Sunteți pe pagina 1din 15

Metode si tehnici pe dezvoltare a

CAPACITĂŢILOR
COORDINATIVE

Delimitări conceptuale
Performanţa sportivă, privită ca rezultat superior obţinut într-o competiţie
oficială, este condiţionată de o serie de factori, cum ar fi:
• capacitatea de efort a sportivului;
• nivelul de dezvoltare a calităţilor motrice de bază: viteză, forţă, rezistenţă,
capacităţi coordinative, mobilitate-supleţe;
• nivelul aptitudinilor psihointelectuale: atenţie, concentrare nervoasă, gândire,
imaginaţie, memorie, anticipare, decizie;
• psihoafective: rezistenţă la stres, stabilitate emoţională;
• psihoreglatorii voliţionale: efort voluntar, perseverenţă, combativitate;
• nivelul tehnico-tactic etc.
În ceea ce priveşte calităţile motrice, specialiştii domeniului le împart în două
mari categorii:
1. Calităţi motrice de bază sau capacităţi condiţionale: viteza, forţa şi rezistenţa
- dependente, în principal, de substratul energetic.
2. Capacităţi coordinative, dependente, în principal, de calitatea sistemului
nervos.
La acestea se adaugă mobilitatea şi supleţea, calităţi ale aparatului locomotor
considerate intermediare.
Pentru a delimita terminologic cât mai precis capacităţile coordinative, trebuie să
luăm în calcul multitudinea termenilor prezenţi în literatura de specialitate:
• mişcarea de coordonare – se referă la schimbări ale poziţiei corpului sau ale
diferitelor sale segmente în spaţiu şi în timp, ca rezultat al legării continue a
diferitelor faze ale mişcării;
• coordonarea psihomotrică - este legată de procesele neurofiziologice ce stau
la baza mişcării;
• coordonare – este o noţiune generală ce se referă la mişcările omului;
• capacităţi coordinative - determinate de procesul de reglare şi control motric.
Definiţii, caracteristici, forme de manifestare
Def. Capacităţile coordinative desemnează, generic, un complex de calităţi
preponderent psihomotrice, care presupun capacitatea de a învăţa rapid mişcări noi,
adaptarea rapidă şi eficientă la condiţii variate, specifice diferitelor tipuri de
activităţi, prin restructurarea fondului motric existent.
Capacităţile coordinative se exprimă în sfera gesticii şi facilitează învăţarea
motrică, fiind legate de procesele de organizare, control şi reglare a mişcării. O bună
coordonare reprezintă condiţia necesară execuţiei cât mai fidele cu putinţă a
programului motric stabilit, ea depinzând, la rândul său, de precizia informaţiilor
provenite de la analizatori, a căror integritate este esenţială.

După Janner (1995), caracteristicile unei mişcări coordonate sunt:


1
• reacţia anticipativă;
• căile de impuls „bătătorite", care asigură distribuirea inervaţiei psihomotrice;
• dozarea corectă a parametrilor de forţă implicaţi în mişcare;
• schimbarea precisă a direcţiei, ca expresie a capacităţii de înlocuire rapidă a
excitaţiei cu inhibiţia;
• echilibrarea mişcărilor, mărturie a procesului de autoreglare;
• precizia inervaţiei, orientată spre tensionarea strictă a musculaturii implicate în
mişcare;
• sincronizarea mişcărilor;
• continuitatea, cursivitatea în execuţie, puse pe seama capacităţii de structurare
a mişcării în timp;
• elasticitatea musculară;
• reajustarea senzorio-perceptiv-motrică, prin valorificarea infor- n maţiilor
venite pe calea analizatorilor.
În practică se cunosc două forme ale mişcării coordonate, care se întrepătrund
şi se completează reciproc:
• o formă conştientă, corticală, manifestată în cazul acţiunilor senzorio-motrice
noi, necunoscute;
• o formă parţial automatizată, subcorticală, manifestată în situaţiile învăţate,
cunoscute.
R. Manno (1996) consideră că soluţia problemelor de coordonare impuse de un
act motor sportiv constă în realizarea mai multor funcţii parţiale:
• execuţia mişcării propriu-zise de către organele motorii;
• programarea desfăşurării mişcării, care permite recepţionarea şi transmiterea
informaţiilor privind rezultatele momentane şi finale ale actului motor;
• programarea desfăşurării mişcării, cu prevederea rezultatelor de moment şi a
celor finale (anticiparea);
• compararea informaţiilor la intrare {valoarea reală) cu programul acţiunii şi
cu obiectivul prevăzut {valoarea nominală);
• procesul de control şi de reglare propriu-zis, ce implică transmiterea
impulsurilor nervoase la nivelul musculaturii scheletice;
• îmbunătăţirea memoriei motrice, care înregistrează programul mişcării
efectuate şi transformările sale; acesta intervine, totodată, prin fragmente de
exerciţii motrice similare, înregistrate anterior.
Controlul execuţiei actului motor se realizează prin intermediul mecanismelor de
feed-back, alimentate de informaţiile senzoriale (variaţii chimice, mecanice,
luminoase etc.), selecţionate prin intermediul analizatorilor, în funcţie de experienţele
memorizate anterior.
Def. Astfel, prin capacităţile coordinative înţelegem capacitatea de învăţare,
capacitatea de dirijare şi control al mişcării şi capacitatea de adaptare şi
transformare a mişcării.

