COMUNICAREA NONVERBALĂ

1. Generalităţi
În cadrul speciei umane, comunicarea a existat iniţial ca un comportament
indispensabil îndeplinirii funcţiilor vitale: hrană, reproducere, securitate. Procesul s-a
dezvoltat prin apariţia dimensiunii sociale cu raporturi diversificate. Saltul pe o treaptă
superioară s-a bazat pe raţionalitate, control şi creativitate.
Numind comunicarea esenţă a legăturilor interumane,avem în vedere că aceasta
este singura modalitate a fiinţei de a exista. Lucrăm cu date, informaţii, transmitem şi
receptăm de la distanţă, programăm maşini sofisticate,facem cunoscut lumii întregi
progresul şi bunăstarea. Suntem stapânii deplini ai semnificatului.
Sensul “cuminecare” este mai apropiat de menirea lăuntrică a procesului.
“Cuminecarea nu se petrece decât dacă există un rest, şi cu atât mai bine cu cât zona de
rest e mai mare. Viaţa şi societatea nu ar fi nimic fără înţelegere şi sensuri, dar ar fi
totodată prea puţin fără subînţelegere, subînţelesuri”1. Arta, oricât ar fi de abstractă,
înţelege să fie cumi-necare. Limbajul de azi al literaturii postmoderne se încadrează
aceleiaşi sfere. “Căci lumea omului nu e una dezbinată de hotarele aparent rigide ale
indivizilor, ci una ce cuminecă prin hotarele mişcătoare ale inşilor.”2
Definiţiile ştiinţifice pun în evidenţă transferul de date ce se supune unei scheme
analogice: emiţător - canal (cod, zgomot) - receptor, completată recent cu noţiunea de
feed-back. Din punct de vedere al modalităţilor de expresie pe care le implică,
comunicarea se împarte în verbală şi non-verbală. A doua categorie are o sferă
determinată mai mult de cultură decât de societate şi este adesea extrem de
localizată.Rolul său a fost mult timp minimalizat de studiile consacrate limbajului, văzut
ca o invenţie cheie în evoluţia capacităţii comunicative a omului. Diferenţele sunt
semnificative. Limbajul silenţios este guvernat de factori biologici, ceea ce face dificilă
posibilitatea unui control strict;este continuu (“şi tăcerea este un răspuns”) faţă de
1
Constantin Noica, “Cuvânt împreună despre rostirea românească” , editura Humanitas, Bucureşti, 1996, pag. 228
2
Constantin Noica, “Cuvânt împreună despre rostirea românească” , editura Humanitas, Bucureşti, 1996, pag. 228
segmentul verbalizat care are marcate începutul şi finalizarea; este învăţat prin imitaţie
mai repede decât formele sonore articulate;are un impact emoţional accentuat. Nu putem
trasa totuşi o linie de demarcaţie întrucât cele două componente interacţionează, sunt
dependente.
Într-o comunicare orală, 55% din informaţie este percepută prin intermediul
mişcărilor corpului. Procentajul a fost stabilit pe la mijlocul anilor ’70 de A. Mehrabian şi
M. Weiner şi expus în Decoding of Inconsistent Communication.
Echivalenţa comunicare non-verbală/ limbajul corpului este eronată deoarece orice
pretenţie referitoare la limbaj trebuie să presupună o gramatică şi o sintaxă cognoscibilă.
Acest tip de comunicare scapă însă preciziei şi regulilor restrictive. Ea derivă din
următorul set de surse majore: contactul vizual, gura (în special zâmbetul şi grimasele),
postura, gesturile, orientarea corpului, mirosul (incluzând parfumurile), distanţa corporală
(aproape, departe de interlocutor), vestimentaţia.

