Sunteți pe pagina 1din 4

MAREA BRITANIE ÎN PERIOADA

INTERBELICĂ
(structuri politice)

Carecteristici generale:
- controlul statului asupra societăţii în timpul primului război mondial a deschis
apetitul societăţii britanice pentru experimente economice şi sociale;
- poate că diferenţele de clasă nu s-au accentuat, dar rolul şi importanţa social-
politică a proletariatului a crescut.
„Pur şi simplu aparţineau unei alte specii, una cu totul diferită de
cărbunari. Abis de netrecut, ruptură de nedescris. [...] Tu stai pe partea ta,
eu rămân pe a mea! O negare ciudată a pulsului comun al umanităţii. [...]
Minerii erau, oarecum, oamenii lui; dar el îi vedea mai degrabă ca
pe nişte unelte decât ca pe nişte oameni, părţi ale puţului mai degrabă
decât părţi ale vieţii, fenomene brute şi crude, mai degrabă decât fiinţe
omeneşti de o făptură cu el.” – D.H. Lawrence, Amantul doamnei
Chatterley, 1928
- principalele ramuri industriale ale economiei britanice (producţia de textile,
extracţia de cărbune şi construcţiile navale) au intrat în criză;
- criza economică şi şomajul au caracterizat perioada interbelică, în Marea
Britanie.

Periodizare:
- 1918-1924: criza postbelică;
- 1924-1937: „the Baldwin age”.

Instituţii politice:
- sistemul politic nu se modifică radical în această perioadă, ci doar evoluează
spre democratizare;
- în 1918 a fost adoptat Representation of People Act, care a generalizat dreptul
de vot la bărbaţii peste 21 de ani şi l-a acordat femeilor peste 30, desfiinţând
privilegiile electorale legate de proprietate. Aceste măsuri au dus la o triplare a bazei
electorale;
- puterea politică aparţinea parlamentului bicameral, în care numai Camera
Comunelor deţinea capacitatea decizională, şi de cabinetului condus de primul
ministru;
- primul ministru era numit de rege, din rândul majorităţii rezultate în urma
alegerilor parlamentare;
- monarhul avea funcţii exclusiv de reprezentare şi nicio capacitate de decizie
politică.

Viaţa politică:
- regi ai Marii Britanii: George al V-lea (1910-1936), Eduard al VIII-lea
(1936), George al VI-lea (1936-1952). Monarhia a trecut printr-o criză constituţională
acută în cursul scurtei domnii a regelui Eduard al VIII-lea, când acesta şi-a exprimat
intenţia de a se căsători cu Wallis Simpson, americană divorţată, fapt ce contravenea
principiilor religiei anglicane, al cărei şef de drept era suveranul britanic. Îngrijoraţi
de eventuala scădere a prestigiului coroanei, dar în ciuda simpatiei publice de care se
bucura proiectul căsătoriei, primul ministru Stanley Baldwin şi şefii dominioanelor

