8.1 Interconectarea reţelelor.

Internet

1. Motivaţia interconectării
reţelelor
În prezent, comunicaţia între utilizatorii de calculatoare şi aplicaţiile lor a
devenit o necesitate de nediscutat. Dar majoritatea reţelelor de calculatoare reprezintă
entităţi independente, concepute să servească necesităţile unui anumit grup de
utilizatori, aceştia alegând tehnologia hardware cea mai potrivită pentru rezolvarea
problemelor lor de comunicaţie. La prima vedere, realizarea unei unice reţele de
calculatoare pe tot Pământul ar parea soluţia ideală pentru a asigura o comunicare
sigură şi simplă între toate calculatoarele din lume. Dar o astfel de reţea universală,
bazată pe o unică tehnologie hardware, este imposibil de construit, căci nici un tip de
reţea de calculatoare nu ar putea satisface toate necesităţile tuturor utilizatorilor.
Astfel, anumiţi utilizatori au nevoie de reţele de mare viteză de transmisie între
maşinile lor, dar astfel de reţele nu pot fi extinse pentru a acoperi distanţe foarte mari;
alţi utilizatori acceptă reţele cu viteze de transmisie mai mici, dar care pot lega între
ele maşini situate la mii de kilometri distanţă una de alta.
De la începutul anilor 1980 a apărut o nouă tehnologie care a dat posibilitatea
conectării unor reţele realizate fizic diferit, făcându-le să funcţioneze ca o unitate
coordonată. Această tehnologie, numită interconectare [internetworking],
permite adaptarea a numeroase şi diferite tehnologii hardware, oferind o modalitate de
interconectare a unor reţele eterogene şi stabilirea unei mulţimi coerente şi nu prea
numeroase de convenţii de comunicare. Tehnologia interconectării de reţele - ce
conduce la obţinerea de inter-reţele (numite generic internet) - ascunde detaliile
hardware ale reţelelor interconectate şi permite caculatoarelor să comunice
independent de conexiunile din reţeaua fizică din care fac parte.
Tehnologia internet constituie un exemplu de interconectare în sistem deschis,
întrucât, spre diferenţă de sistemele de comunicaţie brevetate, furnizate de o anumită
firmă, caracteristicile unui sistem deschis sunt disponibile public, oricine putând
concepe un program necesar comunicaţiei în acel sistem - în cazul de faţă în internet.
Şi, ceea ce este mai important, întreaga tehnologie a fost concepută pentru a asigura
comunicaţia între maşini cu diverse arhitecturi hardware, pentru a utiliza aproape
oricare dispozitiv de comutaţie de pachete şi de a împăca multiplele sisteme de
operare a calculatoarelor.

2. Internet bazată pe suita de

protocoale TCP/IP
Principiile şi ideile ce stau la baza tehnologiei internet au rezultat din cercetările
Agenţiei pentru Proiecte de Cercetare Avansate - Advanced Research Projects
Agency (ARPA). Această tehnologie include un set de standarde ce precizează
detaliile privind modul în care calculatoarele comunică, precum şi un set de convenţii
pentru interconectarea reţelelor şi dirijarea traficului. Numită oficial suita de
protocoale internet TCP/IP [TCP/IP Internet Protocol Suite] - după numele
celor două principale standarde ale sale -, această tehnologie poate fi utilizată pentru a
comunica în orice mulţime de reţele interconectate. Astfel, unele întreprinderi
utilizează TCP-IP pentru a interconecta toate reţelele din întreprindere, chiar dacă
nici una din ele nu are conexiune cu vreo reţea exterioară; alte grupuri utilizează
TCP/IP pentru comunicaţia între utilizatori aflaţi la distanţe geografice foarte mari.
Tehnologia TCP/IP formează baza pentru o internet la scară globală ce
conectează universităţi, întreprinderi industriale şi comerciale, instituţii
guvernamentale, locuinţe personale, etc. Printre cei care au participat la fondarea şi
utilizarea unei inter-reţele globale bazate pe protocoalele TCP/IP - inter-reţea
desemnată prin termenul de Internet *) - se numără National Science Foundation
(NSF), Department of Energy (DOE), Department of Defense (DOD), Health and
Human Services Agency (HHS) şi National Aeronautics and Space Administration
(NASA) - toate din S.U.A. Această inter-reţea globală mai este cunoscută şi sub
denumirile de ARPA/NSF Internet, TCP/IP Internet sau Internet globală. Ea
a demonstrat viabilitatea tehnologiei TCP/IP şi faptul că aceasta permite
interconectarea de reţele de calculatoare bazate pe tehnologii eterogene.