Componentele capacităţii coordinative


2
După D. Blume (1981), citat de R. Manno, capacităţile coordinative sunt
organizate sub formă de sistem, având în vedere intercondiţionările dintre
componente şi finalităţile acestuia
Capacitatea de combinare a mişcărilor permite stabilirea legăturilor dintre
deprinderile motrice automatizate, respectiv dintre elementele şi procedeele tehnice
specifice unor ramuri de sport (jocuri sportive, sporturi de luptă sau sporturi la care
mişcările sunt standardizate, ca gimnastica, săriturile în apă etc.).
Capacitatea de combinare a mişcărilor include şi coordonarea segmentară,
îndeosebi coordonarea braţe - picioare - trunchi şi ambidextria (întâlnită în atletism,
canotaj, ciclism etc.).
Capacitatea de diferenţiere a mişcărilor (chinestezică) permite un control fin,
diferenţiat al parametrilor dinamici, temporali şi spaţiali ai mişcării. Ea determină
nivelul de tensiune corespunzător intensităţii, deplasării unghiulare şi accelerării
segmentelor corporale.
Capacitatea de echilibru presupune menţinerea corpului într-o anumită poziţie
stabilă şi reechilibrarea acestuia în urma unor deplasări şi solicitări cu amplitudine
mare. în menţinerea echilibrului, rolul analizatorului vestibular este determinant.
Capacitatea de orientare spaţio-temporală permite modificarea poziţiei şi
mişcarea corpului în spaţiu şi timp, în raport cu un anumit câmp de acţiune. Se pot
distinge două forme fundamentale de orientare:
• în raport cu obiectele în mişcare, în condiţii relativ statice;
• orientarea corpului în raport cu puncte de referinţă fixe sau mobile.
Capacitatea de orientare prezintă un rol important în jocurile în care sportivul
trebuie să-şi adapteze continuu execuţiile în funcţie de coechipieri şi adversari,
acelaşi lucru fiind valabil şi în cazul sporturilor de luptă, în care câmpul de acţiune
este mai redus, în sporturile tehnico-compoziţionale (gimnastică artistică, ritmică
sportivă, patinaj artistic), orientarea spaţio-temporală este foarte solicitată, însă
automatizarea reduce considerabil rolul analizatorului vizual, în scopul consolidării
celorlalţi analizatori.
Capacitatea de ritm şi tempo reprezintă aptitudinea individului de a-şi organiza
în timp şi spaţiu execuţiile motrice. Aceasta este deosebit de importantă în învăţarea
elementelor şi a procedeelor tehnice, precum şi a combinaţiilor tactice în care este
necesară variaţia frecvenţei mişcărilor fără creşterea costului energetic.
Capacitatea de reacţie rapidă presupune răspunsuri motrice rapide la diferiţi
stimuli. Se deosebesc: forme simple, de reacţie la semnale prevăzute şi cunoscute;
forme complexe, în care stimulii nu sunt cunoscuţi, iar gama răspunsurilor posibile
este foarte largă.
Capacitatea de transformare a mişcării permite ca programul motor al unei
acţiuni în curs să poată fi adaptat sau modificat în funcţie de transformările
neprevăzute şi complet neaşteptate ale situaţiei, putând chiar să necesite o întrerupere
a mişcării, cum se întâmplă în cazul fentelor. Această capacitate este strâns
legată de capacităţile de orientare şi de reacţie, în sinteză, capacităţile
coordinative pot fi prezentate schematic:

3
Factori care condiţionează capacităţile coordinative:
Pot fi de natură biologică, motrică şi psihică.
1. Factori de natura biologică:
• capacitatea de alternare a proceselor nervoase fundamentat (excitaţia şi
inhibiţia);
• viteza de transmitere a impulsurilor nervoase pe căile aferentt şi eferente;
• calitatea analizatorilor implicaţi în recepţionarea informaţiilor;
• calitatea inervaţiei musculare;
• valoarea surselor energetice existente în organism.
2. Factori de natură motrică:
• nivelul de dezvoltare a celorlalte calităţi motrice (viteza, forţa, rezistenţa,
mobilitatea şi combinaţiile dintre acestea);
• numărul şi complexitatea deprinderilor motrice stăpânite de subiect.
3. Factori de natură psihologică:
• capacitatea de anticipare a desfăşurării mişcării;
• capacitatea de anticipare a evoluţiei viitoare a condiţiilor în care se execută
mişcarea (sub formă de reflex sau de răspuns stereotip învăţat sau de mişcări
automatizate);
• calitatea proceselor cognitive (percepţii, reprezentări);
• memoria (de scurtă şi de lungă durată);
• gândirea, convergentă şi divergentă, dar mai ales gândirea creativă.