2 Tipuri de comunicare
2.1 Comunicarea vizuală
Rolul lui “a privi” sau “a nu privi” partenerul de discuţie este decisiv, simpla
interceptare a privirii fiind tradusă ca dorinţă, intenţie de a comunica. Cu toţii folosim
fraze ca “l-a străpuns cu privirea”, “are o privire alunecoasă”, “are ochi mari de copil”.
Utilizând asemenea expresii ne referim la mărimea pupilelor unei persoane sau la modul
ei de a privi.
În stare de excitare pupilele se pot dilata la până de patru ori faţă de mărimea
normală. Dimpotrivă, o stare negativă provoacă contractarea lor, cunoscută popular sub
denumirea “ochi de şarpe”. În secolul al XV-lea femeile din Italia utilizau picături (bella-
donna) care le dilatau pupilele făcându-le mai atractive. Ochii foarte proeminenţi
sugerează o acţiune exterioară violentă. Semiînchiderea pleoapelor creează iluzia
înfundării globului ocular dând figurii un aspect introvertit (privire romantică). Ochii
rasei galbene, reduşi la fante, trădează mai puţin reacţiile involuntare. De aceea,
ascunderea prin mască devine inutilă iar rolul său este preluat de evantai care voalează o
grimasă sau un zâmbet.
Pentru a construi relaţii bune cu partenerul de discuţie, privirea trebuie să menţină
conctactul cu acesta circa 60-70% din timp. Pentru cultura europeana s-a stabilit că media
privirii nu depăşeşte trei secunde daca persoana se uită în ochii intelocutorului dar acesta
o ignoră. Dacă schimbul este reciproc media privirii este de o secundă. Frecvenţa mare a
privirilor directe la cei din sudul Europei poate fi derajantă pentru alţii. Este cazul ţărilor
asiatice unde japonezii privesc mai mult la gâtul omului decât la faţa acestuia. De obicei
ni se recomandă ca, atunci când purtăm o discuţie de afaceri să ne imaginăm un triunghi
pe fruntea celeilalte persoane. Prin menţinerea privirii în această zonă creăm o atmosferă
de echilibru.
Ca indice de superioritate, gestul blocării ochilor este însoţit de înclinarea capului
pe spate pentru a putea cuprinde întreaga înfăţişare sau, după cum se spune, pentru a
“măsura din cap până în picioare”3. Uneori închidem ochii pentru a nu fi martorii unei
scene violente sau dezagreabile. Tot cu referire la blocarea privirii dar de data aceasta mai
mult pe plan psihic, face recurs Psalmul 115 din Biblie: “Ochi au, dar nu vor să vadă;
urechi au, dar nu vor să audă!” Pasajul se referă la actul venerării idolilor altor popoare
,grav sancţionat de morala creştină .Spiritul credinciosului nu trebuie să cadă în păcatul
idolatriei. Astăzi expresia este utilizată la adresa celor care din ignoranţă nu vor să
descopere adevărul sau cauza ce le-a întunecat judecata.
Mark Knapp surprinde patru funcţii majore ale acestui tip de comunicare:
a) primirea feedback –ului - În timpul discuţiei sau după susţinerea unei
demonstraţii ne putem privi partenerul pentru a urmări reacţiile acestuia, pentru a verifica
înţelegerea celor expuse; expresia ar echivala verbal cu interogaţiile: “tu ce crezi?”, “eşti
de acord sau nu ?”, “ai prins ideea?”;
b) dreptul la replică(echivalent cu “a da cuvântul din ochi” )– Să ne imaginăm că
dorind să testeze gradul de însuşire a cunoştinţelor instructorul adresează o întrebare.

3
Victor Duţă, «Dicţionar de aforisme, expresii, maxime, proverbe, zicători », Bucureşti, 1997, pag. 255
Fără a spune nimic ochii săi se opresc asupra unui participant.Este clar că elevul în cauză
este rugat să raspundă ;
c) stabilirea tipului de relaţie între două persoane;
d) gestionarea spaţiului – Privirea reciprocă dintre două persoane micşorează
psihic spaţiul dintre ele, acesta transformându-se din teritoriu social în spaţiu personal sau
intim.
În credinţa populară ochii sunt oglinda sufletului.Dar cu ajutorul lor nu percepem
doar dimensiunea lăuntrică a omului ci şi frumuseţea lumii în culori.Culoarea exercită
asupra noastră un dublu imbold:psihologic şi fiziologic.Este de ajuns să privim un panou
în care domină roşu,portocaliu sau galben ca să încercăm o senzaţie de încălzire,de
atmosferă relaxantă.Senzaţia luminoasă persistă un timp pe retină.De aceea picurii ploii
de toamnă ne par alungiţi iar fulgii de nea întruchipează fire albe ce cad pe pamânt.

