SPRE ALT EMINESCU

PARTEA ASCUNSĂ A ICEBERGULUI

Niciodată nu vom înceta să ne înfiorăm la gîndul că ar fi putut să dispară —

printr-o întimplare nemăsurat de păgubitoare pentru existenţa şi rostul spiritualităţii
româneşti — lada cu manuscrise lăsate de poet lui Maiorescu. Nu cred că ar fi vreo
emoţie mai puternică decît aceea de a vedea, azi, lada ca atare, pe care cineva trebuia,
dacă a avut rara fericire s-o privească, să ne-o descrie scîndură cu scîndură. Căci lada
aceasta — care păstra amprentele şi „urmele" privirii lui Eminescu — nu pare să fi fost
deloc una obişnuită. În acest sfînt chivot se ascundeau nu numai cele 44 caiete
manuscrise, ci biblioteci întregi, în ea se aflau „pietrele" şi „templul", aici era „cutre-
murul nervilor" uneia dintre cele mai mari întrupări ale cugetării româneşti. O ladă
ca nealta, una în care stătea în ciudată neştire şi aşteptare regele poeziei noastre,
însăşi Poezia.
Din această miraculoasă şi parcă inepuizabilă ladă au apărut pînă astăzi,
rînd pe rînd, poetul naţional dar şi universal, traducătorul de texte filosofice, istorice
şi ştiinţifice, glnditorul social-politic, economic şi filosofic. Integrala Eminescu nu
însemna altceva decît să îi dăm creatorului lada înapoi, după ce ne-a lăsat-o o vreme,
spre a fi toată moartea mulţumit, şi liniştit, iar cultura noastră mai bogată ca
niciodată. Fascinaţia acestui „pe mine/Mie redă-mă" au simţit-o de altfel mai toţi
editorii care s-au apropiat de laboratorul manuscriselor, insă cel ce avea să pătrundă
în „altarul" acestui labirint a fost şi rămîne Perpessicius. El a început în fapt Marea
Restituire. Ediţia critică şi integrală iniţiată, în 1939, de autorul Menţiunilor critice
(v. pe această temă Marginalii la tema editării critice de M. Ciurdariu, în Viaţa
Românească, nr. 12/1983) ne relevă nu numai drumul geniului spre sine, ci şi calea
lui spre pantheonul valorilor universale. Dacă primele şapte volume au impus,
laolaltă cu cele mai pertinente exegeze, nu atlt un alt prozator sau poet (naţional prin
valoarea creaţiei şi nu, cum s-ar putea crede, prin „ideologia" acesteia), cit mai
degrabă un spirit benedictin şi neînchipuit de proteic, în schimb textele publicate în
volumele IX (1980), XIV (1983), XI (1984), XII (1985), XIII (1985) şi X (1989) —le-
am citat In ordinea apariţiei —• ne dezvăluie, indiscutabil, un alt gânditor filosofic,
social-politic şi economic. De altminteri, există cercetări care au conturat deja cîteva
elemente ale crochiului glndirii eminesciene. Ne referim la studiile despre filosofia
istoriei ale lui Eugen Todoran, la cele despre metafizica poetului elaborate de M.
Ciurdariu, Ioana Em. Petrescu, Dan. G. Mihăilescu, Aurel Petrescu, Tudor Ghideanu,
la eseurile lui Constantin Noica, la investigaţia lui Al. Oprea, la exegeza lui D.
Vatamaniuc precum şi la analiza făcută sociologiei eminesciene de Ilie Bădescu.
Meritul fundmental al unor atari cercetări este că au „dezgheţat" apele
inerte strînse în jurul textelor (publicate sau rămase în manuscrise) filosofice, sooial-
politice şi economice şi au creat astfel un „culoar" necesar pătrunderii acestui aisberg
în locul ce i se cuvine în cultura românească. Sîntem, după toate reperele, într-un nou
şi însemnat moment al receptării „fenomenului Eminescu". Unul care marchează
profund începutul înţelegerii gînditorului, dar nu a gîndirii imanente poeziei sau
prozei, căci lucrul acesta s-a făcut într-un fel mai demult, ci a celei dezvăluite de
fragmentele de metafizică, de opera social-politică şi economică a gazetarului.
