Sunteți pe pagina 1din 43

Suport de curs la psihologia clinica

2.1 PSIHOLOGIE CLINICĂ ŞI MEDICALĂ


2.2 I. OBIECTUL ŞI RELAŢIILE PSIHOLOGIEI MEDICALE
2.3 II. NORMAL ŞI PATOLOGIC ÎN BIOLOGIE, MEDICINĂ ŞI VIAŢA PSIHICĂ
2.4 III. SĂNĂTATE ŞI BOALĂ, ADAPTARE ŞI STRES
2.5 IV. TRĂSĂTURI DE PERSONALITATE ÎN DETERMINAREA BOLILOR
2.6 V. VULNERABILITATE, EVENIMENT DE VIAŢĂ, CONFLICT ŞI CRIZĂ
2.7 VI. MECANISMELE DE APĂRARE
2.8 VII. ASPECTE ALE COMUNICĂRII CU PACIENTUL
2.9 VIII. MEDICINĂ PSIHOLOGICĂ ŞI PSIHOSOMATICĂ
2.10 IX. CONDIŢII PSIHOPATOLOGICE FRECVENTE CU EXPRIMARE CORPORALĂ
2.11 X. REPERE ÎN PSIHOSEXOLOGIE
2.12 XI. PSIHOLOGIA INTERVENŢIEI TERAPEUTICE
3 Cursuri
3.1 Efectul Placebo
3.2 Psihologia clinică şi medicală – sferă şi conţinut
3.3 Normal şi patologic în viaţa psihică
3.4 Stresul psihic
3.5 Timp şi boală
3.5.1 Timpul biologic
3.5.2 Heterocronia
3.5.3 Relaţia timp – somn
3.6 Trauma şi psihotraumatologia
3.7 Tulburările de personalitate
4 Bibliografie selectivă
5 Vezi şi…
6 Note

Psihologia clinică are două componente fundamentale. Prima componentă se referă la


investigarea mecanismelor psihologice implicate în (a) promovarea şi optimizarea sănătăţii şi
(b) prevenirea patologiei. A doua componentă se referă la investigarea mecanismelor
psihologice implicate în patologie.

Atunci când în abordarea clinică domină prima componentă, psihologia clinică se mai
numeşte şi psihologia sănătăţii. De asemenea, atunci când în cadrul celei de-a doua
componente vorbim despre patologie somatică, psihologia clinică se mai numeşte şi
psihologia sănătăţii clinice (clinical health psychology) sau într-o formulare mai veche şi mai
puţin utilizată astăzi în domeniul clinic, psihosomatică (în SUA acest domeniu este denumit şi
medicină comportamentală). Când vorbim despre patologie psihică, psihologia clinică se mai
numeşte şi psihopatologie sau, mai puţin utilizat astăzi, psihologie medicală (deşi uneori
termenul de psihologie medicală include şi aspectele de psihologia sănătăţii clinice). Aceste
dezvoltări ale psihologiei clinice în funcţie de obiectul studiat sunt astăzi demersuri specifice
şi independente.

Aşadar, în sens larg psihologia clinică se referă la investigarea mecanismelor psihologice


implicate în sănătate şi boală, iar în sens restrâns, la mecanismele psihologice implicate în
sănătatea şi patologia mentală (psihică) (aşa cum apare ea, spre exemplu, în Manualul de
Clasificare a Tulburărilor Mentale şi de Comportament: DSM). Indiferent de sens, se observă
că termenul „clinic” nu se referă la clinică, spital, medical etc., ci la o abordare individualizată
a subiectului uman cu referire la starea lui de sănătate şi boală. Prin urmare, psihologia clinică
nu este clinică pentru că se practică în clinică; ea poate fi practicată oriunde subiectul uman
este abordat individualizat cu referire la starea lui de sănătate şi boală.

În raport cu medicina, care vizează aspectul curativ şi profilactic al bolilor, psihologia clinică
îşi aduce aportul la reliefarea factorilor psihologici implicaţi în aceste aspecte. Aşadar,
medicina are o extensie mai largă decât psihologia clinică, aceasta din urmă referindu-se mai
ales la factorii psihologici implicaţi în aspectul curativ şi profilactic al bolilor, fără a se
condiţiona obligatoriu de analiza mecanismele biomedicale (deşi psihologia clinică este
orientată spre abordări interdisciplinare bio-psiho-sociale). În raport cu psihologia, psihologia
clinică este o ramură a acesteia, fiind fundamentată de dezvoltările teoretico-experimentale
care aparţin psihologiei. Trebui însă menţionat faptul că psihologia clinică nu este un receptor
pasiv care aplică descoperirile din cercetarea fundamentală din psihologie. Psihologia clinică
are propria cercetare fundamentală şi aplicată, impulsionând prin ea dezvoltarea unor metode
cu caracter general care au fost asimilate în psihologie dincolo de domeniul clinic. Spre
exemplu, constructul de „cogniţii iraţionale” a pătruns nu doar în tratatele de psihologie
generală dar şi în lucrările de psihologie educaţională (ex., educaţia raţional-emotivă şi
comportamentală), psihologia muncii (ex., eficienţă raţională), psihologie pastorală (consiliere
pastorală) etc.

Psihologul clinician îndeplineşte mai multe funcţii: (1) (psiho)diagnostic psihologic şi


evaluare clinică; vizează identificarea factorilor psihologici implicaţi în sănătate şi boală; (2)
intervenţie/asistenţă psihologică generală şi specifică, cea specifică, dobândită după programe
avansate de formare profesională, fiind exprimată în consiliere psihologică şi psihoterapie;
vizează controlul, la diverse niveluri de expertiză (generală versus specifică), factorilor
psihologici implicaţi în sănătate şi boală; (3) cercetare; vizează investigarea rolului factorilor
psihologici în sănătate şi boală; (4) educaţie şi formare; vizează implicarea celor deja formaţi
în acest domeniu atât în pregătirea noilor generaţii de profesionişti pentru de a deveni
psihologi clinicieni (ex., psihologi specialişti în psihologia clinică), consilieri psihologici (ex.,
psihologi specialişti în consiliere psihologică) şi psihoterapeuţi (ex., psihologi specialişti în
psihologie clinică) (formare iniţială) cât şi în dezvoltarea lor profesională (formare continuă).

Psihopatologia este o disciplină de graniţă, formată la intersecţia dintre psihologie (ca ramură
desprinsă iniţial din cunoaşterea filosofică) şi psihiatrie (ca ramură a medicinei) care este de
sine stătătoare, având un caracter autonom - nu poate fi redusă la nici una dintre cele două
ştiinţe, la confluenţa cărora a luat naştere şi nici nu poate fi asimilată în totalitate de către ele.
Are propriul obiect de studiu, obiective clar formulate şi precizate şi dispune de o
metodologie şi o deontologie specifice, proprii.

Dincolo de faptul că este o ştiinţă de graniţă, putem spune despre psihopatologie că este un
produs emergent al mai multor ştiinţe, deoarece ea îşi ia obiectul de studiu din psihiatrie,
metodele şi principiile din psihologie, iar viziunea primordială, de ansamblu asupra vieţii
psihice - în general, şi asupra suferinţei psihice - în particular, a fost preluată din filosofie
(aceasta fiind considerată prima ştiinţă care s-a interesat de conţinutul şi natura suferinţei
psihice).
PSIHOLOGIE CLINICĂ ŞI MEDICALĂ

Obiective: Cunoaşterea semnelor şi simptomelor principalelor boli psihice, a semnificaţiei


psihopatologice a diferitelor aspecte ale comunicării, relaţionării şi conduitei pacienţilor
psihiatrici, a principalelor elemente semiologice ale tabloului clinic al diferitelor boli,
abilitarea în vederea diagnosticării lor, a stăpânirii principalelor criterii şi elemente de
predicţie asupra evoluţiei şi prognosticului principalelor boli psihice.
OBIECTUL ŞI RELAŢIILE PSIHOLOGIEI MEDICALE

1. Psihologia medicală: definiţie, obiect, conţinut, interrelaţii

Psihologia medicală se referă la atitudinea faţă de bolnav şi boală, faţă de sistemele de


îngrijire a sănătăţii, atât ale individului bolnav, cât şi ale celui sănătos, acest lucru incluzând
logic şi atitudinea medicului şi celor ce lucrează în domeniul medical faţă de propria
profesiune.

Încercând să simplifice domeniul de definiţie, Huber W. (1992) defineşte psihologia clinică


arătând că este ramura psihologiei care are drept obiect problemele şi tulburările psihice ca şi
componenta psihică a tulburărilor somatice. Este deci studiul problemelor psihice care se
manifestă în conduitele normale şi patologice şi ale intervenţiei în aceste conduite. Această
definiţie îi permite autorului francez să refere psihologia medicală nu doar la cele trei domenii
deja clasice: situaţia de a fi bolnav, relaţia medic-pacient, psihologia profesiunii medicale, ci
să o extindă către psihologia sănătăţii şi psihologia comunitară. În ceea ce priveşte alegerea
între sintagmele “psihologie medicală” şi “psihologie clinică” credem că fără a fi similare,
cele două formulări acoperă un câmp asemănător de preocupări, psihologia clinică putând fi
considerată un subdomeniu al psihologiei medicale. Considerăm că despărţirea artificială
psihologie clinică – psihologie medicală nu poate fi făcută, psihologia medicală având drept
instrument de lucru metoda clinică. De asemenea, despărţirea psihologiei medicale de
psihologia medicinii ni se pare un demers inutil care ar crea artificial un domeniu care nu ar
avea unelte specifice.

2. Raportul psihologie medicală şi clinică – psihologie

Psihologia medicală se dezvoltă azi din întrepătrunderea cu alte domenii de cunoaştere şi


cercetare cum ar fi: psihopatologia, psihologia holistică şi antropologia, psihanaliza şi
psihologia dinamică, cronobiologia, etologia, sociologia, psihologia experimentală şi
neurofiziologia. Cu fiecare din aceste domenii psihologia medicală are legături biunivoce şi
face un schimb continuu de informaţii. Ea este legată de domeniul psihologiei generale prin
aspectele legate de comunicare, aspectele legate de psihologia dezvoltării, aspectele legate de
personalitate.

Psihologia medicală este legată de: Psihologia socială; Psihologia diferenţială; Psihologia
morală

Relaţii cu domeniul ştiinţelor medicale şi biologice:


Psihiatria
Psihoneurofiziologia
Psihofarmacologia
Psihopatologia
Psihosomatica
II. NORMAL ŞI PATOLOGIC ÎN BIOLOGIE, MEDICINĂ ŞI VIAŢA PSIHICĂ
Cuvântul normal provine din latinescul norma (unghi drept), adică ceea ce nu oscilează nici la
dreapta, nici la stânga, ceea ce se află chiar în mijloc. Normalul este deci un termen calificativ
implicând o valoare (Aş vrea să devin normal). Normalul este şi un termen descriptiv indicând
o medie (Aş vrea să fiu normal ca şi ceilalţi, ca toată lumea).

Dicţionarul de psihologie “LAROUSSE” precizează că normalitatea este o noţiune relativă,


variabilă de la un mediu socio-cultural la altul şi în plus face interesanta precizare că în
medicină există tendinţa de a se asimila omul normal individului perfect sănătos, individ care
la drept vorbind nu există (Sillamy N, 1995).

Patru perspective par să înglobeze majoritatea numeroaselor concepte clinice şi/sau teoretice
care se referă la normalitate, dar, deşi acestea sunt unice, au domenii de definiţie şi de
descriere, de fapt ele se completează una pe cealaltă şi numai sumarea lor poate da imaginea
cea mai apropiată de real: normalitatea ca sănătate, normalitatea ca valoare medie,
normalitatea ideală, normalitatea ca proces.

1. Normalitate şi sănătate

Prima perspectivă, cea a normalităţii ca sănătate este una tradiţională, cei mai mulţi medici şi
printre aceştia şi psihiatri echivalând normalitatea cu starea de sănătate căreia i se atribuie
caracterul unui fenomen universal. Dacă toate comportamentele ar fi înscrise pe o scală,
normalitatea ar trebui să cuprindă porţiunea majoritară dintr-un continuum, iar anormalitatea
să reprezinte mica porţiune rămasă.

Normalitatea, adică sănătatea, în cazul nostru cea mintală pare a fi o vastă sinteză, o rezultantă
complexă a unei mulţimi de parametri ai vieţii organice şi sociale, aflaţi în echilibru dinamic,
ce se proiectează pe modelul genetic al existenţei individuale, nealterat funcţional şi
morfologic, în istoria sa vitală. Manifestarea acestei stări de sănătate ar fi existenţa unei
judecăţi şi a unei viziuni realist-logice asupra lumii, dublate de existenţa unei discipline
psihologice şi sociale, pe fundalul bucuriei de a trăi şi al echilibrului introversie-extroversie.

2. Normalitatea ca valoare medie

Un mod obişnuit de a concepe normalitatea folosit în studiile normative de tratament se


bazează pe descrierea statistică a fenomenelor biologice, psihologice şi sociale conform
repartiţiei gaussiene a curbei în formă de clopot. Această abordare concepe porţiunea mediană
cea mai importantă ca dimensiune drept corespunzătoare normalului, iar ambele extreme, ca
deviante.

Conform acestei abordări un fenomen cu cât este mai frecvent, cu atât poate fi considerat mai
normal, iar cu cât este mai rar, mai îndepărtat de media statistică, cu atât apare ca fiind mai
anormal. Deşi acest tip de normă creează impresia că este foarte obiectiv, nu este suficient de
operant pentru medicină.

3. Normalitatea ca utopie

În această perspectivă se stabileşte o normă ideală (valorică) referitoare la un ideal de


normalitate atât din punct de vedere individual, cât şi comunitar. Acesta poate fi exemplificat
prin unele tipuri ideale pe care le descrie, le invocă şi le promovează o anumită cultură şi care
se exprimă în formulări normative, prescriptive.
Normalitatea ideală defineşte felul în care individul şi comunitatea consideră că persoana ar
trebui să fie. Desigur, normalitatea ideală nu este şi nici nu poate fi niciodată atinsă, efectiv cu
atât mai mult, cu cât ea variază mult în funcţie de contextul socio-cultural istoric şi geografic
(etnic, comunitar, statal, religios ş.a.).

4.Normalitatea ca proces

Este o a patra perspectivă asupra normalităţii care pune accentul pe faptul că un omportament
normal este o rezultantă finală a subsistemelor care interacţionează între ele. Ea operează cu
aşa-numita normă responsivă sau funcţională (Kolle K.) care reflectă măsura în care un
organism, o persoană, un subiect îşi împlineşte rolul funcţional pentru care există în economia
sistemului supradiacent din care face parte. Luând în considerare această definiţie,
schimbările temporale devin esenţiale pentru completa definiţie a normalităţii. Cu alte
cuvinte, normalitatea – ca proces – consideră esenţiale schimbările şi procesele mai mult
decât o definire transversală a normalităţii.
III. SĂNĂTATE ŞI BOALĂ, ADAPTARE ŞI STRES

Sănătatea umană poate fi considerată o stare înscrisă în perimetrul care defineşte normalitatea
existenţei individului semnificând menţinerea echilibrului structural al persoanei (în plan
corporal-biologic şi psihic-conştient) atât în perspectiva internă (a raportului reciproc al
subsistemelor în conformitate cu sinteza ansamblului, a conformităţii stărilor sistemului în
raport cu normele generale ale speciei, ale vârstei, ale sexului), cât şi în perspectiva externă, a
echilibrului adaptativ dintre individ şi mediul său ambiant concret.

Organizaţia Mondială a Sănătăţii definea starea de sănătate ca fiind: „o stare completă de bine
din punct de vedere psihic, mental şi social şi nu neapărat în absenţa durerii”. Această
definiţie este o recunoaştere a faptului că starea de sănătate este mai mult decât absenţa
durerii.

Este o stare de armonie, o stare-de-bine cu privire la evoluţia complexului biologic, psihologic


şi a dimensiunilor sociale ale comportamentului uman.

1. Anormalitate şi boală

Anormalitatea este o îndepărtare de normă al cărei sens pozitiv sau negativ rămâne indiferent
în ceea ce priveşte definirea în sine a zonei de definiţie. Sensul este important în perspectivă
calitativă.

Astfel, antropologic, în zona pozitivă se află persoanele excepţionale, geniile, care joacă un
rol creator în istoria omenirii, în instituirea progresului. Invers, patologia, boala, se referă la
îndepărtarea de normă în sens negativ, spre minus, spre deficit funcţional şi de performanţă,
spre dizarmonie, dezorganizare, destructurare. Delay J. şi Pichot P. consideră că anormalul
reprezintă o abatere calitativă şi funcţională de la valoarea şi semnificaţia generală a
modelului uman.

2. Conceptul de boală psihică

Pentru înţelegerea dinamicii raportului sănătate-boală, trebuie să apelăm la noţiunea de proces


patologic. În acest sens, boala reprezintă o formă de existenţă a materiei vii caracterizată prin
apariţia procesului ce implică tulburarea unităţii forţelor din organism (integritatea) şi a
organismului cu mediul (integrarea).

