Sunteți pe pagina 1din 18

Monahismul

apusean

Pr.Prof.dr C.Pătuleanu
1
STUDIU DESCRIPTIV AL FENOMENELOR CE AU CONTRIBUIT LA
ÎNTEMEIEREA ŞI DEZVOLTAREA ACESTUIA
- de la începuturi până în secolul XVI –

- lucrare de seminar la disciplina Istoria Bisericească


Universală -

2
1. CONSIDERAŢII PRELIMINARE:

1. 1. ASPECTE METODOLOGICE. METODA DE STUDIU ŞI PERIOADA ISTORICĂ SUPUSĂ ATENŢIEI:

Studiul de faţă, care se doreşte a fi o încercare cât mai obiectivă de reliefare a modului în care
viaţa monahală a fost organizată şi s-a dezvoltat în Apusul Europei, este structurat din punct de
vedere metodologic, în cadrul fiecărei subteme, în două direcţii principale, în cadrul cărora vor fi
dezvoltate, într-o primă fază, elemente de ordin istoric-descriptiv referitoare la dezvoltarea
monahismului apusean, pentru ca mai apoi să fie enunţate o serie de concluzii sau succinte
caracterizări ale proceselor interne ce au stat la baza dezvlotării monahismului de tip apusean.
În acest sens, în ceea ce priveşte modul în care considerăm să evidenţiem din punct de
vedere ştiinţific tema de studiu propusă, vom proceda metodic la descompunerea fiecărei teme
principale în secţiuni interne, pentru ca mai apoi, în faza interpretativă, să reluăm în discuţie ideile
fundamentale enunţate şi să încercăm să reconstruim realitatea istorică în desfăşurarea ei.
În acest sens, urmăm metoda istorică pe care o propune Raymond Aron, care considera că:
„Această dialectică a detaşării şi a apropierii... dezvăluie ţelul autentic al ştiinţei istorice. Aceasta, ca
orice reflecţie, este, ca să spunem aşa, pe cât de practică, pe atât de teoretică. Ideile pe care le
cercetăm vrem să le integrăm în sistemul actual, monumentele transmise sunt chemate să ne
îmbogăţească cultura, existenţele pe care le reconstruim trebuie să servească drept exemple sau
drept referinţe, întrucât omul nu se recunoaşte şi nu se determină decât prin confruntare”1.
Trebuie să mai evidenţiem, în acelaşi rând, faptul că perioada istorică asupra căreia ne vom
îndrepta atenţia în cadrul acestui studiu începe cu momentele şi personalităţile care au contribuit la
fondarea monahismului apusean, cu secolul IV, cel în care monahismul occidental se organizează în
mod efectiv, mergând până în secolele XIV - XV, care marchează epoca în care vor lua fiinţă ultimele
ordine călugăreşti apusene importante.

1. 2. ACTUALITATEA SUBIECTULUI ŞI RELEVANŢA SA ÎN CONTEXTUL DIALOGULUI INTERCONFESIONAL:

În ceea ce priveşte reflectarea subiectului de faţă în literatura teologică românească, trebuie


afirmat faptul că acesta nu s-a bucurat de o reflectare largă, probabil şi datorită faptului că
îndreptarea studiilor teologice înspre descoperirea patrimoniului creştin comun, într-un demers lipsit
de părtinire, dând dovadă de obiectivitate, se află între preocupările teologilor ortodocşi români doar
de puţini ani, ceea ce explică situaţia de fapt evidenţiată.
Actualitatea subiectului prezentat este cu atât mai pregnantă dacă ne gândim că, în lumea
creştină, Biserica Ortodoxă şi cea Romano-Catolică sunt singurele care deţin o viaţă monahală
consacrată, lucru ce le apropie şi mai mult în perspectiva descoperirii patrimoniului comun, în
vederea dialogului teologic.
Prin urmare, finalitatea acestui studiu constă în aceea de a evidenţia modul în care
monahismul, unitar la origine, s-a dezvoltat în cele două Biserici surori, evidenţiind acum în mod
particular acest proces evolutiv în cadrul Bisericii Apusene.

1
RAYMOND ARON, Introducere în filozofia istoriei - Eseu despre limitele obiectivităţii istorice,
istorice, ediţie nouă, revăzută şi
adnotată de Sylvie Mesure, traducere din franceză de Horia Gănescu, Bucureşti, Editura Humanitas, 1997, p. 151.
3
2. TRATAREA TEMEI:

2. 1. ORIGINILE MONAHISMULUI CREŞTIN:

La originea vieţii monahale creştine stă dorinţa de desăvârşire, în acest sens desăvârşirea
creştină însemnând împlinirea datoriei de a păzi toate poruncile lui Dumnezeu2.
În secolele primare ale creştinismului, celibatul reprezenta forma cea mai obişnuită a ascezei,
pentru ca treptat să primească conotaţiile unui martiriu pentru Hristos3, a unei morţi pentru lume şi a
unei vieţuiri în şi cu Hristos.
Sensul primar al căutării desăvârşirii monahale ţinea de trăirea în cumpătare, de renunţarea la
avere şi la viaţa trăită în lux, în deplină feciorie şi ascultare.
În ceea ce priveşte primele exemple de viaţa monahală creştină, este cunoscut faptul că încă
din secolul III, fecioarele consacrate (virgines consecretae) depuneau un vot de castitate în faţa
episcopului, primind cu această ocazie, ca semn distinctiv, un văl pentru acoperirea capului4. Însuşi
Fericitul Augustin va compune o celebră regulă monahală pentru comunităţile de fecioare consacrate,
denumită până astăzi „regula augustiniană”.
Încă de la începutul secolului IV, monahismul creştin era deja o instituţie constituită, câştigând
mulţi adepţi, prin autoritatea morală pe care o exercita în Biserică5.

2. 2. ORGANIZAREA MONAHISMULUI RĂSĂRITEAN:

În Orient, viaţa monahală va lua o amploare deosebită. Astfel, numeroşii asceţi vor începe să
formeze grupuri restrânse, sub conducerea unui monah mai bătrân sau mai distins. Este cât se poate
de cunoscut faptul că organizatorul acestui tip de monahism primar a fost Sfântul Antonie cel Mare
(251 - 356), pentru ca mai apoi, Sfântul Pahomie (276 - 349), să organizeze grupurile mari de
călugări, ce formau chinovii sau mănăstiri extinse.
Observăm faptul că monahismul creştin primar, care presupunea trăirea în feciorie, în sărăcie
în ascultare şi în practicarea ascezei, tocmai pentru a fi ferit de o serie de exagerări sau pericole,
ajunge să fie organizat într-un mod cât mai conform cu scopul său, astfel că apar primele reguli
monahale, adevărate acte constituţionale pentru organizarea vieţii monahale6, ceea ce marchează de
acum înainte o dezvoltare deosebită a monahismului creştin.

2. 3. ÎNCEPUTURILE MONAHISMULUI APUSEAN:

Încă de la început, trebuie spus faptul că originea monahismului apusean a stat în strânsă
legătură cu amploarea pe care a luat-o viaţa ascetică în Răsărit 7, ceea ce ne conduce la concluzia că
linia înspre care s-a îndreptat dezvoltarea monahismului apusean, în faza sa primară, a fost aceea a
urmării tradiţiei monastice răsăritene, care se va impune în Occident mai ales datorită exemplului de
virtute morală pe care îl evidenţiau călugării răsăriteni.
În acest sens, referitor la impactul moral şi social pe care l-a avut imaginea monahismului
apusean asupra occidentalilor, Peter Brown scria: „În Siria şi Egipt, monahismul constituia o mişcare
complexă şi în multe privinţe lipsită de spectaculos. Ori, din perspectiva Occidentului latin, el se