2.2 Comunicarea olfactivă

Fiecare specie are o fizionomie osmică particulară. Prin mirosul pe care îl emană-
pur mesaj chimic - vieţuitoarele, ca şi omul, îşi semnalează prezenţa. De exemplu,mata-
mata, ţestoasa uriaşă din Amazonia, foloseşte mirosul respingător de putred pentru a-şi
atrage victimele. Pentru noi, mesajele olfactive oferă protecţie contra substanţelor
agresive, susţin apetitul, ne leagă în reflexe condiţionate respiraţia. Informaţiile colectate
de acest analizator au rolul de a umple golul de imagine al unei persoane, ajutând la
formarea unei reprezentări globale.
Simţul mirosului funcţionează din primele zile ale vieţii. Cu ajutorul lui copilul îşi
poate recunoaşte mama. Un individ antrenat poate disocia la pană 10 000 de mirosuri
diferite. Civilizaţia modernă utilizează mirosurile şi apelează constant la ele: săpun
parfumat, apă de toaletă, creme şi parfumuri;aer condiţionat, lacuri şi vopsele; alimente
cu miros irezistibil. Parfumul se asociază ideii de plăcut, îmbietor, savuros. Mosc şi
camfor îşi dăruiau puternicii Orientului; tămâie şi zmirnă au constituit daruri de cult
religios.
 Recunoaştem prin miros dacă printr-o încăpere a trecut o anumită persoană. Ştim
că lucrurile ne păstrează mirosul propriilor noastre mâini. Uneori impactul poate fi aşa de
puternic încât mintea, zdruncinată de amintire, se încăpăţânează să parcurgă drumul
invers spre identificare.Situaţia este redată în mod admirabil de romancierul Marcel
Proust: ”în clipa în care înghiţitura [...] îmi atinse cerul gurii,am tresărit, atent la lucrul
extraordinar ce se petrecea în mine. Las ceaşca din mână şi mă îndrept spre mintea mea,
care trebuie să găsească adevărul. [...] Dar când dintr-un trecut îndepărtat nu mai
dăinuieşte nimic, singure, mirosul şi savoarea, rămân încă multă vreme ca nişte suflete,
să-şi aducă aminte, să aştepte, să nădăjduiască, pe ruina a tot ce rămâne.”4
Capacitatea parfumului de a putea fi sesizat fără să fii văzut vorbeşte despre
transcendenţă. Atenienii lăsau să zboare în timpul mesei porumbei ale căror aripi erau
unse cu esenţe plăcut mirositoare căci acestea erau considerate purificatoare.
Repertoriul de semnificaţii ce pot fi transmise prin intermediul acestui canal rămân
însă destul de reduse. Se ştie că emisia feromonilor de spaimă este promt recepţionată de
animale. Tot mesajele olfactive joacă un rol major în atracţia sexuală şi, probabil, în
simpatia sau respingerea pe care o resimţim de la primul impact faţă de o persoană sau
alta.