Boala umană se caracterizează, în general, prin perturbarea la diverse nivele şi din variate
incidente a structurilor funcţionale ale individului în perspectivă corporal-biologică sau
psihic-conştientă.

Perturbarea indusă de boală determină un minus şi o dizarmonie a ansamblului unitar al


persoanei, dificultăţi obiective şi subiective în prezenţa, adaptarea şi eficienţa în cadrul vieţii
sociale, dezadaptarea, involuţia, moartea nefirească (prin accident) ori evoluţia spre
constituirea defectualităţii sau deteriorării grave.

Boala psihică trebuie considerată ca interesând întreaga fiinţă umană în compexitatea ei


biologică, psihologică, axiologică şi socială. Apare deci evident, ca analiza normalităţii
psihice, a psihismului văzut cu un „multiplex”, să implice nu numai corelaţii biologice, ci şi
sociale, culturale, epistemologice şi dinamice.

3. Despre conceptul de adaptare

Prezentă la orice formă de psihism, adaptarea este implicată în toate tipurile de reacţii întâlnite
la om, după cum poate fi identificată chiar şi în secvenţele constitutive ale unor subsisteme
psihice ale personalităţii. În acest sens, este cazul să consemnăm opinia marelui psiholog J.
Piaget, pentru care legile fundamentale după care funcţionează psihicul uman sunt asimilarea
şi acomodarea, ambele cu evidente implicaţii adaptative. Pentru J.Piaget adaptarea este un
echilibru între asimilare şi acomodare, cu alte cuvinte un echilibru al schimburilor dintre
subiect şi obiecte.

Adaptarea este un patern comportamental pozitiv, care poate fi folosit la reducerea stresorilor
şi stresului asociat unei boli. Într-o scurtă perioadă de timp, conceptul va fi folosit ca un
important determinant al sănătăţii şi bolii comunităţilor umane şi profesionale şi, de
asemenea, se va vorbi despre managementul stresului şi reducerea stresului prin adaptare
eficientă.

În 1937, Selye H. introduce termenul de sindrom de adaptare în patologia generală, definindu-


l ca un ansamblu de reacţii prin care organismul răspunde la o acţiune agresivă – stres.

Pornind de la acest concept, organismul uman se află într-o relaţie simultană şi reciprocă cu
mediul exterior. Adaptarea, rezultanta acestei relaţii, depinde de fiecare dintre cei doi factori
participanţi, fiecare devenind un determinant şi un produs al relaţiei.

Comportamentul uman este un proces de adaptare dezvoltat, menţinut şi schimbat de aceste


relaţii simultane şi reciproce. Adaptarea este strâns relaţionată cu promovarea stării de
sănătate şi cu prevenirea tulburărilor (bolilor). În acord cu Pearlin şi Schooler (1978),
adaptarea ne protejează prin: a. eliminarea sau modificarea condiţiilor care creează probleme;
b. perceperea controlului semnificaţiei trăirilor într-o manieră prin care să se neutralizeze
caracterul ei problematic; c. păstrarea consecinţelor emoţionale ale problemelor în limite
controlabile.

Aceste funcţii prefigurează baze comportamentale pentru tratarea şi prevenirea tulburărilor şi


pentru promovarea sănătăţii.
4. Conceptul de stress

Introducerea conceptului de stres în câmpul medical a fost legată de lipsa resimţită în ultimele
patru decade, în practica şi teoria medicală a cadrului teoretic al relaţiei dintre sănătate, boală,
stil de viaţă şi pattern comportamental.

Folosirea conceptului de stres a furnizat medicinii o bază pentru a lega evenimentele


exterioare (ex.: stresorii) şi patternurile comportamentale cu condiţiile interne şi biochimice
asociate cu etiologia, factorii favorizanţi, declanşarea şi întreţinerea bolilor.

Conceptul de stres, introdus de Selye H. indica iniţial o acţiune de suprasolicitare exercitată


din exterior asupra organismului, care determina o reacţie de adaptare nespecifică a
organismului faţă de agresiunea care-i ameninţa integritatea.

Roger Guillemin, pornind de la această definiţie, formulează una dintre cele mai remarcabile
definiţii ale stresului: “Stare tradusă printr-un sindrom specific corespunzând tuturor
schimbărilor nespecifice induse astfel într-un sistem biologic”.

Selye H’. a privit stresul din punct de vedere fiziologic, în timp ce Spinoza considera că
“mintea şi corpul sunt unul şi acelaşi lucru”. Aproape orice stresor şi aproape orice reacţie de
stres implică atât componente fiziologice, cât şi psihologice (emoţionale). Conceptul a suferit
reconsiderări succesive în care a fost precizată mai clar noţiunea de agent agresor sau stresor
şi s-a făcut extensia către aşa-numitul stres psihic.

Cea mai largă definiţie a agenţilor de acest tip ni se pare cea dată de Fraisse P. (1967)
“totalitatea conflictelor personale sau sociale ale individului care nu îşi găsesc soluţia”.

Agenţii stresori capabili să declanşeze un stress psihic sunt de natură variată, nefiind
obligatorii numai stimulii psihici, din această cauză putându-se departaja două tipuri de agenţi
stresori:
cei ce sunt reprezentaţi prin cuvintele, ideile, procesele gândirii. Agenţii din această categorie
sunt caracterizaţi sub formă de situaţii psiho-traumatizante. În stresul psihic, principalii agenţi
stresori sunt reprezentaţi de cei cu conţinut noţional-ideativ, recepţionaţi de subiect ca
indicatori unor situaţii ameninţătoare actuale sau în perspectivă pentru indivizii agresionaţi.
cei senzoriali externi. Aceştia pot deveni agenţi stresori în două cazuri: atunci când se
bombardează scoarţa cerebrală timp îndelungat şi cu o intensitate crescută sau în cazul când
au o semnificaţie pentru subiect.
parametri de acţiune ai agenţilor stresori sunt reprezentaţi de durată în funcţie de atribute
precum noutatea şi bruscheţea cu care se acţionează.

Lucian Alexandrescu (2000) stabileşte o clasificare stresului realizată în funcţie de


următoarele criterii: magnitudinea absolută sau relativă a stresului; raportul său cu etapa de
viaţă a subiectului (ciclul vieţii, după Erikson, în termeni de concordant, neconcordant,
indiferent); nuanţele de expectabilitate – neexpectabilitate şi controlabilitate –
necontrolabilitate; răspândirea generală a stresorilor şi efectul lor asupra omului obişnuit.

Clasificarea este aplicabilă pentru orice stresori, la orice vârstă şi în conjuncţie cu orice sistem
de clasificare al bolilor psihice. Ea conţine opt grupe mari, notate A-H.
IV. TRĂSĂTURI DE PERSONALITATE ÎN DETERMINAREA BOLILOR
Şcoala românească de psihologie consideră personalitatea ca pe un macrosistem al
invarianţilor informaţionali şi operaţionali, exprimat constant prin conduită şi caracteristicile
subiectului (Popescu-Neveanu P.).

Noţiunea de personalitate capătă referiri la organizarea interioară, unitară şi individualizată a


însuşirilor psihologice, cognitive şi atitudinale ale individului, reprezentând sinteza
particularităţilor psiho-individuale în baza căreia ne manifestăm specific, deosebindune unul
de altul.

Tucicov-Bogdan A. descrie sub aspect structural dinamic şi acţional următoarele componente


psihice interne ale personalităţii: latura intelectuală (sistem de informaţie şi prelucrare
cognitivă, structuri cognitive şi operaţii intelectuale ale insului etc.); latura dinamic-energetică
(temperament, afectivitate, motivaţie); latura proiectivă (trebuinţe, tendinţe, dorinţe, aspiraţii,
scopuri, idealuri); latura efectorie sau instrumentală (deprinderi, priceperi, capacitate,
aptitudini); latura relaţională (trăsături de caracter şi interpersonale) şi constituţia fizică
biotipologică a individului.

1. Personalitatea şi ciclurile vieţii

O abordare a problemei personalităţii din perspectiva ciclurilor vieţii şi influenţei modelelor


sociale asupra capacităţilor de maturizare ale persoanei credem că este utilă nu doar în
înţelegerea modului în care personalitatea se dezvoltă, ci şi în înţelegerea patologiei şi zonei
de marginalitate psihopatologică, fie că este vorba de crize de dezvoltare, de tulburări de
personalitate sau de psihoze reactive.

Printre factorii de vulnerabilitate se poate număra şi tipul personalităţii; şi ne vom referi aici la
stadiile de dezvoltare ale personalităţii şi îndeosebi la modalităţile inadecvate de trăire a unor
experienţe de viaţă mai vechi sau mai noi, de adaptare la solicitările în permanentă schimbare
din mediul social, cu raportare la modul în care personalitatea a reuşit să-şi rezolve crizele
specifice fiecărei etape de dezvoltare, parcurse până la momentul analizei psihopatologiei
reactive survenite.

Necesitatea studierii acestei probleme derivă din convingerea existenţei unei corelaţii
semnificative între psihopatologia reactivă survenită în condiţiile transformărilor socio-
economice majore în care trăim şi etapele dezvoltării psihologice şi psihosociale în raport cu
ciclurile vieţii, şi anume în mod specific cu crizele din evoluţia ciclului vieţii din concepţia
epigenetică a lui Erikson E. ca şi din alte teorii ale ciclului vieţii.

Termenul de ciclu al vieţii, life cycle, s-a născut din necesitatea cercetătorilor de a reflecta
teoria dezvoltării. A vorbi de un ciclu general al vieţii înseamnă a întreprinde o călătorie de la
naştere până la moarte, esenţială pentru înţelegerea complexităţilor comportamentului uman;
infinit din punct de vedere cultural şi cu infinite variaţii individuale, ciclul vieţii are
întotdeauna aceleaşi secvenţe, demonstrând că există o ordine în cursul vieţii umane, în ciuda
faptului că viaţa fiecărei persoane este unică. Această secvenţă invariabilă apare într-o ordine
constantă în viaţa fiecăruia, chiar dacă nu toate etapele sunt complete şi acesta este principiul
fundamental al tuturor teoriilor privind ciclurile vieţii.

O a doua consideraţie generală este principiul epigenetic, descris pentru prima dată de Erikson
E. care susţine că fiecare etapă din ciclul vieţii este caracterizată de evenimente şi crize, care
trebuie să fie rezolvate în mod satisfăcător, pentru ca dezvoltarea să se realizeze într-o
manieră continuă şi lină. În eventualitatea unei nereuşite în rezolvarea crizei specifice unei
perioade de viaţă, modelul epigenetic susţine că toate etapele ulterioare de dezvoltare vor
reflecta acest eşec sub forma dezadaptării pe plan cognitiv, emoţional, social şi chiar fizic,
vulnerabilizând deci persoana.

Fiecare etapă de dezvoltare din ciclul vieţii are o caracteristică dominantă, un complex de
trăsături sau o criză specifică, ce o distinge atât de etapele anterioare, cât şi de cele ce o vor
urma. Apariţia conceptului de ciclu al vieţii se situează la sfârşitul secolului trecut, concepţia
actuală fiind determinată şi modulată de surse importante şi diferite. Variatele teorii ale
ciclului vieţii folosesc o terminologie diversă, neexistând un vocabular standard, dar utilizând
în general termini congruenţi: etapă, stadiu, eră, interval, epocă etc.

2. Etapele ciclului vieţii

Oamenii trec prin opt stagii de dezvoltare psihosocială. În fiecare stagiu există o criză şi o
dezvoltare unică. Dacă momentul crizei este depăşit cu succes, se dezvoltă în persoană o parte
pozitivă. Este posibil să te întorci şi să reconstruieşti un stagiu dacă acesta nu a fost finalizat
cu succes.

Cele opt etape au atât aspecte pozitive, cât şi negative, au crize emoţionale specifice şi sunt
influenţate de interacţiunea dintre factorii biologici şi factorii culturali şi sociali caracteristici
mediului în care trăieşte persoana. Fiecare etapă are două rezultate posibile, unul pozitiv sau
sănătos, şi unul negativ sau nesănătos. În împrejurări ideale, criza este rezolvată atunci când
persoana dobândeşte un nou nivel, superior, de funcţionare în finalul reuşit al unei etape
particulare de dezvoltare. În concepţia epigenetică, fiecare etapă are propriile caracteristici şi
trebuie trecută cu succes înainte ca să fie posibilă trecerea la următorul nivel.

Succesiunea etapelor nu se face automat, ci mai degrabă depinde atât de dezvoltarea


sistemului nervos central, cât şi de experienţa de viaţă. Există suficiente dovezi că un mediu
nefavorabil poate întârzia unele dintre etapele de dezvoltare; în orice caz un mediu
nefavorabil, stimulator, accelerează în mod particular progresul de-a lungul etapelor de
dezvoltare. Conceptul său despre nevoile de adaptare la etape specifice de vârstă oferă astfel
posibilitatea unei analize a comportamentului normal sau anormal, precum şi analiza
transversală a comportamentului de-a lungul vieţii. Astfel devine posibil să se stabilească
moduri specifice de adaptare.

Succesiunea etapelor este expusă pe scurt, după cum urmează, menţionându-se caracterul
dominant sau criza specifică de maturitate, care apare specific în timpul fiecărei etape: a)
etapa oral-senzorială: încredere/ neîncredere; b) etapa muscular-anală: autonomie/ ruşine şi
nesiguranţă; c) etapa locomotor-genitală: iniţiativă/ vinovăţie; d) stadiul de latenţă: hărnicie,
perseverenţă/ inferioritate; e) etapa pubertăţii şi adolescenţei: identitatea ego-ului/ confuzie de
rol; f) etapa tinereţii timpurii: intimitate/ izolare; g) etapa adultă propriu-zisă: (pro)creaţie/
stagnare; h) etapa maturităţii: integritatea ego-ului/ disperare.

Pentru Erikson E., dezvoltarea umană poate fi înţeleasă numai dacă se iau în considerare
forţele sociale care interacţionează cu persoana în creştere. Cele cinci stadii psihosociale ale
copilăriei: intimitate, creaţie şi integritate, care se extind dincolo de perioada adultului tânăr
până la bătrâneţe.
În ordine cronologică, sunt descrise următoarele etape:
perioada de nou-născut;
perioada micii copilării, când copilul începe să meargă;
perioada preşcolară;
perioada şcolară sau anii de mijloc;
adolescenţa timpurie, medie şi tardivă (bătrâneţea)

3. “Sensul personal al vieţii”

Această noţiune dezvoltată de Gustav Jung la începutul secolului al XIX-lea încearcă să dea
un înţeles dezvoltării individuale către autonomie şi împlinire. G. Jung susţine existenţa unui
conţinut obiectiv al psihicului, Sine, cu care Eul intră în relaţie în procesul de individuare.
Autoactualizarea conţinuturilor obiective ale Sinelui conduce la o identitate stabilă şi continuă
a Eului. Boala psihică ar întrerupe acest proces, l-ar bloca sau ar provoca regresie.

Fenomenul complex, numit de K. Jaspers Ichbewusstsein (conştiinţa identităţii personale),


trebuie considerat pe de o parte nucleul vieţii psihice normale şi, pe de altă parte, punctul de
plecare al tuturor fenomenelor psihopatologice.

K. Jaspers consideră conştiinţa egoului ca având patru subfuncţii:


Sentimentul conştiinţei activităţii. De fapt, conştiinţa egoului este mai întâi experimentată ca o
activitate originală noncomparabilă. Este percepţia de a fi o sursă de activitate originală care
se poate de asemenea manifesta fără vreun conţinut.
Conştiinţă a unităţii. Aceasta este rezumată în sintagma “Eu sunt acelaşi şi toate părţile mele
se află în conexiune între ele pentru a-mi determina sinele”. Cu alte cuvinte, în orice moment,
ştiu că sunt o persoană şi numai una.
Conştiinţa identităţii. Sintagma explicativă ar putea fi: “Eu sunt acelaşi, înainte şi după acest
moment”, deci nu sunt acelaşi numai într-un anumit moment, ci şi după ce timpul a mai
trecut. Cu alte cuvinte, ştiu mereu că apar schimbări în viaţa mea ce menţin un nucleu de
identitate specific, ce rămâne constant în timp. Aceasta se va întâmpla în faţa unor modificări
profunde ce implică reprezentări interne şi mai ales împotriva evidenţei diferenţelor din
aspectul corpului.
Evaluarea importanţei acestei funcţii se poate face luând în considerare modificările profunde
suportate de corpul nostru în timpul perioadei relativ scurte a adolescenţei. În timpul acestei
perioade, chiar dacă este una supărătoare, jenantă, dacă această funcţie lucrează normal,
putem fi capabili să ne menţinem un sens corect al identităţii.
Conştiinţa deţinerii de conţinuturi „personale” specifice conştiinţei. Cu alte cuvinte,
certitudinea internă că aceste conţinuturi ale conştiinţei mele sunt specifice şi diferite de cele
ale altora. Cu această subfuncţie, pot construi sentimentul că posed o personalitate specifică,
care menţine nucleul de stabilitate al conţinuturilor pe parcursul schimbărilor vieţii. Acest
nucleu mă face egal cu persoana ce eram în trecut şi diferit de „nucleul” altora.

