UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI

Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării

STRUCTURI SOCIALE ALE COMUNICĂRII

Lector univ. dr. Silvia BRANEA

Tutoratul I

ID
Anul II, Semestrul I

1
 Introducere

Cursul "Structuri sociale" ale comunicării aduce în atenţie unele aspecte

generale ale ştiinţelor sociale (definiţii; reprezentanţi de primă importanţă ai
sociologiei, antropologiei, ai psihologiei sociale; concepte fundamentale cum ar fi
cultura, clasele sociale, etc.) precum şi fenomene şi procese (influenţa socială,
persuasiunea, schimbarea socială) care evidenţiază modalităţile specifice în care
oamenii comunică şi se influenţează în comunităţi mai mici sau mai mari.

Cursul nr.1

Definiţii.

Societatea umană este studiată de diverse discipline: sociologia, antropologia,

psihologia socială, politologia, istoria, etc. Delimitările dintre aceste stiinţe sunt destul
de greu de stabilit din cauză că au acelaşi obiect de studiu (grupurile de oameni).
Dicţionarul de sociologie, coordonat de Cătălin Zamfir şi Lazăr Vlăsceanu
defineşte sociologia ca fiind o ştiinţă a socialului ca formă generală de existenţă a
vieţii umane, cît şi o ştiinţă a societăţii globale, a organizării şi dinamicii sale, a
subsistemelor din care se compune societatea globală şi a relaţiilor lor atît cu sistemul
social global cît şi cu celelalte subsisteme ale acestuia (Dicţionar de sociologie, 1993).
Această definiţie "alambicată" a apărut din cauza dorinţei autorilor de a evidenţia
abordarea globală a problematicii sociale de către sociologie, spre deosebire de
ştiinţele sociale particulare, cum ar fi ştiinţele economice, politologia, criminologia,
etc. care se ocupă de studierea specializată a diferitelor sfere ale vieţii sociale.
O definiţie mai "pămîntească" este dată profesiei de sociolog de Peter Berger
(apud Charon 1993), sociologul fiind definit ca o persoană interesată, în mod intens,
continuu şi cu neruşinare de faptele oamenilor. Habitatul lui natural este format din
toate locurile de coagulare umană, din toate contextele în care oamenii se reunesc.
Sociologul poate fi interesat de multe lucruri dar interesul de căpătîi se concentreză
asupra lumii oamenilor, asupra instituţiilor lor, asupra istoriei lor, asupra pasiunilor
lor şi, atîta vreme cît este interesat de oameni, nimic din lucrurile pe care aceştia le fac
împreună nu poate fi plictisitor pentru el. El se va concentra în mod natural asupra
evenimentelor care implică credinţele fundamentale, momentele de tragedie,
grandoare şe extaz. Dar el va fi de asemenea fascinat de locurile comune, de cotidian.
Pretenţiile sociologilor de a caracteriza în mod global societatea sînt concurate
de alte două discipline, psihologia socială, pe de-o parte şi antropologia, pe de alta.
Psihologia socială este o ramură a psihologiei, corelativă sociologiei, avînd ca
obiect fenomenele psihice legate de relaţiile şi interacţiunile indivizilor,
comportamentele lor în cîmp social, influenţele acestuia asupra indivizilor şi reacţiile
acestora, în genere fenomenele de psihism colectiv (Dicţionar de psihologie, 1978).
Deosebirea esenţială dintre psihologia socială şi sociologie este legată de dimensiunile
populaţiilor studiate: sociologia se ocupă cu precădere de grupurile sociale mari , în
timp ce prima ştiinţă are ca obiect de studiu grupurile umane de mai mică amploare .
Antropologia, numită de americani antropologie culturală, studiază
comportamentul uman bazat pe norme culturale, în context spaţio-cultural concret.
Britanicii preferă varianta antropologie socială, ei punînd accentul pe esenţa şi pe
dezvoltările conceptului de "structură socială". Elementul de distincţie pe care
antropologia se bazează este cercetarea intensivă a individului integrat în comunitate,
spre deosebire de celelalte două discipline enunţate mai sus, care cercetează mai

2
degrabă relaţiile dintre oameni şi mai puţin oamenii ca atare. Dintre cele trei
discipline, antropologia este considerată de cei din afara domeniului ca fiind o ştiinţă
interesată doar de comunităţile primitive însă aceasta reprezintă doar o aboradare
superficială a disciplinei deoarece în atenţia antropologilor contemporani stau atît
societăţile puţin evoluate cît şi cele denumite în mod comun ca fiind civilizate, cum ar
fi comunităţile urbane.
Conceptul de structură socială este menit să aducă mai multă concreteţe
cercetării sociale. El este folosit ca sinonim al organizării sociale: ansamblul
modalităţilor de organizare a unui grup social şi a tipurilor de relaţii care există în
interiorul şi între diversele domenii ale oricărei societăţi (Coandă, Curta 1994).
Principalele structuri sociale avute în vedere de către teoreticieni sînt :
- Populaţia (cu distribuţiile caracteristice de sex, vîrstă, etc.) ce convieţuieşte
în cadrul unei comunităţi umane globale şi care are o organizare statală
- Familia- grup social ai cărui membrii sînt legaţi prin raporturi de vîrstă,
căsătorie sau adopţiune şi care trăiesc împreună ,cooperează sub raport economic şi au
grijă de copii
- Clasele sociale (grupuri sociale difernţiate în principal de statusul economic)
- Instituţiile sociale care au rolul de a reglementa manifestările indivizilor care
trăiesc în cadrul unui grup dat; aceste reglementări vizează componentele economice,
educative, politice, culturale etc. (ex. : şcoala, biserica, statul).

Teme

1. Definiţi cîteva discipline sociale particulare: ştiinţele juridice, politologia,

demografia.
2. Atitudinea reprezintă o modalitate relativ constantă de raportare a
individului sau a grupului faţă de anumite laturi ale vieţii sociale şi faţă de propria
persoană. Care dintre cele trei discipline (sociologia, antropologia ,psihologia socială)
consideră problematica atitudinilor ca fiind centrală ?
3. Care sînt naţionalităţile următorilor sociologi: Emile Durkheim, Max
Weber, Henri H. Stahl, Raymond Aron, Paul Felix Lazarsfeld, Kurt Lewin.

