Sunteți pe pagina 1din 12

3.2.3.

Impactul grupului asupra creativităţii


• Influenţă şi impact social.
Interesat de procesul de influenţare socială a indivizilor de către grupuri sau de către alţi
indivizi B. Latané a elaborat teoria impactului social care stabileşte că influenţa socială de orice
fel este impactul total al altor oameni asupra unei persoane ţintă. Acest impact este o funcţie
multiplicativă a puterii sursei, apropierii (proximitatea) sursei şi a numărului indivizilor,
(B.Latané şi Sharm Wolf 1981, p.438). Forţele sociale acţionează asupra individului în acelaşi
mod în care forţele fizice acţionează asupra unui obiect. Ca urmare, în prezenţa unor surse
puternice oamenii se vor conforma, iar rezistenţa la influenţa socială este mai posibil să apară
când impactul social se divide între câteva forţe puternice şi apropiate sau când conformitatea la
presiunea socială va scădea în prezenţa unor persoane rebele.
Cercetătorii în câmpul psihologiei sociale apreciază utilitatea teoriei impactului social
pentru predicţia influenţei sociale, ori de câte ori se pune problema complezenţei sau obedienţei.
Noi considerăm impactul într-o accepţiune mai largă ca rezultat al activităţii de grup. Precizăm că
în acest studiu vom înţelege prin impact un fenomen psihosocial complex, cauzat de
activitatea desfăşurată în grup şi relevat de efectele şi schimbările survenite la nivelul
personalităţii şi comportamentului participanţilor.
Prin efectele sale de facilitare a acţiunii sociale, de educare, de formare şi chiar
terapeutice, dinamica activităţii în grup îşi pune amprenta asupra personalităţii membrilor, sub
forma impactului grupului, contribuind la realizarea ei ca un “construct social”.
Amprenta poate avea un caracter pozitiv sau negativ, grupurile mari fiind blamate pentru
fenomenele de deindividuare şi groupthink, iar cele mici de blocare a manifestării originalităţii, a
divergenţei, a inventivităţii.
• Impactul grupului asupra creativităţii între facilitare socială şi presiune la
conformitate.
Două aprecieri conturate din studiul grupului mic şi creaţiei în diferite domenii, de-a
lungul timpului, au contribuit la susţinerea impactului - puţin benefic şi nefavorabil - pe care
grupul îl are asupra potenţialului creator al individului. Aceste teoretizări sunt:
a) susţinerea influenţei negative pe care interacţiunea în grup, prin presiuni la
conformare, obedienţă şi manipulare, o are asupra membrilor, în general şi asupra
manifestării divergenţei şi originalităţii, în special;
b) considerarea subiectului creator ca identificându-se cu individul solitar (Anca
Munteanu, 1994,p.139; M.Stein, 1994) şi argumentul că noile idei se nasc într-o
singură minte.
Trebuinţa de a realiza grupuri de lucru performante a condus la realizarea unor studii
comparative între grupele/echipele de lucru, eficiente şi cele neeficiente. Van Demark apreciază
contribuţiile lui Lippit (1982, p.196-232) şi Johnson şi E.Johnson (1983, p.1-3) realizate prin
compararea grupurilor după criteriul eficienţei. Comparaţia susţine punctul de vedere conform
căruia principalele condiţii ce contribuie la încurajarea individului de a se manifesta deschis şi
liber, de a-i respecta pe ceilalţi din grup (care se comportă la fel), se întâlnesc în grupurile
creative. “Când un grup nu este eficient în realizările sale, ne putem aştepta la efecte negative în
creativitate”.
Sunt citate concluziile investigaţiilor realizate de Morgan (1968, p. 71-73) cu privire la
efectele presiunii la conformitate care acompaniază efortul grupului şi al echipei, ce tind să
descurajeze opiniile divergente şi să supună individul la presiunea conformării.
Presiunea la conformitate şi efectele ei au fost şi sunt intens studiate de sociologi şi
psihologi. Într-o cunoscută lucrare, R. Mucchielli (1971, p.27-29) consideră conformismul ca
având aspecte multiple după varietatea grupurilor, dar acestea există întotdeauna ca o cerinţă a
