Simpozion teologic

Sibiu, 1-3 martie 2007

Despre prezenţa fraţilor franciscani pe teritoriul actual al României

Considerând expresia suntem oameni ai timpului nostru, îmi face o deosebită

bucurie să ne întâlnim aici, într-un context ecumenic organizat de Academia Evanghelică
de la Sibiu. Aceasta pentru că noi considerăm imperativă chemarea lui Cristos, care vrea
să ne conducă la unitatea care să se hrănească din Dumnezeu care este Unul.
Doresc să prezint câteva aspecte din parcursul activităţii fraţilor minori conventuali
pe teritoriul actual al României, persoane care au dorit să vorbească lumii despre
fraternitate, simplitate, bucurie şi comuniune în Dumnezeu Creatorul şi prietenul omului.
Fraţii minori, cunoscuţi sub denumirea de franciscani, sunt membri ai Ordinului
religios catolic fondat de sfântul Francisc de Assisi. Aceştia sunt persoane consacrate lui
Dumnezeu care doresc să trăiască cât mai fidel Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos
în spirit de fraternitate, în comunităţi numite convente, deschişi multor misiuni începând
de la viaţa contemplativă, continuând cu viaţa de slujire parohială, slujirea celor săraci,
participarea la activităţi academice şi ajungând până la folosirea actualelor tehnici
moderne de propagare a cuvântului.
Sfântul Francisc din Assisi cel care e cunoscut şi apreciat mulţi pentru simplitatea
şi curajul său de a trăi Evanghelia lui Cristos, s-a născut la Assisi pe la 1181. Tatăl său era
un prosper negustor de ţesături. Tânărul Francisc duce o viaţă plină de petreceri; mai apoi
îşi urmează idealul de a deveni cavaler; în acest sens participă la războiul dintre Perugia şi
Assisi din 1202 în care armata oraşului său e înfrântă, iar el e luat prizonier; se întoarce
acasă după un an, grav bolnav; trăieşte un lung drum de convertire spre Cristos în adâncul
sufletului său. În faţa episcopului din Assisi, renunţă la moştenirea paternă şi redă tatălui
său până şi hainele de pe el. Începe să se îngrijească de bolnavii de lepră, apoi începe să
repare două bisericuţe trăind din pomana celor din jur. Vechii tovarăşi vor să-l urmeze.
Împreună încep să predice. Pentru aceasta şi datorită faptului că cei care îl urmau erau din
ce în ce mai mulţi, Francisc hotărăşte să supună aprobării Bisericii noua sa formă de viaţă.
Papa Inocenţiu al III-lea o aprobă şi însărcinează pe Francisc să predice pocăinţa şi
convertirea.
Dorinţa sa era aceea de a chema pe toţi la Cristos. În 1217, la capitolul general de
la Porţiuncula este hotărâtă, prima misiune în afara Italiei. Fraţii se îndreaptă spre Tunisia,
Siria şi dincolo de Alpi. Francisc va merge să predice în Franţa. În capitolul din 1219 sunt
decise noi misiuni în Germania, Franţa, Ungaria, Spania şi Maroc. În acelaşi an, printre
cruciaţi, Francisc merge să cucerească folosindu-se numai de cuvânt şi exemplu. Sultanul
Melek-el Kamel îl primeşte cu ospitalitate. Negăsind roade de convertire, după predicarea
Evangheliei printre musulmani şi dezgustat de excesele cruciaţilor care au cucerit
Damascul, se întoarce în Italia.
Călătoria sa pământească ia sfârşit la 3 octombrie 1226, pe lângă Assisi.
*
În continuare, ne vom opri asupra prezenţei fraţilor franciscani conventuali pe
teritoriul actual al României şi despre activitatea şi slujirea acestora în slujba Evangheliei
lui Cristos până în zilele noastre.
Documentul care a marcat oficial trimiterea Ordinului franciscan pe aceste
meleaguri cu o misiune specială din partea Bisericii, către valahi şi cumani, este bula
