratică.
- partidele – sunt atestate de experienţa socială ca o categorie de bază a mişcării
istorice a societăţii, a confruntărilor politico-ideologice, exprimând devenirea
istorică a societăţii.
- există diferite forme de organizare şi activitate de funcţionare a partidelor poitice,
a sistemelor partidiste. Fiecare partid poartă marca unei identităţi distincte,
individualizate prin factura şi fizionomia organizatorică şi ideologică, valoarea
morală şi comportamentul social-istoric.
- partidul este responsabil de actele, faptele şi ideile sale, de rezultatele politice
ale militanţilor şi aderenţilor săi, ale forţelor sociale pe care le reprezintă şi animă.
El apare în faţa instanţelor de judecată ale istoriei şi a opiniei publice ca un gest
pozitiv sau negativ în câmpul existenţei sociale, în devenirea umanităţii.

2. Geneza şi evoluţia istorică a partidelor politice

─ Partidele politice îşi au originea în antichitate, dar nu avut aceeaşi pondere


în toate orânduirile.
─ Este o deosebire netă între partidele politice din orânduirile sclavagistă şi
feudală şi cele legate de dezvoltarea societăţii moderne. De aceea, unii consideră
partidismul ca formă de acţiuni politice vechi doar de un secol şi câteva decenii:
- partidele din epoca veche sunt calificate drept facţiuni, societăţi secrete, clici,
camarile, conjuraţii, de o natură extrinsecă şi un rol incidental, spre deosebire de
frăţiile, sfaturile, comunele, ghildele care au constituit elemente fundamentale
instituţionalizate ale vieţii sociale, încadrându-se în sistemul politic al colectivităţii
umane respective.
─ Partidismul de azi are precursori în „partidele” existente în cetăţile antice
ateniene sau romane, în luptele facţionale şi dinastice din imperiile sclavagiste, în
confruntările partidiste din principate, ducate şi oraşe medievale, lupta dintre clerici şi
laici, dintre aristocraţie şi monarhie.
─ Tucidide evocă luptele civile dintre partidele politice, cu ocazia războiului
peloponeziac (431-404 î.H.) partide care „nu se alcătuiau în armonie cu legile pentru
binele general, şi alături de ele, pentru foloase personale”.
─ Atât în antichitate (Tucidide, Xenofon, Aristotel) cât şi în evul mediu
(Renaşterea, iluminismul) au întreţinut concepţia că partidele şi lupta dintre ele ar
fi o abatere dăunătoare de la lege.
- sau că partidele au rezultat din frământările şi luptele care au destrămat vechi
rânduieli.
─ În realitate aceste partide ale antichităţii au dat expresie şi vigoare acţiunii
istorice care a făcut trecerea de la barbarie la civilizaţie în Grecia antică; au fost
instrumente ale forţelor sociale, ale unei societăţi care s-a scindat în oameni liberi şi
sclavi, în bogaţi exploatatori şi săraci exploataţi.
─ In Grecia antică s-au profilat democraţia (guvernarea poporului) în Atena
şi oligarhia (guvernarea bogaţilor, aristocraţilor) în Sparta, care au devenit doi
antipozi, două alternative politice, două doctrine fundamental opuse privind
organizarea şi conducerea polisului, caracterul şi sensul puterii.

30
- comunitatea greacă a fost divizată timp de secole în două forţe politice
antagonice. Liga ateniană (condusă de Atena) şi Liga peloponeziacă (Sparta),
într-o confruntare continuă pentru hegemonie, între democraţie şi oligarhie.
- Aristotel în „Statul atenian” redă această realitate, descrie lupta între partide,
dialectica metamorfozării contradicţiilor.
- „Agora” a rămas în tradiţia istorică locul confruntărilor politice şi ideologice.
─ Democraţia ateniană cuprindea pe vremea lui Solon (sec.VI î.H.), primul
reformator democratic al Atenei, două partide (eupatrizii şi demosul) care
corespundeau unor grupări sociale antagonice. Mai târziu, Atena s-a divizat în trei
partide: pedienii (cei de la câmpie, aristocraţia funciară), paralienii (cei de pe ţărm,
negustori, comercianţi) şi diacrienii (cei de la munte, agricultori şi păstori).
- Fiecare milita pentru o formă de guvernare a polisului (primul – oligarhie, al
doilea – moderat, al treilea – democraţie). Din confruntarea partidelor a rezultat
democraţia ateniană, formă de stat şi de guvernare în orânduirea sclavagistă în
care politicul a jucat un rol deosebit şi a creat un sistem de legi, funcţii şi forme
de manifestare de mare valoare, adevărate valori clasice lăsate moştenire de
civilizaţia greacă antică.
─ Ultima fază a partidismului grec a constituit lupta dintre partidul
macedonean şi cel antimacedonean (sec.IV î.H.), când Macedonia devenea putere
însemnată expansionistă. Adversarul cel mai aprig al macedonenilor a fost marele
orator Demostene, fruntaş al partidului democrat, care prin celebrele „filipice” a creat
un model de oratorie politică.
─ Roma antică a înregistrat şi ea, în tumultoasa-i istorie, mişcări şi grupări de
partide care au influenţat viaţa societăţii politice romane.
- confruntările interpartidiste au dus la războaie civile
- în confruntarea dintre patricieni şi plebei s-a conturat curentul reformator al
plebeilor care a devenit o mişcare socială cu revendicări politice şi tactică
proprie, în confruntare cu conservatorismul patrician, reprezentat politic de
Senat.
─ conflictul capătă expresia politică a rivalităţii între două „partide” şi aduce
unele drepturi pentru plebei: dreptul de a fi cetăţeni romani, de a alege magistraţi,
elaborarea legii celor XII table – actul fundamental al dreptului public şi civil roman,
căsătoriile plebei – patricieni etc.
─ Prin aceste reforme s-a produs dezagregarea vechilor relaţii gentilice şi
integrarea celor două tabere într-un sistem social sclavagist. Gruparea patricienilor a
continuat să fie nucleul marilor proprietari funciari, iar păturile avute ale plebeilor au
închegat o putere aristocratică comercială şi funciară, devenind centrul puterii
economice şi politice sclavagiste romane.
- masa plebeilor s-a stratificat în: meşteşugari, agricultori, comercianţi, militari de
profesie, funcţionari.
- existau numeroşi săraci – proletari, a căror singură avere erau copiii (lat.proles-
urmaşi).
─ Diferenţierea socială şi ciocnirile de interese s-au reflectat în plan politic într-
un sistem de relaţii şi instituţii politice, instituindu-se principiul politic al diviziunii
puterii. S-au constituit: Senatul, format din senatori, magistraturi reprezentate prin
edili, tribuni; adunările populare.
- s-a vorbit chiar de partidul senatului şi de partidul poporului, angajate într-o
luptă acerbă, care a dus şi la războaie civile.
─ În perioada republicană, corpul elector cuprindea categoriile de oameni
liberi, cetăţeni romani; treptat însă strucutra social-politică a Romei s-a divizat în trei
grupări: nobilitas (aristocraţia, magistraţii, comandanţii militari); equestris (cavalerii)
şi populus ( plebei – mici proprietari, negustori, meşteşugari); grupări de factură
partidistă, angajate într-o puternică dispută politică, cu curente şi facţiuni politice.
31
- carierismul, demagogia iau amploare pe măsură ce Roma a devenit o mare
putere iar trecerea de la un partid la altul a devenit un fapt obişnuit. Exemple
celebre: Catilina, Cicero, Pompei, Caesar, Brutus etc.
─ Lupta politică în Roma republicană a fost întreţinută mai ales de problema
agrară. Plebeii luptau pentru pământuri împotriva marilor proprietari. S-au format
două partide: populares – partid democrat al populaţiei şi optimates – partidul
aristocraţiei latifundiare (sec.II î.H.). Se adăugau şi alte contradicţii de interese şi
opinii. După aproximativ cinci secole regimul republican îşi încheia existenţa printr-o
dramatică perioadă de răscoale ale sclavilor, războaie civile şi mişcări antiromane în
provincii şi colonii.
In epoca imperiului (27 î.H. – 476 d.H.) a început procesul de feudalizare a
sistemului social. Partidele îşi pierd caracterul şi sensul funcţional din perioada
republicană.
- Se naşte un conflict între imperialitate şi senat, sau între „un partid al
împăratului” şi „partidul senatorial”.
─ Convulsiile şi antagonismele economico-sociale ireconciliabile au zdruncinat
marile ansambluri ale civilizaţiei antice (imperii, despoţii, monarhii şi uniuni) şi s-au
prăbuşit în războaie şi răscoale distrugătoare.
─ S-a dezlănţuit un puternic val de migraţii cu uriaşe populaţii în mişcare – un
proces haotic dar şi demiurgic, de secole, care a dus la noi alcătuiri comunitare şi
configuraţii sociale feudale.
In epoca medievală: partidele politice nu au beneficiat de ambianţe comunitare
şi instituţionale favorabile unor manifestări politice, ca în polisurile antice.
─ A apărut şi s-a dezvoltat monarhia, forma cea mai răspândită de
organizarea puterii supreme. Monarhia a reunit comunităţile medievale în formaţiuni
statale.
─ S-au manifestat puteri contradictorii şi rivalităţi între monarhiile feudale, ca şi
între autoritatea monarhică şi cea ecleziastică pentru supremaţie şi suveranitate.
─ Principiul monarhic a stat la baza constituirii şi consolidării statelor feudale şi
în acest fenomen situează Xenopol geneza partidelor politice medievale.
- În „Istoria partidelor politice în România”, Xenopol numeşte acele înjghebări
partidiste – „partide personale”, de familie, de clan, care în timp capătă o
structură şi caracter dinastic, mai statornic prin legătura lor de interese în
stăpânirea şi conducerea statului.
- Exemple româneşti: grupările partidiste ale „Drăculeştilor”, „Basarabeştilor”,
„Dragoşeştilor” şi „Bogdăneştilor”, în feudalismul târziu ale „Cantacuzinilor”,
„Bălenilor”, „Costineştilor” şi „Rusăteştilor”.
─ Civilizaţia medievală poartă pecetea ideologică a marilor religii: creştinismul,
islamismul, budismul, hinduismul.
- Dogmele religioase au devenit axiome politice şi norme juridice, subordonate
teologiei;
- Biserica, în Europa, cea romano-catolică a ajuns forţa supremă a guvernării;
- Teologia catolică ierarhiza societatea în trei stări: clerul, nobilimea, ţărănimea.
Primele două îşi disputau primatul conducerii şi guvernării.
- Prin lupte şi compromisuri s-a impus şi starea a treia, dobândind un statut politic
propriu şi fiind reprezentată în organele puterii.
- Partidele se confundau adesea cu ordinele, corporaţiile din care se formau.
─ Stările conflictuale între stări se acutizează spre apogeul feudalismului.
─ Stările sociale ale poporului (orăşenii, ţăranii, plebeii şi o bună parte a
nobilimii) se ridică împotriva papalităţii – componenta cea mai conservatoare a
catolicismului şi imperialităţii, rigidă, închistată.
- Aceste forţe s-au constituit în partide ale forţelor sociale respective: în
Germania partida nobilimii în frunte cu von Hutter, fondatorul protestantismului
32
german; ţăranii şi sărăcimea oraşelor au constituit partidul condus de Th.
Münzer, conducător în războiul ţărănesc german;
- În Franţa s-a profilat „partidul filosofic”, care a pregătit forţele revoluţiei pentru
revoluţia franceză; în frunte cu Meslièr, Voltaire, Rousseau, Montesquieu,
Diderot, D’Alambert. Acest partid încheie etapa medievală a partidismului.
- Revoluţiile burgheze vor deschide noua etapă istorică a partidelor politice;
─ Concluzii la sclavagism şi feudalism: partidele politice nu erau bine
conturate, organizate şi nici nu aveau programe clare, o orientare practică.
- Nu au avut activitate permanentă, ci sporadică;
- Forma predominantă de organizare şi conducere a fost una dictatorială,
absolutistă. Când totuşi partidele au avut o activitate democratică, nu au atras
categorii sociale largi ale poporului (sclavii nu erau cetăţeni, iar iobagii – nu erau
acceptaţi politic).