4
Metodologia dezvoltării capacităţilor coordinative

Dezvoltarea capacităţilor coordinative a dobândit o pondere crescută în procesul


de antrenament, odată cu extinderea pregătirii timpurii a tinerilor în diferite ramuri de
sport, şi constituie un obiectiv prioritar încă din primul stadiu de instruire. Importanţa
capacităţilor coordinative rezidă în următoarele:
influenţează, în mare măsură, învăţarea şi perfecţionarea actelor motrice noi şi
stabilitatea acestora în timp;
favorizează efectuarea eficientă a actelor şi a acţiunilor motrice, în condiţii
variate;
determină efectuarea mişcărilor în condiţii optime de ritm şi tempo;
favorizează valorificarea superioară a celorlalte calităţi motrice;
favorizează restructurarea mişcărilor în fazele antrenamentului de înaltă
performanţă şi în perfecţionarea deprinderilor motrice de bază şi aplicative.
în consecinţă, pentru dezvoltarea capacităţilor coordinative, în antrenamentul
sportiv se impun următoarele măsuri şi indicaţii metodice:
accentul în instruire va fi pus pe stăpânirea unui număr cât mai mare de
deprinderi motrice;
exerciţiile trebuie să prezinte un grad de dificultate sporit, chiar în primele stadii
ale învăţării; pe măsură ce subiectul se obişnuieşte şi execută cu mare uşurinţă un
exerciţiu, se va mări dificultatea acestuia, sporind exigenţele faţă de precizia mişcării,
faţă de coordonarea integrală a mişcării şi a componentelor acesteia şi faţă de
spontaneitatea schimbării situaţiei;
în procesul dezvoltării capacităţilor coordinative vor fi evitate exerciţiile care
provoacă crisparea subiecţilor;
dezvoltarea capacităţilor coordinative trebuie programată la începutul lecţiei de
antrenament, după o bună încălzire, când organismul este pregătit pentru eforturile pe
care le implică acest obiectiv;
asigurarea pauzelor suficient de lungi, care să permită refacerea completă a
capacităţii de efort (intervale optime);
volumul de lucru pentru fiecare lecţie va fi mic, în schimb se va programa un
număr mare de lecţii cuprinzând obiective de dezvoltare a diferitelor componente ale
capacităţilor coordinative;
perioadele cele mai favorabile pentru dezvoltarea capacităţilor coordinative sunt
copilăria, pubertatea şi adolescenţa, când
organismul posedă o adaptabilitate mai mare comparativ cu vârsta adultă
(Tabelul 8.1.).

Capacităţi coordinative Clasa


I I I I V V V V I X
1. Aptitudinea de X X X B
coordonare sub ă
2. Aptitudinea de X X X X
ie
diferenţiere
i
chinestezică, spaţială,
3. Aptitudinea de X X X
4. Aptitudinea de X X
5
5. Aptitudinea X X X
de orientare spaţială
6. Aptitudinea de X X
1. Apitudinea de X X X F
coordonare sub e
2. Aptitudinea de X X X X
t
diferenţiere
e
chinestezică, spaţială,
3. Aptitudinea de X X X
4. Aptitudinea de X X X
5. Aptitudinea X X X
de orientare spaţială
6, Aptitudinea de X X
Tabelul 8.1. Perioadele propice dezvoltării capacităţilor coordinative (după
Hirtz, 1978)
EHÎK Procedee metodice pentru dezvoltarea capacităţilor coordinative
Procesul dezvoltării capacităţilor coordinative poate fi orientat în două direcţii:
dezvoltarea capacităţilor coordinative în general;
dezvoltarea componentelor capacităţilor coordinative specifice fiecărei ramuri de
sport.
în vederea atingerii acestor deziderate, se apelează la metode generale şi la
metode speciale.
► Metode generale
Metoda utilizată cu frecvenţa şi eficienţa cea mai mare este metoda exersării în
condiţii standard şi în condiţii variate, în care se va pune accent atât pe creşterea
complexităţii exerciţiilor, cât şi pe reducerea sau creşterea numărului de informaţii
furnizate de analizatori.
Prezentăm, în continuare, un tabel cuprinzând procedeele metodice necesare
dezvoltării capacităţilor coordinative (Tabelul 8.2.), după Matveev, citat de D. Harre
şi completat de noi.

