Sunteți pe pagina 1din 7

EMINESCU ŞI GÎNDIREA CONTEMPORANĂ

Centenarul morţii lui Eminescu a adus în dezbaterea criticii (a dreptei şi


adevăratei critici care, în ciuda ostracizărilor, a supravieţuit) cîteva probleme
esenţiale pentru înţelegerea adecvată a poetului şi gînditorului deopotrivă. Au fost
eludate, cu unele excepţii produse de incompetenţa crudă a călăilor culturii, două
„strategii" critice care, cu siguranţă, n-ar fi dus nicăieri în evaluarea textelor
eminesciene: atitudinea encomiastică, festivist-protocolară, care —cu o marcată recu-
zită de complezenţe „ideologice" — ar fi adaptat operei un context pe nedrept
adoptat; la extrema opusă, minimalizarea unor domenii ale creaţiei care, de facto,
sînt tot atît de valoroase ca şi cele incontestabil acceptate pînă acum, poziţie ce ar fi
fost mai degrabă o subversiune deschisă împotriva esenţei operei. Au apărut, aşadar,
studii care sînt într-adevăr fundamentale, indispensabile pentru aprehendarea
plurivalentei şi modernităţii gîndirii, nu numai poetice, eminesciene. E drept că unele
grile de lectură păstrează cu greu echilibrul interpretativ pentru a nu friza uneori
inadecvarea sau supralicitarea, într-o perioadă de imanentizare a ontologiei, iată că
se încearcă, nu pentru prima dată, o (alta) decodificare a metafizicii transcendente
poeziei eminesciene din perspectiva problematicii Fiinţei sau a „fiinţei" limbajului
poetic, cale complementară aceleia ce a cantonat atît de mult în concreteţea textului
eminescian. Există de-acum un eseu remarcabil care constituie un prag pentru
exegeza ulterioară: Eminescu şi abisul ontologic de Svetlana Paleologu—Matta
(tipărit în limba română la ed. „Nord", Aarhus, Danemarca), cercetătoare cunoscută
specialiştilor, lector de română — în ultimii douăzeci de ani — la Universitatea din
Ziirich, autoare, între altele, şi a unei teze despre Existence poetique de Bacovia.
Eminescu şi zona ascunsă a Fiinţei, aceasta pare să fie obsesia acestei cercetări
întruchipate dintr-o rară participare afectiv-cognitivă. „Am scris acest studiu — aflăm
din Cuvînt de încheiere — cu suferinţă şi întreruperi, în continuă duplicitate a
sentimentului — dusă de elaborarea unor presupuse « descoperiri» şi minată
totodată de caracterul iluzoriu, ba chiar absurd al unei atari încumetări..." Drumurile
Fiinţei colindate de Eminescu „sub raza gîndului etern", obsesiile „nemarginilor de
gîndire" sînt urmărite, în deloc absurde încumetări, în latenţele mitice ale
cuvintelor, în aura lor transcendentală care ne revelă un model existenţial al
gîndirii poetice.
Discursul critic din acest eseu începe — desigur, nu numaidecît cronologic
— cu situarea elementului metafizic în interiorul doctrinelor filosofice care au fost,
pentru gîndirea lui Eminescu, un al doilea „phisis". Nu este pentru prima dată cînd
poezia lui Eminescu e receptată prin grila existenţialului. Au mai fost avansate
ipoteze în acest sens de Edgar Papu (care, cum spune undeva, vede în poet un
exponent al „filosofiei existenţei", şi asta „doar în unele poezii"), G. Munteanu şi losif
Cheie-Pantea, iar un cercetător ca Th. Codreanu, care — dincolo de unele supralicitări
— ne-a dat un bun eseu despre Eminescu — Dialectica stilului, temperează un atare
avînt spunînd că „problema « existenţialismului » eminescian avânt la lettre este
înşelătoare", el respingînd faptul că poetul nostru naţional ar fi contactat acest „virus"
din filosofia lui Schopenhauer, chiar dacă gînditorul din Danzig a fost revedicat drept
ferment existenţialist pentru conştiinţa europeană modernă. Fără • să mediem
această falsă gîloeavă, vom spune doar că unele neînţelegeri provin, se pare, şi din
ignorarea unor delimitări: una este doctrina cu acest nume, pe care o regăsim —
dincolo de „moda" ei — ca metodă şi viziune la anumiţi gînditori, şi altceva reprezintă
semnificaţiile sau conotaţiile „existenţialiste" ale creaţiilor artistice care pot să fie —
cronologic vorbind — anterioare, contemporane sau posterioare curentului filosofic.