3. Evoluţia partidismului în epoca modernă şi contemporană. Sisteme partidiste

─ În condiţiile societăţii capitaliste, unde concurenţa economică este asigurată


de competiţia politică, apar partidele ca instituţii politice bine conturate, cu statute şi
programe clar fundamentate, cu activităţi permanente la care au acces toate
categoriile sociale.
─ Partidismul – fenomen general, caracteristic sistemelor politice ale epocii
moderne şi contemporane, societăţii dezvoltate dar şi în curs de dezvoltare.
─ Forma şi durata de constituire diferă pe state, funcţie de multiple condiţii;
diferă modalităţile de sistem politic, de materializare în practică.
─ Partidele politice sunt o necesitate pentru progresul social al epocii
capitaliste.
─ Existenţa partidelor este determinată şi favorizată de libera circulaţie a forţei
de muncă, a ideilor, exprimarea liberă a concepţiilor, libera iniţiativă;
─ Partidele politice au conştientizat masele, forţele sociale progresiste şi au
condus lupta pentru înlăturarea absolutismului, pentru instaurarea unei societăţi
moderne, cu structuri organizatorice şi conducere democratică, condiţie sine-qua-
non a progresului istoric.
─ Partidismul se manifestă sub mai multe sisteme: unipartidism, bipartidism şi
pluripartidism.
Unipartidismul – un singur partid politic în viaţa politică a unei ţări, se găseşte
în condiţii foarte diferite şi cu forme diverse de manifestare.
─ A fost posibil în unele ţări, la începutul capitalismului, în faza luptei
antiabsolutiste, care coaliza toate forţele sociale, creindu-se un partid naţional.
- În România în perioada premergătoare revoluţiei de la 1848 s-a constituit
„partida naţională”, singurul partid în activitate, purtătorul idealurilor de libertate
socială şi naţională, de unitate statală.
- Unele ţări în curs de dezvoltare au sistem unipartidist în faza luptei de eliberare
anticolonială, sau a luptei pentru apărarea independenţei economice şi politice,
pentru lichidarea subdezvoltării. În aceste sisteme unipartidismul este o soluţie
de moment care nu trebuie permanentizată pentru că duce la regim dictatorial.
─ Unipartidismul se mai întâlneşte în perioadele de criză ale societăţii, când
forţele conservatoare, prin unipartidism, adoptă o conducere dictatorială. Exemplu,
în perioada interbelică în Italia, Germania, Ungaria – în care prin unicul partid – cel
fascist – s-a ajuns la dictatură.
─ Idem în ţările cu regimuri comuniste, unde, la baza dictaturii a stat
existenţa unui singur partid.