6
Procedeul metodic Exerciţii
Folosirea unor - start cu spatele la direcţia de alergare, din poziţii
poziţii de plecare variate (ghemuit,
neobişnuite
Efectuarea pentru culcat)
- aruncarea obiectelor (mingi, disc, greutate) cu
exerciţiilor cu mâna opusă celei
segmentul
Schimbarea -preferate
alergări -înefectuarea exerciţiilor
tempo variat de gimnastică
şi cu variante în
de alergare
tempoului şi a sistemului - desfăşurarea acţiunilor de atac sau a altor
de execuţie
Limitarea spaţiului structuri de joc de
- structuri în tempo
joc, jocuri pregătitoare şi dinamice
în care se efectuează pe terenuri reduse
Efectuarea - exerciţii din jocuri fără dribling sau cu un singur
procedeelor tehnice şi a dribling - exerciţii pentru corectarea tehnicii
înlănţuirilor
Schimbareaacestora cu - sărituri în înălţime prin diverse procedee -
procedeelor de execuţie aruncări diferite la poartă sau la coş
Efectuarea - efectuarea unor mişcări suplimentare la săriturile
exerciţiilor prin creşterea din gimnastică, înainte de aterizare
Folosirea unor - jocuri cu echipe mai slabe sau mai puternice -
adversari diferiţi ca utilizarea unor planuri şi acţiuni tactice diferite
Efectuarea - canotaj pe apă cu valuri
exerciţiilor în condiţii - slalom (schi) pe teren denivelat
variate de mediu,
Tabelul cu
8.2. Procedee - tenis pe diferite
metodice suprafeţedezvoltării capacităţilor
necesare
coordinative
► Metode specifice
Pentru dezvoltarea fiecărei componente a capacităţilor coordinative, se
utilizează metoda exersării, în condiţii standard şi variate, cu menţiunea că
exerciţiile trebuie să fie selecţionate după anumite criterii.
a) Dezvoltarea capacităţii de combinare şi cuplare a mişcărilor presupune:
cuplarea progresivă, parţială sau totală, a două deprinderi cunoscute, cu
accentuarea anumitor secvenţe;
coordonarea segmentară între membrele inferioare şi superioare;
exerciţiile asimetrice;
combinarea unor deprinderi ce solicită diferite rezistenţe.
b) Dezvoltarea capacităţii de orientare spaţio-temporală presu pune:
deplasarea în spaţii şi pe distanţe prestabilite;
folosirea unor spaţii diferite de cele standard;
folosirea unor poziţii, situaţii şi mişcări neobişnuite.
c) Dezvoltarea capacităţii de diferenţiere chinestezică presu pune:
utilizarea exerciţiilor care impun o creştere progresivă a nivelului de precizie
sau de împingere (sărituri la înălţimi şi distanţe diferite);
loviri ale mingii la distanţe şi din poziţii diferite;
d) Dezvoltarea capacităţii de echilibru presupune:
utilizarea exerciţiilor care solicită echilibrul corpului sau al unor aparate
controlate de sportivi;
utilizarea exerciţiilor de acrobatică elementară.
e) Dezvoltarea capacităţii de reacţie motrică presupune:
- utilizarea exerciţiilor care impun reacţia la stimuli vizuali, acus tici, tactili,
chinestezici într-o formă progresiv-complexă.