Aşa cum Eminescu nu aparţine romantismului, dar e romantic, tot aşa vom spune şi
despre existenţialism: nu a elaborat vreun „sistem" propriu acestei orientări filosofice
(după cum am văzut, ideea ca atare de sistem era repudiată de poet, elaborările lui
ţintind dincolo şi dincoace de orice sistem, adică: temeiul şi caracterul de sinteză), ci
gîndurile sale poetice converg cu unele sensuri şi semnificaţii încetăţenite de filosofii
exitenţialişti en titre. Chiar dacă sună paradoxal, iată concluzia: Eminescu nu
aparţine existenţialismului dar — în poezia sa — el este existenţialist.
Cercetarea S. Paleologu vrea să afle pe acel „multiplu în unu" care este
Eminescu, dincolo de orice „textualism totalitar", cum jucăuş-laconic se exprimă
N.Steinhardt în Cuvînt înainte, vizîndu-se totdeauna reacţiile sufletului, ale eului in-
tim eminescian, „dorul de absolut" al poetului. Eminescu este cel ce transmută poezia
eului într-una a spiritului, iar „biografia" naturii într-o realitate tot de ordin spiritual,
prin-tr-o percepţie fenomenologică aptă să transforme orice atinge în „este mai mult
decit este". Lucrurile sînt dezmărginite. Iar dragostea, la acelaş' Eminescu, este o
deschidere prin spirit către divin, o transcendenţă spre „celălalt" care generează, cum
remarcă eseista, miracolul restituirii fenomenologice, adică intuitive şi prereflexive, a
dragostei. Atingem în fapt, cu aceasta, cîteva elemente care formează structura
ontologiei poetice eminesciene: Natura (revelată prin forţa „poiein-ului" ei) Erosul,
Diferenţa ontologică, Căderea în sus, Tragicul, Situaţiile-limită, toate ordonate de o
conştiinţă exemplară. Ca orice mare poet, Eminescu gîndeste în existenţialii, ceea ce
înseamnă că exterioritatea poeziei lui e transgresată de un centru spiritual, de o
„muzică a gîndirii" (Vianu). In eseul despre care vorbim, aproprierea de Eiuinescu 83
face cu o evi dentă „migală microscopică", printr-o critică fenomenologică (dublată de
o circumspectă hermeneutică), aşa cum s-a conturat ea de la Husserl la Heidegger,
opera rămînînd, pentru S.Paleologu, un „miracol fără contigenţe, nedirijată de nici-o
situaţie, de nici o viaţă practică". E încercată judecarea operei— istoricitatea, sensul
şi valoarea ei — dincolo de „biograf isme, psihologisme şi diferite tehnici", fără să se
ignore însă definitv relaţia autor-operă. Biografismul se cere a fi depăşit prin
instituirea unei perspective filosofice, cu atit mai mult cu cît Eminescu, aparent
romantic — în momentul în care metafizica europeană depăşise speculaţia
hegeliană, care strămutase creştinismul în filosofic — a fost în fapt „primul şi unicul
care a realizat, în cadrul istoric al spaţiului românesc, dimensiunea ontologică". Dar
S.Paleologu nu are iluzia unui discurs autonom. Biografia e luată ca (pre)text. Nu sînt
îndepărtate acele puncte nodale pe care ni le dezvăluie o „arheologie" a biografiei lui
Eminescu, unde aflăm un fel de „răscruci" ale fiinţei limbajului: Mortua est!,
bunăoară, legată subteran de facticitatea unui eveniment, are, ca şi Memento mori,
un indubitabil statut ontologic: „aprehensiunea fiinţei dincolo de orice limită".