2
TOMAS ŠPIDLIK, S. J., MICHELINA TENACE, RICHARD CEMUS, S. J., J., Spiritualitatea Răsăritului creştin, III. Monahismul,
Monahismul, traducere
de diac. Ioan I. Ică jr, Sibiu, Editura Deisis, 2000, p. 41.
3
Ibidem,
Ibidem, p. 72.
4
PREOT PROF. DR. IOAN RĂMUREANU, PREOT PROF. DR. MILAN ŞESAN, PREOT PROF. DR. TEODOR BODOGAE , Istoria Bisericească
Universală,
Universală, vol. I (1 - 1054), ediţia a III-a, revăută şi completată, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, 1987, p. 255.
5
Ibidem,
Ibidem, p. 255.
6
Dictionnare encyclopedique du christianisme ancien,ancien, sous la direction de Angelo di Berardino, adaptation francais sous
la direction de Francois Vial, vol. II, Paris, Edition du Cerf, 1999, p. 2161.
7
Ibidem,
Ibidem, p. 1660.
4
adresa în mod melodramatic neliniştilor noii clase superioare creştine. Saeculum - „lumea”, percepută
îndeosebi prin prisma căutării specifice şi a imenselor ei averi, era condamnată de viaţa plină de
miracole a acestor veritabili creştini din depărtare”8.
Primele contacte ale apusenilor cu viaţa monahală din Răsărit, care vor conduce mai apoi la
înfiinţarea de mănăstiri în Apus, vor avea loc după ce Sfântul Atanasie cel Mare, biograful Sfântului
Antonie, părintele monahismului oriental, se va refugia în Italia, aducând cu sine exemplul unui
monahism viu, o adevărată alternativă la o viaţă morală creştină ce aluneca din ce în ce mai mult
înspre alterarea duhului primar9.
În mod reciproc, o importanţă deosebită în ceea ce priveşte întemeierea monahismului
apusean l-a avut şi exilul din anul 355 al episcopului Eusebiu de Vercelli în Tebaida din Egiptul de
Sus, unde va cunoaşte monahismul oriental, pentru ca mai apoi să îl răspândească în Apus, odată cu
reîntoarcerea sa în scaunul episcopal, în anul 36210.
Trebuie să observăm faptul că deşi Apusul a cunoscut o serie de forme de monahism, un
exemplu edificator fiind acela al existenţei fecioarelor consacrate, mediul cultural complet diferit de
cel al Orientului nu va permite o dezvoltare autonomă a unei linii monahale originale, aşa cum s-a
întâmplat în Răsărit, fapt pentru care Apusul va ajunge să adopte ca atare modelul monahal
răsăritean, pentru ca de-acum înainte să îl aşeze în liniile specificului vieţii şi culturii sale ecleziastice.
Chiar dacă apusenii au rămas cât se poate de impresionaţi de modelul de virtute pe care îl
propuneau monahii orientali, totuşi, au fost extrem de puţini cei care, într-o primă fază, le vor fi urmat
exemplul11. Reticenţa iniţială de care au dat dovadă occidentalii reprezintă, într-un anume sens, o
urmare directă a faptului că monahismul apusean nu cunoştea încă acele linii directoare în cadrul
cărora să se afirme. Astfel, mănăstirile nu fuseseră încă întemeiate, regulile după care trebuiau să se
ghideze viaţa monahală nu existau, iar, mai mult decât atât, nu erau evidente încă acele figuri
proeminente de organizatori ai vieţii monahale, care îi vor influenţa inevitabil dezvoltarea
monahismului occidental în următoarele secole.
Totuşi, în curând, de-a lungul secolului al IV-lea, vor apărea primele mănăstiri mari, înfiinţate în
mod direct de către diferiţi episcopi, dintre aceste mănăstiri putându-le aminti pe cele de la
Marmoutiers, Ligugé, Rouen, Arles, Lérins, Vercelli, Milano sau Acvileea, de unde rezultă, pe de-o
parte, interesul crescând al autorităţii ecleziastice pentru crearea unor anumite cadre instituţionalizate
în liniile cărora monahismul să să poate desfăşura ca atare, dar şi dorinţa din ce în ce mai crescândă
a apusenilor de a urma exemplul monahal al orientalilor12.
În cadrul acestor linii esenţiale s-au înscris începuturile vieţii monahale în Apus, pentru ca de-
acum înainte să fie organizate o serie de mănăstiri, fundamentate pe diferite reguli de vieţuire
monastică, dintre care importanţa cea mai mare a avut-o regula Sfântului Benedict de Nursia. Mai
târziu, se vor pune bazele şi se vor dezvolta numeroase ordine monahale apusene, pornind atât de la
dorinţa de a experia o viaţă monahală cât mai conformă cu preceptele Evangheliei, cât şi de la
intenţia fiecărui ordin monahal de a trăi fie un monahism contemplativ, fie unul cu implicaţii directe
sociale în viaţa social-caritativă.
În secţiunile următoare, pornind de la aceste premise, vom aborda metodic fiecare
personalitate, mişcare sau ordin monahal care au contribuit la dezvoltarea monahismului apusean 13,
evidenţiind cu precădere particularităţile fiecărui aspect şi modul în care acestea s-au manifestat de-
a lungul perioadei istorice supuse atenţiei.
8
PETER BROWN, Întemeierea creştinismului occidental - Triumf şi diversitate, 200 - 1000 d. Hr., Hr., traducere de Hans
Neumann, Iaşi, Editura Polirom, 2002, p. 51.
9
PROF. DR. IOAN RĂMUREANU, PREOT PROF. DR. MILAN ŞESAN, PREOT PROF. DR. TEODOR BODOGAE, op. cit., p. 446.
10
Ibidem,
Ibidem, p. 446.
11
Ibidem,
Ibidem, p. 448 449.
12
JEAN BAPTISTE DUROSELLE, JEAN MARIE MAYEUR, Istoria catolicismului,
catolicismului, traducere de Teodora Pavel, Bucureşti, Editura
Ştiinţifică, 1999, p. 234.
13
Informaţiile de ordin strict istoric, ce ţin de desfăşurarea istoric-logică a unui anumit eveniment istoric sunt bazate pe
lucrarea: LUDWIG HERTLING S. J., Istoria Bisericii,
Bisericii, ediţie îngrijită şi traducere de pr. prof. Emil Dumea, Iaşi, Editura Ars Longa,
1998, pentru ca orice fel de completare de acest gen să fie semnalată în cadrul notelor de subsol.

5
2. 4. SFÂNTUL MARTIN DE TOURS ŞI MONAHISMUL ÎN GALIA:

Martin, episcop de Tours (335 - 397), cel despre care se consideră că a influenţat în mod
decisiv începuturile vieţii monahale în Apus, a întemeiat o mănăstire pe înălţimile stâncoase ce
străjuiau ţinutul Loarei, în afara reşediţei sale episcopale.
Mănăstirea pe care a înfiinţat-o este cu atât mai deosebită cu cât călugării care vieţuiau în
mănăstirea sa proveneau, cu precădere, din rândul aristocraţiei, ceea ce are o importanţă
considerabilă, în sensul că viaţa monahală răspundea căutării de desăvârşire pe care o manifestau
reprezentanţii claselor sociale înalte. În acest sens, viaţa monahală a fost percepută într-un mod
oarecum miraculos, dintr-o persepectivă exterioară, adesea nefiind înţeles duhul şi sensul vieţii
monahale. Astfel, este memorabil exemplul Sfintei Melania cea Bătrână (342 - 411), de origine nobilă,
care în anul 399 se va întoarce din Ierusalim, unde trăise 20 de ani printre călugări, rudele sale
crezând că vor fi curăţate de „murdăria averilor” dacă vor adună puţină ţărână de pe picioarele ei14.
Martin de Tours va colabora intens cu membrii aristocraţiei funciare, pentru care prezenţa unui
adevărat „vir apostolicus” şi a mănăstirii sale pe domeniile lor avea un rol spiritual cât se poate de
important, viaţa ecleziastică gravitând în jurul acestui centru de trăire creştină.
Sulpicius Severus (363 - 425), biograful principal al lui Martin de Tours, îl va descrie pe
mentorul său sub forma unui „profet ridicat de Dumnezeu în apus ca să prevină o generaţie de
creştini indiferenţi de apropierea grabnică a zilei de Apoi”15.
Observăm din activitatea episcopului Martin de Tours primele ecouri de ordin practic pe care
le-a avut monahismul în Apus. Astfel, într-o primă fază, apusenii, în special reprezentanţii claselor
sociale privilegiate, au perceput monahismul ca fiind calea cea mai potrivită prin care, renunţând
definitiv la bunurile materiale, îşi vor asigura mântuirea şi iertarea păcatelor.
În acest stadiu, viaţa monahală apuseană nu cunoaşte nici profunzimea dimensiunii sale
contemplative de mai târziu, dar nici deschiderea largă înspre soluţionarea diferitelor probleme de
ordin social. Sensul vieţii monahale în acest moment vizează un scop imediat, legat de starea
socială, acela al renunţării la posesiunile sau averile lumeşti şi accederea la o nouă viaţă, în care
finalitatea este perfecţiunea morală.