5. Boală şi personalitate

Fundalul bolii psihice ca şi al normalului este personalitatea. Ea va fi cea care va da nota


particulară şi de diversitate fiecărui tablou clinic. De fapt, aceasta este şi marea dificultate, dar
pe de altă parte şi marea specificitate caracteristică psihiatriei. Cele două componente ale
cuplului patogenic, terenul şi agentul patogen se află în psihiatrie într-o relaţie de strânsă
întrepătrundere, alcătuind o ecuaţie ale cărei soluţii sunt infinite. Şi asta pentru că, spre
exemplu, dacă în reacţii agentul patogen (trauma psihică) va fi exterior terenului
(personalitatea), în dezvoltări el se va şi suprapune structural şi genetic peste aceasta (boala
aflându-şi cauza şi în însăşi dizarmonia personalităţii), iar în procese, intersecţia celor două
componente generatoare ale bolii conduce la transformarea tuturor elementelor originale ale
personalităţii.

Desigur că relaţia dintre cei doi factori amintiţi mai sus nu este o relaţie mecanică;
complexitatea retroacţiunilor, interdependenţelor, o face greu descriptibilă şi practic imposibil
de cunoscut în intimitatea ei.

Mai mult decât în oricare domeniu al medicinii, în psihiatrie, existenţa bolnavilor şi nu a


bolilor, este definitorie. Aceasta nu înseamnă, aşa cum au încercat unii să demonstreze, că
bolile nu există; şi cu atât mai puţin înseamnă ceea ce alţii susţin cu suverană suficienţă, că nu
asistăm decât la o boală unică. Semnificaţia celor arătate anterior se regăseşte în diversitatea
clinică a tulburărilor mintale, indiferent de intensitatea lor nevrotică, psihotică sau, şi de ce
nu, demenţială, care se transfigurează la nivel individual într-o caleidoscopică organizare.

5. Modalităţi de abordare a pacientului internat cu tulburare de personalitate

Pacienţii cu tulburări de personalitate sau comportamente regresive, deseori au crescute


anxietatea, furia, indignarea, o nevoie de a pedepsi sau un comportament evitant faţă de
personalul secţiei. Medicul şi psihologul clinician pot fi în situaţia de a reduce tensiunea prin
educarea personalului cu privire la diagnosticul pacientului şi asupra motivaţiei pe care o are
pentru reacţiile puternice afişate. Această abordare detensionează de obicei situaţia prin
scăderea afectelor negative în rândul personalului spitalului, şi ca urmare a acestei schimbări,
reducerea problemelor afective ale pacientului.

Atunci când apare un conflict între personalul medical şi pacient, este esenţial să se aibă în
vedere dacă plângerea pacientului este îndreptăţită. Dacă există probleme reale, atunci acestea
trebuie corectate. Pentru unii pacienţi cu tulburări de personalitate, în special indivizii
obsesiv-compulsivi, lucrul cu echipa în tratamentul acestora pentru a întări apărarea
intelectuală a pacientului poate ajuta foarte mult. Oferirea, pacienţilor cu tulburare de
personalitate de tip obsesiv-compulsiv, a cât mai mult control asupra tratamentului pe care îl
urmează sau a deciziilor asupra activităţilor zilnice, pot scădea anxietatea şi
revendicativitatea. Totuşi, mai frecvent, pacienţii cu tulburare de personalitate necesită limite,
structură şi un mediu limitat.

Controlul extensiv ajută pacientul regresat sau care funcţionează primitiv să păstreze controlul
intern. Amenajarea unui mediu limitat pentru pacient nu este punitivă, ci asigură o structură
de siguranţă pentru pacient. Pacienţii cu tulburare de personalitate borderline, histrionică,
antisocială, dependentă sau narcisistă sunt cel mai dispuşi la a avea o astfel de structură.

6. Personalitate şi adaptare

De-a lungul istoriei psihologiei, mulţi psihologi au arătat că trăsăturile de personalitate


constituie baza pentru modelarea şi adaptarea umană. Dintre trăsăturile de personalitate ei au
acordat cea mai mare atenţie următoarelor resurse de adaptare: – Eficacitatea (Bandura, 1977,
1982, 1988; Waltz şi ]]Gough]], 1984). – Rezistenţa (Kobasa, 1979, 1982). – Control (Rotter,
1966; Phares, 1979). – Competenţa (White, 1959).
V. VULNERABILITATE, EVENIMENT DE VIAŢĂ, CONFLICT ŞI CRIZĂ
1. Evenimentul de viaţă – o abordare contemporană

În ultimul deceniu sociologii au studiat determinanţii socioculturali ai sănătăţii mintale şi ai


bolii, factorii sociali în situaţia de căutare a ajutorului psihiatric, atitudini faţă de boala psihică
şi organizarea de îngrijire a sănătăţii mintale. În toate aceste domenii, studiul a fost posibil
numai prin formarea unui organism interdisciplinar, care a elaborat atât studii teoretice, cât şi
cercetare concretă, la aceasta aducându-şi contribuţia nu numai sociologi, dar şi psihiatri,
psihologi şi epidemiologi.

2. Natura evenimentului

Adolph Meyer deschide calea, publicând observaţiile sale medicale asupra acumulării
evenimentelor reprezentative. Ulterior a apărut o bogată literatură, în special în America, unde
behaviorismul a pregătit terenul pentru favorizarea explicaţiilor legate de mediu în
determinarea comportamentului.

Un eveniment este, într-un fel, orice experienţă de viaţă care necesită o adaptare sau duce la o
modificare importantă; este, cu alte cuvinte, o discontinuitate, o ruptură mai mult sau mai
puţin brutală, în cursul vieţii de fiecare zi. Un eveniment are, deci, un caracter de
„exterioritate” în raport cu persoana care trăieşte evenimentul, dar trebuie în acelaşi timp să
capete un sens în istoria individuală, pentru a dobândi caracterul de eveniment patogen.
Delimitarea exactă a evenimentului este esenţială dacă dorim să evaluăm contribuţia sa în
geneza bolilor psihice.

La început era vorba de sumarea tipurilor de evenimente întâlnite în viaţa recentă a pacienţilor
cu diverse afecţiuni psihice. Listele utilizate au ajuns rapid la 43, în versiunea originală a lui
Holmes şi Rahe, pentru a ajunge rapid la 102 în Psychiatric Epidemiology Research Interview
(Dohrenwen B şi colab., 1978).

Există şi variante adaptate pentru adolescenţi şi alte grupe speciale. Uneori, aceste liste de
evenimente au fost construite plecând de la biografia adulţilor de vârstă medie. Dar tinerii
adulţi, a căror viaţă e plină de schimbări, ating scoruri înalte.

3. Contextul evenimentului

Evenimentele joacă deci, indubitabil, un rol important în etiologia tulburărilor psihice. Dar
care este, oare, natura procesului care le permite să acţioneze asupra psihicului? Explicaţiile
sunt numeroase, fără să se excludă neapărat.

Cercetătorii sunt de acord că evenimentele pot slăbi stima de sine, întrucât persoana are ocazia
să ia cunoştinţă de limitele stăpânirii pe care o are asupra vieţii proprii, în special în caz de
eşec al strategiilor utilizate pentru a face faţă încercării respective (Kessler şi colab., 1985). O
maladie cronică gravă, precum leucemia sau o dezamăgire în dragoste, ne aduc aminte cât de
puţin stăpânim destinul. Scăderea autostimei este accentuată în împrejurările în care subiectul
crede că ar fi putut acţiona (de exemplu, un adolescent care încearcă să împiedice separarea
părinţilor). În cazul în care evenimentul are loc, în pofida expectaţiilor fireşti, pot apare
confuzie şi dezorientare (de exemplu, un logodnic rupe logodna, deşi căsătoria era anunţată;
un student cade la un examen considerat uşor etc.). Evenimentul provoacă, de asemenea, o
serie de neplăceri, a căror acumulare poate fi determinantă în afectarea sănătăţii mintale.
Efectele evenimentelor se pot face simţite la nivelul sistemului imunitar şi să provoace
fatigabilitate sau probleme somatice, care mai devreme sau mai târziu, vor duce la stări
depresive.

Thoits (1983) face o excelentă sinteză a dimensiunii evenimentelor care au efecte specifice
asupra stării sănătăţii fizice şi mintale. În primul rând, contrar celor postulate în prima fază a
cercetărilor, cantitatea de schimbări provocate este mai puţin determinantă în comparaţie cu
faptul că schimbările nu sunt dorite.

Din multitudinea de lucrări care au tratat această problemă reiese că indezirabilitatea


evenimentelor este elementul determinant în ceea ce priveşte sănătatea mintală, indiferent de
tipurile de indici utilizaţi, de diagnosticele tradiţionale de depresie, schizofrenie, indiferent de
suferinţa sau de comportamentele psihopatologice.

A doua dimensiune este sentimentul de control al evenimentului. Se ştie, de exemplu, că


numeroasele cercetări clinice şi de laborator ce se bazează pe noţiunea de neajutorare
dobândită au ajuns la concluzia că absenţa sentimentului de stăpânire a evenimentului era
determinantă în dezvoltarea tulburărilor de tip depresiv.

Anticipaţia este o altă dimensiune importantă. Literatura demonstrează că modificările


anticipate, ciclice, precum căsătoria, menopauza, pensionarea, au mai puţine consecinţe
asupra sănătăţii mintale decât schimbările nenormative, neprevăzute, cum sunt divorţul, boala,
şomajul etc.

4. Constrângerile – rolul şi natura lor

Cadrul prea restrâns al analizei evenimentelor poate lăsa să se creadă că sănătatea mintală ar fi
legată de accidente separate ale vieţii şi că ar fi vorba de un joc al posibilităţilor în care cel
mai norocos câştigă. Conceptul constrângerii rolului lansat de Pearlin (1983) este conceput ca
o invitaţie de a lua mai puţin în consideraţie modificarea în sine provocată de eveniment, cât
mai ales efectul uzurii capacităţii de a îndeplini obligaţiile şi rolurile în viaţă.

De ce au rolurile o astfel de importanţă? În primul rând datorită investirii afective. Interesul în


ceea ce priveşte noţiunea de rol constă, de asemenea, în a vedea în ce măsură comportamentul
individului este legat de macro-structurile organizatorice ale societăţii, precum şi de a înţelege
în ce măsură evenimentul afectează nu doar individul, ci contextul social în care se înscrie.
Conceptul de constrângere a rolului (role strain) este definit deci prin „dificultăţile,
înfruntările, conflictele şi celelalte probleme de aceeaşi natură, pe care oamenii le traversează
în timp, atunci când se angajează în rolurile sociale ale vieţii” (Pearlin, 1983). Există mai
multe tipuri de constrângere a rolului:
Constrângerile datoriei
Conflicte interpersonale
Multiplicitatea rolurilor şi conflictele interpersonale
Înţepenirea în rol
Schimbarea rolurilor
Restructurarea rolurilor

5. Vulnerabilitate şi agenţi declanşatori

M. Lăzărescu afirmă că vulnerabilitatea este un concept modern care tinde să ia locul


conceptului greu comprehensibil de determinism endogen. Factorul de vulnerabilitate este nici
mai mult nici mai puţin, un catalizator care amplifică efectul unui agent declanşator, fie el
eveniment major sau dificultate de viaţă serioasă şi care nu este eficace decât în legătură cu
aceştia. Revenirea conceptului de teren în medicina contemporană a făcut mai
comprehensibilă determinarea unor episoade psihopatologice în condiţiile unor noxe
deosebite. În psihiatrie „terenul” este ansamblul bio-psiho-social de caracteristici ale
persoanei la un moment dat aşa cum este el configurat de întreaga biografie anterioară. Aşa
cum există persoane vulnerabile la stresori psihosociali există şi un număr de indivizi a căror
rezistenţă excepţională le face non-vulnerabile. Printre factorii de vulnerabilitate pot fi
menţionaţi: factori bio-psihologici, factori genetici, noxe din perioada pre- şi post-natală, o
personogeneză deficitară. Există factori care pot modifica circumstanţial vulnerabilitatea cum
ar fi: perioadele de criză, modificarea statutului şi rolului social, existenţa sau absenţa
suportului social.

M. Lăzărescu (2002) citându-l pe Zubin arată că există o legătură directă între nivelul
vulnerabilităţii, numărul de evenimente stresante şi posibilitatea ca boala psihică să se
producă. Deşi nu există o relaţie lineară se poate afirma că la persoanele cu o vulnerabilitate
mai crescută un eveniment stresant minimal sau chiar banal poate declanşa starea
psihopatologică.

5. Suport social

Aceste cercetări au arătat consecvent că există diferenţe de grup în vulnerabilitatea la stres.


Rezultă şi că aceşti factori joacă un rol important în explicarea diferenţelor în frecvenţa de
apariţie a bolilor psihice.

Termenul de suport social a fost larg folosit pentru a desemna mecanismele prin care relaţiile
interpersonale protejează persoanele de efectele dăunătoare ale stresului. S-a susţinut existenţa
unei relaţii consecvente între bolile psihiatrice şi factori precum: expresia receptării pozitive
(încurajatoare), expresia de acord (aprobare) a convingerilor şi sentimentelor unei persoane,
încurajarea exprimării deschise a opiniilor, oferirea de sfaturi sau de informaţii.

Aspectele suportului social sunt asociate cu vulnerabilitatea la boli psihice. Numeroase


cercetări au ajuns la rezultate care sugerează cu tărie faptul că suportul social poate oferi
protecţie împotriva tulburărilor emoţionale legate de crizele de viaţă. Totuşi, nu s-a reuşit să
se explice mecanismul prin care apar aceste influenţe.
VI. MECANISMELE DE APĂRARE

Dintre numeroasele definiţii date mecanismelor de apărare, o reţinem pe cea a lui Widloecher
(1972): mecanismele de apărare arată diferitele tipuri de operaţii în care se poate specifica
apărarea, adică forme clinice ale acestor operaţiuni defensive, şi pe cea a DSM-lui IV, în care
mecanismele de apărare (styles of coping) sunt definite ca procese psihologice automate care
protejează individul de anxietate sau de perceperea de pericole sau de factori de stres interni
sau externi. Autorii DSM-ului mai fac precizarea că mecanismele de apărare constituie
mediatori ai reacţiei subiectului la conflictele emoţionale şi la factori de stres externi sau
interni.

Ionescu Ş., Jacquet M. M. şi Lhote C. (1997) examinând finalitatea mecanismelor de adaptare


şi modul de acţiune adaptat în vederea atingerii respectivelor finalităţi descriu următoarele
posibilităţi:
. Restaurarea homeostaziei psihice;
. Reducerea unui conflict intrapsihic;
. Diminuarea angoasei născută din conflictele interioare între exigenţele instinctuale şi legile
morale şi sociale;
. Stăpânirea, controlul şi canalizarea pericolelor interne şi externe sau protejarea individului
de anxietate sau de perceperea pericolelor sau factorilor de stres interni sau externi.

În psihanaliză, cele 10 mecanisme de apărare clasice sunt: refularea, regresia, formaţiunea


reacţională, izolarea, anularea retroactivă, transformarea în contrariu, sublimarea, introiecţia,
proiecţia, reîntoarcerea către sine.

Din perspectivă cognitivistă, mecanismele de apărare sunt considerate ca strategii sau


proceduri de prelucrare a informaţiei negative cu funcţia de reducere a distresului. Sunt
recunoscute următoarele mecanisme de apărare principale: Negarea defensivă (refuzul),
Represia, Proiecţia, Raţionalizarea, Intelectualizarea/izolarea.
VII. ASPECTE ALE COMUNICĂRII CU PACIENTUL

1. Caracteristicile comunicării medicale

Comunicarea medic – pacient este o comunicare directă, faţă în faţă, nemediată şi


neformalizată. Între cei doi subiecţi ai transferului de informaţie are loc un schimb continuu
de informaţii, care îi conduce pe fiecare din cei doi parteneri către obiectivele precise ale
întrevederii: aflarea răspunsurilor în legătură cu modificarea stării de sănătate, remediile
propuse pentru înlăturarea acestora, modalităţile practice de acţiune.

În afara acestui fascicol de informaţii, să-i zicem central, are loc şi o altă trecere de mesaje
secundare, care permit răspunsul la o serie de probleme „periferice”.

