Sunteți pe pagina 1din 66

-1-

UNIVERSITATEA INDEPENDENTĂ
“TITU MAIORESCU”
FACULTATEA DE DREPT

LUCRARE DE DIPLOMĂ

Tactica ascultării martorilor minori


şi a altor categorii de martori

Coordonator ştiinţific:
Prof. Univ. Dr. Emilian Stancu
Absolvent:

Bucureşti
1999
-2-
PLANUL LUCRĂRII:

Capitolul I
Consideraţii privind proba testimonială în procesul penal
1. Noţiunea şi importanţa procesului penal
2. Reglementarea procesual penală a probei testimoniale
3. Istoricul probei cu martori

Capitolul II
Procesul psihologic de formare a declaraţiilor martorilor
1. Aspecte introductive privind mărturia şi martorul
2. Etapele procesului de formare a declaraţiilor
a. Recepţia faptelor şi a împrejurărilor
b. Prelucrarea (decodarea) informaţiilor
c. Stocarea informaţiilor
d. Reactivarea memorială

Capitolul III
Particularităţi psihologice ale minorului
1. Caracterizarea dezvoltării psihologice a minorului în diferite stadii ale vieţii
2. Factorii care influenţează dezvoltarea psihosocială a minorului

Capitolul IV
Pregătirea ascultării şi psihologia magistratului
1. Aspecte generale ale pregătirii ascultării minorului
-3-
a. Studierea dosarului cauzei
b. Stabilirea martorilor
c. Cunoaşterea personalităţii martorilor
2. Elemente tactice aplicate în pregătirea ascultării
a. Determinarea ordinii de audiere
b. Fixarea momentului audierii
c. Organizarea audierii
3. Psihologia magistratului

Capitolul V
Tactica ascultării propriu-zise a martorului minor
1. Pregătirea ascultării martorului minor
a. Aspecte generale privind ascultarea minorului
b. Determinarea locului de ascultare
c. Asigurarea prezenţei tutorelui, părintelui sau educatorului
d. Cunoaşterea psihicului minorului şi al persoanelor ce îl asistă la
audiere
-4-
e. Stabilirea termenului de citare
2. Audierea propriu-zisă a minorului
a. Identificarea martorului minor
b. Relatarea liberă
c. Formularea de întrebări
d. Aprecierea declaraţiilor
3. Particularităţi tactice în ascultarea minorilor pe grupe de vârstă

Capitolul VI
Ascultarea altor categorii de martori
1. Ascultarea vârstnicilor
2. Ascultarea martorilor handicapaţi locomotori
a. Ascultarea surdo-muţilor
b. Ascultarea nevăzătorilor
3. Ascultarea persoanelor care nu cunosc limba română
4. Ascultarea handicapaţilor psihic

Capitolul VII
Aspecte practice şi concluzii
-5-
Capitolul I
Proba testimonială în procesul penal

Din cele mai vechi timpuri justiţia s-a impus ca o funcţie de judecare a
probelor şi de reprimare a actelor şi persoanelor care produc pagube şi suferinţe
altora prin încălcarea regulilor sociale convenite sau stabilite. Statul de drept a
devenit de neconceput fără justiţie, lipsa justiţiei veritabile însemnând arbitrariu şi
nedreptate1.
Justiţia este o activitate de rezolvare a litigiilor în litera şi spiritul legilor,
obiceiului, convenţiilor şi contractelor. Cel care înfăptuieşte justiţia caută să afle
adevărul în procesul respectiv pentru a identifica exact încălcarea legii, victimele,
cauzalitatea, răspunderea şi responsabilii2.
Descoperirea infracţiunilor, stabilirea vinovăţiei infractorilor pe bază de
probe şi realizarea tragerii la răspundere penală a celor vinovaţi nu are loc
exclusiv prin activitatea de judecată, respectiv prin înfăptuirea justiţiei. Statul
organizează combaterea fenomenului infracţional printr-o activitate mai largă şi
complexă în care antrenează şi alte organe specializate3.
Concepută ca o funcţie realizată independent şi imparţial, justiţia s-a impus
ca o idee şi o realitate în care oamenii cred că aceasta îi poate apăra atunci când
drepturile şi interesele lor legitime sunt încălcate, ca similarul dreptăţii mereu
triumfătoare. Fiat justitia pereat mundus4.
În rezolvarea cauzelor penale, alături de organele judiciare, participă activ şi
eficient şi alţi subiecţi menţionaţi de legea procesuală , cuprinşi în mecanismul
judiciar – martori, experţi, interpreţi, agenţi procedurali, apărători, reprezentanţi
etc.

1
IOAN MURARU – “Drept constituţional şi instituţii politice”, Editura Naturismul, Bucureşti, 1991, pg. 147
2
Ibidem, pg. 148
3
NICOLAE VOLONCIU – “Tratat de procedură penală” vol. I, Editura Paideia, 1996, pg. 9
4
IOAN MURARU – “Op. cit”. , pg. 218
-6-
În activitatea desfăşurată cu participarea subiecţilor amintiţi apar relaţii
juridice cu drepturi şi obligaţii, decurgând din dispoziţiile legale care configurează
conţinutul unor raporturi de drept specifice5.
Procesul penal este activitatea reglementată de lege, desfăşurată într-o cauză
penală de către organele judiciare cu participarea părţilor şi a altor persoane, ca
titulare de drepturi şi obligaţii, având ca scop constatarea la timp şi în mod
complet a infracţiunilor şi tragerea la răspundere penală a celor care le-au săvârşit,
în aşa fel încât prin aceasta să se asigure ordinea de drept precum şi apărarea
drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor6.
Persoanele care participă la procesul penal sunt numeroase. Unele participă
din proprie iniţiativă, altele sunt chemate de organele judiciare, unele sunt
interesate în modul de soluţionare a procesului, altele nu au nici un interes în
cauză.
Procesul penal este un fenomen dinamic ce se manifestă ca o activitate
foarte complexă. În cadrul său se desfăşoară activităţi judiciare care au menirea să
propulseze procesul spre atingerea scopului său final7.
Scopurile procesului penal se desprind din definiţie: constatarea la timp şi în mod
complet a faptelor ce constituie infracţiuni, pedepsirea persoanelor ce au săvârşit
infracţiuni potrivit vinovăţiei lor şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la
răspundere penală8.
Procesul penal, concretizându-se printr-o activitate complexă care se
desfăşoară progresiv şi coordonat, implică în mod firesc o succesiune de situaţii cu
relevanţă procesuală, provocate şi rezolvate prin intervenţia unor persoane
obligate sau interesate să asigure desfăşurarea activităţii procesuale9. Relaţiile
juridice între subiecţii implicaţi în conflictul penal constituie grupa raporturilor
5
NICOLAE VOLONCIU – “Supra cit. pg. 9
6
Ibidem, pg. 15
7
VINCENZO MANZINI – “Tratatto di diritto procesuale penale” vol. I, Editura Torino, 1968, pg. 69 in NICOLAE
VOLONCIU, “Op. cit.”, pg. 14
8
ION NEAGU – “Op. cit.”, pg. 97
9
VINTILĂ DONGOROZ, SIEGFRIED KAHANE, GEORGE ANTONIU, CONSTANTIN BULAI, NICOLETA
ILIESCU, RODICA STĂNOIU – “Explicaţii teoretice ale codului de procedură penală, partea generală”,
vol. I, Editura Academiei, Bucureşti, 1975, pg. 89
-7-
procesuale penale principale, dar în procesul penal apar şi raporturi juridice în
care, alături de subiecţii procesuali principali (statul, organele judiciare şi părţile)
participă şi alte persoane: martori, experţi, apărători, interpreţi, agenţi procedurali
etc.
Persoanele care cooperează în cadrul procesului penal în vederea atingerii
scopului acestuia poartă denumirea de participanţi10. Participanţii în procesul penal
au şi denumirea de subiecţi procesuali ce pot fi oficiali şi particulari. Subiecţii
oficiali sunt judiciari şi extrajudiciari. Subiecţii particulari sunt principali şi
secundari.
Martorii fac parte din categoria subiecţilor particulari secundari, ei având un
rol important în desfăşurarea procesului penal, fiind chemaţi să îndeplinească
anumite sarcini în cadrul acestuia.
Declaraţiile martorilor reprezintă mijloace de probă foarte vechi şi frecvente
în procesul penal. În doctrină s-a arătat că martorii sunt “ochii şi urechile
justiţiei”11.
Martorul este persoana care are cunoştinţă despre o faptă sau despre o
împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în procesul penal (art. 78,
Cod de procedură penală).
În literatura juridică, obligaţiile martorilor sunt concentrate în următoarele
aspecte: obligaţia de a se prezenta la chemare, obligaţia de a depune mărturie şi
obligaţia de a relata adevărul12.
Drepturile martorilor sunt prevăzute, de asemenea, în literatura juridică:
martorul ce dă declaraţii în cadrul procesului penal este la adăpost de
întrebuinţarea asupra lui a oricăror violenţe, ameninţări, constrângeri fizice sau
psihice (art. 68, Cod de procedură penală); relatările martorilor trebuie să se
circumscrie datelor cauzei în anumite limite prevăzute de art. 86, martorul are
dreptul să refuze răspunsurile la întrebările care exced cadrul legal al audierii sale;
10
ION NEAGU – “Op. cit.”, pg. 81
11
J. BENTHAMA – “Traite des preuves judiciares”, Editure Bassage freres, Paris, 1929, vol. I, nr. 99 in NICOLAE
VOLONCIU – “Op. cit.”, pg. 364
12
NICOLAE VOLONCIU – “Op. cit.”, pg. 964
-8-
martorii au dreptul la restituirea cheltuielilor de transport, întreţinere, cazare, la
venitul de la locul de muncă pe durata lipsei de la serviciu (art. 190, Cod de
procedură penală).
Minorii pot fi audiaţi ca martori. Dacă aceştia nu au împlinit vârsta de 14
ani, ascultarea lor se va face în prezenţa unuia dintre părinţi ori a tutorelui sau
persoanei căreia îi este încredinţat minorul spre creştere şi educare13.
Ascultarea martorului se face sub prestare de jurământ (art. 85, Cod de
procedură penală). Minorii sub 14 ani ascultaţi ca martori nu depun jurământ, dar
organul judiciar care îi audiază le pune în vedere să dea declaraţii în conformitate
cu adevărul.
Martorilor li se aduce la cunoştinţă obiectul la care urmează a se referi în
declaraţiile lor, apoi sunt lăsaţi să facă expunerile respective, după care li se pot
pune întrebări. În expunerile lor, martorii urmează a arăta numai faptele
cunoscute, fără a face o apreciere a acestora14.
Aprecierea concretă a probei testimoniale se confruntă în practica judiciară
cu numeroase greutăţi, întrucât, pornind de la principiul legal, toate declaraţiile
martorilor au aceeaşi valoare şi fac dovada în aceeaşi măsură ca orice alt mijloc de
probă. Declaraţiile martorilor se apreciază în funcţie de numeroase elemente, ca:
împrejurări referitoare la persoana martorului (starea fiziopsihică a martorului,
starea morală, raporturile martorului cu cauza şi părţile în proces), sursa din care
provine mărturia, modul în care a avut loc perceperea faptelor şi a împrejurărilor
de fapt etc15.
Dacă martorul nu îşi respectă obligaţia de a declara tot ce ştie în legătură cu
faptele cauzei, el poate atrage asupra sa aplicarea unei sancţiuni penale pentru
săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă.
În cadrul procesului penal sunt audiaţi uneori mai mulţi martori. Între
declaraţiile acestora pot apare nepotriviri care se lămuresc după metodele

13
Ibidem, pg. 966
14
aqud P. BOUZAT, J. PINATEL in NICOLAE VOLONCIU, “Op. cit.”, pg. 965
15
AUREL CIOPRAGA – “Evaluarea probei testimoniale în procesul penal”, Editura Junimea, Iaşi, 1979, pg. 18-29
-9-
obişnuite de evaluare a întregului material probator şi prin coroborarea tuturor
faptelor şi împrejurărilor de natură a lămuri cauza. Pentru contradicţiile apărute în
cadrul probelor orale, legea a reglementat un procedeu probator de natură a
elucida asemenea situaţii16.
Când se constată că există contradicţii între declaraţiile persoanelor
ascultate în aceeaşi cauză, se procedează la confruntarea acelor persoane, dacă
aceasta e necesară pentru lămurirea cauzei (art. 87, Cod de procedură penală).
Confruntarea duce la corecta audiere a persoanelor ascultate. Ea este o excepţie de
la regula audierii separate a persoanelor, acestea fiind ascultate împreună în cadrul
confruntării17.
Existenţa unor diferenţieri în depoziţiile martorilor, chiar de bună credinţă,
în faţa aceleiaşi realităţi se explică prin faptul că declaraţiile reprezintă o reflectare
a realităţii prin prisma subiectivităţii celui audiat, iar “între realitatea obiectivă şi
reflectarea ei subiectivă există un unghi de deviere”18. De toate acestea trebuie să
se ţină seama în audierea martorilor, în special a celor minori.
În literatura de specialitate, într-o concepţie mai veche se preciza că minorii
care în momentul audierii de către organele judiciare nu au împlinit încă 15 ani,
chiar dacă ar avea cunoştinţă despre vreo probă în cauză nu sunt audiaţi ca martori
ci ca informatori. Se prevedea, de asemenea, că informatorii puteau fi sancţionaţi
în cazul în care refuzau să răspundă sau făceau declaraţii mincinoase19.
Ascultarea persoanelor chemate să depună mărturie într-un proces, aprecierea
declaraţiilor lor şi valorificarea acestora, într-un cuvânt administrarea probei
testimoniale, face parte dintre acele activităţi judiciare în care este pusă pregnant

16
NICOLAE VOLONCIU – “Op. cit.”, pg. 960
17
GR. THEODORU, T. PLAEŞU – “Drept procesual penal, parte generală”, Tipografia Universităţii “Al. I. Cuza”,
Iaşi,
1986, pg. 249
18
TIBERIU BOGDAN – “Probleme de psihologie judiciară”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1979, pg. 179
19
YIEGFRIED KAHANE – “Dreptul procesual penal în R.P.R.”, Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1963,
pg.
143
- 10 -
în evidenţă necesitatea respectării, într-o măsură egală, atât a prevederilor
procesuale, cât şi a regulilor tacticei criminalistice20.
Ascultarea persoanelor în calitate de martori sau în orice altă calitate procesuală,
de către organele de urmărire penală sau de instanţele de judecată, indiferent de
poziţia acestora în procesul penal, nu poate fi concepută fără stăpânirea unor
cunoştinţe serioase de tactică criminalistică precum şi de psihologie judiciară21.
Legislatorii celor mai vechi timpuri, utilizând proba cu martori în justiţie, au
privit-o cu scepticism, limitând creditul ce trebuia să se acorde depoziţiilor22.
În concepţiile empirice şi mistice de tip arhaic se permitea organelor
judiciare să interpreteze în mod liber şi arbitrar proba cu martori. Astfel,
jurământul “cu brazda pe cap” sau instituţia conjuratorilor, cunoscute şi folosite în
vechiul drept românesc constituiau manifestări concrete a unor concepţii juridice.
Concepţiile juridice despre probe erau în concordanţă cu concepţiile politice şi
sociale. Aşa se explică regulile de drept ce permiteau ca nobilul să fie crezut
înaintea ţăranului, clericul înaintea laicului, bărbatul înaintea femeilor23.
Mărturisirea era “regina probelor” (proba probatissima), dar era obţinută de
cele mai multe ori prin tortură sau prin procedee de constrângere. De asemenea,
existau şi reguli ce susţineau lipsa de temei a unui singur martor – testis unus testis
nullus – sau reguli ce exprimau necesitatea dublării numărului de martori faţă de
cei anterior ascultaţi, pentru a se dovedi contrariul unei depoziţii, acestea fiind
aspecte ale formalismului cantitativ24.
Toţi legislatorii au fost călăuziţi de ideea relativităţii depoziţiilor martorilor,
deoarece mărturia se bazează pe recepţia senzorială şi este totdeauna lacunară
datorită organelor noastre de simţ ce sunt imperfecte. În pofida multiplelor surse
de erori, mărturia este o probă utilă organelor judiciare, folosită pentru stabilirea
adevărului în procesul penal.
20
EMILIAN STANCU – “Criminalistica”, vol. II, Editura Actami, Bucureşti, 1997, pg. 51
21
GRIGORE THEODORU, LUCIA MOLDOVAN – “Drept procesual penal”, Editura didactică şi pedagogică,
Bucureşti, 1979, pg. 134
22
NICOLAE VOLONCIU – “Op. cit.”, pg. 332
23
ION NEAGU – “Op. cit.”, pg. 147
24
TIBERIU BOGDAN – “Op. cit.”, pg. 183
- 11 -
- 12 -