2.3 Comunicarea artistică

Artele frumoase fac apel la bogăţia şi gingăşia sufletului. Scriitorul şi romanul,
pictorul şi tabloul, compozitorul şi cvartetul, dansatorul şi şcena sunt purtători fideli ai
drumului spre catharsis. Eul liric răsună din abisul existenţei fie că e purtat de freamătul
neobosit al lui Dionysos, fie că se integrează privirii solare a lui Apollo.
Comunicarea muzicală este intraductibilă în limbaj articulat dar are echivalenţe
grafice într-un sistem propriu de notaţie. Caracterul său sublim este bine surprins de E.
Cioran: “de n-am fi avut suflet, ni l-ar fi creat muzica”. “Ceea ce atrage la contactul cu
opera este factura ei spirituală, nu neapărat rigoarea ideilor sau logica lor. Se caută
inefabilul dar mai ales emoţia pură, nedisimulată.”
4
Marcel Proust,În căutarea timpului pierdut,Editura pentru literatură,Bucureşti,1968, vol.I ,p.60
 Interesul estetic este suscitat de latura sensibilă a mesajului, de coloratura
senzorial-afectivă a informaţiei. Ideea că se poate caracteriza şi aprecia adecvat o operă
pe baza unei singure ascultări este o eroare cumplită. Enunţul artistic este prin excelenţa
plurisemantic. Sensul este relativ ambiguu,clarobscur. Trăind muzica,surmontăm
imanentul într-o aspiraţie spre transcendent. Acesta este de fapt mesajul cântărilor
liturgice, bisericeşti.
Compozitorul gândeşte în motive (o formaţie de 3-4 sunete) sau teme (unitate mai
vastă, construită din câteva motive). Împrejurările care freamătă sensibilitatea sa
influenţează uneori atât de adânc procesul creator încât determină în mod intim alegerea
mijloacelor de expresie. Îndrăgostit de o doamnă de curte, Paganini uimeşte auditoriul
prin simplitatea melodiei sale: “Nu lăsasem decât coarda SOL şi MI; aceasta trebuia să
exprime sentimentele unei fete,prin intermediul celeilalte trebuia să se facă auzit limbajul
pasional al iubitului[...]. Venea apoi împăcarea celor doi care executau un pas de
deux,încheiat printr-o codă îndrăcită.”5
Sunetele folositoare le strângem şi le eliberăm pe unde radio sau,ca să ne farmece
oricând, le păstrăm pe bandă magnetică. Ele pot comunica pericolul (sunetul cornului),
bucuria (gânguritul unui copil) sau pot atrage atenţia asupra unor evenimente. Sunetul
monoton al clopotului anunţă pentru cultura creştină moartea unui om. Lipsa mijloacelor
de comunicare performante a determinat multă vreme schimbul de mesaje pe cale vizuală
sau auditivă. În 1796 vestea încoronării ţarului Pavel I a fost purtată de la Moscova la
Petersburg prin focuri de armă, trase fiecare în clipa când se auzea precedentul. Astfel s-
au parcurs 650 de kilometri în trei ore.
Culoarea,materialul, ritmul sau compoziţia sunt doar câteva elemente de care
comunicarea plastică se foloseşte. Faţă de acestea, proiecţia cinematografică este o formă
sincretică de comunicare care încearcă să armonizeze textul cu imaginea şi sunetul. Ca şi
teatrul, ea şi-a elaborat o expresivitate specifică. O chemare la rampă ar dezvălui în
lumina reflectoarelor alături de Charlie Chaplin suita de actori celebrii ai filmului mut.

5
George Bălan,Arta de a înţelege muzica,Editura muzicală a Uniunii compozitorilor,Bucureşti,1991,p.32
Aceştia sunt pionierii ce au folosit cu îndemânare comunicarea non-verbală, pe atunci
singura metodă disponibilă a ecranului.