Fereastra de comunicare “DONA” reprezintă un concept al modului în care se derulează


relaţia de comunicare între doi parteneri faţă în faţă. Unul este doctorul, pe care l-am numit
DO, iar celălalt este pacientul/pacienta pe care îl vom numi NAe sau NAdia, pentru a reuşi o
formulă memotehnică a zonelor ferestrei.
Zona D. DESCHISĂ; INTERACŢIUNE. Zona D reprezintă comportamentul cunoscut de sine
şi de ceilalţi. Acesta arată în ce măsură două sau mai multe persoane pot da şi primi în mod
liber, pot lucra împreună, se pot bucura de experienţe comune. Cu cât este mai mare acest
„pătrat”, cu atât contactul persoanei respective cu realitatea este mai bun şi cu atât este
persoana mai pregătită să-şi ajute prietenii şi pe sine însuşi.
Zona O. OARBĂ; VULNERABILITATE. Zona O, zona oarbă, reprezintă comportamentul
necunoscut de către sine, dar care este evident pentru ceilalţi. Cea mai simplă ilustrare a
acestui „pătrat” o reprezintă ticurile sau ticurile verbale, de care persoana respectivă nu este
conştientă, dar care sunt evidente pentru ceilalţi. De exemplu, tendinţa de a vorbi mult în
cadrul unui grup poate fi evidentă pentru toată lumea, în afara celuia care o face.
Zona A. ASCUNSĂ; INTIMITATE. Zona A reprezintă comportamentul cunoscut de către
sine, dar ascuns celorlalţi.
ZONA N. NECUNOSCUTA; DEZVĂLUIRE. Zona N este zona activităţii necunoscute unde
comportamentul nu este cunoscut nici de individ, nici de ceilalţi. Atât individul şi ceilalţi cu
care acesta intră în contact, descoperă din când în când noi comportamente care existau de
fapt dintotdeauna. Un individ poate fi surprins, de exemplu, de faptul că preia conducerea
grupului într-un moment critic.
Acest pătrat se mai numeşte şi Agenda ascunsă. De exemplu, cineva doreşte să primească o
anume sarcină de la şeful său pentru a ieşi în evidenţă prin ducerea la bun sfârşit a sarcinii
respective, dar nu-i spune şefului de ce doreşte această sarcină şi nici nu încearcă într-un mod
prea evident să o obţină.

Modelul pe care l-ati numit “agenda ascunsa” este un model in comunicare numit ferestra lui
johari

2. Relaţia medic-pacient şi modelul biopsihosocial

Relaţiile dintre doctori şi pacienţi implică o varietate de impresii contrarii, mergând de la


idealizarea romantică până la disperarea cinică. După modul în care fiecare participant îşi
joacă rolul, bazat pe diferite expectaţii se pot crea premizele, fie pentru o relaţie satisfăcătoare
şi eficientă, fie pentru alta suspicioasă cu frustrări şi dezamăgire.

Modelul biopsihosocial este derivat din teoria generală a sistemelor. Sistemul biologic pune
accentul pe substratul atomic, structural şi molecular al bolii şi impactul său asupra
funcţionării biologice a pacientului. Sistemul psihologic pune accentul pe impactul factorilor
psihodinamici al motivaţiei şi personalităţii privind trăirea bolii şi reacţia la ea. Sistemul
social pune accentul pe influenţele culturale de mediu şi familiale asupra exprimării bolii şi
trăirii ei.

3. Calităţi terapeutice esenţiale

Calităţile terapeutice esenţiale reprezintă legături importante între arta şi ştiinţa medicinii,
îmbunătăţesc abilitatea intervievatorului de a obţine date referitoare la antecedentele medicale
şi istoricul pacientului, precum şi exactitatea datelor obţinute, conduc la obţinerea unor mai
bune relaţii terapeutice în practica obişnuită. În opinia lui Carl Rogers ele sunt: respectul (sau
abordarea pozitivă necondiţionată), originalitatea (sau congruenţa), empatia.

3. Modele ale relaţiei medic-pacient

Există un număr de modele potenţiale. Deseori nici medicul, nici pacientul nu sunt pe deplin
conştienţi că în realitate se aleg unul pe altul. Modelele cel mai adesea derivă din
personalităţile, expectaţiile şi nevoile ambilor. Faptul că la aceste personalităţi, aşteptările şi
nevoile sunt în general trecute sub tăcere şi pot fi destul de diferite pentru doctor şi pacient,
pot conduce la o proastă comunicare şi dezamăgire din partea ambilor participanţi.

Modelele specifice ale relaţiei medic – pacient sunt: Modelul activ/pasiv, Modelul profesor-
student (părinte/copil, sfătuire/cooperare), Modelul participării mutuale, Modelul prietenesc
(socio-familiar).

4. Transfer şi contratransfer în relaţia medicală

Atitudinile transferenţiale. Atitudinea pacientului faţă de medic este susceptibilă să fie o


repetiţie a atitudinii pe care el sau ea au avut-o faţă de alte autorităţi. Această atitudine poate
varia de la o atitudine bazală realistă – în care doctorul se aşteaptă la cel mai autentic interes
din partea pacientului, la o supraidealizare şi chiar cu o fantezie erotizantă până la una de
neîncredere, aşteptându-se ca medicul să fie dispreţuitor şi potenţial abuziv.
Transferul. Transferul este definit de modelul general ca un set de aşteptări, convingeri şi
răspunsuri emoţionale pe care pacientul le aduce în relaţia medic – pacient; ele nu sunt
determinate în mod necesar de cine este medicul, sau cum acţionează el de fapt, ci mai

degrabă pe experienţele continue pe care pacientul le-a avut de-a lungul vieţii cu alte
importante personalităţi, autorităţi.
Contratransfer. Aşa cum pacientul aduce atitudini transferenţiale în relaţia medic-pacient,
doctorii înşişi dezvoltă adesea reacţii contratransferenţiale faţă de pacienţii lor.
Contratransferul poate lua forma sentimentelor negative, care dezbină relaţia medic-pacient,
dar poate de asemenea să devină disproporţionat pozitiv, idealizând sau având reacţii erotice.
VIII. MEDICINĂ PSIHOLOGICĂ ŞI PSIHOSOMATICĂ

O mare varietate de acuze somatice care antrenează convingerea pacienţilor că ei sunt


suferinzi din punct de vedere corporal, în ciuda unor probleme emoţionale sau psihosociale
demonstrabile, rămân în afara unei posibilităţi de definire clare. Disconfortul somatic nu îşi
are explicaţie sau are una parţială, în ciuda convingerii cvasiunanime a pacientului că
suferinţele lui îşi au originea într-o boală definibilă care îl determină să ceară ajutor medical şi
care îi determină incapacitatea şi handicapul (Lipowski, 1968; Kleinman, 1977; Katon, 1982;
Kirmayer, 1984; Kellner, 1990).

Manualul DSM-IV (1994) subliniază că trăsătura comună a tulburărilor somatoforme este


prezenţa simptomelor fizice, care sugerează o afecţiune aparţinând medicinii interne, dar care
nu poate fi pe deplin explicată de o situaţie aparţinând medicinii generale, de efectele directe
ale unei substanţe sau de altă tulburare mintală (cum ar fi atacurile de panică). În contrast cu
simularea, simptomele somatice nu sunt sub control voluntar. Tulburările somatoforme diferă
şi de simptomele psihice consecutive unei afecţiuni medicale prin aceea că nu există nici o
situaţie medicală care să poată fi considerată ca pe deplin responsabilă pentru simptomele
somatice. DSM-IV înscrie în grupa tulburărilor somatoforme următoarele categorii:
tulburarea de somatizare (care din punct de vedere istoric se referea la isterie sau sindromul
Briquet) este o tulburare polisimptomatică care debutează înaintea vârstei de 30 de ani,
evoluează mai mulţi ani şi se caracterizează printr-o combinaţie de durere şi simptome gastro-
intestinale, sexuale şi pseudo-neurologice;
tulburarea somatoformă nediferenţiată se caracterizează printr-o suferinţă fizică inexplicabilă
care durează cel puţin 6 luni şi se situează sub limita diagnosticului de tulburare de
somatizare;
tulburările de conversie implică simptome inexplicabile sau deficite care afectează
motricitatea voluntară sau funcţia senzorială sau sugerând o situaţie neurologică sau alte
situaţie de medicină generală. Factorii psihologici se apreciază că sunt asociaţi cu simptomele
sau deficitele;
tulburările durerii (tulburări somatoforme de tip algic) sunt caracterizate prin dureri care
focalizează predominant atenţia clinică. În plus, factorii psihologici sunt apreciaţi ca având un
rol important în instalarea tulburării, severităţii, agravării sau menţinerii ei;
hipocondria este preocuparea privind teama de a avea o boală gravă, bazată pe greşita
interpretare a simptomelor corporale sau a funcţiilor corporale;
tulburarea dismorfofobică este preocuparea pentru un defect corporal imaginar sau exagerarea
unuia existent.
IX. CONDIŢII PSIHOPATOLOGICE FRECVENTE CU EXPRIMARE CORPORALĂ

1. Dismorfofobia
Boala dismorfică somatică (BDS) – o preocupare pentru un defect imaginar sau mic în
înfăţişare, a fost descrisă de mai bine de 100 de ani şi cunoscută în întreaga lume. Oricum,
această chinuitoare şi degradantă boală, deseori trece nediagnosticată, chiar dacă datele
disponibile în prezent sugerează că este relativ comună.

Termenul de dismorfofobie a fost introdus de Morselli în 1886 pentru a descrie „o senzaţie


subiectivă de urâţenie sau deficienţă psihică, pe care pacienţii o percep în comparaţie cu
ceilalţi, cu toate că înfăţişarea lor este în limite normale”. Ea este inclusă în tulburările
conştiinţei corporalităţii şi în grupul tulburărilor de somatizare.

2. Hipocondria

Termenul hipocondria derivă din greaca veche cu sensul literal de „dedesubtul cartilagiilor”,
cu referinţe clare la regiunea anatomică care adăposteşte diversele viscere sub coaste. Există
diferite sensuri în care cuvântul este folosit, unele nemaiavând decât importanţă istorică. În
sens general, hipocondria este preocuparea privitoare la corp sau la starea de funcţionare a
organismului sau la sănătatea mintală;
X. REPERE ÎN PSIHOSEXOLOGIE

Cunoaşterea dezvoltării sexuale şi comportamentului sexual a devenit progresiv importantă


pentru îngrijirea sănătăţii pe măsură ce s-au schimbat standardele şi exigenţele publicului.
Sexualitatea este un continuum care se dezvoltă în timp în etape al căror conţinut biologic,
psihologic şi social este distinct. Sexualitatea asociază instinctualitatea cu spiritul în
exprimarea dezvoltării, descoperirii, creşterii şi expansiunii vieţii (Antoniu F.).

Sexologia nu poate fi concepută decât ca psihosexologie. Sexologia, domeniu interdisciplinar


în care biologia, medicina, psihologia şi alte ştiinţe ale omului realizează o perspectivă
complexă asupra comportamentului sexual uman. William H. Masters a fost pionierul
studiilor despre comportamentul sexual uman şi iniţiatorul un dezbateri fără prejudecăţi
asupra obiceiurilor şi credinţelor americanilor în acest domeniu. Prin studiile făcute împreună
cu soţia şi colaboratoarea sa, Virginia Johnson, a realizat o adevărată revoluţie în sexologie,
atât în plan teoretic, cât şi în cel al intervenţiei practice.
XI. PSIHOLOGIA INTERVENŢIEI TERAPEUTICE

1. Psihoterapiile

În practica medicală, psihoterapia, aşa cum este ea adesea definită ca ansamblul mijloacelor
psihologice de acţiune prin care se intervine asupra bolii în scopul obţinerii unei vindecări sau
ameliorări a acesteia, care, singură sau împreună cu alte mijloace, realizează demersul
terapeutic. În curs sunt expuse: Psihoterapiile de încurajare, Psihoterapiile de susţinere,
Sugestia, Hipnoza, Reveria dirijată, Reeducarea individuală, Psihoterapiile de relaxare,
Biofeedback-ul, Artterapia, Cromoterapia, Psihoterapiile scurte, Psihoterapia nondirectivă de
tip rogersian, Logoterapia, Analiza existenţială (Daseinsanalyse) Psihanaliza, Psihoterapia
jungiană, Psihoterapia adleriană, Psihodrama, Terapiile familiale.

2. Efectul placebo

Cuvântul placebo reprezintă forma – la viitor – a verbului latin placeo/placere şi poate fi


tradus stricto sensu prin: voi plăcea, sau, mai liber, voi fi plăcut (agreabil).
Cuvântul Placebo are sensul de agreabil, plăcut – în sens de promisiune – şi deci poate defini
aşteptarea unui bolnav – când i se dă un medicament – la acţiunea utilă, plăcută a acesteia
(Bradu Iamandescu I. şi Necula I., 2002).

Încercând o delimitare semantică a noţiunilor din domeniul factorilor pshihologici care


însoţesc actul terapeutic, G. Ionescu (1985) propune următoarea definiţie operaţională:
“Efectul placebo cuprinde ansamblul manifestărilor clinice care apar la un bolnav sau
persoana sănătoasă căreia i s-a administrat, în scop therapeutic sau experimental, o substanţă
neutră din punct de vedere farmacodinamic”.

Caracterele generale ale efectului placebo:


substanţa administrată este inertă farmacodinamic;
efectul este simptomatic;
durata efectului este, de regulă, scurtă;
instalarea efectului este mai rapidă decât a unei substanţe farmacodinamice active;
acţiune nespecifică.

3. Complianţa, non-complianţa, acceptanţa

Complianţa este definită ca fiind o acţiune ce concordă cu o cerere sau cu o recomandare –


este tendinţa de a se supune uşor. Reprezintă o noţiune referitoare la adeziunea bolnavului la
mijloacele terapeutice necesare ameliorării stării de sănătate, în care pot fi incluse terapiile
biologice, regimurile alimentare, modificarea stilului de viaţă ca şi acceptarea supravegherii
medicale şi a controlului periodic.

Comportamentul non-compliant este considerat nepotrivit; contravine crezurilor profesionale,


normelor şi aşteptărilor privind rolurile corespunzătoare pacienţilor şi profesioniştilor.
Numeroşi factori sunt incriminaţi în „non-complianţă”. Dintre aceştia vom menţiona ca
principale grupe: factori legaţi de trăirea bolii şi de înţelegerea sa intelectuală de către bolnav;
factori legaţi de relaţia medic-bolnav; factori legaţi de tipul tratamentului; factori legaţi de
anturajul bolnavului. Dintre factorii legaţi de boală menţionăm: diagnosticul, gravitatea,
morbiditatea, evoluţia, durata, iar dintre cei legaţi de tratament: existenţa unor produse cu
acţiune prelungită, durata tratamentului, numărul de medicamente, frecvenţa crizelor şi
dimensiunea dozelor, prezenţa efectelor nedorite. În funcţie de natura, severitatea şi durata
bolii, complianţa terapeutică variază într-un mod relativ previzibil.

4. Iatrogenii

Termenul de iatrogenie vine de la grecescul iatros – vindecător, medic, şi genos – cu sensul de


produs de, făcut de. În opinia lui Predescu V. (1990) iatrogenia este o stare psihică reactivă
determinată de atitudinea greşită a medicilor şi a personalului sanitar. În sensul cel mai larg
iatrogenic înseamnă indus de medic, iar alăturarea paradoxală, boală iatrogenă, se referă la
acele boli care rezultă din tratamentul medical profesional şi despre care se presupune că nu ar
fi apărut dacă aceste terapii nu ar fi fost aplicate. Termenul de iatrogenie este extins nu doar la
activităţile desfăşurate de medic propriu-zis, ci şi de cele efectuate de alte persoane calificate
ca terapeuţi, asistente medicale, tehnicieni, şi chiar psihologi.

Psihologia clinică şi medicală – sferă şi conţinut


Psihologia medicală pune în centrul preocupărilor sale omul aflat sub incidenţa bolii,
abordându-l din perspectivă dinamică în istoria dezvoltării sale. Psihologia medicală se
găseşte la confluenţa dintre medicină şi psihologie, originile sale regăsindu-se şi în alte
domenii cum ar fi: filosofia, psihopedagogia, sau sociologia. Psihologia medicală are o sferă
cu mult mai amplă decât cea a termenului de psihologie clinică, aceasta din urmă referindu-se
la starea pacientului asupra căruia intervine direct.

Definiţii ale psihologiei clinice:

1. Psihologia clinică se referă la înţelegerea cazului particular al bolnavului care îşi trăieşte
boala, cu temperamentul său, cu istoria şi trecutul său – toate acestea nuanţând un diagnostic
personal şi ducând la instituirea unui tratament.

2. Psihologia clinică cercetează individualul (particularul), unicitatea individului în boală.

3. Psihologia clinică este un ansamblu de cunoştiinţe şi abilităţi orientat spre ajutorarea


persoanelor ce au probleme medicale şi comportamentale în scopul realizării unei adaptări
personale mai satisfăcătoare, cu mai bune posibilităţi de autoexprimare.

Psihologia medicală şi psihologia clinică au fost analizate prin analogie, frecvent fiind
considerate sinonime, totuşi psihologia medicală are o sferă mai largă decât psihologia
clinică.

Rolul psihologiei medicale:

1.Descoperirea etiologiei bolilor, insistând asupra cauzelor de natură psihogenă.

2.Intervine în asistenţa medicală în cunoaşterea simptomelor diferitelor boli şi a conduitei


individului în boală.