Capitolul II
Procesul psihologic de formare a declaraţiilor martorilor

Veridicitatea declaraţiilor unui martor chiar de bună credinţă fiind, ca şi


aprecierea forţei lor probante, nu poate fi concepută fără cunoaşterea
mecanismelor psihologice care stau la baza formării mărturiei1.
Mărturia este rezultatul unui proces de observare şi memorare involuntară a
unui fapt juridic urmat de reproducerea acestuia, într-o formă orală sau scrisă, în
faţa organelor de urmărire penală şi a instanţelor de judecată.
Conform precizărilor psihologiei judiciare, mărturia, ca proces de
cunoaştere a realităţii obiective, este structurată în patru faze: recepţia (percepţia)
informaţiilor, prelucrarea logică a informaţiilor, memorarea şi reactivarea acestora
(prin reproducere sau recunoaştere)2. Procesul de cunoaştere a realităţii depinde de
capacitatea fiecărui individ de a recepţiona informaţiile primite, de a le prelucra,
de subiectivismul şi selectivitatea lui psihică etc.
În literatura de specialitate s-a manifestat ideea că procedeele tactice de
ascultare nu pot şi nu trebuie desprinse de psihologia martorului ci, dintr-o
anumită legitate sau particularitate psihică a acestuia trebuie desprins şi procedeul
tactic a cărui eficienţă a fost verificată de practica audierilor3. Se argumentează că
acest mod de tratare, pe lângă avantajul înlăturării unor paralelisme, îngăduie
organelor judiciare de a asocia procedeele tactice cu anumite manifestări psihice
ale martorului. Astfel, cel ce conduce audierea va şti că o anumită atitudine,

1
CAMIL SUCIU – “Criminalistica”, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1972, pg. 577
2
EMILIAN STANCU – “Criminalistica”, vol. II, Editura Actami, Bucureşti, 1997, pg. 56
3
AUREL CIOPRAGA – “Criminalistica. Tactica”, Universitatea “Al. I. Cuza”, Iaşi, 1986, pg. 119
- 13 -
anumite particularităţi psihice ale celui ascultat, impun utilizarea anumitor
procedee tactice.
În mod indiscutabil nu poate exista mărturie fără martor, şi nici martor fără
evenimentul judiciar obiectiv, intersubiectiv testabil, care constituie obiectul
mărturiei (onus probiandi)4.
Enrico Altavilla în lucrarea “Psicologia giudiziaria” precizează că
“fenomenul psihologic al mărturiei are un dublu aspect, pe care nu trebuie să-l
neglijăm: subiectiv şi obiectiv: capacitatea psihologică a individului de a depune
mărturie, proprietatea obiectului sau evenimentului de a forma obiectul mărturiei5.
Astfel, cu privire la mărturie şi la martor, trebuie avute în vedere
următoarele:
a) testimoniabilitatea – acea trăsătură a evenimentului judiciar de a
putea
b) memorabilitatea – constând în capacitatea obiectului de a fi
memorat, ţinându-se cont de acele situaţii ce efectiv nu pot fi
memorate pentru că nu pot fi percepute, ele situîndu-se sub
pragurile perceptibilităţii umane;
c) fidelitatea – care constă în capacitatea individului de a-şi aminti
evenimentul judiciar şi de a depune mărturie;
d) sinceritatea – care constă în disponibilitatea subiectivă a
martorului de a spune adevărul.
Problematica psihologică a mărturiei judiciare şi a martorului este deosebit
de
complexă şi ridică importante dificultăţi în activitatea autorităţilor judiciare,
abilitate prin lege să audieze martori. Se insistă asupra dificultăţilor legate de
probaţiunea testimonială şi asupra aspectelor de “infidelitate” şi nesinceritate a
mărturiilor, la care trebuie să vegheze justiţia.
4
NICOLAE MITROFAN, VOICU ZDRENGHE, TUDOREL BUTOI – “Psihologie judiciară”, Casa de editură şi
presă
“Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1992, pg. 107
5
Ibidem
- 14 -
Magistratului îi revine obligaţia de a stabili şi cerceta în formele prescrise
de legea penală şi procesual penală cauzele alterării mărturiilor judiciare
(experimente, expertize, testări intersubiective, biodetecţie etc).
“Erorile şi denaturările care apar în relatările subiecţilor sau în depoziţiile
martorilor, când este vorba de depoziţii în justiţie, pot să fie consecinţa fie a unei
percepţii eronate sau lacunare, fie a unei atitudini care poare orienta atât percepţia
cât şi reproducerea într-o anumită direcţie, fie a unui interval mai lung de la
percepţie la relatare, fie a unor întrebări mai sugestive, la care condiţii se mai pot
adăuga şi altele”7.
Procesul de formare a mărturiei are două momente: un moment iniţial –
evenimentul judiciar care este independent de subiectul psihologic (viitorul
martor) şi momentul final – mărturia, care este opera subiectului psihologic8.
Între aceste două momente au loc patru etape, caracteristice mărturiei: recepţia
senzorială a faptelor şi împrejurărilor, prelucrarea sau decodarea informaţiilor,
stocarea memorială a informaţiilor, reactivarea memorială a informaţiilor
recepţionate, decodate şi stocate cu prilejul evenimentului9.
Recepţia faptelor şi împrejurărilor
Recepţia senzorială este prima fază a trecerii de la eveniment la constituirea
mărturiei care se caracterizează prin obţinerea de către subiectul psihologic a
informaţiilor despre eveniment, devenit pentru acesta obiect de recepţie
senzorială. Recepţia se realizează prin procesele psihice, senzaţii şi percepţii.
Recepţia senzorială reprezintă un proces psihic de cunoaştere în care
martorul achiziţionează informaţii circumscrise infracţiunii sau făptuitorului
acesteia10, fiind momentul în care martorul, prin mijlocirea organelor sale de simţ,
percepe împrejurări legate de fapta săvârşită.

7
AL. ROŞCA – “Metodologie şi tehnici experimentale în psihologie”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1971, pg. 186
8
NICOLAE MITROFAN s. a. – “Op. cit.”, pg. 116
9
Ibidem, pg. 117
10
EMILIAN STANCU – “Op. cit.”, pg. 56
- 15 -
Senzaţia este cea mai simplă formă de reflectare senzorială a însuşirilor
izolate ale obiectelor sau persoanelor prin intermediul unora dintre organele
noastre de simţ11.
Percepţia este consecinţa reflectării mai complexe, care conduce la
conştientizare, la identificarea obiectelor şi fenomenelor. Procesul percepţiei mai
este definit ca fiind un act de organizare a senzaţiilor, implicit a informaţiilor pe
care un martor le-a receptat în funcţie de diferiţi factori: interes, experienţă,
necesitate ş.a.12.
Apariţia senzaţiilor şi a percepţiilor este în funcţie de intensitatea stimulilor
care acţionează asupra analizatorilor. Analizatorul este sistemul sau aparatul
organismului uman alcătuit din organe de simţ, căi nervoase de transmitere şi
centri corespunzători de pe scoarţa cerebrală.
Senzaţia nu se naşte decât în momentul în care stimulul atinge o mărime
minimă, capabilă să provoace senzaţia. Cu cât sensibilitatea analizatorului este
mai mare, cu atât este posibilă naşterea de senzaţii prin stimuli mai puţin intenşi.
În egală măsură există şi o intensitate maximă a stimulilor, dincolo de care nu se
mai produc senzaţii. Intensitatea minimă sau maximă prin care stimulii pot
determina o senzaţie – pragurile senzaţiei – variază de la un individ la altul.
Magistratul trebuie, în această situaţie, să aprecieze în fiecare caz în parte limitele
posibilităţilor de percepţie ale unui martor. Aceste limite sunt determinate şi de
calitatea organelor de recepţie, de prezenţa unor stări de boală ce pot influenţa
negativ apariţia senzaţiei sau pot distorsiona informaţia. Faptele, obiectele sau
persoanele sunt percepute diferenţiat, unele fiind înregistrate imediat, spre
deosebire de altele, care trec pe un loc secundar, deşi au posibilitatea de a
influenţa analizatorii. Cauzele acestei diferenţieri, sub raport perceptiv, a unei
persoane, obiect sau fenomen dintr-o masă mai mare de oameni, lucruri sau fapte
pot fi foarte diferite. Pe lângă elementele psihologice menţionate există o serie de

11
AL. ROŞCA – “Op. cit.”, pg. 236
12
Ibidem
- 16 -
factori de distorsiune (bruiaj), determinată de legităţile generale ale senzorialităţii,
cu influenţă directă asupra modului de recepţionare, proprii fiecărei persoane.
a) Modul de organizare a informaţiilor la nivelul cortexului, care se
constituie în structuri şi configuraţii, permiţând martorului să perceapă întregul
înaintea părţilor sale componente. Rapiditatea cu care sunt sesizate elementele
componente ale întregului variază de la un individ la altul. Viteza clarificării
acestor elemente, apariţia detaliilor şi a nuanţelor variază la indivizi din cauza
diferenţei de viteză cu care apar detaliile percepute în cadrul întregului13.
b) Constanta percepţiei – fenomen care determină o anumită “corectare a
imaginii” percepute, clasic fiind procesul de aşezare în poziţia normală a unei
imagini care, pe retina noastră apare răsturnată, potrivit legii opticii geometrice14.
În acest caz, distorsionările sunt specifice percepţiei de persoane, obiecte sau
împrejurări familiare martorului. Astfel, imaginea care se formează în cortex redă
obiectele percepute în poziţie normală şi de o mărime invariabilă, într-o rază de
aproximativ 150 m. Datorită fenomenului constantei percepţiei, mediul
înconjurător apare pe plan senzorial mai stabil, deoarece în mod obişnuit
diferenţele de formă, mărime, culoare ale obiectelor familiare nu se mai
înregistrează în reala lor variaţie şi fluctuaţie. Este important să se stabilească dacă
martorul este obişnuit cu obiectele, locul sau persoana la care se referă depoziţia
sa, pentru ca, în funcţie de gradul de obişnuinţă se va manifesta la el şi fenomenul
de constanţă a percepţiei şi, în consecinţă, în mod involuntar martorul va
distorsiona realitatea, fie omiţând, fie adăugând informaţii15.
c) Fenomenul de iluzie poate duce la percepţii eronate, prin deformarea
subiectivă a realităţii. Dintre diversele iluzii, cele optico-geometrice sunt mai
frecvente în cuprinsul mărturiei. Prin fenomenul de iluzie, recepţia senzorială este
distorsionată prin deformarea subiectivă a unui conţinut perceptiv obiectiv.
Fenomenele care se încadrează în conceptul de iluzie sunt numeroase şi variate:

13
NICOLAE MITROFAN s. a. – “Op. cit.”, pg. 118
14
EMILIAN STANCU – “op. cit.”, pg. 58
15
NICOLAE MITROFAN s. a. – “Op. cit.”, pg. 118
- 17 -
iluzia optică a întâlnirii liniilor paralele, iluzia inegalităţii unor mărimi egale ca
urmare a contextului în care acestea se află, deformarea distanţelor şi a
proporţiilor obiectelor sau persoanelor etc16.
Literatura de specialitate, referindu-se la formarea iluziilor, avertizează
asupra
limitelor naturale ale capacităţilor umane senzoriale de a reflecta fidel realitatea
din jur, evenimentele ce se petrec, obiectele şi persoanele aflate la locul
evenimentului – obiect al mărturiei. Se impune necesitatea de a examina cu atenţie
şi spirit critic conţinutul mărturiilor, mai ales când acestea sunt decisive pentru
elucidarea cazului.
d) Fenomenul de expectanţă determină recepţionarea unor anumiţi stimuli de
către
o persoană, filtrând alţi stimuli mai puţini importanţi în viziunea ei. Expectanţa
este o stare de veghe a conştiinţei, orientată spre înregistrarea senzorial perceptivă
a unui anumit tip de informaţii posibile şi care, din această cauză, sunt aşteptate de
subiectul psihologic. Expectanţa este o stare de pregătire pentru a recepţiona
anumite stimulări şi a filtra altele17.
e) Efectul “halo” este fenomenul ce determină extinderea detaliului asupra
întregului. Acest efect poate genera distorsiuni ale percepţiei reale a evenimentului
– obiect al mărturiei, determinând considerarea întregului în funcţie şi numai pe
baza unui detaliu, în mod neadecvat, necritic.
În cadrul momentului de recepţie a informaţiilor, un rol important în
formarea mărturiei îl au senzaţiile şi percepţiile auditive, vizuale, cinetice,
temporale şi altele.
Recepţia auditivă este asigurată de organul auditiv al omului, capabil să
perceapă într-o infinitate de nuanţe, o multitudine de fenomene sonore ce însoţesc
în mod necesar sau întâmplător săvârşirea unor infracţiuni. În cadrul mărturiei
auditive, declaraţiile martorilor se pot întemeia pe senzaţiile auditive, cel mai mare
16
Ibidem
17
Ibidem
- 18 -
interes prezentându-l percepţia şi redarea cuvintelor. Martorului i se cere
reproducerea fidelă a cuvintelor, expresiilor şi nu reproducerea unor întregi
conversaţii în mod exact, important fiind sensul convorbirii18. Conţinutul de idei
este exprimat într-o formă comprimată. La conducerea audierii şi la aprecierea
declaraţiilor martorilor va trebui să se ţină seama de posibilităţile reale ale celui ce
percepe declaraţia de a înţelege conţinutul unei convorbiri, determinate de gradul
de complexitate al convorbirii (limba străină, discuţii pe o temă de specialitate), de
gradul de cultură, de nivelul intelectual, de formaţia profesională19.
În raport cu natura extrem de variată a împrejurărilor în care se săvârşesc
infracţiunile, cu natura sunetelor şi zgomotelor ce le pot însoţi, poate prezenta
interes determinarea, pe baza recepţiei auditive, a raportului de distanţă dintre
sursa sonoră şi organul receptor, determinarea direcţiei din care se propagă
semnalul sonor şi determinarea naturii fenomenului acustic pe baza stabilirii
obiectului de la care a putut emana unda sonoră20.
Recepţia vizuală este sursa pentru mărturia tip, deoarece în aproape fiecare
pricină penală se resimte necesitatea reconstituirii cât mai fidele a consideraţiei
locului infracţiunii, a localizării spaţiale a unor obiecte, a precizării unor raporturi
spaţiale între obiecte (distanţă, mărime, formă etc.), dintre obiecte şi persoane a
căror prezenţă la locul săvârşirii infracţiunii este legată de săvârşirea acesteia.
Alteori se impune necesitatea precizării însuşirilor cromatice ale unor obiecte sau
ale persoanelor. Percepţia însuşirilor spaţiale ale obiectelor este dependentă de
însuşirile cromatice ale acestora. Coeficientul de fidelitate al mărturiei ce poartă
asupra culorilor şi asupra însuşirilor spaţiale ale obiectelor este în funcţie de
condiţiile de iluminare ale locului unde are loc percepţia, de condiţiile atmosferice
existente, de contextul în care sunt percepute obiectele, de dimensiunile obiectelor
aflate în vecinătate, de textura cromatică. Vârsta martorilor are o mare importanţă
în acest caz, la fel ca şi profesia acestora. Când aprecierile martorilor sunt

18
AUREL CIOPRAGA – “Op. cit.”, pg. 120-121
19
AL. ROŞCA – “Op. cit.”, pg. 262
20
PAUL POPESCU NEVEANU – “Sensibilitatea”, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1970, pg. 174
- 19 -
susceptibile de neexactitate organele judiciare pot verifica aptitudinea martorilor
prin experimente adecvate21.
Percepţia mişcării interesează când este necesară precizarea vitezei mişcării
unor obiecte, părţi ale corpului ce ar putea contribui la cunoaşterea mecanismului
producerii infracţiunii, a cauzelor acesteia sau la înţelegerea modului de
materializare a activităţii ce caracterizează latura obiectivă. Într-o mărturie, cel
mai mare interes îl prezintă aprecierea vitezei. Factorii de care este condiţionată
percepţia vitezei, în general sunt reprezentaţi de viteza obiectivă a mişcării,
precum şi de distanţa dintre vehicul şi martor22. Inexistenţa unor criterii sigure,
lipsa de experienţă a martorului atribuie acestor aprecieri o valoare relativă,
deoarece martorul comun evaluează în termeni generali viteza. Se manifestă
tendinţa de a subestima vitezele reduse şi de a supraestima vitezele mari. Este
important să se facă distincţie între aprecierile făcute de pieton şi aprecierile făcute
de persoanele aflate în mijloace de transport în mişcare.
Percepţia timpului este necesară pentru localizarea în timp a activităţilor,
acţiunilor, împrejurărilor ce gravitează în jurul martorilor sau a făptuitorilor.
Astfel, se localizează în timp fapta săvârşită, precum şi alte activităţi legate de
infracţiune sau înfăptuitor, durata în timp a infracţiunii, succesiunea împrejurărilor
importante23. Principala cauză obiectivă a neputinţei martorului de a localiza în
timp infracţiunea precum şi alte activităţi este intervalul mare de timp dintre
momentul receptiv şi cel al reproducerii. Alte cauze pot fi: lipsa de semnificaţie
pentru martor a unor anumite împrejurări, lipsa de atenţie, tipul perceptiv şi de
memorare căruia îi aparţine martorul etc. Ajutorul pe care organul judiciar îl poate
acorda martorului la localizarea temporală a unor fapte este uneori decisiv. De
aceea, se impune cunoaşterea personalităţii martorului, a preocupărilor şi a
aptitudinilor sale etc. Experimental s-a evidenţiat tendinţa cvasigenerală de
supraevaluare a duratelor scurte de timp şi de subevaluare a duratelor lungi.
21
TIBERIU BOGDAN – “Curs introductiv de psihologie judiciară”, Tipografia învăţământului, Bucureşti, 1957,
pg. 408
22
AL. ROŞCA – “Op. cit.”, pg. 209
23
AUREL CIOPRAGA – “Op. cit.”, pg. 128
- 20 -
Martorii pot face aprecieri corecte prin folosirea instrumentelor de măsurare a
timpului, prin notarea duratei fenomenului, deliberat sau întâmplător24.