3. Serviciile oferite de Internet

Din punctul de vedere al utilizatorului, o internet bazată pe protocoalele
TCP/IP apare ca o mulţime de programe de aplicaţii care utilizează reţeaua de
calculatoare pentru a îndeplini sarcinile de comunicaţie. Sub acest aspect, programele
de aplicaţii din Internet prezintă un grad mare de interoperabilitate - prin acesta
înţelegând capacitatea de a oferi diverselor sisteme de calcul interconectate de a
coopera în vederea rezolvării problemelor de calcul. Majoritatea utilizatorilor ce
accesează Internet-ul o fac în principal prin rularea programelor lor de aplicaţii, fără a
înţelege tehnologia TCP/IP, structura inter-reţelei respective sau măcar a cunoaşte
traseul pe care circulă datele către destinaţie; ei se bazează pe programele de aplicaţii
şi programele de reţea aferente pentru a face faţă unor asemenea detalii. Doar
programatorii care elaborează programe de aplicaţii pentru inter-reţele au nevoie să
privească internet-ul ca pe o interconectare de reţele şi să înţeleagă unele aspecte ale
acestei tehnologii.
Cele mai răspândite şi mai populare servicii pentru aplicaţii pe Internet sunt:
 Poşta electronică [electronic mail (e-mail)]. Poşta electronică permite unui
utilizator să redacteze mesaje şi să le trimită unui destinatar sau unui grup de
destinatari. De asemenea, acest serviciu permite utilizatorilor să citească
mesajele pe care le-a primit. Deşi există numeroase sisteme de poştă
electronică, utilizarea TCP/IP face livrarea poştei mai fiabilă întrucât nu se