3.Psihologia medicală este implicată în susţinerea terapeutică, venind cu mijloace specifice.

Psihologia medicală este o disciplină relativ recentă, ea apărând în jurul anilor ’40 – ’50, deşi
preocupări de psihologie medicală există încă din secolul al XVII-lea, când se accentua pe
originea psihogenă a bolii. Spre sfârşitul secolului XIX au apărut lucrări de psihologie
medicală, aceste lucrări fiind scrise de psihiatri. Ca domeniu clinic aplicativ (practic),
psihologia medicală îşi are originea în SUA, L. Witmer fiind acela care în anul 1890 a
înfiinţat o clinică de psihologie medicală în Pennsylvania, fiind considrat fondatorul
psihologiei clinice. Lui îi este atribuită şi metoda clinică. Metoda clinică priveşte examinarea
clinică a bolnavului, evaluarea psihometrică, metodele recuperatorii, conceling vocaţional.

În comparaţie cu L. Witmer, Healy s-a axat pe probleme exclusiv comportamentale. În timp


ce Witmer susţinea că bolile care ajung în clinică au la origine deficienţe de natură intelectual
– cognitivă şi propunea pentru rezolvarea lor metode de training, Healy susţinea că la originea
tulburărilor de personalitate şi comportamentale stau cauze de natură afectivă iar depăşirea
acestora presupune utilizarea unor metode de recuperare care să depăşească trainingul
personal exclusiv cu bolnavul.
În secolul nostru, psihologia medicală se afirmă atât în Europa cât şi în SUA. În Europa avem
următorii reprezentanţi: Franţa- A. Lamanche, P. Davost; Germania- Stern, Krestmer; Anglia-
M. Balint; Rusia- M. Lebedinski.

În România psihologia medicală se conturează şi ajunge disciplină de studiu în jurul anilor


’60. Primul curs de psihologie medicală a fost susţinut la catedra facultăţii de psihologie a
Universităţii Bucureşti de către Gheorghe Ionescu, acesta predând constant între anii 1967-
1977.

Cursul cuprindea relaţia medic – bolnav şi era dublat de activitate practică (lucrări de
laborator) susţinută la Spitalul Gheorghe Marinescu. În anii care au urmat au apărut astfel de
cursuri şi la Cluj şi Iaşi.

Pentru literatura de specialitate românească, fundamentale sunt următoarele lucrări:


Gh. Ionescu – Introducere în psihologia medicală (1973)
Gh. Ionescu – Psihosomatica (1975)
V. Săhleanu, A. Athanasiu – Elemente de psihologie medicală (1983)
Gh. Ionescu (coord.) – Psihologie clinică (1985).

Psihologia medicală are legături strânse cu medicina, în speţă cu psihiatria, relaţiile cu aceasta
nefiind doar tradiţionale ci şi de tip parental (paternal). Din psihiatrie vin majoritatea
informaţiilor pe care le foloseşte psihologia medicală, psihiatrii fiind cei care au realizat
aproprierea dintre medicina tradiţională, somatică şi medicina faptelor psihice.

Studiul ştiinţific al psihiatriei se apropie de cel al psihologiei medicale, ambele implicând


particularităţi ale psihologiei umane. Legătura dintre psihologia medicală şi psihiatrie se
evidenţiază în plan metodologic, multe dintre metodele din psihologia clinică fiind preluate
din psihiatrie, chiar dacă sunt utilizate alte metode ce depăşesc sfera medicinei.

Dezvoltarea psihologiei medicale

În Germania psihologia medicală a beneficiat de o valoroasă tradiţie, dar din păcate a existat o
atitudine negativă din partea ambelor categorii de profesionişti, psihologii având o atitudine
antimedicală şi invers. Psihologia medicală germană a realizat o abordare integrativă a
bolnavului.

În Franţa, după cel de-Al doilea Război Mondial psihologia medicală a luat amploare datorită
unor personalităţi marcante: Lagache (considerat promotorul psihologiei medicale), Delay şi
Pichot (cei doi având meritul de a fi impus psihologia clinică nu doar în activitatea de
asistenţă din clinici şi spitale, ci şi din învăţământul universitar).

În Anglia psihologia medicală modernă a fost recunoscută ca profesie din 1948. Aici s-a
insistat pe relaţia medic – bolnav, psihologia clinică britanică accentuând pe cei doi poli ai
relaţiei: disponibilităţile relaţionale ale medicului şi pe expectaţiile de sprijin psihologic ale
bolnavului.

Britanicii au definit pentru psihologia medicală 5 arii majore de conţinut:


problematica relaţiei medic – pacient (se studiază şi efectele psihologice ale bolii).
studierea funcţiilor psihologice elementare.
se încearcă preluarea de teorii din psihologia dezvoltării.
relaţia cu psihologia diferenţială.
legături cu psihologia socială.

În Rusia psihologia medicală s-a dezvoltat pe tradiţii experimentaliste serioase: predarea de


cursuri de psihologie pentru studenţii de la medicină, înfiinţarea de catedre de psihoterapie în
institutele de medicină. Psihologia medicală a urmărit formarea psihologică a psihiatrilor.

În SUA s-au înfiinţat laboratoare de psihologie clinică în cadrul spitalelor de psihiatrie,


sarcina psihologilor clinicieni fiind iniţial aceea de a realiza examinarea bolnavilor doar prin
teste. Se poate vorbi despre psihologie medicală în anul 1931, când în cadrul Asociaţiei
Americane de Psihologie s-a înfiinţat o secţie de psihologie clinică ce avea drept scop
coordonarea activităţii psihologilor clinicieni.

Scopurile psihologului clinician american erau următoarele:


să asiste prin consiliere copiii.
să susţină şi să trateze pacienţii cu tulburări psihice.
să colaboreze cu psihologul din şcoală.
să colaboreze cu psihologul din penitenciare.

Statutul psihologului clinician în echipa terapeutică din care face parte: în centrul echipei de
intervenţie terapeutică stă medicul clinician. Psihologul clinician a avut iniţial rolul de
colaborator investigator. Prin teste şi tehnici specifice psihologice, el aducea informaţii
suplimentare cunoaşterii strict medicale. Ulterior s-a constatat că foarte multe dintre
activităţile desfăşurate de psihologul clinician se suprapuneau peste activitatea membrilor
echipei medicale: investigarea de tip anamnezci, investigarea de tip psihoterapeutic, punerea
diagnosticului. Punctele de vedere ce susţineau că psihologul are rol auxiliar s-au împuţinat.
Rolul psihologului clinician a început să crească ca importanţă, astfel că psihologul participă
la vizita bolnavului, are convorbiri de tip diagnostic, participă la şedinţele de psihoterapie.
Normal şi patologic în viaţa psihică

Motivele pentru care abordăm conceptul de normalitate psihică sunt: stabilirea de standarde
pentru calitatea vieţii şi evaluarea posibilităţilor profesionale ale unui individ. Diferenţe şi
asemănări între normalitate şi sănătate – sferele de conţinut ale celor două noţiuni diferă.
Normalitatea include sănătatea, având în acelaşi timp şi elemente distincte. Ele se diferenţiază
în privinţa domeniului de studiu, normalitatea vizând media populaţiei în timp ce sănătatea
vizează mai mult aspectul calitativ. Normalitatea se referă la aspectul adaptativ (cine este
normal este acceptat de grup), sănătatea se referă la valoare. Conceptul de normalitate este des
utilizat în domeniul medicinei, în special cea curativă, în timp ce sănătatea intră în sfera de
preocupări a medicinei preventive. Normalitatea şi sănătatea ocolesc boala, normalitatea se
sustrage bolilor ce agresează viaţa psihică a individului, sănătatea îndepărtându-se de boală,
sănătatea fiind văzută ca normalitate ideală. Sănătatea e legată mai mult de aspectele
somatice, în timp ce normalitatea este mai apropiată de aspectele mintale, psihice. Din punct
de vedere somatic, o persoană este fie bolnavă, fie sănătoasă, sănătatea mintală fiind asociată
cu normalitate / anormalitate.

Definiţii ale sănătăţii:


din perspectivă negativă (antagonică), care este un punct de vedere limitativ, sănătatea
reprezintă absenţa oricărei boli sau infirmităţi, rolul medicului fiind în înlăturarea
simptomelor.
din perspectivă pozitivă, sănătatea este starea de bine ce presupune o capacitate a individului
satisfăcătoare de muncă, de relaţionare cu semenii, fiind capabil de iubire atât pentru sine cât
şi pentru ceilalţi, nefiind dominat de conflicte mintale serioase.
din perspectivă optimală, o sănătate reală este cea mai bună stare de sănătate posibilă în
condiţiile existente.

Ipostazele sănătăţii:
sănătatea ca adaptare – adaptarea este un criteriu pe baza căruia putem evalua starea de
sănătate. Aşadar, starea de sănătate este adaptarea cu maximă eficienţă a individului la mediu
şi la oameni.
sănătatea ca mediu (normă) – în funcţie de fiecare tip de boală se poate realiza o investigare a
populaţiei stabilindu-se o curbă a acestor distribuţii, sănătatea fiind media acestor curbe.
sănătatea ca proces (dezvoltare) – sănătatea nu e ceva care stagnează ci este promovată fie de
individ, fie de mediu. Sănătatea este un proces extrem de dinamic ce presupune existenţa unor
faze.
sănătatea ca proces de integrare socială – prin atributul de sănătos te poţi integra în grup sau
nu.
sănătatea ca valoare – omul în baza tuturor trăsăturilor de personalitate este atât producătorul
cât şi beneficiarul propriei sănătăţi. Asigurarea condiţiilor de sănătate nu este suficientă pentru
a condiţiona apariţia stării de sănătate. Un factor important pentru asigurarea şi întreţinerea
sănătăţii este munca.
sănătatea ca morală – sănătatea este permanent raportată la scara de valori elaborată şi
valorificată de societatea din care face parte individul.

Conceptul de boală – din perspectivă tradiţională, boala presupune pe lângă distincţia clară
faţă de normalitate o procesualitate specifică fiecărui tip de boală cu etape de debut, evoluţie,
remisiune. Boala se manifestă prin comportamente observabile şi măsurabile fizic şi psihic.
Prin terapie putem înlătura aceste simptome, acţionând asupra efectului şi odată înlăturate
boala este ireversibilă.

Din perspectiva medicinei moderne, modelul tradiţional al bolii nu se regăseşte concret în


practică, de multe ori bolile neavând fază de debut. A existat o perioadă în care între boală şi
anormalitate se punea semnul egalităţii (boală = deviere de la normal). Actual, anormalitatea
se referă la aspectele comportamentale de conduită, boala fiind existenţa unei procesualităţi,
anormalitatea fiind fundalul pe care boala se manifestă individual.

Formele şi mijloacele de prevenire a bolilor sau tulburărilor psihice şi de realizare a stării de


sănătate – în această categorie includem toate măsurile de igienă şi profilaxie psihică
(igienizare mentală). Pentru a realiza igienizarea şi profilaxia bolilor psihice, este nevoie de o
analiză multidisciplinară.

Prin prisma abordării multidisciplinare, igiena mentală se realizează printr-o psihopedagogie


medico-socială, rolul fundamental revenindu-le medicilor şi psihologilor. Psihoigienizarea
este un ansamblu de măsuri şi mijloace destinate menţinerii şi promovării stării de sănătate.
Ea trebuie să se întindă pe toată perioada vieţii individului – perioada micii copilării,
pubertăţii, în perioada vârstei a treia, perioada sarcinii, menopauză, andropauza. Toate
mijloacele psihoigienizării tebuie adaptate vârstei, statutului pacientului. Acţiunile realizate
prin psihoigienizare au dublă orientare:
centrifugă – concentrarea atenţiei pe acţiunile asupra mediului în care este integrat individul şi
centrarea pe relaţiile cu semenii.
centripetă – orientarea pe propria persoană.

Profilaxia tulburărilor psihice se poate realiza pe baza cunoaşterii aprofundate a cauzelor şi


condiţiilor ce au determinat apariţia tulburărilor psihice respective. Psihoprofilaxia este
ansamblul de măsuri destinate prevenirii apariţiei unei tulburări psihice sau împiedicării
evoluţiei defavorabile a celor depistate. Modelul psihoprofilactic presupune trei etape:
psihoprofilaxia primară este cea care se orientează pe depistarea şi combaterea cauzelor
îmbolnăvirilor psihice. Are ca preocupări (scopuri) asigurarea şi consolidarea stării de
sănătate mintală. Măsurile profilactice sunt de trei tipuri:

§ de tip biologic – trebuie să acţioneze predominant în primii ani de viaţă şi are


ca scop prevenirea acţiunii factorilor toxici (infecţioşi). Au ca scop scăderea sau înlăturarea
riscului psihopatogenetic şi malformativ pentru descendenţi. Se recomandă conceperea
copiilor la vârste tinere, până la 40 de ani.

§ de tip psihologic. Au ca scop ajutarea individului în a-şi cristaliza şi consolida


personalitatea, vizând o raportare adecvată a părinţilor faţă de copii din punct de vedere
atitudinal şi comportamental pentru a putea avea un comportament nuanţat faţă de copii.
Trebuie cultivate atitudini de tipul încurajare, adecvare, toleranţă la stres, cooperare şi
responsabilitate.

§ de tip sociologic (varianta instituţional-socială) au ca scop evitarea


suprasolicitării fizice şi psihice a individului, crearea unui climat favorabil securizant.

Aceste ultime două tipuri acţionează în stadiile avansate ale vieţii. În perioada şcolarităţii şi în
perioada profesională predomină măsurile profilactice de tip psihologic iar la vârsta a treia
predomină măsurile profilactice de tip sociologic.

· psihoprofilaxia secundară vizează oportunitatea şi eficacitatea măsurilor terapeutice. Are ca


scop scăderea manifestărilor şi evoluţiei tulburărilor psihice, fiind nevoie de diagnostic
precoce şi tratament oportun.

· psihoprofilaxia terţiară vizează acţiunile complexe cu caracter sociocultural şi este destinată


limitării sau prevenirii dezadaptării individului sau a dependenţei lui de tulburarea psihică.
Psihoprofilaxia terţiară acţionează prin:

o evaluarea gradului de incapacitate de muncă ca o consecinţă a nivelului de invaliditate


fizică sau psihică.

§ reabilitarea, readaptarea şi resocializarea individului. Se acţionează prin psihoterapie şi


ergoterapie, pregătind individul pentru a face faţă vieţii sociale de dincolo de spital
(resocializarea).

Psihoprofilaxia terţiară are o valoare prospectivă, pe baza comportamentului individului şi a


condiţiilor prezente se prevede că cel în cauză ar putea presta o profesie, întemeia o familie şi
a se integra optim în mediu.
Dacă psihoprofilaxia primară şi psihoprofilaxia secundară vizează boala, cea terţiară vizează
individul prin prisma posibilităţilor sale latente, posibilităţi de obiectivare în sfera activităţilor
sociale şi profesionale.
Timp şi boală

În general boala, atrăgând după sine suferinţă, determină o redimensionare a timpului, durata
fiind supraevaluată. În starea de sănătate, individul este activ fizic şi psihic, pe când în starea
de boală inactivitatea este aproape totală, este detaşat de lume şi de ceilalţi. Pentru omul
sănătos timpul este trăit consumat, în timp ce pentru bolnav timpul este contemplat.
Perturbarea perceperii timpului se asociază cu perturbarea perceperii spaţiului, aceasta din
urmă vizează atât orientarea în spaţiu cât şi trăirea spaţiului. În cazul tulburărilor de percepţie
a spaţiului, atât obiectele cât şi relaţia dintre ele sunt percepute deformat, acest fenomen fiind
denumit metamorfopsie. Astfel, obiectele sunt percepute fie mult mai mari decât în realitate
(macropsia), fie mult mai mici (micropsia), alungite (dismegalopsie), mult mai colorate
(calopsie), obiectele îndepărtate pot fi percepute ca fiind apropiate sau invers (poropsie).

Frecvent perceperea spaţiului se realizează prin asociere cu starea de anxietate, însă, dacă
anxietatea este mult mai puternică în perceperea timpului, în percepera spaţiului este mai
mică. Există anumite stări patologice în care nivelul anxietăţii depăşeşte normalitatea: fobiile,
agorafobia şi claustrofobia, atacurile de panică şi puternice modificări vegetative.

Distorsiunile care apar în perceperea spaţiului sunt însoţite frecvent de perturbări în


perceperea timpului sub forma supraevaluării duratei, datorită afectivităţii. În cazul stărilor
afective negative (mânie, furie, depresie, anxietate) avem supraevaluare iar în cazul stărilor
afective pozitive (bucuria, exaltarea, mulţumirea) apare subevaluarea timpului. Spaţiul poate
avea şi un colorit afectiv propriu care depinde de: familiaritatea spaţiului, ostilitatea. Unitatea
timp-spaţiu poate fi influenţată şi de vârstă, la copii spaţiile sunt percepute ca imense,
nesfârşite, iar timpul mic. În perioada adultă, atât spaţiul cât şi timpul sunt percepute invers,
spaţiul se comprimă şi timpul se restrânge. La involuţia psihică (vârsta a treia) apare o
diminuare exagerată a timpului şi spaţiului.