2.4 Prezenţa personală

Imaginea unei persoane constituie o compoziţie proprie, în care trăsăturile oferite
de natură sunt prelucrate de coafură, machiaj şi costumaţie potrivit ideii despre
sine,culturii şi educaţiei. O investigaţie completă ar presupune citirea drumului
compoziţional şi examinarea fiecărui mijloc de expresie: desen, umbră, culoare, material.
În cadrul structurilor sociale s-a simţit nevoia grupării membrilor în categorii
distincte. Sexul, vârsta, rangul şi meseria au fost indicate prin semne exterioare. Nu e
nevoie decât de o scurtă incursiune în istorie pentru a trece în revistă principalele forme
de marcare a prezenţei personale. Între simbolurile geometrice tatuate pe fruntea vraciului
şi halatul alb al doctorului deosebirea e de standard cultural şi tehnic, dar nu de principii,
căci ambele stabilesc jaloanele unei semnalizări corecte şi eficace.
Uniforma militară inspiră respectul ordinii, al forţei stăpânite prin forme severe.
Uniforma civilă bărbătească prin excelenţă este costumul, obligatoriu pentru funcţiile
publice. Singura pată de culoare e cravata care formează un triunghi cu vârful în jos,
deplasând atenţia spre figură. În lupta pentru drepturi egale femeia a abordat la început
doar experimental ţinuta masculină (ca Marlen Dietrich în frac şi joben în anii ’20),
prelucrându-şi înfăţişarea între 1925-1927 până la tipul garçon (ilustrat în acei ani de
Greta Garbo).
Prin formă, culoare, textură părul face parte din semnalmentele oficiale alături de
înălţime sau culoarea ochilor. Asocierea cu forţa vitală este redată semnificativ de
legenda biblică a lui Samson. Renunţarea la personalitatea lumească cerută la intrarea în
anumite ordine calugăreşti obligă raderea capului (budişti) sau doar a creştetului
(catolici). Şi coafura este o marcă de statut. De-a lungul timpului ea a suferit mutaţii
importante. În costumul gotic din secolul al XV-lea părul doamnei era strâns în cornetul
cu văl pentru a dezgoli gâtul. Cel al regelui era tuns la nivelul urechilor din acelaşi motiv.
În secolul al XX-lea,revolta faţă de modul de viaţă al părinţilor i-a făcut pe tineri să-şi
schimbe frizura.Tocmai pentru a se deosebi de ei “beat-nicii” umblau cu părul lung,
ciufulit. În 1965 mişcarea hippie ia cu asalt adoleşcenţii. Părul lung împodobit cu
flori(flower power)a devenit proclamaţia şi simbolul generaţiei idealiste care îşi caută
fericirea altfel. Pentru bărbaţii secolului al XVII-lea ţinuta de gală era completată de
perucă. Către sfârşitul acestui secol ele au devenit monumentale, “leonine”, mult înălţate
deasupra frunţii şi acoperind umerii. Ultimele vestigii ale acestui tip de podoabă se
regăseşte astăzi la ţinuta judecătorilor britanici.
Barba şi mustaţa,masca şi ochelarii fac parte din arsenalul comunicării non-
verbale. Simbol al forţei şi asociată cu vârsta înaintată a înţelepciunii, barba a reprezentat
deseori rangul social şi politic. Ea a corespuns tendinţelor de spiritualizare a imaginii
credincioşilor din diferite religii: de la creştinismul primelor secole la mahomedanism.
Dacă masca a ajuns o raritate, ochelarii sunt dimpotrivă obiect de uz curent. În
Renaştere învăţaţii ca Sfântul Ieronim, reprezentat în picturi traducând Biblia în limba
latină ţineau în mână ochelarii, atribut al cărturarului. În secolele următoare, aceştia au
fost purtaţi în diverse moduri: doar strânşi pe nas (pince-nez), fixaţi pe o tijă lungă (către
sfârşitul secolului al XVII-lea-1900), cu mâner mai scurt (lornion), monoclu
(caracterizând ofiţerii şi diplomaţii din prima jumătate a secolului XX) sau cu braţe,ca
azi.
Pălăria a fost mereu o proclamaţie politică. Tricornul nobiliar sau bicornul lui
Napoleon contrastau intenţionat cu pălăria rotundă a burghezilor britanici şi americani.
Deosebirea de rang şi funcţie era dublată de o distincţie de gen. Jobenul sau melonul,
apanajul bărbaţilor, erau permise femeilor doar ca excepţie, la costumul de călărie.
La crearea libertăţii de mişcare contribuie şi încălţămintea. În vechime
comunicarea socială pornea de la utilizare. Stăpânii erau duşi cu lectica sau trăsura şi nu-
şi uzau încălţămintea ca oamenii de rând. Istoria vestimentaţiei cunoaşte şi exagerări:în
secolul al XV-lea, în moda de la curtea burgundă, vârful încălţărilor atingea 20-30
centimetri şi trebuia legat de gleznă pentru a permite mersul. Epoca nostră nu ar mai
accepta cu siguranţă o astfel de extravaganţă.
 Geanta plină cu obiecte mărunte funcţionează ca indice de statut:ţăranii au coş sau
traistă, funcţionarii-servietă, diplomat; gospodinele au punga sau plasa, elevii ghiozdanul.
Alte exemple de aceeaşi factură nu ar face decât să accentueze importanţa acestui tip de
comunicare, confirmând înţelepciunea antică: vestis verum reddit!