* )
în cele ce urmează se va folosi termenul de internet pentru orice inter-reţea bazată pe
protocoalele TCP/IP, iar prin Internet se va înţelege la inter-reţeaua globală
menţionată.
 bazează pe calculatoarele intermediare pentru a face să circule mesajele poştale.
Un sistem de poştă bazat pe TCP/IP funcţionează făcând ca maşina emiţătoare
să contacteze direct maşina receptoare, astfel că expeditorul va avea garanţia că,
odată ce mesajul a părăsit maşina sa, acesta a fost recepţionat cu succes de către
destinatar.
 Transferul de fişiere [file transfer]. Deşi, câteodată, utilizatorii transferă fişiere
utilizând poşta electronică, e-mail-ul este conceput, în principal, pentru
transmiterea de mesaje scurte. Protocoalele TCP/IP include un program de
aplicaţie pentru transferul fişierelor, ce permite utilizatorilor să trimită şi să
recepţioneze fişiere de dimensiuni arbitrare de tip programe sau de date.
Sistemul oferă o modalitate de a verifica dacă utilizatorii sunt autorizaţi să
acceseze fişierul sau chiar să interzică complet accesul la un anume fişier. Ca şi
poşta electronică, transferul de fişiere prin internet bazată pe TCP/IP este
fiabil, întrucât cele două maşini implicate în transfer cominică direct, fără a
apela la maşinile intermediare de pe traseu pentru a recopia fişierul transmis.
 Conectarea de la distanţă [remote login]. Acest serviciu permite unui utilizator
de la un calculator să se conecteze cu o maşină aflată la distanţă şi să stabilească
o sesiune interactivă pentru a se conecta la inter-reţea. Conectarea de la distanţă
face ca să pară că o fereastră de pe ecranul utilizatorului se conectează direct cu
o maşină aflată la distanţă prin trimiterea fiecărui cod de tastă apăsată de pe
tastatura utilizatorului către maşina aflată la distanţă şi afişarea în fereastra
utilizatorului a fiecărui caracter imprimat de maşina de la distanţă. Când
sesiunea de conectare la distanţă ia sfârşit, aplicaţia face ca utilizatorul să revină
la sistemul local.
Un programator care scrie programe de aplicaţii ce utilizează protocoalele
TCP-IP are un complet alt punct de vedere asupra internet decât un utilizator care
execută aplicaţii precum poşta electronică. La nivelul reţelei, o internet furnizează
două tipuri principale de servicii pe care toate programele de aplicaţii le utilizează:
 Serviciu de livrare de pachete, fără conexiuni [connectionless packet delivery
service]. Acest serviciu formează baza tuturor celorlalte servicii din internet. El
este asemănător celui din reţelele cu comutaţie de pachete. Fireşte, el nu este un
serviciu fiabil, în sensul că nu garantează livrarea fragmentelor de mesaje în
ordinea de la emisie. Întrucât se adaptează, de regulă, direct soluţiilor hardware,
acest serviciu este extrem de eficient. Şi, ceea ce este mai important, folosind
livrarea pachetelor fără conexiuni ca bază pentru toate serviciile internet, face
ca protocoalele TCP/IP să fie adaptabile la o gamă largă de reţele sub aspect
hardware.
 Serviciu de transport fiabil de flux (de date) [reliable stream transport service].
Majoritatea aplicaţiilor necesită mult mai mult decât o livrare de pachete,
pretinzând programelor de comunicaţie să repare automat erorile de transmisie,
pachetele pierdute sau defecţiunile comutatoarelor intermediare de pe traseul
dintre expeditor şi receptor. Serviciul de transport fiabil face faţă acestor
probleme. El permite unei aplicaţii de pe un calculator să stabilească o
“conexiune” cu o aplicaţie de pe un alt calculator şi, apoi, să transmită un mare
volum de date pe acestă conexiune, ca şi cum ea ar fi o conexiune permanentă,
 realizată direct prin intermediul hardware-ului. Bineînţeles, dedesubt,
protocoalele de comunicaţie divid fluxul de date în mici mesaje şi le trimite, pe
rând, aşteptând ca receptorul să confirme recepţia lor.
Numeroase reţele de calculatoare oferă servicii de bază similare cu cele
menţionate mai sus, dar serviciile bazate pe protocoalele TCP/IP au următoarele
trasături caracteristice:
• Independenţa faţă de tehnologia reţelei. Întrucât TCP/IP se bazează pe
tehnica convenţională a comutării, aceste protocoale sunt independente de
realizarea hardware aparţinând unui producător. Internet-ul global include o
multitudine de tehnologii de reţele, de la reţele locale la reţele mari.
Protocoalele TCP/IP definesc o unitate de date transmisă, numită
datagramă, şi precizează cum pot fi transmise datagramele într-o anume
reţea.
• Interconectare universală. O internet bazată pe TCP/IP permite oricărei
perechi de calculatoare ataşate ei să comunice. Fiecărui calculator i se atribuie o
adresă care este recunoscută universal pe internet. Fiecare datagramă poartă
adresele sursei şi destinaţiei sale. Calculatoarele intermediare, ce fac oficiul de
comutatoare, utilizează adresa destinaţie pentru a lua decizii privind traseul.
• Confirmări între utilizatorii finali. Protocoalele TCP/IP pentru internet
permit confirmări între sursă şi destinaţia finală - nu între maşinile succesive de
pe traseu - chiar când cele două maşini nu sunt conectate la o aceeaşi reţea
fizică.
• Standarde de protocoale de aplicaţii. În plus faţă de serviciile de bază de
la nivelul de transport (precum conexiunile fiabile de fluxuri de date),
protocoalele TCP/IP include standarde pentru numeroase aplicaţii uzuale -
incluzând poşta electronică, transferul de fişiere şi conectarea de la distanţă.
Prin urmare, la proiectarea programelor de aplicaţii care utilizează tehnica
TCP/IP, programatorii constată adesea că programele existente oferă deja
serviciile de comunicaţie de care au nevoie.