Cursul nr.2

Principalele orientări şi curente în ştiinţele socioumane

Acţionalismul

Talcott Parsons a iniţiat în 1951 elaborarea unei teorii generale în ştiinţele

sociale, pentru a unifica sau codifica toate cunoştinţele concrete existente, în scopul
asigurării unui ghid unitar şi ferm în cercetare, încercînd o convergenţă planificată a
studiilor antropologice privitoare la cultură, a teoriei învăţării, a teoriei psihanalitice a
personalităţii, a teoriei economice şi a studiului structurii sociale moderne (cf. Herseni
1982). Ca punct de plecare al teoriei generale a acţiunii, grupul de teoreticieni sociali,
coordonat de Talcott Parsons a luat acţiunea unui actor individual (în sens de agent
sau întreprinzător al acţiunii) sau acţiunea unei colectivităţi de actori. O pluralitate
organizată de astfel de orientări ale acţiunii spre scopuri şi interese constituie un
sistem al acţiunii, care constă la rîndul lui, din trei sisteme sau subsisteme relativ
independente: 1. Personalitatea, 2. Interacţiunea, 3. Cultura. Orice actor social are

3
tendinţa de a căuta un optim de satisfacţie, în condiţiile menţinerii normelor şi
respectării simbolurilor culturii din care face parte.
Actorul social îşi construieşte o hartă a situaţiei, în funcţie de mijloacele pe
care le foloseşte în vederea atingerii scopului urmărit. Pentru a proba funcţionarea
principiilor imaginate de Parsons, se poate pune la încercare un sistem în care nu se
respectă regulile prestabilite (un exemplu ar putea fi conceput, plecînd de la relaţia
medic- pacient care, în loc să se orienteze spre cel de-al doilea subsistem al acţiunii
mentionate anterior şi anume spre interacţiune ar deveni difuză, vagă, sau chiar
orientată către sine). Patru elemente apar ca importante în evoluţia concepţiei
acţionaliste: 1. Adaptarea, 2. Urmărirea scopurilor, 3. Stabilitatea, şi 4. Integrarea.
Cele patru axe se aplică la diferite nivele (instrumental, de consum etc.), care pot avea
la rîndul lor, o formă interioară sau una exterioară. De exemplu, învăţămîntul primar
implică un anumit dezechilibru pentru copil, ca urmare a faptului că el rămîne o
anumită perioadă de timp în afara familiei. La şcoală, copilul va găsi alte valori decît
cele învăţate acasă, de exemplu egalitatea şanselor în ascensiunea socială. Fiind
nevoit să se adapteze într-un alt sistem, copilul va trebui să facă eforturi pentru a se
integra în sistemul şcolar dezvoltînd atitudini noi şi învăţînd roluri noi.
Sociologul francez, Alain Touraine, s-a ocupat de asemenea de teoria acţiunii,
folosind însă instrumente ştiinţifice diferite de cele ale sociologului american Talcott
Parsons. Alain Touraine a conceput un model sociologic în prelungirea şi în
completarea celui marxist. Potrivit lui Touraine există societăţi "calde" care se
dezvoltă într-un cîmp de istoricitate, prin termenul,, cald", înţelegîndu-se capacitatea
socităţii de a se construi pe ea însăşi, societatea fiind concepută similar cu o
întreprindere care şi-ar organiza propria sa dezvoltare, combinînd mecanismele de
adaptare faţă de mediul înconjurător, cu cele de menţinere a coerenţelor interne în
cadrul unui efort conştient de dezvoltare continuă. În societăţile post industriale,
conflictele dintre clase conduc la o dezvoltare sau alta ,în funcţie de interesele
grupărilor care deţin puterea. Ceea ce este copleşitor în aceste societăţi nu mai este
problema existenţei unor "valori" care se transmit, menţinîndu-se aproape
neschimbate , generaţiilor tinere, prin mecanismele "socializării" şi "birocraţiei" ci
problema proceselor de "socializare" a culturii şi educaţiei. Faţă de aceste noi realităţi
sociale sociologia este datoare să analizeze acest sistem social, care nu mai poate fi
conceput ca un "mod de existenţă", ci ca "un mod de acţiune". Hotărîtor ajunge astfel
să fie studiul "deciziilor", al "controlului" într-un "cîmp al istoricităţii", adică într-un
sistem de legi de strategie socială, de dominaţie şi de interacţiune între elementele
funcţionale.

Funcţionalismul

Şcolile funcţionaliste, derivă, potrivit lui Henri H. Stahl din concepţia

organicistă asupra societăţii (Stahl, 1974). Pentru antropologii sociali care au făcut
parte din şcolile funcţionaliste, imaginea trupului omenesc viu a fost folosită drept
paradigmă.

Robert K. Merton este unul dintre cei mai reprezentativi teoreticieni ai

curentului funcţionalist în ştiinţele socioumane. "Teoriile funcţionaliste afirmă, ca
idee de bază, că o societate sau oricare altă unitate socială (familie, naţiune, stat etc.)
nu poate supravieţui, rămîne în echilibru sau atinge scopul decît dacă un anumit
element sau combinaţie de elemente ale comportamentului social sînt prezente în
cuprinsul ei, cu precizarea că existenţa acestor elemente sau combinaţii de elemente

4
este explicată prin consecinţele lor, prin ceea ce fac ele pentru societate, prin serviciile
pe care le asigură, pe principiul biologic lamarckian că "funcţia creează organul"
(Herseni, 1982,p.127)." Faţă de funcţionalismul clasic, reprezentat de B. Malinowski
şi A. R. Radcliffe-Brown, Merton a adus inovaţii ,printre care cea mai importantă este
analiza funcţională.
Analiza funcţională este o orientare metodologică, care se axează în primul
rînd pe manifestările obiective dar nu ignoră manifestările subiective ale actorilor
sociali. Consecinţele unor manifestări obiective sînt considerate de Merton drept
funcţii sociale avînd rostul de a asigura adaptarea sistemului social, acesta, avînd
proprietatea de a se construi pe sine, în conformitate cu o logică specifică. Pe lîngă
funcţiile sociale pot apărea şi disfuncţii, menite să împiedice sau să diminueze
adaptarea sistemului. De asemenea, se constată existenţa unor consecinţe
nonfuncţionale, atunci cînd acestea sînt irelevante pentru sistem.

Interacţionismul simbolic

Teoria interacţionist-simbolică, construită de George Herbert Mead şi

dezvoltată de H. Blumer, E. Goffman şi H.S. Becher, formulează cîteva principii
generale menite să indice temele investigării realităţii sociale ( Vlăsceanu, 1982):
1. Oamenii se raporteză la lumea socială pe baza semnificaţiilor pe care
aceasta le are pentru ei.
2. Semnificaţiile se constituie şi se dezvoltă în procesul interacţiunii sociale.
3. Interpretările date semnificaţiilor sînt modificate în condiţiile interacţionale
ale situaţiilor concrete în care oamenii sînt implicaţi.
George Herbert Mead a ajuns la concluzia că individul uman îşi structurează
eul prin autopercepţie şi prin autocomprehensiune pe baza experienţei sociale,
mijlocite de simbolism, prin interpretarea şi aprecierea actelor sale de către ceilalţi
oameni. El a pus la punct conceptul "celălalt generalizat" inspirîndu-se din jocul de
base-ball în care fiecare jucător trebuie să-şi organizeze jocul adoptînd rolurile
celorlaţi coechipieri. La scara comunităţii, se presupune că acţiunile şi atitudinile
indivizilor se aproximează în funcţie de constrîngerile impuse de normele sociale,
constrîngeri pe care indivizii le asumă pentru a nu fi excluşi din "joc". Acest mod de a
privi lucrurile prezintă realitatea socială într-o manieră opusă viziunii sociologului
francez , E. Durkheim, care a observat exclusiv caracterul coercitiv al organizării
sociale; interacţionismul simbolic evidenţiază caracterul voluntar al învăţării şi al
aplicării normelor sociale de către actorii sociali.