(Asemenea creaţii trădează experienţe-limită a căror trăire va marca inevitabil
destinul poetic eminescian, experienţa concretă a morţii devenind astfel un
„invariant" în orizontul creaţiei.) Onticul se converteşte în ontologic. Joncţiunea —
posibilă — dintre Eminescu şi Heidegger, sesizată cu timp în urmă şi de Romul
Munteanu, izvorăşte îndeosebi din faptul că, pentru amîndoi, „gindirea ţine de fiinţă,
gîndirea este gîndirea fiinţei" (ultimul termen apare de cele mai multe ori ortografiat
cu majusculă), dar şi datorită afinităţilor cu genul grec comune amîndurora. Iar întîl-
nirea cu Ed. von Hartmann şi Schopenhauer — mai decisivă, crede, autoarea, decît cu
„Deducţia transcendentală" a lui Kant (ipoteză, desigur, discutabilă) — ar fi fost
esenţială pentru Eminescu: într-o Europă în plină reevaluare a valorilor (proclamată
prin Gott ist tot de Nietzsche), el a „suprapus acestei « c!6ture » (îngrădiri) a
metafizicii cultura folclorică" a spiritului românesc, încercînd în acest fel, pentru
zona valahă, deficientă, precară şi lacunară, cu o accentuată „degradare a
categoriilor", un original proiect de „compensaţie normativa" printr-o constelaţie de
valori pe care o găsea în dacism şi dacizare. Un alt motiv, aici, care reclamă
instaurarea sensurilor filosofice ale operei poetice.
Ontologia poetică eminesciană este circumscrisă printr-un glissando al
excursului între moderni şi antici: Nietzsche, Pascal, Husserl, Heidegger, Max
Scheler, Bachelard, Merleau-Ponty, Blanchot, mai puţin Cassirer, Levinas şi
Foucault, apoi, mitozofia, presocraticii şi Platon, dar la „banchet" participă deopo-
trivă şi Sf. Augustin, Hegel, Schopenhauer, P.Ricoeur, Ortega y Gasset şi alţii. Nu sînt
ignorate nici contribuţiile româneşti: Călinescu, St. Teodorescu, Vianu, Perpessicius,
Cioculescu, Z. D. Buşulenga, Mincu, Papu, E. Todoran, M.Zamfir, însă
S.Paleologu nu are deloc intenţia să facă din Eminescu un filosof de mărimea
autorului lui Sein und Zeii. Incitantele şi pertinentele sale analize, care fac proba unei
culturii filosofice elevate (altfel apropierea de Eminescu eşuează inevitabil), în
care, cum subliniam, semnele fenomenologice se conjugă cu profunzimea
interpretărilor hermeneutice, vor să ne revele intuiţiile poetice eminesciene cu forţă
de anticipare pentru ela-bo/ările sistematice şi sistemice ale unor filosofi
„profesionişti" de mai tîrziu. E detectată astfel la Eminescu o „precomprehen-siune a
conceptului care rămîne cel mai obscur şi cel mai inde-finisabil, acela al Fiinţei".
Ipoteza aceasta interpretativă ne-a bîntuit cu vreme în urmă şi pe noi, dar o întîlnim
semnalată şi în cîteva eseuri care au făcut hermeneutica unor nuclee semantice ale
poeziei eminesciene; nicăieri, însă, nu găsim o aplicare atît de fină şi
convingătoare ca în eseul S.Paleologu. Ne stăpîneşte, cu toate acestea, o nedumerire:
nu ştim dacă, pentru conceptul de Fiinţă (Das Sein), n-ar fi fost mai adecvat pentru
gindirea eminesciană să utilizăm pe cel pur românesc de Fire — întîlnit îndeajuns la
Eminescu însuşi — chiar dacă acesta e un concept oarecum limitativ (însăşi stăpîna
noastră, limba română, îngăduieşte, cum observa şi Noica, formularea „fiinţă şi fire",
cu toate că, semantic vorbind, termenul din urmă exprimă — pe româneşte — a fi
limitat, adică tocmai sensul intrinsec Fiinţei).
