Economia Generala - Conf. dr.

Mircea Maniu

Sectiunea I INTRODUCERE IN TEORIA ECONOMICA

Sectiunea a II-a MICROECONOMIE
Sectiunea a III-a MACROECONOMIE

1. Teoria stiintelor economice

Ce este teoria economica

Originile cunoasterii stiintifice in domeniul economiei au determinari comune cu cunoasterea

filosofica a realitatilor lumii antice. Desprinderea economiei ca stiinta de sine statatoare din
corpul filosofiei se face din momentul in care obiectul de studiu, metoda precum si nivelul de
teoretizare o impun. Daca intr-o determinare la limita empiricului economicul poate fi
reprezentat drept sfera actiunii umane vizand pur si simplu existenta, acest gen de abordare este
specific cu relevanta Greciei antice care dincolo de obiect ne transmite si nomenclatorul
economiei. Modul de viata al polisului se esentializeaza in Oikonomos.
Trecand prin istorie alaturi de celelalte stiinte sociale, Teoria economica se cristalizeaza drept o
conceptie structurata, beneficiind de o metoda coerenta si aplicabila in campul vietii economice.
Ea descifreaza legile precum si principiile ce guverneaza viata economica in ansamblul sau.
Teoria economica este in acest sens primul si cel mai inalt teoretic palier de abordare al vietii
economice.
In conceptia moderna, stiinta denota studiul sistematic, obiectiv, al fenomenelor si proceselor
dintr-un anumit camp de investigatie. Acest fel de a pune problema genereaza o intrebare
aplicabila in zona noastra de interes, acolo unde diferenta de logica dintre politicile
guvernamentale si contabilitatea firmei, spre exemplu, fac inoperanta o abordare holistica.
Vorbim deci de stiinta economica sau de stiinte economice ? Intr-o conceptie moderna, aflata sub
auspiciile inter si transdisciplinaritatii sistemul stiintelor economice rprezinta un ansamblu de
discipline ale corpusului generic denumit stiinta economica.
Teoria economica este, intr-o formulare aparte economia pura. In 1615 Antoine de Montchretien
introduce termenul de Economie politica, termen ce subzista pana in zilele noastre drept cea mai
folosita denumire a teoriei economice. Aproape de la nasterea sa, el a fost insa criticat din
perspectiva ambiguitatii pe care o instaureaza in domeniu, atunci cand este vorba de cea mai
delicata relatie si anume aceea dintre economic si politic. Critica se centreaza esentialmente pe
subordonarea economicului de catre politic, cu toate consecintele nefavorabile asupra disciplinei
in sine.
Evitarea acestui gen de intruziune in viziunea stiintifica asupra economiei s-a facut prin
utilizarea unor denumiri precum: Teorie economica, Economie pura, Economie sociala sau pur si
simplu Economie. Acest ultim termen ( Economics, in original) a fost impus de catre Alfred
Marshall odata cu Principiile de economie din 1890. Economia in conceptia autorului este
studiul vietii economice a oamenilor; ea examineaza actiunile individuale sau sociale,
cunostintele necesare in vederea bunastarii.
In buna masura trecerea teoriei economice de pe aliniamentul conceptual al economiei politice
pe cel al economicsului (sensul cel mai pragmatic pe care il acordam si in acest curs abordarii
teoriei economice) se face pe coordonatele deplasarii de la economia de oferta la cea a imbinarii
cererii cu oferta sau chiar din perspectiva economiei cererii. Paul Samuelson, laureat al
premiului Nobel pentru economie considera ca economicsul este studiul felului in care indivizii
si societatea aleg prin intermediul banilor sau fara acestia, felul de utilizare al resurselor rare, ce
pot fi folosite diferit. Tot el spunea, intr-o viziune ludica: "Vrei sa faci dintr-un papagal un
economist ? Invata-l doua cuvinte: cerere si oferta."

Curente de gandire in economie

Primele consemnari de economie, astfel prezentate incat sa corespunda unor standarte azi
denumite stiintifice, sunt prezente in Orientul antic. Cu douazeci de secole inainte de Christos, in
Egipt si Babilon se scriau coduri de proceduri economice (si juridice, precum Codul lui
Hamurappi) de o consistenta si valabilitate in timp exceptionale. Tot in acest mileniu si cel
urmator, in India marilor tezaure culturale ce sunt in acelasi timp si scrieri de economie,
Mahabharata si Ramayana si in China epocii lui Confucius, economia este la mare pret.
Dar Grecia antica este locul unde se face saltul de la civilizatiile orientale de tip autarhic la cele
mediteraneene de tip mercantil. Miscarea economica este marea contributie metodologica a
locului. Ea se particularizeaza in diviziunea muncii, moneda, valoare, echilibru, schimb, etc. Pe
de o parte sofistii reprezentand individualismul in revolta impotriva statului traditional, puternic,
reprezentau abordarea democratica, favorizatoare a comertului, micii industrii si muncii libere.
Pe de alta parte socraticii reprezentand conservatorismul, sclavagismul ca forta a economiei si
agricultura.
Roma nu a fost creatoare de teorie economica pe masura Greciei, cu exceptia domeniului
economiei agricole. Daca insa luam in considerare faptul ca si astazi principiile de drept civil
care guverneaza miscarea economica sunt principiile codului civil roman, contributia devine
evidenta.
In periaoda evului mediu economia intra in sfera ecleziastica. Toma d´Aquino, Thomas Morus
marcheaza, spre exemplu, apogeul doctrinei scolastice medievale. In secolul al XV-lea apare
mercantilismul, filosofie economica a negustorilor, centrata pe acumularea de bogatie din
comert. Sir William Petty, Thomas Mun sau Fernando Galliani contribuie la impunerea
doctrinei. Franta secolului al XVIII-lea consemneaza aparitia doctrinei fiziocrate. Agricultura
devine centrul de emergenta al bogatiei, totul trebuie guvernat de pricipiul: "Laissez faire, laissez
passer, le monde va de lui meme." Francois Quesnay, autor al Tabloului economic, o sinteza
revolutionara pentru epoca este un ilustrator de marca al fiziocratismului.
Economia teoretica, astfel cum ne apare ea conceptual astazi, este in semnificativa masura
agregata de catre Scoala clasica engleza in secolul al XVIII-lea si al XIX-lea. Adam Smith,
considerat intemeietorul scolii considera ca exista o ordine naturala, obiectiva a carei urmare este
armonia comnitatii economice. Omul trebuie doar sa-si urmareasca interesul si "mana invizibila"
va ghida societatea pe ansamblu. Thomas Malthus, David Ricardo sau John Stuart Mill sunt
pricipalii exponenti ai scolii clasice.
Aceasta deschide un adevarat traiect al liberalismului economic (desigur cu limitarile impuse in
epoca de transformarea Angliei in atelierul industrial al lumii) ce va inflori prin filiera lui
Frederic Bastiat, in doctrina socialista, in egalitarismul, colectivismul, utopia economica (Robert
Owen), anarhismul (Proudhon) sau comunismul tratat din perspectiva economica de catre Karl
Marx si Friedrich Engels.
La sfarsitul secolului al XIX-lea are loc asa numita revolutie marginala in economie. Carl
Menger, Leon Walras sau Stanley Jevons pun bazele unei viziuni pozitive si pragmatice asupra
utilitatii si valorii, baze ce vor fi dezvoltate, atingand apogeul in opera lui John Maynard Keynes,
cel mai important economist al inceputului secolului XX. De la Keynes, contemporaneitatea
conceptiilor economice se insoteste cu o continua diversificare ideatica si diferentiere
metodologica. Daca virtutile pietei libere sunt din ce in ce mai greu de combatut intr-o societate
globala, calea de a atinge obiectivul fragmenteaza si polarizeaza extremal lumea teoreticienilor
economiei astazi.

2. Productia si reproductia

Diviziunea sociala a muncii

Exista numeroase posibilitati de a delimita genurile de activitate umana si in consecita de a le

aprecia din perspectiva economica. Dupa natura muncii prestate avem activitati pur economice
sau in alte sfere (sociale, de exemplu); dupa produsul muncii: bunuri sau servicii; dupa genul de
efort: munca fizica sau munca intelectuala; dupa specificul prioritar al raporturilor: cu natura sau
cu oamenii; dupa gradul de socializare, inzestrare, etc., activitatea umana pe care o denumim
generic munca are o infinitate de fatete.
In intelesul sau cel mai larg munca este o desfasurare de energie umana concertata, in vederea
atingerii unui scop exterior acestui act. Munca poate fi exclusiv de natura economica sau de alte
facturi complementarae Indiferent de perspectiva din care studiem munca putem sa afirmam ca
in procesul de creare de valori, aceasta este o categorie vesnica, fara legatura cu modul de
organizare si functionare al societatii. Exista munca fizica si intelectuala, necalificata si
calificata, independenta si dependenta, libera sau fortata, productiva sau neproductiva, cu alte
cuvinte toate posibilitatile de punere in valoare ale potentialului uman.
Dar o realitate este evidenta: toate variantele de munca presupun si o relatie obiectiva cu ceea ce
generic denumim natura. Actul de munca, particularizat in cel de productie (de bunuri sau
servicii) este un act de cooperare. Cooperarea se practica din cele mai vechi timpuri dar pe
masura ce economia se dezvolta, procesul de productie se descompune in secvente, produsele
partiale convergand spre un produs unitar final. Cooperarea in acest caz se fundamanteaza pe
diviziunea muncii.
Se poate pune in evidenta o diviziune naturala a muncii ca forma a diferentierii producatorilor
dupa varsta, sex, calificare, etc, diviziune ce sta la baza celei sociale, adica faptul ca relatiile
interumane sunt substantial modificate in virtutea specializarii producatorilor. De aici si
diferentierile in raporturile de forta sociala. Unii disting si o diviziune tehnica a muncii din care
deduc diviziunea economica.
Putem sa concluzionam asupra faptului ca diviziunea muncii presupune: descompunerea
procesului de productie pe secvente; specializarea tehnico-economica in cadrul aceleiasi entitati
productive; specializarea intre entitati diferite; specializarea profesionala. Productia poate fi
interpretata (cel putin intr-o viziune moderna) numai prin prisma diviziunii sociale a muncii. Dar
productia in sine este un nonsens. Ceea ce confera finalitate acesteia este consumul.
Logica economica presupune ca momentul initial (productia) sa fie separat de cel final
(consumul) prin alte doua momente: repartitia respectiv schimbul. Repartitia este un act colectiv
in care aspectul social il devanseaza pe cel tehnic (salariile sunt obiect de negociere sindicala si
de protectie statala la nivelul minimal, dincolo de performatele firmei sau ramurii in cauza).
Schimbul este in conditiile economiilor de tip evoluat o realitate cat se poate de evidenta si
cvasigeneralizata ; autoconsumul nu mai este decat un fenomen remanent. Toate acestea
formeaza asa numitul proces de productie si reproductie, a carui finalitate logica este consumul.
Putem spune ca de fapt consumul reprezinte scopul nemijlocit al oricarui gen de activitate, cu
relevanta atunci cand vorbim de activitate economica. Acest fel de abordare poate sa nasca si
controverse de factura consumerista, intr-o lume in care resursele sunt din ce in ce mai dramatic
limitate. O alta observatie in context este generata de faptul ca necesitatile de consum sunt
conditionate de posibilitatile de producere si nu invers, cel putin intr-o faza de echilibrare a
cererii si ofertei. Aceasta realitate se poate repercuta dramatic asupra perceptiei economiei dintr-
o tara sau alta. In sfarsit, in al treilea rand, sa mai spunem ca productia si reproductia devin astazi
intr-o masura dramatica functii ale progresului tehnic precum si ale capacitatii de previzionare si
alocare optimala a resurselor limitate de care dispune societatea.

Legile economice
Ca in orice abordare stiintifica a fenomenelor si proceselor economice si in domeniul economiei
opereaza legi, aceasta ca urmare a nevoii spiritului uman de a ordona si retine doar esenta
fenomenelor studiate. Fara aceasta reducere la simpla expresie, fara simplificarea legica,
urmarirea evolutiei in timp a economiei cade sub incidenta empiricului. In conceptia moderna
legile operand in campul economiei sunt legi naturale numai in sensul extensiei lor in timp si
spatiu. Aplicarea lor, intermediata uman, le plaseaza in zona legilor conditionate social.
Este totusi cazul sa mentionam ca daca acest caracter obiectiv al legilor economice ar fi absolut,
atunci nu ar fi nici o diferentiere intre legile naturale (ale fizicii, de exemplu) si cele economice.
Acceptand caracterul social al economiei ne asumam si caracterul obiectiv mediat (social) al
legilor economice.
Legea este o constructie ideala, care exprima nu ceea ce se intampla, ci ceea ce s-ar intampla
daca anumite conditii ar fi indeplinite. Indiferent daca vorbim de legi in deplinatatea sensului
acestora sau numai de tendinte, subliniem caracterul obiectiv al acestora.. Legile economice sunt
produs al ratiunii umane in masura in care reflecta la modul stiintific realitatea. Masura in care
consideram ca singurele legi care stapanesc la modul real viata economica sunt cele emise de un
legiuitor mai mult sau mai putin obiectiv (nu conteaza cererea si oferta cata vreme preturile sunt
controlate prin mercurial, se poate spune, la modul retoric), acestea reflecta numai gradul de
voluntarism al societatii, voluntarism generat de regula de interese de grup si moment.
Legile economice au caracter istoric, pentru ca legitatile nu pot fi desprinse decat prin mersul de
la concret la abstract. Din aceasta determinare deducem si necesitatea de a delimita ansamblul
legilor in: legi structurale sau de stare sau legi statistice, privind societatea, avand un caracter
stabil, uniform si permanent; legi cauzale sau functionale ce determina si regleaza transformarile
sociale majore. La acestea se port aditiona tendintele, care la randul lor pot sa devina sau nu leg,
in functie de conditii.
Ansamblul legilor operand intr-o economie poarta numele de sistemul legilor economice. Orice
sistem de legi are o structurare duala: pe de o parte din perspectiva momentului istoric de plasare
a actiunii, pe de alta parte din cea a arealului socio-economic de impact. Legi cu maxima
extensie in timp: legea cresterii productivitatii muncii, legea economiei de timp, legea
reproductiei, etc. Legi cu extensie limitata: legea valorii, legea rentei, etc. Legi specifice unor
momente de dezvoltare: legea ciclicitatii dezvoltarii ramurilor, legea determinarii ratei profitului,
etc.