Prelucrarea (decodarea) informaţiilor


Aceasta este a doua etapă importantă a formării declaraţiilor martorilor,
etapă ce este legată de procesul receptiv. În unele lucrări de specialitate această
etapă este tratată în cadrul primei etape a formării declaraţiilor25. Dintre factorii
meniţi să influenţeze direct calitatea prelucrării, cei mai importanţi sunt:
experienţa de viaţă a martorului, gradul său de cultură, profesiunea, capacitatea de
apreciere a spaţiului şi timpului sau a vitezei. Magistratul trebuie să se raporteze
la modul în care persoana ascultată percepe însuşirile spaţiale ale obiectului,
timpul, durata de desfăşurare a unui eveniment. În cadrul decodării informaţiilor,
aprecierea saţiului şi a dimensiunilor, percepţia timpului şi a vitezei sunt foarte
importante.
Aprecierea spaţiului, a dimensiunilor obiectelor este un proces relativ ce trebuie
verificat datorită tendinţelor dimensiunilor de a fi supraestimate sau subestimate.
Percepţia timpului, a duratei de desfăşurare a unui eveniment este relativă.
Se impune localizarea în timp a unui fapt produs, de regulă cât mai repede.
Aprecierea unei acţiuni depinde mult de timpul subiectiv diferit de cel real,
tendinţele de comprimare fiind întâlnite în stările afective pozitive.
Aprecierea vitezei este un proces complex ce implica percepţii temporale sau
spaţiale, legate de drumul parcurs într-un anumit timp, de obiectele pe lângă care
se trece, ca şi distanţa de la care se face recepţia. Aprecierea vitezei depinde direct
de gradul de specializare al martorului26.
Acest proces ce implică aprecierea timpului, spaţiului şi vitezei apare ca
rezultat al colaborării dintre organele de simţ, gândire şi memorie, explicându-se
astfel influenţa proceselor asociative asupra recepţiei şi prelucrării informaţiei27.
24
Al. ROŞCA – “Op. cit. “, pg. 131
25
EMILIAN STANCU – “Op. cit.”, pg. 61
26
AUREL CIOPRAGA – “Op. cit.”, pg. 130
27
EMILIAN STANCU – “Op. cit.”, pg. 63
- 21 -
Decodarea informaţiei nu constituie punctul final al prelucrării acestora.
Trebuie să se ţină cont de conţinutul conotativ al cuvintelor folosite de martor, de
valorizarea acestora pentru înţelegerea nuanţelor exprimate. Este importantă
semnificaţia individuală a altor cuvinte, calitatea afectogenă dobândită, deoarece
se pot introduce uşor elemente distorsionate. Descoperirea unor asemenea
semnificaţii trebuie făcută cu abilitate şi tact. Doar în procesul de decodare se
conştientizează deplin calităţile spaţio-temporale şi se estimează valoarea
lucrurilor, fiinţelor etc. În acest moment apar însă şi distorsiuni involuntare
deoarece reflectarea timpului, a spaţiului şi a vitezei se efectuează prin
interacţiunea mai multor organe de simţ, ceea ce potenţează sensibil relativitatea
lor28.

Stocarea informaţiilor
Constituirea mărturiei este strâns legată de calitatea proceselor amnezice,
desfăşurate în trei etape succesive, respectiv achiziţia, reţinerea (conservarea) şi
reactivarea.
Stocarea informaţiilor prelucrate se efectuează prin procesele de întipărire şi
păstrare a elementelor de informaţie referitoare la conţinutul acţiunii la care a
participat martorul. Întipărirea (engramarea) nu este o acţiune mecanică, exercitată
asupra masei cerebrale, ci trebuie înţeleasă ca formarea unor urme funcţionale
(aparent datorate schimbărilor calitative ce se produc în acizii nucleici)29.
Faptele întipărite anterior – arată A. Chircev (1975) – nu rămân
neschimbate pe măsura acumulării unor date noi, ci suferă însemnate modificări.
Cele două categorii de date (vechi şi noi) se organizează în cadrul memoriei în
unităţi logice cu o structură mai complexă decât aceea a grupelor componente.
Aceste unităţi se supun unor reorganizări şi grupări atunci când subiectul

28
NICOLAE MITROFAN s. a. – “Op. cit.”, pg. 122-123
29
Ibidem, pg. 123
- 22 -
asimilează noi informaţii. Fenomenul reminiscenţei (restabilirea în memorie a
faptelor uitate) este dovada concludentă a caracterului dinamic al păstrării30.
Pe plan juridic, problema memoriei are o componentă calitativă diferită,
întrucât interesează nu atât cantitatea de date memorate şi redate de către martor,
ci corectitudinea, fidelitatea acestora, certitudinea subiectivă a informaţiilor
stocate, având o importanţă particulară în mărturie31.
Stocarea memorială nu reprezintă o simplă înregistrare mecanică, o
fotografie fidelă a celor percepute de o persoană, ci este un proces dinamic, activ,
de prelucrare ţi de sistematizare a datelor receptate, în funcţie de personalitatea
fiecărui individ, de interesul manifestat faţă de o anumită problemă.
La ascultarea martorului, organul judiciar trebuie să ţină seama de factorii
ce condiţionează procesul memorizării32.
1) Durata stocării memoriale. Rapiditatea fixării şi timpul de conservare a
informaţiilor percepute sunt în funcţie de durata memoriei (scurtă, medie, lungă) şi
de cauza uitării. Astfel, sunt martori cu o percepţie rapidă, dar în memoria cărora
datele recepţionate se păstrează un timp scurt. Memoria acestora poate fi corectă şi
fidelă numai dacă ascultarea are loc într-un interval cât mai apropiat de momentul
percepţiei. Alţi martori prezintă o fixare mai lentă, însă stocarea este de mai lungă
durată. Declaraţiile acestora pot fi corecte numai în măsura în care evenimentul
perceput nu a fost prea complex şi nu a avut o desfăşurare rapidă, altfel recepţia
lor devenind incompletă33.
Interesul diferenţierii acestor procese psihice e justificat de faptul că, de
obicei, martorul nu e ascultat imediat după producerea faptelor, ci după un interval
de timp, când există posibilitatea pierderii din memorie a unor date semnificative.
2) Tipul de memorie al martorului. În funcţie de acest criteriu, există
martori cu memorie auditivă, vizuală sau afectivă etc. Memoria poate fi mecanică
30
Ibidem
31
MARIE BORST – “Fidelite et education du temoignage in “Archives de psychologie” ”, vol. III, Geneve, 1904,
pg.
234 in EMILIAN STANCU, “Op. cit.”, pg. 63
32
EMILIAN STANCU, “Op. cit.”, pg. 63
33
AUREL CIOPRAGA – “Op. cit.”, pg. 136
- 23 -
sau logică, după cum a fost sau nu înţeles materialul informativ receptat. Memoria
poate fi voluntară sau involuntară, potrivit atitudinii şi interesului manifestat de
martor în reţinerea aspectelor percepute. În mărturie intervine cel mai adesea
memoria involuntară.
3) Uitarea. Uitarea este un fenomen natural care determină denaturarea
treptată a informaţiei percepute de un martor în legătură cu o anumită împrejurare
sau persoană. Procesele inhibitive de la nivelul scoarţei cerebrale, specifice uitării,
sunt determinate atât de timp cât şi de unii factori de natură afectivă, cum ar fi
interesul pentru memorare, impresia produsă de eveniment, temperamentul
martorului sau vârsta acestuia. Uitarea nu poate fi totală nici la un martor cu
memorie slabă34.
Psihologia mărturiei trebuie să înfăţişeze toate răspunsurile corecte şi false
şi să determine justeţea depoziţiilor în raport cu calitatea lucrurilor relatate şi cu
diferite împrejurări individuale35.

Reactivarea memorială
Reactivarea conţinuturilor (informaţiilor) recepţionate, decodate şi stocate anterior
se referă fie la recunoaşterea obiectelor, persoanelor sau a situaţiilor receptate mai
demult de către subiect, fie la reproducerea (descrierea, relatarea) verbală a lor.
Reproducerea constituie forma prin care martorul comunică organelor
judiciare faptele percepute cu ocazia ascultării. În cazul mărturiei, reproducerea
poate îmbrăca forma verbală sau scrisă. Calitatea conţinutului datelor reproduse
depinde de calitatea percepţiei faptelor sau împrejurărilor, de condiţiile obiective
şi subiective ce au putut influenţa procesul perceptiv, de fixarea datelor în
memoria martorului. Este importantă pentru fidelitatea unei mărturii reducerea
emotivităţii fireşti a martorului. Pentru aceasta, potrivit regulilor tactice de

34
EMILIAN STANCU – “Op. cit.”, pg. 64
35
MARIE BORST – “Op. cit.” in TIBERIU BOGDAN “Op. cit.”, pg. 167
- 24 -
ascultare este necesară crearea unei atmosfere cât mai destinse, evitându-se
atitudinile sau condiţiile stresante de natură să-l inhibe pe martor36.
Recunoaşterea este frecvent întâlnită în practica organelor judiciare, în ipoteza
recunoaşterii de persoane sau de obiecte. Acest proces psihic se desfăşoară mai
uşor, fiind mai simplu de realizat, întrucât nu solicită un efort de memorare
deosebit. Reactivarea se face prin compararea a ceea ce a fost perceput anterior cu
ceva care este perceput în momentul audierii. Fidelitatea recunoaşterii poate fi
influenţată de factori obiectivi şi subiectivi ca în cazul reproducerii, în depoziţie
apărând informaţii asemănătoare celor reale, eronate sau denaturate37. Intervenţia
şi eventuala sugestie din partea celui care conduce ancheta pot contribui la
producerea unor erori regretabile. Relatarea spontană este cel mai bun procedeu
de a afla tot conţinutul memorial al martorului. Relatările martorului pot conţine
denaturări prin adiţie, prin omisiune, prin substituire sau prin transformare.
Declaraţia martorului, chiar aceea dată în condiţii care ne îndreptăţesc să o
considerăm veridică, adesea se dovedeşte neveridică. Declaraţia cea mai demnă de
crezut dată cu dorinţa sinceră de a spune numai adevărul se bazează numai pe
posibilităţile memoriei prin care se reţine ceea ce la timpul respectiv i-a atras
atenţia martorului. Atenţia este un instrument destul de imperfect pentru percepţie,
iar memoria însăşi denaturează, cu timpul, imaginile imprimate şi le lasă uneori să
devină palide. Acest gen de “urcare şi scădere” a memoriei împinge la o suplinire
inconştientă a lacunelor care s-au format puţin câte puţin, în retransmiterea celor
văzute şi auzite strecurându-se născocirea şi autoînşelarea38.
Comunicarea, transmiterea informaţiilor, este direct condiţionată de
capacitatea de verbalizare a martorului, de posibilităţile sale de transmitere fidelă a
imaginilor memorate în limbaj vorbit sau scris.
Mărturia este o probă excepţional de utilă dacă cel ce o administrează îi
cunoaşte bine limitele.

36
EMILIAN STANCU – “Op. cit.”, pg. 65
37
EMILIAN STANCU – “Op. cit.”, pg. 66
38
A.F.KONI – “Psihologia şi depoziţiile martorilor”, 1955 in TIBERIU BOGDAN – “Op. cit.”, pg. 172-173
- 25 -

CAPITOLUL III
PARTICULARITĂŢI PSIHOLOGICE ALE MINORULUI

Psihologia copilului studiază creşterea mintală, dezvoltarea conduitelor (a


comportamentului) inclusiv conştiinţa până la faza de trecere pe care o constituie
adolescenţa şi care marchează inserţia individului în societatea adultă. Creşterea
mintală este inseparabilă de creşterea fizică, în special de maturizarea sistemului
nervos şi a sistemelor endocrine, continuând până la vârsta de 16 ani25.
După naştere, influenţele mediului capătă o importanţă mare, atât din punct
de vedere organic cât şi mintal. Psihologia copilului minor studiază factorii de
maturizare biologică şi factorii ce depind de exerciţiu, de experienţa câştigată, de
viaţa socială în general.
Perioada de dezvoltare umană a minorului a fost caracterizată de psihologul
de pregătire freudiană Erick H. Erikson26 prin împărţirea ei în cinci cicluri ale
vieţii şi anume:
- stadiul I – primul an de viaţă;
- stadiul II – de la 1 la 3 ani – în care se dezvoltă caracteristici
legate de autonomia şi emanciparea copilului de tutelă;
25
JEAN PIAGET, BARBEL INHELDER – “Psihologia copilului”, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti,
1966, pg.
3
26
aqud URSULA ŞCHIOPU, EMIL VERZA – “Psihologia vârstelor”, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti,
1981,
pg. 27
- 26 -
- stadiul III – între 4 şi 5 ani – este stadiul dominat de constituirea
iniţiativei motorie şi intelectuală ce se instrumentează prin abordare de
acţiuni ca jocul şi comunicarea prin vocabular. În acest stadiu se
formează sentimentul de vinovăţie ce se stabilizează în structura
personalităţii;
- stadiul IV – între 6 şi 11 ani – se consumă în jurul perechii
complementare de trăsături psihopotenţiale, sârguinţa şi inferioritatea.
Şcoala absoarbe cea mai mare parte a disponibilităţilor copilului,
impunând reguli şi tendinţe spre sârguinţă, dar şi trăirea inferiorităţii în
cazul în care copilul nu poate răspunde cerinţelor impuse. Inferioritatea
se manifestă ca reacţie de eşec;
- stadiul V – între 12 şi 18 ani – este dominat de conştientizarea
identităţii eului. Dacă identitatea eului se trăieşte amplu, se întăresc la
adolescent încrederea, autonomia şi iniţiativa. Confuzia de roluri sau
identificarea cu roluri negative este frecventă la copiii delicvenţi şi
implică întărirea neîncrederii, îndoielii, ruşinii şi inferiorităţii. Eşecul de
roluri nu este recuperat în etapele următoare ale vieţii.
Psihologul Donald Super, în lucrarea “Ocupational psychology” descrie
două
stadii ale vieţii pentru minor, acestea fiind:
- copilăria – dominată de procesul creşterii (1-15 ani), când se realizează
integrarea socială prin instruire (socializarea cunoştinţelor) şi prin constituirea de
interese vocaţionale;
- adolescenţa – ce se caracterizează printr-o evidentă maturizare biologică
(15-20 ani) şi prin creşterea capacităţii de adaptare profesională şi a identificării de
sine27.
În copilărie se formează toate conduitele importante adaptative, se pun
bazele personalităţii, se constituie structurile mai importante energetice,
27
confer. AL. ROŞCA, A. CHÎRCEV – “Psihologia copilului”, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1970,
pg. 142
- 27 -
intelectuale, creative, inclusiv sociabilitatea, o serie de aptitudini, caracteristicile
comportamentelor de bază, reacţiile afective, voliţionale, multilateralitatea
aspiraţiilor etc. În copilărie are loc procesul alfabetizării, proces ce începe înainte
de intrarea copilului în şcoală şi prin care se definitivează adaptarea copilului la
condiţiile nivelului social de cultură. Posibilităţile de a scrie şi de a citi devin
active şi servesc trebuinţelor şi intereselor psihice intelectuale, întreţinând un nivel
de cultură.
Perioada adolescenţei este legată de problemele intime ale integrării şcolare
şi sociale ale copiilor şi de aspectele complexe ale personalităţii acestora.
Sensibilitatea psihică a minorului puber şi adolescent aflat în plin proces de
dezvoltare a eului şi a conştiinţei de sine şi într-un salt de mentalitate şi
responsabilitate determină o fragilitate faţă de orice fel de influenţe.
Particularităţile de personalitate se accentuează, dilatându-se impetuos.
Legătura psihologiei judiciare cu ştiinţa dreptului este reclamată de
necesitatea de a oferi dreptului un instrumentar al interpretării corecte a conduitei
umane. Astfel, dreptul îi limitează psihologiei judiciare aria de extensie strict la
conduita umană analizată din perspectiva normelor juridice referitoare la martor.
Cunoscând psihologie judiciară, criminaliştii vor putea trage concluzii juste cu
privire la intenţiile, motivaţiile şi acţiunile martorilor. Pentru vasta şi complexa
activitate de ascultare a martorilor este necesar să se cunoască întregul registru al
potenţialului psihologic al individului uman în fiecare stadiu de viaţă28.
- Perioada de la 1 la 3 ani nu prezintă interes în cazul anchetei
penale;
- Perioada preşcolară de la 3 la 6 ani se caracterizează prin
integrarea minorului în viaţa socială, prin dezvoltarea personalităţii acestuia, a
capacităţilor sale de cunoaştere. Tipul fundamental de activitate este jocul. În
această perioadă se diferenţiază conduitele faţă de persoane de diferite vârste şi