Desigur că drumul acesta nu e ferit de obstacole, de atitudini conformiste şi urzite cu
inerţie, de prejudecăţi dar şi de exagerări (întocmai ca şi în cazul lui Maiorescu, au
început să apară şi supralicitările: vezi, între altele, unele dintre tezele cărţilor:
Eminescu — Dialectica stilului de Th. Codreanu, o cercetare de altfel meritorie, şi
Creativitate şi ideal de D. Tiutiuca). A sosit însă timpul ca gîndirea filosofică, social-
politică şi economică să fie cercetată cu documentele în mînă, e momentul să fie
construite, pe această bază, raţionamente asupra întregului (şi nu a părţilor izolate),
să se facă, altfel spus, sinteza unei direcţii de gîndire.
Au existat şi poate mai există opinii — unele scrise, altele numai orale —
cum că n-ar trebui să zăbovim prea mult asupra filosofiei lui Eminescu. Nici că se
putea o mai mare eroare (era să scriem: oroare), căci manuscrisele eminesciene
exprimă prin substanţa lor efortul unei gindiri obsedate de asceza întru filosof ie şi
filosof are. Cineva era tentat să creadă că preocuparea lui Eminescu pentru
matematică, fizică, economie politică, ştiinţele naturii şi altele ar fi dus, dacă mai
trăia, la o diminuare valorică a creaţiei poetice. Nu s-a văzut încă marele proiect
eminescian, faptul că drumul acesta prin ştiinţe (numite de poet „punţi ale filosofiei")
era totodată şi actul naşterii unei metafizici, pentru care avea, cum observa şi
Călinescu, organ. Nu au fost receptate apoi în sensul şi „intenţionalitatea" lor — decît
cu una sau două excepţii — textele: încercare de metafizică idealistă a raporturilor
constante tn mişcarea eternă — probabile „replică" la creaţia din epocă a lui Conta:
încercări de metafizică materialistă — şi Despre nemurirea sufletului şi a formei
individuale, unde avem o tratare filosofică a relaţiei formă-fond plecînd de la
problema aristotelică materie-formă. Transpar, în aceste texte, dar şi în altele,
amprenta unei originale decantări a glndirii antice, precum şi poziţia filosofică
proprie pe care Eminescu voia s-o întemeieze: se pare că încerca o sinteză între
heraolitism şi parmenidism, o conjuncţie organică între permanenta curgere,
transformare şi stabilitate a fiinţei, aşa Incît totul (să se supună şi) să impună (unei) o
dialectică sui-generis, o stabilitate relativă şi, prin urmare, deschisă marii treceri.
Eminescu se apropia de o viziune rea-list-dialectică, în care răzbăteau accentele unei
gîndiri matematice formalizatoare, posibilă influenţă a filosofiei lui Pitagora. Dincolo
de cercetările avizate, nici publicistica eminesciană nu a scăpat de persiflare, de
răstălmăciri rău-voitoare şi de miopia axiologică. S-a crezut de multe ori că gazetăria
a fost şi este eclipsată — sub raport valoric — de poezie. Un distins filosof, iubitor
împătimat al creaţiei eminesciene, animat poate de un entuziasm juvenil, era de
părere cîndva că „de ce să ne sfiim s-o spunem: ce puţin interesant e uneori gînditorul
politic Eminescu. Cîteva idei, cîteva impulsiuni, citeva fapte aproximative (afirmaţia
că natalitatea poporului român e în scădere, că neamul piere) dau prea des măsura
scrisului politic". După care întreba: :„Să fie gazetăria lipsită de perspective?". Poate,
adăugăm noi, dar în nici un caz a lui Eminescu ! Pe de altă parte, trebuie să spunem
că interesul trezit de o operă nu se confundă, decit poate rareori, cu valoarea
acesteia. Este chiar cazul gînditorului politic Eminescu, care este deopotrivă inte-
resant şi valoros. N-am fi apoi deloc de acord cu gîndul că există In scrisul politic
eminescian doar „cîteva idei" (Eminescu a avut o concepţie sooial-politică şi
economică) sau că — şi aici avem cea mai mare denaturare — „măsura scrisului
politic" ar fi dată de „cîteva fapte aproximative". E ignorat aici faptul că gazetarul
Eminescu a fost adeptul de drept şi de fapt al cercetării concrete, al analizei
comparativ-istorice (într-un articol din Timpul poetul precizează expres că nu se
bazează în argumentare pe „dogmele dreptului divin, pe ficţiuni istorice, pe umbra
cugetată a unor stări de lucruri anterioare"; după care spune fără echivoc: ,,Fii ai
secolului al XIX-lea, nu ne simţim îndreptăţiţi în cercetările noastre decît de două
lucruri: a cita fapte exacte şi a le da o formula generală"; sublinierile ne aparţin).