Structuralismul antropologic

Claude Levi-Strauss a elaborat o antropologie care ambiţiona să egaleze prin

metodă şi rigoare şcoala formalistă din lingvistică. El a observat pe baza diferenţelor
dintre ansamblurile etongrafice, existenţa unor forme de organizare susceptibile de a
fi transpuse în modele matematice. Levi-Strauss a demonstrat că sistemele de reguli
observate în societăţile arhaice sînt soluţii particulare ale unei probleme generale.
Claude Levi-Strauss a depistat trei forme fundamentale de comunicare în
societate şi totodată trei forme fundamentale de schimb: Comunicarea femeilor între
grupuri (reguli de rudenie), comunicarea bunurilor şi serviciilor (reguli economice),
comunicarea mesajelor (reguli lingvistice). Remarcabilă este şi explicaţia pe care a
dat-o apariţiei miturilor. El a opus interpretării miturilor la nivelul conţinutului lor, o
analiză a formei lor, definind mitul drept schema logică pe care omul o creează pentru

5
a găsi o rezolvare unor probleme ce se pun pe planuri diferite integrîndu-le într-o
construcţie sistematică (Coandă, Curta 1994).

Teorii specifice psihologei sociale.

Abordarea psihosociologică se bazează pe trei niveluri de integrare a

fenomenelor psihice şi a conduitelor: nivelul individului, nivelul interpersonal şi
nivelul grupal.
La nivelul individului avem de-a face cu: percepţia, gîndirea, afectivitatea,
limbajul, atitudinile, temperamentul, etc.
La nivelul relaţiilor interpersonale se pot observa: relaţii de comunicare, relaţii
preferenţiale, dimensiunea de dominare-supunere, relaţii funcţionale.
La nivel grupal, psihologia socială studiază cristalizarea unor configuraţii sau
reţele socio-afective de comunicare în grup , structuri de conduită şi de influenţare,
structura funcţională concretizată în organigrama grupului. Nimic nu există în
psihologia umană care să nu fie influenţat şi condiţionat social, după cum nimic nu
există în societate care să nu aibă corespondente, componente psihologice.
Serge Moscovici afirma că psihologia socială este ştiinţa conflictului dintre
individ şi societate. El a evidenţiat trei tipuri de teorii în psihologia socială : teoriile
paradigmatice, teoriile fenomenologice şi teoriile operatorii (Moscovici,1990).

1. Teoriile paradigmatice.

Teoriile paradigmatice propun o viziune globală asupra relaţiilor şi

comportamentelor umane. O asemenea teorie este teoria cîmpurilor a lui Kurt Lewin.
Creţia sa ştiinţifică poate să fie încadrată în psihologia formei sau gestaltistă, conform
căreia analiza teoretică trebuie să pornească întotdeauna de la întreg şi nu de la părţile
sale constitutive, deci de la grup şi nu de la indivizi. El a imaginat conceptele de
ansambluri dinamice şi de cîmp social. Ansamlurile dinamice (grupurile) se
caracterizează prin interdependenţa elmentelor lor componente. Cîmpul social se
configurează în funcţie de structura grupului, de raporturile de forţe existente pentru o
perioadă mai scurtă sau mai lungă de timp în cadrul grupului. Kurt Lewin vede
indivizii integraţi în grupuri ca entităţi dinamice care se modifică continuu datorită
contactelor dintre ele şi datorită semnificaţiilor atribuite acestor contacte. Ceea ce se
întîmplă într-un cîmp social depinde de distribuţia forţelor care se manifestă în
interiorul său şi de percepţiile referitoare la o anumită distribuţie a forţelor. Exemplu:
Configurarea forţelor într-un parlament, configurare care are un caracter dinamic în
funcţie de modificarea raporturilor de forţe politice, de "jocul" dintre cele două
grupuri care se confruntă în cadrul acestei instituţii sociale, majoritatea şi minoritatea,
Puterea şi Opoziţia.

2. Teoriile fenomenologice

Teoriile fenomenologice vizează în general descrierea şi explicarea unei

familii de fenomene:
- Unele teorii se ocupă de descrierea fenomenelor fundamentale, (exemplu:
influenţa)
- Alte teorii răspund la întrebările cum şi pentru ce, avînd intenţia să surprindă
desfăşurarea unor efecte. (exemplu: teoria lui M. Sherif). Scopul teoriei lui Sherif este

6
de a înţelege pentru ce indivizi autonomi, posedînd fiecare propria sa judecată,
converg către o judecată comună atunci cînd sînt în grup, conformîndu-se după aceea
şi comportamental cerinţelor grupului. Sherif concluzionează că această evoluţie a
raţionamentelor şi a conduitelor umane se datorează faptului că viaţa în comunităţile
umane se caracterizează prin incertitudine (lipsa unor reguli clare de convieţuire).
Pentru a reduce această incertitudine indivizii se bazează pe judecata celorlalţi şi
alcătuiesc o normă comună care decide în mod arbitrar, ce este adevărat şi ce este fals.
Ulterior, norma stabilită în comun are pentu fiecare putere de lege.

3. Teoriile operatorii

Teoriile operatorii au ca scop degajarea unui mecanism elementar, (exemplu:

Teoria disonanţei cognitive a lui Leon Festinger) necunoscut pînă acum şi care
explică un ansamblu de fapte. Teoriile din această arie ştiinţifică au de asemena rolul
de a prevedea fapte noi. Teoria disonanţei cognitive se concentreză pe dezacordurile
care pot apărea între convingeri, sentimente, atitudini, comportamente sau între
sentimente şi atitudini, între atitudini şi comportamente. Dezechilibrul resimţit de
individ ca tensionant trebuie depăşit printr-o nouă organizare a eului, organizare care
să asigure o altă configuraţie a sentimentelor, atitudinilor şi comportamentelor care să
fie din nou armonioasă. Exemplu: să presupunem că o persoană dispune în legătură cu
un obiect de două reprezentări diferite care concordă între ele. Este posibil însă ca
cele două reprezentări despre un anumit obiect să nu fie în consonanţă. Presupuneţi
astfel că aveţi un anumit număr de opinii ecologice asupre echilibrului dintre om şi
natură şi că lucraţi în acelaşi timp într-o uzină nucleară. Între cele două seturi de
reprezentări apare disonanţa.