grupului faţă de cel ce participă la activitate şi aceasta tinde să unifice conduitele, opiniile,
percepţiile, informaţiile şi ideile, fiind o presiune ce tinde să uniformizeze membrii între ei.
Principalii factori ce determină presiunea la conformitate sunt: trebuinţe de aprobare,
dragoste, acord şi trebuinţe de certitudine.
Aceşti factori, consideraţi şi surse ale presiunii la conformitate se traduc prin două tipuri
de conformare: conformare normativă şi conformare informaţională.
Afirmaţiile psihosociologilor evidenţiază implicarea primelor patru niveluri ale piramidei
motivaţiei, după H.Maslow, ce cuprind trebuinţe de deficienţă, care acţionează tiranic. Cumularea
tensiunii lor reprezintă o parte din forţa presiunii la conformitate.
Efectele presiunii la conformitate se constată atunci când un individ emite idei noi,
originale, insolite, într-un grup de lucru şi i se cere să renunţe la ele, fiind dezaprobate.
Conformarea la cerinţele grupului este resimţită ca o frână, ca o rezistenţă a grupului,
descurajantă pentru inovator. În anumite cazuri, presiunea la conformitate face ca activitatea unui
grup să fie mai puţin eficientă decât activitatea individuală.
Van Demark (1991, p.194) sintetizează şi concretizează efectele pe care dinamica
grupului le are asupra creativităţii. El conturează imaginea impactului pe care grupul îl are asupra
creativităţii, iar fenomenele care relevă impactul grupului asupra creativităţii sunt următoarele:
a) Presiunea grupului inhibă originalitatea;
b) chiar oamenii creativi se conformează la presiunea grupului;
c) nivelul conformismului depinde de tolerarea sau nu a devianţei;
d) opiniile experţilor tind să crească conformitatea;
e) oamenii se conformează mai mult când acţiunile afectează pe alţii decât atunci când ei
înşişi sunt afectaţi;
f) diferenţele de statute cresc conformismul, descurajează opiniile deviante şi reduce eficienţa
creativă a grupului de lucru;
g) oamenii care se simt respinşi se conformează mai mult decât cei care se simt acceptaţi;
h) uneori grupul aşteaptă să se realizeze consensul asupra scopurilor şi direcţiilor şi atunci
conformarea este considerată a fi cerută de cele mai bune şi corecte raţiuni.
Impactul grupului asupra creativităţii membrilor apare ca limitând manifestarea
însuşirilor gândirii creative şi a atitudinilor creative. Liderii, moderatorii sau supervizorii
grupurilor şi echipelor trebuie să prevină manifestarea fenomenelor ce blochează afirmarea
creativităţii membrilor la nivel de grup şi “în primul rând” presiunea la conformitate.
Concepţiile şi rezultatele cercetărilor cu privire la impactul dinamicii de grup asupra
manifestării potenţialului creativ conduc spre imaginea unui impact având un caracter
dual: pe de o parte efecte negative, inhibitoare şi blocante ale manifestării însuşirilor gândirii
creative şi ale comportamentului creator, datorită presiunii la conformitate şi respingerii
conduitelor insolite, inovatoare, originale; pe de altă parte, în grup se manifestă fenomenul de
facilitare socială, posibilitatea schimbului de informaţii, de asociere şi combinare şi multiplicare
a acestora. Ca urmare, întrebarea care s-a pus a fost: “cum reducem efectele negative şi cum
favorizăm şi creştem producerea efectelor benefice ale dinamicii de grup asupra
creativităţii?”
Pentru a avea un grup performant, concluzia este să se faciliteze manifestarea unor
anumiţi factori şi să se limiteze acţiunea altora. Mulţi specialişti apreciază condiţiile din grupul
creativ sau echipele de cercetare ca fiind stimulatoare pentru manifestarea, creşterea şi afirmarea
creativităţii individului. Pentru ca impactul grupului asupra creativităţii să fie benefic,
trebuie luate în considerare principalele variabile ale dinamicii grupului: structura, relaţiile,
componenţa, regulile de desfăşurare a activităţii, caracteristicile sarcinii de realizat şi metodele
utilizate în rezolvarea lor etc.