emisă de Papa Grigore al IX-lea, Cum hora undecima, din 11 iunie 1239, în care
franciscanilor li se cerea să meargă în misiune la bulgari şi cumani, acordându-li-se
anumite privilegii.
1
 Un alt document care vorbeşte despre prezenţa fraţilor franciscani în Cumania,
adică sudul Moldovei şi nordul Valahiei, este o scrisoare a regelui Bela al IV-lea din
1241, adresată lui Konrad, regele Germaniei, prin care îi face cunoscute dezastrele
provocate de către tătari, menţionând şi masacrarea arhiepiscopilor, episcopilor,
călugărilor, fraţilor minori (franciscani) şi a dominicanilor din Ungaria, Bulgaria,
Cumania şi Rusia. Putem deduce, din această scrisoare, că franciscanii răspunseseră
invitaţiei lui Grigore al IX-lea, adresate prin bula Cum hora undecima şi ajunseseră aici
înainte de anul 1241.
Activitatea misionarilor a fost însoţită de multe dificultăţi. Deseori au încununat cu
jertfa vieţii lor predicarea Evangheliei: între 1314-1329, la Cetatea Albă au fost omorâţi
câţiva fraţi, spre exemplu fratele Angelo de Spoleto; în anul 1326, doi fraţi franciscani
polonezi, Luca şi Valentin, au fost torturaţi şi martirizaţi de către tătari în Livonia.
În Evul Mediu Ordinul Fraţilor Conventuali îşi coordona activitatea în sud-estul
Europei, Asia Mică şi Orientul Apropiat de la Constantinopol (în cartierul Pera),
activitatea misionarilor franciscani din cele două provincii româneşti fiind direct sub
jurisdicţia acesteia până în 1650, când prefectura va fi condusă de un prefect ce va activa
in loco. Atunci observându-se anumite deficienţe datorită distanţei dintre misiunea din
Valahia şi Moldova şi conducerea acesteia din Constantinopol, este înfiinţată Prefectura
Misiunii pe teritoriul moldav.
A doua parte a secolului al XIX-lea, a adus României, din punctul de vedere al
organizării statale, importante transformări politice care au influienţat şi unele schimbări
în cadrul Bisericilor ortodoxe şi catolice.
Datorită reglementării situaţiei Bisericii Catolice din Regatul României prin
înfiinţarea Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti şi a episcopiei Romano-Catolice
de Iaşi, misiunea Fraţilor Minori Conventuali de pe acest teritoriul nu îşi mai găsea locul.
Situaţia fraţilor care activau aici trebuia şi ea revăzută. Astfel că s-a constatat necesitatea
fondării unei provincii religioase canonice. După consultările necesare în acest sens, la 26
iulie 1895 Congregaţia De Propaganda Fide a emanat actul de înfiinţare a Provinciei
Franciscane Sfântul Iosif, soţul Preasfintei Fecioare Maria din Moldova.
Prin transformarea misiunii franciscane în Provincie regulară, aceasta devenea
persoană juridică cu drepturi şi îndatoriri; a dobândit independenţă şi autoconducere aşa
cum definesc Constituţiile Ordinului, organizându-se structura canonică şi religioasă. În
privinţa structurii juridice, trebuie subliniat faptul că, elementele necesare pentru
constituirea unei provincii religioase sunt conţinute generic în definiţia dată de Codul de
Dreptul Canonic în can. 621: pluralitatea caselor, uniunea juridică între ele, superior
propriu şi apartenenţa la un institut religios.
Încununarea efortului de mai multe veacuri având parte de un ambient prielnic a
adus roade prin actul de înfiinţare a Provinciei Franciscane Sfântul Iosif, soţul Preacuratei
Fecioare Maria. Astfel fraţii au slujit în parohii, au mers în misiune, au tipărit cărţi, au
fondat reviste, au asistat diferite asociaţii religioase, s-au ocupat de cei rămaşi orfani în
urma primului război mondial, au fondat un gimnaziu pentru fiii ţăranilor, etc.