Teme:

1. Ce înţelege Durkheim prin fapt social?

2. Cum sînt cunoscuţi următorii teoreticieni?- mai degrabă ca
a. psihologi sociali
b. antropologi
c. sociologi
Max Weber, Serge Moscovici, Bronislav Malinowschi, Leon Festinger,
Raymond Aron.
3. În cadrul structuralismului din ştiinţele sociale o contribuţie importantă a
adus francezul Jean Piaget. Enumeraţi cîteva din principiile aduse în atenţie de acest
autor.
4. Descrieţi o situaţie concretă (o jumătate de pagină), în care să se aplice
teoria lui Kurt Lewin despre cîmpul social.
6. Arătaţi cum s-ar putea restabili armonia interioară a cuiva care are opinii
ecologice şi în acelaşi timp lucrează într-o uzină nucleară.

7
Cursul nr.3

Metodologia cercetării sociale.

Cercetătorii fenomenelor sociale abordează realitatea plecînd de la un model

pozitivist sau de la un model fenomenologic. Cercetătorii care iau în considerare
modelul de cunoaştere pozitivist se orientează după aceleaşi principii teoretice şi
metodologice ca şi cele folosite în ştiinţele naturii. Considerînd că în domeniul socio-
uman ca şi în cel natural se pot observa regularităţi, legi ce pot fi catalogate conform
asemănărilor dintre ele, Auguste Compte a iniţiat acest model de cunoaştere a
realităţii bazat pe idei deterministe. Explicaţia de tip cauză-efect stă în centrul
observării faptelor sociale. Această atitudine s-a structurat ca o contracarare a
speculativismului exagerat care caracteriza în secolul XIX descrierea societăţii.
Modelul fenomenologic consideră realitatea socială ca fiind mult mai
complexă decît natura şi ca urmare propune metode de cercetare care evidenţiază
specificitatea, irepetabilitatea faptelor umane. În descrierea faptelor umane se ţine
cont de intenţionalitatea umană şi de sensul fenomenelor de conştiinţă. Termenii
folosiţi de cei care adoptă această manieră de cercetare sînt înţelegerea,
comprehensiunea. Obiectivul comprehensiunii este descifrarea subiectivităţii, pornind
de la semnele sensibile prin care aceasta se manifestă, utilizînd intuiţia, empatia.
Reprezentantul consacrat al abordării fenomenologice este sociologul german Max
Weber. Metodologia interpretativă weberiană a urmărit evidenţierea specificului
ireductibil al ştiinţelor sociale, independenţa lor fată de ştiinţele naturii, unicitatea
elaborărilor teoretice despre societate. Diferenţa faţă de ştiinţele naturii trebuia să
constea în elaborarea unei metodologii de altă sorginte decît cea pozitivistă ,
consistenţa logică trebuind însă să fie asemănătoare cu cea a ştiinţelor naturii.
Cu toate că, în perioada contemporană cele două orientări epistemologice din
ştiinţele sociale nu mai sînt considerate ca perfect dihotomice, ele stau la baza celor
două forme de evidenţiere a semnificaţiilor sociale, cantitativismul şi calitativismul.
"Caracterizat cu totul sumar, din punct de vedere epistemologic, putem afirma că
modelul cantitativist presupune o realitate socială exterioară obiectiv stucturală,
profesînd descrieri şi explicaţii de tip pozitivist (nomotetic), iar cel calitativist
mizează pe subiectivitatea umană, pe socialul construit şi interpretat prin interacţiunea
simbolurilor, motivaţiilor, aşteptarilor şi reprezentărilor individuale şi grupale,
cunoaşterea fiind de tip comprehensiv şi idiografic. Din punctul de vedere al
metodelor folosite, specifice modelului catitativist sînt experimentul şi ancheta pe
bază de chestionar standardizat, în vreme ce modelul calitativist practică cu precădere
observaţia participativă şi interviul intensiv" (Iluţ 1997, p. 41).

Ancheta sociologică

Ancheta sociologică este o cercetare empirică de tip cantitativ şi extensiv care

utilizează cu precădere chestionarul şi interviul pentru culegerea informaţiilor.
Ancheta are ca scop cunoaşterea atît a unor aspecte subiective (opinii, atitudini,
aspiraţii, interese cît şi a unor aspecte obiective (tipul de locuinţă, modul de petrecere
a timpului liber, comportamentul de consum, etc.) recurgîndu-se de obicei la
eşantionare.
Eşantionarea este un set de operaţii cu ajutorul cărora, din ansamblul
populaţiei vizate de cercetare, se alege o parte, numită eşantion, parte ce va fi supusă
în mod nemijlocit investigaţiei. Eşantionul reprezentativ este eşantionul care are