28
NICOLAE MITROFAN, VOICU ZDRENGHEA, TUDOREL BUTOI – “Psihologie judiciară”, Casa de editură
şi
presă “Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1992, pg. 11
- 28 -
ocupaţii, aflate în ambianţa cultural-socială a copilului, se continuă dezvoltarea
diferenţierilor fine în antrenarea funcţională a structurilor scoarţei cerebrale.
Datorită dezvoltării imaginaţiei, copilul descoperă faptul că, imaginar, poate să
creeze, să schimbe, să îmbogăţească realitatea. Se intensifică dezvoltarea
limbajului, a conştiinţei de sine, iar câmpul atenţiei este dominat de o înţelegere
mai profundă a situaţiilor. Simbolistica infantilă este impregnată de decalajul între
dezvoltarea afectivităţii faţă de cea intelectuală29. Percepţia devine observaţie
perceptivă şi serveşte învăţării. Curiozitatea capătă un statut similar jocului,
memoria fiind mai activă în timpul jocului. Copilul uită repede însă, deoarece
fixarea este fluctuantă şi adeseori superficială. Concentrarea creşte de la 5-7
minute la 20-25 minute şi chiar 40-45 minute. Gândirea intuitivă operează cu
coordonate relative. Creşte aria situaţiilor în care constantele perceptive acţionează
relativ corect, copilul evaluează cu multă corectitudine obiectele de la distanţă ca
fiind mici sau mari, late sau înguste. Dezvoltarea vorbirii se realizează în direcţia
alcătuirii contextului, propoziţiile devenind mai lungi şi mai complexe. Tot în
această perioadă se dezvoltă minciuna intenţionată, dar care nu prezintă gravitate.
Unele din însuşirile dobândite în această perioadă devin stabile, iar altele
influenţează cu structuri specifice conduitele în etapele următoare.
- Perioada şcolară de la 6 la 10-11 ani30 - este caracterizată ca fiind un
“sfârşit al copilăriei”, ce prezintă caracteristici importante şi progrese în
dezvoltarea psihică. Învăţarea devine tipul fundamental de activitate, activitatea
şcolară solicitând intens activitatea intelectuală, iar rolul atenţiei se
conştientizează. Şcoala dezvăluie copilului viaţa socială cu mecanismele ei.
Asimilarea cunoştinţelor noi continuă şi creşte şi interesul faţă de cărţi. Orientarea
gândirii spre concretul complex detaşat de percepţia imediată se însoţeşte de
operaţii logice. În vorbirea copilului începe să fie frecvent folosit superlativul în
descrierea de situaţii, întâmplări şi obiecte. Copilul devine sensibil la informaţiile

29
M. RAMBERT – “La vie affective et morale de l’enfant” in ROSE VINCENT – “Cunoaşterea copilului”, Editura
didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1972, pg. 103
30
URSULA ŞCHIOPU s. a. – “Op. cit.”, pg. 140-142
- 29 -
sociale şi la opinia celor din jur. Volumul de lecturi este în creştere, fapt ce
contribuie la dezvoltarea imaginaţiei. Spiritul critic se dezvoltă la fel ca şi spiritul
de evaluare. Antrenate şi exercitate, capacităţile senzoriale perceptive şi
interpretative devin mai acute şi eficiente. Dezvoltarea cunoştinţelor şi a
sistemului conceptual creează o anumită corelaţie între real – posibil şi imposibil
în procesul cunoaşterii. În gândire încep să se manifeste independenţă şi supleţe şi
devine mai evident spiritul critic întemeiat logic. În această perioadă se constituie
bazele personalităţii, constanţa de sine şi se creează o largă deschidere spre viaţa
socială.
- Perioada pubertăţii de la 10 la 14 ani31 - se caracterizează prin
trecerea spre maturizare şi integrare în societatea adultă, prin imensa dezvoltare a
personalităţii. Tipul fundamental de activitate pentru această perioadă devine
învăţarea şi instruirea teoretică şi practică, suplimentată cu interese şi aptitudini,
devenind în mare măsură învăţare socială diferenţiată şi autoînvăţare.
Independenţa şi autonomia se cuceresc pas cu pas. Tânărul îşi descoperă
aptitudini, abilităţi, forţa fizică şi spirituală, începe să-şi construiască intens lumea
interioară a aspiraţiilor, intereselor şi idealurilor. Uneori, tânărul este considerat
copil, alteori, i se atribuie ieşirea din copilărie, ceea ce creează reacţii diferenţiate,
după împrejurări. Individualizarea se manifestă pe planurile intelectuale şi de
relaţionare. Tânărul se integrează în generaţia sa prin exprimarea identităţii proprii
şi faţă de adulţi. Astfel, se dezvoltă atitudini, concepţia despre lume şi viaţă, au loc
manifestări de creativitate şi implicit structuri motivaţionale puternic energizate şi
se conturează idealurile ca structuri psihice valorice prospective şi de tensiune ale
personalităţii. Se menţin trăsăturile operaţiilor concrete şi se generalizează cele
propoziţionale. Gândirea devine mobilă, fiind capabilă să realizeze cu egală
uşurinţă raţionamente directe şi inverse, de la cauză spre efect şi invers, de la
condiţii spre consecinţă. Se dezvoltă gândirea abstractă, demersul analitico-sintetic
şi se multiplică punctele de vedere. Tânărul stăpâneşte instrumente deductive, are

31
Ibidem, pg. 170-173
- 30 -
mobilitate în gândire şi este capabil să inventarieze alternativele, ansamblu de
posibilităţi, pornind de la condiţiile date. Efectele învăţării fiind rapide, se
deschide calea instruirii. Se trece de la memorarea textuală la cea inteligibilă, cu
reproducere de cuvinte proprii, intervine gruparea materialului, schematizarea şi
condensarea lui. Este evidentă aspiraţia la autonomie, emancipare, originalitate şi
non-conformism. Adolescenţa avansată este marcată de definirea personalităţii
tânărului, proces favorizat de integrarea lui socială, de asumarea de roluri de
răspundere, în care tânărul participă ca agent al transformării sociale şi al propriei
dezvoltări psihice32.
- Perioada adolescenţei de la 14 la 18 ani33 - este dominată de
adaptarea la starea adultă, de procesul de câştigare a identităţii, de
intelectualizarea pregnantă a conduitei. Fiecare structură mentală nouă, integrând
structurile precedente, reuşeşte în acelaşi timp să elibereze în parte individul de
trecutul său şi să inaugureze activităţi noi. Apar identificările cu adulţii luaţi drept
model. Important în această perioadă este rolul autonomiei concrete şi mai ales
rolul construcţiilor cognitive ce permit anticiparea viitorului. Autonomia morală
ce apare pe plan interindividual dobândeşte odată cu gândirea formală o
dimensiune în plus. Este o fază de intensă trăire şi dezvoltare psihică, încărcată de
conflicte interioare. Tânărul manifestă impulsivitate, unele extravaganţe, nelinişte,
dificultăţi de concentrare, oboseală la efort. Individualizarea se intensifică pe
planurile intelectuale şi de relaţionare. Părerile personale încep să fie argumentate
şi capătă o validare de generaţie. Începe să crească interesul pentru probleme
abstracte şi de sinteză, dar şi pentru participarea la roluri sociale deosebite. Apare
dorinţa de afirmare personală, ca expresie a socializării. Se dezvoltă gândirea
abstractă, prin îmbogăţirea şi lărgirea încorporării de conduite adulte34.
Adolescentul este interesat de responsabilităţi în care să existe dificultăţi de
depăşit spre a-şi măsura forţele. Individualizarea şi conştiinţa de sine devin mai

32
JEAN PIAGET s. a. – “Op. cit.”, pg. 125-126
33
AL. ROŞCA s. a. – “Op. cit.”, pg. 150
34
URSULA ŞCHIOPU s. a. – “Op. cit.”, pg. 94
- 31 -
dinamice şi capătă dimensiuni de “demnitate” şi de “onoare”. Este intensă
socializarea aspiraţiilor, aspectele vocaţionale, profesionalizarea ce se conturează
treptat, cuprinzând în esenţă şi elemente importante ale concepţiei despre lume şi
viaţă. Gustul informaţiei continuă diversificându-se şi orientându-se mai mult spre
domeniul profesional şi cel social. Din punct de vedere intelectual în această
perioadă se atinge maturitatea individului.
Dezvoltarea psihică a minorului este rezultatul interacţiunii factorilor
externi (mediul şi educaţia) şi factorilor interni (ereditatea şi trăsăturile
psihosociale ale personalităţii)35. Factorii externi şi interni se află într-o strânsă
interdependenţă, ponderea lor cunoscând o mobilitate continuă de la un individ la
altul, de la un stadiu de viaţă la altul şi de la o componentă a dezvoltării la alta.
Invarianţa este interacţiunea dintre ei, în fiecare caz şi moment manifestându-se
diferit, dar concret. Ereditatea cuprinde un complex de dispoziţii virtuale sau
scheme funcţionale care se transmit de la antecesori la succesori prin intermediul
mecanismelor genetice. Patrimoniul ereditar al fiecărui individ rezultă din
combinarea unităţilor genetice materne şi paterne. Majoritatea autorilor sunt de
părere că zestrea ereditară la om se manifestă pe două planuri principale, unul în
determinarea unor trăsături generale ale speciei (structura anatomofiziologică a
organismului), şi celălalt în determinarea unor particularităţi individuale. Nu se
poate vorbi de o ereditate psihic pură, deoarece fenomenele psihice se formează
de-a lungul vieţii şi activităţii individului. Toate fenomenele psihice, începând cu
cele simple sau elementare şi încheind cu cele complexe sau superioare, sunt
rezultatul interferenţei factorilor ereditari cu influenţele de mediu. Există un
“mecanism constructiv intern”36, care în timpul vieţii, prin maturizare, mijloceşte
acţiunea factorilor interni şi direcţionează dezvoltarea individuală, asigurându-se
un echilibru între individ şi mediul fizic şi social.
Mediul şi individul constituie două entităţi corelative cu funcţii
complementare, fiecare oferind posibilităţi nelimitate pentru acţiunea celeilalte.
35
Ibidem, pg. 98
36
JEAN IAGET s. a. – “Op. cit.”, pg. 130
- 32 -
Mediul fizic reprezintă totalitatea condiţiilor bioclimatice în care trăieşte fiecare
individ. Acţiunea acestuia se îndreaptă în direcţia adoptării unui regim de viaţă, în
corelaţie cu mediul social ce reprezintă situaţia educaţională, cu referiri la
structura naţională, organizarea politică, cultura materială şi spirituală, conştiinţa
socială, toate acestea punându-şi amprenta asupra dezvoltării psihice.
În cadrul mecanismului de dezvoltare, educaţia deţine rolul cel mai
important, determinând specificul activităţii minorului, ce se manifestă direct şi
indirect prin intermediul celorlalţi factori37. Dezvoltarea este efectul şi premisa
educaţiei. Faptul că educaţia generează noi forme de activitate cu cerinţe tot mai
complexe, ce presupun amplificarea continuă a eforturilor copilului, îl obligă pe
acesta la o restructurare perpetuă a proceselor şi însuşirilor psihice, impulsionând
şi consolidând procesul dezvoltării. Nici unul din factori nu dispune de posibilităţi
nelimitate, rolul fiecăruia fiind dependent de ceilalţi. Predispoziţiile ereditare
incumbă şi o latură conservatoare care impune anumite limite ce nu pot fi
depăşite, orice exagerare sau forţare din partea educaţiei putând avea consecinţe
negative pentru dezvoltarea personalităţii umane. Relaţia dintre educaţie şi
dezvoltare cunoaşte oscilaţii în funcţie de stadiul de evoluţie a copilului şi în
funcţie de etapa istorică şi de condiţiile sociale pe fondul cărora se desfăşoară
acţiunea educaţională38.
Cunoaşterea martorului minor sub aspectele personalităţii, a
temperamentului său, pe grupe de vârstă, ţinându-se cont şi de mediul social în
care s-a format, de educaţia primită, este importantă pentru credibilitatea personală
a acestuia.
Fiind însuşiri esenţiale şi durabile, trăsăturile caracteriale ale personalităţii
determină un mod constant de manifestare. De aceea, se impune cunoaşterea
tuturor particularităţilor specifice vârstei, a trăsăturilor de caracter ale martorilor,

37
MIHAI GOLU, A. DICU – “Introducere în psihologie”, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1972, pg. 52
38
ALFRED BINET – “La description d’un object”, Annee psychologique, Paris, 1897, pg. 296-300 in AUREL
CIOPRAGA – “Evaluarea probei testimoniale în procesul penal”, Editura Junimea, Iaşi, 1979, pg. 188
- 33 -
pentru a se prevedea cu multă probabilitate modul de manifestare a minorului în
diferite împrejurări impuse de organele judiciare39.
Reputaţia, consideraţia de care se bucură martorul în mediul social căruia
aparţine, atitudinile, convingerile, aspiraţiile, idealurile, educaţia, ca aspecte de
conţinut ale caracterului uman, de natură a configura caracterul său moral,
constituie elemente de apreciere a credibilităţii personale a martorului.
Indiciul psihologic ce derivă din moralitatea martorului minor este
insuficient pentru a aprecia poziţia de imparţialitate sau de parţialitate a
martorului, dar o pluralitate concordantă de astfel de indicii dobândeşte într-o
anumită măsură o valoare sporită. Personalitatea celui de la care emană mărturia,
considerată în ansamblul atributelor sale, constituie un criteriu de apreciere a
valorii acesteia. Acestui element trebuie însă să i se asocieze şi altele, în primul
rând poziţia subiectivă a minorului în pricina în care depune mărturie40.
Un alt element valoros de credibilitate al martorului îl furnizează
cunoaşterea trecutului său, a educaţiei primite, a mediului al cărui produs este,
deoarece toate aceste elemente îi determină minorului concepţia despre lume şi
viaţă şi modul de a gândi. Mărturia va purta întotdeauna amprenta unui anumit
mediu social, a deprinderilor, a educaţiei primite de către minori.
În cadrul mărturiei, un element de credibilitate al martorului îl constituie
apartenenţa sa la unul din tipurile psihologice căruia îi aparţine. În literatura
psihologică există încercări de a aşeza martorii într-o categorie sau alta, în funcţie
de trăsăturile temperamentale dominante, deoarece acestea îşi pun amprenta
asupra percepţiei, memorării şi reproducerii faptelor în cadrul mărturiei, fidelitatea
acesteia fiind dependentă de ele41. Multitudinea şi relativitatea criteriilor aşezate la
baza acestor distincţii a condus la pulverizarea martorilor în tot atâtea categorii,
situaţie care nu serveşte practicii judiciare. Examinarea martorilor în funcţie de

39
AUREL CIOPRAGA – “Op. cit.”, pg. 190
40
Ibidem
41
FRANCOIS GORPHE – “La critique du temoignage”, Paris, 1927, pg. 200 in AUREL CIOPRAGA – “Op. cit.”,
pg.
192
- 34 -
tipul psihologic căruia îi aparţine a condus la constatarea că gruparea lor în două
categorii – obiectivi şi subiectivi – acoperă întreaga diversitate psihologică,
oricare din tipurile descrise de diverşi autori înscriindu-se fie în tipul obiectiv, fie
în tipul subiectiv. Martorul minor ce aparţine tipului obiectiv e un martor precis,
un bun observator, ce înregistrează corect şi memorează fidel faptele. Martorul
minor ce aparţine tipului subiectiv percepe faptele pe un fond afectiv şi este expus
sugestiei42.