2. 5. SFÂNTUL IOAN CASIAN ŞI „AŞEZĂMINTELE (INSTITUŢIILE) MONAHALE”:

Venind în Marsilia în jurul anilor 410 - 420, Sfântul Ioan Cassian avea să îşi îndeplinească
vocaţia sa fundamentală, aceea de organizator al vieţii monahale, dar şi să îşi descopere
deschiderea totală faţă de teologia monahală, începând de acum să redacteze faimoasele sale scrieri
referitoare la viaţa monahală, adevărate pietre de căpătâi în ceea ce priveşte întemeierea şi
organizarea vieţii monahale16.
Sfântul Ioan Cassian va aduce cu sine în Galia experienţa monahală fundamentală dobândită
prin contactul direct cu viaţa călugărească din Bethleem, din pustia Sketică, din Kellia sau din Egipt,
punând bazele a două mănăstiri, una de bărbaţi, închinată martirului marsilian din secolul III, Sfântul
Victor, şi una de femei, întemeiată, probabil, pentru sora sa17.
Aspectul cel mai important referitor la activitatea Sfântului Ioan Cassian în Marsilia este
reprezentat, în mod evident, de Aşezămintele sale călugăreşti, scrieri de ordin practic-organizatoric în
cadrul cărora este prezentat modelul vieţii monahale răsăritene în contrast cu tradiţia monahală
autohtonă, asociată în special cu numele lui Martin de Tours.

14
PAULINUS, Letter,
Letter, 29. 12, traducere de P. G. Walsh, în vol. „Ancient Christian Writers” - nr. 36, 1966, New York, 1966, p.
115, apud PETER BROWN, op. cit.,cit., p. 51.
15
PETER BROWN, op. cit.,
cit., p. 53.
16
COLUMBA STEWART OSB, Cassian monahul. Învăţătura ascetico-mistică,
ascetico-mistică, traducere de diac. Ioan I. Ică jr. şi Cristian Pop,
Sibiu, Editura Deisis, 2000, p. 48.
17
SFÂNTUL IOAN CASSIAN, Aşezămintele călugăreşti,
călugăreşti, 11.18, apud COLUMBA STEWART, op. cit., p. 50.
6
Astfel, în scrierea sa, Sfântul Ioan Cassian se concentrează pe învăţătura tradiţională
referitoare la îndreptarea greşelilor şi dobândirea desăvârşirii, mai degrabă decât pe povestiri
miraculoase, care abundau în acea vreme, în special referitoare la viaţa lui Martin de Tours.
Sfântul Ioan Cassian face o caracterizare contrastantă a modului în care monahismul apusean
s-a îndepărtat de duhul originar al monahismului primit pe filieră orientală, considerând că
monahismul din Galia era un mod de viaţă slab organizat şi lipsit de disciplină, care pune preferinţele
individuale în locul regulilor tradiţionale, monahii fiind departe de a împlini porunca sărăciei depline,
ca unii ce îşi păstrează lucrurile de preţ sub cheie, poartă inele cu sigiliu şi au nevoie de dulapuri în
care să îşi depoziteze posesiunile18.

2. 6. HONORAT DE ARELATE ŞI VIAŢA MONAHALĂ ÎN LÉRINS:

În apropiere de Marsilia, pe insula Lérins, înspre sfârşitul secolului V, Honorat (Onoriu) de


Arelate va pune bazele unei mănăstiri din care se va naşte un nou curent monastic, direcţionat, în
principal, pe linia clericală. Astfel, mulţi monahi de la Lérins vor deveni episcopi ai Galiei, cel mai
celebru dintre aceştia fiind Cezar de Lérins, episcop de Arles în secolul VI.
Toţi aceşti monahi lerinezi, deveniţi ulterior episcopi, vor răspândi în diecezele lor idealul
monastic. În acest sens, starea înfloritoare a Bisericii din Galia în timpul primilor merovingieni trebuie
atribuită în cea mai mare parte modelului de viaţă monahală de la Lerins. Cu atât mai mult, monahii
de aici vor fi scriitori de teologie deosebit de profunzi, dintre care se cuvine să îi amintim pe Vincenţiu
de Lerin, pe Salvian din Marsilia şi pe Faustus de Riez19.
În paralel cu viaţa monahală care se dezvolta la Lerins, monahismul occidental din secolele V -
VI va cunoaşte înflorirea unui alt centru monastic, cel de la Luxeuil, care a fost înfiinţat de Columban.
Importanţa monahismului de la Lérins, în raport cu monahismul promovat de Martin de Tours,
se vădeşte din aceea că linia excesiv pietistă, insistând exagerat pe latura miraculoasă a vieţii
monahale, promovată de episcopul de Tours, fusese clar depăşită, fiind adoptat modelul unei vieţi
monahale bazate pe cultura teologică, călugării lerinezi fiind adevărate exemple de erudiţie pusă în
slujba organizării Bisericii în Galia.
Punctele de legătură între viaţa monahală de la Lerins şi cea din Marsilia constau, în primul
rând, în conceptul general de reformare a vieţii cenobitice, care se axa, în principal, pe oferirea unei
direcţii concrete înspre care să se îndrepte trăirea şi activitatea monahilor. Iar dacă Sfântul Ioan
Cassian aduce cu sine în Marsilia modelul de viaţă ascetică al călugărilor orientali, la Lerins va fi
promovat un tip de monahism activ pe plan bisericesc şi teologic, mănăstirea devenind în timp o
adevărată şcoală de formare a viitorilor episcopi.
Totodată, monahii şi episcopii formaţi la Lerins vor avea un rol deosebit în încreştinarea
Irlandei, pentru ca regulile monahale instituite de Cezar de Lerins să reprezinte o adevărată sinteză a
regulilor monahale anterioare, în special cea a Fericitului Augustin şi cea a Sfântului Ioan Cassian.

2. 7. COLUMBANUS ŞI MONAHISMUL ÎN IRLANDA:

Viitorul apostol al Irlandei, Sfântul Patriciu, locuise pentru o perioadă la mănăstirea din Lérins,
de unde va pleca cu intenţia de a implanta viaţa monastică în aşa-numita „Insulă verde”. Când va
muri, în anul 461, Irlanda nu numai că era încreştinată, dar aici întreaga Biserică era condusă de
călugări20. Acest lucru se întâmpla mai ales datorită faptului că Irlanda nu fusese nicioadată în
posesia romanilor.
Primele centre de cultură în Irlanda vor fi mănăstirile, Biserica fiind aici eminamente monastică,
iar episcopii, dacă nu erau ei înşişi abaţi, atunci depindeau direct de unul.