4. Scurt istoric al Internetului

Tehnologia TCP/IP a devenit atât de atrăgătoare datorită adoptării ei cvasi-
universale, ca şi datorită dimensiunii şi vitezei de creştere a Internet globale. ARPA a
demarat cercetările privitoare la o tehnologie internet pe la mijlocul anilor 1970,
reuşind la finalul deceniului să aducă arhitectura şi protocoalele la forma actuală.În
acelaşi timp, ARPA a subvenţionat masiv cercetările privind reţelele cu comutaţie de
pachete pe bine-cunoscuta sa reţea ARPANET (care utiliza interconectarea clasică
tip punct-la-punct pe linii închiriate), dar şi pe reţele radio şi pe reţele cu canale prin
sateliţi de comunicaţie. Numeroşi cercetători - în special cei implicaţi în utilizarea
comutaţiei de pachete pe ARPANET - au fost atraşi în aceste cercetări. Prin 1979,
numărul acestor cercetători era atât de mare încât ARPA a format un comitet neoficial
care să coordoneze şi să dirijeze proiectarea protocoalelor şi a arhitecturii Internet.
Numit Internet Control and Configuration Board (ICCB), grupul s-a întâlnit cu
regularitate până în 1983, când a fost reorganizat.
 Internet-ul global a început prin 1980, când ARPA a început să convertească
maşinile conectate la reţeaua sa de cercetare la noile protocoale TCP/IP. ARPNET a
devenit rapid coloana noului Internet, fiind utilizată la multele experimente iniţiale cu
TCP/IP. Tranziţia la tehnologia Internet a luat sfârşit în 1983, când Secretarul
Ministerului Apărării al S.U.A. a hotărît ca toate calculatoarele conectate la reţelele
mari să utilizeze protocoalele TCP/IP. Totodată, Defence Communication Agency
(DCA) a divizat ARPANET în două reţele: una dedicată viitoarelor cercetări -
păstrând numele de ARPANET - şi una destinată comunicaţiilor militare - numită
MILNET.
Pentru a încuraja centrele de cercetare din universităţi să adopte noile
protocoale, ARPA a pus la dispoziţie o implementare la preţ scăzut. În acea vreme,
majoritatea facultăţilor de calculatoare din universităţile americane foloseau o
versiune a sistemului de operare UNIX pusă la dispoziţie de Berkeley Software
Distribution de la Universitatea din California - versiune cunoscută sub numele de
Berkeley UNIX sau BSD UNIX. Alocând fonduri firmei Bolt Beranek and
Newman, Inc. (BBN) pentru a implementa protocoalele TCP/IP pentru utilizarea sub
UNIX şi aloc\nd fonduri Universităţii din California, de la Berkeley, ARPA a putut
să integreze peste 90% din facultăţile de calculatoare din universităţile americane. Şi
noile protocoale au fost oferite exact în momentul semnificativ când au apărut primele
reţele locale, care necesitau protocoale universale de comunicare.
Programul oferit de Berkeley a devenit foarte popular căci el oferea nu numai
protocoalele de bază TCP/IP, ci o serie de programe de aplicaţii şi un set de
programe utilitare pentru serviciile de reţea, care semănau cu serviciile UNIX
utilizate pe o singură maşină.
Pe lângă setul de programe utilitare, Berkely UNIX oferea o nouă abstractizare
a sistemului de operare, cunoscută sub numele de socket, ce permitea programelor
de aplicaţii să acceseze protocoalelel de comunicaţie. Această generalizare a
mecanismului UNIX pentru I/O posedă opţiuni pentru mai multe tipuri de
protocoale de reţele în afară de TCP/IP. Concepţia aceasta a fost combătută încă de la
lansarea ei şi mulţi cercetători în domeniul sistemelor de operare au propus diverse
alternative. Dar, independent de meritele sale generale, introducerea noţiunii abstracte
de socket a fost importantă prin aceea că ea a permis programatorilor să utilizeze
protocoalele TCP/IP cu un minim effort, încurajând astfel cercetătorii să
experimenteze aceste protocoale şi tehnologia bazată pe ele.
Succesul tehnologiei TCP/IP şi a Internet-ului printre cercetătorii din domeniul
calculatoarelor a făcut ca şi alte grupuri să le adopte. Realizând faptul că o parte
extrem de importantă a cercetării ştiinţifice o va constitui comunicaţia prin intermediul
reţelelor de calculatoare, NSF a preluat un rol activ în extinderea Internet-ului bazat
pe protocoalele TCP/IP către toate centrele de cercetare. Începând din 1985, ea a
demarat un program de realizare a unor reţele de acces în jurul celor cinci centre ale
sale dotate cu supercalculatoare. În 1986 a finanţat o nouă reţea mare de tip coloană -
numită NSFNET - care a legat în final toate centrele sale de supercalculatoare cu
ARPANET. În fine, în 1986, NSF a finanţat numeroase reţele regionale,
interconectând principalele centre de cercetare ştiinţifică din respectivele zone. Toate
reţelele finanţate de NSF utilizează protocoalele TCP/IP şi fac parte din Internet-ul
global.
 Majoritatea corporaţiilor din domeniul tehnicii de calcul s-au conectat la
Internet. Au urmat companii petroliere, industria automobilistică, industria electronică,
serviciile de telecomunicaţii, etc. Din 1990 au început sa se conecteze la Internet şi
companii mici şi milocii. Au urmat nenumăraţi utilizatori individuali de calculatoare.
În plus, numeroase companii au utilizat protocoalele TCP/IP în reţelele şi inter-
reţelele ce le aparţineau, chiar dacă nu au ales participarea la Internet-ul global.
Expansiunea rapidă a Internet-ului a ridicat probleme legate de dimensiunea sa,
probleme care nu fuseseră anticipate la conceperea sa şi care au motivat cercetătorii să
găsească noi tehnici de administrare a numeroase resurse, distribuite pe suprafeţe
mari. De exemplu, în varianta originară, numele şi adresele tuturor calculatoarelor
ataşate la Internet erau păstrate într-un unic fişier, editat manual şi apoi distribuit
fiecărui amplasament [site] de pe Internet. Pe la mijlocul anilor 1980 a devenit evident
că o bază de date centrală nu mai este suficientă. Mai întâi, pentru că cererile de
actualizare a fişierului respectiv începuse să depăşească posibilităţile personalului
destinat procesării acestora. În al doilea rând, chiar dacă ar fi existat un singur fişier
central corect, capacitatea reţelei devenise insuficientă pentru a permite fie distribuirea
lui frecventă către toate site-urile sau accesarea sa on-line de către fiecare site. Ca
atare, au fost dezvoltate noi protocoale şi a fost instituit un nou sistem de acordare a
numelor în Internet, care permite oricărui utilizator să-şi rezolve automat atribuirea
unui nume pentru o maşină aflată la distanţă. Cunoscut ca sistemul de nume de
domeniu [Domain Name System], acest mecanism se bazează pe maşini numite
servere de nume [name server] pentru a răspunde cererilor privind acordarea şi
aflarea numelui. Baza de date pentru numele de domeniu nu se află pe o unică maşină,
ci datele sunt distribuite între un grup de maşini care utilizează protocoalele TCP/IP
pentru a comunica între ele în vederea unui răspuns la cererea adresată în acest sens.