Este indubitabil faptul că Eminescu a fost tot atît de strălucitor, tot atît de
„nepereche" şi în publicistică. El a avut, mai trebuie s-o spunem?, harul unor vocaţii
paralele. Au început să o demonstreze cu documentele pe masă, exegezele: In cău-
tarea lui Eminescu — Gazetarul, prin care, cu toate limitele şi excesele ei, Al. Oprea a
deschis „cazul" acestei opere, Publicistica lui Eminescu de D. Vatamaniuc şi
Sincronism european şi cultura critică românească de Ilie Bădescu, unde este inves-
tigată ştiinţific pentru prima oară sociologia eminesciană.
Pentru un alt (gînditor) Eminescu — acesta e imperativul categoric al
orizontului receptării actuale a operei sale filosofice, social-politice şi economice.
Fără să căutăm prea mult dacă e cumva protocronic (chiar în sensul de
„prepoderenţă axiologică") sau — ceea ce nu mai e nevoie — protomarxist, fără să
aibă nevoie de ton encomiastic sau de eufemisme, de concesii, ci numai de sceptrul
adevărului, Eminescu este astăzi —poate mai ales astăzi — un gînditor profund şi
modern. De aceea se cuvine să-1 redăm sieşi în mărime „naturală" şi necontrafăcut,
act ce înseamnă — pentru români — o cunoaştere de sine mai adîncă. Dacă Eminescu
a avut nevoie de cultură pentru a ajunge la sine, cultura noastră a avut şi are, la
rîndu-i, nevoie de Eminescu pentru identitatea şi valoarea sa, pentru a-şi desăvîrşi
fiinţa prin şi cu geniul eminescian, al cărui tipar natura se pare că 1-a spart încă de-
atunci. In Eminescu s-a întrupat Ideea Românească.

PERSPECTIVELE GAZETĂRIEI

Situlndu-se în buna tradiţie a unor judecăţi pe cît posibil obiective, exegeza

din ultimii ani a publisciticii lui Eminescu a conturat, In principiu, două mari
perspective: fie tratarea sintetică a acesteia şi desprinderea temelor fundamentale,
surprinse diacronic In opera social-politică şi economică, aşa cum a încercat Al.
Oprea, fie abordarea, să spunem, cronologică, eşalonată, analiza pe etape (stabilite în
funcţie de anumite criterii) a problematicii textelor publicate sau ramase în manu-
scris, demers întreprins — pînă acum doar parţial — de un cercetător competent cum
este D. Vatamaniuc. Am urmărit acest din urmă excurs făcut în comentariile ce
însoţesc volumele IX, XI, XII, XIII şi XIV din Opere, însă exegetul ne-a oferit, prin
cartea apărută în colecţia „Eminesciana", Publicistica lui Eminescu, o oarecare
sistematizare (dar nu numai atît), oprindu-se la perioada 1870—1877 şi trasînd liniile
de contur şi relieful a ceea ce am putea numi prjmul gazetar Eminescu. Subliniem
însă că secvenţa sintactică a ultimilor trei termeni nu are sensul unei opţiuni pentru
metoda metafizică, nondialectică, de cercetare a publicisticii eminesciene, ea vrînd
doar să sugereze existenţa unor cercuri concentrice ale maturizării gînditorului
Eminescu şi, în acelaşi timp, o mişcare orientată a procesului ideilor, considerat în
unitatea şi coerenţa sa interioară, în direcţia de glndire pe care o conturează şi
fundamentează, dincolo de unele inadvertenţe , contradicţii (nefecunde) sau
deosebiri de „poziţii" dintre „etapele" gazetăriei eminesciene.
Elementul decisiv — aparent de natură biografică — care ar fi determinat
orientarea ideatică şi ideologică a gîndirii social-politice a lui Eminescu este, după D.