7
f) Dezvoltarea capacităţii de transformare a mişcărilor presu pune:
crearea unor situaţii de joc în care sunt cerute modificări neprevăzute de
acţiune (fente);
realizarea unor trasee mai puţin cunoscute, cu variaţii ale mediului.
g) Dezvoltarea capacităţii de ritmicizare (simţul ritmului) presu pune:
utilizarea variaţiilor de ritm în exersare;
refacerea unor frecvenţe de mişcare;
accentuări acustice ale ritmurilor de execuţie.
EOBH Instrumente şi teste utilizate în evaluarea capacităţilor coordinative
Verificarea capacităţilor coordinative se poate realiza prin aplicarea de
instrumente şi teste de evaluare a calităţii sportivului.
■ Testul de echilibru „Flamingo"
Obiectiv: - aprecierea capacităţii de menţinere a unei poziţii de echilibru.
Materiale:- un dispozitiv în formă de „T" aşezat invers, cu înălţimea de 4 cm,
lăţimea de 3 cm şi lungimea de 50 cm; un cronometru fără întoarcere automată la
„0", cu posibilitatea de a-l repune în funcţiune pentru numărători consecutive.
Instrucţiuni pentru subiect:
subiectul stă pe un picior (la alegere), pe axul longitudinal ai şipcii, cu gamba
liberă flectată şi apucată cu mâna de aceeaşi parte şi cu celălalt braţ ridicat (în
scopul menţinerii echilibrului), imitând pasărea flamingo;
pentru a se plasa în poziţia corectă, subiectul se sprijină pe antebraţul
examinatorului (Fig. 8.3. a);
subiectul va încerca să-şi păstreze echilibrul în această poziţie timp de 1 minut
(Fig. 8.3. b);
cronometrul porneşte în momentul în care orice sprijin încetează;
testul se întrerupe la fiecare pierdere a echilibrului (pierderea contactului dintre
gambă şi mână, producerea contactului cu solul, cu orice segment) şi atrage după
sine o penalizare; cronometrul reporneşte şi proba se reia până când se scurge un
minut.
Instrucţiuni pentru examinator:
plasarea înaintea subiectului;
acordarea unei încercări pentru familiarizarea subiectului cu
instrucţiunile şi pentru a avea siguranţa că acestea au fost bine
10 înţelese;
► cronometrul se porneşte în momentul în care subiectul este în
echilibru, fără niciun ajutor;
► cronometrul trebuie oprit imediata iubiectul îşi pierde echilibrul, iar testul
se reia după reechilibrarea acestuia.
Notare: se numără încercările necesare subiectului (nu şi căderile), pentru a-şi
păstra echilibrul, timp de 1 minut; de exemplu: 5 încercări = 5 puncte.
Atenţie: - un număr de 15 dezechilibrări în primele 30" duce la suspendarea
testului (subiectul nu este capabil să efectueze testul); - testul nu se aplică
subiecţilor cu vârstă mai mică de 7 ani.
■ Testul de apreciere a distanţei
Obiectiv: - aprecierea capacităţii de diferenţiere kinestezică. Materiale: -
8
ruletă; un segment de dreaptă AB de 5-7 m, desenat pe sol.
Atenţie: - este necesar un spaţiu de minimum 12 m lungime şi de 7-8 m lăţime,
fără denivelări sau obstacole.
Instrucţiuni pentru subiect:
pornind din punctul „A", cu vârful picioarelor atingând extremitatea „A" a
segmentului, subiectul merge pe linia trasată până la extremitatea „B", cu ochii
închişi (în absenţa controlului vizual);
trebuie păstrată direcţia şi respectată distanţa; subiectul se opreşte când
consideră că a parcurs cei 6 m;
subiectul se opreşte când apreciază că a ajuns în punctul „B" şi aşteaptă
măsurarea distanţei (Fig. 8.4.).
Instrucţiuni pentru examinator:
se înlătură orice sursă sonoră care i-ar putea permite subiectului orientarea în
spaţiu;
parcurge distanţa înapoia subiectului, pentru a-i elimina acestuia teama de
lovire sau de cădere;
când subiectul s-a oprit, se măsoară deviaţia de la punctul „B".
Notare: - se trasează un „x" la mijlocul liniei care uneşte vârfurile picioarelor
subiectului. Imaginăm o perpendiculară dusă din acest punct pe segmentul AB sau
pe prelungirea lui (se obţine punctul C);
- se măsoară distanţa BC şi se notează valoarea în centimetri, astfel:
cu semnul -, dacă punctul C este între A şi B;
cu semnul +, dacă punctul C este pe prelungirea AB;
cu 0, dacă nu există deviaţie.
- se măsoară distanţa XC, notând în dreptul valorii măsurate deviaţia
(stânga/dreapta).
Raportat la etalon, se evidenţiază aspecte referitoare la coordonarea
kinestezică - rezultatul de la punctul a) - şi la coordonarea vestibu-lar-motorie, în
cazul punctului b). Notare: se măsoară distanţa dintre „x" şi fiecare dreaptă, cu
menţinerea
direcţiei deviaţiei (dreapta/stânga). Se acordă note conform
tabelului 8.3.
■ Testul de viteză-coordonare „Naveta" (10 x 5 m)
Obiectiv: - aprecierea nivelului de coordonare în regim de viteză. Materiale: -
o suprafaţă curată, antiderapantă; un cronometru; ruletă, cretă; jaloane.
Instrucţiuni:
subiectul se plasează înapoia liniei de plecare, în poziţia „start din picioare";
la semnalul de plecare, subiectul aleargă cât mai repede posibil până la o linie
aflată la 5 m distanţă, pe care o depăşeşte cu ambele picioare şi revine la linia de
plecare (acesta reprezintă un ciclu); trebuie efectuate 5 astfel de cicluri;
cronometrul se opreşte în momentul în care subiectul depăşeşte cu ambele
picioare linia de plecare şi se opreşte la încheierea celui de-al 5-lea ciclu;
proba se efectuează o singură dată (Fig. 8.5).
■ Testul de orientare spaţio-temporală „Matorin" (10x5m)
Obiectiv: - aprecierea capacităţii de orientare spaţio-temporală. Materiale: -
9
compas, cretă, riglă.
Instrucţiuni:
se trasează pe sol un cerc cu raza de 20 cm, pe care se înscriu gradaţiile: 45°,
90°, 180°, 270°, 360°;
subiectul intră în cerc;
se marchează mijlocul distanţei dintre tălpile subiectului şi se ridică o
perpendiculară care intersectează cercul;
subiectul efectuează o săritură pe verticală, înaltă, cu rotaţie în jurul axei
longitudinale a corpului, spre partea îndemânatică;
după aterizare, se aşază rigla la mijlocul distanţei dintre tălpi, se ridică o