Productia de marfuri
Modul de organizare al productiei presupune o evolutie constanta de-a lungul timpului. Exista
numeroase incercari de a periodiza economia, cele mai multe dintre ele concluzionand ca exista
cel putin doua faze distincte: economia naturala, reprezentand etapa schimbului rudimentar, in
natura si etapa economiei marfare, care la randul ei se poate subdivide in economia monetara si
economia de credit, aceasta din urma numita de o serie de surse si economia secolului XX.
Economia de tip marfar reprezinta un mod specific de organizare a productiei in care marfurile
sunt destinate exclusiv schimbului, acest gen de productie aparand undeva la inceputurile
oranduirii sclavagiste. Economiile de tip natural sunt particulare tuturor formelor de organizare
precapitaliste. Economia marfara este specifica capitalismului si epocilor moderne.
De la inceput, economia marfara se insoteste cu circulatia baneasca (economie de tip marfar-
baneasca) dar schimbul marfii prin intermediul banilor nu reprezinta o regula absoluta nici chiar
in zilele noastre. Economia marfara mai presupune agregarea unui concept cu maxima
importanta - piata, locul generic de intalnire al intereselor producatorilor si consumatorilor.
Orice marfa satisface trebuinte umane, avand astfel utilitate. Utilitatea se refera in cel mai larg
sens la valoarea de intrebuintare atribuibila marfii, desi in sens restrans utilitatea presupune mai
mult decat valoarea de intrebuintare, fiind direct influentata de catre relatia om - obiect. Valoarea
de intrebuintare se leaga intr-o semnificativa masura de valoarea de schimb, ca forma de
manifestare al unui continut distinct al marfii pe piata.
Probabil cel mai contoversat aspect la marfii este constituit de valoare. Valoarea unei marfi
poate fi definita in numeroase feluri, in functie de scoala economica la care aderam. Un prim
punct de vedere este acela dupa care notiunea de valoare este fara valoare pentru stiinta
economica pentru ca este suplinita satisfacator de catre cea de pret.
Teoria clasica a valorii considera ca izvorul valorii este munca omeneasca in general. Marimea
valorii este o functie de trei venituri: salariu, profit si renta., totul descompunandu-se in cele trei
elemente. Teoria valorii munca a fost dezvoltata in diferite directii, ea fiind surclasata pe masura
ce inaintam spre contemporaneitate, de catre teoria valorii marginale.
Marginalismul economic se bazeaza pe determinarea marimii valorii prin analiza utilitatii
elementelor succesive dintr-un produs sau serviciu, sau a costurilor elementelor succesive ale
factorilor de productie. Teoria explica valoarea prin cererea si oferta coroborate cu alocarea
resurselor rare, pe baza descresterii eficientei marginale, dimensiunile acesteia fiind indicate in
ultima instanta de aprecierea atribuita acelei marfi ce satisface valoarea cea mai mica in
ierarhizarea facuta.

3. Proprietatea

Obiectul si subiectul proprietatii

Problema proprietatii constituie unul dintre punctele cardinale ale teoriei economice, la fel ca de
altfel ale unor importante areale ale stiintelor juridice. Proprietatea asupra bunurilor subsumeaza
pe de o parte conceptul de proprietate, pe de alta parte obiectul si subiectii acesteia. In literatura
de specialitate, cu impact asupra domeniului nostru, exista trei sensuri atribuibile notiunii de
proprietate: sensul juridic, sensul filosofic si sensul economic.
Singurul sens pe care il vom dezvolta in avcest context, cel economic, reliefeaza faptul ca
relatiile dintre oameni si bunuri sunt abstractii stiintifice, continutul real al proprietatii constand
in relatiile materiale dintre oameni sau grupuri, in legatura cu bunurile. In acest sens
proprietatea reprezinta ansamblul raporturilor interumane in legatura cu bunurile, raporturi
reglate de norme istoriceste determinate in plan social.
Este evident din aceasta posibila definitie ca subiectii proprietatii sunt oamenii, pe diferite
paliere: individ, familie, grup, societate. Proprietatea la nivel de individ si familie este forma
dominanta in conditii de libertate, aceasta inclusiv in conditiile liberei exercitari a dreptului in
privinta resurselor economice, a capitalului. Subiectii proprietatii sunt determinabili atat in
caliatate de producatori cat si de consumatori, posesori ai factorilor de productie de care dispun.
Determinari de factura diferita sunt aplicabile grupurilor in functie de dimensiunile acestora si de
obiectivele prioritare urmarite.
In ceea ce priveste obiectul proprietatii, acesta este definit drept ansamblul de bunuri
identificabile si masurabile din punct de vedere economic. Bunurile economice sunt acelea ce
intra in circuitul marfar sau cel putin capata o expresie baneasca. De o atentie aparte se bucura in
acest context in literatura de specialitate, proprietatea asupra unei resurse de o specificitate
aparte, si anume forta de munca. In epoca moderna forta de munca este obiectul proprietatii
producatorului ca persoana libera.

Formele de proprietate
Formele de proprietate sunt istoriceste determinate si in general se particularizeaza in epoci
diferite. Preistoria omenirii consemneaza proprietatea individuala asupra bunurilor mobile,
ulterior aparand si proprietatea colectiva generata de pamant. Proprietatea este riguros definita si
clasificata in dreptul civil roman, ale carui temelii subzista si astazi.
In principiu proprietatea se subdivide in raport cu gradul de asociere in exercitarea atributelor
proprietatii dar si din perspectiva manageriala cu privire la obiectul proprietatii. Avem
urmatoarele forme:
- proprietatea individuala
- proprietatea asociativa (familiara sau de grup)
- proprietatea de stat precum si forme mixte de asociere rezultate din mixajul primelor trei forme
de proprietate.
Proprietatea indivizilor (proprietatea particulara) si proprietatea de tip asociativ sunt cantonate in
masura covarsitoare in sfera proprietatii mici si mijlocii, indiferent de natura exercitarii
proprietatii. In practica, de la aceasta regula fac exceptie sectorul financiar-bancar precum si
sectoarele in care se insereaza asa numitele monopoluri traditionale ale statului (industria de
aparare, pietele de tip oligopol, etc.).
Proprietatea statului asupra unor arealuri economice, cunoscuta si drept sectorul guvernamental,
circumscrie de regula un domeniu de importanta nationala sau caracterizat printr-un volum de
investitii, sau un risc mare, ambele neaceptabile pentru intreprinzatori privati. Ineficienta
dovedita de acest sector in cele mai multe dintre tarile lumii, in care sectorul de stat a inregistrat
zone de proprietate mai mari sau mai mici, a generat o succesiune de forme asociative in care
elementul statal era potentat de cel privat, intr-o structura mai flexibila si implicit mai eficienta.

Criza proprietatii. Privatizarea

Asertiunea finala a paragrafului anterior a condus la abordari menite sa debloce mecanismul

proprietatii getionata de catre stat prin programe coerente de privatizare. Aceste programe au
capatat o relevanta aparte in momentul in care dupa 1989, tarile cu economia in tranzitie din
Europa Centrala si de Est si apoi cele din fostul spatiu sovietic au declansat un program masiv de
privatizari, program fara precedent sau ehivalent in istoria economica.
Problemele fundamentale care s-au pus in context erau concentrate pe urmatoarele aliniamente:
anularea acelor structuri de proprietate ce au blocat infaptuirea drepturilor si libertatilor
fundamentale ale omului; masuri de schimbare a raportului dintre formele de proprietate in
procesul descentralizarii; asigurarea unui continut economic si social adecvat fiecarei forme de
proprietate; diversificarea formelor de proprietate si adoptarea unor reglementari specifice in
concordanta cu standartele internationale ale domeniului.
Privatizarea, ca proces de structurare a unor forme de proprietate in care statul sa nu genereze
scurgeri bugetare spre un sector prin definitie ineficient, presupune crearea unor structuri
economice de mai multe genuri: specifice tarilor industrializate in care marea proprietate privata
coexista cu proprietatea publica si mica proprietate particulara si cooperatista: specifice tarilor
din aceaasi categorie, cea a economiilor in tranzitie, in care proprietatea publica se transforma in
ritm accelerat in proprietate particulara
In orice economie viabila formele de proprietate cele mai diferite coexista si sunt complementare
in realizarea productiei (outputului). Coexistenta lor trebuie insa armonizata prin politici coerente
de privatizare, sau in situatii determinate, de factura opusa, de nationalizare. O componenta a
procesului de privatizare o constituie imbinarea intre capitalul autohton si cel strain. In conditiile
in care formele de privatizare generate prin aportul exclusiv al capitalului autohton nu pot depasi
decat in mod sporadic bariera marilor firme, inserarea capitalului strain devine o necesitate
organica prin prisma nevoii de infuzie de capital. Practic si marile economii ale lumii trec printr-
un proces de internationalizare care departe de a fi specific pe relatia tari dezvoltate alte tari (cu
predilectie cele cu economia in tranzitie) devine o realitate omniprezenta a gradudului sporit de
interdependenta dintre marile economii ale lumii. Cel mai mare investitor strain la aceasta ora in
Marea Britanie sunt firmele americane. Simultan cel mai mare investitor strain pe piata
americana sunt firmele britanice.
In sfarsit sa mai notam si faptul ca, de regula, cea mai raspandita acceptiune a sectorului public
este aceea dupa care el se suprapune cu proprietatea statului in economie. Realitatea este ca in
majoritatea tarilor finalitatea sectorului public, interesele colectivitatilor, genereaza o tendinta de
mixare a capitalului de stat cu alte forme de proprietate.

4. Firma

Functiile firmei de afaceri

Mecanismul de desfasurare al vietii economice presupune intelegerea functionarii entitatilor care
compun ansamblul respectiv. In sfera de activitate numita economie, celula acestui organism este
firma de afaceri. Din punct de vedere organizatoric firma este o unitate distincta, este cadrul de
desfasurare al unei activitati sociale utile fiind in acelasi timp veriga unui lant complex. Fiind o
unitate de baza, ea polarizeaza tot ce se intampla in asa numitelor subunitati, intr-un tot condus
de aceeasi structura manageriala si avand gestiunea comuna.
Orice firma se caracterizeaza si printr-un ansamblu de determinari de factura juridica precum:
personalitatea juridica a intreprinzatorului, aspecte organizatorice legate de forma de inregistrare,
aspecte legate de cadrul legal ce reglementeaza diferite genuri de firme, etc. Fiind o entitate
economica in cautarea profitului, principala functie-mobil,, din care se deduc si cele operative,
este functia antreprenoriala:
Se considera ca orice firma indeplineste cel putin 5 functii operative:
1. Functia de productie
2. Functia de cercetare-deezvoltare
3. Functia comerciala
4. Functia financiar-contabila
5. Functia de personal
Orice firma, indiferent de domeniul de activitate este caracterizata prin 2 structuri:
A) Structura de productie si conceptie compusa din subdiviziuni functionale precum ateliere,
sectii, fabrici, etc.
B) Structura functionala compusa din birouri si servicii functionale.
Conducerea firmei este compusa din Consiliu de administratie pe de o parte iar pe de alta parte
din structura manageriala (director, manager plus echipa sa).
In economia de piata firma reprezinta centrul procesului economic. Ea decide in urma prelucrarii
informatiilor la dispozitie: ce produce si in ce cantitate, cum isi diversifica productia, cum se
restrange sau autodizolva, cat personal utilizeaza si cum il salarizeaza, pe ce piete patrunde, etc.
Intr-o economie viabila in fiecare an apar numeroase firme noi, in timp ce altele isi inceteaza
activitatea.
Exista numeroase perspective de clasificare pentru firmele de afaceri:
1. Dupa sfera de activitate
2. Dupa volumul (cifra) de afaceri
3. Dupa capitalul detinut
4. Dupa extensia teritoriala
5. Dupa numarul de personal angajat
6. Dupa natura proprietatii asupra firmei de afaceri

Tipologia firmei
Cea mai uzuala clasificare a fimelor din perspectiva tipologica tine cont de structura de
proprietate. Astfel avem:
1. Firme individuale (avand un proprietar unic)
2. Firme asociative (prin parteneriat de diferite forme)
3. Corporatii
Firmele individuale sunt entitatile cele mai des intalnite, ele potentand la modul perfect inclinatia
antreprenoriala a celor ce doresc sa se afirme in lumea afacerilor. Inregistrarea unei astfel de
firme se face de regula cu restrictii minimale, ea beneficiind de o serie de avantaje, dintre care
mentionam: controlul integral al proprietarului asupra firmei, complicatii legale minimale,
impozitare favorabila, etc. Pe de alta parte potentialul unei astfel de firme se limiteaza la
capitalul proprietarului, posibilitatile de crestere fiind de regula conditionate de creditul bancar.
Asociatiile reprezinta o forma foarte extinsa, asocierea facandu-se de regula pentru a reuni
capitaluri si experienta in domenii in care orice alta abordare pare infructuoasa. Principalul
avantaj rezida in posibilitatile sporite de capitalizare. Ele sunt insa insotite de un ansamblu de
dezavantaje: decizia se ia dificil, complicatiile legale legate de intrarea-iesirea in si din
parteneriat, etc.
Corporatia reprezinta forma moderna de existenta a economiei de piata prin intermediul
raspunderii limitate in limita patrimoniului declarat de catre patronat sau actionariat. Orice
firma de tip corporatist are in afara raspunderii limitate cel putin urmatoarele genuri de avantaje:
poate reuni un capital substantial; conducere relativ usoara prin separarea functiei proprietate de
cea manageriala; stabilitatea acestui gen de structura. Principalul, dezavantaj al acestui gen de
firma rezida in dubla impunere. Profitul realizat de firma se impune ca venit al unei persoane
juridice pe de o parte, pe de alta parte daca firma realizeaza profituri, acestea sunt purtatoare de
dividende, ca venituri ale intreprinzatorilor persoane fizice, si se impun ca atare.