Vatamaniuc, schimbarea statutului personal al poetului în cursul activităţii sale
scriitoriceşti. Din colaborator la Albina, Familia, Federaţiunea şi Convorbiri
literare, Eminescu devine ziarist profesionist în redacţia Curierului de Iaşi, unde
lucrează efectiv începînd cu 19 mai 1876. Prima etapă, aşadar, a publicisticii
eminesciene este cuprinsă între ian. 1870, cînd apare O scriere critica, şi mai 1876,
momentele mai importante fiind: studiile universitare şi activitatea de bibliotecar
(textele de acum au un pregnant „caracter cărturăresc"). Iar cea de-a două etapă ţine
pînă în oct. (ultima săptămină) 1877, dată la care Eminescu părăseşte redacţia foii
ieşene şi intră în cea a Timpului, unde va rămlne pînă In iunie 1883— ultima etapă.
Desigur că criteriile nu sînt, vorbim în principiu, nici pure, nici perfecte.
Fiecare cercetător e liber să-şi aleagă ipotezele de lucru, dar pentru a fi persuasiv şi
comprenensiv, ele trebuie să fie făcute funcţionale în desfăşurarea demonstraţiei,.
Nici G.Ibrăileanu nu propunea, In ansamblul, un alt demers metodologic (chiar dacă
criteriile difereau oarecum), numai că el, dincolo de caracterizarea cu totul diferită a
acestor perioade, recepta segmentul ieşan ca fiind marcat de intrarea poetului în
societatea Junimea.
Pentru lectorul grăbit în aprecieri, vom preciza că opul lui D. Vatameniuc
nu reprezintă pur şi simplu „transferarea" între alte coperţi a comentariilor la
volumul IX din Opere, ci, pornind de aici, contribuţiile documentare, cu mult
îmbogăţite, sînt organizate într-o structură inedită: publicistica eminesciană este
văzută din interiorul ei, în inestricabila legătură cu însemnările din. manuscrise şi
celelalte domeniii ale scrisului eminescian. Din această perspectivă intrinsecă sînt
prezentate, mai întîi, o serie de coordonate ale biografiei intelectuale a poetului (pe
cînd era student la Viena), urmărindu-se interferenţele dintre cursuri şi articolele
sorise atunci, momentele gazetăriei fiind expuse prin raportare la textele publicate.
scriere critică apare astfel ca un „viguros răspuns cu caracter oficial în apărarea
instituţiilor culturale din Bucovina, a lui Aron Pumnul şi a sistemului său filologic".
Repertoriul nostru teatral era „o dispută între tineri şi bătrîni" în ceea ce priveşte
zestrea Thaliei române dinainte de 1870, iar Să facem un congres reprezenta în fapt
un „manifest politic", un discurs politic bine întemeiat, axat pe o problemă
fundamentală cum era aceea a dualismului, caracterizată de Eminescu — într-un alt
articol trimis Federaţiunii: e vorba de Ecuilibrul — drept o „ficţiune diplomatică".
Textele evident angajate care vizează serba' ea de la Putna se înscriu sub semnul
„unităţii culturale", in timp ce Influenţa austriacă..., nefiind prelegerea populară
ţinută de poet în martie 1876, înfăţişează, in nuce, teoria claselor pozitive.
Opinia lui D. Vatamaniuc este că în această primă perioadă a activităţii
publicistice întllnim tezele fundamentale ale gîndiri social-politice eminescine, aşa
înclt, în celelalte etape ale gazetăriei, vor fi noi doar „problemele puse în discuţie, nu
însă şi spiritul în care le tratează şi orientarea politică" (s.n.). Aceasta nu înseamnă,
credem, că evoluţia ulterioară a publicisticii eminesciene e un fel de repetare a
fondului ideatic prim, că ea nu aduce nici un element nou, important pentru
concepţia lui Eminescu asupra societăţii. D. Vatamaniuc, care şi-a petrecut o bună
bucată de vreme studiind geneza interioară şi dinamica ideilor lui Eminescu,
cunoaşte prea bine diagrama maturizării acestora. Există, e-adevărat, un nucleu de
teze şi teme fundamentale pe cară ie vom regăsi într-o formă sau alta de-a lungul
întregii gazetarii eminesciene, dar „problemele" pe oare le va dezbate Eminescu în
paginile Timpului sau în articolele rămase în manuscrise vin uneori să „corecteze"
aceste teze, ceea ce ne face să credem că nou este întrucîtva şi „spiritul" în care
tratează acele chestiuni. Bunăoară, poziţia poetului faţă de „formele fără fond"
capătă, spre sfîrşitul activităţii sale scriitoriceşti, mutaţii de accent. Anumite
concepte, abia schiţate în perioada 1870—1877, vor fi mai bine, să zicem,
operaţionalizate în epoca gazetăriei bucureştene. Vor prinde astfel contur teoretic şi
politic mai „exact" teze şi glnduri elaborate în primele două perioade ale publicisticii.