4.1. Când sunt grupurile eficiente?


Întrebarea la care specialiştii şi cercetătorii au încercat să răspundă este "când sunt
grupurile eficiente?" Un răspuns recent l-au dat specialiştii în creatologie. Scott Isacksen spunea
în 1991: "Dacă sunteţi întrebat să numiţi pe inventatorii telefonului, aeroplanului sau becului nu
vă va fi prea dificil să vă reamintiţi numele lui Bell, al fraţilor Wright sau al lui Edison. Din
contra mulţi oameni întâmpină mari dificultăţi când trebuie să numească pe inventatorul lui
Jumbo-jet 747 sau al cip-ului de silicon. Cea mai mare diferenţă între cele două categorii de
invenţii este că cele mai recente produse sunt rezultatul creativităţii de grup”. Autorul citat
accentuează asupra faptului că importanţa creativităţii de grup este în creştere şi recunoscută
(cerută) de toate tipurile de organizaţii (Scott Isacksen, 1991). Trebuinţa întreprinderilor de a fi
competitive impune promovarea inventivităţii şi creativităţii atât la nivel individual cât şi de grup.
Freedman, 1978., Hanson, 1981 arătau că: "... pe măsură ce societatea şi organizaţiile devin mai
complexe, deciziile ce afectează multe vieţi sunt rareori luate de unul singur. Din ce în ce mai
multe decizii sunt luate în grup…" (apud Scott G. Isacksen, 1991). Accentul pus pe creativitatea
de grup nu înseamnă diminuarea semnificaţiei creativităţii individuale, există multe ocazii în care
se cere manifestarea creativităţii individuale pentru găsirea soluţiilor creative dar schimbarea
accentului este impusă, sublinia Scott Isacksen, de indivizi care simt nevoia de a lucra împreună
pentru a fi eficienţi, inventivi.
Schimbarea, complexitatea, competiţia, creşterea interdependenţelor în lumea
contemporană cer dezvoltarea colaborării creative, utilizarea grupurilor în luarea deciziilor şi
rezolvarea creativă a problemelor.
În amplul studiu "Creativitatea în societatea japoneză", cercetătoarea Martina Schwarz
subliniază că în timp ce occidentalii pun accent pe creativitatea individuală, în Japonia se dă o
atenţie deosebită creativităţii de grup, deoarece societatea japoneză poartă amprenta valorilor
orientate spre grup (fapt ce conduce la superaccentul pus pe munca în echipă). Creativitatea de
grup, relevă Martina Schwarz, înseamnă că ideile originale ale individului prelucrate în activitatea
de grup sunt prezentate în final ca fuziune a ideilor individuale, ca rezultat şi performanţă a
grupului. (/Martina Schwarz, 1992).
Cercetările de psihologie socială oferă date experimentale şi elaborări teoretice care pot
contribui la înţelegerea legăturilor dintre performanţa individuală şi cea de grup, la fixarea
reperelor devenirii şi contribuţiei individului şi grupului la progresul, respectiv performanţa
societăţii. Să consemnăm că doi dintre cei mai competenţi psihologi români consideră
performanţa a fi: "... acţiune cu un efort ce depăşeşte nivelul comun, este superior, poate constitui
chiar un record. În psihologie se apreciază performanţe toate rezultatele activităţii ce deţin un
rang maxim şi aceasta fie în ordinea individuală fie în cea colectivă" (P.P.Neveanu, 1978, p.531);
şi "grad de reuşită a unui subiect la un test psihologic sau la o probă profesională, nivel la care se
ridică realizările individuale sau colective într-un domeniu specific de activitate. În genere,
performanţa se exprimă în unităţi de măsură relative, aparţinând unor scale mai mult sau mai
puţin standardizate. Esenţial este ca în evaluarea unei performanţe să se surprindă atât aspectele
cantitative (cât de mult a rezolvat individul sau grupul din volumul total al sarcinilor date) cât şi
calitative (dificultatea sarcinii rezolvate, valoarea soluţiilor, modalitatea de rezolvare".(M.Golu,
1981, p.8).
Creatorul ªcolii de Inventică din România, V. Belous a aprofundat studiul performanţei la
nivel individual elaborând o lucrare originală consacrată acestui complex fenomen:
"Performantica". Înţelegând, în general, prin performanţă individuală rezultatul acţiunii umane,
superior rezultatelor cunoscute, V. Belous (1994, p.5) consideră că performanţa individuală
constituie un raport între ceea ce se cheltuieşte şi ceea ce se obţine în cadrul acţiunii umane, fapt
ce reprezintă randamentul uman care, comparativ cu alte forme de randament (mecanic, hidraulic,
electric) poate fi supraunitar: "se poate obţine mai mult decât s-a consumat (investit) deci "este
evident că performanţa individuală constă în maximizarea eficienţei acţiunii" iar "spiritul uman
este singurul care poate acţiona în zona randamentului supraunitar" (V. Belous, 1995, p.7).
Între atributele fundamentale ale performanţei umane, V. Belous (1994, p.5) înscrie:
superioritatea sau progresul rezultatelor obţinute raportată la rezultatele cunoscute; autonomia
înţeleasă ca sinteză a autonomiei de structură şi autonomiei de funcţionare;: utilitatea, ce
reprezintă capacitatea unui rezultat al acţiunii umane performante de a avea o sferă determinată
de aplicabilitate; remanenţa - calitatea performanţei umane de a-şi conserva un anumit timp
superioritatea în raport cu alte performanţe din acelaşi domeniu; socialitatea - reprezentând
calitatea performanţei umane de a contribui la dezvoltarea complexă a personalităţii umane şi a
societăţii.
Deşi întreaga istorie a omenirii consemnează contribuţia marilor personalităţi
performante la procesul societăţii nu este de neglijat rolul activităţii în grup a indivizilor în
obţinerea performanţei cât şi influenţa acestor activităţi în manifestarea individului la nivel
performant. Faptul că, în ultimii ani, premiul Nobel în diferite ramuri ale ştiinţei a fost acordat
unor grupuri de cercetători arată că marile descoperiri devin tot mai rar apanajul unor
personalităţi individuale.