perpendiculară până la intersecţia cu cercul şi se citeşte valoarea rotaţiei în grade
(Fig. 8.6).
Notare: se acordă nota conform tabelului 8.4.
■ Testul de ritm
Subiecţii trebuie să reproducă cât mai exact o structură ritmică prezentată de
examinator, alcătuită din opt timpi (V2, 1A, V8» apoi 1 V8, apoi V2), care este
redată prin bătăi din beţişoare sau prin bătăi di palme.
Notare: se vor acorda calificative şi note corespunzătoare acestora, după cum
urmează:
► insuficient - 1 punct, suficient - 2 puncte, mediu - 3 puncte, bine - 4
puncte, foarte bine - 5 puncte.
RECAPITULARE Ş1 FIXARE
Capacităţile coordinative reunesc un complex de calităţi preponderent
psihomotrice, care presupun capacitatea de a învăţa rapid mişcări noi, adaptarea
rapidă şi eficientă la condiţii variate, specifice diferitelor tipuri de activităţi, prin
valorificarea deprinderilor motrice existente.
Componentele capacităţilor coordinative: capacitatea de combinare a
mişcărilor; capacitatea de diferenţiere a mişcărilor (chinestezică); capacitatea de
echilibru; capacitatea de orientare spaţio-temporală; capacitatea de ritm şi tempo;
capacitatea de reacţie rapidă; capacitatea de transformare a mişcării. Factorii care
condiţionează capacităţile coordinative sunt de natură biologică, motrică şi de
natură psihică, în dezvoltarea capacităţilor coordinative, trebuie să se respecte
câteva reguli metodice: stăpânirea unui bagaj vast de deprinderi motrice; creşterea
treptată a complexităţii exerciţiilor; alegerea exerciţiilor astfel încât să nu provoace
crisparea subiecţilor; dezvoltarea capacităţilor coordinative se va face la începutul
lecţiei, după o încălzire prealabilă; pauzele dintre exerciţii trebuie să permită
refacerea organismului; volumul exerciţiilor pentru fiecare lecţie trebuie să fie mic,
dar trebuie să se lucreze des.
Capacităţile coordinative se pot dezvolta la orice vârstă, în orice lecţie şi cu o
varietate de mijloace. Metodele utilizate pentru dezvoltarea capacităţilor
coordinative se adresează fiecărei componente, de bază fiind metoda exersării.
Capacităţile coordinative pot fi măsurate utilizând o serie de tehnici şi de teste de
evaluare, dintre care amintim: testul de echilibru „Flamingo", testul de apreciere a
distanţei, testul de viteză-coordonare „Naveta", testul de orientare spaţio-temporală
„Matorin", testul de ritm.
10
EVALUARE
O Defineşte capacităţile coordinative.
© Identifică acele componente ale capacităţii coordinative care se regăsesc în
sportul pe care îl practici şi precizează importanţa lor.
© Enumera factorii care condiţionează capacităţile coordinative.
O Prezintă aspectele metodice privind dezvoltarea capacităţilor coordinative.
© Enumera trei teste utilizate pentru evaluarea capacităţilor coordinative.
Cap. 9 Mobilitatea si supleţea -
calităţi ale aparatului articular şi
musculo-ligamentar
ESH Definiţii şi forme
Mişcările posedă caracteristici care le conferă eficienţă şi expresivitate, în
mare măsură datorită mobilităţii şi supleţei1.
Mobilitatea este o calitate a articulaţiilor corpului, în timp ce supleţea este o
caracteristică a aparatului musculo-ligamentar. Ambele sunt calităţi care se
manifestă, împreună, în orice mişcare şi determină eficienţa acesteia.
Mobilitatea permite ca mişcările cu segmentele corpului să fie efectuate cu
amplitudini diferite, în funcţie de cerinţele execuţiei procedeelor tehnice specifice
ramurilor de sport. Anatomia capetelor articulare şi forma acestora (în funcţie de
tipul articulaţiei, mobilă, semi-mobilă sau fixă) determină şi gradele de libertate în
care se pot mobiliza segmentele implicate în mişcare.
Mobilitatea este o aptitudine fizică caracteristică mişcării, rezultată din
mobilizarea capetelor articulare ale oaselor ce constituie o articulaţie.
Mobilitatea se măsoară în grade, în funcţie de unghiurile descrise de
segmentele implicate în mişcare.
Supleţea reprezintă o aptitudine fizică care permite realizarea unor mişcări cu
amplitudini optime, în direcţii determinate de profilul tehnicii de execuţie.
Supleţea este determinată de elasticitatea muşchilor, de gradul de tensiune al
acestora (muşchi antagonişti). Ea condiţionează amplitudinea, cursivitatea şi
expresivitatea mişcărilor.
Mobilitatea şi supleţea2 sunt calităţi care constituie un sistem unitar,
condiţionându-se reciproc.
Sistemul mobilitate-supleţe contribuie, alături de coordonare, precizie, forţă,
viteză şi rezistenţă, la efectuarea eficientă a procedeelor tehnice (calitatea
mişcării).
Mobilitatea este de două feluri: activă şi pasivă.
Mobilitatea activă constă în efectuarea autocondusă a mişcărilor cu
amplitudini maxime, urmate de revenirea sau de menţinerea segmentului în
punctul maxim de întindere.
Mobilitatea pasivă se realizează într-o articulaţie cu ajutorul unei forţe externe,
care poate fi dezvoltată de partener, de aparat sau de greutatea
Unii autori consideră că mobilitatea şi supleţea sunt trăsături ale oricărei
mişcări, iar alţii le consideră drept calităţi motrice. Ambele puncte de vedere
susţin că mobilitatea şi supleţea sunt calităţi ale mişcărilor.
Vom folosi termenul mobilitate, în sens larg (generic), sau mobilitate-supleţe
11
pentru a scoate în evidenţă diferenţele dintre cele două componente.
propriului corp. Acest tip de mobilitate permite efectuarea mişcărilor cu
amplitudine mai mare decât în cazul mişcărilor autoconduse.
Formele de mobilitate se regăsesc în execuţia procedeelor tehnice, în funcţie de
forma şi de structura acestora.
EEHI Factori care influenţează mobilitatea şi supleţea
Mobilitatea şi supleţea sunt influenţate de factori centrali (de natură
psihofiziologică), periferici (de natură biomecanica), de mediu, de vârstă şi de sex
(Tabelul 9.1.).