Teoria compensaţiei sociale (şi de aici o profundă abordare a legăturilor dintre
muncă, pe de o parte, şi adevăr, prestigiu, cultură şi proprietate, pe de alta), sensul
tradiţiei şi unitatea dialectică dintre aceasta şi progres, rolul acordat dezvoltării
industriei, alternativa protecţionism sau liberschimbism sînt numai cî-teva din
obsesiile reflecţiei social-politice şi economice de mai tîrziu, acestea fiind de altfel
analizate cu multă atenţie şi de D. Vatamaniuc în succintele comentarii consacrate
volumelor XI, XII şi XIII din ediţia critică Perpessicius. Tocmai de aceea, precizările
noastre nu vor decit să semnaleze o posibilă deturnare de sens ce ar putea veni de la
un cititor obişnuit, care nu cunoaşte, probabil, în ansamblul lor, interpretările date de
exeget gazetăriei eminesciene, supralicitînd astfel caracterul (preponderent) analitic
al Publicisitcii lui Eminescu, ne-sesizîndu-se că avem aici un fragment al unei sinteze
în desfăşurare ascendentă.
O dată cu nr. 55 (19 mai 1876) al Curierului de Iaşi începe cea de-a doua
perioadă a publicisticii eminesciene, dată la care are loc un eveniment biografic
important: poetul trece din corpul de control al Ministerului Cultelor şi
Instrucţiunilor Publice în presă şi devine ziarist profesionist în redacţia foii ieşene. D.
Vatamaniuc structurează problematica de acum în: 1) Publicistica politică, unde sînt
descifrate „chestiunea orientală" în contextul politicii europene de atunci, dosarul
aşa-nu-mitului „război diplomatic" (intervenţiile marilor puteri pe Ungă Imperiul
otoman pentru încheierea păcii) sau ceea ce exegetul numeşte jurnalul de front
(textele ce se ocupă de războiul sîrbo-muntenegrean împotriva Imperiului otoman);
sînt refăcute apoi dimensiunile vieţii politice interne (aşa cum apare în notele relatate
de Eminescu), cronica participării României la războiul din 1877, ne sînt prezentate
alte întîmplări istorice şi o serie de sărbători comemorative, în toate acestea gazetarul
demonstrînd că nu accidentalul, nu elementele mărunte, insignifiante sint cele care-i
solicită reflecţia, ci întâmplările dramatice, cruciale, care aii avut valoare decisivă în
ecuaţia progresului social, în istoria poporului român; 2) Publicistica culturală, care
cuprinde analize legate de prelecţiunile desfăşurate sub patronajul Junimii, de
foiletonul publicaţiei ieşene, judecăţi privind vechiul scris românesc şi rolul limbii în
susţinerea etnogenezei poporului român, aspecte ale mişcării culturale ; 3) Polemici
(literare, pedagogice, politice şi filosofice); 4) Alte aspecte (instituţii, personalităţi,
cărţi, reviste şi ziare); 5) Consideraţii finale (documentare, circulaţie, ecouri în presa
vremii, aspecte ale discursului critic).