33
- După cel de-al doilea război mondial, urmare a înţelegerii Stalin – Hitler şi a
împărţirii sferelor de influenţă între învingători, s-a înlesnit exportul regimului
dictatorial, pe calea forţei, din URSS în alte state.
─ Unipartidismul care a generat regimul dictatorial a existat şi în România,
situaţie favorizată de factori interni şi externi.
- 1938, dictatura regală, a fost însoţită de interzicerea activităţii partidelor şi
impunerea unui singur partid – F.R.N., numit apoi Partidul Naţiunii.
- 1940, s-a instaurat dictatura antonesciană, care şi-a asociat, pentru o perioadă,
un singur partid – al legionarilor. Şi după ianuarie 1941 regimul dictatorial s-a
menţinut şi situaţia ţării s-a agravat.
─ Actul de la 23 august 1944 a fost posibil prin activitatea partidelor politice,
care au ajuns la o înţelegere şi la o soluţie.
- totuşi, România nu a putut să se bucure de noua conjunctură datorită
nerecunoaşterii cobeligeranţei şi a sferelor de influenţă, care au dus la regim
comunist dictatorial, cu un singur partid.
─ Deci unipartidismul poate fi acceptat doar în situaţia în care coalizează toate
forţele majorităţii naţiunii pentru obiective naţionale şi pentru o viaţă democratică.
─ În România, după 1989 s-a reinstaurat pluripartidismul.
Bipartidismul – sistem întâlnit în aproape toate fazele dezvoltării democratice
a societăţii.
─ Îşi are izvorul în perioada luptei maselor, având în frunte burghezia, pentru
înlăturarea absolutismului feudal.
─ Îl întâlnim în formă clasică în Anglia, printre primele revoluţii burgheze; Din
sec.XVIII s-au afirmat în Anglia cele două mari curente politice „conservatorii şi
liberalii” (whig-ii şi tory-ii), care în sec.XIX se constituie în două partide politice mari:
conservatori şi liberali, dominând scena politică a Angliei tot sec.XIX, alternând la
guvernare şi asigurând o viaţă politică democratică. La începutul sec.XX, locul
liberalilor îl iau laburiştii care, împreună cu conservatorii, domină şi azi scena politică
engleză.
─ Cele două partide, într-un sistem bipartidism, pot să reprezinte aceeaşi
clasă sau grupare socială, burghezia, sau grupări sociale diferite, care abordează
diferenţiat organizarea şi conducerea politică.
─ În SUA, este un sistem clasic al bipartidismului, cu aceeaşi bază socială,
unde partidul republican şi democrat, originare în lupta de independenţă a coloniilor
engleze de Anglia, guvernează prin alternanţă în SUA de peste două secole.
1. De ce o grupare socială, burghezia, îşi creează două partide? Se datorează
faptului că nici o clasă socială nu este omogenă, cu interese identice, ci este
formată din grupări cu interese opuse: burghezia industrială, financiară, bancară,
agrară etc.
2. Pentru oglindirea diversităţii de interese este nevoie de cel puţin două partide.
─ Burghezia a înţeles că un guvern puternic trebuie să beneficieze de o
opoziţie la fel de puternică, ceea ce permite stabilitatea şi progresul social politic.
─ Cele două partide americane se deosebesc foarte puţin în programe, încât
în campania electorală nu contează atât programul, cât personalităţile care
candidează. Totuşi ele alternează la putere şi întreţin un sistem de autoreglare în
conducere şi de menţinere a democraţiei.
─ Mai există sisteme similare şi în alte ţări vest europene, unde democraţii
creştini guvernează prin alternanţă cu social-democraţii, polarizând în jurul lor şi alte
partide mai mici.
─ În România bipartidismul a fost cunoscut de la începutul dezvoltării
democratice a ţării, a doua jumătate a sec.XIX.
- s-au constituit Partidul Conservator (1871) şi P.N.L. (1875) care au dominat viaţa
politică până în 1918.
34
- alternanţa lor a asigurat progresul spre democraţie, stabilirea unui cadru
legislativ prin Constituţia din 1866.
- după 1918, prin reforma agrară (1921) baza Partidului Conservator – moşierimea
- a fost puternic afectată şi Partidul Conservator a dispărut;
- s-a afirmat un nou partid politic, P.N.Ţ. care împreună cu P.N.L. vor constitui
principalele partide de guvernare;
- bipartidismul a fost o lungă perioadă de timp sistemul principal al vieţii politice
româneşti. Au existat şi alte partide care, de regulă, intrau în coaliţia de
guvernare. Pe fondul pluralismului s-a afirmat un bipartidism sui-generis.

Pluripartidismul – se întâlneşte mai ales după primul război mondial în


Occident, unde diversele categorii sociale îşi au propriile partide.
─ Poate fi împărţit în:
- gruparea partidelor de dreapta cu nuanţe – centru-dreapta, extremă-dreaptă:
partide conservatoare şi liberale, cele fasciste sau neofasciste de extremă
dreapta.
- gruparea partidelor de stânga, cu nuanţe – stângă, centru-stânga şi extremă-
stânga: partidele socialiste, social-democrate, comuniste, radicale iar extremă-
stânga - partide comuniste marxist-leniniste.
- gruparea partidelor de centru – democrat creştine, social creştine;
─ Se observă o restrângere a influenţei partidelor extreme de dreapta şi de
stânga, fapt explicabil prin aceea că fascismul a adus cel de-al doilea război mondial
iar comunismul – un dezastru economic şi politic.
─ Democraţiile tradiţionaliste se bazează pe grupări de centru sau centru-
stânga – cele mai viabile.
─ În viaţa politică românească interbelică s-au manifestat forţe politice din
tot evantaiul, care au dus la forme extreme: - gruparea legionară cu practici
teroriste şi ideologie fascistă, racordând ţara politicii Germaniei hitleriste.
- partidul comunist, partid de extremă stângă, care a instaurat după război, sub
oblăduire sovietică, regimul totalitar, cu grave consecinţe.
─ După revoluţia din 1989 – s-a deschis calea instaurării unei vieţi
democratice, a cărei garanţie este pluralismul politic sub forma pluripartidismului.
- au apărut peste o sută de partide din tot evantaiul de la stânga la dreapta.
- alegerile din 1990 ca şi următoarele s-au constituit în proba de cristalizare a
partidelor politice, a principalelor orientări politice şi consacrarea unui număr
redus de partide.
Este calea firească de maturizare a democraţiei.

4. Doctrine politice privind partidismul

─ Primele doctrine politice referitoare la partidism s-au format în perioada de


ascensiune a capitalismului şi au glorificat fenomenul partidismului, considerându-l
sumumul vieţii democratice dintr-o ţară. Apar în atmosfera de început a
capitalismului, când se consideră că libera concurenţă în economie este dublată în
libera concurenţă în domeniul politic prin pluripartidism.
─ Au apărut însă şi doctrine care criticau pluripartidismul considerându-l sursa
unor fenomene de criză. Ex.: faptul că între cele două războaie ţările democratice nu
s-au putut opune curentelor extremiste s-ar fi datorat partidismului, care era însoţit
de demagogie, manipulare, politicianism, lupta facţională.
─ Poziţii similare au existat şi în perioada postbelică.
─ Idem în România interbelică, când Carol al II-lea a pregătit şi instaurat
dictatura regală, declarând inoportunitatea partidelor politice şi recurgând la o forţă
politică proprie pentru susţinerea dictaturii.
35
─ Şi Antonescu a împărtăşit o asemenea concepţie, considerând că starea de
nepregătire a ţării pentru a face faţă situaţiei din 1940 se datora politicii negative a
partidelor, care au ignorat interesele majore ale ţării.
- el şi-a asociat gruparea legionară la conducere şi a înlăturat-o în ianuarie 1941,
după care a condus fără un partid politic.
─ Deci doctrinele politice care tăgăduiau rolul pozitiv al partidelor au devenit
suporturi de practică politică prin instaurarea unor reguli totalitare.
─ Geneza doctrinei politice potrivnice pluripartidismului se află şi-n
fenomenele negative care însoţesc activitatea partidului politic: demagogia,
manipularea, politicianismul, interesele înguste, egoism, sete de putere. Aceste
fenomene, trecute şi prezente, nu eclipsează însă laturile pozitive ale
pluripartidismului, care sunt mult mai importante decât cele negative. Important este
ca laturile negative să fie cât mai diminuate, iar cele pozitive – reliefate şi puse în
valoare.
- politicianismul este un comportament politic bazat pe practici imorale,
înşelătorii, maşinaţiuni politice
- unii lideri folosesc abuziv poziţia lor în sistemul puterii
- se folosesc pentru obţinerea de funcţii: abilitatea, viclenia, manipularea etc.
─ Demagogia – o acţiune de flatare a sentimentelor şi stărilor de spirit ale
oamenilor prin promisiuni false, prin inducere în eroare, cu scopul avantajelor
politice.
- propun programe politice, convinşi de irealismul lor, dar o fac pentru obţinerea
sprijinului poporului în alegeri.
- se urmăreşte obţinerea ataşamentului emoţional al indivizilor faţă de un
conducător sau un partid.
- mai toate partidele o folosesc în campania electorală.
─ Diversiunea politică – presupune distragerea atenţiei de la problemele
dificile şi deturnarea spre altele.
- diversiunile din perioada crizelor se bazează pe supralicitarea fricii nedesluşite
cauzate de un posibil pericol.
- alte modalităţi diversioniste: răspândirea unor zvonuri nefavorabile adversarilor
politici, învrăjbirea unor grupuri etnice, recurgerea la unele promisiuni etc.
─ Oportunismul – un comportament schimbător, oscilant, care se modelează
în funcţie de circumstanţe
- dovedeşte lipsa rigorii logice în idei;
- absenţa sincerităţii în plan moral;
- sunt dispuşi la tranzacţii, acomodări, manevrări, replieri strategice.
─ Manipularea politică - o acţiune de inducere în eroare, prin diferite
procedee, care contribuie la dirijarea comportamentului indivizilor încât le lasă
impresia că acţionează conform propriilor voinţe şi interese, că ei gândesc şi
acţionează.
- manipularea prin persuasiune urmăreşte încorporarea în mentalitatea şi
comportamentul oamenilor a principiilor, valorilor şi normelor corespunzătoare
intereselor partidului respectiv, precum şi manevrarea gândirii şi acţionării în
sensul dorit.
- prin aceste metode partidele dezorientează şi înşeală masele, le influenţează şi
le folosesc pentru scopurile lor, nu totdeauna nobile.
- cauza principală a naşterii doctrinelor antipartidiste este apariţia grupărilor
extremiste, cu tendinţe evidente de monopolizare a puterii politice, cele de
extremă dreapta sau extremă stânga.
─ În prezent partidismul şi-a dovedit forţa şi caracterul pozitiv ceea ce a
diminuat importanţa doctrinei politice antipartidiste.