4.2. De la performanţa individuală în context social la performanţa de


grup
Psihologia organizaţională, psihologia muncii şi psihologia utilizării resurselor umane au
consacrat şi consacră spaţii tot mai largi evaluării şi creşterii performanţei umane angajată în
formaţiuni şi colective de lucru din toate sectoarele de activitate economică, socială, politică etc.
Ca urmare au apărut întrebări cu privire la factorii şi formele eficiente ale activităţii de
grup sau privitor la legităţile performanţei colective - identificare, posibilitate de creştere a
performanţei, metodologie de cuantificare etc. - L.W.Faust (1959) aprecia că: "Utilizarea actuală
a colectivelor pentru a conduce activităţile în numeroase organizaţii, accentul pus pe învăţarea în
grup, în învăţământ şi apelul frecvent în ştiinţe, la reuniuni (conferinţe) şi la cercetări de grup,
toate acestea indică faptul că grupul poate acţiona mai eficace decât indivizii" (apud I.Radu ş.a.,
1994, p.127).
Încă de la începuturile sale, studiile şi experimentele din domeniul psihologiei sociale s-
au orientat spre investigarea performanţei individului în contextul social, (colectiv), spre
delimitarea factorilor facilitatori ai muncii în grup şi ai atingerii performanţelor, spre
conturarea unor căi, metode, strategii de creştere a performanţelor individuale şi de grup.
Cercetătorii în domeniile psihologiei sociale (I.Radu şi a., 1994, Theresa Amabile, 1989)
sau dinamicii grupului (Zajonc B.R., 1967, Moscovici S., Paicheler G., 1973, R.Forsyth, 1983
etc.) disting trei tipuri de situaţii experimentale ce evidenţiază trei tipuri de implicare a variabilei
grup după cum urmează:
a) situaţia în care grupul apare ca public sau martor colectiv în faţa căruia se
desfăşoară prestaţia individului sau performanţa individuală când alţii asistă;
b) situaţia în care celelalte persoane nu mai apar ca simpli "stimuli" ci între
participanţi apar relaţii reciproce însă activitatea, efectul, performanţa
păstrează un caracter individual. Se vorbeşte în această situaţie de co-acţiune,
(este situaţia biroului format din celule sau locuri de muncă aditive, reunite într-o
situaţie de co-acţiune). Atât în situaţia "a" cât şi în situaţia "b" activitatea rămâne
individuală, chiar dacă subiectul lucrează într-un context colectiv;
c) în situaţia a treia apare un element nou: activitatea, rezultatul performant este
colectiv, membrii grupului sunt angajaţi într-o sarcină unică, comună. În viaţa
practică se întâlneşte grupa de muncă, grupul de dezbatere, grupul de decizie, grupul
de rezolvare de probleme, grupul creator etc.
În prima situaţie avută în vedere, L.Travis ş.a. constată că performanţa subiecţilor în prezenţa
publicului depăşeşte nivelul atins de ei în probele individuale fără martori; acest fenomen
s-a numit efectul de facilitare socială. Pe aceiaşi linie B. Zajonc (1967) a remarcat o
variabilitate interindividuală destul de ridicată: în timp ce unii subiecţi reacţionează
pozitiv la prezenţa publicului martor, alţii îşi reduc performanţele. Concluziile
cercetătorilor (I.Radu, 1994, p.129) arată că prezenţa publicului stânjeneşte învăţarea
dar, facilitează performanţa; situaţia de grup constituie o sursă de activare, prezenţa
altora are ca efect creşterea nivelului de motivare care se reflectă în indici superiori de
performanţă. Fenomenul de facilitare socială a fost considerat un model al influenţei
sociale, cercetările din ultimul timp reflectând faptul că efectul de facilitare socială
datorat prezenţei sau co-acţiunii altora nu este înnăscut ci învăţat.
Grupul poate fi un public tăcut dar atent (ca în cazul urmăririi unui meci de tenis,
partidă de şah etc.) sau poate fi un public critic sau aprobativ (în cazul majorităţii competiţiilor
sportive - fotbal). Rezultatele cercetărilor au arătat că subiecţii criticaţi decad în eficienţă şi
performanţă în timp ce în condiţii de încurajare, laudă randamentul şi performanţa cresc.
Situaţia a doua apare, ori de câte ori indivizii sunt angajaţi într-o sarcină, activitate simultană (în
timp ce ceilalţi din jur sunt angajaţi într-o activitate similară) cum ar fi luarea mesei în
familie, rezolvarea unei probleme într-o clasă de elevi, a conduce o maşină pe o şosea
aglomerată, a studia într-o sală de bibliotecă etc. Acestea sunt situaţii de co-acţiune în
care rezultatul, performanţa şi reuşita rămân sarcini individuale.
Începând cu primele experienţe asupra situaţiilor de co-acţiune realizate de F.H.Allport
(1924) până la cele mai recente studii realizate de S.Moscovici (1985), s-au conturat
paradigmele co-acţiunii care constau în faptul că, pe de o parte, în condiţii de co-acţiune creşte
productivitatea în raport cu individul care lucrează singur, dar produsele tind să fie inferioare,
slabe ca nivel al calităţii; uneori co-acţiunea facilitează performanţa, alteori în timpul co-acţiunii
performanţa descreşte; se semnalează şi o tendinţă de nivelare a performanţelor realizate în
situaţia de grup: lucrând alături unul de altul se stabileşte un fel de nivel mediu, diferenţele