Aşa cum Heidegger a vorbit la un poet care 1-a pasionat — e vorba de Hebel
— de „reîntoarcerea acasă", S.Paleologu ne înfăţişează un Eminescu „întors" la
natură, iar limba care „transcrie" interferenţa regăsită este înrădăcinată în pămîntul
de acasă. Limba poetului e chiar limba poeziei care vine dinspre rădăcinile copacului
limbilor. O dată cu Eminescu începe credem să se piardă într-un fel, cel puţin la
nivelul receptării poetice a existentului, acea „naturaleţe a naturii" (die Naturlichkeit
der Natur) alungată de accentele civilizaţiei moderne. Undele nihilismului transpar
în intuiţiile poetului care proclamă un amurg şi prevesteşte o urgentă întoarcere la
natură: „Şi cum vin cu drum de fier / Toate cîntecele pier". Nihilismul— sugerează
Eminescu — este un oaspete nepoftit la uşa absenţei casei noastre. Cu atît mai mult
azi — cînd exacerbarea unor elemente ale civilizaţiei a atins limite incredibile — fiinţa
umană tinde către o „reîntoarcere acasă". Sîntem, cum s-ar spune, în aşteptarea
prietenului casei. Gînditorul şi poetul nu pot salva prea multe, ei nu pot oferi „soluţii"
pentru schimbări profunde şi imediate deoarece: „Toate-s praf... Lumea-i cum este ....
şi ca dînsa sîntem noi". Jeluind epigonii, Eminescu plînge pierderea naturaleţii
naturii. Poezia poate fi — cel mult — o propedeutică a reîntoarcerii la natură.
La Eminescu, natura este physis-ul grecesc, adică fiinţă, luminişul este un
fel de Lichtung heideggerian, iar fantasticul şi duplicitatea lui, dorul de ducă şi
depărtarea simţite în dragoste îi apar exegetei ca expresii ale Daseire-ului care, cum
spune autorul lui Sein und Zeit, „îndepărtaeză în mod esenţial" (Wesenhaft
entfernend) şi — la fel de esenţial — apropie, adică este Mitsein (a fi împreună). De
aici paradoxul şi drama dragostei.
Două teze kantiene subzistă în multe din comentariile S.Paleologu: intuiţia
a priori, care umple de sevă imaginarul poetului, şi unitatea sintetică a priori ce oferă
aceleiaşi imagi-naţii»o compactare osmotică a diversităţii în unitate. Reducţia la
esenţialitate, în erotica eminesciană, se întemeiază tot kantian pe un a priori afectiv
(se fac distincţii între erosul eminescian, cel hindus şi platonian, şi asta cu intenţia de
a desprinde ce este românesc de ceea ce este numai eminescian în poezia de dragoste
a lui Eminescu).
Printr-un apel la aspecte esenţiale ale teoriei limbajului şi a ambiguităţii
sale, se construieşte un discurs dens şi profund despre aşa-numita diferenţă
ontologică: distincţia heidegge-riană dintre Rede (limba) şi Gerede (vorbăria), prima
fiind aceea care — prin poezie — atinge esenţa, în gîndul lui Eminescu de la 18 ani:
„Numai poetul..." e văzută o intuiţie apropiată sacralităţii începuturilor, a locurilor
aurorale unde locuieşte poetul: în „ramurile gîndului", în „sfintele lunci". Dar aflăm la
Eminescu şi o diferenţă a identicului („Non idem est si duo dicunt idem") întocmai
cum în versurile lui Claudel: „Leş mots que l'emploie / Ce sont le mots de tous Ies
jours / et ce ne sont point Ies memes".