8
capacitatea de a reproduce căt mai fidel structurile şi caracteristicile populaţiei din
care este extras (Rotariu, Iluţ 1997).
Chestionarul este uneori completat în prezenţa operatorului, care nu trebuie să
îl infuenţeze pe respondent iar alteori este trimis prin poştă sau este completat în urma
unei convorbiri telefonice. Chestionarul este o listă de întrebări cu ajutorul cărora se
sondează atitudinile subiecţilor faţă de problema avută în vedere de cercetători.
Problema cercetată trebuie să fie clar şi detaliat definită, în aşa fel încît să existe o
şansă ca ipotezele ştiinţifice de la care se porneşte să se valideze. Am putea
exemplifica o astfel de problemă prin stilul de viaţă al unei comunităţi de studenţi.
Problema fiind foarte generală trebuie descompusă în dimensiuni, cum ar fi: consum
cultural, petrecerea timpului liber, modernitate economico-casnică .O altă etapă a
construirii chestionarului este împarţirea dimensiunilor în indicatori. Indicatorii,in
cazul exemplului propus ar putea fi: pentru consum cultural - timp alocat în ziua x
vizionării programelor de televiziune, timp alocat în ziua x lecturii cărţilor de
specialitate, timp alocat în ziua x navigării pe site-urile culturale de pe Internet etc.;
pentru petrecerea timpului liber - timp alocat în ziua x sportului, timp alocat în ziua x
întîlnirilor cu prietenii etc.; pentru modernitate economico-casnică - numărul de
aparate electro-casnice deţinute la locul de reşedinţă, frecvenţa utilizării aparaturii
electro-casnice într-o anumită perioadă de timp etc. După descompunerea
dimensiunilor în indicatori se poate trece la formularea întrebărilor : Cît timp aţi
petrecut ieri privind la televizor?,Cît timp aţi dedicat ieri practicării sportului?,De cîte
ori pe săptămînă folosiţi maşina automată de spălat ? etc.
Din punctul de vedere al transparenţei finalităţii întrebărilor se poate opta
pentru întrebări directe sau pentru întrbări indirecte. Întrebările indirecte e bine să fie
puse atunci cînd anchetatul este pus în situaţia de a da răspunsuri inacceptabile din
punct de vedere social la probleme sexuale, religioase, rasiale, politice.Cu atît mai rău
va suna o întrebare referitoare la o chestiune delicată dacă ea va începe cu ,,de ce"
-Ex.: De ce frecventaţi localul unde se întrunesc adepţii cultului "Martorii lui
Iehova"? După conţinut, întrebările se clasifică în: factuale - referitoare la fapte, de
opinie - referitoare la opţiunile persoanelor faţă de diferite probleme şi de cunoştinţe,
care au scopul de a completa răspunsurile la întrebările de opinie. Pe lîngă acestea se
obişnuieşte să se redacteze şi întrebări de control care au rolul de a verifica
veridicitatea răspunsurilor.
Întrebările pot să mai fie deschise şi închise. Întrebările deschise sînt cele care
le permit respondenţilor să se exprime liber, fiind constrînşi doar de un spaţiu relativ
mic în alcătuirea răspunsurilor; în cazul folosirii în mod exclusiv a chestionarului cu
întrebări deschise există riscul ca răspunsurile să nu poată fi comparate şi evaluate.
Întrebările închise le prezintă respondenţilor un număr finit de variante de răspuns; în
cazul chestionarului alcătuit doar din întrebări închise există riscul să apară răspunsuri
false din cauză că anchetatul nu înţelege variantele. Atunci cînd se studiază
atitudinile, aspiraţiile, motivaţiile subiecţilor este preferabil să se evite folosirea
întrebărilor închise deoarece acestea nu permit respondenţilor să dea răspunsuri de
nuanţă, care pot fi relevante pentru problema studiată. Unii cercetători apelează la
înterebările semideschise care oferă pe lîngă variantele fixe de răspuns şi posibilitatea
de a răspunde la varianta "altceva, şi anume".
Cele mai frecvente erori ale chestionarelor se datorează:
a. Folosirii termenilor ambigui;
b. Prezenţei mai multor indicatori în aceeaşi întrebare;
c. Ne-evaluării corecte a nivelului de informare al anchetatului (supraevaluare
sau subevaluare).

9
 Chestionarul conţine şi o rubrică destinată completării variabilelor personale
ale anchetaţilor: vîrstă, sex, ocupaţie, tipul de mediu (urban sau rural), etc.

Interviul

Interviul este o tehnică de obţinere prin întrebări şi răspunsuri a informaţiilor

verbale de la indivizi şi grupări umane în vederea verificării ipotezelor sau pentru
descriera ştiinţifică a fenomenelor socioumane (Dicţionarul de sociologie , 1993).
Dacă interviul se face pe baza unui ghid de interviu de la care cercetătorul nu se abate
deloc , este vorba de un interviu structurat.Interviul nestructurat este un interviu liber,
de tip calitativ care variază între realizarea lui pe baza unor întrebări foarte generale
pînă la lăsarea subiectului să se exprime pe o temă dată fără a fi întrerupt de
operatorul de interviu; în acest ultim caz interviul nestructurat se apropie de o altă
metodă calitativă, life-history - metodă care-i permite subiectului să-şi istorisească
viaţa fără a exista nici o constrîngere venită din partea cercetătorului. Interviul semi-
structurat combină celelalte două tipuri de interviu, fiind totuşi mai aproape de
interviul structurat decît de cel structurat.
Interviul structurat sau de tip cantitativ presupune că întrebările şi ordinea lor
sînt stabilite dinainte,subiectului fiindu-i date,de cele mai multe ori, şi variantele de
răspuns. În formulele cele mai ,,dure'', în anumite anchete şi sondaje realizate pe baza
interviurilor, pretenţia sociologilor nu este doar de a se standardiza protocolul de
interviu, ci şi comportamentul operatorilor de interviu ar trebui, în această manieră
metodologică, să aibă un tipar foarte coercitiv; astfel,cei care adresează întrebările ar
avea obligaţia să nu pună întrebări suplimentare, să nu răspundă la întrbările
subiecţilor, să păstreze acelaşi ton etc.Din perspectiva calitativiştilor, şi interviurile pe
bază de chestionar cu întebări deschise(dar dinainte formulate) sunt un interviu de tip
cantitativ, adică un interviu stucturat (Iluţ ,1997).
La calitativişti, răspunsurile subiecţilor la interviul nestucturat, nu trebuie
raportate la nişte repere sigure în termenii ,,adevărat" sau ,,fals". Răspunsurile
subiecţilor trebuie considerate în sine, ca expresii ale unor reprezentări şi practici
simbolico-culturale ale acestora. De reţinut, vizavi de importanţa raporturilor dintre
cercetătorul din ştiinţele socioumane şi dintre actorul social investigat, poziţia
etnometodologilor, adepţi ai metodologiei interpretative de tip weberian.
Etnometodologii, asimilaţi în mod greşit interacţioniştilor simbolici se concentrează
pe urmărirea actorilor sociali în contextul cotidian în care ei evoluează, context care
cuprinde anumite rutini, procedee, metode concrete de atingere a unui scop. S-au
studiat, de exemplu, modalităţile individuale(modalităţi de comportare puse în
practică în funcţie de cultura fiecăruia) de luare a hotărîrilor de către un grup de juraţi
care participau la un proces în S.U.A. O specie aparte a interviului nestructurat este
interviul nestructurat folosit în istoria orală, un tip de cercetare care urmăreşte
reconstituirea unor evenimente cu privire la care nu există documente scrise sau dacă
acestea există, ele sînt denaturate din cauza unor constrîngeri de ordin politic, cum ar
fi cenzura din timpul regimurilor totalitare; istoria orală se mai preocupă şi de
strîngerea de informaţii necesare reconstituirii unor profiluri de personalităţi istorice,
personalităţi cu care cei cu care se stă de vorbă au intrat în contact la un moment dat.
Sociologul romîn, Henri H. Stahl considera că pentru interviul structurat se
poate folosi cuvîntul interviu, însă, pentru cel nestructurat e preferabil să se folosească
termenul ,,convorbire". La convorbire regula de bază este, după Stahl,să vorbeşti tu,
ca cercetător, cît mai puţin, pentru a-l lăsa pe subiect să vorbească, tu neintervenind
decît rar şi discret, pentru a menţine povestirea pe făgaşul ei (de reţinut că deşi

