Radioactivitate

Radioactivitatea (lat. radius = rază, radiaţie) este un fenomen rezultat din dezintegrarea
radioactivă a atomilor sau, mai bine zis, a nucleelor acestora, este procesul prin care nucleul
unui atom se transformă spontan în altă specie de nucleu atomic. O specie de atomi - un izotop -
care pot suferi dezintegrare radioactivă se numeşte izotop radioactiv. Radioactivitatea depinde
fundamental de numărul de neutroni din nucleu, izotopii aceluiaşi element chimic comportându-
se în general foarte diferit.Transformarea este însoţită de obicei de expulzarea unor particule
subatomice având viteză foarte mare, precum şi emiterea unor unde electromagnetice cu lungime
de undă foarte mică. Radioactivitatea este un fenomen exoterm (produce eliberarea energiei către
mediu).

Istoric
Radioactivitatea a fost descoperită în 1896 de Henri Becquerel, pe când studia luminescenţa unor
săruri ale uraniului. În 1898, soţii Marie şi Pierre Curie au descoperit poloniul şi radiul, două
elemente cu radioactivitate mult mai puternică decât a uraniului. Legile generale ale
radioactivităţii au fost elaborate de către Ernest Rutherford şi Frederick Soddy în 1903.
Radioactivitatea artificială a fost descoperită de soţii Irène şi Frédéric Joliot-Curie în 1934.

Radioactivitatea naturală

Fenomenul radioactivităţii a fost descoperit în 1896 de fizicianul Henri Becquerel la elementul

uraniu, ca urmare a dezvoltării generale a fizicii şi ca o consecinţă directă a descoperirii de către
Roentgen, în 1895 a razelor X. Becquerel a observat că uraniul emite raze invizibile, cu
proprietăţi asemănătoare razelor X. Ceva mai târziu s-a descoperit că şi thoriul emite asemenea
radiaţii şi de asemenea faptul că razele γ sunt cele mai asemănătoare cu razele X, atât prin
duritatea lor, adică puterea lor de penetrare, cât şi prin viteza lor.Ceva mai târziu, în 1898, soţii
Pierre şi Marie Curie au descoperit două noi specii atomice radioactive pe care le-au numit: pe
cea dintâi poloniu (Po), pe al doilea radiu (Ra) pentru deosebita sa radioactivitate. Un număr
mare de savanţi din diferite ţări au întreprins apoi cercetări pe căile deschise de aceste noi
importante descoperiri.

Radioactivitatea artificială

Experienţele de bombardare cu raze α au dus în 1934 la o nouă descoperire de importanţă

primordială. Este vorba de radioactivitatea artificială descoperită de soţii Frederic şi Irene Joliot-
Curie, ginere şi fiică ai descoperitorului poloniului şi radiului. În 1934 aceştia au supus unui
bombardament cu raze α nişte foiţe de aluminiu. Au observat faptul că în timpul
bombardamentului, aluminiul emitea neutroni. Când bombardamentul înceta, foiţele de aluminiu
încetau şi ele să mai emită neutroni, însă foiţele de aluminiu continuau să emită o radiaţie
asemănătoare cu razele β.După multe cercetări, soţii Joliot-Curie au lămurit ce se întâmpla: sub
acţiunea razelor α, nucleul de aluminiu se transmuta într-un nucleu de fosfor radioactiv care nu
exista în natură.În acelaşi mod, prin transmutarea elementului magneziu şi bor soţii Joliot-Curie
au obţinut un radiosiliciu şi respectiv un radioazot. Descoperirea posibilităţii de a crea pe cale
artificială izotopi radioactivi ai celor mai felurite elemente au avut un răsunet deopotrivă de mare
ca şi descoperirea radioactivităţii naturale cu 36 de ani în urmă. Punând această idee în practică,
fizicianul Ernico Fermi a bombardat vreo 60 de elemente diferite şi 40 dintre ele a dat naştere la
izotopi radioactivi artificiali, cu timpi de înjumătăţire cuprinşi între câteva secunde şi câteva zile.
Viteza dezintegrării

Dezintegrarea radioactivă este un fenomen spontan (se produce fără a fi provocat extern). Nu
depinde de temperatură, presiune sau de combinaţia chimică în care apare atomul al cărui nucleu
suferă dezintegrarea. Pe de altă parte, dezintegrarea este un fenomen aleator: nu se poate
determina când se va dezintegra un anumit nucleu atomic, deşi pentru o populaţie mare de nuclee
de un anumit tip se poate estima câte nuclee vor suferi dezintegrarea într-un anumit interval de
timp.