Intreprinderile mici si mijlocii (IMM)

Cele mai multe studii de economia firmei converg spre punctul de vedere dupa care optimul
dimensional al unei firme variaza in functie de cele mai diferite aspecte. Totusi se poate spune ca
acesta este conditionat de nivelul de dezvoltare, in coordonate de timp si spatiu. In practica,
determinarea dimensiunii firmei presupune luarea in considerare a unui ansamblu de factori
precum:

 Minimizarea costurilor pe unitatea de produs

 Maximizarea veniturilor firmei
 Maximizarea productivitatii muncii
 Maximizarea cheltuielilor de aprovizionare, desfacere, transport, etc.
 Capacitatea de absorbtie a pietei

Intr-o economie libera nu poate fi franata tendinta legica de crestere, marile firme avand o
politica certa de impunere a unor standarte de productivitate sporita, dar este foarte clar ca
optimul dimensional se regaseste numai la un volum al productiei la care curba tendentiala a
costurilor va fi minima.
Cresterea firmei peste asa numitul optim dimensional conduce de regula la: supradimensionarea
serviciilor functionale, sporirea numarului de trepte ierarhice, inertia aparatului decizional,
probleme sociale, pervertirea informatiei ce este filtrata multiplu, etc. Existenta unui numar mare
de firme mici si mijlocii este justificata intr-o economie moderna din cel putin urmatoarele
ratiuni:

 mobilitate in asimilarea progresului tehnic si noilor tehnologii

 adaptabilitate la un mediu in care conditiile de criza fac supravietuirea grea
 cheltuieli de infiintare moderate in raport cu alte structuri de piata
 ele sunt laboratoare economice si amortizoare de soc pentru fluctuatiile economice

5.Factorii de productie

Factorii naturali
Teoria clasica a productiei presupune abordarea factoriala, dupa formula lui Jean Baptiste Say:
pamant, munca si capital. Surse moderne adauga la cele trei clasice alte doua elemente:
organizarea productiei si informatia. Factorii de productie au o serie de caracteristici, dintre care
mentionam:
1. Divizibilitatea sau impartirea in unitati omogene, fara a afecta calitatea lor.
2. Adaptabilitatea sau capacitatea de asociere, in proportii variabile cu alti factori.
3. Complementaritatea sau combinarea precisa a factorilor pentru a obtine outputul determinat.
4. Substituirea sau inlocuirea unui factor de catre altul, outputul ramanad fix.
Pamantul, sau resursele naturale reprezinta elementul cu cel mai mic coeficient de elasticitate,
acest lucru datorandu-se limitarilor obiective. Cererea de factori fiind dedusa din cererea de
produse de consum atribuibile acestor factori, cererea de resurse naturale este dimensionata in
functie de cererea (si pretul in consecinta) produselor agricole. Situatie valabila si pentru alte
resurse naturale (locatiile pentru turism, de exemplu).
In situatia pamantului, venitul adus de acesta poarta numele de renta. Renta este calculata la acel
nivel la care se atinge echilibrul din punctul de vedere al cultivarii unei suprafete maximale
(arendarea maximala) si de obtinere a unor rezultate scontate de catre utilizator (arendas).

Munca
Omul se raporteaza in permanenta la mediul economic intr-o dubla ipostaza: aceea de
producator nemijlocit, situatie in care isi ofera capacitatea in schimbul unei compensatii
rezonabile. El este simultan si consumator, dar nu acest aspect ne intereseaza in acest context.
Venitul adus de de catre factorul uman in procesul de productie poarta denumirea generica de
salar.
Dintre toate preturile platite pentru factorii de productie, salarul este probabil cel mai important,
aceasta pentru ca are gradul de extensie maxima in societate. In principiu salariile reprezinta,
intr-o tara dezvoltata din punct de vedere economic aproximativ 80% din venitul national.
Prima problema ce se pune in legatura cu factorul munca este legata de aspectul demo-economic
al problemei. O schema simpla a categoriilor demo-economice:
1. Populatia tarii
2. Populatia in varsta de munca (din 1 se scad extremitatile, definite legal)
3. Populatia apta (din 2 se scad cei inapti de munca din varii motive obiective)
4. Populatia activa (din 3 se scad neocupatii, ca somerii sau cei ce nu muncesc din propria lor
vointa)
5. Populatia ocupata (din 4 se scad categoriile in formare: elevi, studenti, etc.)
Chestiunea cererii si ofertei de munca este compusa din reunirea a cel putin patru aspecte:
a)dimensiunea populatiei tarii respective; b)proportia resurselor de munca in totalul populatiei
tarii respective (gradul de imbatranire al populatiei); c)problema cantitatii de munca disponibila
exprimata in unitati de timp (durata medie a zile, saptamanii si anului de lucru); d) calitatea si
calificarea resursei umane disponibile. Toate aceste probleme se regasesc pe ceea ce generic
denumim piata muncii.
Piata muncii se caracterizeaza in primul rand printr-un coeficient de mobilitate superior oricarei
alte piete, iar in al doilea rand printr-o reglementare de regula foarte precisa, al carei
particularitati sunt induse de nivelul de dezvoltare al fortelor productive, de nivelul vietii
sindicale sau de gradul de raportare la valorile democratiei in societatea respectiva.
Intr-o economie de piata stabilizata, principala optiune care se pune in legatura cu piata muncii
este aceea intre venit si timp liber. Considerandu-se posibilitatea de angajare sau de desfasurare
de activitati aducatoare de venituri din multiple surse, drept o realitate curenta in societatile ce
controleaza rata somajului si de-asemenea nivelul de compensare al muncii la un nivel considerat
drept rezonabil, fiecare angajat va fi tentat intr-o prima etapa sa-si maximizeze veniturile pe cale
extensiva, adica prin prelungirea programului. Daca veniturile nu pot creste prin introducerea in
ecuatie a unui element de intensivitate (promovare si in consecinta salariu mai mare) atunci
tendinta de crestere a duratei de lucru (in limita biologica) va fi la un moment contrabalansata de
tendinta a avea mai mult timp liber ca o compensare a efortului. In literatura economica aceasta
oferta de munca ce se restrange de la un moment dat poarta denumirea de: curba retractila a
ofertei de munca.
Capitalul
Conceptul de capital semnifica acele resurse de produse ale sistemului de productie (outputuri)
ce sunt economisite in vederea trecerii lor intr-un ciclu ulterior (inputuri). In principiu orice
capital are o miscare ce presupune dedublarea lui: a) capital fizic (real) ca factori materiali ai
productiei; b) capital banesc, ca oglinda a primului. Venitul capitalului poarta denumirea de
profit.
Profitul este venitul oricarui gen de capital, investit in cele mai variate domenii. Ratiuni tehnice
au impus delimitarea capitalului in capital fix si circulant, dupa logica miscarii acestuia in ciclul
de productie. Reflectarea contabila a tuturor elementelor capitalizate in diferite afaceri precum si
a datoriilor contractate in acest proces se regaseste in active si pasive. Formula contabila a
capitalului este A P in timp ce formula financiara este C + P (capital plus profit).
Daca profitul nu este altceva decat un venit de natura salariului sau rentei, in cazul posesorilor
altor genuri de factori de productie, se poate spune si ca profitul este un venit al
intreprinzatorului, venit temporar ce depinde de locul acestuia pe piata si poate, intr-un fel, sa fie
numit salariu inovational. In acelasi timp profitul recompenseaza intreprinzatorul pentru riscul
asumat, fiind in acelasi timp o compensarea a situatiei de monopol pe care si-a creat-o in arealul
sau de activitate.
In sfarsit sa mai adugam o remarca importanta : atat pamantul cat si munca sunt resurse naturale,
a caror regenerare presupune un input aparte, de natura biologica. Capitalul este creatie umana si
deci teoretic multiplicabil la infinit in conditii favorabile. Acest gen de interpretare ne poate
conduce si la o analiza mai aprofundata a termenului de capitalism. In conditiile in care
terminologia socio-economica ataseaza intregii societati apelativul de societate (sau numai
economie) capitalista, excesele acesteia, sau disfunctionalitatile procesului de realizare al
capitalului, pur si simplu, au fost in masura nemeritata extrapolate asupra intregului sistem. S-a
ajuns in anumite situatii la mistificarea adevarului dupa care sistemul economic capitalist
functioneaza drept un sistem al liberei initiative, sistem la care nu s-a gasit alternativa mai buna.
Acest gen de abordare apare cu predilectie in incercarea de a gasi asa numita a treia cale, dincolo
de capitalism si dincolo de un socialism ce nu a confirmat niciodata si niciunde.

Combinarea factorilor de productie

Particularitatea de baza a actiunii factorilor de productie consta intr-o realitate tehnologica
evidenta: factorii nu pot si nu functioneaza independent. Cu alte cuvinte productia depinde de
felul in care acestia sunt combinati in momentul utilizarii. Relatia pur tehnica de combinare
poarta numele de functia de productie.
In orice moment este posibil sa se obtina o cantitate de productie maxima pentru o anumita
combinatie de de factori de productie disponibili. Analizand statistic evolutia economica prin
intermediul functiilor de productie, economistii au tras cateva concluzii de importanta generala:
1. Atat productivitatea muncii cat si eficienta capitalului au crescut constant pe parcursul unor
perioade lungi de timp.
2. Cresterea capitalului si a eficientei lui a fost mai rapida decat cea a productivitatii si a ofertei
de munca, datorita tendintei de economisire a populatiei.
3. Venitul pe unitatea de capital creste constant datorita progresului tehnologic.
Toate aceste elemente converg spre concluzia dupa care combinarea factorilor de productie
reprezinta atat un apanaj al economistilor cantonati in sfera microeconomiei cat si al
responsabililor de politici economice, plasati in sfera macroeconomiei.
6. Economia de piata

Functionarea pietei. Cererea si oferta

Exista doua sensuri acordate de literatura de specialitate conceptului de economie de piata:
sensul istoric, prin care se intelege economia nationala din momentul in care se formeaza pietele
nationale, si sensul antinomic, limitativ, ce defineste economia de piata in oglida cu economia de
tip etatist. Sensul comun este acela de economie libera, actionand pe coordonatele cererii si
ofertei de piata.
Modelul cel mai general al economiei de piata ar putea fi astfel prezentat:
1. Factorii de productie sunt in proprietate privata
2. Veniturile se exprima sub forma baneasca
3. Alegerea sau optiunea de piata se face in deplina libertate
4. Programarea economica este cuprinsa intre limitele zero si indicativa
Trasatura principala a a sistemului, elementul de functionalitate geniala poate fi identificat in
faptul ca interesul propriu se regaseste mozaicat in cel general. Sistemul economiei de piata
considera ca elementul cheie il reprezinta suveranitatea consumatorului, in timp ce tendinta
funciara pe orice piata de acest gen este echilibrul ce se regaseste in cadrul fiecarui subsistem al
sau pe axul pretului de echilibru. Economia de piata acopera practic toate arealele de activitate
umana in sfera economiei: munca, capitalul, bunurile de consum, banii, informatia, etc.
Economia de piata nu este un panaceu universal pentru problemele economiei. Ea nu este o
economie a distributiei echitabile. Ea conduce in anumite situatii la concurenta excesiva si la
exacerbarea motivului profitului (motivul devine al lacomiei). In sfarsit, nu exista un model al
economiei de piata care sa se poata spune ca valorifica plenar resursele factoriale de care dispune
o societate (cu precadere de natura umana) si in consecinta isi atrage critici obiective si
subiective.
Premisa fundamentala a functionarii economie de piata rezida in capacitatea acestei de a reuni
cererea si oferta. In orice moment exista o relatie determinata intre pretul unui produs si
cantitatea ceruta pe piata. Relatia pret-cantitate poarta si denumirea de programul cererii sau
curba cererii. Cererea este o functie a consumatorului in timp ce oferta este apanajul
producatorului.
Cererea se intalneste pe piata cu oferta la asa numitul pret de echilibru. Acesta satisface atat
consumatorii cat si producatorii pentru ca rezolva golirea pietei de marfuri si in consecinta
induce tendinta spre ehilibru. Acest echilibru trebuie inteles prin echilibrul partial al tuturor
pietelor ce compun o piata agregata (bunuri, servicii, bani, etc.). Desigur in practica se intalnesc
cele mai variate genuri de piete din perspectiva libertatii de miscare (concurenta perfecta,
monopol, oligopol) dar tendinta spre echilibru este valabila pe termen lung pe toate dintre ele.