18
Ibidem,
Ibidem, 4. 14 - 15, apud COLUMBA STEWART, op. cit.,
cit., p. 51.
19
LUDWIG HERTLING S. J., op. cit.,
cit., p. 117-118.
20
Ibidem,
Ibidem, p. 118.
7
Secolul V reprezintă perioada în care vor apărea cele mai multe mănăstiri irlandeze, acum fiind
ridicate mănăstirile Clonard, Maghbile sau Clonfert.
Născut în Leinster, în jurul anului 540, Columbanus beneficiase de noua cultură creştină ce
înflorea în Ţara Galilor şi în Irlanda celtică, fiind călugăr la mănăstirea Bangor, în apropiere de
Belfast.
Va părăsi această mănăstire înspre sfârşitul secolului VI, pentru a predica Evanghelia pe
continentul european. Astfel, într-o primă fază se va îndrepta înspre Burgundia, unde va înfiinţa
marea mănăstire din Luxeuil, locul său de reşedinţă atunci când nu era angajat în misiuni, pentru ca
mai apoi să se îndrepte înspre regiunea lacului Konstanz, de unde va coborî în Italia, la mănăstirea
de la Bobbio, pe care o înfiinţase cu puţin timp mai înainte21.
Mai târziu, va pune bazele unor mari mănăstiri în Franţa, la Corbie, Rebais sau Remiremont.
Regula de vieţuire monahală pe care Columban o va da mănăstirilor sale era scurtă şi severă,
ea constând în aceea că abatele de Luxeuil exercita un fel de rol de conducere peste celelalte
mănăstiri. Astfel, în istoria dreptului canonic romano-catolic, Columbanus este citat în legătură cu
existenţa aşa-numitei „exempţiuni claustrale”, adică independenţa mănăstirilor şi a conducătorilor ei
de jurisdicţia episcopului, situaţie canonică ce exprima relaţiile mănăstirilor întemeiate de
Columbanus cu episcopii diecezani.
Columbanus va elabora o serie de scrieri, intitulate „Penitenţele”, care „nu reprezintă altceva
decât coaja uscată a unei secvenţe pline de viaţă... cele mai mărunte abateri de la ordinea sacre...
fiind gravate în conştiinţa călugărului prin ispăşiri corespunzătoare... orice păcat putea fi iertat, dar
iertarea urma să vină numai dacă sinele era expus pe deplin ca obiect al judecăţii competente a unei
persoane din afară”22. Deci, asemănările tipului de monahism propus de Columbanus cu monahismul
răsăritean, mai ales în aspectele referitoare la pocăinţă şi ispăşirea păcatelor sunt evidente, cu toate
că metodele utilizate în vederea îndeplinirii acestui scop erau, adesea, total diferite23.
În ceea ce priveşte tipul de monahism pe care Columbanus îl va impune în mănăstirile sale,
trebuie luat în considerare faptul că acesta urmează în linii esenţiale tipul de creştinism ce s-a
dezvoltat în spaţiul irlandez-celtic. Astfel, „creştinismul lumii celtice era mult mai apropiat de cel
răsăritean decât de pietatea fundamental colectivă a Europei continentale. Laicii, călugării şi clericii
înclinau deopotrivă să se adreseze propriului „îndrumător spiritual” pentru iertarea păcatelor”24.
Observăm în ceea ce priveşte monahismul promovat de Columbanus o serie de caracteristici
specifice, deosebit de importante. Astfel, în cadrul mănăstirilor întemeiate de căulgărul irlandez, rolul
abatelui, al îndrumătorului spiritual, era deosebit de important, el fiind acela care îndruma viaţa
monahilor pe linia ascultării şi penitenţei. Viaţa monahală în acest tip de mănăstiri contrasta cu
tradiţia monahală anterioară, de-acum înainte accentul major fiind pus pe viaţa interioară a
călugărului, pe ispăşirea păcatelor sale şi pe dobândirea unui sentiment continuu de pocăinţă pentru
toate momentele în care acesta nu a îndeplinit la adevărata sa înălţime idealul desăvârşirii
monastice.

2. 8. SFÂNTUL BENEDICT, „PATRIARHUL MONAHISMULUI APUSEAN”25:

Sfântul Benedict de Nursia este considerat, pe bună dreptate, principalul organizator al


monahismului occidental. Şi chiar dacă activitatea precursorilor săi nu poate fi trecută cu vederea,
deschizând calea pentru cel mai important ordin monahal apusean, Sfântul Benedict a fost cel care,
pentru prima oară, a realizat o remarcabilă sinteză între tradiţia ascetică răsăriteană şi cea apuseană,
21
PETER BROWN, op. cit.,
cit., p. 149.
22
Ibidem,
Ibidem, p. 151.
23
ANGELS DI BERARDINO, ed., Dictionnaire encyclopedique du christianisme ancien,
ancien, adaptation francais sous la direction de
Francois Vial, vol. I - II, Paris, Editions du Cerf, 1999, p. 1162.
24
Ibidem,
Ibidem, p. 153.
25
Expresie utilizată de Jacques Brosse: JACQUES BROSSE, Les maîtres spirituels de l’humanite,
l’humanite, colecţia „La mémoire”, Paris,
Editura Larrouse, 1998, p. 111.
8
aşezând monahismul apusean pe o linie proprie, determinată de contextul istoric şi cultural în care s-
a dezvoltat.
Viaţa Sfântului Benedict, relativ lipsită de prea multe informaţii istorice veridice, compusă în
mare parte dintr-o succesiune de fapte miraculoase, a fost descrisă de către Sfântul Grigorie cel
Mare, în cea de-a doua carte a „Dialogurilor” sale.
Sfântul Benedict a fost originar din Nursia (Nurcia), din ţinutul Umbria. În anii tinereţii
frecventând diferite şcoli în Roma, pentru ca mai apoi, înainte de anul 500, să se retragă în
singurătatea muntoasă de la Subiaco, la est de Tivoli, unde va trăi ca eremit, adunându-i acum în
jurul său pe primii săi ucenici. Din cauza unor conflicte cu clerul local, îşi va căuta refugiul pe o
întindere vastă la sud de Saint Germano, unde va construi marea mănăstire de la Montecassino şi
unde va compune celebra sa regulă monastică. Benedict va muri la Montecassino, în anul 547.26
Pentru că în anul 581, Montecassino va fi distrus de longobarzi, călugării de aici îşi vor găsi
refugiul la Roma, în Lateran, unde vor fi cunoscuţi de Grigorie cel Mare. Mai târziu, devenind papă,
Grigorie nu numai că îl va face celebru pe Sfântul Benedict în toată creştinătatea prin biografia
acestuia introdusă în Dialogurile sale, ci chiar va trimite călugări benedictini ca misionari în Anglia.
Încă din anul 610, la doar şase ani de la moartea papei Grigorie, papa Bonifaciu al IV-lea îl
numeşte pe Benedict „sublimul legislator al monahilor”27.
Treptat, toate mănăstirile întemeiate de Columban vor primi regula benedictină, începând de
acum construirea unor noi mănăstiri, dintre care cea mai importantă este cea de la Albi, din Franţa
meridională.
Sfântul Benedict nu trebuie înţeles ca fiind un fondator al unui ordin, în sensul că toate
mănăstirile din vremea lui şi de după el ar urma linia mănăstirii întemeiate de el la Montecassino.
Astfel, mănăstirile care vor urma regula sa, şi cu timpul aproape toate, nu vor forma o uniune juridică
între ele, pe baza autorităţii fondatorului acestui tip de reguli.
Regula benedictină, compusă din 63 de capitole, ce sintetizează itinerariul spiritual al
întoarcerii la Dumnezeu prin intermediul ascultării, sub conducerea lui Hristos, nu reprezintă doar o
unică directivă pentru o realizare personală a desăvârşirii creştine, ci constituie, în acelaşi timp, o
adevărată legislaţie pentru viaţa monahală, această regulă dând naştere tipului de mănăstire
occidentală, abaţia28.
Fundamentul regulei benedictine este stabilitatea, la care monahul se obligă în momentul în
care intră în mănăstire. Astfel, el nu mai merge de la un ascet la altul, aşa cum era în Egipt, pentru că
mănăstirea reprezintă universul de desfăşurare al vieţii sale, nemaiavând nici o urmă de nostalgie
pentru viaţa externă.
Totodată, mănăstirea nu este un spaţiu al claustrării, ci mai degrabă este comodă şi plăcută. În
acest sens, Dom Leclerq spunea că „La Monte Cassino, călugărul primeşte veşminte, încălţări, este
hrănit, doarme într-un pat, se roagă şi munceşte, se bucură chiar de câteva libertăţi29, remarcând
faptul că Benedict nu foloseşte niciodată termenul de „mortificare”. Abatele este părintele comunităţii
monahale, conducând-o nu pe baza unui cod penal sau prin mijloace coercitive, ci cu autoritate
paternă. Serviciul liturgic, principala ocupaţie a călugărului, este bogat, edificator şi nu apasă prin
lungi ore de rugăciune. Astfel, călugărul îşi iubeşte mănăstirea, care este patria sa, unde domneşte
pax benedictina, acea pace pe care lumea nu o poate oferi30.
Foarte repede, mai ales după pontificatul lui Grigorie cel Mare, o reţea de mănăstiri
benedictine s-a extins în Occident, fie că este vorba de noi construcţii (cum sunt cele de la