5. Consiliul pentru arhitectura

Internet
Întrucât suita de protocoale TCP/IP pentru Internet nu provine de la un anumit
producător sau de la o societate profesională recunoscută, a fost creat un grup de
stabilire a direcţiilor tehnice şi de standardizare a protocoalelor, grup numit Consiliul
pentru arhitectura Internet [Internet Architecture Board (IAB) *)]. Acest grup fixează
obiectivele şi coordonează majoritatea activităţilor de cercetare şi dezvoltare legate de
protocoalele TCP/IP şi dirijează evoluţia Internet-ului. Tot el decide care protocoale
constituie o parte necesară a suitei de protocoale TCP/IP şi stabileşte politicile
oficiale ale implementării acestora.
Format în 1983, când ARPA a reorganizat ICCB, IAB a moştenit o bună parte
din statutul său de la predecesorul său. Scopurile sale iniţiale erau să încurajeze
schimbul de idei între principalii factori implicaţi în cercetările legate de TCP/IP şi
Internet, orientându-i către obiective comune. În primii săi şase ani de existenţă, IAB
a evoluat de la un grup de cercetare legat de obiectivele ARPA la o organizaţie
autonomă. S-au constituit unităţi specializate - numite Internet Task Forces - care au
fost însărcinate să investigheze o problemă sau un set de soluţii ce păreau importante.
* )
iniţial se numea Consiliul pentru activităţile în Internet [Internet Activities Board]
IAB avea aproximativ zece astfel de unităţi specializate, însărcinate să investigheze
probleme de la modul în care traficul provenind de la diverse aplicaţii afectează
funcţionarea Internet-ului până la rezolvarea unor probleme inginereşti imediate ale
Internet.
Preşedintele IAB are titlul de “arhitect Internet” şi răspunde de trasarea
direcţiilor tehnice de urmat, precum şi de coordonarea activităţilor diverselor unităţi
specializate. Tot el stabileşte noile unităţi specializate, la propunerea IAB, şi
reprezintă Consiliul în relaţiile cu alte agenţii angrenate în cercetările şi
implementarea Internet-ului - precum ARPA şi NSF.
În 1989, atât tehnologia TCP/IP cât şi Internet-ul se dezvoltaseră dincolo de
proiectul iniţial de cercetare, făcând ca zeci de mii de oameni să depindă de ele în
activităţile lor zilnice. TCP/IP devenise o tehnologie de succes şi nenumărate
companii comerciale ce ofereau produse TCP/IP începuseră să hotărască ce
modificări de software trebuie făcute şi unde, pentru a asigura interoperabilitatea; cu
alte cuvinte, piaţa începuse să domine evoluţia TCP/IP.
Pentru a reflecta realităţile politice şi comerciale ale TCP-IP şi Internet, IAB a
fost reorganizat în 1989, prin structurarea sa pe subunităţi, în vederea cuprinderii unei
comunităţi mai largi de participanţi la evoluţia Internet-ului. Noua organizare a IAB
este prezentată în fig. ce urmează.