Legile fundamentale ale pietei

Piata se caracterizeaza inainte de orice prin dinamism. Miscarea pe piata are caracter legic, iar
principalele legi obiective ce actioneaza aici sunt:
1. Legea concurentei
2. Legea cererii si ofertei
3. Legea diminuarii utilitatii marginale
Concurenta este un concept global ce determina trendul spre calitate al productiei si produselor
pe piata. Nu se poate vorbi de concurenta in absenta unui grad oarecare de libertate economica,
libertate ce sa permita atat ofertantilor cat si solicitantilor intreprinderea oricaror demersuri
concurentiale in limite legale. Capacitatea concurentiala presupune atat componente tehnologice
cat si economice, acestea concretizandu-se pe o piata astfel:

 concurenta determinata de optiunea acumulare-consum (motor al dinamicii

concurentiale)
 concurenta dintre ramuri de activitate in vaderea plasarii de capital
 concurenta in interiorul ramurii pentru cel mai bun produs sau serviciu
 concurenta inter-marci (chiar in interiorul sistemului aceluiasi ofertant)

Concurenta este stimulata de dorinta acapararii unui segement cat mai mare din piata
consumatorului. Acesta influenteaza evident concurenta prin: opinii publice, decizie asupra
cumpararii, plata, consum, service, etc. Investigarea permanenta a potentialului concurential este
menita sa intareasca capacitatea concurentiala a ofertantilor si presupune tehnici specifice de
piata.
Cererea si oferta determina pretul echilibrat. In fapt acesta este generat de un ansamblu de
factori ce influenteaza in diferite sensuri atat cererea cat si oferta. Cererea si oferta tuturor
categoriilor de bunuri si servicii urmeaza tendential aceeasi traiectorie, iata de ce aceste
traiectorii pot fi compuse la nivel de piata. Determinarea echilibrului presupune ca pretul asociat
cu acesta sa aiba caracter de normalitate, normalitate cu conditionari, economice, sociale,
psihologice, etc. Pretul normal este determinabil numai prin analiza pe perioade lungi de timp.
Pretul de piata poate sa se abata semnificativ pe perioade scurte de la pretul normal.
In descifrarea diminuarii utilitatii marginale , trebuie sa precizam in prealabil ca utilitatea totala
a unei marfi pentru consumatorul acesteia este indicata de suma de bani pe care acesta este
dispus sa o plateasca in schimbul marfii, in timp ce utilitatea marginala este indicata de suma de
bani pe care acelasi consumator este dispus sa o plateasca pentru a dobandi o unitate
suplimentara din respectiva speta de marfuri. Pe masura ce noi unitati dintr-o marfa se adauga
posibilitatilor de consum, acestea devin din ce in ce mai putin valoroase pentru consumator, deci
pe masura cresterii consumului, utilitatea marginala a marfii consumate scade.
Desigur diminuarea utilitatii marginale, ca fenomen legic, are explicatii complexe, legate de
exemplu de cresterea productivitatii muncii si in consecinta diminuarea costurilor si a preturilor
atasate diferitelor valori de intrebuintare, sau pe de alta parte legate de teoria raritatii ce face ca
pe masura ce posibilitatile de producere a noi unitati de marfa cresc, in paralel sa asistam la
diminuarea pretului (intermediat de perceptia subiectiva asupra raritatii produsului respectiv) de
piata considerat normal in parametrii de normalitate descrisi anterior.

Banii
Marfa cea mai frecvent intalnita in orice sistem de piata evoluat sunt banii. Daca acest rol de
echivalent general a fost indeplinit de-a lungul istoriei de cele mai variate marfuri, in timp banii
s-au stabilizat la echivalentul metale pretioase (aur si argint). In China secolului al X-lea si apoi
in Europa medievala apar banii de hartie, numai ca insemne ale valorii repzentate de catre
adevarata si perena valoare a aurului. Cu timpul convertibilitatea nelimitata a hartiei in aur a
fost abandonata, aceasta pentru ca in fapt cererea de moneda generata de progresul economic a
determinat si necesitatea obiectiva de a emite moneda de hartie fara alta acoperire decat
increderea in institutia emitenta.
La baza oricarui sistem banesc dintr-o tara sta asa numitul etalon monetar, care este valoarea
conventional adoptata pentru a defini unitatea monetara a tarii respective. Etaloanele moderne
sunt monomemetalice (aur) si au in masura semnificativa o functie traditionala, acesta pentru ca
standartele aur-lingouri (1819), aur-monede (sfarsitul secolului al XIX-lea) si aur-devize (1922)
si au fost urmate pe aliniamentul postbelic de etalonul monetar (devize), ce punea cateva monede
(dolarul american in primul rand) in centrul atentiei si interesului lumii.
Banii indeplinesc in orice economie o seama de functii:
1. Functia de circulatie asumata inaca de la abandonarea trocului ca forma dominanta a
schimbului.
2. Functia de evaluare a marimii de schimb a marfurilor.
3. Functia de tezaurizare (transport a valorii in timp).
4. Functia de evaluare a raporturilor economice internationale functie derivata din 1 si 2 si
asumata in principiu de catre monedele importante ale lumii.
Circulatia banilor intr-o economie presupune clarificarea unei probleme extrem de importante: ce
cantitate trebuie emisa pentru a nu avea nici deficit de masa baneasca nici excedent generator de
inflatie. In expresia sa cea mai simpla legea circulatiei banilor exprima realitatea dupa care
valoarea banilor aflati in circulatie depinde de masa lor. Exista o serie de concluzii pragmatice
ce se pot deduce de aici: preturile sunt determinate pe piata de cantitatea de bani, desi definiti
drept ehivalent general de intermediere al schimburilor, realitatea ar trebui sa fie inversa.
Este necesar sa mai precizam si faptul ca in practica monetara moderna, banii efectivi ce cicula
(bancnotele si monedele) pe piata reprezinta in mod cert cea mai mica fractie (10 15% in
contextul economiilor tarilor dezvoltate) din masa baneasca disponibila. Teoria cantitativa a
banilor delimiteaza ecuatii de echilibru ale masei banesti in functie de cateva elemente: rulajul
marfurilor, viteza de circulatie a banilor, volumul tranzactiilor, preturile, etc.

7. Concurenta perfecta

Preferintele consumatorului
In general se considera ca o piata opereaza in conditii de concurenta perfecta daca sunt
indeplinite urmatoarele conditii:
1. Piata are numerosi subiecti ai vietii economice. Fiecare subiect al acesteia actioneaza ca o
micropiata. Fiecare determina proportional cu aportul sau rezultatul pietei finale.
2. Omogenitatea productiei. Oferta este in asemenea masura asemanatoare incat nu se pune
problema influentarii consumatorului din perspectiva psihologica.
3. Libertatea deplina de intrare si de iesire pe piata.
4. Informarea perfecta. Fiecare subiect cunoaste productia si preturile practicate de concurenta si
invers.
Chestiunea cu gradul cel mai inalt de critic in analiza de piata cu concurenta perfecta poate fi
retoric pusa astfel: ce sa produci pentru a acapara domeniile cele mai profitabile? Acest gen de
abordare presupune implicit studierea comportamentului consumatorului. Studiu presupune cel
putin: constanta optiunilor consumatorului pentru o perioada data, faptul ca are un buget limitat,
faptul ca reprezinta numai un esantion din masa cumparatorilor, faptul ca se cunosc preturile,
care nu variaza semnificativ si in sfarsit ca orice cumparator actioneaza rational.
Natura alegerii pe piata presupune in primul rand existenta unei oferte cu mai multe optiuni, iar
in al doilea rand construirea unei scari de preferinte. In aceasta scara trebuie sa integreze toate
marfurile de achizitionat pe piata si fireste sa se faca acest lucru in deplina cunoastere a
resurselor disponibile. Numai astfel este posibila interpretarea si analiza din perspectiva utilitatii
(marginale, la modul ideal). Sa mai adaugam si faptul ca in teoria comportamentului
consumatorului se include si stabilirea echilibrului, moment ce permite reajustarea in vederea
redeschiderii ciclului economic (mecanism de tip feed-back).
Practica consemneaza conceperea curbei cererii de piata pentru toate produsele si serviciile
disponibile in toate ramurile de productie. De cele mai multe ori se iau in calcul diversi parametri
ce trec dincolo de sfera strict economica (ca de exemplu gusturile specifice in anumite locuri si
momente).

Elasticitatea in raport cu cererea

Preferintele consumatorului se clasifica in functie de probabil cel mai important concept legat de
cerere si anume elasticitatea acesteia. Exista doua categorii mari de elasticitate: in raport cu
preturile si in raport cu veniturile. In ceea ce urmeaza vom detalia doar elasticitatea cererii in
raport cu preturile.
Elasticitatea masoara reactia de piata la actiunea factorilor sai de mediu. Elasticitatea cererii in
raport cu preturile reprezinta proportia in care se modifica cererea pentru o cantitatea de marfa
pe o piata, ca urmare a modificarii intr-o proportie determinata ( de regula 1%) a pretului
acesteia.
Problema elasticitatatii cererii este cruciala cel putin in urmatoarele situatii:
1. Determinarea categoriei cererii. Produsele de stricta necesitate (alimentele, imbracamintea,
locuinta, etc.) au coeficientul cel mai mic de elasticitate (sunt inelastice). La cealalta extremitate
sunt produsele de lux al caror coeficient de elastiticitate tinde spre maxim. Calculul coeficientilor
de elasticitate ai produselor si serviciilor determina interpretarea dinamicii previzibile a unor
piete. Se poate evidentia tot pe aceasta cale si fractiunea de venituri ce va fi absorbita pe piata in
urma procesului de vanzare-cumparare.
2. Determinarea marfurilor substitut. Calitatile asemanatoare ale unor marfuri genereaza situatia
ca in momente de criza (de productie, comerciala, politica avand consecinte de natura
embargoului, etc.) unele dintre acestea sa fie inlocuite de altele. Implicatia se refera la faptul ca
pentru a se putea efectua substituirea, substituentul trebuie sa aiba elasticitatea corespunzatoare
categoriei de cerere careia i-se adreseaza.
3. Determinarea tendintei cererii pe termen lung. Cererea fiind mai elatica pe termen lung decat
pe termen scurt, ajustarile intre grupe de produse cu elasticitati diferite au relevanta numai daca
orizontul de calcul este suficient de indepartat pentru a le feri de influente conjuncturale.
Elasticitate presupune si tratarea din asa numita perspectiva a complementaritatii, perspectiva
opusa substitutiei. Doua produse sunt complementare in situatia ca cresterea pretului unui produs
determina micsorarea cantitatii vandute din celalalt (de exemplu cresterea pretului benzinei
determina scaderea vanzarilor de automobile). Exista un gen de elasticitate in masura sa indice
situatia in care se afla doua produse, de substituire respectiv complementaritate. Aceasta este
elasticitatea incrucisata a cererii.
Elasticitatea incrucisata pentru produsul X (modificarea cantitatii vandute) in raport cu produsul
Y (modificarea pretului acestuia din urma) se refera la proportia schimbarii procentuale a
cantitatii cerute de produs X in raport cu schimbarea procentuala a pretului produsului Y.
Calculul elasticitatii incrucisate ne conduce la urmatoarea concluzie: daca 2 produse sunt
substituibile, o crestere in pretul unuia implica cresterea cererii pentru celalalt produs;
elasticitatile incrucisate sunt in general pozitive; daca produsele sunt complementare, cresterea
pretului unuia dintre ele implica descresterea cererii pentru celalalt, elasticitatile incrucisate fiind
in mod normal negative.

Comportamentul producatorului
Oferta competitiva pe piata reprezinta testul producatorului. Daca el raspunde pozitiv rezulta ca
se pliaza in mod fericit pe cererea solvabila si obtine astfel profit. Dar piata este compusa din
ansamblul agregat al ofertantilor. Intr-o masura mai sensibila decat cererea, unde exista variatii
notabile, oferta prezinta particularitatea de a aparea intr-o masura substantiala prin aportul altor
producatori decat cei aparent vizati.
La fel ca si in situatia cererii, oferta are reguli precise, axiomatic preturile mai mari stimuland
producatorii sa umple piata de produse. Aceasta va genera automat un prag de saturatie de unde
procesul se reia invers. Fireste putem atasa acestui gen de analiza si conceptul de elasticitate a
ofertei, drept proportia cresterii cantitative a marfii X raportata la proportia modificarii pretului
marfii X, in sensul cresterii.
Judecata conexa a elasticitatilor cererii si ofertei implica determinarea echilibrelor identificabile
in orizonturi diferite de timp. Se pot determina trei genuri de echilibre:
1. Echilibrul de moment cand oferta este fixa, pretul trebuind sa urce rapid pentru a rationaliza
oferta limitata de produs X. Echilibrul a fost restabilit dar multi cumparatori nu si-au satisfacut
trebuintele.
2. Echilibrul pe termen scurt presupune cresterea cantitatii oferite ca urmare a influentelor
favorizante de pret.
3. Echilibrul pe termen lung - conduce la cresterea cantitatii oferite in conditiile modificarilor
minimale de pret (pret normal).

8. Piata muncii

Oferta de munca
Munca reprezinta factorul cu cea mai mare extensie din punctul de vederea al ofertei, pe o piata
conventionala. Exista opinia ca munca se ofera ca un serviciu, sau ca forta de munca, se ofera
spre vanzare ca si capital uman. Oferta de munca sau forta de munca din orice tara tine cont in
primul si in primul rand de piramida populatiei din tara respectiva, piramida din care se deduc
toate categoriile demoeconomice.
In principiu, oferta de munca se priveste din trei puncte de vedere:
1. Din punct de vedere economic (social implicit)
2. Din punct de vedere al ramurii (competitional implicit)
3. Din punct de vedere al firmei (implicand aspectele legate de calificare)
Oferta de munca este practic oferta ce se supune in cel mai inalt grad influentei factorilor
extraeconomici. La nivelul firmei oferta depinde de caracteristicile pietei.. La cel al ramurii
oferta este conditionata de mobilitatea fortei de munca. Acest din urma concept, cel de mobilitate
este si cel mai relevant pentru piata muncii in economiile evoluate. Motivatia mobilitatii este in
acest caz performanta si fireste trebuie sa luam in calcul si segmentul de varf, care se refera la
mobilitatea internationala generata de performanta inalta a muncii.
In acest sens putem afirma ca mobilitatea ofertei de munca are o seama de caracteristici:
1. Este accentuata de nivelul calificarii.
2. Este diminuata de evolutia in timp a a fortei de munca.
3. Curba mobilitatii se accentueaza pe termen lung.
4. Mobilitatea implica mutatii economice si sociale majore
Cererea de munca. Salariul
Cererea de munca nu inregistreaza de regula evolutii diferite fata de alte genuri de cerere, pe o
piata competitiva. Ea se consolideaza pe o piata stabila, ca volum si structura. Totusi dinamica
evolutiei economice determina si o mobilitate a cererii. Racordarea cererii cu oferta implica de
regula mutatii de un dramatism aparte, seisme sociale (disparitia unor intregi domenii de
activitate in lipsa alternativei de preluare a ofertei de munca).
Cererea de munca este influentata de cel putin urmatoarele elemente:

 reglementarile de natura salariului minimal pe economie

 nivelul productivitatii muncii in ramura respectiva
 mobilitatea interna si internationala a muncii
 stabilitatea politica si economica
 eficienta utilizarii celorlalti factori de productie

Cea mai delicata problema legata de piata muncii consta in compensarea acesteia prin salar.
Salarul este produsul marginal al muncii. Daca cererea de munca este derivata din cererea de
produse ale muncii si pretul acestui produs marginal al muncii care este salariul va fi derivat din
pretul de piata al rezultatelor muncii. Salarul este determinat si de disponibilitatea diferita a
ofertei de munca in ceea ce priveste calificarea, indemanarea, abilitatile de a reusi intr-un
domeniu. Toate acestea fac ca munca sa fie neomogena, iar aceasta neomogenitate se reflecta in
mod necesar in neomogenitatea veniturilor.
Pe de alta parte diferentierea este aplicabila in masura substantiala pe criterii altele decat
economice: exista o etica, o morala a muncii care imbinata cu conditii economico-sociale si
politice aparte, duce la diferentieri suplimentare de natura salariala. Gradul de dezvoltare al
sindicalismului in economia respectiva reprezinta un indicator cu relevanta pentru etalonarea
domeniului.