26
LOUIS BREHIER, R. AIGRAIN, San Gregorio Magno gli stati barbarici e la conquista araba (590 - 757),
757), în col. „Storia della
Chiesa, dalle origini ai nostri giorni” (vol. V), seconda editione italiana a cura di Paolo Delogu, Torino, Editrice S. A. I. E.,
1971, p. 667 - 668.
27
LUDWIG HERTLING S. J., op. cit.,
cit., p. 121.
28
Ibidem,
Ibidem, p. 123.
29
JEAN BAPTISTE DUROSELLE, JEAN MARIE MAYEUR, op. cit.,
cit., p . 24.
30
LUDWIG HERTLING S. J., op. cit.,
cit., p. 124.
9
Westminster, Lindisfarne, Ripon, Jarrow, Malmesbury), fie că regula a fost adoptată de alte mănăstiri
(mănăstirile Lérins şi Marmoutiers)31.
Ordinul benedictin a avut merite deosebite pentru cultura europeană. Astfel, este cât se poate
de adevărat faptul că puţine din valorile spirituale ale Antichităţii ar fi ajuns la noi, dacă nu ar fi fost
acei monahi ai Evului Mediu, care în acel timp nu numai că erau singurele persoane culte, dar şi
profitau de pacea mănăstirilor pentru a se dedica din ce în ce mai profund studiilor, fiind mereu în
căutarea vechilor manuscrise, adunându-le, recopiindu-le şi punându-le în circulaţie
Este meritul incontestabil al acestor călugări faptul că astăzi cultura europeană are o legătură
reală cu cea a vechilor greci şi romani. Totuşi, nu trebuie crezut că Sfântul Benedict, sau oricare alt
fondator de ordine religioase, ar fi scris propria sa regulă cu intenţia de a contribui la progresul
culturii, ci beneficiile pentru progresul culturii au fost, într-un anume sens, o consecinţă naturală a
intenţiilor de îmbogăţire a vieţii spirituale pe care le-au manifestat aceste ordine32.

2. 9. ABAŢIA DE LA CLUNY ŞI STATUTUL SĂU PRIVILEGIAT:

Abaţia de la Cluny a fost întemeiată în anul 910, de către ducele Wilhelm de Aquitania, fiind
situată în apropiere de mănăstirea de la Luxeuil, cea de la Cîteaux şi cea de la Prémontré.
Conform documentului de înfiinţare, noua mănăstire nu trebuia să se supună nici unui stăpân,
nici laic, nici bisericesc, ci numai Sfântului Scaun şi în acest scop trebuia să dea un tribut feudal cu
caracter tipic medieval: cinci florini de aur la fiecare cinci ani, pentru procurarea candelelor care
ardeau în faţa mormintelor apostolilor.
Faptul că mănăstirea de la Cluny era supusă direct Sfântului Scaun nu reprezenta tocmai o
noutate, însă tocmai în acest fapt se ascundea unul dintre germenii viitoarei măreţii a mănăstirii de la
Cluny şi unul dintre punctele esenţiale ale viitorului său program.
Astfel, dacă ne gândim la faptul că în Evul Mediu practica înfiinţării de „biserici private” de către
seniorii feudali, care aveau ca vasali preoţii ce urmau să slujească în respectiva biserică era cât se
poate de răspândită, înţelegem de ce mănăstirea de la Cluny a fost întemeiată sub forma unei abaţii
în mod expres ecleziastice, eliminându-se asfel pericolul de a deveni proprietate feudală privată33.
Emanciparea Bisericii de sub tutela feudalismului medieval a devenit cu timpul unul dintre
punctele principale ale dezvoltării vieţii monahale la Cluny. De asemenea, faptul că mănăstirea de la
Cluny s-a supus în exclusivitate Sfântului Scaun a avut semnificaţia unui simbol. Astfel, la dispoziţiile
iniţiale de ascultare faţă de papă s-au adăugat, cu timpul, ca şi o consecinţă naturală, programul de
luptă pentru eliberarea papalităţii de sub puterea civilă34.
De la Cluny va porni întemeierea de noi mănăstiri, mai important fiind faptul că alte mănăstiri
care existau deja vor forma un sistem comun de colaborare, astfel încât în timpul abatelui Oddon,
mănăstirea Cluny îşi extindea autoritatea asupra altor 65 de mănăstiri.
Cauzele care au condus mănăstirea Cluny la o anumită dezvoltare şi la influenţa enormă pe
care a avut-o în întreaga Biserică prin reformele sale trebuie căutate înainte de orice în personalitatea
excepţională şi în perioada neobişnuit de lungă a activităţii abaţilor ei. Astfel, în cele două secole şi
jumătate care au urmat de la fondarea mănăstirii şi până la moartea remarcabilului abate Petru
Venerabilul, Cluny a avut opt abaţi, în timp ce în acelaşi interval au activat mai mult de 52 de papi.
Prin opera înfăptuită de abaţii săi, mănăstirea Cluny, precum şi celelalte mănăstiri cu care se
afla în legătură, a dobândit stabilitate şi claritate a intenţiilor. Aceste intenţii nu urmăreau câştigarea
puterii politice sau ieşirea în lume pentru atragerea oamenilor la credinţă, tocmai pentru că monahii
de la Cluny doreau să fie, pur şi simplu, călugări, trăind o viaţă ascetică şi contemplativă riguroasă35.

31
JEAN BAPTISTE DUROSELLE, JEAN MARIE MAYEUR, op. cit.,
cit., p. 24 - 25.
32
LUDWIG HERTLING S. J., op. cit.,
cit., p. 126.
33
Dacă ne gândim la faptul că seniorul feudal nu era altceva decât un proprietar de pământ, pe care îl gestiona în numele
regelui, înţelegem pericolele de imixtiune a marilor proprietari funciari în dezvoltarea vieţii mănăstireşti apusene.
34
LOUIS BREHIER, R. AIGRAIN, op. cit.,
cit., p. 684.
10
2. 10. EREMIŢII:

Alături de călugării de la Cluny şi în parte sub influenţa lor, încă de la începutul secolului al XI-
lea şi tot în cadrul regulei benedictine, va apărea o nouă mişcare monastică, cea a congregaţiilor de
eremiţi, al căror centru a fost Italia meridională.
Separarea de lume, cea mai completă posibilă, a reprezentat întotdeauna idealul monastic,
încă din timpul călugărilor egipteni. Însă experienţa demonstrase că singurătatea totală, departe de
orice comunitate şi independentă de orice ascultare, nu contribuia la împlnirea acestui ideal.
În schimb, se prefera ca una sau mai multe persoane să se retragă într-o chilie de lângă
biserica mănăstirii unde, rămânând sub ascultare şi participând la rânduiala slujbelor, puteau să
trăiască retrase într-o izolare voluntară. Astfel de chilii ale recluşilor sau închişilor existau în multe
mănăstiri şi erau mereu locuite.
Astfel, Sfânta Viborada a fost închisă lângă mănăstirea Sfântul Gall, ea instruindu-l în viaţa
spirituală, printr-o ferestruică a chiliei sale, pe tânărul Ulrich, devenit mai tărziu celebrul episcop de
Augsburg. Un alt exemplu celebru de „reclus” a fost cel al călugărului Simon, armean de origine,
care, după ce a călătorit mult ca pelerin, s-a închis lângă mănăstirea Polirone din regiunea Mantovei,
unde va şi muri, în anul 1016.
Încă din secolul al XI-lea, preotul Grimlach va compune la Reims o regulă pentru recluşii care
nu locuiau singuri, ci câte doi sau trei într-o chilie.
Ideea de a institui o mănăstire de eremiţi aparţine Sfântului Romuald, care începând cu anul
992 va organiza comunităţile de la Fonte Avellana, Pomposa şi Pereo, pentru ca mai târziu să pună
bazele mănăstirii de la Camaldoli, cea mai importantă dintre abaţiile înfiinţate de acesta.
Mănăstirile întemeiate de Sfântul Romual au format în timp o comunitate foarte liberă, însă
toate au fost puse sub protecţia specială a Sfântului Scaun.
Încă de la început, datorită austerităţii excepţionale a vieţii, aceste mănăstiri nu au fost
niciodată numeroase; totuşi, ele vor contribui într-o măsură destul de mare la reînnoirea religioasă din
secolul al XI-lea.
Ceea ce a fost cu adevărat eficace în opera înfăptuită de camaldulenzi şi a monahilor de la
Cluny a fost exemplul pe care îl dădeau printr-o profundă trăire religioasă.