interindividuale se reduc, extremele se apropie, apare astfel o tendinţă de "normare", de evoluţie
spre medie a performanţelor realizate simultan de către indivizi ce lucrează în prezenţa altora
(G.Montmullin, 1969).
Dacă F.Allport releva o tendinţă de moderare a judecăţilor în prezenţa altuia,
G.Montmullin accentua convergenţa spre medie ca efect al schimbului de opinii, iar M.Sherif
reliefa faptul că această convergenţă este o rezultantă care nu poate fi întrevăzută din datele
individuale şi apare ca efect de grup, datorat interacţiunilor, schimbului de opinii şi informaţii,
S.Moscovici vine cu o explicaţie alternativă a procesului de influenţare socială. El pleacă de la
ideea că influenţa îşi are rădăcina într-un conflict şi tinde spre un consens. Participanţii la grupuri
sunt animaţi de interese şi valori deosebite, vehiculează informaţii şi opinii diferite. Diferenţele
dintre indivizi, traduse prin discrepanţe, induc tensiuni în interiorul grupului care se cer rezolvate.
Pe fondul presiunii grupului pentru unitate apare o tendinţă spre o medie sau o normă comună.
Datele contradictorii reieşite din studierea situaţiilor de co-acţiune a crescut
interesul pentru studiul fenomenului de facilitare socială. R.B.Zajonc integrând diferitele
rezultatele a făcut o distincţie între răspunsurile dominante şi nedominante şi ajunge la
următoarele concluzii: a) prezenţa altora creează o stare de trezire, activare asupra individului;
b) activarea creşte emisia de răspunsuri dominante; c) dacă răspunsurile dominante sunt corecte,
prezenţa auditoriului, publicului va creşte probabilitatea apariţiei răspunsurilor corecte; d) dacă
răspunsurile dominante sunt incorecte prezenţa publicului face ca probabilitatea emiterii de
răspunsuri incorecte să crească. Rezultă că prezenţa altora (co-prezenţa) facilitează răspunsurile
bine învăţate şi inhibă răspunsurile nefamiliare.
În contrast cu teoria lui Zajonc (şi a altor cercetători pe aceeaşi temă), Gleen S. Sanders şi
colegii săi au emis ipoteza că prezenţa altora în timpul performanţei la sarcină perturbă
(distrage) performerul. Ori de câte ori perturbarea interferează cu atenţia ce trebuie acordată
sarcinii apar conflicte ce pot fi depăşite cu eforturi mari. La sarcinile simple efectele interferenţei
par să faciliteze performanţa. La sarcinile complexe efectele perturbării şi interferenţelor
subminează performanţa. Sanders denumeşte aceste explicaţii teoria distragerii prin conflict.
Teoriile cu privire la facilitarea socială evidenţiază variabile diferite când fac predicţia
asupra performanţei în situaţie de co-acţiune; între experţi se înregistrează dezacorduri în ce
priveşte efectul fenomenului de facilitare socială. Cu toate incertitudinile teoretice, susţine
D.R.Forsyth (1990, p.149), concluziile cercetărilor cu privire la facilitarea socială trebuie
fructificate pentru înţelegerea performanţei în activităţile zilnice, cum ar fi învăţarea unor skills-
uri noi, a unei limbi străine, memorarea unui discurs etc. El dă ca exemplu sugestiile făcute
studenţilor de către Zajonc, care le recomandă acestora să studieze singuri într-o cameră izolată,
dar să aranjeze să-şi treacă examenele în compania altor studenţi şi în prezenţa unui public larg.
Atunci rezultatele examenului vor fi superioare aşteptărilor, deci performante.
Într-un studiu amplu din 1990, Tereza Amabile - cunoscut cercetător al psihosociologiei
creativităţii - examinează efectele aşteptării evaluării şi ale prezenţei altora asupra creativităţii. În
ambele experimente organizate subiecţii aşteaptă ca activitatea lor să fie evaluată de experţi.
Aşteptarea evaluării a fost încrucişată în fiecare experiment cu prezenţa altora. În primul
experiment prezenţa altora a fost operaţionalizată drept co-acţiune; jumătate din subiecţi au lucrat
individual dar în grupuri mici, iar alţii au lucrat singuri. În al doilea experiment prezenţa altora a
fost operaţionalizată ca supraveghere; jumătate din subiecţi au crezut că ei erau priviţi în timp ce
lucrau. În ambele studii, nivelul de creativitate al produselor au fost evaluate de experţi. Efectele
evaluării aşteptate au fost în mod consistent puternice. Atât la o sarcină verbală, cât şi la o sarcină
artistică, creativitatea a fost mai scăzută în grupurile care aşteptau evaluarea decât în cele care nu
aşteptau evaluarea. Evaluarea pentru facilitarea socială sau inhibiţie în ceea ce priveşte
creativitatea a fost mai puţin clară. Co-acţiunea nu a avut efect şi supravegherea a avut un
slab efect negativ. Mai mult au existat semne că efectul supravegherii s-a datorat evaluării trăite
(experimentate). Rezultatele obţinute sunt interpretate de autoare în termenii influenţei
motivaţionale şi cognitive asupra creativităţii. Astfel, ea arată că rezultatele celor mai recente
meta-analize cu privire la facilitarea sau inhibiţia socială asupra performanţei, indică faptul că
prezenţa altora, alţii decât coactori, sau observatori, cresc viteza şi performanţa la sarcinile simple