În funcţie de diferitele niveluri ale vieţii, timpul se clasifică în: timp care aparţine vieţii
psihice (timp psihologic / timp subiectiv), timp care aparţine planului biologic (timp biologic)
şi timp care aparţine planului uman (timpul uman care are laturi bio-psiho-sociale).

Timpul biologic

Timpul biologic sau neurofiziologic se prezintă sub forma a două accepţiuni: ritmicitatea
desfăşurării funcţiilor şi proceselor psihice ale individului şi ritmicitatea poate fi definită ca
fiind capacitatea biologică a individului de a măsura timpul şi durata (vârsta biologică) care
reprezintă gradul de maturizare a unor funcţii sau organe biologice. Pot apărea situaţii de
involuţie organică sau psihică, fie mai devreme decât ar trebui, fie mai târziu decât ar trebui.
Viaţa biologică reprezintă gradul de neconcordanţă între posibilităţile şi abilităţile fizice şi
psihice ale unui individ şi cele ale individului considerat etalon pentru vârsta respectivă.

Ritmurile biologice ale omului au durate variabile şi în funcţie de individ ele pot dura:
secunde (respiraţia, sistola-diastola), ore (ciclurile metabolice), zi-noapte (ritmul somn-
veghe), săptămâni (la femei maturizarea ovulului), decenii (maturizarea sexuală). Majoritatea
ritmurilor din organism se defăşoară pe durata a 24 de ore, acestea fiind ritmuri circadiene. La
vârstă mică, duratele, viteza cu care se derulează timpul este foarte mică, la vârstă mai mare
viteza de desfăşurare a duratelor este din ce în ce mai mare pentru că din punct de vedere al
activismului psihic timpul este trăit mult mai intens.

S-au formulat în literatura de specialitate o serie de ipoteze de percepere a duratei în funcţie


de timp, şi anume:
tânărul este ancorat în plan psihic în viitor prin scopurile, planurile, idealurile personale,
orientarea sa fiind prospectivă, astfel încât sentimentul aşteptării este supradimensionat.
la persoanele în vârstă orientarea este spre trecut, persoana retrăind trecutul şi transformându-l
în prezent.
tânărul, confruntându-se cu realitatea o percepe ca fiind nouă şi este intens ancorat în prezent,
de aceea durata prezentului se desfăşoară extrem de lent. La vârstnic apare situaţia inversă,
prezentul fiind fără semnificaţie, durata fiind comprimată.

Angajarea într-o activitate, ca şi sentimentul de prezenţă determină la individ impresia


creşterii duratei, aşa cum activismul scăzut sau angajarea redusă într-o activitate, ca şi
refugierea în trecut dă impresia mişcării duratei pentru individ. Putem spune că există ritmuri
de dezvoltare diferite de la un individ la altul, precum şi ritmuri difeirte de dezvoltare la
acelaşi individ.
Heterocronia

Heterocronia reprezintă viteza diferită în maturizarea sau îmbătrânirea persoanelor de vârste


egale. Acest decalaj este extrem şi apar fenomene de progerie (înfăţişare de bătrân). Gradul de
dispersie biologică faţă de vârsta cronologică este în funcţie de fenomenele de invaliditate
fizică, boli somatice, factorii nocivi din mediu şi situaţiile psihotraumatizante pentru individ.
Heterocroniile pot fi de trei feluri: heterocronia dezvoltării cognitive, care presupune existenţa
unor decalaje ce apar cu privire la viteza diferită de creştere sau dezvoltare a diferitelor
sectoare ale organismului; heterocronia involuţiei psihice care presupune involuţia diferitelor
funcţii psihice în ritmuri diferite. De regulă se realizează mai repede dezintegrarea referitoare
la praxie decât cea cnozică. Cel de-al treilea tip de heterocronie este cel al involuţiei organice,
care presupune că diferitele organe şi ţesuturi involuează în ritmuri diferite, această involuţie
realizându-se chiar la nivel microscopic.

Heterocronia este legată de conceptul de conceptul de tanatologie. Vorbim despre persistenţa


heterocroniei chiar şi după dispariţia activităţilor fizice şi psihice (moartea clinică), ţesutul
cerebral fiind de şase ori mai sensibil decât cel muscular. Rezistenţa unui organ sau ţesut în
faţa morţii este cu atât mai mare cu cât este mai mică nevoia lui de oxigen şi depinde şi de
complexitatea organului şi ţesutului respectiv: neuronii din cortex rezistă fără oxigen 5
minute, celulele musculare – 30 de minute, celulele hepatice – 90 de minute şi spermatozoizii
– 100 de ore. Instalarea morţii ţesuturilor se realizează în ordine inversă complexităţii acelor
ţesuturi sau organe.
Relaţia timp – somn

Există două faze ale somnului: somn lent (unde cerebrale lente, durează 90 – 100 min.) şi
somn rapid (unde cerebrale rapide, durează 15 – 30 min.). Faza de somn lent ocupă
aproximativ 70% din somnul de noapte. Fiziologic apar următoarele reacţii: închiderea
pleoapelor, pupile micşorate (mioză), relaxare musculară (muşchiul cefei fiind încordat) şi
diminuarea ritmului cardiac şi respirator. Somnul rapid ocupă 20% din activitatea hipnică
totală, apar următoarele reacţii: uşoare intensificări a ritmurilor respiratorii şi cardiace, mişcări
ale globului ocular. Este considerat somn superficial. Foarte mulţi stimuli senzoriali care îl
trezec pe om în faza de somn lent, in cazul somnului rapid nu produc nici un fel de reacţie. În
cursul unei nopţi, somnul are mai multe cicluri (4): 6 ore de somn lent şi 2 ore de somn rapid,
visele producându-se în faza de somn rapid.

Timpul psihic este timpul pe care îl trăieşte persoana şi este în funcţie de semnificaţia pe care
i-o atribuie. În procesul memoriei, foarte implicată este variabila timp, pentru că memorând
noi construim şi reconstruim prezentul. În reactualizare, timpul poate fi deformat. Deformările
sunt de mai multe tipuri:
ecmnezie, trecutul este frecvent confundat cu prezentul
criptomnezie, persoana trăieşte în prezent evenimente în care el nu s-a implicat niciodată
înstrăinarea amintirilor, persoana nu-şi aminteşte trecutul
hipermnezie, persoana îşi aminteşte tot, dar de-a valma, amestecat. Hipermnezia are două
variante: mentism (fragmente ce se desfăşoară cu o viteză foarte mare) şi viziune panoramică
retrospectivă (stres emoţional intens, persoana are impresia că-şi vede întreaga viaţă).

Trauma şi psihotraumatologia

Multă vreme s-a considerat că trauma este acelaşi lucru cu stresul. Cele două definesc însă
lucruri diferite – trauma se referă la o leziune (rană) sufletească, pe când stresul este o
manifestare cotidiană caracteriastică fiecărei persoane. Trauma are o conotaţie de suferinţă
sau boală.

Termenul ”traumă” este un termen foarte vechi şi semnifică leziune sau rană. La origine a fost
utilizat în medicină, în special în chirurgie pentru a desemna leziunea provocată de o
agresiune externă. Freud a abordat psihanalitic acest termen, dându-i trei semnificaţii majore:
de şoc violent, efracţiune şi consecinţă negativă asupra organismului a unui factor extern. Alţi
psihologi au definit trauma ca un eveniment de o intensitate exagerat de mare, eveniment care
există sau apare în viaţa individului, depăşind cu mult posibilităţile lui de adaptare. O altă
adaptare constă în interpretarea ei ca un aflux de excitaţii excesive în raport cu pragul de
toleranţă al individului.

S-a făcut frecvent confuzia între traumă şi traumatism. Trauma este rana obţinută prin
pătrundere sau lezare, pe când traumatismul este consecinţa lezării. Termenul de
traumatologie se referă la studiul traumelor naturale şi a celor provocate de oameni, al
consecinţelor lor în plan social şi psihobiologic; presupune şi studiul regulilor de intervenţie şi
prevenire ce rezultă din acest studiu. Această definiţie aparţine lui Donovan. În categoria
traumelor naturale intră: cutremure, inundaţii, tornade etc. Din categoria celor provocate de
oameni, fac parte: accidentele, violurile, vătămările corporale şi privarea de libertate.

Traumatologia este un domeniu interdisciplinar. În funcţie de factorii ce determină trauma,


distingem două mari categorii:

· traume fizice – factori naturali, independenţi de om.

· traume psihice – provocate de factori ce ţin de om, dar nu numai.

Trauma psihică este o emoţie foarte intensă, chiar violentă ce determină o modificare
permanentă în planul psihic al individului, modificare tradusă prin sensibilizare excesivă a
individului la emoţiile ulterioare. Trauma psihică este o dezorganizare a vieţii psihice,
generând efecte patogene durabile.
Manualele de diagnostic DSM 4 şi ICD 10 susţin că trauma din punct de vedere obiectiv este
un eveniment care a trecut deja atunci când apar simptomele tulburării. Tulburările formate
după eveniment se numesc tulburări posttraumatice, depăşind cu mult posibilităţile individului
de a le controla. Trauma nu e un simplu stresor extern, nici doar o simplă stare şi ea apare la
interacţiunea dintre eveniment şi trăirea individualizată a acelui element. Vorbim despre
existenţa unei situaţii traumatice atunci când interacţionează condiţiile traumatice din mediu şi
semnificaţiile subiective pe care le atribuie individul acelor condiţii. Situaţia traumatică apare
la confluenţa dintre comportament si trăire. Situaţiile traumă sunt acele situaţii în care
individul nu este capabil de comportament şi reacţie afectivă corespunzătoare.

Simptomele generale ale reacţiei traumatice:

· stare de absorbire.

· stări amnestice.

· simptome generale de depersoanlizare (dedublare, detaşare).

· simptome de derealizare (detaşare de realitate).

Persoanele traumatizate au tendinţa de a generaliza experienţa pe care au trăit-o la toate


situaţiile ulterioare prin care trec. Situaţiile de traumă nu se finalizează după ce s-a scurs
timpul corespunzător şi nici în momentul în care evenimentul traumatic nu mai este întâlnit ci
doar în momentul în care cauzele care au determinat trauma au fost depistate şi recunoscute
de către persoană şi atunci când sentimentul de vinovăţie a fost rezolvat.

Consecinţele traumelor psihice – transformările ce au loc la nivelul sferei receptorii


(modificări ale percepţiei temporale, spaţiale şi ale percepţiei de sine). Transformări efectorii,
trauma fiind definită ca o acţiune ce a fost întreruptă de o situaţie problematică cu
semnificaţie vitală pentru individ (paralizie, explozie de mişcări dezorganizate, stări de
panică). În timp acţiunile întrerupte de situaţia traumatică se reiau, însă schemele percepţiei
noastre au rămas dezactivate de evenimentul traumatic. Apare o reacţie traumatică specifică
”vederea în tunel” (îngustarea excesivă a câmpului vizual pe părţile laterale).

Situaţiile traumă se clasifică după următoarele criterii:

· în funcţie de gradul de severitate al factorilor traumatogeni distingem:

o situaţii traumă cu grad uşor de severitate. Ex: pentru copii –


schimbarea şcolii, în cazul adulţilor – gradul de aglomerare urbană, certuri familiale
moderate.

o situaţii traumă cu grad mediu de severitate. Ex: la copii –


exmatricularea, naşterea unui frate, boală cronică a unui părinte, la adulţi – pensionarea.

o situaţii de traumă severă. Ex: la copii – despărţirea părinţilor, la


adolescenţi – graviditate nedorită, arestul sau divorţul, moartea unuia dintre părinţi (la ambele
categorii).
o situaţii de traumă extrem de severă. Ex: abuz sexual, maltratare
corporală sau moartea soţului sau a soţiei.

o situaţii de traumă catastrofală – moartea copilului, sinuciderea


unuia dintre soţi, dezastre naturale.

Aceşti factori stresori duc la eveniment traumatizant când se găsesc în afara sferei normale a
individului şi au acelaşi grad de severitate (de la sever în sus).

· în funcţie de acumularea evenimentelor traumatizante distingem:

o monotraumatizarea, ex: o întâmplare violentă, ieşită din comun


prin care trece individul.

o politraumatizarea, apare atunci când există circumstanţe


traumatizante multiple care durează mai mult timp. Politraumatizarea poate fi: simultană
(coexistenţa eveni-mentelor traumatizante) şi succesivă, care la rândul ei este de două feluri:
cumulativă (succesiunea unor evenimente traumatice ce rămân subliminare în mintea
individului. Succesiunea temporală şi acumularea slăbeşte foarte mult forţa eul-ui) şi
secvenţială (existenţa unei coerenţe între aceste evenimente traumatice. Fiecare nou
eveniment traumatizat determină o reacţie în lanţ ce se amplifică la apariţia unui nou
eveniment).

· în funcţie de gradul de determinare distingem:

o afectare directă, atunci când cel traumatizat este chiar victima.

o afectare secundară (traumă indirectă), atunci când afectaţi sunt


cei din anturajul victimei.

o afectare terţiară, atunci când sunt afectate generaţiile viitoare.

o afectarea vicariantă îi traumatizează pe cei care îi ajută pe cei


afectaţi (pompieri, poliţişti etc).

· în funcţie de criteriul cauzalităţii distingem factori traumatizanţi. Exemple de


factori cauzali: cei care ameninţă integritatea corporală, atitudinea de spectator la agresarea
persoanei iubite, vinovăţia faţă de moarte cuiva.

· în funcţie de criteriul relaţiei făptaş – victimă distingem:

o situaţii traumatice simple (necunoaşterea victimei de către


făptaş).

o situaţii traumatice complexe (făptaşul este persoană apropiată


victimei).

· în funcţie de criteriul clinic distingem următoarele situaţii:


o intimitate negativă (victimei i se violează intimitatea fizică şi
psihică. Ex: luări de ostatici, violuri, tortura fizică şi psihică). O formă de intimitate negativă
este raptusul, când persoana are sentimentul că i s-a furat ceva, că i s-a luat ceva aparte.

o victimizarea.

o angoasa (fobia).

Reacţiile faţă de traumă ale individului diferă foarte mult pentru că există stiluri de apărare
diferite (coping-uri). Acestea sunt:

· coping-ul instrumental, este un concept de apărare declanşat de individ atunci


când vrea să rezolve problema.

· coping-ul expresiv este încercarea individului de a comunica sentimentele pe


care le simte faţă de trauma respectivă

· coping-ul bazat pe restructurare cognitivă care poate fi pozitiv (încercarea


persoanei de a înţelege mai exact ce s-a întâmplat, de a explica cauza, pe baza explicaţiei
încercând să depăşească situaţia) şi negativ (negare sau fragmentare).

· coping-ul rezilient, capacitatea de a para evenimentul respectiv.

Fazele reacţiei traumatice:

· faza de şoc (1h – 1 săpt). După terminarea ei individul conştientizează proporţia


evenimentului. Aceast fază se caracterizează prin: sensibilitate aparentă, negare, alterarea
perceperii timpului.

· faza de acţiune, intervine la ceva timp de la eveniment şi durează până la două


săptămâni, individul manifestându-se prin: mânie, îndoială faţă de sine, depresie, sentimente
de neputinţă, imposibilitatea de a vedea partea pozitivă a lucrurilor, tulburări de somn,
iritabilitate, hipervigilenţă, flash-back-uri frecvente din situaţia traumatică.

· faza de descărcare se manifestă prin persistenţa unor comportamente din faza de


acţiune şi necesită intervenţia. În această fază trebuiesc evitate alcoolul şi drogurile.

Tulburările de personalitate

Reprezintă un pattern durabil de experienţă internă şi de comportament care deviază


considerabil de la expectaţiile culturii din care face parte individul, pattern vizibil având debut
în adolescenţă sau în viaţa adultă, fiind stabil în timp şi ducând în cele din urmă la deteriorare.
Această suferinţă interioară a individului este asociată frecvent cu socializarea individului
(hiper / hiposocializare). Practic, devine un stil de viaţă. Diferenţele dintre tulburările de
personalitate şi schimbarea de personalitate rezultă din perioada de manifestare şi de apariţie.

Schimbarea de personalitate apare la vârstă adultă şi poate avea drept cauze: stres prelungit,
privaţiuni externe, anumite boli pe care le poate căpăta individul. Tulburarea de personalitate
are debutul firav în copilărie. Nu este urmarea unor tulburări mentale (deficienţe mentale) sau
a unor boli cerebrale.

Clasificarea tulburărilor de personalitate a fost făcută diferit de DSM 4 şi de ICD 10.

· În DSM 4, clasificarea se realizează pe baza împărţirii în trei mari grupe:

o grupa A – tulburări de personalitate: paranoidă, schizoidă şi schizotipală. Aceste


tulburări au în comun excentricitatea şi bizareria.

o grupa B – tulburări de personalitate: antisocială, borderline, histrionică şi narcisică.