36
- există încă doctrine şi practici politice care acceptă partidismul, sub forma
unipartidismului, cele marxiste, dovedit falimentare.
- Chiar şi în regimuri bazate pe monopartidism (China, Coreea de Nord etc.) se
încearcă trecerea la o viaţă democratică bazată pe pluralism şi pluripartidism.
─ Partidismul este elementul de bază al vieţii democratice a unei ţări.

Cursul 6: DEMOCRAŢIA

1. Conceptul de democraţie. Principii şi norme democratice

─ Democraţia – problemă foarte complexă a organizaţiilor politice contemporane, mult


studiată de politologi .
─ Etimologie: din greacă demos – popor, Kratos – putere; datează din antichitate,
când au existat şi primele forme de organizaţii politice democratice.
─ Democraţia – forma de organizare politică a societăţii în care conduce poporul –
definiţie pe care o întâlnim curent.
- Această definiţie duce la neclarităţi şi interpretări. Din afirmaţia “conduce
poporul” nu rezultă cu claritate cine conduce şi cine sunt cei conduşi. Din definiţie
rezultă că poporul şi conduce şi este condus.
- În toate timpurile a fost speculată voinţa poporului, voinţa naţiunii. “Voinţa naţiunii
este una din locuţiunile de care intriganţii din toate timpurile şi despoţii din toate
epocile au abuzat cel mai mult” – Alexis de Tocqueville.
─ O definiţie mai apropiată de realitate ar fi: Democraţia este o formă de organizare şi
conducere politică a societăţii de către cei care deţin puterea prin consultarea
cetăţenilor, ţinând cont de voinţa acestora, de interesele şi aspiraţiile de progres ale
ţării.
─ Democraţia, ca formă de organizare şi conducere, presupune două componente:
conducători şi conduşi, pe baza unor alegeri libere.
- Conducătorii, deţinătorii puterii politice, trebuie să reprezinte voinţa majorităţii
poporului.
─ Organizarea şi conducerea democratică presupune să se respecte anumite
principii sau reguli de bază, luate ca un tot unitar, cu forme concrete, funcţie de
etapă şi ţară.
a) existenţa unui cadru legislativ, inclusiv o lege fundamentală - constituţie,
în care să fie prevăzute drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi
popoarelor, egalitatea în drepturi, libertatea de gândire şi organizare, de a-şi
manifesta poziţia faţă de diferitele probleme ale organizării societăţii, inclusiv faţă
de conducători, cu garanţii legislative că aceste drepturi şi libertăţi se pot exprima
şi exercita;
b) respectarea principiilor separaţiei puterilor în stat:
- puterea legislativă , în totalitate , local şi central, obligatoriu să aparţină unui for
ales în mod liber de către toţi cetăţenii. Este reprezentată de parlament şi foruri
locale ;
- puterea executivă – să emane de la puterea legislativă sau parţial să fie aleasă
de popor (premier, primar).
- puterea judecătorească – poate să emane de la legislativ sau să fie aleasă
direct de popor. Separaţia puterilor a apărut ca o necesitate şi o garanţie
împotriva totalitarismului.
c) existenţa unui mecanism politic menit să asigure condiţii pentru exercitarea
liberă a dreptului de a alege şi a fi aleşi în organele de conducere centrale şi
37
locale precum: vot universal, direct şi secret, un regim politic garantat de lege
(parlament, funcţii eligibile).
d) dreptul de organizare profesională şi politică liberă a cetăţenilor în asociaţii
profesionale cu caracter independent faţă de puterea de stat şi în partide politice,
prin care să se garanteze alternative reale de conducere a ţării. Pluralismul politic
– o condiţie sine-qua-non a democraţiei, pentru că numai acesta poate garanta
că cei care conduc au mai multă responsabilitate, putând fi înlocuiţi când nu
corespund.
e) existenţa unor mijloace de informare (mass-media) care să se manifeste
libere, adică să-şi exercite idependent opţiunea, poziţia, fără ingerinţele puterii,
fără cenzură. Asta nu înseamnă că sunt total independente şi faţă de partide sau
formaţiuni politice. Esenţialul constă în afişarea deschisă a acestor poziţii şi
transmiterea unor informaţii corecte, adevărate.
- ele au un rol mare în formarea culturii politice a maselor, în definirea unor
platforme şi poziţii, a unor convingeri. Acest rol conferă mass-mediei statutul
de a patra putere în stat.
- de aici obligaţia morală a mijloacelor de informare de a manifesta maximă
responsabilitate şi onestitate morală faţă de opinia publică.
- presa scrisă şi vorbită are un statut special, legiferat care să o protejeze de
ingerinţe din partea puterii sau a grupurilor de presiune şi s-o facă
responsabilă de ceea ce difuzează.
- fiecare slujitor al presei răspunde pentru veridicitatea informaţiei.
- trebuie făcută diferenţa între convingeri, care nu pot fi imputate nimănui, şi
adevărul informaţiei transmise. A transmite un fals cu bună ştiinţă, constituie
o infracţiune şi se pedepseşte.
- confruntarea poziţiilor şi opiniilor trebuie să se facă printr-un dialog deschis,
sincer şi argumentat, fără incriminări reciproce, fără atacuri la persoană sau
denigrări, injurii, ameninţări, să permită un climat politic sănătos în care
masele să aibă posibilitatea să se informeze corect, să se evite confuziile,
dezorientările care pot destabiliza.
f) Valorificarea cu discernământ a tradiţiilor democratrice, cât şi a unor valori
democratice din experienţa altor popoare.
g) dezvoltarea unei vieţi democratice să aibă drept scop un climat de viaţă
politică sănătoasă, suport de ridicare a vieţii materiale şi spirituale a poporului,
a întăririii independenţei şi suveranităţii ţării. O societate înfloritoare şi prosperă
se realizează doar într-o democraţie autentică. Lipsa de democraţie a deteriorat
şi viaţa materială şi spirituală.
h) Un raport just între drepturi şi obligaţii, între libertăţi şi îndatoriri, între libertate şi
responsabilitate. Exercitarea drepturilor şi libertăţilor să se facă prin
respectarea legilor, a ordinii de drept.
i) Organizarea şi conducerea democratică a societăţii să cuprindă toate sferele
vieţii sociale, la nivel macro şi micro social.