9. Piata de capital

Formarea capitalului
Orice mijloc susceptibil sa aduca un venit detinatorului sau poate fi taxat drept capital. Acest gen
de definire introduce insa prea multe ambiguitati pentru a permite ca cea mai importanta
categorie economica a pietei libere sa fie doar astfel explicitata. Capitalul reprezinta esenta
sistemului de piata si extensia sa maximala poate fi considerata relevanta pentru etapele de
maturitate, ideosebi din momentul in care nu se mai poate constitui capital la scara sociala decat
prin mijloacele pietei financiare (imprumuturi, lansari de titluri de valoare, etc.).
Prima forma sub care se prezinta orice capital este forma baneasca. In calitate de bani,
capitalului ii sunt proprii o serie de particularitati:
1. Banii capital nu sunt bani propriu-zisi. Ei sunt bani destinati producerii de marfuri cu o
anumita specificatie. Ei se deosebesc de banii din sistemul financiar (aducatori de dobanda)
pentru ca parcurg un circuit aparte, implicandu-se direct in procesul de productie.
2. De regula banii capital nu apartin producatorilor (intreprinzatorilor) nemijlociti. Ei sunt numai
investiti in capacitatea antreprenoriala a acestora de catre detinatorii lor. Ceea ce urmaresc
acestia este profitul, care in cele mai multe dintre cazuri excede nivelul ratei dobanzii la
depozitele bancare.
3. Patrunderea pe piata de capital este relativ facila in calitate de ofertant si extrem de dificila in
calitate de solicitator. Acestia din urma trebuie sa faca dovada spiritului intreprinzator formalizat
in parametrii de performanta ai imprumutatorilor sau sa prezinte garantii materiale.
A doua forma de manifestare a capitalului tine cont de existenta lui sub forma fizica. Capitalul
real se compune din capital fix si circulant. Capitalul fix reprezinta acea parte de capital ce se
consuma doar pe masura parcurgerii mai multor cicluri, transferandu-si treptat valoarea.
Capitalul circulant se incorporeaza practic intr-o noua structura materiala dintr-o data. In afara
acestor tipuri de capital orice firma are nevoie si de asa numitul capital lichid, utilizat pentru
plata salariilor.
In economia contemporana asistam la un fenomen numit diluarea capitalului. Acest lucru poate
fi pus in evidenta prin faptul ca in practica, capitalul utilizat este mult mai mare decat capitalul
posedat. Capitalistii nu isi arunca in circuitul economic intregul arsenal de care dispun, atragand
de regula resurse exterioare firmei in procesul de productie.

Consumul si amortizarea
Productia este o activitate complexa ce atinge cel mai inalt grad de performanta in faza sa
capitalista. Exista doua perspective asupra procesului de capitalizare : una fizica, de elaborare,
transformare, deplasare a unor factori spre o finalitate precisa si una economica, insotitoare.
Aspectul economic, conduce implicit la protejarea impotriva finalitatii "productiei in sine".
Conceptia manageriala capitalista asupra productiei este posibila in virtutea diviziunii sociale a
muncii, atat din perspectiva fizica cat si din cea economica.
Pe de alta parte utilizarea capitalului in productie presupune ca regula manageriala acceptarea
principiului decalajului, principiu ce consta in determinarea unei perioade de fructificare care
din punct de vedere al factorului uman reprezinta o perioada de asteptare. Aceasta perioada de
fructificare trebuie inteleasa si in procesul de formare, mentinere si consum al capitalului.
Daca formarea presupune, exclusiv dintr-o perspectiva endogena, luarea in calcul a gradului in
care veniturile unei firmei pot fi utilizate pentru investitii de natura capitalului, dintr-o
perspectiva economica in general ea este conditionata de situatia economica, de starea de
expansiune sau recesiune a sectorului, ramurii sau economiei in ansamblu. Statistica economica
consemneaza tendinta de economisire si utilizare ulterioara in periaodele de expansiune
economica, si in acelasi timp de cheltuire in perioadele de recesiune. Acest proces alternativ
poarta numele de paradoxul fluctuatiei.
Mentinerea si consumul capitalului in functiune presupune pastrarea parametrilor initiali si
inlocuirea acestuia pe masura consumului. Aspectul vizat este cel fizic. Doua concepte
fundamentale se evidentiaza in aceasta privinta: uzura si amortizarea.
Uzura presupune o componenta fizica ce insemna pierderea calitatilor ca urmare a utilizarii in
productie si morala ca urmare a deprecierii capitalului in termeni relativi, uzura morala de gradul
I fiind genul de uzura intalnit atunci cand raportarea se face la alte capitaluri cu performante
tehnice si implicit economice mai mari, iar cea de gradul al II-lea referindu-se la introducerea de
noi mijloace, performante in asemenea proportie incat utilizarea celor vechi genereaza pierderi
ce impun inlocuirea lor imediata.
Uzura isi gaseste antidotul din pespectiva economica in amortizare. Aceasta consta intr-un
proces de transfer treptat, de-a lungul perioadei de functionare normata, a valorii, de asemenea
maniera incat la sfarsitul acesteia intrprinzatorul sa fie in masura sa achizitioneze capital de
aceeasi factura si performante cel putin similare.
Recuperarea valorii capitalului investit se poate face:
1. Liniar, adica in transe anuale egale.
2. Elastic, adica progresiv, in transe din ce in ce mai mari, pe masura ce firma isi valorifica
potentialul, sau regresiv, in transe proportionale cu valoarea ramasa si nu cea de inventar.
3. Accelerat, sau supraamortizat, atunci cand progresul tehnic impune acest lucru (de exemplu in
domeniul industriei informatiei).

10. Costul

Tipologia costurilor
Costurile reflecta necesitatea corectei cuantificari a ansamblului eforturilor depuse pentru a
realiza o cantitate determinata de output, indiferent de natura acestuia. Ele sunt expresia
baneasca cea mai sintetica a felului in care activitatea economica se desfasoara in parametri de
eficienta sau nu.. Costurile firmei producatoare inglobeaza alocarea si consumarea factorilor de
productie, in scopul de a realiza marfuri sau servicii.
Costurile au o miscare economica proprie, un circuit specific a carui functionalitate si finalitate
rezida in compensarea valorica a resurselor consumate. In teoria costurilor, conceptul in sine de
cost este diferentiat de cel de cheltuieli, cu care sursele empirice il identifica: in timp ce acesta
din urma primeste semnificatia de consum efectiv de resurse, determinabil numai post-factum,
costurile sunt si costuri previzionate, sunt de antecalcul, au in general un areal mai vast de
acoperire.
Analiza costului presupune cateva elemente prestabilite:
1. Raportul valoare cost este constituit dintr-un termen relativ fix, valoarea si unul variabil,
costul. Acesta difera in functie de firma, dupa tehnologie, organizarea, productivitatea muncii,
etc.
2. Raportul pret cost presupune intotdeauna in logica eficientei economice determinari de la
intreg la parte. Un principiu fundamental al activitatii economice de tip concurential consta in
necesitatea obiectiva de a alege.
Practica a incetatenit conceptul de cost alternativ sau cost de oportunitate, definit ca ansamblul
eforturilor minim necesare in vederea obtinerii unei cantitati determinate de rezultat. Costurile
alternative minim acceptate poarta denumirea de costuri reale. In practica economica curenta
vom avea :
1. Costul managerial cost alternativ ce implica luarea in considerare de multipli factori in costul
managerial se considera normal sa se includa dividendul ca forma de percepere a profitului,
avand astfel garantia perceperii lui. Acest gen de cost este evident previzional.
2. Costul contabil cost explicit, de postcalculatie, poarta si denumirea de cost practic (acesta nu
considera, de exemplu, dividendul drept plasabil in categoria veniturilor).
Principala impartire a costurilor in structurarea analizei de cost consta in delimitarea: costuri fixe
si costuri variabile. Primele nu isi modifica volumul odata cu variatia volumului productiei in
timp ce a doua categorie variaza direct proportional. Atat costurile fixe cat si cele variabile nu
sunt fixe, respectiv variabile la modul absolut, in situatia ca analiza se intreprinde pe un interval
mai lung de timp. Astfel denumirea instituita este de costuri conventional-constante si
conventional-variabile.
Conceptul de cost marginal reflecta acel nivel al costurilor suplimentare, de aditionat in mod
necesar in situatia ca dorim sporirea productiei cu o unitate. Costul marginal indica de fapt costul
minim al combinarii factorilor. El este un evident indicator de limita a reducerii preturilor fara a
fi pusi in situatia de a inregistra pierderi.
Desigur ar trebui adaugat si faptul ca analiza de cost cantonata exclusiv in sfera economicului
este lipsita de relevanta : ea este completa numai daca adaugam si nivelul social. Costurile
sociale, atat de mult ignorate in diferite perioade de timp, pot sa genereze probleme irecuperabile
pentru societate.

Evolutia costurilor
Evolutia in timp a costurilor de productie determina observatii empirice cu valoare in studiul
acestora. Este evident faptul ca firmele cu productie de masa, sau in general cu un volum al
productiei mai mare decat al principalilor competitori pe piata, inregistreaza costuri mai mici.
Economiile la scara, sau legea cresterii veniturilor la scara se refera la productia de masa ce
genereaza alocarea optima a resurselor. Costul unitar este fara indoiala si un criteriu de
optimizare dimensionala a firmei.
Determinarea genului de costuri specifice diferitelor tipuri de activitati sau firme, implica o
cunoastere profunda atat din punct de vedere tehnologic cat si din punct de vedere economic.
Principalele tipuri de costuri urmarite in evolutia lor sunt :
1. Costurile fixe
2. Costurile proportionale
3. Costurile degresive
4. Costurile progresive
5. Costurile regresive
6. Costurile flexibile
Identificarea tipului de cost specific unui moment din activitatea firmei are relevanta numai in
contextul activitatilor specifice in directia reducerii costurilor. Minimizareea costurilor implica
doua genuri de actiuni:
1. Cresterea productivitatii muncii, fapt ce genereaza reducerea consumului unitar de munca.
Devansarea ritmului de crestere al factorului munca de catre productivitatea acesteia reprezinta
cheia de bolta a eficientei firmei.
2. Reducerea costurilor materiale, tendinta complementara importanta in contextul in care
trendul evident crescator al salariilor (asa numitele costuri cu munca vie) nu poate fi compensat
decat prin masuri de alta factura decat din sfera muncii. Este evident ca acest mijloc este si in
concordanta cu limitarile din ce in ce mai evidente de natura resurselor materiale cu care se
confrunta societatea.

11. Pretul

Costul si pretul
Pretul unei marfi poate fi definit drept raportul de schimb intre un bun economic si cantitatea de
bani care il apreciaza pe piata. Trebuie insa sa subliniem faptul ca atat vanzatorii cat si
cumparatorii ataseaza conceptului de pret o valoare subiectiva. Uneori traditia implica (in
anumite zone geografice si culturale) adevarate ritualuri de negociere a pretului, pentru indiferent
ce gen de marfa. Singurul element ce face ca preturile sa fie previzibile este progresul tehnologic
iar cel mai evident element de imprevizibilitate a lor constand in jocul pietei.
Importanta studierii preturilor este generata de rolul acestora in constiuirea pietei :
1. Reglarea consumului optiunea consumatorilor este determinata sau cel putin ghidata dincolo
de dorinte de puterea sa de cumparare. Preturile verifica printr-un mecanism implicit aceste
elemente. Pretul devine un filtru de priorizare si de alocare a resurselor pentru consum sau
investitii.
2. Reglarea productiei mecanismul preturilor are efect reglator asupra productiei numai daca
tendinta spre stabilitate a acestora este accentuata. In conditiile economiei de piata, reglarea
productiei se face mai ales pe calea studierii niselor de elasticitate ale cererii generate de
modificarile de preturi.
3. Reglarea repartitiei preturile reprezinta in ultima instanta si un mecanism de redistribuire a
veniturilor, redistribuire impusa de politica economica a statului respectiv.
Pretul normal pentru orice tip de marfa este constituit din costul acelei marfi + un profit
considerat rezonabil. Conceptul de pret normal se transforma dintr-o perspectiva statistica in pret
mediu. Care sunt in fapt mecanismele de determinare ale preturilor pe o piata concurentiala ?
Raspunsul la o astfel de intrebare retorica se gaseste dincolo de cererea si oferta cu care ne-am
obisnuit drept panaceu universal.
Elementul ce sta la baza oricarui pret este costul. Recuperarea acestora constituie premisa sine
qua non a rentabilitatii economice. Diferentierea preturilor prin costuri presupune insa o serie de
detalieri :

 localizarea sectoriala a acestora (preturile se diferentiaza prin costuri in primul si in

primul rand prin specificitatea domeniului de interes)
 localizarea la nivelul la nivelul competitional (toate preturile marfurilor si serviciilor sunt
aparent solidare pe piata, diferentierea producatorilor facandu-se intr-o economie
evoluata, in primul rand prin costuri)
 luarea in coonsiderare manierei de calcul a preturilor in raport cu costurile (tehnicile de
calcul fiind extrem de elaborate si concomitent diversificate in domeniu)