dar descresc viteza şi performanţa la sarcini complexe.
Performanţa creativă, subliniază Tereza Amabile (1990, p.8) poate fi în particular
susceptibilă de influenţe sociale, dar trebuie ţinut cont că sarcinile creative sunt sarcini complexe,
deci în acord cu rezultatele cercetărilor ele pot fi influenţate negativ de prezenţa altora. Sarcinile
creative comportă atât aspecte euristice cât şi algoritmice. În timp ce performanţa la aspectele
algoritmice ale sarcinii pot fi influenţate pozitiv, aspectele euristice pot fi subminate de prezenţa
altora. Mai mult, alte cercetări cu privire la rolul influenţei sociale sugerează că prezenţa altora
poate inhiba creativitatea.
Armonizat cu premisele de bază ale modelului componenţial, motivaţia
intrinsecă v-a conduce către performanţa creativă, în timp ce motivaţia extrinsecă subminează
creativitatea. Mecanismul după care motivaţia intrinsecă şi extrinsecă afectează
performanţa creativă poate fi şi cognitiv şi afectiv (Amabile Tereza, 1990, p.9). Faptul că,
prezenţa altora (sub formă de supraveghere sau aşteptare a evaluării) motivează extrinsec,
înseamnă că vom avea efect inhibitiv asupra creativităţii.
După autoarea citată, cercetările viitoare trebuie să examineze diferite
varietăţi ale influenţei sociale asupra performanţei creative şi să determine circumstanţele în care
facilitarea socială apare. Pe aceeaşi linie ideatică cu Al.Osborn, care sugera că efectele facilitării
sociale apar în situaţiile de grup, Tereza Amabile consideră că evidenţa empirică sugerează că
lucrul în grupurile de antrenament creativ conduce către eficienţă, productivitate şi performanţă
creativă, dar acest lucru trebuie dovedit experimental.
A treia situaţie sau performanţa colectivă.
Când s-a studiat fenomenul facilitării sociale în situaţia de co-acţiune sau
asistenţă pasivă s-au ignorat multe aspecte ale proceselor de grup deoarece participanţii nu
interacţionau, dar când atenţia se concentrează asupra grupurilor în care se interacţionează lista
factorilor care influenţează performanţa se lungeşte deoarece trebuie să includă variabilele
relevante cu privire la grup, membrii noi şi procesele interacţiunii. În situaţia grupului de
interacţiune se suprapune situaţiei de co-acţiune o dinamică de grup complexă. Cercetările
experimentale în această situaţie iau în considerare performanţa colectivă comparativ cu cea
individuală.
Aşa cum arată şi I.Radu (1994, p.135-138) în decursul timpului s-au conturat
patru strategii de comparaţie în alternativa individ-grup:
Prima strategie de comparaţie pune faţă în faţă performanţa unui grup, exprimată prin
cota sa totală cu media performanţelor individuale (în situaţia de pretest) ale membrilor grupului.
Concluzia experimentelor după această strategie este că performanţa de grup este superioară celei
individuale, dar realizarea sarcinii presupune un timp mai mare pentru comunicarea mesajelor,
familiarizarea cu sarcina, coordonarea eforturilor, adoptarea deciziei. Un grup este semnificativ
mai bun decât individul mediu pentru că pune laolaltă resurse multiple, capacităţi multiple şi
diferite.
A doua strategie de comparare pune în paralel performanţa grupului cu performanţa
celui mai bun dintre membrii săi, realizată în mod individual. Cota totală a grupului ar trebui să
depăşească semnificativ performanţa celui mai capabil membru al grupului (obţinută în situaţia
de pretest, când a lucrat individual). Rezultatele experimentale nu sunt concludente. În unele
situaţii performanţa grupului este superioară celei realizată de către cel mai capabil membru al
grupului, în altele se situează sub nivelul acestuia, mai ales în cazul sarcinilor complexe când
individul cu aptitudini superioare este mai performant decât grupul.
În cea de a treia strategie, se compară performanţa grupului real cu suma prestaţiilor
unui grup echivalent în situaţie individuală (se introduce paradigma grupului nominal ca termen
intermediar între individ şi grup). Concluzia experimentelor este că diferenţele constatate între
performanţa grupurilor reale şi cele nominale sunt adesea mici şi nesemnificative.
Cea de a patra strategie compară grupul real cu modelul matematic anticipat. Se cunosc
în această privinţă două modele: unul centrat pe calculul teoretic al resurselor (în genul grupului
nominal) şi un model al proceselor implicate (articularea eforturilor, luarea deciziei). Concluzia
este că grupul nu utilizează deplin resursele, capacităţile ipotetice ale membrilor săi.
Concluzia la care au ajuns cercetătorii, indiferent de strategiile utilizate pentru a studia
performanţa de grup, indică necesitatea depăşirii simplei comparaţii şi studierea compoziţiei şi
dinamicii grupului pentru a delimita factorii şi vectorii performanţei de grup. În volumul
"Performanţa de grup" J.H.Davis (1974) supunea atenţiei specialiştilor problema
comportamentului şi performanţei în grupuri realizând o analiză comparativă a indivizilor şi
grupurilor.