Cantitatea de substanţă variază după o lege exponenţială: , unde:

 n0 este cantitatea iniţială de substanţă (dată ca masă sau ca număr de atomi),

 nt este cantitatea rămasă (dată sub aceeaşi formă),
 t este timpul scurs de la începutul experimentului,
 Δt este o mărime numită perioadă de înjumătăţire, specifică speciei de atomi, şi
reprezintă timpul după care dintr-o cantitate dată de substanţă radioactivă rămâne
jumătate din cantitatea iniţială.

De remarcat că asta înseamnă că prin dezintegrare radioactivă o substanţă radioactivă nu dispare

niciodată complet. Practic, după 100-200 de perioade de înjumătăţire dintr-o cantitate egală cu
masa Pământului ar rămâne un singur atom.Timpul de înjumătăţire variază în limite foarte largi,
de la fracţiuni de secundă până la miliarde de ani. Printre cele mai lungi perioade de înjumătăţire
au Uraniu-238, Uraniu-235, Thorium-232 şi Kalium-40.

Radiaţiile emise

Există două tipuri de „radiaţii” emise cu ocazia dezintegrării radioactive:

 Particule subatomice. Acestea au primit iniţial nume de raze deoarece natura lor nu era
cunoscută la început.
o nuclee de heliu (He2+) de mare viteză, numite şi raze α,
o electroni, numiţi şi raze β,
o pozitroni, numiţi şi raze β+,
o neutroni
 Unde electromagnetice de mare energie (frecvenţă mare sau, echivalent, lungime de undă
mică), numite radiaţii (raze) gamma.

Toate aceste „radiaţii” au proprietatea de-a ioniza gazele prin care trec, făcându-le astfel
conductoare electrice. Din acest motiv, aceste „radiaţii” se numesc radiaţii ionizante.

„Radiaţiile” α, β şi γ se deosebesc prin puterea de penetrare (distanţa pe care o pot parcurge într-
un anumit mediu, până sunt absorbite complet). Razele α sunt cele mai rapide, dar sunt complet
oprite în grosimea unei foi de hârtie obişnuită sau în cel mult o zecime de milimetru de aluminiu.
În aer, distanţa maximă pe care o poate străbate nu depăşeşte 11cm. Razele β sunt mai puţin
rapide, dar considerabil mai dure decât cele α, putând să străbată 2-3mm de aluminiu. În aer
distanţa nu depăşeşte mai mult de 10-15m. În schimb razele γ sunt cele mai penetrante datorită
puterii lor de ionizare foarte scăzută(procesele de interacţiune cu atomii substanţei prin care trec
sunt foarte rare), neavând nici sarcină electrică şi nici masă. Razele γ pot străbate cu uşurinţă
grosimi considerabile din ţesuturi animale şi vegetale, substanţe uşoare şi chiar câţiva centimetri
din substanţe grele cum ar fi de exemplu plumbul. Datorită puterii lor mari de penetrare, mai
mare chiar decât a razelor X descoperite de Röentgen, razele γ sunt folosite în aceleaşi scopuri ca
cele dintâi. Astfel sunt folosite în medicină, sau la măsurarea unor obiecte metalice din exterior,
fără să fie nevoie măcar desfacerea acestora, se poate face controlul unor piese de maşini
fabricate în serie, se pot face cercetări geologice cu privire la zăcămintele de petrol şi multe
altele.

Detectarea radiaţiilor se poate face pe mai multe căi:

 datorită efectului de ionizare, pot fi detectate cu electrometre sensibile; pe acest principiu

funcţionează de exemplu detectorul Geiger-Müller;
 prin înnegrirea unei plăci fotografice
 cu ajutorul camerei cu ceaţă

Transformările suferite de nuclee

La cele mai multe tipuri de descompunere radioactivă, are loc o transformare a nucleului în
nucleul altui atom:

 Dezintegrarea α produce un nucleu cu număr atomic cu 2 mai mic şi număr de masă cu 4

mai mic
 Dezintegrarea β produce un nucleu cu număr atomic cu 1 mai mare şi cu acelaşi număr
de masă. La dezintegrarea β are loc transformarea unui neutron într-un proton şi un
electron, electronul fiind expulzat ca rază β. Exemplu: tritiul (3H) se transformă în heliu 3
(3He), perioada de înjumătăţire fiind de 12,46 ani.

Există izotopi radioactivi – este drept puţin la număr – la care unele nuclee se dezintegrează prin
raze β, celelalte prin raze α. Un exemplu: 21283Bi (bismut) numit şi thoriu C, se dezintegrează prin
raze β, restul de 33,7%, prin raze α. Este ceea ce se numeşte o „dezintegrare bifurcată”.