10
temenul ,,convorbire'' trasează destul de exact perimetrul în care acţionează interviul
nestructurat, el este foarte rar utilizat de sociologii de azi). Stahl îi sfătuieşte pe
profesionişti să ia lecţii de la ,,ghicitoarele" în cărţi, în cafea, în bobi sau în alte
mijloace, ca să afle cum se pot scoate din gura clientelei, informaţiile care le sînt
necesare, pe care să le poată formula apoi ca fiind ,,ghicite". Sociologul român arată
de asemenea că trebuie să se urmărească mimica celui cu care se stă de vorbă, atunci
cînd i se sugerează pe încercate, mai întîi lucruri vagi,dubitative, care apoi pot fi
confirmate sau abandonate, după cum clientul (pentru ,,ghicitoare") sau intervievatul
(pentru sociolog) dă semne de atenţie, de uimire,de confirmare, de neatenţie sau de
lipsă de interes (Stahl, 1974).
Prin interviul non-directiv, o altă denumire pentru interviul nestructurat, se
vizează degajarea cadrului perceptiv al subiectului, plasarea subiectului într-o stare de
spirit care să-i permită să se desfăşoare; anchetatorul introduce la un moment dat o
temă, apoi fără să-l întrerupă pe subiect sau să-i pună întrebări, demarează într-o
atitudine de comprehensiune sau de empatie.
Interviul semi-structurat prezintă subiectului punctele principale care trebuie
atinse în discuţia respectivă, răspunsurile urmînd a fi formulate de cel care este
intervievat; acest tip de interviu este din ce în ce mai folosit în cercetarea relaţiilor
sociale deoarece îmbină avantajele standardizării cu cele ale interviului nestructurat
(în profunzime). Foarte importantă în orice tip de interviu este comunicarea
operatorului de interviu cu subiectul investigat deoarece această interacţiune
influenţează în mod considerabil fidelitatea şi validitatea instrumentului de investigare
(Vlăsceanu, 1986).

Observaţia

Observaţia constă în investigarea sistematică, pe baza unui plan dinainte

elaborat şi cu ajutorul unor instrumente adecvate, a comportamentului individual sau /
şi interacţional al oamenilor şi a manifestărilor psiho-sociale asociate acestuia în
procesul relaţionării sociale. În funcţie de obiectul observării, de tehnica de observare
şi de poziţia observatorului se particularizează trei tipuri de practicare a observaţiei:
observaţia stucturată, obseravaţia participativă, observaţia nedistorsionată (Vlăsceanu
1986).
Observaţia structurată poate să-i furnizeze cercetătorului informaţii dintr-un
domeniu bine definit pe care îşi propune să îl studieze; uneori această metodă este
folosită în mod difuz pentru a-i furniza cercetătorului noi idei de cercetare; mai rar, se
practică observaţiile controlate în care cercetătorul observă în mod sistematic subiecţii
fără însă să fie văzut de către aceştia. Observaţia structurată sau sistematică presupune
respectarea riguroasă a duratei, intervalului orar, categoriilor de subiecţi vizate,
problematicii avute în vedere. Datele care rezultă din observaţia structurată,
(cantitativă) trebuie sistematizate şi clasificate în aşa fel încît să se poată construi pe
baza lor diferite tipologii. Atunci cînd observatorul face uz, în afară de propriile sale
organe de simţ ,de instrumente tehnice, cum ar fi casetofonul, camera video,
calculatorul, etc., se poate vorbi de observaţia nedistorsionată.
Observaţia calitativă (nestructurată) poate să fie neparticipativă sau
participativă, ea desfăşurîndu-se pe o perioadă lungă de timp, fără ca cercetătorul să
aibă o schemă prestabilită de categorii sau de ipoteze, acestea urmînd să fie elaborate
pe parcursul cercetării sau la sfîrşitul acesteia. Cel mai adesea se practică observaţia
calitativă participativă, caz în care cercetătorul are posibilitatea să-şi dezvăluie
adevărata identitate sau să-şi atribuie una falsă. Locurile de desfăşurare ale observaţiei

11
participative pot fi publice (străzi, restaurante, gări, mijloace de transport în comun)
sau private (familii, organizaţii teroriste, cluburi cu o selecţie foarte riguroasă, bande
de hoţi sau de traficanţi de droguri).
În actul observării, privitorul trebuie să fie pregătit să vadă şi ceea ce nu este
pregătit să vadă datorită grupurilor primare şi secundare în care s-a socializat. Nu este
nevoie să ne părăsim ţara pentru a studia alteritatea, alteritatea poate să fie prezentă
doar la cîţiva paşi de noi dar să "ne sară în ochi" doar atunci cînd, dintr-un motiv sau
altul ne hotărîm să investigăm persoane care se ghideaza după alte modele culturale
decît noi: marginalii, infractorii, emigranţii, vip-urile. Francois Laplantine consideră
că datorită "ascuţirii" instrumentelor noastre de observaţie putem să vedem în jurul
nostru elemente care treceau mai înainte neobservate: diferitele moduri în care cîinii,
pisicile, gîştele, raţele traversează o stradă cînd vine o maşină, mozaicul gri şi mov
din bucătărie, zgomotul făcut de un cub de gheaţă care loveşte un cristal, frecarea
ţiglelor deplasate pe acoperiş. Cunoaşterea antropologică a culturii noastre trece
inevitabil, prin cunoaşterea altor culturi, care ne conduc mai ales la recunoaşterea
faptului că sîntem o cultură posibilă printre atîtea altele, iar nu singura cultură
posibilă. ,,O astfel de revoluţie epistemologică - ce implică o descentrare radicală, o
nimicire a ideii că ar exista un ,, centru al lumii" şi, corelativ, o lărgire a cunoaşterii şi
o transformare a sinelui - nu este posibilă decît dacă se porneşte de la o revoluţie a
privirii .Într-adevăr, numai experienţa descoperirii senzoriale a alterităţii printr-o
relaţie umană ne permite să nu mai identificăm provincia noastră de umanitate cu
umanitatea şi, legat de aceasta, să nu îl mai plasăm pe presupusul ,, sălbatic "doar în
afara noastră" (Laplantine, 2000).