42
AUREL CIOPRAGA – “Op. cit.”, pg. 199
- 35 -
CAPITOLUL IV
Pregătirea ascultării martorilor şi psihologia magistratului

Apărută într-o epocă de plină evoluţie a procesului penal român, timp în


care, sub forma sintetică a unor adagii, s-au cristalizat o seamă de principii al căror
adevăr, în bună parte nici astăzi nu a fost dezminţit, instituţia mărturiei a
reprezentat o îndelungată perioadă de timp aproape singurul mijloc de probă.
Proba relativ simplă şi uşor de administrat, dar adeseori anevoios de a fi
apreciată, modalitate firească de informare a organelor judiciare a cărei valoare a
fost discutată, mărturia îşi păstrează şi astăzi nealterarea, utilitatea43.
Caracterul complex al probei testimoniale, importanţa sa în stabilirea
adevărului în procesul judiciar, impun o pregătire serioasă, minuţioasă, a acestei
activităţi procedurale, precum şi o desfăşurare a sa pe baza normelor procesual
penale şi regulilor tactice criminalistice, în scopul obţinerii unor declaraţii sincere,
complete, care să servească realmente aflării adevărului.
Pregătirea ascultării martorilor este o activitate absolut necesară, ce se cere
efectuată în toate împrejurările, indiferent de gradul de dificultate al cauzei. În linii
mari, pregătirea audierii presupune studierea datelor existente la dosar, stabilirea
persoanelor care trebuie ascultate, cunoaşterea personalităţii acestora, a naturii
relaţiilor pe care le pot avea cu subiecţii infracţiunii, stabilirea locului, a
momentului şi a modului de chemare, precum şi pregătirea acelor materiale ce pot
fi folosite de organul judiciar cu acest prilej44.
Dacă probei testimoniale în procesul penal îi revine un rol predominant,
aceasta se datorează naturii împrejurărilor ce urmează a fi dovedite, şi nu faptului
că ar fi proba ideală, elementul de informare cu valoare superioară celorlalte
probe. Dimpotrivă, mărturia constituie proba a cărei valoare a fost înconjurată fie
de o deplină încredere, invocându-se capacitatea martorului de bună credinţă de a
43
AUREL CIOPRAGA – “Evaluarea probei testimoniale în procesul penal”, Editura Junimea, Iaţi, 1979, pg. 7-8
44
EMILIAN STANCU – “Criminalistica”, vol. II, Editura Actami, Bucureşti, 1997, pg. 66-67
- 36 -
recepţiona şi reproduce fidel faptele, fie de o neîncredere totală sau parţială,
invocându-se imperfecţiunea organelor noastre senzoriale45.
Proba testimonială constituie un element fragil, nesigur de informare,
adeseori înşelător, periculos, cu o valoare aleatorie. Chiar depoziţia martorului de
bună credinţă, a martorului sincer, animat de dorinţa de a ajuta organele judiciare
poate fi inexactă, datorită unor multiple cauze obiective şi subiective de alterare46.
“O mărturie pe deplin fidelă constituie excepţia şi nu regula”, este ideea însuşită
de toţi cei ce au cercetat mărturia, idee sintetizată de William Stern47.
Problema mărturiei trebuie pusă astfel: “cunoscând limitele naturale ale mărturiei
în general, şi ale unui martor în special, trebuie găsite procedeele tactice cele mai
eficiente pentru a obţine de la martor tot ceea ce poate da şi procedeele analitico-
critice cu ajutorul cărora să se reuşească ca, dintr-un material aparent incoerent să
se extragă adevărul cu cât mai multă verosimilitate”48.
Reuşita ascultării martorilor impune o pregătire prealabilă minuţioasă,
menită a asigura cele mai propice condiţii de efectuare a acestei activităţi.
Pregătirea în vederea ascultării martorilor impune organului judiciar o
seamă de obligaţii, indispensabile fiind următoarele:
1) Studierea dosarului cauzei – are ca scop principal stabilirea faptelor şi
împrejurărilor ce pot fi clarificate pe baza declaraţiilor martorilor, precum şi
stabilirea cercului de persoane care cunosc, în parte sau în totalitate aceste fapte,
dintre care vor fi selecţionaţi martorii. Studiul materialelor cauzei presupune un
serios examen al întregului material probator existent, adică analiza fiecărei probe,
verificarea sursei din care provine, urmată de o sinteză a ansamblului probelor, a
tuturor împrejurărilor49.
În urma analizei şi sintezei probelor existente anterior ascultării martorilor,
a considerării faptelor şi împrejurărilor de fapt în ansamblul lor, organul judiciar

45
CAMIL SUCIU – “Criminalistica”, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1972, pg. 215
46
TIBERIU BOGDAN – “Probleme de psihologie judiciară”, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1973, pg. 170
47
confer AUREL CIOPRAGA – “Op. cit.”, pg. 11
48
TIBERIU BOGDAN – “Op. cit.”, pg. 179
49
EMILIAN STANCU – “Op. cit.”, pg. 67
- 37 -
va putea să stabilească care anume împrejurări sunt dovedite de materialul
probator existent, care anume împrejurări urmează a fi precizate, iar în raport de
situaţia de fapt, care dintre acestea ar putea fi precizate prin mijlocirea
declaraţiilor martorilor. În urma acestui examen, organul judiciar va putea
determina obiectul probaţiunii în pricina dată, adică sfera faptelor şi a
împrejurărilor de fapt ce urmează a fi dovedite. Când anumite aspecte ale cauzei
pot fi precizate prin declaraţii ale martorilor, rezultatul studiului materialelor
cauzei trebuie să îmbrace forma scrisă, organul judiciar trebuind să noteze toate
aspectele ce urmează a fi dovedite, deoarece acestea vor sta la baza elaborării
planului de ascultare a martorilor. Materializarea în formă scrisă a rezultatului
studierii datelor cauzei este justificată prin faptul că există posibilitatea ca organul
judiciar să confunde informaţiile actuale cu cele dobândite anterior, având în
vedere existenţa unor elemente de asemănare între diverse cauze ce trebuie
soluţionate50.
Studierea dosarului presupune o aprofundare a tuturor datelor, informaţiilor
existente în cauză, a altor materiale cu caracter probator, inclusiv o eventuală
documentare în vederea elucidării unor aspecte de ordin tehnic, care ies din cadrul
judiciar, dar care pot servi indirect elucidării unor împrejurări ale cauzei51.
2) Stabilirea martorilor de către organul judiciar – este o operaţie care
se face pe baza criteriilor procesuale şi criminalistice52.
Ascultarea martorilor presupune cunoaşterea, identificarea celor care au
perceput împrejurări legate de infracţiune sau de infractor. Identificarea martorilor
constituie atributul atât al organelor judiciare cât şi al părţilor, precizarea sferei
celor ce urmează a fi ascultaţi în această calitate constituind atributul exclusiv al
organelor judiciare.
În primul rând sunt identificate persoanele care au avut posibilitatea să
perceapă direct faptele şi împrejurările cauzei, precum şi acelea ce cunosc sau

50
AUREL CIOPRAGA – “Criminalistica. Tactica”, Universitatea “Al. I. Cuza”, Iaşi, 1986, pg. 143
51
EMILIAN STANCU – “Op. cit.”, pg. 67
52
Ibidem
- 38 -
deţin indirect date referitoare la fapte, din surse ori pe căi sigure, cât mai apropiate
de adevăr. Din rândul acestora vor fi selecţionate persoanele care, potrivit legii,
pot depune mărturie. Adaptând art. 80 Cod de procedură penală rezultă că minorul
care este rudă cu învinuitul sau inculpatul nu este obligat să depună mărturie53.
În cursul urmăririi penale, cei ce urmează a fi ascultaţi ca martori nu sunt
întotdeauna cunoscuţi în momentul începerii procesului. Dacă împrejurările
comiterii faptei conduc logic la concluzia că anumite aspecte legate de infracţiune
ar putea fi percepute de martori, iar identitatea acestora nu este cunoscută,
organele judiciare, paralele cu efectuarea altor activităţi, încep investigaţiile
menite a identifica pe cei ce ar putea contribui la rezolvarea cauzei penale. Astfel,
modul, timpul, locul săvârşirii infracţiunii furnizează indicii cu privire la
categoriile de persoane în rândul cărora s-ar putea afla martorii54. Persoanele ce
pot fi ascultate ca martori pot fi cunoscute organelor judiciare din mai multe surse
exterioare propriilor investigaţii – de indicaţiile cuprinse în actele de sesizare a
organelor judiciare şi de precizările făcute de părţi în proces.
Singura condiţie cerută ca o persoană să fie ascultată ca martor o constituie
cunoaşterea unor fapte sau a unor împrejurări de fapt, de natură să servească la
aflarea adevărului (art. 78 Cod de procedură penală).
În ipoteza în care există un număr mare de persoane deţinătoare de
informaţii este indicată o selectare a martorilor pe baza calităţii datelor pe care le
deţin, a personalităţii lor, a subiectivităţii şi poziţiei faţă de cauza cercetată. Sunt
evitate astfel datele inutile, colaterale, lipsite de semnificaţie, care pot deruta
ancheta55. Un criteriu de delimitare a cercului de persoane ce urmează a fi
ascultate ca martor trebuie să-l constituie măsura în care informaţiile acestora
concură la cunoaşterea unor împrejurări esenţiale, fără de care pricina nu poate fi
lămurită. Organul judiciar nu poate opera însă de la început o selecţie a martorilor
pe criteriul importanţei lor, deoarece presupunerea organului judiciar poate fi

53
AUREL CIOPRAGA – “Op. cit.”, pg. 143-144
54
Ibidem
55
V. BERCHEŞAN, I. L. SANDU – “Tratat de tactică criminalistică”, Editura Carpaţi, Craiova, 1992, pg. 131-132
- 39 -
exactă sau inexactă. Dacă organul judiciar s-ar mărgini la ascultarea doar a unor
martori e posibil ca, ulterior, să se constate ca martorii ale căror depoziţii au fost
considerate irelevante să-şi dovedească importanţa. Există şi posibilitatea unor
dierenţieri de percepţie, memorie şi reproducere între martori, astfel încât anumite
împrejurări nepercepute de unii martori să fie precizate prin ascultarea altora. La
delimitarea cercului de martori desemnaţi de părţi trebuie să se ţină seama de
faptul că, de regulă, acestea propun ascultarea acelor persoane ale căror declaraţii
consideră că le vor fi favorabile. De aceea, criteriul de delimitare a cercului
martorilor propuşi de părţi trebuie să-l constituie concludenţa probelor pentru
lămurirea unor aspecte până atunci necunoscute56. Astfel, selectarea martorilor
impune clasificarea naturii, relaţiilor acestora cu persoanele implicate în săvârşirea
infracţiunii, fiind cunoscut că sentimente de genul prietenie-duşmănie faţă de
făptuitor, sau existenţa unor alte interese conduc la alterarea declaraţiilor şi chiar
la mărturie mincinoasă57.
Martorii ce au dat declaraţii în cursul urmăririi penale urmează a fi ascultaţi
din nou în faţa instanţei de judecată, în măsura în care ascultarea lor se consideră a
fi utilă.
3) Cunoaşterea personalităţii martorilor – presupune obţinerea de date
cu privire la profilul psihologic, la pregătire, ocupaţie şi la natura eventualelor
relaţii cu persoanele antrenate în săvârşirea infracţiunii. Această operaţiune este
necesară pentru eficacitatea ascultării. De asemenea, trebuie cunoscută poziţia
martorului faţă de faptă, precum şi condiţiile în care acesta a perceput aspectele în
legătură cu care este ascultat58.
Aprecierea probei testimoniale este o activitate complexă, care implică
cunoaşterea faptului testimonial în întregul său, atât sub raportul martorului, cât şi
al depoziţiei. Este importantă cunoaşterea deplină a martorului sub raportul
aptitudinilor sale de percepţie, de memorare, de reproducere şi de recunoaştere,

56
AUREL CIOPRAGA – “Op. cit.”, pg. 145-146
57
EMILIAN STANCU – “Op. cit.”, pg. 68
58
EMILIAN STANCU – “Op. cit.”, pg. 68
- 40 -
adică a personalităţii biopsihologice a martorului. Examenul martorului nu poate
face abstracţie de conştiinţa sa socială, de trăsăturile sale caracteriale şi
temperamentale, de poziţia martorului în pricina dată, de raportul în care acesta se
află cu părţile şi cu ceilalţi martori. Credibilitatea mărturiei se măsoară prin
aptitudinile fizice şi intelectuale ale martorului, prin sensibilitatea şi emotivitatea
sa59.
În opinia unor autori, examenul martorului, sub raportul capacităţii de a depune
mărturie, prezintă cea mai mare importanţă practică, dar datorită dificultăţilor ce le
prezintă, această idee nu şi-a găsit nici în literatură, nici în practica judiciară, o
deplină rezolvare60.
Un alt element important al credibilităţii personale a martorului îl constituie
cunoaşterea acestuia sub raportul trăsăturilor sale temperamentale. Trăsăturilor de
caracter ale martorului le corespund anumite aprecieri morale pozitive sau
negative. Constituie trăsături pozitive următoarele însuşiri: principialitate,
sinceritate, onestitate, corectitudine, modestie, generozitate etc. Dimpotrivă,
constituie trăsături ce atrag o considerare negativă sub raport moral: necinstea,
nesinceritatea, egoismul, laşitatea etc. şi care, ca şi cele dintâi, pot constitui un
criteriu de apreciere a credibilităţii martorului. Cu toate acestea, cunoaşterea
martorului sub aspectul moralităţii sale este o condiţie necesară dar insuficientă
pentru valoarea mărturiei, întrucât nu oferă o certitudine, ci este doar un singur
criteriu dintr-o multitudine61.
Există martori indiferenţi la tot ce se petrece în jurul lor, fiind preocupaţi
numai de eul lor propriu. Mărturia acestor persoane poate fi, deşi exactă, săracă în
amănunte şi superficială62.