O R G AŢ N I A I ZB A I A

C O N S I L I U L

I R T F I E T F
I R S G I E S G

z o n .a . 1 z .o n a n
. . . . . . . . .
g r u p u r i d e c e r c e t a g r r eu p u r i d e l u c r u

După cum se poate observa, în afară de consiliul propriu-zis, organizaţia IAB

mai conţine două unităţi principale: unitatea specializată de cercetare pentru Internet
- Internet Research Task Force (IRTF) - şi unitatea specializată pe probleme
inginereşti pentru Internet - Internet Engineering Task Force (IETF).
IETF se concentrează pe probleme inginereşti pe termen scurt şi mediu. IETF
exista şi în structura originară a IAB, iar succesele sale au constituit în mare parte
motivaţia pentru reorganizarea IAB. Spre diferenţă de majoritatea unităţilor
specializate din IAB, care se limitau la câteva persoane angrenate în soluţionarea unei
anumite probleme, IETF s-a dezvoltat, incluzând zeci de membri activi care lucrează
la mai multe probleme în paralel. Înainte de reorganizare, IETF a fost divizat în peste
20 de grupuri de lucru, fiecare orientat pe o anumită problemă. Grupurile de lucru ţin
şedinţe proprii pentru a formula soluţii la problemele apărute. În plus, întregul IETF
are întâlniri cu regularitate, pentru a audia rapoartele grupurilor de lucru şi a dezbate
modificările şi adăugirile propuse la tehnologia TCP/IP.
Noua structură a IAB a reţinut IETF (bine cunoscut prin Internet ca şi datorită
şedinţelor sale unanim recunoscute ca valoare şi atrăgând numeroşi participanţi), dar
l-a divizat în vreo 12 zone, fiecare cu administratorul ei. Preşedintele IETF şi
administratorii de zone formează Grupul de conducere pe probleme inginereşti
pentru Internet [Internet Engineering Steering Group (IESG)], care are sarcina de a
coordona activităţile grupurilor de lucru ale IETF.
Creată în cursul reorganizării, IRTF a constituit contraponderea IETF. Ea
coordonează activităţile de cercetare legate de protocoalele TCP/IP sau arhitectura
Internet în general. Ca şi IETF, IRTF are un mic grup, numit Grupul de conducere
pe probleme de cercetare pentru Internet [Internet Research Steering Group (IRSG)],
care fixează priorităţile şi coordonează activităţile de cercetare. Fiecare membru al
IRSG prezidează un Grup de cercetare pentru Internet [Internet Research Group]
format din voluntari; aceste grupuri sunt analoage grupurilor de lucru din IETF.
IRTF nu este divizat pe zone.