2. 11. CANONICII REGULARI:

Sinodul de la Lateran din anul 1059 va oferi Bisericii Romano-Catolice un nou impuls, astfel
încât cu această dată începe o adevărată mişcare de reformare a monahismului şi în general a
clerului catolic.
Astfel, vor lua fiinţă o serie de mănăstiri pentru clerici, în care viaţa comună se asemăna cu
cea a călugărilor, în sensul că excludea proprietatea privată. Astfel va apărea un nou ordin religios,
cel al canonicilor regulari, care mai târziu vor primi denumirea de „canonicii regulari ai Sfântului
Augustin”, pentru faptul că regula Sfântului Benedict, nefiind adaptată preoţilor ocupaţi cu păstorirea
sufletelor credincioşilor, a fost înlocuită cu cea a Fericitului Augustin, care avea un caracter mai larg
şi care la origine fusese scrisă pentru comunităţile de fecioare consacrate lui Dumenzeu.
La începutul secolului al XII-lea, regula augustiniană va fi introdusă în majoritatea comunităţilor
de canonici regulari (canonicate), care vor fuziona curând în congregaţii speciale.
Dintre congregaţiile de canonici augustinieni, o importanţă deosebită a avut-o în secolul al XII-
lea cea a Sfântului Victor din Paris, iar în secolul al XV-lea cele de la Windesheim, în Olanda şi din
Germania de nord.
Totuşi, cea mai importantă congregaţie de canonici regulari a fost aceea a premonstratenzilor,
întemeiată de Sfântul Norbert, viitorul episcop de Magdenburg.

35
„La Cluny era multă rugăciune, aproape prea multă, astfel încât chiar şi studiile erau neglijate. Mai târziu, cistercienii le
vor reproşa celor de la Cluny că nu fac altceva decât să se roage, omiţând îndeplinirea celorlalte activităţi. Totuşi, trebuie
spus că monahii de la Cluny se dedicau cu adevărat rugăciunii” - LUDWIG HERTLING S. J., op. cit.,
cit., p. 187.
11
În numeroase eparhii, canonicii regulari reprezentau nucleul slujitorilor total dedicaţi bisericii
diecezane în care slujeau, fapt ce corespundea exact ideii iniţiale a canonicilor regulari, aceea de a fi
un cler diecezan dedicat.
Datorită ordinului canonicilor regulari, sfârşitul secolului al XI-lea şi începutul secolului al XII-
lea vor fi marcate de activitatea unui mare număr de preoţi dedicaţi slujirii credincioşilor, mereu la
înălţimea slujirii lor, fapt pentru care erau extrem de apreciaţi de către popor36.

2. 12. CISTERCIENII:

Înspre sfârşitul secolului al XI-lea, abaţia de la Cluny se afla la apogeul puterii sale. Astfel, cinci
benedictini de la Cluny vor fi, unul după altul, papi la Roma, pentru ca în această perioadă mănăstirile
care urmau uzanţe diferite de cele de la Cluny aproape să dispară.
Totuşi, mănăstirea de la Cluny nu degenerase, însă a rămas unilaterală. Astfel, ea reprezenta
o formă ideală de viaţă religioasă, însă nu forma ideală, fapt pentru care, odată cu trecerea secolelor,
vor apărea pe rând mănăstiri care vor merge pe drumuri diferite de cele parcurse şi propuse de
Cluny.
Astfel vor fi, în Franţa, mănăstirea Fontevrault, în apropiere de Poitiers, Savigny în Normandia,
iar în Italia, Montevergine şi Pulsano.
Cea mai importantă dintre aceste mănăstiri nou-înfiinţate va fi cea fondată în anul 1098, nu
departe de Dijon, în ţinutul Cistercium37, de către abatele Stephan Harding. Mănăstirea va lua un nou
avânt deosebit începând cu anul 1111, când la Cîteaux va veni tânărul cavaler Bernard, care va cere
să devină novice în această mănăstire, însoţit fiind de alţi treizeci de nobili şi cavaleri, având aceeaşi
intenţie. Din acest moment, spre Cîteaux se vor îndrepta multe persoane, pentru ca în anul 1115, la
numai 25 de ani, Bernard să devină abatele mănăstirii de la Clairvaux, o filială a mănăstirii de la
Cîteaux38.
În anul 1119, Bernard, împreună cu Stephan Hartling, vor elabora statutele noului ordin
monahal, pe care le-au intitulat carta caritatis, adică „constituţia iubirii”, regulă adoptată în mod oficial
de papa Eugeniu al III-lea, el însuşi cistercian.
Specific ordinului cistercian era modul sever de a trăi, pe care îl uneau cu o sărăcie absolută
pentru fiecare călugăr. Organizarea ordinului se baza pe stabilitatea călugărilor şi autonomia
mănăstirii, asemenea benedictinilor.
Răspândirea cistercienilor în Europa occidentală a fost extrem de rapidă, astfel încât până în
anul 1350 vor apărea peste 600 de abaţii, pe lângă cele vechi, care vor adopta regula lor. Motivul
fundamental al respectului de care se bucurau cistercienii şi al rapidei lor expansiuni a constat, pe
lângă organizarea sa, în importanţa de prim rang a personalităţii Sfântului Bernard de Clairvaux.
Bernard personifică Evul Mediu şi spiritul naţional francez în sensul lor cel mai deplin. Din
scrierile sale emană o dedicare totală pentru idealurile creştine, precum şi sclipirea de geniu de care
a dat dovadă.

2. 13. ORDINELE CAVALEREŞTI:

Alături de cistercieni şi, în parte, sub inspiraţia acestora, din rândurile cruciaţilor din Palestina
va apărea un nou val de ordine călugăreşti, ordinele cavalereşti, care, răspândite apoi în Europa, se
vor bucura pentru un timp de o mare popularitate.
În anul 1119, cruciatul francez Hugo (Hugues) de Payens, împreună cu alţi şapte însoţitori, vor
depune votul de ascultare înaintea patriarhului de Ierusalim, vot unit cu promisiunea de a oferi

36
ANGELS DI BERARDINO, op. cit.,
cit., p. 644.
37
În limba franceză, Cîteaux.
Cîteaux.
38
DOM CH. POULET, Histoire de l’Eglise,
l’Eglise, tome I - Antiquite et Moyen Age, debuts de Temps Modernes, quatrieme edition
revue et augmentée, Paris, Gabriel Beauchesne, Editeur, 1930, p. 430 - 431.

12
protecţie pelerinilor creştini împotriva atacurilor venite din partea necredincioşilor. Cei care făceau
parte din această comunitate îşi duceau existenţa asemenea canonicilor regulari39.
După ce regele Balduin al II-lea le va încredinţa o parte din palatul său, în apropierea templului
din Ierusalim, membrii acestei noi comunităţi vor primi numele de templieri.
În anul 1128, în cadrul sinodului de la Troyes, ordinul templierilor primeşte recunoaşterea
necesară din partea papei. Sfântul Bernard va scrie pentru aceşti templieri o regulă monastică,
precum şi o carte cu titlul „Elogiul noilor cavaleri”, care a contribuit la popularizarea ordinului în
Europa.
Marea popularitate a templierilor, mai ales în Franţa, le va aduce acestora mari bogăţii, care au
reprezentat cauza sfârşitului lor tragic din anul 1312.
Mai celebru decât ordinul templierilor a fost un alt ordin cavaleresc, apărut tot în Ierusalim, tot
în aceeşi perioadă, şi anume „ordinul fraţilor ospitalieri” sau ai Sfântului Ioan Botezătorul, iar apoi
ordinul cavalerilor de Rhodos sau de Malta, în funcţie de diferitele lor reşedinţe. Prima regulă a
acestui ordin a fost compusă de Raymond de Puy, în anul 1125.
Puţin mai târziu, cruciaţii din Bremen şi Lübeck vor întemeia în spitalul Sfântului Ioan din Acra
ordinul teuton. Totuşi, adevăratul fondator al ordinului a fost ducele Frederic de Schwaben. Teutonii
vor adopta regula templierilor, pentru ca în anul 1197 să primească de la Henric al IV-lea prima lor
mănăstire pe teritoriu european, cea de la Palermo.
Ordinele cavalereşti medievale erau prea legate de evenimentele epocii şi de feudalismul
medieval, pentru a putea să aibă o importanţă durabilă în Biserică.
Deşi nu toate acţiunile pe care aceste ordine le-au întreprins nu sunt demne de idealurile
propuse iniţial, totuşi, aceste ordine religioase sunt cu atât mai importante cu cât, pentru prima oară,
au pus la temelia activităţii lor o activitate specific exterioară, cu toate că tindeau în mod vădit înspre
perfecţionarea spirituală a fiecărui individ, pregătind astfel terenul pentru viitoarele ordine monahale
cu implicare activă în viaţa socială40.