Ceea ce impune înainte de toate demersul lui D. Vatamaniuc este buna
informare asupra obiectului cercetării şi obiectivitatea interpretărilor. Criticul şi
istoricul literar din aceeaşi persoană colaborează ireproşabil. Exegetul s-a familiarizat
cu pulsul interior al publicisticii eminesciene, cunoaşte amănunţit evoluţia ideatică a
acesteia şi — ceea ce este foarte important — este bine documentat, are o înţelegere
adîncă, metafizică chiar, asupra cadrului, a contextului istoric şi social-cultural cu
care scrisul eminescian are conexiuni organice. Iată de ce am spune că perspectiva
intrinsecă este aici conjugată cu aceea extrinsecă, necesară de altfel unui asemenea
examen critic. Astfel de instrumente de lucru sînt premise peremptorii întru
elaborarea unor judecăţii de valoare pertinente. Fără să fie un iconoclast, ci,
dimpotrivă, D. Vatamaniuc păstrează raţionamentele critice validate pînă acum de
timp dar şi „corectează" totodată unilateralitatea şi dogmatismul etichetărilor, falsa
autoritate a unor conjecturi care, proliferînd în exegezele cuprinse prematur de
insuficienţă, deformează adevărul publicisticii eminesciene. Lectura atentă la filiaţia
ideilor descoperă nu numai geneza interioară şi dinamica evoluţiei acestora, ci şi
lucruri care pînă acum au trecut aşa de uşor — e un fel de spune — neobservate.
Spuneam mai sus că, după părerea noastră, chiar dacă Intre anii 1870—
1877 Eminescu formulează tezele fundamentale ale publicisticii sale, aceasta nu
înseamnă că gîndirea social-poli-tică, economică şi culturală nu înregistrează nici o
maturizare sau chiar, în unele cazuri, schimbări de poziţie. La Timpul se va cristaliza
de fapt, în mărimea sa „naturala", adevărata viziune a gînditorului Eminescu. Iar
schimbarea de statut personal ni se pare semnificativă pentru descifrarea partinităţii
tezelor şi ideilor eminesciene, pentru receptarea adecvată a „partizanatului"
gazetarului, nu de puţine ori rău sau tendenţios înţeles.
Metamorfoza vieţii economice cunoaşte şi ea o evoluţie progresivă în
tratarea lui Eminescu, factorii care au influenţat discursul ţinînd nu atît de opţiuni
teoretice, cît de de însăşi devenirea realităţii româneşti de atunci. Dacă în timpul
gazetăriei de la Iaşi Eminescu pledează aproape exclusiv pentru protecţionism —
găsind de cuviinţă că e bine să dezvoltăm prioritar agricultura, fără a rămîne insă o
ţară „curat agricolă", ci, potrivit „împrejurărilor economice", să realizăm şi o necesară
industrie — mai tlrziu, la Timpul, soluţia, existentă în germene şi în comentariile
poetului legate de convenţiile comerciale încheiate de România cu Austro-Ungaria şi
Rusia, va fi una de „mijloc", care să îmbine liberul schimb cu protecţionismul. Fireşte
că nu uităm nicidecum distincţia pe care Eminescu o face între caracterul ipotetico-
teoretic al unor soluţii şi conţinutul practic-politic al măsurilor luate în acest sens
(acestea din urmă fiind singurele care dau măsură orientării politice).
Reflecţiile din perioada analizată de D. Vatamaniuc oferă puncte de sprijin
şi pentru explicare modului în care înţelegea Eminescu progresul, chiar dacă
aserţiunile de acum nu sînt atît de esenţiale şi reprezentative. Cum subliniam şi în
altă parte, s-a spus că poetul nu a înţeles şi nu a fost de acord cu „saltul" în
dezvoltare, invocîndu-se cel mai adesea o frază din articolul Revista statistică
(Curierul de Jjj-si, 15 şi 22 august 1876): „Cine-şi închipuieşte a putea progresa prin
salturi nu face alta decît a da înapoi". Putem face orice cu acest citat de îndată ce îl
rupem de text şi context. Receptat însă fn funcţionalitatea sa, vom observa că
Eminescu se referă la „raţiunea" formelor de cultură şi civilizaţie introduse de afară,
prin care se urmărea ca România să devină cit mai repede modernă. Acest salt îl
vizează gazetarul, adică saltul peste cîteva etape. Problema progresului impune însă
distincţia unor planuri de abordaje: întemeierea metafizică a progresului, pe de o
parte, progresul cultural şi social-politic, pe de alta. în discursul unor exegeţi se
produc însă nu o dată alunecări de sens între aceste „falii", de unde şi falsele acuze
aduse gînditorului Eminescu. Fără să repetăm ceea ce am spus în alt context,
precizăm doar că „soluţia" eminesciană: evoluţia „paşnică", continuitate organică e
una în marginile „legilor dialectice" ale dezvoltării; aşadar, o strategie posibilă, căci,
iată, reluăm un argument, şi un teoretician cum era Gherea vorbea, e-adevârat in
1910 (v. Neoiobagia, p.63), de faptul că de la o societate cum era a noastră după 1848
la una „burghezo-capi-talistă" se putea ajunge „nu prin propagandă, învăţătură,
decrete etc..., ci prin creştere organică" (n.n.), prin dezvoltarea „puterilor de
producţie".