Pretul de echilibru
In conditiile concurentei perfecte (economie de piata libera) pricipalul rol jucat de catre sistemul
de preturi este sa aloce fara nici o interventie de tip suprastructural resursele rare ale societatii si
aceasta in cel mai eficient mod posibil. Aceasta alocare se face in conditiile in care deciziile
necoordonate luate intr-un domeniu trebuie sa conduca cel putin tendential la satisfacerea
egalitatii :

Cost marginal managerial= Utilitate marginala=Pret

Explicarea acestei egalitati se face in doua etape : a) daca orice consumator plateste la nivelul
utilitatii marginale, atunci aceasta automat va deveni nivelul mediu al pretului ; b) daca orice
producator trebuie sa faca fata de regula aceluiasi pret de piata atunci acesta va fi egalat in
practica de catre costul marginal. In concluzie, daca toate preturile se aliniaza la limita costului
marginal, sistemul de preturi specific unei piete da informatii corecte asupra starii acelei
economii.
Cand un pret normal se regaseste la intersectia cererii si a ofertei atunci avem de-a face cu un
pret de echilibru. Atingerea starii de echilibru se rasfrange agregat asupra intregii piete doar daca
urmatoarele situatii se regasesc in imaginea pietei :
  cresterea cererii implica cresterea preturilor
 diminuarea ofertei implica cresterea pretului
 cresterea ofertei implica scaderea pretului
 diminuarea cererii implica scaderea pretului
 scaderea pretului implica cresterea cererii
 scaderea pretului implica diminuarea ofertei
 pretul de echilibru determina golirea pietei de marfa

Sa mai adugam faptul ca daca necesitatea economica este devansata uneori de cea sociala,
preturile trebuie sa fie adaptate in consecinta. Mecanismul specific poarta denumirea de
mecanismul preturilor limita. Acestea sunt preturi artificial plafonate, de regula din ratiuni de
protectie sociala dar si ca urmare a politicilor promotionale ale marilor firme in lupta
concurentiala. Pe termen lung efectul cel mai constant al limitarii preturilor consta in aparitia
pietei negre, cu toate urmarile negative implicate.

12. Profitul

Maximizarea profitului
Principiile rationalitatii economice impun ca in afara recuperarii costurilor prin pret, sa se obtina
si un venit suplimentar. Acesta poarta numele de profit. Profitul face obiectul unor demersuri
ample in literatura economica pentru simplul fapt ca el constituie imboldul principal spre
investitii, antreprenoriat si in general efort in domeniul economic.
Alfa si omega activitatii economice, profitul este in fapt un venit rezidual cu origini de natura
sansei de piata, pe de o parte, iar pe de alta parte el este un venit normal, atasabil functiei
antreprenoriale in calitate de salar al intreprinzatorului.
Generic formula profitului este deci :

Profit = Venituri Costuri

Indeplinind doua functii majore, cea de stimulare economica (functie psihologica) si de potential
de crestere (prin intermediul investitiilor generate) profitul indica locul in care societatea doreste
sa-si aloce selectiv resursele limitate de care dispune. Aceasta face ca in conditiile dinamicii
economice, riscului si nesigurantei, profiturile sa varieze substantial, functie de diferite conditii.
Profitul poate fi conceput ca un profit economic, managerial si profit contabil. In prima
acceptiune costul alternativ minim acceptat sau costul de oportunitate presupune profitul drept un
element obligatoriu, derivat din rationalitatea economica, costul contabil nu prevede, firesc,
decat ceea ce postcalculul indica. Acest gen de analiza trebuie sa se insoteasca de una calitativa.
In principiu, evaluate mediu la indicele tarilor dezvoltate economic, profiturile depaseau cu putin
10% din Produsul National Brut la inceputul anilor ´90. Daca insa se socoteste profitul in raport
cu vanzarile, acesta reprezinta in medie 17%, iar dupa scaderea impozitelor datorate statului si
care variaza substantial de la o tara la alta, profiturile reprezinta in medie 4% din volumul
vanzarilor.
Reglarea marjei de profit, pe economie, pe ramura sau in cazul unor tipuri de firme, reprezinta o
problema de maxima importanta tinand cont de fondul stimulator al acestuia dar in acelasi timp
si de faptul ca principala sursa de venituri ale statului sunt impozitele. Reglarea cuantumului de
impozit este in ultima instanta o functie a sistemului fiscal din fiecare tara, care se orienteaza in
concordanta cu obiectivele economice pe diferite termene.
In procesul continuu de cautare a cailor de maximizare a profitului, intreprinzatorii iau in calcul
urmatoarele elemente :

 masa acestuia, calculata de la nivelul firmei la cel al economiei nationale

 rata profitului ca raport intre masa si costurile totale inregistrate
 priorizarea alternativelor : maximizarea veniturilor ; minimizarea costurilor

Profitul marginal
Analiza marginala a maximizarii profiturilor este procedeul prin care se determina nivelul
profitului in raport cu nivelul etalon al profitului marginal. Daca acesta este pozitiv atunci si
profitul real are potential de crestere. Cresterea cu o unitate a productiei reflectata intr-un profit
marginal negativ va impune insa corectia automata a nivelului productiei. Putem spune ca
profitul poate fi maximizat numai la un nivel al productiei in care venitul marginal egaleaza cu
aproximatie costul marginal.
Analiza profitului marginal ca etalon al castigului sau pierderii se face pentru determinarea
acelui punct dincolo de care orice crestere de productie devine nerentabila, desi teoria
programului de productie la scara afirma o realitate contrara. Analiza este intregita de aditionarea
nivelurilor : pret si cost mediu.
Daca orice firma are o limita de suportabilitate in ceea ce priveste pierderile, dincolo de care nu
exista decat spectrul falimentului, optiunea in economia de piata, atunci cand se pune problema
analizei profitului marginal se face in baza a doua reguli :
1. Cat timp veniturile totale exced costurile totale, optiunea inchiderii firmei nu se pune nici pe
termen scurt nici pe termen lung.
2. Pe termen scurt operatiunile pot fi continuate atat timp cat veniturile totale exced costurile
variabile. Daca acestea sunt intrecute dincolo de orizontul de timp numit in paragraful anterior
limita de suportabilitate, atunci optiunea este de inchidere.
Genul acesta de interpretare conduce la reflectarea prin intermediul profitului marginal a
pricipiului eficientei. Acesta isi gaseste imaginea intr-un sistem de indicatori de rentabilitate
adecvat realitatilor respectivei economii. In principiu acestia sunt :
1. Rentabilitatea sau expresia capacitatii de a obtine profituri, indicator ce se regaseste de regula
sub forma ratei rentabilitatii, prin raportarea la costuri.
5. Productivitatea muncii sau expresia eficientei utilizarii factorului uman in procesul de
productie.
6. Eficienta utilizarii capitalului fix.
7. Gradul de materialo si energo-intensivitate al productiei.
8. Eficienta investitiilor.
9. Costurile totale si materiale la 1000 (sau 1000000) lei productie marfa.
10. Consumurile normate materiale si normele de munca aplicabile.
11. Eficienta cercetarii stiintifice in ramura respectiva
12. Eficienta profesionalaa si manageriala.
13. Eficienta racordarii la circuitul economic international.
Dobanda si renta
Daca salariul si profitul sunt venituri usor de atribuit factorului munca, respectiv capital, dobanda
si renta in calitate de venituri ale unor factori aparte, banii in calitate de bani autovalorificabili si
natura, prezinta particularitati ce le individualizeaza in categoria generica de venituri factoriale.
Dobanda reprezinta plata datorata pentru utilizarea banilor, de regula productiv si calculabila
drept rata a dobanzii. Istoric vorbind, dobanda a constituit o forma de venit ce a fost blamata din
ratiuni de etica (religioasa, in primul rand) dar realitatea astazi este ca probabil cea mai
raspandita forma de de constituire a capitalului consta in bani imprumutati. Fluxurile purtatoare
de dobanda sunt generate azi de catre :
1. Banci
2. Societati imobiliare
3. Companiile financiare de intermediere a afacerilor
4. Imprumutatorii individuali
5. Companiile de asigurari, etc.
Rata dobanzii este elementul cel mai delicat al operatiunilor de imprumut si ea depinde de un
ansamblu de factori, dintre care : cererea si oferta baneasca pe piata, preferinta pentru lichiditate
a societatii respective (invers proportionala cu nivelul de dezvoltare al economiei, de regula),
productivitatea capitalului, etc.
Marea majoritate a persoanelor au doua surse de venituri : salariile si dobanzile bancare. Un
intreprinzator are de regula trei categorii de venituri : salariul managerial, dobanda la propriul
capital autoimprumutat, profitul. Din aceasta perspectiva dobanda contine mai multe elemente :
compensarea riscului utilizarii banilor, compensarea efortului de manevrare a banilor, dobanda
pura.
In principiu o suma de bani de primit la o data ulterioara valoreaza mai putin decat in prezent.
Diferenta este cu atat mai mare cu cat rata dobanzii pe piata respectiva este mai mare. Ratele
practicate pe diferite piete sunt susceptibile de a fi influentate in mare masura de politica
economica a statului respectiv.
Teoria clasica a rentei postuleaza faptul ca aceasta este venitul produs de un factor de productie
capabil sa creeze un excedent peste nivelul necesar autoreproducerii lui. Renta se percepe de
regula in acele sectoare in care oferta este limitata apropiindu-se de oferta inelastica. Acestea
fiind zise, nu se poate concluziona decat ca nivelul rentei este o functie de piata generata aproape
exclusiv de aspectul cererii.
Cazul cel mai specific al rentei este constituit de renta agricola. Cele mai bune terenuri produc
fireste si renta cea mai substantiala, la extrema cealalta realizandu-se renta marginala. Renta
agricola va fi egala in principiu cu diferenta dintre costul de productie pe orice teren agricol si
costul de productie al terenului marginal (care realizeaza renta marginala).
Analiza rentei are o importanta aparte in conditiile in care factorii generatori de renta au o
existenta cert limitata si limitativa. Problema delicata in legatura cu renta se refera la impozitarea
acestui gen de venit. Indiferent ca este vorba de renta agricola sau de chirii datorate pentru spatii
inchiriate, aspectele implicate depasesc cadrul economic, nu in putine situatii avand conotatii de
natura morala.

13. Concurenta imperfecta

Monopolul si oligopolul
Situatia de monopol se manifesta pe o piata atunci cand aceasta este acaparata in calitate de
vanzator sau de cumparator de bunuri sau servicii de catre un singur subiect al vietii economice.
Multi economisti considera monopolul drept o forma de organizare a economiei aflata la limita
normalului, daca nu dincolo de aceasta. Analizand totusi situatia de facto in cele mai multe dintre
economiile lumii, se poate interpreta monopolul drept un moment firesc in lupta pentru
acapararea unui segment cat mai important din piata.
Situatia de monopol implica lipsa substituentilor de orice fel, lipsa indusa din ratiuni ce pot fi
economice sau extraeconomice (politice, cu precadere). Exista in acest sens o tipologie a
monopolului :
1. Monopolul juridic este cel introdus in economie prin vointa unei puteri publice, cel mai
adesea statul. Puterea acestor genuri de monopoluri este practic limitata doar de bornele
autoimpuse coercitiei statului in raport cu piata. Exista piete monopolizate de acest gen in ramuri
precum : energia, resursele neregenerabile, telecomunicatii, transporturi, cercetare, etc.) Un caz
aparte de monopol juridic este constituit de subventiile cu care marea majoritate a statelor lumii
(cele dezvoltate in mod expres) isi doteaza agricultura, in primul rand, dar si alte domenii de
interes strategic, favorizandu-le in raport cu altele, in care opereaza doar legile pietei.
2. Monopolul de tip natural apare ca urmare a unor circumstante particulare provenite din mediul
de afaceri si care au determinat ca o buna parte din resursele societatii sa se concentreze in
mainile unui numar extrem de limitat de proprietari (terenuri in locuri exclusiviste, surse naturale
aparte, etc.) Monopolurile naturale se insotesc in numeroase cazuri cu cele juridice, dar si
economice.
3. Monopolul economic reprezintaa cea mai raspandita forma de monopol, provenienta lui fiind
productia sau schimbul ; substanta economica a acestui gen de monopol rezida in superioritatea
lui tehnologica, in secretul de fabricatie, in raritatea care poate fi reala sau artificiala, etc.
Practica indica faptul ca majoritatea monopolurior economice iau nastere prin reunirea (libera
sau fortata) tuturor subiectilor dintr-un sector de activitate.
4. Monopolul productivitatii ca forma de monopol reprezinta o variatie tehnologica a
monopolului economic, aparand in momentul in care un ofertant pe piata ii elimina pe toti ceilalti
numai prin procedee considerate a fi conforme unui cod etic unanim acceptat.
5. Monopolul financiar manifest pe piata capitalurilor si centrat pe ideea de a promova prin
intermediul propriului capital o intreaga piata (modalitate tipic japoneza de promovare in lumea
contemporana).
6. Monopolul concurentei neloiale situatie in care acapararea pietei se face prin mijloace
respinse de practica curenta (dumpingul de durata, de exemplu).
7. Monopolul de origine psihologica generat de lipsa de informatie a subiectilor vietii
economice, pe de o parte, de reclama agresiva si atotcuprinzatoare, pe de alta parte.
Cea mai raspandita forma de manifestarea competitiei de tip monopolist consta in monopolul de
vanzare, cazul mai rar fiind acela al monopolului de cumparare. In orice situatie, pretul de
echilibru este inlocuit pe piata de pretul de monopol, pericolul cel mai mare si care de altfel
reprezinta si principalul motiv al tuturor demersurilor de factura antimonopolista fiind spolierea
consumatorilor. Marea majoritate a tarilor lumii adopta legislatii antimonopoliste si de protectie
a propriilor consumatori.
Cele mai multe dintre pietele lumii se prezinta insa sub forma de piete de tip oligopol. In aceasta
structura, un numar determinat, de regula foarte mic de ofertanti domina categoric piata. Daca
acestia reusesc si cartelarea, atunci vom avea de-a face cu o economie controlata exclusiv dintr-o
parte.
Pietele de tip oligopol sunt agregate de regula prin politici agresive sau prin perfectionari
tehnologice care impun un avans adesea insurmontabil. Indiferent de faptul ca preturile urca sau
scad pe aceste piete controlate unilateral, pierderile de venituri ale majoritatii celor care sunt siliti
din multiple ratiuni sa opereze sunt certe.