2. Evoluţia istorică a democraţiei

─ Forme democratice de organizare şi conducere a societăţii au existat din cele mai


vechi timpuri, strâns legate de primele comunităţi umane; democraţia a însoţit
progresul social;
─ În orânduirea sclavagistă, legată de apariţia statului, ca principalele instrumente de
organizare şi conducere a societăţii:
- S-a elaborat o legislaţie care prevedea anumite drepturi şi libertăţi;
- Încercarea de a situa dreptul la baza organizaţiei statale;
38
- S-a creat un mecanism care să asigure alegerea liberă a unor organisme ale
puterii centrale, chiar şi în armată;
- Clasice sunt democraţiile greacă şi romană.
─ În epoca homerică (sec. XII – VIII î.H.) organele de conducere erau: bazileul, cu
puteri limitate, sfatul for consultativ şi demosul (adunare populară) – puterea
supremă. În sec. VIII regalitatea a fost înlăturată, conducerea fiind luată 9 arhonţi
(conducători) aleşi în fiecare an din rândul aristocaţiei gentilice.
- Cele mai înalte forme ale democraţiei ateniene în sec. VI-V î.H., în vremea lui
Clistene şi Pericle, care au introdus drepturi egale de participare la conducere
pentru toţi cetăţenii atenieni, iar participarea demosului la conducere a primit
numele de democraţie. Deci Atena, de la Solon la Pericle, a evoluat democratic,
înscriind în istorie paradigma democraţiei, în timp ce Sparta s-a constituit într-un
stat sclavagist oligarhic, prin organizarea într-o castă militarist-aristocrată a
polisului, dominând peste poporul de rând.
─ Atena a evoluat ca o democraţie sclavagistă, fiind statul proprietarilor de sclavi. Ea
este astfel prezentată de Pericle: “Trăim sub o rânduială politică ce nu are de râvnit
legile altora; departe de a-i imita, suntem mai degrabă o pildă pentru unii. Numele
său e democraţie, fiind orânduirea statului, nu se reazemă pe puţini, ci pe cât mai
mulţi. În afacerile lor personale, toţi cetăţenii sunt egali în faţa legilor, drumul la
onoruri în viaţa politică este deschis fiecăruia în măsura în care opinia publică îi
apreciază talentele după merit mai mult decât după clasa socială”.
- Democraţia şi oligarhia au devenit două alternative politice fundamentale opuse
în organizarea şi conducerea statului.
- Democraţia construită pe Acropole este o componentă de seamă a civilizaţiei
greceşti şi o contribuţie esenţială la progresul culturii universale.
Statul roman:- în perioada regalităţii (753-509) Roma era condusă de un rege,
ajutat de senat şi adunarea poporului, care alegea pe rege, declara război.
─ Regalitatea romană a descins din democraţia militară şi s-a constituit ca formă de
stat sclavagist.
─ În perioada republicii romane (509-27 î.H.) puterea era încredinţată la doi
magistraţi, consuli, aleşi pentru un an dintre politicieni şi deţinând puterea supremă.
- Treptat au fost înfiinţate noi magistraturi care au condus la separarea puterii în
stat (pretori, cenzori, chestori).
- Instituţia supremă era senatul – 300 de patricieni aleşi pe viaţă;
- plebea, lipsită de drepturi, a declanşat lupta pentru participarea la viaţa politică;
şi-au obţinut unele drepturi:doi tribuni ai plebei să le apere interesele; unul din cei
doi consuli să fie plebeu; dreptul ca plebeii să poată fi aleşi cenzori, chestori,
pretori etc. Lupta dintre patricieni şi plebei a dus la lichidarea inegalităţii politice şi
civile dintre cele 2 categorii sociale.
─ Legislaţia romană şi instituţiile democratice romane sunt apreciate ca elemente
autentice de democraţie la care se fac referiri frecvente. Societatea a atins un grad
de civilizaţie şi cultură cu valori impresionante şi azi.
─ Baza de clasă conferă democraţiei romane unele limite: - nu a fost un fenomen
permanent, ea alternând cu forme dictatoriale, într-un ciclu de lungă durată;
- Democraţia cuprindea numai o parte a societăţii; sfera categoriei cetăţenilor, dar
sclavii nu intrau în categoria de cetăţeni. Majoritatea membrilor societăţii nu
participau la viaţa politică. Această limită a democraţiei romane a fost impusă de
raporturile de proprietate. Totuşi democraţia antică romană s-a dezvoltat şi a
promovat o serie de valori perene, care se vor regăsi în sistemele democratice
ulterioare.
─ În perioada feudală: - raporturile de proprietate şi sociale se schimbă, feudalul are
drepturi limitate asupra iobagului.