Studiul cel mai întins din Eminescu şi abisul ontologic e consacrat
Luceafărului, poemul fiind hermeneutizat sub semnul ontologic al „căderii în sus". În
labirintul acestei creaţii — un „miracol fără contingenţe" — se pătrunde nu prin uni-
tatea cuplului formă/fond ci cu ajutorul, mai întli, al fenomenologiei — via Kant,
Hegel — înţeleasă ca investigare a funcţiilor spiritului. Strategia poetologiei e
abandonată în favoarea alteia în care există ceva în plus. Procedeul utilizat este cel
al reducţiei fenomenologice înţeleasă ca dedublare, ca vedere pură care nu confundă
ci, dimpotrivă, distinge empiricul de transcendent. Contingenţele sînt de cele mai
multe ori provizoriu „suspendate", o atare „punere între paranteze" a lumii empirice
folosind la o mai fină distilare a esenţelor gîo-dirii eminescine. Metabolismul acestei
reducţii este, la S.Paleo-logu, accentuat specific: excursul ne „descoperă" drumuri nu-
mai de cercetătoare ştiute, căi pe care, dacă am merge fără Călăuză, am ajunge,
rătăcindu-ne, nu într-un ^dorit luminiş ci în desişul lipsei de claritate şi
determinaţii. Sînt utilizaţi îndeosebi Bachelard şi Jung, dar şi Pascal cu al său
Discours sur le passions de l’amour, M.Scheler care — pascalian — înţelege
dragostea ca o „kosmosvitale Einfiihrung". De la analiza epifaniei privirii, discursul
critic „înscenează", într-o creştere organică, sensurile avatarurilor şi esenţa
„personajului central". E pusă la lucru o întreagă arheologie a Fiinţei, în care
diferenţa ontologică apare fie la nivelul limbajului, fie in ambivalenţa fundamentală,
în tensiunea dintre sacru şi divin (raportul, extrem de subtil şi nuanţat, dintre
Eminescu şi divin/divinitate nu în acest poem trebuie căutat în primul rlnd, ci — pe
fondul nihilismului european declarat de Nietzsche — în Melancolie, Preot şi filosof,
Rugăciunea unui dac, Scrisoarea II). înălţarea astrului e o „cădere în sus" (ideea
este a lui Bachelard) şi ea exprimă „puterea noastră de «neantizare»". Pentru a
decodifica scenariul Luceafărului, sînt urmărite şi textele colaterale cu care poemul
comunică, o adevărată „diseminare" de sensuri şi idei care, după ce migrează prin
alte texte, se reîntorc şi se regăsesc în această capodoperă eminesciană. Apropierea
cea mai mare o face autoarea faţă de Platon şi Kant: ,,ln idealismul lui platonician şi
kantian, Eminescu a căutat totuşi o bază reală a esenţei umane şi acest fapt capital îl
apropie de Heidegger. Amîndoi au în comun transcendenţa în imanenţă prin
orizontul eschatologic ca deschidere la Fiinţă". Examinarea gîndirii poetice
eminesciene printr-o lentilă ontologică (marca „trustul" Heidegger & comp.)
conduce, iată, la o concluzie aparent paradoxală: viitorul poeziei româneşti vine din
trecut: îndeosebi de k .Eminescu, poet tragic al Fiinţei, cel ce rămîne în spaţiul
spiritualităţii româneşti un Prezent veşnic Viu.