59
AUREL CIOPRAGA – “Evaluarea probei testimoniale în procesul penal”, Editura Junimea, Iaşi, 1979, pg. 182-
184
60
Ibidem
61
aqud ALFRED BINET – “La description d’un object”, Annee psychologique, Paris, 1897, pg. 296-300 in
AUREL
CIOPRAGA – “Op. cit.”, pg. 188
62
AUREL CIOPRAGA – “Op. cit.”, pg. 200
- 41 -
În concluzie, pentru pronunţarea unei soluţii temeinice şi corecte, pentru
confirmarea sau infirmarea învinuirii unor persoane, instanţa trebuie să manifeste
un rol activ şi pe planul cunoaşterii martorilor63.
Pregătirea ascultării martorului sub raport tactic se va face în funcţie de
sarcinile anchetei şi de activităţile destinate soluţionării lor, astfel cum au fost ele
planificate de către organul judiciar în vederea aflării adevărului, pe etape.
1) Determinarea ordinii de audiere – se face de către organul judiciar după
determinarea problemelor ce se cer clarificate. Ordinea şi modalitatea chemării
martorilor în faţa organelor judiciare au adânci implicaţii tactice. De cele mai
multe ori, ordinea chemării martorilor nu e indiferentă. Martorii principali, cei
care au perceput în mod nemijlocit faptele, vor fi ascultaţi înaintea martorilor
indirecţi, care au obţinut datele cunoscute prin mijlocirea altor persoane sau prin
zvon public. Ordinea de ascultare se mai stabileşte şi în funcţie de natura relaţiilor
dintre martori şi părţile din proces, ca şi de poziţia lor faţă de cauză. Potrivit
specificului anchetei penale şi complexităţii ei, ascultarea martorilor se poate
efectua fie înainte, fie după ascultarea părţilor în proces.
Ordinea chemării martorilor nu e indiferentă, uneori este necesar ca martorii
să fie chemaţi la intervale diferite de timp, pentru a se evita contactul dintre ei.
Alteori, tot considerente de ordin tactic impun chemarea acestora deodată, pentru
confruntarea lor în cazul constatării unor neconcordanţe între declaraţii. La
stabilirea ordinii de audiere se va avea în vedere şi posibilitatea verificării
declaraţiilor celorlalţi martori, victime şi învinuiţi64.
2) Fixarea momentului audierii – adică fixarea momentului şi locului
audierii este un element tactic, în strânsă legătură cu ordinea de ascultare.
Momentul ascultării unui martor trebuie ales în aşa fel încât să se evite
pericolul înţelegerii cu ceilalţi martori în ceea ce priveşte mărturia, dar şi pericolul
de a fi influenţaţi de diferite părţi în proces, în momentul audierii acestora.
Posibilitatea venirii în contact a martorilor între ei poate fi evitată prin citarea în
63
EMILIAN STANCU – “Op. cit.”, pg. 68
64
CAMIL SUCIU – “Op. cit.”, pg. 218
- 42 -
zile diferite, sau în aceeaşi zi, dar la ore diferite, intervalul de timp fiind suficient
de mare. Atunci când există condiţii, martorii pot fi citaţi indiferent de ora aleasă
pentru audiere, în încăperi diferite, reducându-se astfel posibilitatea contactului
dintre ei. Organul judiciar trebuie să ţină cont la stabilirea momentului audierii de
programul de activitate şi de natura funcţiei martorului ce trebuie ascultat. Astfel,
martorii vor fi audiaţi în afara orelor de program, excepţie făcând cazul în care
este o situaţie deosebită65.
Locul audierii este de regulă sediul organului judiciar. Nu se exclude însă
posibilitatea audierii la locul de muncă dacă audierea nu poate fi amânată. Locul
audierii poate fi un spital, locul săvârşirii faptei, domiciliul sau reşedinţa etc., în
situaţii deosebite.
Ascultarea martorilor se poate face acolo unde organul judiciar consideră că
poate exercita o influenţă favorabilă pentru obţinerea declaraţiilor. Nu este
recomandabilă audierea martorilor în sediile unor persoane juridice sau servicii
administrative sau în locurile în care se desfăşoară activităţi la care participă şi alţi
oameni66.
3) Organizarea audierii – presupune întocmirea unui plan de ascultare
pentru fiecare persoană în parte, mai ales în cazurile dificile sau complicate.
În planul de ascultare vor fi incluse: probleme de clarificat, întrebările
pregătite pentru aceasta, ordinea de adresare a întrebărilor, eventuale date
desprinse din materialele existente la dosar, date ce pot fi folosite în timpul
anchetei67. Utilitatea unui asemenea plan se resimte în acele pricini în care natura
şi sfera informaţiilor presupuse a fi cunoscute martorilor comportă un grad ridicat
de dificultate, fiind de strictă specialitate, sau când mărturia prezintă o importanţă
deosebită, fiind singura sursă de informare. Există cauze mai puţin complicate, în
cazul cărora nu este necesar planul de ascultare, fiind suficientă notarea
împrejurărilor ce trebuie dovedite şi ordinea precizării lor.

65
Ibidem
66
AUREL CIOPRAGA – “Criminalistica. Tactica”, Universitatea “Al. I. Cuza”, Iaşi, 1986, pg. 149
67
EMILIAN STANCU – “Op. cit.”, pg. 70
- 43 -
Elaborarea planului de ascultare a martorului se plasează în momentul final al
activităţii de pregătire în vederea audierii şi se întemeiază pe acele elemente
rezultate în urma studierii materialelor cauzei, a precizării cercului de persoane, a
modalităţii şi ordinii de chemare a martorilor, a culegerii de informaţii cu privire
la martorii importanţi68.
În privinţa conţinutului planului, întrebările se vor conduce după principiul
mobilităţii şi dinamismului, ele putându-se completa şi reformula în funcţie de
particularităţile şi de evoluţia întregii anchete69.
Formularea întrebărilor e impusă de necesitatea acoperirii tuturor aspectelor
cauzei, de necesitatea evitării posibilităţii rămânerii nelămurite a unor împrejurări.
Ordinea, succesiunea întrebărilor trebuie să urmeze o linie firească, logică, o
întrebare să pregătească pe cealaltă, să decurgă firesc din ea.
Organizarea audierii impune şi pregătirea înscrisurilor, a fotografiilor, a
unor mijloace materiale de probă care se consideră a fi necesare martorului pentru
lămurirea unor împrejurări, verificări de date sau în scop practic, pentru a ajuta
martorul să-şi amintească cele văzute.
Condiţia ce trebuie respectată este ca ascultarea să se facă cât mai repede,
într-un timp cât mai apropiat de cel al perceperii faptei70. Activitatea de audiere a
martorilor are un caracter organizat datorită planului de ascultare, deoarece se
evită prin întocmirea acestuia posibilitatea rămânerii nelămurite a unor aspecte,
asigurându-se obţinerea unor declaraţii complete şi fidele.
Modul corect de formulare a întrebărilor, succesiunea logică a acestora,
momentul psihologic optim de audiere asigură obţinerea unor declaraţii exacte.
La formularea întrebărilor trebuie să se ţină seama de faptul că martorul
poate fi şi de bună credinţă, dar şi de rea credinţă. Astfel, ţinându-se cont de
diversele atitudini pe care le poate adopta martorul, organul judiciar trebuie să-şi

68
AUREL CIOPRAGA – “Op. cit.”, pg. 150
69
Ibidem, pg. 151
70
ION MIRCEA – “Criminalistica” , Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1978, pg. 154
- 44 -
pregătească o serie de răspunsuri posibile, ce vor constitui punctul de plecare
pentru formularea altor întrebări, când este cazul71.
Planul de ascultare al martorului va trebui să cuprindă coordonate ce pot fi
modificate în raport de unele situaţii survenite. Dacă prin răspunsurile obţinute la
unele întrebări se precizează aspecte ce formau obiectul altor întrebări, devine
superfluă adresarea întrebărilor pregătite. Uneori, prin răspunsurile date, martorul
relevă împrejurări necunoscute, în raport cu care se impune precizarea unor alte
aspecte şi formularea unor noi întrebări, sau adaptarea celor cuprinse în planul
iniţial întocmit.
Adaptarea planului la situaţii neprevăzute solicită organului judiciar o
gândire tactică, spirit de observaţie, capacitatea de a se orienta şi de a rezolva
aspectele nou apărute. Asigurarea cadrului şi contactului psihologic optim între
anchetator şi anchetat depinde de atitudinea şi de modul de comportare a organului
judiciar. De aceea, anchetatorul trebuie să adopte o atitudine plină de calm,
seriozitate, obiectivitate, înţelegere şi încredere faţă de cel anchetat. Prin aceasta,
martorul este convins de inutilitatea ascunderii adevărului. Se recomandă din
punct de vedere tactic, a se încerca familiarizarea martorului cu mediul judiciar, cu
atmosfera încăperii unde se desfăşoară audierea. Acest lucru se realizează printr-
un ton adecvat, prin întrebări şi discuţii exterioare cauzei, menite să distragă
atenţia martorului asupra locului unde se află. Organul judiciar trebuie să
manifeste o atitudine plină de interes faţă de martor şi depoziţia sa, să sublinieze
importanţa unor declaraţii sincere pentru aflarea adevărului, pentru înfăptuirea
justiţiei72.
Atitudinea indiferentă faţă de cele relatate de martor, graba, impresia că cele
relatate sunt bine cunoscute de organul judiciar sau o subliniere expresă în acest
sens, ori necunoaşterea materialului cauzei constituie stări ce se transmit
martorului, convingându-l că organul judiciar duce o muncă formală şi poate fi
uşor indus în eroare. Dezaprecierea declaraţiilor martorului se va reflecta în lipsa
71
AUREL CIOPRAGA – “Op. cit.”, pg. 152
72
TIBERIU BOGDAN – “Op. cit.”, pg. 178
- 45 -
de interes a acestuia faţă de depoziţia ce o va da, fiind un element negativ pentru
fidelitatea mărturiei. Organul judiciar trebuie să manifeste acelaşi interes faţă de
toate aspectele relevate de cel audiat, pentru a nu-l influenţa. Dacă faţă de unele
aspecte manifestă indiferenţă, iar faţă de altele un interes marcant, această
atitudine a organului judiciar poate indica martorului direcţia pe care acesta
doreşte să o imprime depoziţiilor sale. Consecinţele întrebărilor sau atitudinilor
sugestive ale organului judiciar se pot repercuta în două direcţii. Astfel, e posibil
ca martorul să nu opună nici o rezistenţă, dând declaraţii în sensul dorit de cel care
audiază, sau sesizând intenţia organului judiciar de a dirija audierea într-o anumită
direcţie, martorul să opună rezistenţă acestor întrebări. Se obţin în acest mod
declaraţii ce nu corespund adevărului73. În timp, exercitarea îndelungată a
profesiei poate avea ca efect apariţia unor deformaţii profesionale ce se
concretizează în suspiciuni exagerate faţă de martor, în tendinţa de a considera
martorul un participant la infracţiune, atunci când, în declaraţiile lui apar erori sau
inexactităţi. Această atitudine duce la pierderea încrederii martorului în organul
judiciar, făcând imposibilă stabilirea contactului psihologic.
Organul judiciar trebuie să manifeste înţelegere faţă de martorul aflat sub
stăpânirea unor stări emoţionale. De asemenea, trebuie curmată orice manifestare
a martorului dacă acesta îşi permite anumite intimităţi sau adoptă o poziţie de
aroganţă ori plictiseală, printr-o atitudine fermă a organului judiciar.
De asemenea, pe lângă întocmirea planului de ascultare, organul judiciar
este dator să dispună chemarea martorilor şi să asigure prezenţa la activitatea
procesuală. Organele de urmărire sunt obligate să citeze persoanele ce urmează a
fi audiate. În virtutea rolului lor activ, acestea pot dispune din oficiu chemarea
oricăror persoane ca martor într-o cauză penală74.

73
NICOLAE MITROFAN, VOICU ZDRENGHEA, TUDOREL BUTOI – “Psihologia judiciară”, Casa de editură
şi
presă “Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1992, pg. 170
74
AIONIŢOAIE CONSTANTIN, TUDOR STĂNICĂ, VASILE GHEORGHE – “Tactica criminalistică”,
Ministerul de
Interne, Serviciul editorial şi cinematografic, Bucureşti, 1989, pg. 92
- 46 -
Pentru buna desfăşurare a ascultării martorului minor şi realizarea scopului
care se urmăreşte în raport cu natura cauzei, cu problematica ce trebuie lămurită şi
cu situaţia fiecărui martor în parte, organul judiciar trebuie să ia şi alte măsuri
pregătitoare, citând părintele, tutorele, curatorul sau educatorul, pentru a fi
prezenţi la audiere, în situaţia în care martorul nu a împlinit vârsta de 14 ani.

CAPITOLUL V
Tactica ascultării propriu-zise a martorului minor

Minorul poate fi ascultat ca martor, conform art. 81 Cod de procedură


penală, dacă are cunoştinţă despre vreo faptă sau despre vreo împrejurare de
natură să servească la aflarea adevărului în procesul penal.
Până la vârsta de 14 ani, ascultarea lui se face în prezenţa unuia dintre
părinţi, ori a tutorelui, sau a persoanei căreia îi este încredinţat martorul spre
creştere şi educare.
Legea nu prevede o vârstă limită de la care un minor poate fi ascultat în
calitate de martor.
- 47 -
Sub raport tactic criminalistic, ascultarea minorului se face în funcţie de
vârsta acestuia. Până la 16 ani, martorul minor este ascultat, respectându-se reguli
tactice diferite de cele ce guvernează ascultarea minorului între 16-18 ani, când
ascultarea nu se deosebeşte de cea a martorului major75.
Factorii de natură să influenţeze declaraţia minorului sunt vârsta,
dezvoltarea sa fizică şi psihică, mediul din care provine, trăsăturile de
personalitate ale acestuia etc.
Procesul de formare a declaraţiilor martorilor minori este asemănător
adulţilor (recepţie, decodare, memorare, reactivare), dar este marcat de emotivitate
ridicată, lipsă de experienţă, nivel scăzut de cunoştinţe, subiectivitate etc.
În urma analizei şi sintezei probelor existente anterior ascultării martorilor
minori, a considerării faptelor şi împrejurărilor de fapt în ansamblul lor, organul
judiciar va putea să stabilească ce împrejurări sunt dovedite de materialul probator
existent, ce împrejurări urmează a fi precizate în raport cu situaţia de apt, şi care
din acestea vor putea fi precizate prin mijlocirea declaraţiilor martorilor minori76.
Ascultarea martorilor minori presupune cunoaşterea acelora ce au perceput
împrejurări legate de infracţiunea ce se cercetează şi de făptuitor. Este important
de precizat şi numărul celor ce urmează a fi ascultaţi în calitate de martori, organul
judiciar stabilind ordinea şi modalitatea în care vor fi chemaţi.
Alegerea martorilor unde martorii sunt ascultaţi este determinată de
considerente de ordin practic. Ascultarea va fi acolo unde organul judiciar
consideră că poate exercita o influenţă favorabilă asupra minorului în vederea
obţinerii unor declaraţii exacte. De regulă, în cazul martorilor minori, locul de
ascultare poate fi sediul organului judiciar sau un loc apropiat ca atmosferă de
mediul în care trăieşte minorul (şcoală, cămin), mai ales dacă acesta este sub
vârsta de 10-12 ani77.

75
EMILIAN STANCU – “Criminalistica”, vol. II, Editura Actami, Bucureşti, 1997, pg. 78
76
AUREL CIOPRAGA – “Criminalistica. Tactica”, Universitatea “Al. I. Cuza”, Iaşi, 1986, pg. 154
77
Ibidem, pg. 155
- 48 -
Ascultarea în calitate de martor a minorului care nu a împlinit 16 ani se face
cu asistenţa reprezentantului autorităţii tutelare, a părinţilor, a tutorelui, curatorului
ori a persoanei în îngrijirea sau sub supravegherea căreia se află. Deşi citarea
persoanelor este facultativă, din punct de vedere tactic este indicat ca ascultarea
martorului minor să se facă cu asistenţa acestora, pentru a preîntâmpina unele
dificultăţi ce pot apare pe parcursul ascultării, dificultăţi datorate vârstei minorului
ori trăsăturilor sale biopsihice78.
Dificultăţile ce pot apare se pot înlătura prin prezenţa unor persoane
apropiate, care, cunoscând bine minorul, îl pot determina să adopte o poziţie de
sinceritate în timpul declaraţiei.
Se impune ca, înainte de audierea propriu-zisă, organul judiciar să
procedeze la o cunoaştere completă a minorului prin culegerea de date de la
familie, rude, vecini, pedagogi, cu privire la dezvoltarea intelectuală, situaţia la
învăţătură, pasiuni, aspiraţii, cerc de prieteni, raporturi cu colegii etc. Întrucât
minorii de această vârstă prezintă o dezvoltare intelectuală diferită, pe lângă
trăsăturile generale proprii vârstei şi pregătirii şcolare, trebuie cunoscute şi
particularităţile psihice ale fiecăruia79.
Aceleaşi elemente sunt necesare să fie cunoscute şi pentru persoanele care îl
vor asista pe minor la audiere, dacă acesta are sub 14 ani, pentru ca organul
judiciar să sesizeze eventualele influenţe negative manifestate asupra minorului de
către respectivele persoane.
Ţinând cont de particularităţile minorului, organele judiciare vor alege
persoanele ce urmează a-l asista pe minor astfel încât să-i inspire acestuia
siguranţă şi încredere.
Termenul de citare a martorului minor va fi cât mai scurt, pentru a se reduce
posibilitatea de influenţare a minorului de către cineva interesat. Persoanele care îl
asistă pe minor vor fi înştiinţate în ziua audierii despre obiectul audierii, natura