39
- Organizarea democratică marchează un regres faţă de antichitate; regimurile
politice sunt absolutiste, omenirea intră într-un con de umbră în devenirea sa, din
care va ieşi cu mare dificultate.
- Puterea politică a monarhiei emană de la D-zeu, iar demosul era complet ignorat.
- Se întâlnesc totuşi forme de organizare democratică în localităţi şi anumite
comunităţi; în unele oraşe, după modelul unităţilor meşteşugăreşti, a apărut o
organizaţie democratică, care va genera starea a treia, ca forţă motrice în
revoluţiile burgheze. Breslele sau ghildele organizate pe principii profesionale,
cu regulamente riguroase sunt exemple de organizare democratică ; la fel
oraşele republici – adevărate oaze de democraţie (Veneţia avea în frunte un
doge, ajutat de un senat, care conducea efectiv). În oraşele republicii italiene a
existat o luptă permanentă pentru adâncirea vieţii democratice , între patriciat şi
populaţia de jos (starea a treia).
─ În ţările române se poate descifra o organizaţie statală cu elemente democratice ca
adunarea ţării, oastea cea mare, sfatul domnesc, caracterul electiv al domnitorului,
pe lângă cel ereditar. Aceste elemente democratice au favorizat rezistenţa română
faţă de cotropitori şi continuitatea fiinţei statale la români. Există deci o reală vocaţie
democratică a românilor.
În perioada capitalistă: - se realizează un mare progres pe calea organizării
democratice a societăţii, progres nedepăşit de alte perioade; progres favorizat
de caracteristicile orânduirii capitaliste, care a aşezat dezvoltarea economiei pe
criterii strict economice de eficienţă şi rentabilitate, de libertate a forţei de
muncă, de libertate politică a individului şi de organizare democratică a vieţii
sociale;
- La o concurenţă economică i-au corespuns mai multe opţiuni privind organizarea
şi conducerea socială. Astfel s-a produs o dezvoltare democratică a societăţii
care a propulsat capitalismul.
- Capitalismul a pus politicul în slujba economicului, lucru ce a permis o dezvoltare
fără precedent a vieţii economice, a gradului de civilizaţie materială şi spirituală a
omenirii. Prin înlăturarea măsurilor extraeconomice şi aşezarea întregii activităţi
pe criterii de eficienţă şi rentabilitate, forţele de producţie s-au dezvoltat mai mult
decât în toate orânduirile precedente la un loc.
În etapa actuală: - conceptul de democraţie este indisolubil legat de
noţiunea de pluralism (de la lat. pluralis – compus din mai multe elemente); o
unitate în diversitate, materializată în multitudinea de partide şi organizaţii care se
interpun între indivizi şi stat şi care urmăresc să stăpânească mecanismul social.
- diversitatea şi pluralismul politic, ca şi practica politică, asigură ca nici o forţă
politică şi nici o categorie socială să nu poată exclude celelalte forţe sau
categorii, să nu poată sechestra societatea pentru sine.
− Doar o societate democratică poate garanta pluralismul politic.
− Noţiunea de pluralism şi democraţie se dovedesc corelative, se presupun şi se
condiţionează reciproc; Pluralismul politic este un principiu de funcţionare
democratic a societăţii de garantare a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.
- Prin pluralism politic puterea politică nu mai tronează deasupra societăţii, ci se
intersectează cu toate segmentele structurii sociale, într-un mecanism chemat să
funcţioneze pe baza legalităţii, libertăţii. Astfel societatea apare în structura sa
autentică, de diversitate cantitativă şi calitativă, depăşind uniformitatea şi inerţia
şi promovând inovaţia socială.
- Pluralismul presupune competiţia între toate formele de exprimare a spiritului, un
mijloc de afirmare a valorilor;
- Pluralismul poartă amprenta: stării istorice a societăţii respective; specificului
naţional, tradiţiilor, gradului de cultură şi civilizaţie, instituţiilor şi nivelului de
educaţie.
40
Dezvoltarea democraţiei în capitalism a însemnat:
− Proclamarea, prin revoluţii burgheze, a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
omului şi popoarelor, egalitatea în drepturi a tuturor cetăţenilor şi poporelor la o viaţă
liberă şi demnă, înscrise în proclamaţii şi constituţii
− “proclamaţiile” drepturilor omului au stat la baza platformelor - program privind
dezvoltarea democraţiei şi sunt valabile şi azi: “Declaraţia drepturilor” din Anglia
(1688), Declaraţia de independenţă a SUA (4 iulie 1776), Declaraţia drepturilor
omului şi cetăţeanului din Franţa (1789), Carta ONU, declaraţia privind drepturile
omului de la Helsinki (1975) şi Viena (1989);
- ele prevăd: egalitatea în drepturi a tuturor cetăţenilor şi popoarelor fără
discriminări; organizarea şi exprimarea liberă a tuturor cetăţenilor; posibilităţi
egale de instruire şi pregătire, de a munci, de a circula liber, de a-şi stabili
domiciliul în orice ţară; dreptul la existenţă decentă şi la viaţă etc.
- în practica actuală, în organismele internaţionale are loc un schimb intens de
păreri privind transpunerea în practică a drepturilor şi libertăţilor.
- Se consideră că respectarea deplină a drepturilor şi libertăţilor este esenţială
pentru o viaţă democratică.
─ Se reafirmă adeziunea statelor la principiile Actului final de la Helsinki; se
reafirmă dreptul fiecărui popor de a alege şi dezvolta un regim politic, social şi
cultural, dar în conformitate cu aceste principii, cu respectarea integrităţii teritoriale,
de a reglementa pe cale paşnică diferendele, de a condamna şi exclude practicile
teroriste, de a întări colaborarea bilaterală, de a respecta drepturile şi libertăţile
omului.
─ Drepturile şi libertăţile au fost legiferate prin adoptarea unor legi, a constituţiei, a
fost creat statul de drept, s-a creat un mecanism democratic al votului, al separaţiei
puterilor, al pluralismului politic, garantarea exercitării drepturilor şi libertăţilor,
libertatea presei şi a informaţiei.
─ Toate acestea au făcut ca, de-a lungul anilor, în multe ţări capitaliste să se
statornicească sisteme democratice puternice, precum democraţia occidentală –
elementul de referinţă în procesul contemporan de democratizare.
─ Aceste democraţii occidentale reprezintă un model de viaţă democratică dar
nu deplină, are limite:
- Inegalitatea economică, unii sunt proprietari, alţii lipsiţi de proprietate, ceea ce
face ca exercitarea drepturilor şi libertăţilor să nu se producă în egală măsură
pentru toţi. Unii proprietari au posibilitatea de a-şi exercita puterea politică în stat,
de a beneficia într-o mai mare măsură de drepturi şi libertăţi decât ceilalţi. În
capitalism unii sunt “mai egali decât alţii”.
- Inegalităţile între ţări, dependente de inegalităţile economice.
- Politicianismul, manipularea, demagogia politică şi, uneori, încălcarea drepturilor
şi libertăţilor.
- Bazat pe inegalitatea economică, dominaţia monopolurilor, capitalismul, în
situaţie de criză poate să dea puterea unor grupuri, care înlătură democraţia şi
instaurează dictaturi totalitare (fascism, nazism etc). Burghezia în anumite
împrejurări poate recurge la dictatură.
- Democraţiile dezvoltate se datorează nu burgheziei, ci luptei maselor populare, a
diferitelor categorii sociale care au impus democraţia. Burghezia preferă
democraţia dar politica monopolurilor poate duce la dictatură iar lupta cetăţenilor
trebuie să asigure o continuă conducere democratică.
− Democraţia veritabilă occidentală se datorează, în mare parte, organizării clasei
muncitoare şi a altor categorii, în sindicate şi partide, luptei pentru apărarea
drepturilor şi libertăţilor şi statornicirea climatului democratic.
− În lumea capitalistă instituţia democratică trebuie apărată de terorism şi de dictatul
monopolist.
41
− Credibilitatea partidelor a devenit dependentă de felul cum promovează şi apără
democraţia. Ea este esenţială pentru progres, dezvoltare, prosperitate, pace etc.
- În secolul XX democraţia a primit puternice lovituri (regimurile totalitare fasciste
şi comuniste). Cele socialiste au instaurat dictatura în numele unei democraţii
noi. Instaurarea sistemului socialist a exclus din start democraţia ca formă de
organizare şi conducere a societăţii, a impus dictaturi fără precedent în istorie.
- În profida experienţelor acumulate până atunci, în care politicul trebuia să
slujească economicul, să-i lase liberă dezvoltarea, pe criterii de eficienţă şi
rentabilitate, într-un cadru democratic, raportul a fost inversat – economia a
fost subordonată politicului, iar dictatura şi constrângerea s-au generalizat.
Instaurarea proprietăţii socialiste, prin intermediul politicului pe cale dictatorială,
nu a creat baza unei noi democraţii ci a creat baza economică a statului totalitar.
Economicul, menţinut prin măsuri extraeconomice, a fost o sursă a perpetuării
dictaturii. Egalitatea cetăţenilor faţă de mijloacele de producţie, afirmată atât de
zgomotos, a constituit calea de deposedare de toate drepturile şi libertăţile
cetăţenilor, fiind subordonaţi direct statului. Societatea civilă şi-a pierdut rolul ei
firesc.
─ Aserţiunile că interesele particulare sunt subordonate celor generale au
condus la eludarea drepturilor şi libertăţilor individului. Pe aceste căi s-a ajuns la un
singur partid, la un singur conducător cu monstruoase manifestări dictatoriale.
- Regimurile comuniste au fost nu numai dictatoriale, ci şi abuzive, corupte,
încărcate de fenomene care au umilit şi înjosit fiinţa umană, ridicând cultul personalităţii,
demagogia, minciuna, crima, abuzurile, corupţia la rang de principii ale politicii de stat.
- Legislaţia, inclusiv constituţia, erau încălcate, statul nemaifiind un stat de drept, ci
unul bazat pe forţă, pe represiune, dictatură.
- Caracterul dictatorial era proclamat ca o virtute. Stalin spunea că dictatura
proletară trebuie să se manifeste în cadrul şi în afara legii.
- Comuniştii au propovăduit ura de clasă şi, în cele din urmă, ura faţă de om, şi de
aici unele manifestări monstruoase ale dictaturii.
─ Cadrul teoretic privind democraţia în socialism, cât şi faptele concrete
care au făcut posibile acele dure dictaturi au fost:
- Marxiştii au acreditat ideea că trecerea la socialism se face prin dictatura
proletariatului − mai democratică decât oricare alta este "dictatura majorităţii exploatate
împotriva minorităţii exploatatoare" Ori dictatura, chiar şi a majorităţii, ori a proletariatului a
marcat un regres în dezvoltarea socială.
─ Dictatura proletariatului a fost în fapt dictatura unui grup restrâns din cadrul
partidului comunist, care a propulsat în frunte o persoană care şi-a atribuit puteri
discreţionare, devenind dictator sângeros.
─ A avut loc împărţirea sferelor de influenţă între marile puteri, care a favorizat
extinderea şi amplificarea regimurilor dictatoriale: Acordul de la Munchen, 1938, a
însemnat o încurajare a hitlerismului, Pactul Ribbentrop − Molotov, 1939, prima
împărţire în sfere de influenţă; Ialta, Potsdam − înţelegeri între marile puteri care au
înlesnit acţiunile Uniunii Sovietice de instalare a regimurilor totalitare în Europa
răsăriteană.
─ La sfârşitul perioadei de trecere de la capitalism la socialism, partidele
comuniste − partide unice − au lansat teza democraţiei socialiste, ca tip superior de
democraţie, luând şi măsuri de aparentă democraţie: constituţii care proclamau
statul socialist ca stat democratic al întregului popor (cu excepţia Chinei şi Coreei de
Nord unde se mai vorbea de dictatura proletariatului); au fost înscrise în constituţie
drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, acreditându-se ideea că, prin
proprietatea socialistă, oamenii erau egali faţă de mijloacele de producţie şi deci
exista o democraţie reală; s-a creat un mecanism menit să asigure exercitarea liberă
a drepturilor şi libertăţilor: alegerea organelor de stat, organisme ale democraţiei în
42
întreprinderi − semne exterioare care dădeau iluzia unui regim democratic. În
realitate − o democraţie nu doar formală, ci masca unei crunte dictaturi. Partidul unic
concentra toată puterea, rezultatul votului era falsificat.
Era sistematic încălcată voinţa poporului de a-şi alege conducătorii doriţi,
era adus poporul în imposibilitatea de a-şi manifesta drepturile şi libertăţile înscrise
în legi.
─ Duritatea sistemului socialist a constat în faptul că dictatura, abuzurile,
crimele s-au manifestat în numele democraţiei, a libertăţii şi dreptăţii;
─ Regimurile de dictatură comunistă au fost însoţite de demagogie, minciună,
înşelătorie, abuzuri ridicate la principii ale politiciii de stat; − o involuţie în democraţie
şi nu ridicarea acesteia la trepte superioare, cum se afirma.
Democraţia, în istorie, s-a dezvoltat şi se dezvoltă numai în măsura în care
relaţia conducători − conduşi se înclină în favoarea celor din urmă, când conduşii
impun conducătorilor respectarea drepturilor fundamentale ale individului şi
popoarelor.