Măsurarea radioactivităţii

Radioactivitatea se măsoară prin numărul de dezintegrări produse într-o secundă. Unitatea de

măsură este unitatea becquerel (bq) prin care se exprimă cantitatea de radiaţii pe secundă.

Familii radioactive
Uraniul 238 (23892U, cel mai greu dintre izotopii naturali), se dezintegrează foarte încet (timp de
înjumătăţire 4,5milioane ani) prin emisie de raze α. Pierzând astfel 4 unităţi din numărul său de
masă şi două unităţi din numărul său atomic, uraniul se transformă în nucleul de thoriu 234
(23490Th); elementul uraniu se transformă în elementul thoriu. Acesta din urmă este şi el
radioactiv, nucleul său emite o particulă β şi se transmută în nucleul de 23491Pa (protactiniu);
acesta tot prin emisie de raze β se transmută în mai departe în nucleul de 23492U, luând naştere un
alt izotop al uraniului, decât cel de la începutul seriei căruia i se dă numele de Uraniu II, fiind
radioactiv prin emisie de raze α. Acesta se transmută mai departe în 23090Th, adică un nou izotop
toriu căruia i se dă numele special de Ioniu. Ioniul se dezintegrează tot prin emisie de raze α şi dă
naştere izotopului 22688Ra, adică radiul descoperit de soţii Curie. Mai departe, radiul
dezintegrându-se prin raze α, dă naştere izotopului radioactiv 22286Rn (radon), care este un gaz
inert asemănător din punct de vedere chimic cu heliul, neonul, etc. Cascada aceasta de
dezintegrări succesive se continuă mai departe până ce se ajunge la izotopul 21084Po, adică
poloniul descoperit de soţii Curie. Poloniul se transmută mai departe în 20682Pb, adică un izotop al
metalului plumb. Acesta este „stabil” ceea ce înseamnă că prin nici unul din mijloacele
cunoscute în prezent nu putem constata o eventuală dezintegrare a lui. Astfel succesiunea de
dezintegrări în cascadă se opreşte practic aici şi putem vedea că a luat naştere o adevărată
„familie” radioactivă, al cărei strămoş comun este uraniul.

Familia pe care tocmai am descris-o se numeşte familia „radiu-uraniu”. În natură mai există încă
două familii radioactive: una dintre ele, începe cu 23592U(numit şi actino-uraniu) şi se termină cu
un alt izotop de plumb(20782Pb). Cea de-a treia familie este cea a thoriului, care începe cu 23290Th
şi se termină iarăşi cu un izotop de plumb(20882Pb).

Transmutaţii nucleare artificiale

Ştim că particulele α sunt proiectate în spaţiu cu viteze de ordinul zecilor de mii de km/s. Ele
constituie proiectile cu o energie cinetică mult mai mare decât a electronilor β. Deci este de
aşteptat ca o ciocnire între particulele α şi nucleele atomice să producă o zdruncinătură din
temelie şi modificări profunde în nucleele lovite. Acest lucru i-a îndemnat pe fizicieni să
„bombardeze” diferite elemente cu particule α. Cea dintâi experienţă a fost realizată în 1929, de
către Rutherford prin bombardarea gazului azot. S-a constatat că nucleele lovite se transmută
prin ceea ce numim noi reacţie nucleară. Adică în cazul de faţă 147N+42He(adică o rază α)=178O+
1p1, nucleul de azot se transmută într-un izotop de oxigen.

Efectele biologice ale radiaţiilor şi măsuri de radioprotecţie

În urma interacţiunii dintre radiaţii şi organismele vii apar fenomene fizice (ionizări, excitări)
care determină fenomene chimice (alterări ale macromoleculelor şi a sistemelor enzimatice). Dar
cele mai importante efecte se observă la celulele germinale. În urma interacţiunii dintre radiaţii şi
celulele germinale se observă o alterare a cromozomilor şi a codului genetic - ADN. Gravitatea
acestor probleme este amplificată prin transmiterea lor la descendenţi chiar şi la doze foarte
mici.Una dintre cele mai simple soluţii, folosite pentru micşorarea dozelor absorbite, pentru cei
care lucrează în medii radioactive este învelirea cu ecrane protectoare (din plumb) a aparatelor
care utilizează radiaţii. Este cunoscut faptul că plumbul este un material foarte absorbant de
radiaţii provenite de la materiale sau aparatură care produc asemenea radiaţii.