Tot o validare a gîndirii eminesciene, de data aceasta de piscurile ştiinţei
contemporane, urmăreşte şi cercetarea din utlima perioadă a lui Solomon Marcus,
intelectual rasat, informat „la zi" cu mai tot ce se publică la noi şi aiurea, eseist
scrupulos şi cu o mare mobilitate a ghidului, spirit interdisciplinar, chiar dacă obsesia
dominantă este multipla relaţie dintre artă şi ştiinţă. Există într-una din cărţile
autorului — Invenţie şi descoperire — un întreg capitol consacrat lui Eminescu, unde
exegetul ne dezvăluie orizontul matematic şi semiotic al poetului, procesul acestor
două dimensiuni şi impactul lor asupra viziunii poetice (v. ,,Eminescu — Orizontul
matematic", p. 179—-221). Problematica semiotică, aşa curn apare ea în orizontul de
interes al lui Eminescu, este exprimată de diferite texte-cornentarii prezente în
manuscrise, dar preocuparea transpare limpede în aşa numitul „manuscris Murgu-
Eminescu", o „prelucrare" a unui text ce aparţinea celui ce a ţinut, în Moldova, primul
curs de filosofic în limba română.
Investigaţia lui S.Marcus nu apare pe un teren gol. încă din deceniul al III-
lea (v. Adevărul, 15 nov. 1928), într-un text intitulat Eminescu, sociolog-matematic,
un autor oa Em. C. Grigoraş focaliza atenţia criticii asupra unor rînduri din ins. 2275
B, după ce — cu cinci ani în urmă — un alt cercetător, N. Hoisescu, publicase un
articol consacrat spaţiului şi timpului in nuvela Sărmanul Dionis, făcînd apropierea
dintre Eminescu şi Einstein (v. Orizontul, 20 sept. 1923; informaţia o cităm după
M.Eminescu, Opere, VIII, Minerva, 1986). După observaţiile fulgurante aparţinînd
lui G. Călinescu şi G. Bogdan-Duică, întregistrăm descifrarea acestei dimensiuni a
operei eminesciene prin exegeza făcută manuscriselor de Aurel Avramescu, care, încă
din 1964, atrăgea atenţia asupra preocupărilor ştiinţifice existente în „Caietele
fiziografice" ale poetului (v. Luceafărul, nr. 12/1964 şi Ramuri, nr. 1/1964), caiete
care au fost analizate şi de prof. dr. doc. Lucius Săvescu (v. Tomis, nr. 8/1969), de
Octav Onicescu, care, stimulat paruă de strigătul disperat a lui Noica (în 1975 apărea
Eminescu sau gînduri despre omul deplin al culturii româneşti), examinează o serie
de componente ştiinţifice ale gîndirii eminesciene (v. Manuscriptum, nr. 4/1976). La
acestea se adaugă, în vremea din urmă, studiile de identificare a unor manuscrise
întreprinse de Renate Mohlenkamp şi Dan Petroveanu (v. M. Eminescu, Opere, VIII,
Minerva, 1986) şi excursul lui I. M. Ştefan: Eminescu şi universul ştiinţei. Prestaţia
lui S.Marcus (sînt investigate texte poetice şi din Fragmentarium) vine, aşadar, în
prelungirea unor ipoteze precedente. Plecînd de la scepticismul unor cercetători
vizavi de semnificaţia textelor ştiinţifice eminesciene, Marcus vizează nu vreun
pretins protocronism, nu „eventuala prioritate a lui Erninescu asupra unor rezultate
de matematică, fizică sau astronomie", ci el observă că poetul „sesiza sensul intuitiv al
unor fapte matematice esenţiale şi al unor concepte fundamentale, chiar dacă nu
dispune de cunoştiinţe tehnice dezvoltate". Nu ceea ce spun însemnările eminesciene
este obiectivul analizelor lui Marcus, ci semnificaţia pe care lectorul de azi o
„descoperă" în ele, convergenţa intuiţiilor poetului cu idei care s-au conturat în
ştiinţă abia în ultimul ev.
Paradoxul este că abia noi sîntem adevăraţii contemporani - cei culturali -
ai lui Eminescu. O primă ipoteză lansată de matematicianul-poetician este legată
de resemnificarea viziunii cosmogonice eminesciene în lumina noii teorii a super-
corzilor (v. p. 44—47), sensuri moderne fiind astfel atribuite, în orizontul semiotic
eminescian, semnului zero, absenţei, nimicului şi vidului. Exegetul nu pierde nici o
clipă din vedere faptul că, dacă vorbim de modernitatea viziunii, aceasta este, totuşi,
viziunea unui poet, iar elementele care o compun sînt intuiţii, într-un atare
raţionament, apropierea de ştiinţă nu trebuie să pară însă de tot întîmplătoare.