3. Mecanismul democratic în procesul de trecere spre economia de piaţă

─ Revoluţia română din 1989 a deschis perspectiva renaşterii şi propăşirii spre


o democraţie autentică, de respectare a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor şi
trecerea la economia de piaţă, liberă iniţiativă, promovare reală a valorilor.
- Este o strânsă legătură între democraţie şi economia de piaţă. Numai o
economie de piaţă, bazată pe concurenţă, pe proprietatea privată, pe autonomia agenţilor
economici, conferă suportul unei democraţii veritabile. Democraţia nu se poate realiza
decât dacă cetăţenii au independenţa economică necesară pentru a se manifesta liber şi
pentru a lua hotărârile cele mai bune pentru situaţia lor.
─ Se impune ca mecanismul democratic să funcţioneze mai hotărât, să se
perfecţioneze cadrul legislativ privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor, cât şi
obligaţiile şi îndatoririle, condiţie pentru ca instituţiile democratice să poată funcţiona
normal.
─ Constituţia trebuie să asigure consistenţă şi credibilitate tinerei noastre
democraţii.
─ Se impune un grad mai mare de organizare profesională în sindicate libere
şi independente, cât mai unite pentru rezolvarea problemelor lor specifice.
─ Pluralismul politic actual conferă premisele unei veritabile democraţii;
partidele trebuie să se manifeste mai activ şi responsabil în viaţa politică a ţării.
Trebuie să existe o credibilitate atât a politicii forţelor de guvernământ cât şi a
opoziţiei într-o democraţie autentică; Un guvern puternic presupune o opoziţie
puternică care să ofere o alternativă
─ Un climat democratic presupune şi o activitate responsabilă a presei, a
televiziunii, fără cenzură, fără ingerinţe din partea puterii.
─ Confruntarea politică trebuie canalizată spre un dialog deschis, sincer şi
argumentat, care să permită un climat sănătos, necesar formării opiniilor corecte ale
maselor şi evitării confuziilor, dezorientării.
─ Trăinicia unei vieţi democratice implică un raport just între drepturi şi
libertăţi, între obligaţii şi îndatoriri, între libertăţi şi responsabilităţi, încât exercitarea
drepturilor şi liertăţilor să se facă prin respectarea strictă a legilor, a ordinii de drept.

4. Doctrine politice contemporane privind democraţia

─ După război au abordat democraţia doctrina politică din ţările cu vechi


tradiţii democratice şi doctrina privind democraţia în socialism.

43
─ Doctrina democratică occidentală are ca ax principal pluralismul şi
pluripartidismul, separarea puterilor, votul universal, independenţa mijloacelor de
informare, dreptul la asociere, dreptul la liberă exprimare;
- Cunoaşte o dezvoltare şi extindere deosebită.
- Distingem şi aici nuanţe diferite în funcţie de etapă, ţară. Teoria democraţiei
pluraliste consideră că o democraţie veritabilă are la bază un sistem social, organizaţii
profesionale, partide politice puternice
- Se asigură o colaborare între societatea politică şi societatea civilă;
- Are un caracter dominant în întreaga democraţie contemporană.
─ A apărut şi teoria grupurilor de presiune, în SUA şi Europa Occidentală.
- Grupurile de presiune − asocieri de indivizi pe baza unor interese de moment
sau de perspectivă, fără o organizare clară, program sau statut. Se pot constitui ad-hoc,
în legătură cu un anumit eveniment şi pot acţiona în anumite împrejurări pentru a
determina un anumit curs al vieţii politice.
- Pot avea rol pozitiv când promovează idealuri ce se identifică cu aspiraţiile
democraţiei sau negativ când contravin intereselor democraţiei (grupuri monopoliste,
mafia etc.)
Teoriile poliarhice, în care elemente de democraţie sunt combinate cu
cele de conducere de către elite.
- Susţin că exercitarea conducerii politice trebuie să o facă elitele, prin respectarea
principiului democraţiei, dar care să se manifeste autoritar, mai ales în criză.
Doctrina socialistă privind democraţia de tip superior:
─ Ea tăgăduia valorile reale ale democraţiei de până atunci;
─ Vedea instaurarea democraţiei pe calea dictaturii proletariatului, exercitată
în cadrul sau în afara legii;
─ Preconiza existenţa unui singur partid în stat;
─ Elimina principiul separaţiei puterilor în stat;
─ Lipsa oricărei independenţe a mass-mediei;
─ Absenţa garanţiilor legale privind drepturile şi libertăţile;
─ Ruptura totală între declaraţii (vorbe) şi fapte;
─ Existenţa pur formală a unui sistem instituţionalizat democratic, menit să
mascheze dictatura;
─ Săvârşirea de abuzuri, crime, violenţe, de către un stat al forţei, nu al
dreptăţii, în numele unor idealuri de dreptate şi echitate socială, în numele poporului;
─ Au existat anumite nuanţe: teoria socialismului democratic, socialismul
cu faţă umană;
─ Socialismul, bazat pe un sistem politic monopartid, oricâte retuşuri s-ar face
socialismului, el nu poate să devină democrat, sau cu faţă umană. Între socialism şi
democraţie − totală incompatibilitate.

5. Drepturile fundamentale ale omului

─ Problema drepturilor omului, a proclamării lor în documentele oficiale, în legi


şi constituţii, garantarea lor − elemente ale unei vieţi democratice a poporului, cu
preocupări din antichitate: istoricii antici au formulat principiul egalităţii între cetăţeni;
religia creştină, l-a preluat şi dezvoltat sub o motivaţie divină.
─ Formularea şi proclamarea lor în documentele importante s-a făcut doar în
epoca modernă, în perioada luminilor, când au apărut declaraţii britanice, americane
şi franceze cu contribuţia unor gânditori umanişti din perioada Renaşterii şi a
iluminismului (J.J.Rousseau − "Contractul social" şi Ch.Montesquieu − "Spiritul
legilor".