78
ION MIRCEA – “Criminalistica”, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1978, pg. 170
79
AUREL CIOPRAGA – “Op. cit.”, pg. 157
- 49 -
infracţiunii în legătură cu care minorul depune mărturie, precum şi despre calitatea
pe care o are minorul în procesul penal80.
Ascultarea propriu-zisă a martorilor minori reprezintă momentul în care se
pun în evidenţă regulile tactice de efectuare a acestui act procedural, cunoştinţele
psihologice ale organului judiciar privind dezvoltarea minorului în diferite etape
de viaţă, particularităţile psihologice ale organului judiciar, profesionalismul şi
capacitatea lui psihică de investigaţie.
Ascultarea martorilor minori este un act cu o mare importanţă în stabilirea
faptelor şi împrejurărilor unei cauze pentru aflarea adevărului. Ascultarea unui
martor minor care se află pentru prima oară în faţa organului de urmărire penală
sau în faţa instanţei de judecată trebuie să parcurgă cele trei etape principale ale
audierii, ţinându-se cont, pe lângă regulile procesual penale şi de tactică
criminalistică, şi de reguli psihologice, în funcţie de dezvoltarea minorului pe
grupe de vârstă81.
Cele trei etape sunt: etapa identificării martorului minor, etapa relatării libere şi
etapa formulării de întrebări, de ascultare a răspunsurilor date de martorul minor82.
1) Etapa identificării martorului minor
Potrivit art. 84 Cod de procedură penală, identificarea martorului constă în
întrebări adresate acestuia despre nume, prenume, etate, domiciliu, eventual
reşedinţă şi ocupaţie, întrebări ce au un caracter mai puţin oficial.
Dacă organul judiciar are o îndoială asupra identităţii martorului, aceasta se
stabileşte prin orice mijloc de probă.
Pentru a câştiga încrederea martorului minor, magistratul i se va adresa
blând, încrezător, prietenos pe întreaga perioadă a ascultării. Pentru crearea unui
climat optim de ascultare sunt necesare discuţii prealabile, destul de lungi, pe teme
familiare minorului, potrivit vârstei sale. Astfel, organul judiciar are posibilitatea
cunoaşterii mai exacte a nivelului intelectual şi de cunoştinţe al minorului, a

80
EMILIAN STANCU – “Op. cit.”, pg. 79
81
AUREL CIOPRAGA – “Op. cit.”, pg. 154
82
Ibidem, pg. 155-156
- 50 -
modului său de exprimare, a temperamentului acestuia, precum şi eventuale
deficienţe psihice sau de dezvoltare intelectuală, când se impune ajutorul unui
specialist psiholog. De asemenea, în funcţie de vârsta minorului, organul judiciar
va trebui să apeleze la un specialist în psihologie infantilă pentru o comunicare
mai lesnicioasă cu acesta.
Precizarea raportului între martori şi părţi în proces interesează numai în
măsura în care părţile ar putea exercita asupra minorului o influenţă puternică,
sugerându-i sau impunându-i anumite răspunsuri la întrebările ce i-ar putea fi puse
de către organul judiciar.
Ca şi în cazul datelor cu caracter biografic, răspunsurile mincinoase sau
reticenţele martorilor minori la întrebările de control pot constitui un indiciu al
bunei sau relei credinţe şi implicit punctul de plecare pentru elaborarea unei tactici
adecvate de audiere.
Minorul care nu a împlinit 14 ani nu depune jurământ, organul judiciar
având datoria să-i atragă atenţia să spună adevărul (art. 85 al. 4 Cod de procedură
penală)83.
Minorul între 14 şi 18 ani depune jurământ că va spune adevărul, după care
va fi avertizat asupra consecinţelor la care se supune dacă va minţi. Acest
avertisment, pentru a avea afectul psihologic scontat, trebuie rostit clar, pe ton
ferm, care să convingă martorul de importanţa declaraţiilor sale sincere şi, în
acelaşi timp, de gravitatea consecinţelor penale la care se expune. Aceste precizări
vor putea fi repetate în cursul ascultării, atunci când martorului i se adresează
întrebări prin care se urmăreşte precizarea unor aspecte ce prezintă un interes
deosebit84.
Prin discuţiile prealabile cu organul judiciar, minorul îşi va învinge
timiditatea, izolarea spirituală şi va începe să vorbească cu multă libertate, iar
organul judiciar va putea aprecia, ţinând seama de vârstă, mediul social şi anii de
şcoală dacă minorul respectiv este sau nu suficient de dezvoltat intelectual.
83
EMILIAN STANCU – “Op. cit.”, pg. 78
84
ION MIRCEA – “Op. cit.”, pg. 171
- 51 -
În situaţia în care se ajunge la o concluzie pozitivă se trece în faza
următoare a ascultării propriu-zise, iar dacă se apreciază că minorul prezintă o
dezvoltare intelectuală sub nivelul minim corespunzător vârstei şi mediului de
viaţă, se recomandă întreruperea ascultării în vederea examinării lui de către un
psiholog, ţinându-se seama după aceea de constatările specialistului85.
2) Etapa relatării libere
După ce s-a creat un cadru favorabil obţinerii unor declaraţii sincere,
martorului
i se face cunoscut obiectul cauzei şi i se arată care sunt faptele şi împrejurările
pentru dovedirea cărora a fost propus ca martor, cerându-i-se să declare tot ce ştie
cu privire la acestea (art. 86 Cod de procedură penală).
Relatarea liberă prezintă un anumit avantaj faţă de declaraţiile obţinute pe
calea interogatoriului, datorită spontaneităţii, faptele fiind prezentate aşa cum au
fost percepute şi memorate de către martor. De aceea, martorul trebuie lăsat să
expună datele cunoscute potrivit personalităţii sale, în funcţie de modul în care îşi
reaminteşte cele percepute86.
Ascultarea martorului trebuie să fie făcută cu răbdare şi tact, fără ca acesta
să fie întrerupt, chiar dacă în relatarea lui amănunţită apar şi amănunte lipsite de
semnificaţie pentru clarificarea cauzei. Trebuie să se evite orice gest, reacţie sau
expresie prin care se aprobă sau se respinge afirmaţia martorului. Se recomandă
organului judiciar să nu sugestioneze minorul sub nici o formă. Dacă martorul se
pierde în amănunte sau se abate în mod deliberat de la subiectul relatării, organul
judiciar trebuie să intervină ferm şi civilizat. Martorul va fi întrerupt şi rugat să se
concentreze asupra problemelor ce fac obiectul cauzei. Organul judiciar va nota
cele mai semnificative momente şi eventualele contraziceri sau neclarităţi din
expunere87.
85
ION MIRCEA – “Despre tactica audierii primare a minorilor în revista “Studia universitatis” ”, Babeş Bolyai,
Jurisprudentia, Cluj-Napoca, 1975, pg. 62
86
EMILIAN STANCU – “Op. cit.”, pg. 80
87
NICOLAE MITROFAN, VOICU ZDRENGHEA, TUDOREL BUTOI – “Psihologie judiciară”, Casa de cultură
şi
presă “Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1982, pg. 140
- 52 -
Relatarea liberă se resimte de pe urma sugestiei şi pune martorul la adăpost
de eventualele cauze de influenţare, acesta evocând numai acele fapte şi
împrejurări ce sunt conservate în memorie. Chiar dacă relatarea liberă a faptelor
solicită şi imaginaţia martorului, chiar dacă expunerea sa abundă de multe ori în
elemente irelevante, lipsite de importanţă pentru cauză, martorul trebuie ascultat
cu interes de către organul judiciar. În timpul relatării libere minorul nu trebuie
întrerupt cu întrebări, aprobări sau dezaprobări, ori speriat sau ameninţat cu
diferite măsuri de constrângere, şi nici să i se facă promisiuni88.
Intervenţia organului judiciar în expunerea liberă a minorului este potrivită
dacă acesta se îndepărtează prea mult de obiectul ascultării, sau când sunt necesare
explicaţii suplimentare asupra datelor din relatarea sa.
Dintr-o relatare a minorului nu trebuie să se aştepte prea multe date de
calitate, datorită influenţelor factorilor subiectivi specifici vârstei asupra
percepţiei, memorării şi redării. La aceştia se adaugă teama şi neîncrederea în
organul judiciar89.
De regulă, relatarea liberă nu epuizează aspectele referitoare la toate
împrejurările cauzei. Uneori, omisiunea unor aspecte poate avea caracter deliberat,
când martorul minor de rea credinţă trece sub tăcere faptele şi împrejurările bine
cunoscute, probabil la sugestia unui adult. Alteori, omisiunea unor aspecte are un
caracter nedeliberat, deoarece martorul nu aminteşte anumite date pentru că nu
intuieşte utilitatea acestora în aflarea adevărului. Aceste omisiuni nu au dispărut
din memorie şi organele judiciare, adresând întrebări martorului, reuşesc să
completeze depoziţia acestuia90.
După relatarea liberă a faptelor, de regulă se resimte necesitatea adresării
unor întrebări pentru completarea depoziţiei martorului.
3) Formularea de întrebări

88
ION MIRCEA – “Criminalistica”, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1978, pg. 172
89
Ibidem
90
NICOLAE MITROFAN s. a. – “Op. cit.”, pg. 142
- 53 -
Obţinerea prin mijlocirea întrebărilor adresate martorului a unor răspunsuri
care
vor completa şi preciza relatarea liberă este condiţionată de modul de comunicare
dintre organele judiciare şi martor. De modul de formulare a întrebărilor, precum
şi de succesiunea acestora. Această ultimă etapă a audierii nu are un caracter
obligatoriu, deoarece există martori ce fac declaraţii complete şi clare din faza
relatării libere, fără a mai fi nevoie de a răspunde la întrebări suplimentare91.
De cele mai multe ori întrebările sunt necesare, având în vedere depoziţia
martorului ce conţine denaturări subiective şi obiective (prin adiţie, omisiune,
substituire sau transformare). Pentru înlăturarea denaturărilor ce pot apare şi
pentru stabilirea corectitudinii şi exactităţii depoziţiilor, organele judiciare trebuie
să intervină cu întrebări.
Întrebările care pot fi folosite în ascultarea martorului se stabilesc concret
pentru fiecare martor în parte, în raport cu particularităţile cauzei, cu posibilităţile
martorilor. Aceste întrebări pot fi:92
- întrebări temă – specifice etapei relatării libere ori spontane, sunt foarte
generale şi oferă posibilitatea martorului să declare la întrebările organului judiciar
ceea ce cunoaşte în legătură cu obiectul cauzei.
- întrebări problemă – au un caracter mai puţin general, sunt menite să
contribuie la lămurirea unui anumit aspect din activitatea ilicită desfăşurată de
infractor, din multitudinea faptelor şi împrejurărilor cunoscute de către martor.
- întrebări detaliu – sunt foarte concrete, prin folosirea lor urmărindu-se
obţinerea unor amănunte de natură să asigure verificarea răspunsurilor martorului.
Aceste întrebări se împart în patru categorii:93
- întrebări de completare – ce se folosesc cu scopul de a stabili fapte şi împrejurări
la care martorii nu au făcut referiri, completând aspecte omise din declaraţie;

91
EMILIAN STANCU – “Op. cit.”, pg. 80
92
IOAN MIRCEA – “Op. cit.”, pg. 104
93
EMILIAN STANCU – “Op. cit.”, pg. 74
- 54 -
- întrebări de precizare – sunt folosite în cazul în care martorii, deşi
au relatat despre o faptă sau o împrejurare percepută, nu au precizat cu exactitate
circumstanţele de mod, timp şi loc de desfăşurare ale respectivei fapte sau nu au
precizat sursa de obţinere a datelor;
- întrebări ajutătoare – sunt destinate reactivării memoriei şi
înlăturării denaturărilor prin referiri la evenimente desfăşurate concomitent cu
fapta, despre care martorul este audiat;
- întrebări de control – sunt folosite pentru verificarea afirmaţiilor martorilor,
pe baza unor date certe, în ipoteza sesizării unor denaturări sau în ipoteza
suspiciunii referitoare la buna credinţă a martorului.
Formularea întrebărilor, stabilirea ordinei în care vor fi puse, se face în
funcţie de aspectele desprinse de relatarea liberă a martorilor, din coroborarea
acesteia cu alte informaţii deţinute de organul judiciar.
Din punct de vedere tactic criminalistic, în literatura de specialitate s-a
exprimat părerea, conform căreia organele judiciare trebuie să respecte anumite
reguli în formularea şi adresarea întrebărilor martorilor, în special celor minori:94
- întrebările trebuie să fie clare şi concise, exprimate într-o formă accesibilă
minorului, potrivit vârstei şi nivelului său de cunoştinţe;
- întrebările trebuie să vizeze strict faptele percepute de martor şi nu părerile
acestuia cu privire la acestea;
- întrebările nu trebuie să conţină elemente de intimidare sau de punere în
dificultate a martorului;
- întrebările nu trebuie să sugereze răspunsurile martorilor.
Ascultarea dirijată prezintă o serie de avantaje: înlătură confuziile făcute de
martor în relatarea liberă, elimină posibilitatea minorului de a se abate de la
împrejurările ce interesează cauza, oferă posibilitatea organului judiciar de a ajuta
martorul să-şi amintească unele date uitate şi constituie un mijloc important pentru

94
EMILIAN STANCU – “Op. cit.”, pg. 74
- 55 -
obţinerea de date necesare cunoaşterii sentimentelor pe care martorii le nutresc
faţă de cele relatate95.
Formularea de întrebări prezintă şi unele dezavantaje: martorii răspund cât
mai exact la întrebările ce le sunt adresate, fără a putea evidenţia limita
cunoştinţelor lor, iar întrebările organelor judiciare oferă un grad mare de
sugestibilitate a răspunsurilor96. Prin modularea vocii, starea de nemulţumire a
anchetatorului poate constitui un serios factor de sugestie, receptat de martorul
minor.
Ascultarea răspunsurilor la întrebări presupune respectarea unor conduite
tactice specifice. Atitudinea anchetatorului trebuie să fie ca şi în momentul
relatării libere, cu unele nuanţări tactice, deoarece dialogul cu martorul minor
devine mai complex. În această etapă este absolut necesară respectarea
următoarelor reguli tactice97:
- ascultarea martorului trebuie făcută cu atenţie şi seriozitate, evitându-se
plictiseala, enervarea, gesturile de aprobare sau dezaprobare ce-l pot deruta pe
martorul minor;
- la sesizarea unor contradicţii în răspunsurile martorului, organul judiciar
nu trebuie să reacţioneze exteriorizându-şi surprinderea ori nemulţumirea, ci
acestea trebuie rezolvate ulterior;
- dacă organul judiciar constată că martorul încearcă să mintă, îi va atrage
atenţia cu tact şi răbdare.
Un martor poate fi determinat să facă o declaraţie sinceră şi prin prezentarea
altor probe, din care să rezulte cu claritate nesinceritatea afirmaţiilor sale
anterioare. Procedeul tactic al verificării afirmaţiilor este absolut necesar pentru
stabilirea veracităţii lor şi aprecierea corectă a unei mărturii. Aprecierea

95
AIONIŢOAIE CONSTANTIN, TUDOR STĂNICĂ, VASILE GHEORGHE – “Tactica criminalistică”,
Ministerul de
interne, Serviciul editorial şi cinematografic, Bucureşti, 1989, pg. 103
96
Ibidem, pg. 104
97
EMILIAN STANCU – “Op. cit.”, pg. 76
- 56 -
declaraţiilor reprezintă un alt moment semnificativ în activitatea de cunoaştere şi
de stabilire a adevărului.
Particularităţile tactice în ascultarea minorilor impun anumite reguli ce nu
au un caracter de generalitate, deoarece diferă în funcţie de vârsta şi de
dezvoltarea psihosomatică a acestora. Potrivit opiniilor exprimate în literatura de
specialitate, ascultarea se raportează la ciclurile de dezvoltare a minorului98.
a) Perioada de la 1 la 3 ani nu prezintă interes în cadrul anchetei penale.
b) Perioada de la 3 la 6 ani impune organului judiciar să adopte o rezervă în
aprecierea afirmaţiilor minorului de această vârstă, deoarece categoriile de adevăr
şi minciună nu sunt deocamdată clare. De aceea se impune ca relatările minorului
să fie verificate şi apreciate cu mult spirit critic. Martorul preşcolar trebuie audiat
numai dacă situaţia juridică impune în mod deosebit acest lucru. Se recomandă ca
la audiere să participe şi un specialist în psihologia copilului. Accentul în
depoziţia minorului se va pune pe relatarea spontană, iar puţinele întrebări
adresate acestuia trebuie formulate într-un limbaj accesibil.
c) Perioada de la 6 la 10 ani, este caracterizată prin echilibru, prin
dezvoltarea funcţiilor cognitive, prin îmbunătăţirea percepţiei spaţiului şi timpului,
şi de aceea reuşita audierii minorului depinde de inteligenţa acestuia. Este
recomandabil ca organul judiciar să atragă atenţia copilului să nu mintă şi să spună
fără teamă tot ce ştie despre faptă. Procedeul tactic al relatării libere este preferat
şi în această fază. Minorul nu trebuie întrerupt şi se vor evita aprecierile în
legătură cu asociaţiile sau interpretările copilului făcute datorită imaginaţiei sale.
Întrebările vor fi formulate clar şi precis şi i se vor adresa minorului cu multă
seriozitate. În această perioadă, copilul fiind uşor sugestionat, se va recomanda
persoanelor ce îl asistă să nu îl influenţeze. Dacă minorului îi este teamă să spună
ce cunoaşte, organul judiciar va trebui să stabilească şi să înlăture cauza fricii. La
această vârstă, minorul nu are o capacitate deplină de a discerne adevărul şi, din
dorinţa de a se apăra, de a-şi da importanţă, sau influenţat de persoane interesate,

98
Ibidem, pg. 64-66
- 57 -
acesta poate să ascundă anumite date cunoscute. “Depoziţiilor făcute de minorii de
această vârstă trebuie să li se acorde puţin credit. Copiii sub 7 ani, sub nici un
motiv nu sunt capabili de a depune mărturie. Când într-un proces, singura dovadă
este depoziţia unui copil, declaraţiile acestuia nu pot constitui o bază pentru o
sentinţă de condamnare. Ascultarea minorului sub 14 ani ca martor se face numai
în cazul când cele cunoscute de acesta sunt foarte preţioase pentru cauza cercetată,
când nu poate fi înlocuit de o persoană majoră şi când gradul lui de dezvoltare
intelectuală permite ascultarea”99.
d) Perioada de la 11 la 14 ani este caracterizată prin numeroase modificări
biologice ce se reflectă pe plan psihic. Activitatea senzorială creşte, posibilităţile
de orientare spaţială şi temporală se lărgesc, memoria face un salt calitativ şi
cantitativ, şi de aceea pe depoziţiile minorului se poate pune o bază. Paralele cu
dezvoltarea discernământului şi sentimentelor morale por apare şi unele defecte de
voinţă şi de educaţie, ceea ce va influenţa negativ minorul. Astfel, puberul este
caracterizat de o conduită contradictorie, uneori cu tendinţă spre minciună. El este
atras de fapte senzaţionale, ce îl fac să exagereze, să-ţi dea importanţă, şi astfel
poate fi uşor influenţabil. Audierea minorului va trebui făcută imediat, chiar pe
neaşteptate. Dacă situaţia o impune, minorul va fi ascultat la început singur, şi
apoi în prezenţa persoanei desemnate să-l asiste. Organul judiciar trebuie să fie
ferm dacă se constată că minorul este obraznic şi are tendinţa de a minţi.
e) Perioada de la 14 la 18 ani se caracterizează prin începerea introducerii
minorului în viaţa socială, datorită dezvoltării pregnante a personalităţii, a
inteligenţei şi a discernământului. Memorarea logică devine forma centrală de
reţinere. Adolescentului i se pot aplica aceleaşi reguli tactice de ascultare ca şi în
cazul majorului, dar atitudinea organului judiciar va rămâne totuşi în limitele
corespunzătoare vârstei.