Gîndirea poetului este „deschisă", iar „aproximaţiile" sale făcute în limbaj poetic se
oferă unei lecturi „infinite". De aici convergenţa cu structurile ideatice ale timpului
nostru. Cele mai multe din intuiţiile matematice şi matematizante au fost generate de
năzuinţa găsirii unui „cifru" al Viului, de a —cum spune Marcus — „vizualiza unele
situaţii din viaţă cu ajutorul unor metafore matematice". Obsedat de natura
numărului iraţional, Eminescu încearcă descrierea unui izomorfism între şirul infinit
al aproximaţiilor sale raţionale succesive şi succesiunea fazelor ce formează „şirul"
experienţei noastre. El vrea să generalizeze, să treacă de la empiric la reflexiv pentru
a descoperi legea, regula de succesiune a diferitelor stări ale experienţei noastre.
Metafora matematică este căutată îndeosebi în algebră, iar tentativa de a-i conferi
acesteia statut meta-fizic şi de a încerca surprinderea umanului cu ajutorul unui atare
mecanism „exact" nu este nici inedită şi nici ultima. Preocuparea lui Eminescu pentru
matematică, obsesiva reluare a unor încercări care ne surprind prin spiritul ce
transgresează epoca au imprimat, se pare, şi o dimensiune specifică acelor fragmente
filosofice elaborate (un pertinent cercetător al operei filosofice eminesciene vorbea,
cum au văzut, de o formă de „idealism matematic"). Peste tot, Eminescu încearcă să
„descopere" ecuaţii. Diversitatea existentului şi a posibilului e îndreptată oarecum să
intre în albia construcţiei matematice numită ecuaţie: „Toate sînt o ecuaţiune",
termenul din urrnă, observa Marcus, avînd o întrebuinţare nu atît de strict ştiinţifică
deoarece el poate să însemne şi „consecinţă". De aici cantonarea într-un determinism
cauzal dar şi conturarea unei viziuni holografice. Ecuaţia devine, iată, o formă de
„decantare a esenţelor" pe de o parte, dar şi o strategie metonimică de a „reprezenta
întreaga matematică" (s.n., I.D.). ea fiind, in fond, modelul matematic preconizat de
poet pentru întreaga cunoaştere umană. Prin urmare, Eminescu vede în matematică
un fel de limbă universală şi o mare disponibilitate ludică îl face să potenţeze în fel şi
chip nenumărate ipostaze ale unei alchimii combinatorioe pe care o dezvăluie
matematica. De aici detectarea unor zone de interferenţă cu alte discipline ca logica şi
psihologia (alături de legăturile matematicii eu fizica şi mecanica), de aici marele
interes arătat calcului probabilităţilor sau alte frămîntori care au prins contur în
teoria matematică a jocurilor de strategie, abia în perioada postbelică.
Cum spuneam, S.Marcus nu doreşte să atribuie calificativul de om de
ştiinţă lui Eminescu (a fost un poet-gînditor cu o excelentă instrucţie ştiinţifica, dar
nu numai atît), ci să surprindă unele intuiţii poetice care indică u forţă de gîndire
extrem de penetrantă în timp şi—apoi — să urmărească rnodul foarte rafinat prin
care unele stări lirico-metafizice sînt convertite în idei matematice, şi invers.