Factori centrau Factori periferici Factori de mediu, vârstă


- starea de încordare - tipul de articulaţie şi sex - mobilitatea şi
(de excitaţie)
sau de relaxare (de (mobilă, semimobilă sau fixă); supleţea cresc
la temperaturi optime, de
stă la baza nivelului - capacitatea de fort, şi se reduc la
activare; chilor; scăzute;
- coordonarea între - elasticitatea capsulei - copiii au o mobilitate
relaxare (integrarea - acţiunea forţelor mai mari decât
agonişti şi antagonişti) în învingere sau de cedare); sau decât cele în vârstă;
care; - complexitatea - fetele au o mobilitate
- starea afectivă; nice executate. decât băieţii;
- inhibarea reacţiei - ritmul celor 24 de
apărare, prin contracţia fluenţează diferit
niştiior la acţiunea supleţea, dimineaţa fiind
- starea de oboseală, derabil mai reduse decât
mobilitatea şi supleţea. zul zilei.
Tabelul 9.1.
Factorii enumeraţi trebuie luaţi în considerare în procesul de planificare a
lecţiilor, prin stabilirea de obiective privind dezvoltarea mobilităţii şi a supleţei în
structurile antrenamentului sportiv.
ESI Metodica dezvoltării mobilităţii şi a supleţei
Obiectivul principal urmărit prin dezvoltarea mobilităţii este de a favoriza
efectuarea procedeelor tehnice din ramurile sportive sau dobândirea altordeprinderi
de bază şi aplicative (amplitudine, cursivitate şi expresivitate). Mobilitatea
condiţionează calitatea mişcării, fiind un factor important pe care se sprijină
învăţarea şi perfecţionarea tehnicii de execuţie a deprinderilor motrice.
în unele ramuri de sport, cum sunt gimnastica artistică, gimnastica ritmică
sportivă, nataţia, patinajul artistic etc, mobilitatea determină în mod direct
expresivitatea mişcărilor, prin amplitudinea efectuării acestora. Dezvoltarea
exagerată a mobilităţii, peste limitele anatomice ale articulaţiilor, nu reprezintă un
aspect pozitiv, deoarece implică laxitate articulară, dereglări funcţionale articulare,
expunere la accidente etc.
Exerciţiile de mobilitate şi supleţe trebuie să fie precedate de o bună încălzire.
Pentru dezvoltarea mobilităţii, se folosesc exerciţii de întindere activă şi pasivă.
Exerciţiile care implică mişcări active se pot efectua simplu sau cu arcuire, la fel şi
în cazul celor pasive. Se recomandă efectuarea unor mişcări de întindere legate
(repetate), deoarece, de la o repetare la alta, urmele exerciţiilor se însumează şi
mobilitatea creşte progresiv. Prin urmare, exerciţiile de mobilitate trebuie efectuate
în serii de 10-15 repetări, amplitudinea crescând de la o serie la alta.
O metodă de mărire a supleţei musculare este cea cunoscută sub numele de
12
stretching, care are ca principiu de bază acţiunea musculară în trei trepte:
contracţia statică, relaxarea (relativ totală) şi întinderea lentă. Muşchiul sau grupa
de muşchi asupra căreia se acţionează trebuie menţinută în poziţie de întindere
între 10 şi 80 de secunde (după S. Solveborn, 1983) până se ajunge la o poziţie de
uşor disconfort; această poziţie trebuie menţinută, întotdeauna, în mod pasiv. Acest
exerciţiu, repetat de 3-4 ori, este foarte eficient, neimplicând nicio contraindicaţie
articulară.
Aplicarea stretchingului trebuie făcută ţinând cont de următoarele indicaţii:
întinderea muşchiului se realizează pe fond de relaxare şi, pe cât posibil,
trebuie să se conştientizeze mişcarea („să se simtă întinderea");
poziţiile iniţiale trebuie să fie comode (relaxante);
se recomandă ca exersarea să se facă individual;
antrenamentul de stretching se efectuează de cel puţin trei ori pe săptămână,
deşi ar fi indicat chiar zilnic;
se consideră că eficienţa cea mai mare a stretchingului se obţine când este
efectuat la sfârşitul procesului instructiv-edu-cativ, în serii de 3 repetări la grupele
musculare solicitate în lecţie (Solveborn, 1983);
la începutul acţionării specifice, se recomandă câte o repetare pentru fiecare
grupă de muşchi ce urmează a fi solicitată în mod direct;
stretchingul se aplică întâi muşchilor agonişti şi apoi anta-gonişti;
întinderea muşchilor trebuie să se facă după un program zilnic individualizat
(B. Anderson, 1983);
în poziţia de întindere maximă nu se vor efectua arcuiri.
în procesul dezvoltării mobilităţii, se recomandă folosirea tuturor tipurilor de
exerciţii prezentate în figura 9.1., deoarece fiecare dintre ele acţionează în anumite
direcţii.