Provinciei i-a fost încredinţată spre îngrijire zece parohii din dieceza de Iaşi
(Săbăoani, Adjudeni, Hălăuceşti, Galaţi, Huşi, Prăjeşti, Bacău, Fărăoani, Luizi-Călugăra,
Târgu-Trotuş) care au fost transformate în convente prin actul de înfiinţare. Prezenţa
fraţilor a fost cerută şi de Biserica Greco-Catolică. Fraţilor li s-a încredinţat parohiile din
Drăgeşti şi Gruilung, în dieceza de Oradea, iar în arhidieceza de Blaj, parohia Bilbor şi a
patra parohie din Bucureşti şi Sanislău.
După înfiinţarea Provinciei una din problemele cele mai urgente era organizarea şi
asigurarea unui seminar franciscan. În 1896, părintele Daniel Pietrobono, anunţa într-o
circulară hotărârea înfiinţării acestui Seminar. În primăvara anului 1897, a început
construcţia clădirii la Hălăuceşti, iar în toamna aceluiaşi an era deja finalizată.
2
 Noviciatul, timp special pentru formare, cerut de Dreptul Canonic al Bisericii
Catolice pentru toate Ordinele şi institutele religioase religioase aprobate canonic, a
activat la Hălăuceşti până în 1923 când a fost mutat la Săbăoani. Noviciatul a funcţionat
până în 1948, când Ordinul a fost scos în afara legii, iar clădirea naţionalizată.
Pentru studiile ulterioare etapei de formare ce urmau noviciatului fraţii erau trimişi
la studii în străinătate. Din cauza cheltuielilor s-a amenajat după primul război mondial la
Luizi-Călugăra, Seminarul Teologic Franciscan, care a început să funcţioneze în anul
şcolar 1924-1925.
Ca şi activitate de misiune amintim plecarea în China a doi fraţi franciscani în
1926, Gheorghe Gabor şi Andrei Benchea; în Zambia au mers în misiune fraţii, Anton
Ceangău (1937), Nicolae Dumea (1938) şi Iosif Chelaru (1939).
În vederea difuzării mesajului evanghelic s-au folosit şi posibilităţile tipografice
din acea perioadă: s-au scris broşuri, s-au publicat cărţi, s-au fondat reviste. Importantă în
acest sens este editura Serafica înfiinţată în 1924, la Hălăuceşti (jud. Iaşi).
Ceea ce s-a construit cu multă dăruire din partea atâtor fii ai sfântului Francisc,
de-a lungul mai multor veacuri a riscat năruirea odată cu persecuţia înverşunată a
regimului comunist (1948-1989). Prigoana fraţilor minori conventuali a fost deosebit de
înverşunată aşa cum a fost de altfel împotriva întregii Biserici creştine. Însăşi prezenţa lor
a fost zguduită din temelii având în vedere faptul că ei nu mai aveau dreptul de a exista ca
atare pe teritoriul României.
Cu toate acestea, istoria nu a urmat această cale. Speranţa fraţilor s-a împlinit. Ceea
ce părea pe moarte a revenit la viaţă. După 1989 Provincia şi-a refăcut structurile şi a
revenit cu încredere şi speranţă.
Pentru recunoaşterea oficială din partea statului român, fraţii s-au constituit în
Asociaţia Preoţilor Franciscani din Moldova în 1990, denumire şi statut modificate în
2002 în Asociaţia Ordinului Fraţilor Minori Conventuali (Provincia Sfântul Iosif) din
România în speranţa că, într-o zi, va fi recunoscută ca entitatea Provinciei Sfântul Iosif,
soţul Prasfintei Fecioare Maria şi Ordin religios aparţinând Bisericii Catolice* . 1

fr. Lucian Abalintoaiei

1
* Aşa cum era recunoscut până în 1948, în baza art. 36 din Legea Cultelor din 1928, recunoscută
fiindu-i personalitatea juridică şi trecută ca atare în Registrul Persoanelor Juridice a Ordinelor religioase din
România în 1932, conform Certificatului din 19 februarie 1934, şi respectiv a Certificatului nr. 26329/1941
eliberat de Ministerul Instrucţiei, Educaţiei, Cultelor şi Artelor la data de 17 mai 1941.
3