Progresul — la Eminescu — nu se poate concepe şi nici înţelege fără o
corectă decodificare a sensului pe care-1 are tradiţia şi, prin ea, preţuirea acordată de
gînditor trecutului. D. Vatamaniuc constată just că „admiraţia lui Eminescu pentru
trecut izvorăşte din cunoaşterea realităţilor economice, sociale şi politice şi nu din
înclinaţii poetice de a idealiza tot ce aparţinea trecutului" (s.n.). Ni s-a părut însă
oarecum ciudat că, în volumul IX din Opere, această judecată coexistă între aceleaşi
coperţi cu . alta, inclusă în Studiul introductiv semnat de Al.Oprea, oare acreditează
opinia lovinesciană, şi anume, că reflecţiile lui Eminescu asupra istoriei au „adînci
rezonanţe sufleteşti" şi că, deşi „cunoaştea trecutul ca istoric, îl simţea totuşi ca poet".
Sigur că ginditorul Eminescu nu putea exista izolat, în nici un rînd scris, faţă de poet.
Dar acesta nu e argument pentru susţinerea paseismului. Raţionamentele lui
Eminescu nu sînt însă niciodată ale unui istoric, ci ale unui filosof al istoriei; adevărul
istoric e raportat la condiţia umană şi ni se pare firesc să sesizăm în propoziţiile sale
„rezonanţe sufleteşti". Propensiunea poetului pentru trecut avea, dacă mai e nevoie să
o spunem, şi un temei metafizic, fiind năzuinţa unui Geist spre arhetipal sau spre
paradigmă. La Eminescu nu e vorba de întoarcere la trecut, ci de închiderea unei căi
de proiecţie a unui viitor iluzoriu, unul care propune în forme voalate dez-
rădăcinarea din fire, întreruperea continuităţii de dezvoltare. Interogaţia pe care
Eminescu şi-o pune, de pildă, în faţa tradiţiei, a culturii intrate în procesul inevitabil
al modernizării putea fi aceeaşi pe care o întilnim, puţin mai tirziu, la un Paul
Ricoeur: „Pentru a păşi pe calea modernizării trebuie să înlăturăm vechiul trecut
cultural care a fost raţiunea existenţei unui popor?" Ceea ce dorea Eminescu era
revendicarea personalităţii culturii româneşti, a nucelului său etico-mitic,
reînrădăcinarea în trecut, întrucît, dacă îl invocăm pe acelaşi Ricoeur, „modul în care
un popor îşi dezvoltă cultura se bazează pe o lege de fidelitate şi creaţie: o cultură
moare de îndată ce nu este rcînoită, re-creată. Trebuie să inteivină un scriitor, un
gînditor, uri înţelept, un spirit ca să relanseze cultura şi să o repună în circuit şi în
riscul total." Tradiţia culturală rămîne deci vie, sănătoasă doar dacă e neîntrerupt
recreată. Iar o cultură care e „fidelă originilor sale şi în acelaşi timp în stare de
creativitate pe planul artei, literaturii, filosofici, spiritualităţii este capabilă să suporte
întîlnirea cu alte culturi, dar nu numai să o suporte, ci să dea sens acestei Intll-niri"
(v. P. Ricoeur, Uhistoire et verile, 1955, p. 274—288). E aici şi dezideratul urmărit cu
atlta patos de Eminescu, cel care nu voia ca spiritualitatea românească să existe
printr-un fel de procură, adică prin intermediul culturii şi civilizaţiei occidentale. El
voia să impună un adevăr peste care na se poate trece aşa de uşor: faţă de trecut e
necesar să avem o atitudine activă, căci progresul se realizează numai în măsura în
care am asimilat bine toate aceste fragmente trecute în memorie şi amintire. Cînd un
atare trecut ajunge să fie transformat în fapte de conştiinţă, avem — doar atunci —
premisa hegeliană a lui „a merge mai departe, mai sus".