2. 14. FRANCISC DE ASSISI:

Despre viaţa Sfântului Francisc de Assisi există numeroase informaţii istorice. Astfel, este
cunoscut faptul că el s-a născut la Assisi, în anul 1182, ca fiu al unui negustor bogat. Încă de tânăr,
deşi a cunoscut şi anumite perioade de regres spiritual şi moral, Francisc s-a îndreptat înspre o viaţă
profund ascetică, pentru ca în anul 1206, după ce a renunţat la moştenirea care i se cuvenea, să
înceapă să ducă o viaţă de eremit.
Din anul 1208 începe să predice pocăinţa, cu toate că era încă laic şi astfel îşi va câştiga primii
adepţi. Totuşi, papa Inocenţiu al III-lea îi va acorda verbal permisiunea de a continua predicarea
pocăinţei, îi primeşte votul de ascultare necondiţionată şi îi acordă tonsura, ca semn al noii sale stări
bisericeşti.
În anul 1219, va avea loc la Assisi o adunare generală, care va conferi ordinului un fel de
organizare stabilă. Astfel, vor fi stabiliţi miniştri provinciali şi vor fi trimişi primii misionari în Africa. Un
an mai târziu, Francisc va renunţa la conducerea ordinului şi îşi va alege un vicar, căruia îi va
încredinţa un sistem de reguli generale referitoare la organizarea comunităţilor franciscane.
Despre Sfântul Francisc se spune că a primit stigmatele la 14 septembrie 1224, când se afla
pe muntele Verna, lângă Arezzo, unde se retrăsese în singurătate. Curând, boala i se va agrava şi, la
3 octombrie 1226, va muri la Porziuncola, lângă Assisi, în vârstă de 44 de ani.
Om tăcut şi foarte modest, Francisc va accepta de bunăvoie ca şi alte persoane să participe la
greutatea fondării ordinului său, dând dovadă mereu de înţelepciune, prudenţă şi spirit realist. Şi cu
toate că nu era nici măcar un organizator de viaţă monahală, Francisc va da naştere unei adevărate
mişcări populare, însă fără să strecoare în rândul maselor un entuziasm dezordonat, unilateral41.
39
Preot NICOLAE CHIFĂR, Istoria creştinismului,
creştinismului, vol. III, Iaşi, Editura Mitropolitană Trinitas, 2002, p. 206 - 207.
40
LUDWIG HERTLING S. J., op. cit.,
cit., p. 131.
41
Ibidem,
Ibidem, p. 133 - 135.
13
2. 15. DOMINICANII:

Complet diferit de Sfântul Francisc a fost celălat mare întemeietor de ordin monahal din secolul
al XIII-lea, Sfântul Dominic. Şi deşi s-a bucurat de o popularitate mai redusă decât cea pe care a
avut-o „Sărăcuţul”42, opera sa nu este mai puţin importantă în istoria Bisericii Apusene.
Dominic s-a născut în anul 1170, la Calleruega, în Castilia, Spania, a studiat teologia la
Palencia şi a devenit canonic al catedralei din Osma în anul 1195, pentru ca în anul 1201 să
transforme catedrala într-o comunitate de canonici regulari, organizaţi conform regulei Fericitului
Augustin.
Convins de faptul că lupta militară împotriva ereticilor, în special a albigenzilor, nu aducea
după sine rezultate vizibile, Dominic se hotărăşte să întemeieze un ordin de maeştri-predicatori,
reuşind să îl câştige pentru această cauză pe arhiepiscopul Fulco de Toulouse şi să obţină aprobarea
de înfiinţare a ordinului din partea papei Inocenţiu al III-lea, care i-a recomandat să adopte ca regulă
de trăire monahală una dintre regulile deja aprobate, în acest sens el alegând regula augustiniană.
Recunoaşterea oficială a ordinului dominican, pe baza Constituţiilor elaborate de Dominic, va veni din
partea papei Honoriu al III-lea, în anul 1216.
Constituţiile ordinului dominican au fost privite întotdeauna cu admiraţie şi au servit drept
model pentru toate ordinele care au apărut ulterior, mai ales lui Ignaţiu de Loyola, tocmai pentru că
dominicanii formează primul ordin religios cu o conducere centralizată, în special fiind accentuată
virtutea ascultării, vot ce cuprinde în sine toate celelalte îndatoriri ale viaţii religioase.
Dominicanii nu erau atât de radicali precum franciscanii în ceea ce priveşte sărăcia şi
severitatea vieţii. Pentru ei, totul era orientat spre scopul pastoral-misionar, spre învăţătură şi predică.
Încă de la început, dominicanii au fost un ordin format din preoţi ce au pus pe primul loc studiile, ca
bază pentru predicile adresate poporului43.
Astfel, încă din timpul vieţii Sfântului Dominic (1218), dominicanii au început să predea la
Universitatea din Paris, unde au dobândit un prestigiu deosebit prin Albert cel Mare sau Toma de
Aquino. Totuşi, asupra ordinului dominican se răsfrânge într-o oarecare măsură consecinţa istorică a
faptului că majoritatea judecătorilor din tribunalele inchizitoriale medievale au fost dominicani, tocmai
datorită erudiţiei şi fidelităţi lor pentru doctrina Bisericii.

2. 17. IEZUIŢII:

Deşi apar relativ târziu în comparaţie cu celalalte ordine monahale catolice, care s-au
desfăşurat cu precădere între secolele V - XI, iezuiţii vor reprezenta, într-o oarecare măsură, o
sinteză spirituală, dar şi intelectuală, a trecutului, o societate cu caracter monastic în cadrul căreia
devoţiunea faţă de Mântuitorul Iisus Hristos ocupa locul central.
Fondatorul „Societăţii lui Iisus”, Ignaţiu de Loyola, s-a născut, după toate probabilităţile, în anul
1491, într-o familie de rang nobiliar dintr-o provincie bască din Spania. Astfel, încă din copilărie,
Ignaţiu va avea contacte directe cu curtea regală spaniolă, pentru ca o bună parte din tinereţe să o
petreacă în acest anturaj, adesea imoral.
Ignaţiu ajunge să îşi descopere propria păcătoşenie prin intemediul unor lecturi duhovniceşti,
dar şi prin arătarea Fecioarei Maria cu Pruncul, lucruri care vor determina îndreptarea vieţii sale şi
mai ales decizia de a acţiona în folosul Bisericii dând dovadă de dedicare totală.
Frământat de numeroasele întrebări cărora nu le găsea răspuns, Ignaţiu începe să studieze
intens teologia şi limbile clasice, şi să contureze în timp imaginea unei societăţi dedicate total Bisericii
şi misiunii ei în lume, „Societatea lui Iisus”.

42
„Il poverello” (Francisc de Assisi).
43
POULET, DOM CH., op. cit.,
cit., p. 449.

14
Prin urmare, scopul fundamental al „Societăţii lui Iisus” era direcţionat înspre tărâmul misionar,
într-un secol în care numeroase mişcări sau chiar ordine monahale ajuseseră să îşi piardă
considerabil din credibilitate.
Iezuiţii erau supuşi în totalitate Bisericii şi consimţeau să meargă oriunde vor fi trimişi de către
papă, renunţând la dreptul individual de proprietate şi acceptând angajarea la o viaţă trăită în sărăcie.
Iezuiţii vor începe să joace un rol considerabil în viaţa culturală a universităţilor europene,
punând bazele unor noi instituţii de învăţământ sau promovând mesajul evanghelic şi valorile
creştine, în linia promovată anterior de călugării dominicani.
Societatea pe care Ignaţiu de Loyola a întemeiat-o este cu atât mai deosebită cu cât, dintru
început, intenţia fondatorului ei nu a fost neapărat de a crea un ordin monahal înscris în limitele
clasice ale înţelegerii, ci de a pune bazele unei societăţi creştine, ai cărei membri, în mod conştient,
liber-consimţit, urmau să activeze pe tărâm misionar în folosul propovăduirii Evangheliei, ca trimişi ai
Bisericii în acele locuri în care misiunea creştină trebuia să se facă auzită44.