1
(Canada, Australia, Noua Zeelandă, Africa de Sud) l-au obligat să abdice în favoarea
fratelui său, viitorul George al VI-lea, tatăl reginei Elisabeta a II-a.
- alegeri şi guverne:
- coaliţia condusă de David Lloyd George a câştigat alegerile din
decembrie 1918. Era formată din liberalii dizidenţi şi din conservatori, dar dominată
de conservatori (coaliţia de guvernământ avea aproape 500 de mandate din cele peste
700 ale Camerei Comunelor). Laburiştii aveau sub 10%. Se afirmă însă Sinn Fein,
mişcare politică ce susţinea independenţa Irlandei;
- coaliţia conservator-liberală s-a destrămat din cauza refuzului primilor
de a susţine politica de autonomie dusă de primul ministru în Irlanda. Conservatorii au
câştigat alegerile din noiembrie 1922, iar Bonar Law a fost numit şef al guvernului.
Din motive de sănătate, acesta a fost înlocuit cu Stanley Baldwin în mai 1923.
Confruntat cu grave probleme economice şi sociale, Baldwin decidea renunţarea la
politica tradiţională de liber-schimb economic. Dată fiind importanţa măsurii
proiectate, conservatorii au hotărât necesitatea unei noi consultări electorale;
- Partidul Conservator a pierdut alegerile din decembrie 1923, iar o
coaliţie laburist-liberală s-a format, în ianuarie 1924 James Ramsay MacDonald
(laburist) fiind numit prim-ministru. Pentru a-şi stabiliza puterea organizează noi
alegeri;
- Partidul Laburist şi coaliţia cu liberalii au pierdut alegerile din
octombrie 1924, iar conservatorii lui Stanley Baldwin reveneau la putere;
- pe fondul marii crize economice mondiale, conservatorii au pierdut
alegerile din mai 1929, iar laburiştii conduşi de Ramsay MacDonald au preluat
puterea. Dificultăţile economice adâncindu-se, cabinetul laburist ar fi trebuit să reducă
bugetul cheltuielilor publice (mai ales ajutorul de şomaj). În aceste condiţii, laburiştii
au dorit să părăsească puterea, însă primul ministru Ramsay MacDonald a format un
nou cabinet („guvernul naţional”), în august 1931, cu sprijinul opoziţiei conservatoare
şi a laburiştilor dizidenţi („naţional-laburişti”);
- alegerile din octombrie 1931 au fost câştigate de conservatori, dar
Ramsay MacDonald a păstrat şefia guvernului. În iunie 1935, a fost înlocuit cu
liderul Partidului Conservator, Stanley Baldwin;
- în alegerile din noiembrie 1935, conservatorii au obţinut o nouă
victorie, Stanley Baldwin menţinându-se în fruntea guvernului. Ca urmare a crizei
dinastice din 1936, acesta a demisionat, iar conducerea executivului a fost preluată de
Arthur Neville Chamberlain. Din cauza izbucnirii celui de-al doilea război mondial,
următorul scrutin parlamentar a avut loc abia în 1945.
- funcţionarea instituţiilor politice:
- sistemul politic britanic s-a dovedit din nou foarte solid, în ciuda unei
evidente instabilităţi guvernamentale, cauzată de probleme sociale insolubile. Partidul
Laburist a adoptat reformismul drept soluţie politică prezentată electoratului,
abandonând idea de revoluţie, ceea ce l-a făcut acceptabil în ochii marelui public. S-a
instaurat o rotativă guvernamentală între stânga (laburişti) şi dreapta (conservatori),
liberalii fiind treptat înlăturaţi de pe scena politică. Cabinetele laburiste au fost
guverne de coaliţie şi s-au bazat pe majorităţi parlamentare fragile, semn că partidul
stângii nu avea încă puterea de organizare a dreptei conservatoare;
- extinderea corpului electoral a impus o şi mai accentuată atenţie a
oamenilor politici faţă de evoluţia opiniei publice, fapt ce a făcut ca guverne ce
dominau confortabil Camera Comunelor să ceară regelui dizolvarea legislativului
pentru ca, prin noi alegeri, să se asigure de legitimitatea populară. În două cazuri,
guvernele au pierdut aceste alegeri;

2
- începând din 1923, Stanley Baldwin s-a impus nu numai ca şef al
conservatorilor, dar şi ca cel mai influent om politic britanic, indiferent dacă se afla
sau nu la putere. Din acest motiv, perioada 1923-1937 se mai numeşte şi „the Baldwin
Era”.

