1 CONSIDERAŢII GENERALE

1.1. Noţiune

După cum am văzut, una dintre împrejurările producătoare de

efecte juridice independent de voinţa omului, este curgerea timpului. În
dreptul civil, curgerea timpului poate să producă efecte contrare, în funcţie
de domeniul şi circumstanţele în care se realizează:
• ea poate produce un efect achizitiv (când duce la dobândirea de
drepturi) sau
• un efect extinctiv (când duce la stingerea unor drepturi).
În prima ipoteză, avem de a face cu prescripţia achizitivă sau
uzucapiunea, prin care posesorul unui bun imobil poate să dobândească
după trecerea unui interval îndelungat de timp dreptul de proprietate asupra
bunului respectiv.
În cea de a doua ipoteză dreptul la acţiune se poate stinge ca urmare
a neexercitării lui un anumit interval de timp de către titular.
Definim prescripţia extinctivă ca fiind modalitatea de stingere a
dreptului la acţiune în sens material ca urmare a neexercitării lui în
termenul prevăzut de lege.

Spre exemplu, dacă X (creditor) i-a împrumutat lui Y (debitor) o
anumită sumă de bani, el va putea pretinde restituirea acelei sume
începând cu data la care împrumutul a ajuns la scadenţă şi până la
sfârşitul termenului de prescripţie extinctivă. După ce a luat sfârşit
acest termen (care este de trei ani în exemplul nostru), creditorul nu
va mai putea apela la forţa de constrângere a statului pentru a-l sili
pe debitor să-i restituie datoria. Cu alte cuvinte, creditorul nu va
mai putea obţine o hotărâre judecătorească prin care să se dispună
executarea silită a debitorului.
 Observăm că prescripţia extinctivă stinge dreptul material la
acţiune al creditorului. Trebuie însă făcută distincţia între mai multe
noţiuni învecinate:
- dreptul procesual la acţiune este posibilitatea de a intenta o
acţiune în faţa instanţelor judecătoreşti. Acesta este
imprescriptibil, în sensul că, asemeni oricărui cetăţean,
creditorul are posibilitatea oricând să se adreseze instanţelor
judecătoreşti cu o acţiune;
- dreptul la acţiune în sens material reprezintă posibilitatea
creditorului – reclamant de a obţine câştig de cauză în acţiunea
introdusă. Acest drept este prescriptibil, în sensul că dacă
acţiunea este introdusă după expirarea termenului de prescripţie
extinctivă, ea va fi respinsă de către instanţă ca prescrisă, fără a
se mai trece la judecarea ei pe fond.
Aşadar, dreptul la acţiune în sens procesual nu trebuie confundat cu
dreptul la acţiune în sens material. Primul reprezintă posibilitatea
reclamantului de a sesiza instanţa de judecată, într-o situaţie concretă
pentru apărarea unui drept subiectiv încălcat sau contestat, în timp ce cel de
al doilea reprezintă posibilitatea obţinerii hotărârii judecătoreşti în baza
căreia să se poată valorifica dreptul.
Dreptul la acţiune în sens procesual este nelimitat în timp. Ceea ce
se prescrie prin prescripţia extinctivă este numai dreptul la acţiune în sens
material, adică posibilitatea titularului dreptului subiectiv civil de a
valorifica dreptul său încălcat sau contestat de către un terţ;
- dreptul subiectiv reprezintă prerogativa titularului de a pretinde
subiectului pasiv să aibă o anumită conduită. Ca şi dreptul procesual, nici
acest drept nu se stinge, ci subzistă expirării termenului de prescripţie
extinctivă. Ca urmare, după cum am văzut atunci când ne-am ocupat de
clasificarea obligaţiilor în obligaţii perfecte şi obligaţii imperfecte
(naturale), dacă debitorul îşi execută totuşi, de bună voie, obligaţia, plata
este considerată valabilă. Dreptul subiectiv nu a încetat, doar că şi-a pierdut
latura sancţionatorie, adică posibilitatea titularului său de a-l constrânge pe
debitor să execute.
Prescripţia extinctivă trebuie delimitată de alte instituţii care, de
asemenea, presupun curgerea unui anumit interval de timp:
 • Prescripţia achizitivă
Într-adevăr, deşi ambele reprezintă sancţiuni de drept civil, efectul
pe care îl produc este opus: prescripţia achizitivă (uzucapiunea) conduce la
dobândirea unui drept, în timp ce prescripţia extinctivă conduce la
pierderea unui drept;
• Decăderea
Decăderea reprezintă acea sancţiune de drept civil ce constă în
stingerea dreptului subiectiv civil neexercitat în termenul prevăzut de lege.

Spre exemplu, în caz de ingratitudine din partea donatarului
(constând în “delicte, cruzimi şi injurii grave”, în formularea
Codului civil), donatorul are la dispoziţie un an pentru a revoca
donaţia. Dacă nu o face înlăuntrul termenului de decădere (care,
spre deosebire de termenele de prescripţie extinctivă, nu poate fi
nici suspendat, nici întrerupt), el nu o mai poate face; dreptul de
revocare a fost pierdut definitiv.
Observăm că prescripţia extinctivă stinge doar dreptul material la
acţiune, în timp ce decăderea stinge însuşi dreptul subiectiv;
• Termenul extinctiv
Termenul extinctiv este o modalitate a actului juridic, a cărei
împlinire conduce la stingerea dreptului subiectiv şi a obligaţiei corelative,
spre deosebire de prescripţia extinctivă care este reglementată prin lege şi
are ca efect doar stingerea dreptului material la acţiune.