5.3. Grupul creativ de formare


Prin grup creativ de formare înţelegem un grup mic format din 6-12 persoane care are ca scop
stimularea, dezinhibarea, creşterea şi manifestarea potenţialului creativ prin însuşirea
metodologiei creativităţii în timpul activităţii de grup. Este un grup mic de creştere şi evoluţie
umană în care formarea se face prin creativitate.
El se aseamănă cu grupul creativ descris de Mihaela Roco în sensul că îşi propune stimularea
şi dezvoltarea potenţialului creativ al participanţilor dar este o formare prin creativitate în care
80% din timp este consacrat antrenamentelor în tehnicile de creativitate şi maxim 20% din
timp este acordat îmbogăţirii fondului informaţional interdisciplinar, spre deosebire de grupul
creativ descris de creatologi care este un grup de asimilare prin curs a unor cunoştinţe de
creativitate în primul rând.

5.3.1. Caracteristici ale grupului creativ de formare


1. grupul îşi desfăşoară activitatea după un program în care obiectivele grupului
sunt clare şi definite pe cât posibil în termeni comportamentali şi prin adeziunea
membrilor;
2. apartenenţa la grup nu este impusă;
3. motivele intrării în grup sunt exprimate sub forma dorinţelor de perfecţionare a
propriului stil de gândire şi acţiune, trebuinţa de afinităţi şi cunoaştere socială,
dorinţa de autocunoaştere şi participare la propria formare;
4. grupul creativ de formare se poate organiza cu adolescenţi, studenţi, tineri
specialişti şi cu pensionari;
5. relaţiile dintre membrii grupului sunt bogate şi neformale, desfăşurându-se într-
un climat de destindere, manifestare spontană, liberă;
6. comunicarea în acest grup este o comunicare creativă care stimulează şi
manifestarea empatiei membrilor;
7. activitatea desfăşurată în grupul creativ este o formă de învăţare socială creativă;
8. evoluţia în grupul creativ se face de la asimilarea tehnicilor şi metodelor de
stimulare a creativităţii la dezvoltarea şi manifestarea potenţialului sub forma unor
creaţii concrete în diverse domenii;
9. conducerea este de tip nondirectiv, liderul având rol de moderator şi facilitator al
activităţii de grup sau mentor în anumite condiţii; uneori se lucrează şi cu un colider;
10. metodologia de stimulare a creativităţii se îmbină cu tehnicile de învăţare socială
şi cu cele de formare prin grup între care se acordă atenţie tehnicilor de învăţare
empatică;
11. viaţa unui astfel de grup creativ cunoaşte mai multe faze:
a) faza de organizare
b) faza de creştere şi dezvoltare a activităţii de grup;
c) faza de transformare în care grupul se transformă fie într-un grup
creator cu statut propriu acceptat într-o instituţie, fie evoluează ca grup de
formare şi creştere umană fără să mai pună accent pe dezvoltarea
potenţialului creator, fie îşi încetează activitatea, fiecare membru devenind
lider şi formator al altui grup creativ de formare.

5.3.2. Obiective ale grupului creativ de formare


1. stimularea, dezvoltarea şi manifestarea potenţialului creativ al participanţilor;
2. cultivarea motivaţiei pentru creaţie în general şi stimularea motivaţiei pentru realizarea
de sine prin creaţie în special;
3. stimularea şi dezvoltarea capacităţii empatice, manifestarea comportamentului empatic;
4. însuşirea de către toţi membrii grupului a tehnicilor şi metodelor de creativitate şi
formarea capacităţii de utilizare a acestora în cât mai multe domenii;
5. identificarea blocajelor subiective ale creativităţii la nivel individual şi reducerea lor;
6. formarea şi exersarea membrilor ca lideri de grup creativ.

5.3.3. Procedura de constituire a grupului creativ de formare


Constituirea grupului creativ de formare are următorii paşi:
1. anunţarea intenţiei de a organiza un grup creativ şi invitarea celor interesaţi de a se
înscrie;
2. investigarea psihologică complexă a celor care s-au înscris;
3. constituirea grupului şi prezentarea normelor şi programului de lucru.
• Modul de aranjare a participanţilor. Membrii grupului creativ iau loc la o masă
rotundă cu diametrul de cca. 1,5m, fiecare putând să privească pe fiecare şi să fie
privit. Locul liderului este între participanţi, la fiecare întâlnire atât participanţii cât şi
liderul având posibilitatea să-şi schimbe locul.
4. Începerea activităţii în grup se desfăşoară sub formă de antrenament şi însuşirea
metodelor şi tehnicilor de creativitate.
Principalele metode de creativitate utilizate în grupul creativ sunt metode de delimitare a
problemelor, (metoda “De-ce, metoda celor 5 W şi H, metoda “examinării graniţelor”, etc.);
metode de generare de soluţii (Brainstromingul şi unele din variantele sale, metoda “6-3-5”;
metoda Philips 6-6”; Sinectica; vizualizarea creativă; cercetări analogice; metoda matricială);
metode de evaluare (confruntarea selectivă, evaluarea creativă, etc.). Se utilizează şi strategii
primare de stimulare a creativităţii: capturarea, depăşirea graniţelor, învăluirea, provocarea.
Liderul sau facilitatorul îmbină metodele în programul de antrenament ţinând cont de
pregătirea participanţilor şi fondul lor informaţional ca şi de experienţa acestora. De exemplu
sinectica se va exersa după ce membrii grupului s-au antrenat în realizarea de analogii de
diferite tipuri şi în emiterea de metafore.

5.3.4. Normele grupului creativ de formare


După realizarea procedurii de formare a grupului creativ primul pas pe care îl face liderul,
facilitatorul sau mentorul, este să emită normele grupului care sunt de regulă normele
brainstormingului şi unele norme ale grupurilor de formare:
• acceptaţi, nu criticaţi ideile altora (critica ideilor, opiniilor care se exprimă în
grup este interzisă);
• daţi frâu liber imaginaţiei;
• preluaţi ideile altora şi le dezvoltaţi;
• emiteţi un număr cât mai mare de idei;
• opriţi autocenzura gândurilor şi ideilor;
• metafora este binevenită;
• aici şi acum începe schimbarea;
• bun venit gândului pozitiv
• eşecul este o provocare la creativitate şi schimbare.
Aceste norme cer şi induc:
• acceptarea ideilor şi opiniilor altora;
• dezvoltarea-transformarea ideilor;
• îndepărtarea autocenzurii, criticii şi activizarea imaginaţiei;
• preluarea perspectivei celuilalt;
• ascultare activă;
• toleranţă la ambiguitate;
• activizarea imaginaţiei;
• gândire metaforică;
• comunicare creativă, empatică, nonagresivă;
• afirmarea propriilor idei.
Specificul acestor norme constă în faptul că înlătură pe timpul activităţii în grup teama de
critică, evaluare, blamare a ideilor, părerilor, opiniilor, favorizând exprimarea liberă,
noncomformismul şi ascultarea activă a celorlalţi. Grupul creativ de formare este condus de un
lider care propune programul de antrenament şi are sarcina de îmbogăţire a fondului
informaţional interdisciplinar. El urmăreşte respectarea normelor grupului creativ prevenind
tendinţa de critică şi evaluare care se face simţită la participanţi la începutul antrenamentului.
Normele grupului creativ sunt cele care generează instalarea în reuniunile grupului a unui
climat permisiv, liber de critică, normative şi o atmosferă de libertate şi bucurie a
comunicării.