Caracteristicile guvernărilor:
- guvernul condus de David Lloyd George (decembrie 1918 – octombrie
1922):
- problemele de politică externă (neînţelegerile cu Franţa privind Tratatul
de la Verssailes) au ocupat atenţia guvernării în detrimentul chestiunilor de ordin
intern: şomaj, standard de viaţă scăzut („poor housing”), separatismul irlandez,
reconstrucţia industrială;
- problema irlandeză: după terminarea primului război mondial s-a
încercat reintroducerea unei administraţii civile („Home Rule”), prin transferarea
puterii către Dominionul Irlandei; adepţii independenţei şi ai republicii au declanşat
lupte de gherilă; comitatele din nord s-au separat şi au format administraţia din Ulster,
care a optat pentru integrarea în Regatul Unit;
- şomajul a atins, în 1920-1925, aprox. 25%; guvernul a introdus
contribuţia de şomaj („unemployement insurance”);
- guvernul nu a putut să rezolve problema mineritului, exploatările
miniere continuând să fie administrate de stat, în ciuda pierderilor financiare
constante; problema s-a agravat în anii următori.
- guvernul conservator condus de Bonar Law (octombrie 1922 – mai 1923)
şi Stanley Baldwin (mai 1923 – ianuarie 1924):
- deşi au încercat să revină la tradiţionala stabilitate socio-economică
britanică, problemele au continuat: şomaj foarte ridicat, stagnare economică, creşterea
datoriei externe, necesitatea reducerii cheltuielilor publice;
- Baldwin a încercat să stimuleze reluarea producţiei industriale interne
prin renunţarea la liberul schimb, ceea ce ar fi antrenat însă creşterea preţurilor, fapt
ce l-a costat puterea.
- guvernul laburist al lui James Ramsay MacDonald (ianuarie 1924 –
noiembrie 1924):
- a fost pentru prima dată când Marea Britanie a avut un guvern condus de
un socialist; a abandonat retorica revoluţionară în favoarea uneia reformiste;
- a recunoscut U.R.S.S., fapt ce a dus la violente campanii de presă;
- a calculat greşit popularitatea sa şi a pierdut alegerile convocate spre a-şi
asigura o majoritate parlamentară confortabilă;
- guvernul conservator condus de Stanley Baldwin (noiembrie 1924 – iunie
1929):
- situaţia economică mondială s-a îmbunătăţit;
- şomajul s-a redus la aproximativ 10%;
- ocuparea şi apoi evacuarea Ruhrului de către armata franceză a provocat
revenirea mineritului german, ceea ce a dus la scăderea preţurilor; în mai 1926 a
izbucnit greva generală, care a durat în domeniul exploatărilor carbonifere până în
octombrie 1926; industria minieră s-a prăbuşit;
- ministrul sănătăţii, Neville Chamberlain, a generalizat sistemul de pensii
la toate categoriile defavorizate: văduve, orfani etc.;
- dreptul de vot acordat femeilor a coborât până la vârsta de 21 ani, practic
desfiinţând diferenţele faţă de drepturile bărbaţilor.

3
- guvernul laburist al lui James Ramsay MacDonald (iunie 1929 – august
1931):
- s-a confruntat cu agravarea crizei economice mondiale şi cu efectele sale
dramatice în Marea Britanie;
- rata şomajului a revenit la 25%;
- inflaţia galopantă, într-o ţară a cărei stabilitate monetară dăduse referinţa
mondială în domeniu timp de secole, a obligat guvernul să recurgă la reducerea
cheltuielilor publice, din care o parte consistentă o reprezenta ajutorul de şomaj.
- „guvernul naţional”, dominat de conservatori, al lui James Ramsay
MacDonald (august 1931 – iunie 1935):
- revenirea economiei s-a făcut simţită, iar şomajul a scăzut din nou la
10%;
- sub conducerea ministrului de finanţe Neville Chamberlain
(conservator), subsidiile sociale s-au redus, iar liberul schimb a fost abandonat.
- guvernul conservator al lui Stanley Baldwin (iunie 1935 – mai 1937):
- gestionează dificila criză dinastică din 1936.
- guvernul conservator al lui Arthur Neville Chamberlain (mai 1937 – mai
1940):
- guvernarea sa e dominată de problemele de politică externă, care
constituie un eşec („appeasement”) şi izbucnirea celui de-al doilea război mondial.

Bibliografie:
A Dictionary of British History, edited by John Cannon, Oxford University
Press, Oxford, 2004
Walter L. Arnstein, Britain Yesterday and Today: 1830 to the Present, D.C.
Heat, Lexington-Toronto, 1988
Robert W.D. Boyce, British Capitalism at the Crossroad, 1919-1932. A Study
in Politics, Economics and International Relations, Cambridge University Press,
Cambridge-London-New York, 1987
Alain Decaux, Abdicarea, Editura Vivaldi, Bucureşti, 1999
Bentley B. Gilbert, Britain since 1918, Harper & Row, New York-Evanston,
1968
Charles Lock Mowat, Britain between the Wars, 1914-1963, Methuen, London,
1968