6. Societatea Internet
În 1992, când Internet-ul s-a desprins de instituţiile guvernamentale ale S.U.A.,
s-a format o societate internaţională care să încurajeze participarea la utilizarea şi
dezvoltarea Internet, numită The Internet Society. Ea este gazda IAB.

7. Documentaţia pentru
Internet
După cum am semnalat, tehnologia TCP/IP nu este proprietatea nici unei
companii, societăţi profesionale sau organism de standardizare. Ca atare,
documentaţiile privind protocoalele, standardele şi politicile de organizare şi
dezvoltare a Internet nu pot fi procurate de la un anume distribuitor. În schimb, NSF
alocă fonduri unui grup anume constituit în cadrul companiei American Telephone
and Telegraph (AT&T) ca să menţină şi să distribuie informaţii privind TCP/IP şi
Internet-ul global. Iniţial numit Network Information Center (NIC), acest grup este
cunoscut azi sub numele de Internet Network Information Center (INTERNIC) şi se
ocupă nu numai de distribuirea documentaţiilor ci şi de detaliile privind administrarea
Internet-ului.
Rapoartele privitoare la activitatea în şi pentru Internet, propunerile pentru noi
protocoale sau revizuirea lor, precum şi standardele cu protocoalele TCP-IP apar într-
o serie de rapoarte tehnice numite solicitări de comentarii [Requests for Comments
(RFC)]. Aceste rapoarte sunt numerotate în ordinea cronologică a redactării lor. RFC-
urile revizuite sau actualizate poartă, deci, un nou număr de ordine.
 Pentru găsirea mai rapidă a RFC-urilor de către cei interesaţi, numeroase site-
uri din lume păstrează copii ale acestor rapoarte, ţinându-le la dispoziţia publicului.
Ele pot fi obţinute direct din Internet (folosind un protocol de transfer de fişiere) sau
prin poşta electronică ori prin poştă, la solicitare, de la INTERNIC.

8. Protocoale şi standarde
pentru Internet
Comunicaţiile în reţele de calculatoare sun deja guvernate de numeroase
protocoale. Suita de protocoale TCP/IP pentru Internet nu a fost concepută cu
intenţia de a ignora standardele existente, ci ca urmare a constatării că nici unul din
protocoalele existente anterior nu satisfăcea necesitatea unui sistem de comunicare
inter-operabil pe reţelele interconectate.

9. Extinderea şi evoluţia
tehnologică a Internet-ului
global
Atât tehnologia TCP-IP cât şi Internet-ul continuă să evolueze. Se propun noi
protocoale, iar cele vechi sunt revizuite şi actualizate. NSF a mărit considerabil
complexitatea sistemului prin introducerea reţelei coloană, a unor reţele regionale şi a
sute de reţele din campusurile universitare. Numeroase alte grupuri din toată lumea
continuă, de asemenea, să se conecteze la Internet. Modificările majore nu provin însă
de la noile reţele conectate, ci de la traficul mereu mai mare. Pe măsură ce noi
utilizatori se conectează la Internet şi apar noi aplicaţii, structura traficului se
modifică. Popularitatea Internet-ului a făcut ca utilizatorii să înceapă să baleieze
informaţiile utilizând servicii precum sistemul de meniuri Gopher pentru deplasarea în
Internet sau sistemul hipertext de navigare în Internet World Wide Web; aceasta a dus
la o nouă creştere a traficului.
Pentru a face faţă creşterii de trafic, capacitatea reţelei coloană NSFNET a fost
mărită, în etape consecutive, până în 1995, de cca. 2 500 de ori faţă de cea iniţială. În
momentul de faţă este imposibilă prognozarea unei limite a capacităţii necesare pentru
traficul în Internet.
Tabelul ce urmează ilustrează expansiunea Internet-ului.
Anul Nr. reţele Nr. calculatoare Nr. administratori
1980 10 10 2 1
1990 10 3 10 5 10
1997 10 6 10 8 10 2
Se constată că o componentă componentă a dezvoltării Internet-ului o constituie
creşterea complexităţii, cauzate de faptul că mai multe grupuri autonome
administrează părţi din Internet-ul global. Acesta a fost proiectat, iniţial, pentru o
administrare centralizată. Acum se depun eforturi mari pentru a adapta Internet-ul la o
administrare descentalizată atât în ceea ce priveşte extinderea sa, cât şi operarea
acestuia.