3. APRECIERI FINALE:

Am încercat să prezentăm în acest studiu o serie de informaţii esenţiale, de intepretări şi


concluzii fundamentale, referitoare la modul în care monahismul creştin s-a dezvoltat în Apusul
Europei, pornind de la modelul de organizare al comunităţilor monahale răsăritene.
Trebuie afirmat cu claritate faptul că monahismul creştin nu este o descoperire, o practică
inventată într-un anumit moment din istoria Bisericii, de către creştinii care îşi doreau o viaţă
duhovnicească mult mai riguroasă.
Chiar dacă în cuprinsul acestei lucrări am folosit expresii de genul „întemeierea”, „originile”,
„dezvoltarea” monahismului, nu trebuie să înţelegem monahismul ca o stare aparte, desprinsă de
experienţa Bisericii. Dimpotrivă, latura monahală îi este proprie Bisericii lui Hristos, îi este definitorie,
şi aceasta pentru că monahismul creştin, în formele sale latente, primare, a existat dintotdeuna în
viaţa Bisericii.
Prin urmare, nu vorbim despre o apariţie a monahismului în Răsărit sau în Apus la un moment
dat, ci ne referim la momente cheie, la repere istorice care au marcat organizarea eficentă,
răspândirea şi dezvoltarea monahismului creştin. Conform acestei perspective trebuie să înţelegem
faptul că practici monastice existau şi în Biserica Apuseană, însă nu a ajuns să cunoască un
asemenea grad de dezvoltare, de înrâurire în vieţile oamenilor, cum s-a petrecut în Răsărit.
Pornind de la această premisă, în ceea ce priveşte monahismul apusean, trebuie să
recunoaştem că impulsul organizării şi dezvoltării sale primare a venit din Răsărit, în sensul că
modelul de virtute creştină al monahilor răsăriteni s-a dovedit a fi unul cât se poate de relevant din
punct de vedere axiologic pentru occidentali.
Prin urmare, dacă stăm şi reflectăm la modul în care a fost organizat monahismul răsăritean,
care a urmat mereu linia trasată de marii povăţuitori ai comunităţilor monahale în raport cu
monahismul apusean, care a izvorât continuu nenumărate ordine, frăţii spirituale sau societăţi
misionare sau caritative, cu specific eminamente monahal, trebuie să recunoaştem că premisele
iniţiale, cele ale dezvoltării unui monahism unitar, unic chiar au fost direcţionate în mod diferit în ceea
ce priveşte monahismul apusean.
Totuşi, nu trebuie să uităm faptul că în ceea ce priveşte regăsirea principiilor de viaţă
monahală autentică, pe baza unei reguli monahale statutare, în Biserica Apuseană se petrece numai
în ceea ce îi priveşte pe călugării benedictini. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât regula pe care a
elaborat-o Sfântul Benedict de Nursia, pe lângă faptul ca a reprezentat sinteza perfectă a regulilor
sau constituţiilor monahale anterioare lui, a venit să clarifice definitiv modul de trăire, modul de
asceză al monahului occidental, în raport cu mediul cutural şi istoric în care era integrat.

44
WILLIAM BANGERT, S. J., Istoria iezuiţilor,
iezuiţilor, traducere de Marius Taloş, S. J., cuvânt înainte de P. Olivo Bosa, S. J., Iaşi,
Editura Ars Longa, 2001, p. 41.

15
Chestiunea tratată aici rămâne mereu un subiect deschis şi o temă ce vizează, în primul rând,
specificul „spiritual” pe care l-a dobândit monahismul ortodox, pe de-o parte, şi cel catolic, pe de altă
parte, precum şi modul în care putem identifica un fond, un patrimoniu comun în ceea ce priveşte
viaţa monastică a celor două Biserici, care ar trebui să fie un spaţiu al regăsirilor, al consensului
fratern.

• BIBLIOGRAFIA UTILIZATĂ:

A. DICŢIONARE. ENCICLOPEDII:

1. BERARDINO, ANGELS DI, ed., Dictionnaire encyclopedique du christianisme ancien, adaptation


francais sous la direction de Francois Vial, vol. I - II, Paris, Editions du Cerf, 1999.
2. BROSSE, JACQUES, Les maîtres spirituels de l’humanite, Paris, Editura Larrouse, 1998.
16
B. SURSE PRIMARE. MANUALE:

1. CHIFĂR, Preot NICOLAE, Istoria creştinismului, vol. I - III, Iaşi, Editura Mitropolitană Trinitas,
2002.
2. RĂMUREANU, Preot. prof. dr. IOAN, ŞESAN, Preot prof. dr. MILAN, BODOGAE, Preot prof. dr. TEODOR,
Istoria Bisericească Universală, vol. I - II, ediţia a III-a revăzută şi completată, Bucureşti, editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1987.

C. CĂRŢI. STUDII:

1. ARON, RAYMOND, Introducere în filozofia istoriei. Eseu despre limitele obiectivităţii istorice,
ediţie nouă revăzută şi adnotată de Sylvie Mesure, traducere din franceză de Horia Gănescu,
Bucureşti, Editura Humanitas, 1997.
2. BANGERT, WILLIAM V.,
V., S. J., Istoria iezuiţilor, traducere de Marius Taloş, S. J., cuvânt înainte de
P. Olivo Bosa, S. J., Iaşi, Editura Ars Longa, 2001.
3. BREHIER, LOUIS, AIGRAIN, R.,
R., San Gregorio Magno gli stati barbarici e la conquista araba (590 -
757), în col. „Storia della Chiesa, dalle origini ai nostri giorni” (vol. V), seconda editione italiana a cura
di Paolo Delogu, Torino, Editrice S. A. I. E., 1971.
4. BROWN, PETER, Întemeierea creştinismului occidental - Triumf şi diversitate, 200 - 1000 d. Cr.,
traducere de Hans Neumann, Iaşi, Editura Polirom, 2002.
5. CAULY, Mgr. E.,
E., Histoire de la Religion et de l’Eglise, seizieme edition, Paris, Editions J. de
Gigord, 1925.
6. DUROSELLE, JEAN BAPTISTE, MAYEUR, JEAN MARIE, Istoria catolicismului, traducere de Teodora
Pavel, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1999.
7. LUDWIG HERTLING S. J., Istoria Bisericii, ediţie îngrijită şi traducere de pr. Prof. Emil Dumea,
Iaşi, Editura Ars Longa, 1998.
8. POULET, DOM CH., Histoire de l’Eglise, tome I - Antiquite et Moyen Age, debuts de Temps
Modernes, quatrieme edition revue et augmentée, Paris, Gabriel Beauchesne, Editeur, 1930.
9. ŠPIDLIK, TOMAS, S. J., TENACE, MICHELINA, CEMUS, RICHARD, S. J., Spiritualitatea răsăritului creştin,
vol. III - Monahismul, traducere de diac. Ioan I. Ică jr., Sibiu, Editura Deisis, 2000.
10. STEWART, COLUMBA, OSB, Casian monahul - Învăţătura ascetico-mistică, traducere de diac.
Ioan I. Ică jr., Sibiu, Editura Deisis, 2000.

• Structura de ansamblu a lucrării:

1. CONSIDERAŢII PRELIMINARE:
1. 1. Aspecte metodologice. Metoda de studiu şi perioada istorică supusă atenţiei;
1. 2. Actualitatea subiectului şi relevanţa sa în contextul dialogului interconfesional;
2. TRATAREA TEMEI:
2. 1. Originile monahismului creştin;
17
2. 2. Organizarea monahismului răsăritean;
2. 3. Începuturile monahismului apusean;
2. 4. Fericitul Augustin şi organizarea monahismului la Hippona;
2. 5. Sfântul Martin de Tours şi monahismul în Galia;
2. 6. Sfântul Ioan Cassian şi importanţa „Aşezămintelor” sale;
2. 7. Honorat de Arelate şi viaţa monahală la Arelate;
2. 8. Columbanus şi monahismul în Irlanda;
2. 9. Sfântul Benedict, „Patriarhul monahismului apusean”;
2. 10. Abaţia de la Cluny şi rolul său în emanciparea Bisericii;
2. 11. Eremiţii şi Mănăstirea de la Camaldoli;
2. 12. Canonicii regulari;
2. 13. Cistercienii;
2. 14. Ordinele călugăreşti;
2. 15. Franciscanii;
2. 16. Dominicanii;
2. 17. Iezuiţii;
3. APRECIERI FINALE:
- Secţiune dedicată concluziilor;

18