Aceste tulburări au în comun aparenţa de teatralitate, extravaganţă şi emoţionalitate.

o grupa C – tulburări de personalitate: evitantă, dependentă, obsesiv-compulsivă. Aceste


tulburări au în comun prezenţa unui nivel destul de crescut de anxietate şi de frică.

· ICD 10 clasifică tulburările de personalitate în clustere:

o tulburări specifice de personalitate: paranoidă, schizoidă, disociată, emoţional-instabilă,


histrionică, anankastă, anxioasă (evitantă) şi dependentă.

o tulburări mixte de personalitate.

o alte tulburări de personalitate.

o tulburări de personalitate nespecificată.

Tulburarea de personalitate paranoidă – elementul esenţial îl reprezintă patternul accentuat de


neâncredere şi suspiciune în ceilalţi. Simptomatologia:

· sensibilitate excesivă faţă de eşecuri, înfrângeri, atitudini neprietenoase, indiferente.

· tendinţă constantă de a purta ranchiună, pică, de a se răzbuna.

· tendinţă exagerată de a distorsiona trăirile prin interpretarea eronată a tuturor acţiunilor


cu conotaţie neutră sau prietenoasă drept acte de ostilitate, dispreţ sau agresiune.

· prezenţa unui sentiment extrem de tenace şi combativ de susţinere de drepturi şi


sentimente personale inadecvate situaţiei prezente.

suspiciunea permanentă faţă de comportamentele sau sentimentele partenerului (gelozie de tip


patologic). sentimentul de stimă exagerată, astfel că devine baza unei atitudini de a raporta
totul la propria persoană.

· preocupările exagerate pentru a găsi explicaţii de tip conspiraţie la toate evenimentele


care i se întâmplă (niciodată el nu are vină, nu greşeşte).

· sentimentul acut de prejudiciu din partea altei persoane.

· sentimentul permanent de exploatare (mai ales de serviciu, toţi vor ceva de la el).
· refuzul constant de a se apropia afectiv de cineva.

· nevoia lor de a controla viaţa tuturor, toate planurile relaţionale.

· dificultăţile de relaţionare şi de înţelegere cu ceilalţi.

· nevoia accentuată de independenţă şi autonomie.

· capacitate extrem de redusă de a coopera.

· tendinţa de a proiecta vina altora, găsirea de ţapi ispăşitori

· implicarea în dispute legale.

· atitudine de grandoare exagerată.

· teamă exagerată de ambiguitate.

· formatism pe o anumită direcţie: religios, plan politic.

· sub stres persoanele pot dezvolta episoade psihotice.

Pe fondul acestor tulburări se pot asocia tulburări de tip delirant, schizofrenie, perioade
depresive, persoanele au risc crescut pentru agorafobie şi pentru tulburările obsesiv-
compulsive. Copiii care suferă de tulburări de personalitate paranoidă sunt solitari, anxioşi,
hipersensibili, au idei bizare, frecvenţa acestor manifestări fiind mai mare la cei de sex
masculin.

Tulburările de personalitate schizoidă – elementul esenţial este patternul de detaşare faţă de


orice fel de relaţie socială şi gama restrânsă de exprimare a emoţiilor în sistemul de
interrelaţionare. Deficienţa debutează la începutul perioadei adulte. Boala se manifestă la
individ prin:

· are extrem de puţine acţiuni care să-i producă plăcere.

· răceală emoţională accentuată.

· capacitate redusă de exprimare a sentimentelor tandre şi chiar a mâniei.

· insensibilitate, indiferenţă aparentă faţă de laudă sau critică din partea altora.

· interes foarte scăzut faţă de orice grup social, faţă de relaţiile sexuale.

· preferinţă pentru acţiuni solitare.

· lipsa încrederii în ceilalţi, lipsa dorinţei de apropiere faţă de o persoană.

· insensibilitate faţă de respectarea normelor şi regulilor.


· nereceptivitate faţă de oportunităţi.

· timp liber petrecut solitar, evitarea locurilor aglomerate.

· preferinţă pentru activităţi de tip mecanic, abstract (ex: calculatorul).

· capacitate redusă de a se bucura de experienţă senzorială.

· par superficiali, incapabili de profunzime.

· expresie facială foarte săracă.

· în spatele acestei atitudini se ascunde o suferinţă foarte mare şi se lasă duşi de val.

Tulburările schizoide sunt mai frecvente la bărbaţi şi la persoanele care se mută din mediul
rural în mediul urban. Tulburarea de personalitate schizotipală – are ca elemente
fundamentale:

· pattern durabil de deficit social şi interpersonal.

· disconfort acut şi capacitate redusă de relaţionare cu ceilalţi.

· excentricităţi comportamentale.

· distorsiuni perceptive şi cognitive.

Tulburările debutează în perioadă adultă. Simptomatologie: Este o tulburare întâlnită frecvent


la bărbaţi.

· persoanele au tendinţa de a interpreta eronat incidentele obişnuite.

· sunt persoane superstiţioase, preocupate de fenomene paranormale.

· au credinţă puternică că au puteri supranaturale.

· au credinţa că pot să controleze gândurile şi acţiunile celorlalţi.

· pot avea iluzii perceptive.

· limbajul este incoerent, dezlânat, vag, însă gândurile lor sunt foarte coerente, folosesc
expresii neobişnuite.

· răspunsurile lor sunt fie foarte coerente, fie foarte abstracte.

· pot fi foarte suspicioşi.

· sunt capabili de o varietate de afecte.

· interacţiunea cu ceilalţi poate să fie extrem de rigidă.


· dau dovadă de manierisme.

· se manifestă bizar în alegerea vestimentaţiei.

· anxietate puternică faţă de persoanele nefamiliale.

· apar frecvent episoade depresive.

· sunt diferite de persoanele care practică ritualuri religioase.


Bibliografie selectivă

· Tudose, Florin, Fundamente în psihologia medicală. Psihologie clinică şi medicală în


practica psihologului, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2003.

· Tudose, Florin, Orizonturile Psihologiei Medicale, Editura Infomedica,Bucureşti, 2003.

· Tudose, Florin, O abordare modernă a psihologiei medicale, Editura Infomedica,


Bucureşti, 2000.

· Tudose, Florin, C. Tudose, Abordarea pacientului în psihiatrie, Editura Infomedica,


Bucureşti, 2002.

II. Ce reprezintă domeniul clinic în psihologie?

Domeniul clinic în psihologie este cel mai reprezentativ ca număr de profesionişti şi constituie
atât prototipul social al psihologiei cât şi motivaţia dominantă a celor care doresc să studieze
psihologia. Există trei mari componente ale domeniului clinic:
psihologia clinică;
consilierea psihologică;
psihoterapia.

Psihologia clinică este ştiinţa care studiază mecanismele psihologice implicate în sănătate şi
boală. Aşadar, ea are două componente fundamentale. Prima componentă vizează investigarea
mecanismelor psihologice implicate în

· promovarea şi optimizarea sănătăţii şi

· prevenirea patologiei.

A doua componentă vizează investigarea mecanismelor psihologice implicate în patologie.

Intervenţia/asistenţa/consultanţa psihologică în domeniul clinic se referă la acele forme de


intervenţie generală/primară care sunt efectuate de psihologul clinician care nu are pregătire
distinctă în consiliere psihologică şi/sau psihoterapie.

Psihoterapia se referă la intervenţia psihologică prin care se modifică mecanismele


psihologice implicate în sănătate şi boală; ea poate fi practicată de psihologi şi medici
(psihiatri) după un program riguros de pregătire/formare într-o formă specifică de
psihoterapie.

Consilierea psihologică este o formă de intervenţie psihologică care poate fi practicată doar de
psihologi, după un program riguros de pregătire/formare într-o formă specifică de consiliere
psihologică, care se adresează mai mult primei componente a psihologiei clinice (promovarea
sănătăţii, preventie primară, secundară şi tertiară, patologie subclinică etc.).

Psihologul clinician (înţelegând aici şi consilierul psihologic şi psihoterapeutul pentru forma


specifică de psihoterapie pe care o practică) îndeplineşte mai multe funcţii:
(psiho)diagnostic psihologic şi evaluare clinică; vizează identificarea factorilor psihologici
implicaţi în sănătate şi boală;
intervenţie psihologică generală/primară şi specifică, cea specifică, dobândită după programe
avansate de formare profesională, fiind exprimată în consiliere psihologică şi psihoterapie;
vizează controlul, la diverse niveluri de expertiză (generală/primară versus specifică),
factorilor psihologici implicaţi în sănătate şi boală;
cercetare; vizează investigarea rolului factorilor psihologici în sănătate şi boală;
educaţie şi formare; vizează implicarea celor deja formaţi în acest domeniu atât în pregătirea
noilor generaţii de profesionişti pentru de a deveni psihologi clinicieni, consilieri psihologici
şi psihoterapeuţi (formare iniţială) cât şi în dezvoltarea lor profesională (formare continuă).

Psihologul clinician poate lucra în unităţi medicale (ex. spitale, policlinici, cabinete medicale),
cabinete private proprii, centre, fundaţii şi asociaţi, dar şi în orice mediu (educaţional,
organizaţional, judiciar etc.) în care este implicată expertiza sa în sănătate şi boală.

Pentru detalii privind aceste informaţii vezi:

· Colegiul Psihologilor din România

· Colegiul Psihologilor din România, filiala Cluj

· David, D. (2006). Psihologie clinică şi psihoterapie. Editura Polirom:


Iaşi

· American Psychological Association: Division of Clinical Psychology


(12), Division of Psychotherapy (29), and Division of Psychological Counseling (17)

PSIHODIAGNOZA CLINICĂ

Introducere

I. Ramură de graniţă, psihodiagnoza clinică are rădăcini şi relaţii cu:

· psihologia persoanei,

· psihologia sănătăţii,

· psihologia clinică,
· consiliere psihologică,

· psihologia educaţională,

· psihologia socială,

· psihologia industrial-managerială,

· psihologia transculturală, psihologia judiciară, psihopatologia etc.

Toate aceste ramuri descinzând din corpusul psihologiei generale impun realizarea unor
studii profunde ale comportamentului uman, ale trăsăturilor individuale. La fel, conduitele
umane sunt influenţate de factori psihologici, de diverse suferinţe somatice, boli etc.

Mai mult ca alte ramuri, psihodiagnoza clinică îşi propune să studieze conduite, să
diagnosticheze şi eventual să sugereze tratamente pentru influenţarea comportamentelor
anormale, inadecvate etc.

Generic, psihodiagnoza clinică se centrează pe studii clasice sau de tip longitudinal, pentru a
identifica diferenţe individuale, pentru a le evalua şi mai ales a pătrunde interrelaţiile dintre
persoane.

Scopul nu este doar cunoaşterea care şi-o propun multe ştiinţe ori discipline, ci oferirea de
sugestii pentru activitatea practică fiind chiar finalitatea psihologiei ca ştiinţă.

Psihodiagnoza clinică ajută pe cei care au răspunderi în organizaţii, pe cei care muncesc în
domeniul relaţiilor umane, pe cei din consiliere etc.

Cunoaşterea globală şi diferenţiată a comportamentului uman fiind practic nelimitată şi


complexă, psihodiagnoza clinică îşi asumă sarcini mai concrete decât ştiinţele fundamentale.

Prin metode şi modalităţi metodologice proprii sau „împrumutate” din alte discipline de
graniţă, psihodiagnoza clinică ţinteşte să delimiteze sferele de conduită, perceperea
interrelaţiilor şi determinarea influenţelor sociale, genetice evidenţiate cu ajutorul diverselor
instrumente de investigaţie.

Investigarea în psihodiagnoza clinică include similarităţi şi diferenţe din psihismul uman, dar
evidenţiind în acelaşi timp variaţiile individuale, grupale, etnice, de vârstă, sex etc.

Soluţiile pe care le poate oferi psihodiagnoza clinică nu reprezintă obligatoriu o breşă în


psihologie, în conduita umană, ci lărgirea interesului de cunoaştere, de înţelegere a structurii
umane, a interrelaţiilor, a standardelor de măsurare etc.

Ce trebuie să găsim în informaţiile (cunoştinţele) furnizate de psihodiagnoza clinică?

1. Probleme privind relaţia ereditar/dobândit (rolul mediului – cine? ce? şi cum


influenţează?)
2. Relaţia conştient/inconştient ca posibil vector al determinanţilor comportamentali.
Controversa conştient/inconştient – accentuează rolul mediului, iar comportamente
dinamice/comportamente anormale – sunt produse de factori inconştienţi.

3. Grup observabil versus procesele mentale interne. Modelul cognitiv argumentează că tot
ce se întâmplă în mintea unei persoane este mai important de ştiut decât că nu se înţelege
comportamentul dacă nu insistăm pe procesele mentale.

4. Relaţia libertate/determinism – poate determina în timp inducerea unor grupuri


„anormale”.

5. Diferenţe individuale/principii universale.

- Experienţe similare traduc modificări mari diferenţiatoare psihic din sfera modelului
umanistic şi accentuează rolul unicităţii fiecăruia: o persoană are un comportament care
reflectă distincţie şi specificitatea însuşirilor (calităţi/defecte)

Se pune întrebarea în mod frecvent: o probă clinică măsoară o trăsătură psihică sau o stare?

Încă din 1936, Allport şi Odbert au încercat o inventarierea trăsăturilor de personalitate. În


prezent se consideră că psihodiagnoza şi psihodiagnoza clinică măsoară QI, abilităţi
intelectuale speciale, stil cognitiv, interese, atitudini, orientare sexuală şi preferinţe; elemente
psihopatologice.

Ca exemplu, la proba MMPIR2 există scala F/B, aceasta indică persoane virtual
homosexuale, cu trăsături ambigue de bărbat sau de femeie.

Măsurarea este un act de desemnare a unor numere sau simboluri ale obiectelor caracteristice.

Se folosesc obişnuit decizia, (hotărârea) cu grade între 0, 1, 2 etc. sau 0/1 versus
corect/incorect.

Regulile de utilizare a testelor trebuie cunoscute şi respectate mai ales pentru a putea fi
cuantificate unele conduite, acţiuni, însuşiri.

Teste diferite pot măsura aceeaşi trăsătură, atitudine, interes, abilitate etc. sau alt construct,
ori unele aspecte ale aceleiaşi stări.

Cu ajutorul testelor (probelor) se face psihodiagnoza, care reprezintă o concluzie ce ţine cont
de ceea ce este la fel, de ceea ce este evident ori de a distinge natura a ceva care are nevoie de
concluzii/alternative.

Testele dau conţinutul specific al unor procese psihice, dar mai ales în sfera achiziţiilor, a
psihologiei educaţionale. Trebuie utilizate standarde şi respectate regulile.

De obicei, se redactează un protocol. Trebuie ţinut cont că variabilele comportamentale pot fi


generate de diferiţi factori individuali:

· capacitatea examinatului de a avea încredere;


· prezentarea anxietăţii în rezolvarea testelor;

· bunăvoinţa sau capacitatea examinatului de a coopera cu examinatorul pentru a


înţelege instrucţiunile scrise;

· mulţimea de emoţii care îl inundă pe subiectul examinat;

· condiţia fizică (senzaţia de foame, sete, disconfort etc.);

· capacitatea de a se antrena cu atenţie pentru ceva;

· luminozitate, aşteptarea anterioară examinării etc.

Este bine ca examinatul să ştie în principiu conţinutul testului şi este dreptul lui să ştie
rezultatele care, de regulă, sunt ţinute confidenţial.

Cadrul educaţional diferă de cadrul clinic – în special axat pe psihoterapie, care poate fi
recomandată de psiholog după examinare.

Psihodiagnoza clinică are avantajul de a se putea număra, teoretic, între cele cu statut
dobândit din 1890 când s-a utilizat iniţial termenul ,,test“ în înţelesul de probă psihologică.

În permanentă interrelaţie cu medicina, cu informaţiile devenite sine qua non pentru


psihologul clinician, psihodiagnoza clinică beneficiază atât de cunoştinţele acumulate în
Psihologie cât şi în disciplinele de graniţă precum: psihoneurofiziologie, psihoneuro-
endocrinologie, psihologia sănătăţii, psihopatologie, psihiatrie, gerontopsihiatrie, etc.

De aceea, demersul nostru de a încerca o trecere în revistă a problematicii trecute şi prezente


în acest domeniu se poate înscrie între eforturile de a sugera ,,căi de bătătorit“, ,,chei de
deschis“ zone mai puţin cunoscute şi punţi care să meargă de la ştiinţă la practică şi reciproc.

Interesantă şi dificilă prin solicitarea intrinsecă a domeniului, psihodiagnoza clinică nu


rămâne la nivelul ei de început ci adaugă permanent instrumente noi, teorii, tehnici, metode
etc.

În acelaşi sens, încercarea noastră de a face efortul ca acest material să folosească studenţilor
psihologi pentru conturarea mentală a solicitărilor pe care le impune nolens-volens
psihodiagnoza clinică nu va rămâne singular ci va fi urmat de feed-back-ul necesar oricărei
ştiinţe şi practici, în genere.