1.2. Justificare

Ne putem pune întrebarea: pentru ce legiuitorul a optat pentru a

limita în timp dreptul creditorului de a-l constrânge (prin intermediul
instanţelor judecătoreşti) pe debitor să-şi execute obligaţia?
Reglementarea prescripţiei extinctive are mai multe justificări:
• mai întâi prescripţia extinctivă reprezintă o prezumţie a
îndeplinirii obligaţiei de către debitor. Dacă creditorul nu a
introdus acţiunea împotriva debitorului său până la capătul
termenului de prescripţie extinctivă, cel mai probabil motiv
 pentru care nu a făcut-o este acela că debitorul şi-a îndeplinit
deja obligaţia.
Prescripţia extinctivă dispensează debitorul care şi-a îndeplinit
obligaţia de sarcina de a păstra la nesfârşit chitanţa liberatorie, adică
dovada îndeplinirii obligaţiei. Ar fi, practic, imposibil să păstrăm proba
scrisă a îndeplinirii de către noi (şi de către toţi cei pe care i-am moştenit) a
tuturor obligaţiilor contractuale, sub pericolul de a fi acţionaţi în instanţă
de către creditori (sau de către urmaşii creditorilor)! Prescripţia extinctivă
este cea care pune punct acestei obligaţii, limitând în timp sarcina păstrării
chitanţelor;
• prescripţia extinctivă reprezintă şi o sancţiune îndreptată
împotriva creditorului neglijent, care nu se preocupă de
exerciţiul drepturilor sale. Pentru asigurarea securităţii
circuitului civil, a certitudinii raporturilor juridice, neexercitarea
înlăuntrul unui interval de timp a dreptului la acţiune este
sancţionată de lege prin pierderea acestui drept.
În circuitul civil, creditorul din cadrul unui raport juridic este (sau
poate deveni) debitor în alt raport juridic. A nu-şi valorifica creanţele poate
fi prejudiciabil pentru propriii lui creditori, astfel încât acţionarea rapidă, în
instanţă, a rău-platnicilor este în interesul tuturor subiectelor de drept, al
tuturor participanţilor la circuitul civil.

1.3. Reglementare

În prezent, prescripţia extinctivă cunoaşte în dreptul nostru o

reglementare generală, cuprinsă în Codul civil şi în Decretul nr.
167/1958, precum şi numeroase reglementări speciale, derogatorii. Ne
aflăm, prin aceasta, în perimetrul aplicării principiului de interpretare
“legea specială derogă de la legea generală”, în sensul că, dacă pentru
introducerea unei anumite acţiuni se prevede un termen special de
prescripţie, atunci acest termen trebuie aplicat, nu cel prevăzut în
reglementarea generală.
Deşi se are în vedere modificarea actelor normative care
guvernează prescripţia extinctivă, principiile funcţionării acesteia şi
mecanismele ei nu se vor schimba, astfel încât însuşirea lor va fi utilă,
indiferent de eventualele modificări legislative.
În sfârşit, trebuie arătat că în dreptul românesc, ca şi, în general, în
dreptul Europei continentale, prescripţia extinctivă este reglementată şi
analizată ca instituţie de drept substanţial (material), spre deosebire de
dreptul anglo-saxon, unde prescripţia este considerată o chestiune pur
procedurală.

1.4. Efecte

Efectul principal al prescripţiei extinctive îl constituie stingerea

dreptului material la acţiune. Alături de acesta, trebuie semnalate alte două
efecte, cu caracter subsidiar:
• o dată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal se
stinge şi dreptul la acţiune privind drepturile accesorii.

Spre exemplu, dacă pentru garantarea unei creanţe s-a constituit un
drept de ipotecă, neexercitarea înlăuntrul termenului de prescripţie
extinctivă a dreptului de creanţă va atrage stingerea posibilităţii de
executare a ipotecii. Dacă X (creditor) i-a împrumutat lui Y
(debitor) o sumă de bani şi a constituit un drept de ipotecă asupra
unui imobil aflat în proprietatea lui Y, dreptul de ipotecă va urma
soarta dreptului principal. Cu alte cuvinte, dacă la scadenţă Y nu
restituie suma datorată, X va avea la dispoziţie trei ani pentru a
pretinde executarea obligaţiei. Dacă Y nu execută, X va putea vinde
imobilul la licitaţie publică, acoperindu-şi din preţul obţinut
creanţa. Dar dacă X lasă să treacă cei trei ani fără a-şi valorifica
dreptul la acţiune, nu va mai putea valorifica nici ipoteca, deoarece
aceasta nu are o existenţă de sine-stătătoare, ci depinde de existenţa
dreptului principal.
• în cazul în care un debitor este obligat la prestaţii succesive, dreptul la
acţiune se raportează la fiecare astfel de prestaţie, indiferent de
izvorul obligaţiei.

Spre exemplu, dacă un locatar nu plăteşte chiria datorată în temeiul
contractului de locaţiune (de închiriere), locatorul va avea la
dispoziţie trei ani pentru a introduce acţiunea în instanţă, în vederea
valorificării creanţei. Pentru fiecare chirie neachitată începe să
curgă un nou termen de prescripţie extinctivă, astfel încât, dacă
presupunem că în contract s-a prevăzut obligativitatea plăţii lunare
a chiriei, şi timp de trei ani şi jumătate nu s-a plătit nimic, locatorul
va putea valorifica, prin apel la forţa de constrângere a statului,
chiria datorată de chiriaş începând cu luna a VII-a.