Experimentul

Experimentul este o metodă de cercetare a relaţiilor cauzale dintre faptele,

fenomenele şi procesele sociale, care constă în măsurarea acţiunii variabilelor
independente asupra variabilelor dependente, în condiţiile în care acţiunea altor
factori, nespecificaţi în ipoteză, este ţinută sub control (Dicţionarul de sociologie ,
1993).
În psihologia socială, cercetătorul lucrează de obicei într-un laborator, fiind
asistat de un asistent care conduce experimentul fără să fie pus la curent cu ipoteza.
Uneori se utilizează şi ,, complici ", indivizi, aparent la fel ca ceilalţi participanţi la
experiment, dar care au fost sfătuiţi de către experimentator să reacţioneze într-o
anumită manieră, manieră sortită influenţării celorlalţi subiecţi.
Experimantul este o metodă indirectă de cercetare în care subiecţii sînt
conştienţi de poziţiile lor de persoane investigate, chemate să coopereze la cercetare.
Investigatorul ascunde însă cu multe precauţii scopurile investigaţiei în aşa fel încît
subiecţii să nu-şi dea seama ce se aşteaptă de la ei şi să redea cît mai fidel propriile
trăiri, atitudini su opţiuni. Se înlătură astfel orientarea subiecţilr după dezirabilitatea
socială (tendinţa oamenilor de a spune ceea ce e moral, potrivit normelor sociale, mai
ales în probleme delicate).
Exemplu: Experimentul psihologului social M. Sherif: Subiecţilor aflaţi într-o
încăpere protejată de lumina naturală li se cere să urmărească proiectarea unor
fascicule luminose pe un ecran, cerînduli-se de asemenea să spună cîte fascicule
luminoase au observat; numărul acestor fascicule este varibil. Cu cît vor fi mai
numeroase fasciculele proiectate pe ecran cu atît subiecţii vor fi mai influenţaţi în
răspunsuri de părerile "complicilor" experimentatorului; "complicii" au rolul de a
susţine cu convingere că pot să numere fasciculele proiectate deşi de la un anumit

12
număr de fascicule în sus, această cuantificare nu mai este posibilă. Se verifică astfel
ipoteza lui M. Sherif cu privire la conformarea individului la grup, în condiţiile în care
teama de a da un răspuns inadecvat îi determină pe indivizi să recurgă la adoptarea
punctelor de vedere ale persoanelor sigure pe ele, în speranţa că acestea din urmă au
informaţii suplimentare faţă de cele deţinute de ei înşişi.

Teme

1. Întocmiţi un chestionar care să cuprindă întrebări privitoare la consumul

cultural la tineri (10 întrebări).
2. Redactaţi jurnalul unei zile în care aţi urmărit, pe baza observaţiei
participative modalităţile în care comunică verbal şi non-verbal oamenii aflaţi în
mijloacele de transport în comun sau /şi în localuri (cofetării, baruri, restaurante).
3. Arătaţi care dintre inerviurile utilizate în ştiinţele sociale se aseamănă cel
mai mult cu interviul jurnalistic şi care sînt caracteristicile comune.
4. Descrieţi un experiment din psihologia socială .

Cursul nr. 4
Grupurile.

Clasificarea grupurilor în grupuri primare şi secundare reprezintă cea mai

uzuală modalitate de etichetare a conglomeratelor umane.
Grupurile primare sau mici sînt formate din membrii familiilor, colegii de
şcoală, colegii de muncă, prietenii, vecinii. Aceste grupuri sînt formate din maximum
40 de persane între care se stabilesc relaţii de tipul "faţă în faţă". Relaţiile dintre
aceste persoane sînt statornice şi se stabilesc în cadrul unor activităţi ce conduc la
realizarea scopurilor comune. Indivizii care compun grupurile primare se diferenţiază
între ei în funcţie de sarcinile, rolurile pe care le au de îndeplinit şi de drepturile pe
care le au.
Grupurile secundare sînt mai puţin studiate decît cele primare şi de obicei sînt
mai sumar definite; se menţionează numărul mai mare de persoane care le compun şi
faptul că relaţiile dintre membrii lor sînt indirecte; indivizii pot face parte permanent
din grupurile secundare ( instituţii de învăţămînt, organizaţii profesionale, asociaţii,
cluburi, comunităţi religioase) sau ocazional (cînd frecventează o perioadă de timp o
anumită biserică, cînd participă ca voluntari la activităţi girate de diferite organizaţii
neguvernamentale, etc.)
Într-un grup contează structura lui formată pe baza normelor, valorilor,
motivaţiilor comune şi gradul de implicare în activităţile grupului, acestă diferenţiere
în implicarea în procesele grupului ducînd la o anumită stratificare a acestuia, la relaţii
de competiţie sau / şi cooperare. Apartenenţa pe o perioadă lungă de timp la un grup
conduce la unificarea sau la stereotipizarea comportamentelor şi la identificarea
membrilor grupului cu ideologia grupului. În funcţie de rigiditatea sau de flexibilitatea
accesului în grup, de controlul intern şi de coeziunea grupului se pot observa grupuri
mai "democratice" şi mai deschise şi grupuri mai puţin "democratice" şi mai închise.
Exemple de grupuri "democratice": "gaşca", colegii de clasă, clubul de fani ai unei
vedete . Exemple de grupuri " nedemocratice": clubul privat, suporterii unei echipe de
fotbal, organizaţiile paramilitare, etc.
Orice grup mai mare de două persoane este format din diade (legături dintre
două persane, sau triade (legături între trei persoane). Diadele şi triadele sînt compuse
din persoane între care pot exista relaţii de atracţie reciprocă, de atracţie şi de

13
respingere univocă şi de respingere reciprocă între două dintre persoanele care
formează o triadă. Aceste combinaţii de atracţii şi respingeri dintr-un grup pot să fie
stabile sau mai puţin stabile. S-a observat că diadele de acelaşi semn (pozitive sau
negative) sînt mai stabile în timp, iar cele pozitive sînt mai stabile prin raportare la
ceilalţi, adică sînt mai închise decît diadele care conţin o tendinţă negativă plus o
tendinţă pozitivă. În funcţie de gradele diferite de integrare ale indivizilor într-un grup
se pot reliefa diferite tipuri de membrii ai grupului: individul integrat, noul venit,
opozantul, indvidul marginal, străinul care nu face parte din grup dar ocazional apare
în spaţiul fizic al grupului.
În vederea depistării subiecţilor "populari", izolaţi, repinşi, subgrupurilor,
pentru detectarea centrelor de influenţă sau a liderilor şi pentru reprezentarea
sistemului de transmitere a acestei influenţe, J. L. Moreno a imaginat şi pus la punct
testul sociometric. Aplicarea testului începe cu solicitarea adresată membrilor
grupului mic să îşi exprime în mod confidenţial, după o scală de preferinţe stabilite de
cercetător, stările sale de atracţie, repulsie sau indiferenţă faţă de ceilalţi membrii ai
grupului, în funcţie de un criteriu precis determinat (coabitare, muncă în comun, timp
liber, etc.). Apoi, pe baza preferinţelor exprimate în test, se determină cu ajutorul unor
procedee multiple ca: sociomatricea, sociograma, modelul matematic, etc., membrii
de grup care sînt preferaţi sau izolaţi, alegerile reciproce, respingerile, coeziunea
grupurilor, etc.
M. L. Northway a construit un test sociometric clasic adecvat copiilor între 10
şi 14 ani. (cf. Mihu, 1967, p.265):
Numele………………Data……………..Locul…………………
1. Cînd te joci în timpul recreaţiei, pe care copii din această clasă îi vei prefera
ca tovarăşi de joc?
1. Prima alegere (numele………………….)
2. A doua alegere…………………………..
3. A treia alegere………………………….
2. Dacă în clasă lucrezi asupra unui subiect dat, cu care copii -
în cazul în care ţi se cere să alegi - ai prefera să lucrezi?
1. Prima alegere ………………………….
2. A doua alegere…………………………
3. A treia alegere………………………….
3. În cazul în care se va organiza o reuniune amicală, pe care copii din această
clasă îi vei alege ca parteneri?
1. Prima alegere ………………………….
2. A doua alegere…………………………
3. A treia alegere………………………….