44
─ Primele enunţuri juridice, în Anglia, în "Magna Charta Libertatum" (Marea
carte a libertăţilor), emisă la 1215, prin care era îngrădită puterea regală, se stipula
că nici un om liber nu poate fi închis fără a fi judecat.
─ "Petiţia dreptului", 1628, înaintată de Parlamentul englez, act
constituţional care prevedea şi garanta anumite drepturi cetăţenilor.
─ "Habeas Corpus Act", votat de Parlamentul englez în 1679, proteja
cetăţenii împotriva politicii abuzive a regelui.
─ "Legea drepturilor", 1689, votată de Parlamentul britanic, punea bazele
monarhiei constituţionale în Anglia şi formula o serie de drepturi pentru cetăţeni.
─ "Declaraţia de independenţă", 1786, a SUA, asociază eliberarea de sub
dominaţie britanică cu o serie de drepturi şi libertăţi ale cetăţenilor : toţi au fost creaţi
egali, sunt înzestraţi cu anumite drepturi inalienabile (viaţa, libertatea, căutarea
fericirii), că pentru a garanta aceste drepturi oamenii au instituit guverne a căror
autoritate derivă din consimţământul celor guvernaţi, că poporul are dreptul să
schimbe o guvernare care devine primejdioasă, cu alta care îi garantează siguranţa
şi fericirea.
─ A constituit actul fundamental care a stat la baza Constituţiei SUA din 1787,
valabilă până azi, cu unele modificări.
─ "Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului", votată de Adunarea
Naţională Constituantă la 26 august 1789, în timpul revoluţiei franceze, document cu
cea mai mare popularitate şi rezonanţă.
- O sinteză a ideologiei iluminismului şi urmând modelul Declaraţiei de
independenţă a SUA, ea enunţă principiul noii orânduiri capitaliste şi a fost concepută ca
o declaraţie universal valabilă, cu o răspândire foarte largă şi durabilă;
- Statuează egalitatea oamenilor în faţa legii, înscrie proprietatea printre drepturile
naturale;
- Drepturile fundamentale ale omului sunt legate de exercitarea suveranităţii
naţionale, naţiunea fiind sursa principiilor oricărei suveranităţi;
- Oamenii se nasc şi rămân liberi în drepturi, deosebirile sociale nu pot fi bazate
decât pe utilitatea publică; scopul oricărei asociaţii politice este conservarea drepturilor
naturale şi imprescriptibile ale omului;
- Defineşte libertatea ca tot ce nu dăunează altuia şi precizează că exercitarea
drepturilor naturale nu are limite decât acelea care asigură celorlalţi aceleaşi drepturi;
- Legea este expresia voinţei generale, aceeaşi pentru toţi, fie că-i apără, fie că-i
pedepseşte. Tot ce nu este interzis prin lege nu poate fi împiedicat. Nimeni nu poate fi
constrâns să facă ceea ce legea nu-l obligă.
- Proclamă prezumţia de nevinovăţie până când a fost declarat vinovat; nimeni nu
poate fi tras la răspundere pentru opiniile sale, dacă nu contravin ordinii publice stabilite
prin lege;
- Prevede garanţii pentru exercitarea drepturilor: o forţă politică instituită în
avantajul tuturor şi nu în folosul personal al celor din putere, societatea având dreptul să
tragă la răspundere pe orice funcţionar;
- A stat la baza tuturor constituţiilor democratice până în vremurile noastre.
─ Prima constituţie europeană democratică a fost Constituţia poloneză din
1791, a urmat cea franceză. Până la războiul 2 mondial toate constituţiile statelor
democratice conţineau drepturile omului. Aceste drepturi au căpătat şi o dimensiune
juridică internaţională. Tragedia războiului 2 s-a dezlănţuit şi pentru că nu au fost
respectate drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi popoarelor.
─ Războiul a dovedit că asigurarea păcii şi a drepturilor omului nu mai pot fi
considerate “treburi interne” ale statelor, sunt probleme de maximă importanţă ale
umanităţii.
─ Se impunea elaborarea unui document internaţional al drepturilor omului.
Acesta va fi “Declaraţia universală a drepturilor omului”.
45
- La Dumbarton Oaks, în august-octombrie 1944, unde s-a proiectat O.N.U.,
experţii SUA, Angliei, URSS şi Chinei au cerut ca ONU să elaboreze un
document al drepturilor omului.
- La conferinţa de la San Francisco, când s-a adoptat Carta O.N.U. (iunie 1945), a
fost exprimată dorinţa de a alcătui o Declaraţie a drepturilor omului, iar în 1946 s-
a constituit Comisia drepturilor omului, cu sediul la Geneva. În 1947 Comisia a
adoptat “Proiectul Cassin”, iar la 10 decembrie 1948 Adunarea Generală ONU a
adoptat “Declaraţia universală a drepturilor omului” care: consideră că
recunoaşterea drepturilor şi demnităţii tuturor membrilor familiei umane este
fundamentul libertăţii, egalităţii şi păcii în lume;
- Că ignorarea şi dispreţuirea drepturilor omului au dus la acte de barbarie care
revoltă conştiinţa omenirii.
- Că libertatea cuvăntului şi a convingerilor a fost proclamată drept cea mai înaltă
aspiraţie a oamenilor.
- Că drepturile trebuiesc ocrolite de lege pentru ca omul să nu fie silit să recurgă
la revoltă împotriva tiraniei şi asupririi.
- Că este esenţial să se încurajeze dezvoltarea relaţiilor prieteneşti între naţiuni.
- Au proclamat egalitatea în drepturi a bărbaţilor cu femeile.
─ Adunarea generală proclamă Declaraţia universală a drepturilor omului ca
ideal comun a tuturor popoarelor şi naţiunilor, ca toate persoanele şi organele
societăţii să se străduiască să dezvolte respectul pentru drepturi şi libertăţi.
─ Internaţionalizarea drepturilor omului a convins ţările vest europene să
semneze la 4 noiembrie 1950 Convenţia europeană asupra drepturilor omului –
primul instrument de drept internaţional care organizează apărarea individului în faţa
propiului stat, garantând drepturile şi libertăţile.
- Ea formulează principii, drepturi şi libertăţi dar oferă şi protecţia lor, o garanţie
colectivă.
- A fost integrată în normele juridice interne din ţările europene democratice.
- Obligă statele contractante să pună dreptul lor în acord cu dispoziţia ei,
exercitând un anumit control iar guvernele fiind obligate să furnizeze explicaţii
cum aplică Convenţia.
─ Alte instrumente juridice internaţionale sunt: Pactul internaţional cu privire
la drepturile economice, sociale şi culturale şi Pactul internaţional cu privire la
drepturile civile şi politice.
- Ele dezvoltă principiile din “Declaraţia universală“ şi stabilesc detaliat care sunt
drepturile recunoscute de comunitatea internaţională şi care trebuiesc garantate
de state.
- Autorizează statele să limiteze sau să suspende exerciţiul acestor drepturi numai
în cazul unui pericol foarte mare, proclamat oficial, dar numai în măsura strictă
pe care situaţia o cere şi fără o discriminare pe considerentul de rasă, culoare,
sex, limbă, religie sau origine socială.
- Pactul împuterniceşte Comitetul drepturilor omului să primească şi să examineze
sesizarea persoanelor particulare împotriva statelor care violează drepturile lor
fundamentale.
─ Drepturile şi libertăţile fundamentale au fost înscrise şi în Actul final de la
Helsinki din 1975, în documentele finale ale reuniunii generale europene de la
Madrid, 1982, Viena-1989, Copenhaga-1990 şi Paris-1991.
─ Problematica drepturilor omului – în atenţia organizaţiilor regionale din Asia,
Africa, America-Latină: O.U.A. creată în 1963 a adoptat Carta africană a Drepturilor
Omului şi Popoarelor – 1981; Organizaţia Statelor Americane – 1947, a adoptat
Convenţia interamericană a Drepturilor omului – 1969; idem în Asia;
─ Adunarea generală a O.N.U. a adoptat 60 de declaraţii sau convenţii privind
drepturile omului , care se referă la o mare diversitate de probleme
46
─ România în tranziţie îşi creează o legislaţie internă în concordanţă cu “
Declaraţia universală a Drepturilor Omului “ , cu pactele şi celelalte documente; toţi
cetăţenii beneficiază de drepturile garantate de noua constituţie, sunt egali în faţa
legii, fără privilegii şi discriminări.
- Este prevăzut dreptul la viaţă , pedeapsa cu moartea este interzisă, dreptul la
siguranţa personală , la libertatea individului; nimeni nu poate fi supus torturii
sau unui tratament inuman, degradant;
─ Acuzarea , reţinerea sau arestarea – numai în cazuri prevăzute de lege;
funcţionează prezumţia de nevinovăţie, dreptul inviolabil la apărare; liberă circulaţie;
de a călători în străinătate, de a imigra şi de a reveni, limitat doar prin lege în situaţii
speciale;
─ Alte drepturi : protecţia minorilor, dreptul oricărei persoane de a dispune de
ea însăşi fără a tulbura ordinea de drept – bunele moravuri; protecţia vieţii intime
familială şi privată; inviolabilitatea domiciliului; secretul corespondenţei este
inviolabil; libertatea gândirii, opiniilor, a credinţei religioase; cenzura este interzisă;
presa – liberă; dreptul la informaţii; dreptul de a alege şi de a fi ales; libertatea de
întrunire, de asociere, de a munci, de a-şi alege locul de muncă, de a fi retribuit; la
protecţie socială; repaus săptămânal şi concediu; pensii; dreptul la grevă, la
proprietate, la moştenire, la educaţie
─ În statul de drept libertăţile fundamentale se asociază cu îndatoririle
cetăţeneşti; orice persoană are îndatoriri faţă de colectivitate, pentru că numai ea îi
face posibilă dezvoltarea liberă şi deplină;
- Respectarea legilor, a constituţiei; satisfacerea stagiului militar - esenţiale pentru
îndeplinirea scopurilor societăţii.

47