Tipuri concurentiale
Libera concurenta absoluta si monopolul pur sunt fictiuni ale economiei de piata. Practica
consemneaza doar forme mixte, imperfecte ale fiecarui tip analizat. Determinarea tipului
concurential dominant pe o piata nu se poate face decat pe termen lung, probabil cel mai
rezonabil fiind sa facem evaluarea pietei din perspectiva monopolului imperfect sau a
concurentei imperfecte.
Consecinta cea mai generala acestui tip concurential este formarea preturilor, nu ca urmare
jocului cererii si ofertei, nu ca urmare a intelegerii (negocierii) ci ca urmare a pozitiei de piata a
celui ce doreste sa-si impuna produsul, respectiv pretul. Se poate constata si faptul, aparent
paradoxal, ca marile firme cu tendinte monopoliste tind in fapt sa recompuna amalgamat piata
firmelor mici si mijlocii prin tehnica diferentierii produsului.
Diferentierea produsului, o realitate din ce in ce mai prezenta in conditiile cresterii gradului de
solvabilitate a celor mai multi participanti la piata precum si al aparititei de marfuri si servicii ce
creeaza gusturi din ce in ce mai inlantuite, se judeca pe doua nivele :
1. Diferentierea tehnologica ce face ca fiecare producator sa obtina un produs cu valoare de
intrebuintare din aceeasi gama, utilizand cai tehnologice diferite ;
2. Diferentierea naturala determinata de factori exogeni produsului, ca de exemplu : localizarea
geografica a producatorului, costurile de de transport, etc.

Pret, venit si profit de monopol

Teoria clasica a pretului este infirmata in situatia de monopol. Nu se poate trasa nici un fel de
curba de oferta pe coordonatele echilibrului, aceasta pentru ca ofertantul monopolist nu este silit
sa reactioneze la niciun astfel de pret. Calculul pretului, venitului si al profitului de monopol
presupun o serie de particularitati in raport cu libera concurenta.
In primul rand se determina volumul productiei pentru care venitul marginal egaleaza costurile
marginale, aceasta urmata de aflarea pretului (limita a venitului marginal) ce asigura profitul
monopolist ; comparatia cu costurile medii genereaza analiza rezultatelor in gama profituri-
pierderi. Cateva dintre concluziile acestui gen de abordare :

 reducerea preturilor monopoliste poate conduce in situatii date la cresterea profiturilor

 obligatoriu pretul de monopol trebuie sa fie mai mare decat venitul marginal
 de la un anumit nivel, si numai de la acesta, profiturile se maximizeaza

De o relevanta aparte in context trebuie sa se bucure analiza comparativa monopol-concurenta

perfecta. Profiturile monopoliste sunt substantiale si pot fi obtinute pe termen lung, in dauna
evidenta a consumatorului. Uneori monopolurile restrang productia fata de punctul cerut de
piata, aceasta in scopul cert de a mari preturile. Desigur exista si aspecte pozitive in activitatea de
piata a monopolurilor (posibilitatea de reducere accentuata a costurilor, factor de introducere
accelerata a progresului tehnologic, forma logica de organizare in cazul monopolul natural, etc.).
14. Economia nationala

Agregarea in economie
Studiul microeconomiei era centrat pe problematica firmei de afaceri. Comportamentul de piata
al acesteia era judecat prin intermediul unor elemente precum: cererea, oferta, pretul, venitul sau
profitul. Studiul macroeconomiei presupune deplasarea centrului de greutate spre economia
nationala, interpretata pe baza unor concepte precum: veniturile si exprimarea lor, cresterea
economica, echilibrul, inflatia si somajul, ciclicitatea economica sau rolul jucat de stat.
Prima problema de substanta in ceea ce priveste deplasarea atentiei din orizontul microeconomic
in cel macroeconomic este agregarea. Sensul cel mai larg al acesteia se refera la combinarea mai
multor piete intr-o rezultanta cu semnificatie macroeconomica. Daca, spre exemplu, compunerea
a doua elemente precum cererea si oferta avea o relevanta aparte in studiul microeconomic, la
nivelul economiei nationale compunem curba cererii agregate drept cantitatea de produs
national (indiferent de forma de exprimare) solicitat intr-o economie nationala, la un volum
determinat al preturilor. Pe de alta parte curba ofertei agregate indica cantitatea de produs
national oferita la fiecare nivel al preturilor. De fapt agregarea este valabila si pentru preturi,
vorbind in acest context de nivelul preturilor.
Orice miscare de factura macroeconomica poate fi anticipata de o maniera mai consistenta decat
in sfera microeconomiei, aceasta pentru ca deplasarea din sfera economicului pur in sfera
economico-sociala, astfel cum este cazul in macroeconomie, implica actiuni specifice din parte
entitatilor statale cu atributiuni in domeniu. Daca motivul fundamental in microeconomie era
profitul, si toate constructiile incercau sa ajunga la maximizarea acestuia, in macroeconomie
ideea fundamentala se poate descrie drept cresterea consumului. Numai satisfactia
consumatorului induce intr-o natiune o stare in masura sa stabilizeze politic respectiva societate,
dezideratul evident al oricarui guvernant.

Indicatorii macroeconomici
Nu putem avea o imagine cuprizatoare asupra unei economii daca nu apelam la abstractii in
masura sa evalueze intreaga economie dintr-o perspectiva obiectiva. Aprecierea se face prin
intermediul asa numitilor indicatori macroeconomici compilati prin agregare pe baza datelor din
conturile nationale. Cei mai importanti dunt :
1. Produsul global brut
2. Produsul intern brut
3. Produsul intern net
4. Produsul national brut
5. Produsul national net
Cei mai utilizati dintre acestia in statistica internationala sunt produsul intern brut si produsul
national brut. PIB reprezinta valoarea bunurilor si serviciilor produse si prestate intr-o economie
nationala intr-o perioada de terminata, de regula un an, si destinate consumului final. Marimea
acestui indicator reflecta in fapt valoarea adaugata bruta obtinuta in toate sferele de activitate.
PNB este agregat din PIB, la care se adauga soldul operatiunilor economice cu exteriorul si
anume pozitiv soldul operatiunilor subiectilor economici nationali operand in arealul
international si negativ soldul operatiunilor subiectilor economici straini operand in arealul
national. PNB inregistreaza doua forme practice : nominal si real. PNB nominal se calculeaza
prin evaluarea productie in preturi curente in timp ce PNB real se calculeaza in preturile
constante ale unei perioade anterioare (avand in vedere ca de regula inflatia modifica baza de
comparabilitate, chiar daca ne raportam la monede de referinta ale sistemului economic mondial,
precum dolarul).
Metodologia de calcul a macroindicatorilor presupune ca acestia au relevanta cu cat mai multe
dintre operatiunile economice ce se desfasoara in interiorul unei economii sa fie inregistrate
legal. Daca o parte din activitati sunt desfasurate pe o piata paralela (neagra, subterana, etc.)
atunci reflectarea economica a realitatii este deformata. Nici cele mai dezvoltate tari ale lumii nu
scapa de acest flagel, care insa, trebuie spus ca se manifesta cu predilectie in economiile in curs
de dezvoltare.
In sfarsit sa mai mentionam un aspect de factura metodologica si anume raportul logic dintre
PNB si PIB. Este evident ca in practica acest raport poate sa fie in toate situatiile, de egalitate sau
inegalitate in ambele sensuri. Rationalitatea economica implica insa faptul ca PNB sa exceada
PIB, altfel iesirea in economia internationala se face prin pierdere de venit national, cu toate
consecintele nefavorabile ce decurg de aici. Este de remarcat si faptul ca incepand cu anul 1991,
aparent impotriva relevantei economice sporite a PNB, PIB a devenit cel mai utilizat
macroindicator in statisticile internatioanlae. Acest fapt se datoreaza cresetrii nivelui de somaj
peste cota de alerta in tarile dezvoltate. Ori in situatia ca PNB al acestor tari crestea neincetat
prin realizarea unei bune parti din venitul national in afara granitelor, nivelul consumului intern
era stagnant datorita diminuarii veniturilor de tip salarial, cele mai substantiale in orice
economie.

Tipologia economiei nationale

Organizatia Natiunilor Unite are astazi peste 170 de membri. Fiecare stat national are o
economie ce reprezinta un univers in sine. Pe de alta parte procesul de internationalizare si
mondializare al economiei induce o seama de particularitati comune celor mai multe dintre
economiile nationale ale lumii. Acestea ar putea fi definite drept agregate economice complexe,
aflandu-se intr-un stadiu aparte de dezvoltare, entitati autonome, reunind in cadrul granitelor
nationale o retea de activitati si interdependente mico, macro si mondoeconomice.
In opinia celor mai multi specialisti parametrii cei mai relevanti pentru evaluarea unei economii
nationale sunt : nivelul de dezvoltare, structura sectoriala, structura factorilor productivi precum
si maniera de combinare a acestora, abordarea raportului intern-extern, forta financiara a statului
respectiv, natura proprietatii sau cel putin dominanta acesteia, traditiile si conditiile de libertate,
specificul formelor de conducere si organizare, etc. Orice incercare de clasificare moderna a
economiilor nationale presupune o abordare complexa, multicriteriala.
Cel mai sintetic fel de a privi economia nationala si in acelasi timp cel mai dinamic presupune
analizarea tipului de reproductie. Iata o clasificare pe baza acestui criteriu :
1. Economiile de subzistenta. Sunt acele economii rudimentare, arhaice din punct de vedere
organizatoric, tehnologic si functional. Sunt de regula supuse influentelor factorilor naturali.
2. Economiile de tip subextensiv. Sunt caracteristice societatilor de tip agrar, utilizand o tehnica
de la inceputul revolutiei industriale si oferind un standart foarte modest de viata.
3. Economiile cu reproductie extensiva. Utilizeaza de regula tehnica mecanica, poseda un gen
resurse naturale limitate si sunt in etapa in care isi propun aboradarea economiei prin prisma
industrializarii.
4. Economiile de tip mixt. Se caracterizeaza printr-un ritm inalt de prefacere, prin schimbari
rapide de mentalitate economica, adesea de la structuri patriarhale la cele de tip informatic.
5. Economiile de tip intensiv. Graviteaza in sfera tehnologiilor inalte, poseda o structura
diversificata de productie si servicii. Caracterizeaza tarile ce au trecut prin revolutia industriala
inca de la inceputuri.
6. Economiile de varf. Economii sofisticate si complexe. Numai cateva in lume.
Probabil ca cel mai analizat aspect al economiei nationale este structura acesteia. Prin structura
intelegem de regula : ramurile economiei nationale, veniturile inregistrate de ramuri precum si
combinarea activitatilor de profil asemanator. Analiza structurii de ramura presupune cu
necesitate si alte conditionari : geografice, sociale, politice de potential, etc.
Ramurile economiei nationale sunt :
1. Sectorul primar sau agricultura
2. Sectorul secundar sau industria
3. Sectorul tertiar sau serviciile
In functie de felul in care se pozitioneaza ramurile economiei nationale fata de ansamblul
acesteia, desigur si ca urmare a intregii mosteniri socio-culturale a natiunii respective, exista trei
tipuri de structuri dominante in lumea contemporana :

 economia de tip agrar-industrial

 economia de tip industrial-agrar
 economia de tip tehnologic

15. Distribuirea veniturilor

Fluxul circular activ

Indeplinirea rolului pe care si-l asuma statul in procesul macroeconomic implica determinarea
ansamblului cererii agregate in raport cu toate categoriile de venituri si apoi corelarea acestora cu
poosibilitatile de de satisfacere a trebuintelor sociale. Daca avem determinate cheltuielile totale
dintr-o economie nationala, drept suma pe care toate entitatile, indivizi sau firme sunt dispusi sa
le cheltuiasca, atunci putem considera ca acestea formeaza cererea totala, agregata. Ea se
compune din mai multe segmente:
1. Cheltuielile de consum sau suma utilizata pentru achizitionarea de bunuri si servicii in scopul
utilizarii lor nemijlocite.
2. Cheltuielile de natura investitiilor sau totalul utilizat in scopul acoperirii eforturilor pentru a
realiza asa numitele investitii (cu exceptia celor fiananciare).
3. Cheltuielile guvernamentale sau sumele alocate de stat pentru domenii precum: invatamant,
justitie, administratie, etc.
4. Soldul (pozitiv sau negativ) operatiunilor cu exteriorul ca diferenta intre intrari si iesiri in
interiorul sistemului economiei nationale.
Cererea agregata nu poate fi satisfacuta decat prin productie, respectiv importuri. Mecanismul
productiei genereaza venituri (salarii, rente, dobanzi, profituri, etc.)care sunt alocate de catre
factorii specifici in scopul satifacerii cererii agregate. Cercul virtuos al ceea ce se numeste in
literatura economica fluxul circular activ se inchide.