La limita între ştiinţă şi practică, Psihodiagnoza clinică îşi propune să studieze o infinitate de
aspecte psihice: de la abilităţi intelectiv-operaţionale până la factorii determinanţi ai anxietăţii
ori depresiei de natură psihogenă. Totodată, am încercat în acest material care nu este nici pe
departe un inventar de probe şi de probleme ridicate de subiect ori de examinator – să
sugerăm că psihologul care va fi avid de cunoaştere să stăpânească tehnici şi metode
psihodiagnostice pentru a putea oferi soluţii alternative terapeutice.

Din perspectivă clinică, tendinţa actuală a psihodiagnozei este de cuprindere a cât mai multor
domenii ale umanului şi necunoscutului, dar şi de adâncire a acestor eforturi. Psihodiagnoza
clinică ar putea oferi soluţii în situaţii obişnuite prin investigarea care se efectuează
preşcolarilor, şcolarilor, adolescenţilor, tinerilor, adulţilor, bătrânilor, persoanelor cu nevoi
speciale etc.

Investigaţiile se efectuează tot mai frecvent în situaţii limită: astronauţi, cosmonauţi, veteranii
care au participat la războaie, persoane care au supravieţuit calamităţilor – cutremure,
inundaţii, taifune – etc., dar şi în situaţii frustrante în plan social, rasial, intelectual. În toate
aceste tipuri de situaţii examinarea psihologică, evaluarea, stabilirea diagnozei şi a prognozei
cu plan de terapie specială nu este pur şi simplu un verdict ci un sistem cu punţi, cu succese
dar şi cu eşecuri.

Lărgirea extraordinară a gamei de investigaţii pe care le efectuează psihologul care are nevoie
de ,,unelte“ psihodiagnostice este un fenomen generic în concordanţă cu schimbările şi
tendinţele de ,,reaşezare“ a psihologiei în câmpul ştiinţelor, a disciplinelor care defrişează dar
şi construiesc psihismul uman. Perspectivele sugerate de modificările dinamice în plan socio-
economic şi tehnico-ştiinţific nu rămân simple tendinţe ci ele devin realităţi într-un spaţiu şi
un timp delimitat. Magia ,,ascultării cu o a treia ureche“ sugerată pentru buna desfăşurare a
intervenţiilor clinicianului este doar o succintă reflectare a ceea ce societatea, global, aşteaptă
de la psihologi – să fie buni investigatori, cu abilităţi pentru a realiza cu succes interviuri
clinice, să cunoască şi să respecte instrucţiunile probelor pentru a realiza evaluări corecte, să
emită judecăţi responsabile, inclusiv predicţii. Dar mai ales să aibă deschiderea pentru a lucra
în echipă, pentru a duce la capăt standardizări, etalonări, traduceri ale instrumentelor necesare
investigării universului uman – cel atât de greu de pătruns.

Relaţiile din acest domeniu nu sunt, de aceea, magice – ele sunt saturate de diversitatea fiinţei
umane pe care psihodiagnosticianul cunoscător al fenomenelor psihice normale şi patologice,
dar şi a instrumentelor psihoclinice şi statistico-matematice ar putea încerca să interpreteze
percepţii, amintiri, iluzii, vise, fantezii etc.

Modesta noastră încercare de a pune împreună probe şi concepţii, uneori rezultatele obţinute
la unele teste ca şi sugestii adecvate pentru unele abordări psihoclinice trebuie înţeleasă şi
decodificată doar ca un exerciţiu pentru studenţi – pentru cursanţi, ca o încercare de a
prezenta succint, concis fenomene foarte bine cunoscute, intrate de mult în circuitul naţional
şi mondial al psihodiagnozei clinice.

Interesul nostru pentru o viitoare sistematizare a metodelor celor mai frecvent folosite, traduse
şi etalonate pe populaţie românească va fi continuu treaz pentru că însuşi efortul va fi la fel.
Nu dorim să facem un screeining al probelor din psihodiagnoza clinică – nici nu ar fi posibil
în acest moment. Dorim doar să oferim o altă variantă de prezentare a imensului material
informaţional adunat în ultimele decenii ale secolului XX – în speranţa că cititorii vor fi
suficient de motivaţi pentru a căuta şi găsi ,,chei“ psihometrice necesare psihodiagnozei
clinice şi mai ales concluziilor pe care le oferă psihologul ca specialist. În orice demers,
specialistul, inclusiv din zona psihologiei este în situaţia să opteze, să decidă din numeroase
variante de lucru. Psihodiagnoza clinică are o situaţie efectiv privilegiată putând selecta din
infinitatea de probe, scale, tehnici existente în prezent în lume. Rămâne ca studentul,
psihologul, specialistul în psihologie clinică să hotărască în cunoştinţă de cauză ce set de
instrumente, ce baterii de teste va utiliza. Acestora trebuie să li se adauge abilităţile de a
efectua anamneza, interviul, capacitatea de a redacta clar un protocol şi mai ales de a
comunica, de a se interrelaţiona cu subiectul – o infinitate de stări, speranţe, gânduri, iluzii,
conflicte etc.

De aceea, materialul prezentat de noi în acest volum neavând pretenţii de rezolvare a


multiplelor probleme generate de însuşi actul de examinare psihoclinică, de dificultăţile care
pot apare din varii motive va fi urmat (sperăm la un scurt interval de timp) de partea a II-a a
lucrării care va conţine mai multe aspecte practice din investigaţiile psihologului ,,înarmat“ cu
modele, scheme, exemplificări din acest domeniu.

Perfectibil, ca orice material, acest periplu clinic din perspectiva psihologului va genera
atitudini diverse, dar marele câştig şi satisfacţia noastră vor consta în înţelegerea matură că
doar informaţiile ştiinţifice, teoretice şi practice – precum şi îmbogăţirea experienţelor
personale directe de lucru cu subiectul uman a oricăruia dintre noi vor determina comunitatea
şi societatea umană (în genere) să acorde mai mult credit psihologiei şi specialiştilor ei.

Psihologie clinica si psihoterapie. Fundamente

Tema 1. Obiectul, istoria dezvoltării şi situaţia actuală a psihologiei medicale

Istoria apariţiei şi dezvoltării psihologiei clinice ca ştiinţă şi domeniu de activitate


profesională a psihologilor. Psihologia şi medicina. Obiectul de studiu al psihologiei clinice.
Specificul abordării clinico-psihologice a studierii fenomenelor psihice. Domeniile de aplicare
a cunoştinţelor clinico-psihologice. Factori ce determină dezvoltarea intensivă a psihologiei
clinice moderne. Compartimentele principale ale psihologiei clinice: patopsihologia,
neuropsihologia, psihosomatica şi psihologia corporală, psihologia dezvoltării patologice,
reabilitarea psihologică şi psihoterapia.

Tema 2. Principalele probleme teoretice ale psihologiei medicale

Rolul psihologiei clinice în soluţionarea problemelor generale ale psihologiei. Problemele


psihologice fundamentale, soluţionate în baza modelelor patologiei: structura şi dinamica unor
procese psihice şi a personalităţii în ansamblu, legătura proceselor somatice şi spirituale,
creierul şi psihicul, legitatea dezorganizării şi dezvoltării activităţii psihice.

Abordarea sistemică a patologilor psihice. Simptomul, sindromul, factorul în psihologia


clinică. Principiile analizei sindromatice şi diferite tipuri de sindromuri în psihologia clinică.
Tipurile de factori, ce stau la baza modificării formării şi derulării activităţii psihice.

Noţiunea de normă şi patologie(anomalie) psihică. Variabilitatea abordărilor normalităţii.


Evidenţa diferitor factori în vederea determinării normalităţii sau anomaliei fenomenelor
psihice.
Sănătatea şi patologia. Categoria sănătate psihică. Etiologia, nozologia, patogeneza. Rolul
factorilor psihici în procesul apariţiei, tratamentului şi prevenirii maladiilor. Clasificările
internaţionale moderne ale maladiilor.

Problema măsurării în psihologia clinică. Probleme metodologice şi metodice de evaluare a


eficienţei terapiei. Factorii eficienţei subiective a procesului terapeutic.

Semnificaţia psihologiei clinice în procesul elaborării metodologiei şi metodelor concrete de


diagnosticare psihologică şi a impactului psihologic.

Tema 3. Sarcinile practice şi funcţiile psihologilor clinicieni

Psihologia clinică şi practica. Rolul psihologiei clinice în prevenirea maladiilor. Felurile şi


scopurile diagnosticării clinico-psihologice. Tipurile sarcinilor de expertizare, soluţionate de
psihologii clinicieni. Participarea psihologilor clinicieni în procesul adaptării sociale şi de
muncă şi reabilitării pacienţilor. Educaţia recuperatore, psihoterapia, corecţia psihologică şi
consultanţa psihologică. Particularităţile profilaxiei clinico-psihologice, diagnosticării,
expertizei, psihoterapiei şi corecţiei psihologice în lucrul cu copiii. Principiile etice şi normele
activităţii practice ale psihologilor clinici.
Capitolul 2. Cercetările neuropsihologice ale dereglărilor activităţii psihice

Tema 1. Obiectul şi sarcinile neuropsihologiei. Semnificaţia sa teoretică şi practică

Obiectul neuropsihologiei. Semnificaţia teoretică a neuropsihologiei, contribuţia sa la


studierea problemei „Creier şi psihic”. Rolul neuropsihologiei în procesul soluţionării
problemelor psihologice generale. Analiza neuropsihologică a dereglării funcţiilor psihologice
superioare şi a sferei emotive a personalităţii. Direcţiile principale ale neuropsihologiei
moderne (clinică, experimentală, neuropsihologia reabilitaţională, psihologia copilăriei şi
gerontologică, neuropsihologia diferenţială etc.). Importanţa practică a neuropsihologiei
pentru diagnosticarea afecţiunilor locale ale creierului, a diferitor disfuncţii intelectuale şi
restabilirea disfuncţiilor psihice.

Tema 3. Tulburările de personalitate şi cercetarea lor în psihologia clinică


Dezvoltarea viziunilor de studiere a tulburărilor de personalitate în psihologie.
Şcoala moscovită de patopsihologie: concepţia istorico-culturală a lui L.S.Vîgotsky,
A.N.Leontiev, A.R.Luria şi direcţiile principale de studiere a tulburărilor de personalitate
potrivit lui B.V.Zeigarnik. Tulburările „componentei de personalitate” a activităţii în cazul
principalelor feluri de patologii psihice_ rolul atitudinilor modificate, a motivaţiei,
autoevaluării în procesul modificării componentelor structurale şi de conţinut ale memoriei,
atenţiei, percepţiei, gândirii. Şcoala de la Leningrad a lui V.N.Measişcev: cercetarea
tulburărilor atitudinilor sistemice ale personalităţii faţă de mediul social şi propriul Eu în cazul
neuroziilor. Locul experimentului patopsihologic şi metodicilor de diagnosticare în cercetările
clasice de patopsihologie. Conştiinţa de sine şi autoevaluarea în cazul anomaliilor de
personalitate. Modelele diagnostice de studiere a patologiilor personalităţii: metodele cvasi
experimentale şi proiective, chestionarele. Clasificarea tulburărilor de personalitate potrivit
MKB şi DCM. Criteriile evidenţierii nivelului de tulburare a personalităţii prin metoda
„intervievării structurate” potrivit lui Kernberg. Structura personalităţii în cazul nevrozelor
simptomologice şi a nevrozelor de caracter, psihozelor. Noţiunea de „ organizarea limitrofă de
personalitate” potrivit lui O.Kernberg, structura narcisică de personalitate potrivit lui
H.Kohut. Evaluarea structurii personalităţii (a auto-identităţii, raporturilor obiectuale,
configuraţiilor de protecţie, a nivelului de testarea a realităţii) potrivit metodelor proiective:
criteriile de evaluare, rezultatele principale.
Aspectele psihoterapeutice ale psihologiei clinice

Tema 1. Modelele medical şi psihologic ale psihiatriei.


Problema statutului ştiinţific al psihoterapiei psihologice, caracterul interdisciplinar al
obiectului său de studiu. Psihoterapia în sistemul metodelor de asistenţă psihologică –
consultare, corectare, consiliere: criterii de comparare: indicaţii şi contraindicaţii, scopuri,
formate, bazele teoretice. Problemele deontologiei în psihoterapie, codul etic profesional;
erori şi abuzuri în domeniul psihoterapeutic.

Spaţiul modern al experienţei terapeutice: direcţiile principale ale psihoterapiei - psihanalitice,


cognitive, umaniste, behavioriste şi variantele lor moderne. Problema integrării diferitor
abordări psihoterapeutice - temeiuri, posibilităţi şi limite. Structura cunoaşterii ştiinţifice în
psihoterapie: modelul teoretic al omului, teoria dezvoltării şi psihopatologiei, teoria
procesului terapeutic şi eficienţei psihoterapiei.

Tema 2. Psihoterapia ca obiect de studiu.: problema conformităţii metodologiei ştiinţifice


tradiţionale; semnificaţia metodelor ştiinţelor umanitare despre om (semiotica, hermeneutic
pentru dezvoltarea cercetărilor în domeniul psihoterapiei. Factori generali şi specifici al
eficienţei psihoterapiei, „paradoxul echivalenţei” eficienţei diferitor sisteme terapeutice.
Cercetarea principalelor”variabile” ale psihoterapiei în cadrul proiectului de la Menninger:
rolul relaţiilor terapeutice, orientărilor terapeutice şi etice ale terapeutului; motivaţia
pacientului şi factorii credinţei; efectul-placebo; rolul nivelului de patologie a personalităţii.
Cercetarea psihoterapiei ca proces, a fazelor sale, a dinamicii relaţiilor terapeutice şi a
modificărilor personalităţii pacientului la diferite etape ale procesului terapeutic. Factorii
întreruperii premature a psihoterapiei. Metodele evaluării „aptivităţii” psihoterapiei,
predicatorii eficienţei ei, metode de evaluare a eficienţei.

Tema 3. Concepţiile psihoterapiei psihanalitice tradiţionale şi modificate.


Noţiunile principale ale psihoterapiei psihanalitice: setting-ul, alianţa terapeutică, amânarea,
contramandarea, rezistenţa. Istoria şi logica dezvoltării acestor noţiuni. Principalele metode
ale psihoterapiei psihanalitice şi modificarea lor ţinând cont de nivelul patologiei pacientului.
Teoriile relaţiilor obiective şi self-psihologia; modelele dezvoltării, psihopatologiile,
psihoterapiile (Klein, Maler, Kohut, Kernberg). „Psihoterapia expresivă” a lui Kernberg şi
„ psihoterapia de refacere” a lui Kohut aplicate pacienţilor cu dereglări de personalitate.

Tema 4. Psihoterapia cognitiv-behavioristă- noţiuni şi principii de bază


Modelul cognitiv de provocare a tulburărilor comportamentale disfuncţionale şi a stărilor
patologice în cazul depresiilor şi fobiilor.
Problema integrării terapiei cognitive cu alte direcţii ale psihoterapiei – modelele
psihodinamice, psihoterapiei familiale sistemice.

Tema 5. Direcţiile umanitare şi existenţialiste ale psihoterapiei


Principalele noţiuni şi metode: condiţiile eficienţei terapiei orientate spre om a lui Rodgers –
autenticitatea terapeutului, acceptarea inevaluabilă, ascultarea empatică, congruenţa actualului
(aici şi acum) experienţei psihomateriale. Principalele noţiuni şi metode ale gestaltterapiei.
Metodele supresive şi expresive de susţinere a dezvoltării personalităţii.

Obiective:
Familiarizarea studenţilor cu domeniile clinice/medicale de aplicare ale psihologiei şi
asigurarea unui bagaj de cunoştinţe declarative şi procedurale care să îi facă apţi pentru o
activitate eficientă în aceste domenii.

Competenţa oferită de acest modul se referă la:

(a) activităţile de diagnostic psihologic şi evaluare clinică a tulburărilor psihice,


psihosomatice, şi a factorilor psihologici implicaţi în tulburările somatice ;

(b) cercetarea psihologică fundamentală şi aplicativă în domeniile clinice/medicale;

(c) educaţie şi consiliere (intervenţie) psihologică în sănătate şi boală. De asemenea, se pun


bazele pentru formarea competenţei de psihoterapeut.

Teme principale:
Introducere în psihologia clinică;
Sănătate şi boală; Modele etiopatogenetice şi de tratament utilizate in psihologia clinică;
Diagnostic psihologic şi evaluare clinică;
Consiliere şi psihoterapie; prezentare generală;
Paradigme de cercetare în psihologia clinică;
Formarea şi rolul educativ în sănătate şi boală al psihologului clinician;
Particularităţi ale psihologiei clinice (sugar, adult, vârsta înaintată);
Psihologia medicamentului, complianţa terapeutică şi modalităţi de optimizare a actului
medical prin mijloace psihologice;
Psihologia clinică în practica judiciară;
Deontologia psihologului clinician.

http://mcernitanu.ulim.md/?page_id=32