Grupul de referinţă

Teoria grupului de referinţă, concepută de Herbert H. Hyman şi Eleanor

Singer ("Current Perspectives in Social Psychology", 1976) opune influenţa grupului
de referinţă influenţei exercitate asupra individului de grupul de apartenenţă (format
din grupurile primare din care individul face parte, grupuri care îi dau o anumită
coloratură clasială, atitudinală şi comportamentală).
În procesul autoaprecierii, din mai multe grupuri aflate în imediata apropiere a
unui individ, acesta îşi selectează cadrele proprii de situare socială. În modelarea
atitudinilor lor oamenii se orientează frecvent spre alte grupuri decît cele din care ei

14
fac parte, în noile atitudini ajungînd să se reflecteze alte puncte de vedere decît cele
specifice claselor din care ei fac parte.
Grupurile de referinţă pot fi alcătuite din: grupuri formate din indivizi
aparţinînd altor clase sociale decît cele din care face parte individul care se raportează
la ele, echipe de fotbal, eroi din seriale, etc.
Principalele funcţii ale grupului de referinţă sînt:
a. funcţia comparativă - îi permite individului o raportare de ordin pozitiv sau
negativ la comportamentele persoanelor care compun grupul de referinţă;
b. funcţia normativă se aplică mai ales peersoanelor care vor să se integreze
într-un grup de referinţă; indivizii învaţă normele grupului pe care îl admiră şi se
raportează la ele chiar dacă în această fază ei nu sînt influenţaţi de sistemul de
recompense şi sancţiuni care se exercită în grupul respectiv.
Dintr-un spectru apropiat cercetării grupului de referinţă s-au dezvoltat teoriile
privitoare la infuenţa personală ("personal influence"). Potrivit acestor teorii, cele mai
influente persoane nu sînt liderii de opinie din grupurile de apartenenţă, ci cei cu care
nu sîntem în relaţii sociale directe, adică personalităţile pe care le cunoaştem vag sau
nu le cunoaştem deloc şi ale căror opinii răspîndite prin mass media ne modelează
comportamentele.
Teoreticienii care au dezvoltat problematica grupului şi persoanelor de
referinţă au emis ipoteza că atitudinea neexprimată (interioară) tinde să reflecte
poziţiile celor din grupurile de referinţă în timp ce atitudinea exprimată (publică) tinde
să reflecte poziţiile membrilor grupului de apartenenţă. Este de presupus că acest
comportament apare în urma temerii că revelarea nonconformismului ar putea atrage
după sine sancţiunea socială. Atunci cînd atitudinile nonconformiste faţă de membrii
grupurilor primare devin publice însemnă că persoana suportă o influenţă de mare
amploare din partea unui grup de referinţă sau a unui individ de referinţă.
William James a urmat un traseu exemplar pentru cineva care se îndepărtează
de clasa sa socială pentru a-şi atinge idealurile (Current Perspectives in Social
Psychology, 1976). Cînd, din motive de onoare şi conştiinţă morală, acesta bravează
cu privire la condmnarea sa de către familie, club şi grup o face, fiind încredinţat că
merge pe un drum mai bun decît cel pe care ar fi mers dacă ar fi rămas fidel poziţiei
sociale moştenite. El este îmbărbătat de gîndul că alte persoane de o calitate
superioară celor care au emis judecăţi dispreţuitoare la adresa lui vor aprecia corect
deciziile sale, de urmărire a unei poziţii sociale ideale. Orice progres în direcţia
sinelui social ideal constă în substituirea "tribunalelor" care-i judecă pe cei care se
opun unor reguli pe care le consideră absurde cu nişte instanţe ideale care să ţină cont
de adevăratele valori umane.
Demersul de consolidare a sinelui în funcţie de nişte idealuri sociale încarnate
de personalităţi cu care indivizii au şanse puţine sau inexistente de a intra în contact
(politicieni, actori, jurnalişti, sportivi, etc.) durează mai puţin în timp şi este mai
inconsistent în comparaţie cu forţa de atracţie durabilă, exercitată de grupurile de
referinţă care ne sînt relativ mai accesibile.

Teme

1. Aplicaţi testul sociometric la un grup alcătuit din aproximativ 10 persoane.

Pentru prelucrarea rezultatelor vă sugerez să acordaţi trei puncte persoanei care este
trecută la prima alegere, de către un alt membru al grupului, două puncte persoanei
care este trecută la a doua alegere, un punct persoanei care este trecută la a treia

15
alegere. Persoanele care vor însuma cele mai multe puncte sînt persoanele cele mai
"populare" din grup.

Bibliografie

1. Charon, Joel M., Editor - The Meaning of Sociology; Prentice Hall, New Jersey,
1993.
2. Coandă, Lisette; Curta, Florin - Mic dicţionar de sociologie, Editura All,
Bucureşti, 1994.
3. Current Perspectives in Social Psychology, Edited by Edwin P. Hollander and
Raymond G. Hunt; London, Toronto, 1976.
4. Dicţionarul de psihologie - Paul Popescu Neveanu , Editura Albatros, 1978.
5. Dicţionarul de sociologie - Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu - Editura Babel,
Bucureşti, 1993
6. Herseni, Traian - Sociologie. Teoria generală a vieţii sociale, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1982.
7. Iluţ, Petru - Abordare calitativă a socioumanului, Editura Polirom, Iaşi, 1997.
8. Laplantine, Francois - Descrierea etnografică, Editura Polirom, Iaşi, 2000.
9. Mihu, Achim - Sociometria. Eseu critic, Editura politică, Bucureşti, 1967.
10. Moscovici Serge - Psychologie Sociale, P.U.F., Paris, 1990.
11. Radu, Ion - Metode de cercetare în psihologia socială, în Psihilogie socială,
(Coord. I. Radu), Editura EXE, Cluj-Napoca 1994.
12. Rotariu, Traian; Iluţ, Petru - Ancheta sociologică şi sondajul de opinie, Editura
Polirom, Iaşi, 1997.
13. Stahl, Henri H. - Teoria şi practica investigaţiilor sociale, vol. 1, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1974.
14. Vlăsceanu Lazăr - Metodologia cercetării sociale, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1986.
15. Vlăsceanu Lazăr - Metodologia cercetării sociologice, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1982.

16