99
TIBERIU BOGDAN – “Probleme de psihologie juridică”, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1973, pg. 172
- 58 -

CAPITOLUL VI
Ascultarea altor categorii de martori

1. Ascultarea vârstnicilor

Ascultarea persoanelor în vârstă necesită adaptarea regulilor tactice de anchetă ori


de judecată la particularităţile psihologice ale martorului intrat sub influenţa
procesului de îmbătrânire. Specialiştii precizează că procesul de îmbătrânire
devine evident, în general după vârsta de 65 de ani, regresia fiind mai accentuată
după 70-75 de ani. Limitele acestea au însă un caracter general, ele diferind mult
de la o persoană la alta.
La vârstele înaintate, se constată scăderea evidentă a posibilităţilor de
recepţie senzorială, îndeosebi vizuală şi auditivă, echilibrată întrucâtva pe seama
experienţei senzoriale anterioare. Funcţia amnezică se reduce, tulburările de
memorie asociindu-se cu cele ale gândirii şi limbajului.
Pe măsura înaintării în vârstă, la unele persoane îşi face apariţia sindromul de
depersonalizare, însoţit, câteodată, de dezordine psihotică (isterie, ipohondrie). Pe
lângă atrofierea sensibilităţii, vârstnicii devin susceptibili, egoişti, ranchiunoşi,
nervoşi, irascibili, trăiesc cu sentimentul de frustrare.
În debutul ascultării acestor categorii de martori vârstnici magistratul
trebuie să fie foarte atent la modul în care stabileşte contactul psihologic cu
persoana în vârstă, printr-o atitudine sobră, dar nu rece, politicoasă şi
- 59 -
respectuoasă. Amneziile, erorile, sau distorsiunile prin imaginaţie, încercările de
acoperire a lacunelor de memorie prin fabulaţie, nu trebuie să provoace iritarea
anchetatorului.
Din punct de vedere tactic, ascultarea bătrânilor se apropie, întrucâtva de
aceea a minorilor, având, însă, un caracter mai complex. Declaraţiile vor fi bine
verificate şi interpretate în mod critic, mai ales, în ipoteza existenţei unor cât de
mici interese în cauză, ce pot fi marcate de dorinţa de răzbunare, de ranchiună,
chiar de răutate nejustificată.

2. Ascultarea unor martori handicapaţi

a. Ascultarea martorilor surdo-muţi se raportează la nivelul dezvoltării


psihice şi al pregătirii intelectuale, o parte dintre aceşti handicapaţi, cu toate
dificultăţile de percepţie auditivă şi de exprimare, pot comunica fără ajutorul unor
interpreţi, datorită pregătirii efectuate în şcolile de specialitate. Ca urmare,
anchetatorul are datoria să se intereseze, în prealabil asupra acestor împrejurări.
Ascultarea propriu-zisă se caracterizează prin aceea că relatarea liberă a
martorului surdo-mut este mult mai anevoioasă, ponderea urmând să o deţină
întrebările, foarte precise şi clar exprimate. Vor fi vizate aspectele pe care
martorul le-a perceput vizual, deşi el poate să înţeleagă, şi chiar foarte bine,
conţinutul unei discuţii după mişcarea buzelor.
Recomandabil este ca ascultarea să se facă cu mult calm şi răbdare, mai ales
că surdo-muţii sunt deseori susceptibili şi irascibili. Magistratul trebuie să fie atent
dacă starea de nervozitate este firească, sau dacă nu reprezintă o simulare a surdo-
mutului, ori o reacţie la un comportament inadecvat stării de handicapat.
b. În privinţa martorilor nevăzători, aceştia au un simţ tactil foarte dezvoltat
şi o acuitate auditivă foarte mare, deosebită, care le permite să perceapă mult mai
bine sunetele, să recunoască persoanele după voce şi să-şi dea seama de ceea ce se
întâmplă în jurul lor, după zgomotele produse.
- 60 -
De aceea, mărturia nevăzătorului poate fi luată fără rezerve, unele aspecte
sau episoade dintr-o faptă putându-le recepţiona chiar mai bine decât un văzător.
Sunt situaţii în care trebuie exclusă posibilitatea întrebării nevăzătorilor, despre ce
au văzut, în ipoteza în care deficienţa senzorială vizuală a intervenit după
producerea evenimentelor în legătură cu care sunt ascultaţi.

3. Ascultarea persoanelor care nu cunosc limba română

Ascultarea persoanelor care nu cunosc limba română se face cu ajutorul


unui interpret. Un străin, care nu cunoaşte limba română, poate fi întrebat despre
faptele la care a fost martor ocular, ca şi despre faptele pe care le-a auzit şi a avut
posibilitatea să le înţeleagă.
Faţă de caracterul nostru românesc, tolerant, de bună credinţă, de exagerare
nemeritată a calităţilor altora, ca şi în cazul celorlalţi martori, trebuie să avem în
vedere nivelul de dezvoltare psihică şi intelectuală, profesia, naţionalitatea, ţara de
origine a martorului, chiar dacă provine dintr-un spaţiu “deosebit”.
Ascultarea se va desfăşura într-o atmosferă de calm şi de sobrietate. În cazul
cetăţenilor străini se cuvine privită cu înţelegere o anumită stare de nervozitate sau
nelinişte, de superioritate, ce poate fi înlăturată prin discuţii prealabile, însoţite de
eventuale explicaţii privind rolul lor în elucidarea cauzei cu care sunt ascultaţi,
drepturile şi obligaţiile ce le revin în calitate de martori.
Întrebările vor fi precise şi clare, vizând în exclusivitate împrejurările de
fapt.
Din punct de vedere tactic, în ascultarea celor care nu cunosc limba română,
trebuie să se ţină seama de zona de provenienţă, de tipul de educaţie primit, de
particularităţile sistemului judiciar din ţara lor, chiar dacă este fără incidenţă faţă
de cazul dat, fără, însă, nici o abatere de la normele sau principiile noastre de
judecată.
- 61 -
Obligaţiile interpretului sunt aceleaşi cu cele ale martorului, el trebuind nu
numai să păstreze secretul datelor de care a luat cunoştinţă, dar să şi traducă fidel,
corect, întreaga declaraţie şi răspunsurile la întrebări, în caz contrar săvârşind
infracţiunea de mărturie mincinoasă.
În prezent, datorită stabilirii unui număr semnificativ de străini în România,
din zonele Orientului, nu trebuie neglijat faptul că mulţi înţeleg limba română,
însă se prefac că nu o cunosc.

4. Ascultarea handicapaţilor psihic

Ascultarea handicapaţilor care prezintă diferite afecţiuni psiho-patologice,


dacă este considerată absolut necesară, va fi pregătită şi efectuată cu multă
precauţie, solicitându-se şi ajutorul unui medic specialist. Ascultarea se face într-
un cadru lipsit de factori stresanţi, indicată fiind deplasarea organului judiciar la
domiciliul martorului sau la locul de internare al acestuia. Realizarea contractului
psihologic, câştigarea încrederii martorului este esenţială pentru obţinerea
rezultatului scontat prin audiere.
În luarea depoziţiilor alienaţilor, a dezechilibraţilor şi debililor mintali, a
celor suferind de diferite psihopatii, accentul va fi pus pe ascultarea lor liberă şi
cât mai puţin pe întrebări, câteodată acestea trebuind să fie evitate.
În linii mari, regulile tactice de ascultare sunt cele aplicabile copiilor şi
bătrânilor, o atenţie specială acordându-se mitomanilor, afirmaţiile acestora
urmând să fie serios verificate şi interpretate într-un mod critic, mitomania
presupunând, însă, un diagnostic diferenţiat.100

100
EMILIAN STANCU – Criminalistică, Vol. II, Editura Actami, Bucureşti 1997, pg. 83-86
- 62 -

CAPITOLUL VII
Aspecte practice şi concluzii

Încă de la început s-a cunoscut relativitatea depoziţiilor, astfel încât au


existat poziţii optimiste şi pesimiste faţă de proba testimonială administrată
minorilor. În prezent, această probă este prevăzută de toate codurile şi reprezintă
un instrument puternic de restabilire a adevărului judiciar. Munca anchetatorului
are două etape fundamentale: stabilirea adevărului prin administrarea probelor
- 63 -
materiale şi testimoniale şi aprecierea în ansamblu a materialului strâns, ceea ce
reprezintă concluzia anchetei101.
Principalul mijloc de fixare a rezultatelor ascultării martorilor este procesul
verbal de ascultare, iar ca mijloc secundar este banda casetei video. Procesele
verbale de ascultare a martorilor se întocmesc pe formulare tip, în mai multe
etape. Din prima etapă a ascultării se completează datele personale ale celor
ascultaţi. În etapa a doua este consemnată relatarea liberă a martorului, dar nu
concomitent cu expunerea făcută, ci după terminarea ei, pe baza notiţelor luate pe
timpul declaraţiei. Redactarea procesului verbal se întrerupe în timpul declaraţiei
libere a martorului, pentru ca organul judiciar să fie atent la expunere şi să nu-l
întrerupă. În etapa a treia a ascultării se trec în procesul verbal atât întrebările puse
martorului, cât şi răspunsurile acestuia. Întrebările se consemnează la persoana a
doua, iar răspunsurile la persoana întâi. Locul rămas liber pe formularul tip se
barează, pentru a nu permite adăugiri. Procesul verbal se semnează la sfârşit şi pe
fiecare pagină de către organul judiciar, de către martorul minor şi de către
persoana care a asistat la audiere. Dacă martorul minor refuză să semneze, acest
lucru se va menţiona în procesul verbal. Orice adaos sau modificare făcute în
procesul verbal trebuie să poarte semnăturile organului judiciar şi a martorului,
precum şi semnătura persoanei ce a asistat la audiere. Procesul verbal al primei
ascultări nu se deosebeşte de cel al audierii repetate sub aspect formal, în schimb
conţinuturile lor au unele nuanţe proprii, mai ales în partea descriptivă.
Utilitatea practică a fixării declaraţiilor pe această cale constă în faptul că se
imprimă toate discuţiile purtate în timpul ascultării. Consemnarea în acest mod se
impune pentru a nu da posibilitatea martorilor să invoce ulterior că nu au fost
întrebaţi în legătură cu anumite fapte sau împrejurări102.
Declaraţiile martorilor minori se vor aprecia în coroborare cu întregul
material probator administrat în cauză. Numai în măsura în care acestea sunt
101
AIONIŢOAIE CONSTANTIN, TUDOR STĂNICĂ, VASILE GHEORGHE – “Tactica criminalistică”,
Ministerul de interne, Serviciul editorial şi cinematografic, Bucureşti, 1989, pg. 107
102
IOAN MIRCEA – “Criminalistica”, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1978, pg. 161
- 64 -
confirmate de celelalte materiale verificate ale cauzei, se poate afirma că ele
exprimă realitatea.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

- Bentham J. – “Traite des preuves judicieres”, Editure Bassage freres, Paris,


1823, vol. I, nr. 93
- Bercheşan V., Sandu I.L. – “Tratat de tactică criminalistică”, Editura Carpaţi,
Craiova, 1989
- Bogdan Tiberiu – “Probleme de psihologie judiciară”, Editura ştiinţifică,
Bucureşti, 1973
- * * * - “Curs introductiv de psihologie judiciară”, Tipografia învăţământului,
Bucureşti, 1957
- Borst Marie – “Fidelite et education du temoignage” in Archives de
Psychologie, vol. III, Geneve, 1904
- Ciopraga Aurel – “Criminalistica. Tactica”, Universitatea “Al. I. Cuza”, Iaşi,
1986
- * * * - “Evaluarea probei testimoniale în procesul penal”, Editura Junimea,
Iaşi, 1979
- Colectiv – “Tactica criminalistică”, Ministerul de Interne, Serviciul editorial şi
cinematografic, Bucureşti, 1989
- Colectiv – “Explicaţii teoretice ale codului de procedură penală, parte
generală”, vol. I, Editura Academiei, Bucureşti, 1975
- Kahane Siegfried – “Dreptul procesual penal în R. P. R.”, Editura didactică şi
pedagogică, Bucureşti, 1963
- Koni A. F. – “Psihologia şi depoziţiile martorilor”, 1955
- 65 -
- Manzini Vincenzo – “Tratatto di diritto procesuale penale”, vol. I, Torino,
1968
- Mircea Ion – “Criminalistica”, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1978
- Mitrofan Nicolae s. a. – “Psihologie judiciară”, Casa de cultură şi presă
“Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1992
- Muraru Ioan – “Drept constituţional şi instituţii politice”, Editura Naturismul,
Bucureşti, 1991
- Neveanu Paul Popescu – “Sensibilitatea”, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1970
- Neagu Ion – “Drept procesual penal, parte generală”, vol. I, Editura Euro-Trading, Bucureşti, 1992
- Piaget Jean, Inhelder Barbel – “Psihologia copilului”, Editura didactică şi
pedagogică, Bucureşti, 1966
- Roşca Alexandru – “Metodologie şi tehnici experimentale în psihologie”,
Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1971
- Roşca Alexandru, Chircev A. – “Psihologia copilului”, Editura didactică şi
pedagogică, Bucureşti, 1970
- Stancu Emilian – “Criminalistica”, vol. II, Editura Actami, Bucureşti, 1997
- Suciu Camil – “Criminalistica”, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti,
1972
- Şchiopu Ursula – “Psihologia copilului”, Editura didactică şi pedagogică,
Bucureşti, 1976
- Şchiopu Ursula, Verza Emil – “Psihologia vârstelor”, Editura didactică şi
pedagogică, Bucureşti, 1981
- Theodoru Grigore, Moldovan Lucia – “Drept procesual penal”, Editura
didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1979
- Theodoru Gr., Plăeşu T. – “Drept procesual penal, parte generală”, Tipografia
Universităţii “Al. I. Cuza”, Iaşi, 1986
- Vincent Rose – “Drept procesual penal”, vol. I, Tipografia Universităţii,
Bucureşti, 1987
- 66 -
- Volonciu Nicolae – “Drept procesual penal”, vol. I, Tipografia Universităţii,
Bucureşti, 1987
- Volonciu Nicolae – “Tratat de procedură penală”, Editura Paideia, Bucureşti,
1996