2.5 Limbajul timpului (chronomics)

Înlănţuirea complexă a mişcării astrelor a dat naştere în toate civilizaţiile
agropastorale unor sisteme de referinţă astronomică ce tind la indienii maya sau la
chinezi, la egipteni sau la romani, să ordoneze geometric trecerea anilor într-o reţea fixată
de poziţia spaţială a câtorva corpuri cereşti. Noţiunea de timp pe care o folosim frecvent
este una abstractă, creaţie a ştiinţei, iniţiată de fizica modernă de factură newtoniană.
Societăţile arhaice nu aveau noţiunea timpului ce se scurge liniar (anistorie), iar pentru
Antichitate şi Evul Mediu se vorbeşte de societăţi de tip fluctuant, în care era important
atât prezentul cât şi trecutul sau viitorul.
Timpul formal se referă la maniera în care o cultură defineşte acest concept. El
este împărţit în secunde, minute, ore, săptămâni, luni,a ni. “Informal time”6 are ca
principal conţinutcategoria expresiilor/adverbelor temporale (întotdeauna, imediat, de
îndată ce). Aici diferenţele culturale creează cele mai mari probleme. Modul în care o
societate percepe timpul permite încadrarea ei în categoria structurilor monocronice sau
policronice. Primele sunt ansambluri în care se alocă un anumit timp pentru o
activitate,urmând ca efortul comunitar să se centreze pe acea activitate. Acestea
funcţionează dupa principiul “fiecare lucru la timpul lui”; altele adoptă însă o repartiţie ce
face posibilă performarea mai multor acţiuni în acelaşi timp. Cel mai citat exemplu este
cel al societăţii americane unde “time is money” sfidează înţelepciunea populară
românească: “lucrul bun nu se face iute.”7
Timpul psihologic este dependent de importanţa pe care o acordăm prezentului,
trecutului şi viitorului. O orientare spre trecut ne transformă în persoane reticente,

6
Joseph De Vito,Human Communication,Harper&Row Publishers,1988,p.150
7
George Munteanu,Proverbe româneşti,Minerva,1984,p.180
conservatoare. Evenimentele au o descriere circulară, istoria se reia, înţelepciunea
străveche se poate aplica cu succes cotidianului. Focalizarea pe prezent degajă energii
latente. Forma extremă a fost întruchipată de hedonism. S-a remarcat că indivizii cu o
orientare spre viitor sunt mult mai optimişti. Simt că deţin controlul asupra propriilor
vieţi şi sunt capabili de sacrificii.
Statusul unei persoane poate influenţa modul nostru de raportare la timp. De câte
ori nu ne-am grăbit să ajungem “la fix” sau chiar mai devreme în situaţia susţinerii unui
examen sau interviu? Pe măsură ce acest status descreşte,întârzierea nu mai este drastic
sancţionată (de exemplu întârzierea la o întâlnire cu prietenii). Promptitudinea sau
indiferenţa cu care răspundem la scrisori, apeluri telefonice constituie mesaje non-verbale
ce conturează profilul personalităţii noastre. Adeseori în desfăşurarea anumitor activităţi
ne vedem obligaţi să ţinem seama de diviziunile temporale. Este nepoliticos să faci vizite
dimineaţa sau să dai telefoane după miezul nopţii.
Percepem timpul ca pe o resursă limitată, şi de aceea, modul în care alegem să îl
folosim comunică atitudinea nostră faţă de cel ce solicită o parte din această resursă.
Studiile sociologice au arătat că o relaţie de comunicare pozitivă se dezvoltă proporţional
cu frecvenţa interacţiunii (timpul petrecut împreună).