Investiiile in economie
Orice suma de bani poate avea doua destinatii precise: consum sau economisire. Aceasta din
urma, la randul ei reprezinta doar o amanare a momentului consumului, fiind in fapt consum
amanat. Daca ea se incorporeaza insa intr-o investitie capabila de autosustinere, creatoare de
venituri care la randul lor intra in mecanismul de mai sus, atunci ciclul venituri, consum,
economii se inchide in asa numita situatie de echilibru, aceasta prin egalitatea dinte economii si
investitii.
La nivelele economiei nationale echilibrul nu poate fi atins decat daca veniturile rezultate din
productie exced cererea agregata (necesarul de consum) aceasta pentru a crea potentialul de
economisire. Deci prima si cea mai importanta optiune daca dorim sa instituim o stare de
echilibru in economie este optiunea productie. A doua optiune care induce deasemenea echilibru
in sistem, este optiunea preturi. Sau productia creste in ritmuri ce devanseaza cererea si atunci
echilibrul este automat atins sau descresterea productiei este insotita (scenariul recesiunii) de
cresterea preturilor pentru limitarea cererii. In aceste situatii monitorizarea preturilor presupune
abordarea complexa a mecanismelor inflatiei, echilibrul fiind mult mai greu de atins.
Presupunand insa ca economia functioneaza, asertiunile anterioare nu sunt decat premise, daca
nu actioneaza asa numita propensiune (inclinatie) spre economii ce face ca nu intreg venitul
societatii sa fie consumat. Aceasta tendinta este observabila intr-o scara crescanda pe masura ce
veniturile sunt tot mai mari. Tot in aceeasi proportie crescanda economiile se vor transforma in
investitii. Daca economiile se indreapta in integralitate sau in majoritatea lor covarsitoare sre
investitii, atunci echilibrul este automat realizat.
Important de remarcat in acest context este si faptul ca acest gen de echilibru macroeconomic are
implicatii sociale profunde. Numai daca economiile societatii sunt rulate, rata somajului poate sa
scada sub procentul considerat controlabil (somaj tampon: 3-4%) si fireste veniturile societatii sa
se inscrie pe o curba ascendenta. Economiile in sine, chiar daca ilustreaza o virtute nationala, nu
sunt singure in masura sa contribuie la reluarea ciclului economic pe o scara superioara.
Exemplul cel mai relevant al utimilor ani, in context, este exemplul crizei din tarile Extremului
Orient. Confruntate cu excedente masive comerciale, cu venituri foarte mari pe fondul unei
funciar istorice propensiuni spre economii, aceste tari au abandonat avantajul loc comparativ
generat prin productia ce necesita cicluri investitionale recurente si copiind modelul occidental
de consum si investitii financiare, au pierdut pe termen scurt sume impresionante.
Politica de economii sau investitii a constituit apanajul scolilor economice ce se revendica din
doctrina keynesista. Dirijismul economic, limitat la jaloanele indicative, reprezinta o abordare
considerata acceptabila de catre toate democratiile lumii, mai ales dupa crizele de diferite naturi
ca au afectat economia. A concepe politici macroeconomice coerente, in masura sa protejeze
investitiile si veniturile nationale, reprezinta astazi prioritati absolute pentru orice guvernant.

16. Cresterea economica

Operatorii si modelarea cresterii

Cresterea economica este un fenomen de civilizatie, in literatura economica conceptul de crestere
fiind deseori asociat cu cel de dezvoltare. Notiunea de crestere reprezinta probabil axul central al
dinamicii economice. In economia contemporana cresterea economica poate fi asociata cu asa
numita crestere durabila, atat a productiei, produsului pe locuitor, cat si a populatiei.
Operatorii cresterii sunt multipli. Pricipalii operatori utilizati de literatura de specialitate sunt:
1. Coeficientul capitalului
2. Productivitatea investitiilor
3. Multiplicatorul
4. Acceleratorul
5. Functia agregata de productie
Se poate aprecia faptul ca cresterea economica a diferitelor economii nationale se produce in
conformitate cu specificul acelor economii. Totusi exista constante ce pot fi extrapolate asupra
oricarui tip de crestere economica, mai ales daca ii atasam atributul de durabila. Aceste constante
ne introduc pe terenul constructiilor ideale, adica al modelelor.
Modelele de crestere economica sunt ecuatii generale presupunand constante si variabile
aplicabile tuturor economiilor. Cele mai uzuale constante ale modelelor de crestere sunt munca
si capitalul. La acestea se adauga, in diferite cuantificari: capacitatea de a realiza tehnologii noi,
in consonanta cu imperativele momentului (inventivitatea), capacitatea antreprenoriala sau
capacitatea manageriala de a crea structuri in concordanta cu potentialul pietei, sau etica muncii,
in parametrii specifici unei anumite societati.
Toate aceste premise de modelare converg in planul non-uman la delimitatrea potentialului de
crestere: un volum din ce in ce mai mare de capital, pe de o parte, alocarea unei parti
considerabile a veniturilor societatii in directia efortului de dezvoltare. Intr-o economie de piata
decizia de "promovare" a cresterii economice nu este altceva decat o decizie de amanare a
consumului in scopul determinarii optimului dimensional in prezent si viitor.
Cel mai elaborat model de crestere, pe care il putem considera deja clasic, este modelul lui John
Maynard Keynes. Esenta acestuia rezida in urmatoarele:
1. Creste utilizarea mainii de lucru (somajul, scade).
2. Venitul rel global se mareste in consecinta.
3. Consumul real global creste, dar intr-un ritm mai lent decat venitul.
4. La o marime data a inclinatiei spre consum, nivelul de echilibru al ocuparii fortei de munca
depinde de volumul investitiilor curente.
5. Investitiile la randul lor depind de inclinatia marginala spre investitii care la randul ei depinde
de nivelul eficientei acestora.
6. Eficienta investitiilor depinde de nivelul complex al ratelor dobanzii percepute pe piata
creditului.
7. Rata dobanzii la randul ei depinde de o politica coerenta, aplicabila in domeniul monetar in
tara respectiva dar si de preferinta pentru lichiditate.
Exista numeroase modele de inspiratie neoclasica, monetariste, globale, etc. Toate au adepti si
detractori. Toate au fost mai mult sau mai putin validate sau invalidate de practica curenta, dar se
poate spune ca reprezinta un jalon de raportare, mai ales in situatia ca evolutia economiei
respective se face cu un grad foarte mare de imprevizibil ( cum este de exemplu situatia tarilor cu
economia in tranzitie).

Echilibrul economic
Echilibrul economic presupune gasirea raporturilor de forta corecte intre ramuri, subramuri,
economii in ansamblu. Echilibrul general este o functie determinabila prin intermediul
echilibrelor partiale intr-o piata de tip concurential. Echilibrul general are o seama de
caracteriastici:
1. Interdependenta generala a pietelor.
2. Orice echilibru partial nu se poate regasi in cel general decat prin intermediul functiei agregate
a banilor (care pot sa perverteasca extrem de usor, in conditii determinate, echilibrul).
3. Echilibrul nu este un obiectiv in sine; el este calea spre optimul economic, specific oricarei
economii.
4. Echilibrul nu are sens decat in dinamica.

17. Dezechilibrele economice majore

Inflatia
Exista unele tare majore ale economie, ce depasesc prin impact, dar si prin mediatizare, orice alte
aspecte. Inflatia si somajul sunt de departe primele pe aceasta lista. Inflatia consta intr-o crestere
a nivelului general al preturilor , crestere autointretinuta si fundamentata pe mecanismele
macroeconomice. Tensiuni inflationiste pot aparea in orice economie si la orice moment, inflatia
este insa un proces generalizat de deteriorare a situatiei economice, intermediata de bani.
Exista mai multe teorii cu privire la cauzele inflatiei :
1. Inflatia prin cerere
2. Inflatia prin costuri
2. Inflatia ca factor psihologic
3. Inflatia ca factor de structurare a economie nationale
4. Inflatia in baza cauzelor exclusiv monetare
Inflatia prin cerere reproduce la macroscara mecanismul cererii si ofertei, mecanism
microeconomic, dupa urmatorul scenariu : cererea ce nu poate fi satisfacuta antreneaza raritatea,
care atrage in toate situatiile cresterea preturilor, implicit inflatia.
Inflatia prin costuri consta in cresterea partii obiective din structura preturilor, crestere datorata
unor factori endogeni (salariile) sau exogeni (costurile materiale generate de cresterea preturilor
hidrocarburilor, de exemplu). Inflatia prin costuri se distinge de inflatia prin cerere prin aceea ca
nu se poate auto intretine.
Inflatia ca factor psihologic actioneaza cu precadere prin intermediul unor grupuri sociale
defavorizate (someri, pensionari, bugetari, etc.) care induc o stare de spirit negativa in intreaga
societate.
Inflatia ca factor de structurare a economiei nationale presupune ca exista anumite actiuni
stimulate de catre stat in sensul multiplicarii mecanismelor de protectie sociala, de influentare a
anumitor sectoare, de stimulare a competitivitatii in anumite domenii (export, de exemplu), etc.
Inflatia din cauze exclusiv monetare se refera la emisiunea baneasca dincolo de necesarul de
intermediere al fluxurilor economice, emisiune de regula generata pe criterii politice.
Daca inflatia se regaseste in proportii controlabile, ea poarta denumirea de inflatie taratoare sau
rampanta si in anumite situatii poate avea o influenta pozitiva, in sensul ca daca nu erodeaza
puterea de cumparare intr-o masura semnificativa, poate fi un factor de resistribuire in economia
nationala.
Inflatia galopanta insa, specifica situatiilor in care controlul asupra evolutiilor economice este
minim, consta in depasirea oricaror bariere logice pentru constructia economica.

Somajul
Reprezinta o disfunctionalitate majora a vietii economice si sociale. Rata somajului exprima
numarul de someri raportati la forta de munca disponibila intr-o tara. Ea reflecta capacitatea de a
absorbi, respectiv respinge munca din perspectiva volumului, structurii si calificarii acesteia la
momente diferite.
Exista mai multe tipuri de somaj :
1. Somajul frictional este acel tip de somaj considerat normal pe piata muncii, referindu-se la
categoriile de persoane aflate in schimbare de ocupatie (de regula ca urmare a mutatiilor
profesionale de natura calificarii). Acest tip de somaj este in principiu scurt ca si durata iar
eliminarea lui completa poate produce disfunctionalitati majore ale sistemului economic.
2. Somajul structural se refera la somajul indus de progresul tehnic, redistribuind forta de munca
in sensul reducerii acesteia in ramurile in care productivitaea creste mai rapid decat media
economiei.
3. Somajul ciclic constituie acel tip de somaj intalnit in peioadele de recesiune ca urmare a
incetinirii ritmurilor de activitate economica. Una din variantele acestuia este somajul sezonier.
Legitimitatea si moralitatea aspectelor legate de somaj sunt aspecte de maxim impact asupra
vietii si practicii economice contemporane. Dimensionarea corecta, dincolo de care
disfunctionalitatile apar in mod cert, dar si lasarea problemei la indemana jocului pur al pietei,
sunt alternativele extremale ale problematicii somajului.

18. Statul si economia

Functiile statului
Statul se implica in economia moderna intr-o tripla perspectiva economica: consumator de
bunuri si servicii, proprietar si intreprinzator ; daca adugam si perspectiva juridica a
reglementarii cadrului de evolutie al economiei ajungem la concluzia ca rolul statului este inca
relativ important in economia si societatea contemporana.
Este totusi normal sa consideram ca regulile economiei de piata, aproape unanim acceptate in
lume, prevad restrictionari si restrangerea permanenta de pe aliniamentele cu care secolele si
chiar deceniile precedente ne-au obisnuit. Principalele obiective ale statului in ziua de astazi
sunt :

 cresterea economica echilibrata

 structurarea optima a economiei nationale
 politica energetica a natiunii
 politica de cercetare si dezvoltare
 politica preturilor
 politica veniturilor
 utilizarea deplina a muncii diponibile in societate
 politica comerciala internationala
 politica ecologica, etc

Orice stat indeplineste prin intermediul guvernului o seama de functii cu impact in domeniu
economiei :
1. Functia de control adica de elaborare si urmarire a aplicarii regulilor valabile in acea
economie. Uneori linia de demarcatie intre functia de control si interventia directa, nemijlocita a
statului in economie este destul de confuza, cu toate repercursiunile negative ce decurg de aici.
2. Functia de stabilizattor al vietii economice necesara pentru ca cererea si oferta agreagta pe
piata nu pot fi controlate de la un nivel anumit in sus decat de catre stat. Aceasta implica
utilizarea unui aparat in consecinta.
3. Statul ca producator de bunuri si servicii se restrange in marea majoritate a tarilor lumii,
aceasta pentru ca este deja evident dupa numeroase experiente ca statul are posibilitati limitate de
a fi un manager competitiv in raport cu secorul privat. Domeniile de predilectie sunt astazi, ca si
in trecut : apararea, educatia, cercetarea, infrastructura, protectia sociala, etc.
4. Statul in calitate de factor de redistribuire a veniturilor actioneaza prin intermediul parghiilor
fiscale la indemana dar si prin structura pe care o confera sectorului public in calitate de principal
consumator de resurse redistribuite.

Politicile economice
In functiile de parghiile la indemana statului sa notam urmatoarele politici :
1. Bugetara si fiscala
2. Monetara
3. Creditul
4. Vamalitatea
5. Programarea si planificarea economica
Politica bugetara si fiscala precum si politica monetara reprezinta cele mai importante activitati
ale oricarui stat in lumina implicarii in economie azi. Politica bugetara si fiscala se aplica la
principalul instrument prin care se redistribuie veniturile, bugetul de stat.
Structural acesta este o balanta de venituri si cheltuieli. Principalele surse de venituri ale
bugetului statului sunt : impozitele, imprumuturile, sursele vamale, veniturile proprii din
economie si in ultima instanta propria emisiune monetara. Cheltuielile sunt de natura clasica :
aparare, educatie, asigurari sociale, etc. In lumea moderna bugetele sunt de regula deficitare,
acoperirea acestora facandu-se prin imprumuturi interne si internationale.
Politica monetara a statului presupune controlul asupra masei monetare in circulatie, cresterea
sau scaderea acesteia se poate face prin cumpararea respectiv vanzarea asa numitelor bonuri de
tezaur, emisiunea de numerar, respectiv modificarea ratei scontului pe piata bancara. Scaderea
masei banesti in circulatie presupune o serie de masuri concertate : lansarea de imprumuturi de
stat, retragerea surplusului de moneda, etc.