>' ,, Fig. 9.1, Tipuri de exerciţii pentru dezvoltarea mobilităţii


Pentru dezvoltarea mobilităţii se recomandă respectarea următoarelor cerinţe şi
indicaţii metodice:
• exerciţiile pentru dezvoltarea mobilităţii vor fi selecţionate în i^., funcţie
de cerinţele fiecărei ramuri de sport sau deprinderi mo-ob ;>r trjCe de bază şi
aplicative, precum şi de nivelul de pregătire al executanţilor;
*
13
se va căuta efectuarea exerciţiilor speciale pentru mobilitate, dar şi a celor de
tehnică cu amplitudine maximă;
paralel cu exerciţiile de mobilitate, se recomandă şi folosirea exerciţiilor de
forţă;
înainte de efectuarea exerciţiilor de mobilitate, se impune o bună încălzire a
aparatului locomotor (până la apariţia transpiraţiei) şi, în special, a articulaţiilor
asupra cărora se va acţiona în lecţia respectivă;
exerciţiile de mobilitate se efectuează în prima parte a lecţiei, la încălzire
(stretching) sau între exerciţiile de forţă sau rezistenţă, iar ca temă de lecţie, se
recomandă să fie executate după încălzire sau după realizarea temelor şi a
obiectivelor lecţiei;
este indicat să se evite lucrul pentru dezvoltarea mobilităţii când organismul
este obosit, după eforturi de forţă sau rezistenţă, deoarece exerciţiile nu mai au
eficienţa dorită;
asupra mobilităţii trebuie să se acţioneze zilnic (1-2 ore/zi), în condiţii de
temperatură aflată în limitele de confort, cunoscut fiind că aceasta se pierde foarte
repede;
mobilitatea se dezvoltă relativ uşor până la vârsta de 15 ani, fapt care impune
acţionarea sistematică în decursul acestei vârste, continuându-se apoi pentru
menţinerea acesteia.
JSEKM Evaluarea mobilităţii şi a supleţei
Principalul instrument pentru măsurarea mobilităţii este gonio-metrul,
construit dmtr-un raportor şi o riglă prinsă la mijlocul laturii drepte a acestuia. în
lipsa acestui aparat, se poate folosi un raportor simplu, luând drept indicator
segmentul corpului care se deplasează.
Măsurarea mobilităţii se realizează începând din poziţia anatomică (poziţia
naturală a segmentului) până în poziţia maximă în care ajunge segmentul.
Mobilitatea coloanei vertebrale se măsoară în^ plan anterior, din poziţia stând
sau din aşezat cu picioarele întinse. în poziţia stând cu picioarele întinse, se caută
atingerea cu degetele mâinilor a vârfurilor degetelor membrelor inferioare sau
depăşirea acestora. Se măsoară şi se notează cu + (plus) numărul de centimetri care
depăşesc suprafaţa de sprijin, iar cu - (minus), distanţa de la vârful degetelor până
la suprafaţa de sprijin (Fig. 9.2).
Mobilitatea în plan anterior se poate măsura din poziţia aşezat cu picioarele
întinse, împingându-se un cursor pe o riglă gradată, aşezată între părţile inferioare
ale picioarelor.
în plan posterior, mobilitatea se verifică prin poziţia pod, măsu-rându-se
distanţa dintre mâini şi picioare.
Mobilitatea prin răsucirea coloanei vertebrale (stânga - dreapta) se măsoară cu
ajutorul unui cerc gradat, în centrul căruia stă executantul cu membrele superioare
întinse înainte, după care efectuează răsucirea spre dreapta sau spre stânga; se
citeşte mărimea răsucirii (în grade).
Mobilitatea în articulaţiile coxo-femurale se verifică în plan antero-posterior
sau în plan lateral, măsurându-se distanţa dintre pubis şi suprafaţa de sprijin.
RECAPlTUOBwţXAiŞ
14
• Mobilitatea articulară şi supleţea musculo-ligamentară
sunt calităţi ale aparatului locomotor şi determină eficienţa mişcărilor.
Mobilitatea şi supleţea sunt influenţate de factori centrali (de natură
psihofiziologică), periferici (de natură biomecanica), de mediu, de vârstă şi de sex.
Metodele pentru dezvoltarea mobilităţii implică şi acţiuni pentru dezvoltarea
supleţei.
Stretchingul reprezintă o metodă bazată pe întinderea muşchilor şi a
tendoanelor, cu rol în pregătirea pentru efort şi pentru creşterea supleţei aparatului
musculo-ligamentar.
Probele pentru măsurarea mobilităţii şi a supleţei trebuie aplicate în sistem
pentru marile articulaţii şi la mişcările frecvent implicate în activităţile motrice.
EVALUARE
O Defineşte mobilitatea şi supleţea.
© Enumera factorii care determină mobilitatea şi supleţea,
apoi precizează tipurile acestora. © Identifică probele pentru mobilitate şi
supleţe aplicate în
disciplina sportivă pe care o practici. O Prezintă un complex format din patru
exerciţii destinate
dezvoltării mobilităţii şi a supleţei în disciplina sportivă pe
care o practici.

15