Intuiţiile, oricît de surprinzător -profunde ar fi, rămîn doar intuiţii de vreme ce nu
sînt încapsulate îri teorii ştiinţifice pe măsură, validate într-un fel sau altul de
practică. (.') intuiţie, spune şi Marcus, poate sesiza sub formă izolată ceea ce ulterior
va deveni o verigă în procesul complex al unei teorii ştiinţifice, dar această
„întîmplare" nu conferă acelei intuiţii o „semnificaţie anticipatoare faţă de teoria
respectivă" (s n., I.D.). Tocmai de aceea, formulări ca „Eminescu — precursor al lui
Einstein" sau „între Kant şi Einstein, Eminescu este o punte de legătură" (care nu
aparţin lui Marcus) sînt, indiscutabil, cu toate bunele lor intenţii, supralicitări
uepermise, cărări pe care ajungem nicăieri sau, dacă d m? undeva, ele ne poartă nu
spre ,,luminiş", ui către un desiş al inadeovării şi erorii. Eminescu se cuvine - — aşa
cum procedează şi "S.Marcus •— recitit cu informaţia zilei de azi, căci numai aşa vom
putea, bunăoară, sesiza in cosmogonia di a Scrisoarea I că viziunea poetului asupra
lumii este dominată de crea ce epoca noastră numeşte principiu- holografic.
Demersul încercat du Marcus vrea in fapt să circumscriu întregii creaţii eminesciene
o structură holografică, o astfel de viziune — holografică şi sistemică — dominînd
caietele –manuscrise. Ce este de fapt holografia? Trecind din fizică in biologie, după
care a fost extrapolată la nivelul întregului univers, ea reprezintă acea „filosofie
conform c.ăreia individualul poate recupera generalul iar localul poate da seama
despre global, partea poate recupera funcţiile întregului, poate da seama de structura
acestuia din urmă. Cu metafora „exactă" a lui Eminescu: Unul e în toţi, tot astfel
precum una e în toate". Ne apar astfel intr-o altă lumină raportul dintre potenţial şi
actual, temporal itat ea şi viziunea spaţio-temporală (acel prezent continuu sau viu),
haosul eminescian (ca un nou tip de ordine), distincţi» structura —substanţă şi altele.
Cîtă matematică ştia Eminescu?- iată o interogaţie care stăpîneşte
deopotrivă pe oricare cititor al poetului şi gînditorului. Intre mărturiile celor care l-au
cunoscut îndeaproape şi judecata primului său mare exeget pluteşte o discrepanţă
care nu lămureşte deloc chestiunea. Să ascult am insă diagnosticul pus de un
specialist in matematici, enunţat -- se putea altfel ? — a rebours cu opinia prea severă
şi oarecum de suprafaţă a lui Călinescu: „Exeiciţiile din caiete au. de cele mai multe
ori, o semnificaţie coaotativă. nu constituie calcule matematice propriu-zise", iar:
„Referirile la marile idei şi concepte ale matematicii sînt corecte şi surprind esenţa
lor. dovedind capacitatea poetului de a intui, pe baza unei informaţii minime, sensul
si motivaţia unor concepte, delicate, raza lor de acţiune" (s.n. — l.D.). Pentru epoca
sa, exerciţiul matematic eminescian este, precizează acelaşi Marcus, ,,departe de a fi
elementar", căci erau idei ce abia apăruseră în ştiinţa vremii şi care nici universitatea
nu le cunoştea. ,,Ce cunoştinţe tehnice de matematică avea poetul, nu putem şti".
Este însă indiscutabil că el avea o ..autentică gindire matematică", fiind atras de idei
şi concepte generale pe care puterea sa de abstracţie şi ca pacitatea de a dezvolta
raţionamente deductive le „prelucra". Folosind sensurile încifrate de tot mai mult
confirmata viziune holografică şi întrebîndu-ne ce este astăzi poetul nostru naţional şi
universal, vom răspunde, o dată cu S.Marcus, că el este „partea care recuperează
întregul, clipa care controlează eternitatea, locul care rezumă universul". Dacă
Eminescu a avut nevoie de ştiinţă pentru a-şi dezvolta spiritul, cultura noastră — cum
am mai spus-o şi nu încetăm a o repeta—are etern nevoie de El pentru a exista şi
pentru a le desăvîrşi.