5.3.5. Comunicarea în grupul creativ


M. Stein (1975, p. 6) consideră că în grupurile creative, problema comunicării nu este numai
de a ţine deschise toate canalele de comunicare cu membrii grupului pentru a uşura circulaţia
ideilor ci şi de a încuraja comunicarea dintre indivizi pentru a-şi dezvolta unii altora ideile şi
sugestiile. De aceea în grupurile creative reţeaua de comunicare trebuie să fie flexibilă, reţeaua
centralizată putând fi schimbată uşor cu cea în cerc. Reamintim că cercetătorii care au studiat
grupul mic au arătat că atunci când problemele sunt simple reţelele centralizate produc mai
rapid soluţii (Shaw, 1964, apud M. Stein, 1975) iar când problemele (sarcinile) sunt mai
complexe, relaţiile de comunicare descentralizate produc mai rapid soluţii. M. Stein (1975, p.
8) acceptă ca valabilă şi pentru grupurile creative concluzia lui Shan conform căreia reţelele
descentralizate sunt bune pentru a colecta informaţii, dar dacă dorim să rezolvăm ceva cu
aceste informaţii atunci reţelele centralizate sunt mai bune.
Caracterizarea comunicării ce se desfăşoară în grupul creativ a stat mai puţin în atenţia
creatologilor considerându-se de la sine înţeles că este o comunicare noncomformistă.
Noi considerăm că în grupul creativ se realizează o comunicare care posedă următoarele
însuşiri:
• este o comunicare nonagresivă şi nonviolentă;
• în conţinutul comunicării sunt abundente analogiile, comparaţiile, metaforele
care creează situaţii de ambiguitate şi insolit;
• este o comunicare nonevaluativă care facilitează asocierea ideilor, realizarea
punţilor intermediare de trecere între idei, opinii divergente;
• este o comunicare empatică.
• este o comunicare incitantă
• este o comunicare de suport.
Datorită poziţiei faţă în faţă a şi acţiunii variabilei “contactul privirilor”, grupul creativ
înlesneşte o comunicare verbală dar şi nonverbală.
Prin aceste însuşiri comunicarea în grupul creativ se deosebeşte de comunicarea ce are
loc în alte forme de psihogrup şi este opusă celei din grupul de atac “Synanon”, este o
comunicare creativă.

5.3.6. Funcţiile grupului creativ de formare


Au fost mai puţin abordate de specialişti şi ca urmare mai rar delimitate şi argumentate
ştiinţific. În raport cu scopul şi obiectivele grupului principalele funcţii recunoscute ale
grupului creativ sunt:
• de creştere a eficienţei şi productivităţii grupului;
• de facilitare a dezinhibării, dezvoltării şi manifestării potenţialului creativ;
• de depistare a factorilor care blochează creativitatea;
• de sprijinire a persoanelor creative în finalizarea ideilor, (vezi şi Mihaela Roco,
1989, p. 153).H. Jaqui (1975, p. 180-181) identifică următoarele funcţii:
• de percepere din mai multe puncte de vedere a problemei;
• de destructurare şi restructurare a problemelor;
• de explicitare dintr-o perspectivă pluridisciplinară;
• de stimulare a producţiei creatoare;
• de susţinere a ideilor originale care presupun asumarea unui risc;
• funcţia ludică sau chiar erotică, susţinute de dorinţa de sublimare în creaţie;
• de compensare;
• de exprimare liberă a dorinţelor şi revendicărilor
Aceste funcţii desprinse de autor mai mult din informaţii teoretice evidenţiază, considerăm
noi, specificul grupului creativ faţă de celelalte forme de psihogrup.
Jaqui avansează cu opiniile în direcţia conturării efectelor funcţionării grupului creativ asupra
participanţilor dezvăluind latura terapeutică a grupului. Chiar dacă grupul creativ îndeplineşte
astfel de funcţii pe lângă cele ale unui grup mic, se poate sintetiza un impact specific al acestui
grup asupra participanţilor pe care noi l-am delimitat ca fiind un impact multiplu formativ şi
terapeutic (Mariana Caluschi, 2001-b).

5.3.7. Antrenamentul creativ


În grupul creativ de formare se desfăşoară o activitate complexă
(80% din timpul afectat) de antrenament, pentru realizarea obiectivelor propuse: stimularea,
dezinhibarea, dezvoltarea potenţialului creativ, formarea abilităţilor creatoare şi de transfer a
metodologiilor exersate în diferite domenii de activitate în ultimă instanţă.
Antrenamentul creativ este un proces sistematic (metodic, gradat) practic şi teoretic. În
grupul creativ de formare el este proiectat ca o înlănţuire dinamică de strategii, tehnici, metode de
creativitate
inventivitate urmărind fazele principale ale elaborării deprinderilor şi dezvoltării abilităţilor şi
priceperilor.
Transpunem în activitatea grupului creativ de formare un principiu desprins din concepţia
lui Odobleja Şt ( 1982, p. 575) "nu este suficient a cunoaşte principiile artei de a crea ceva,
trebuie in plus ca ele Să fie exersate până la automatizare, până la însuşirea lor ca pe nişte
obişnuinţe".
În antrenamentul specific grupului creativ de formare sunt activate
următoarele variabile:
a) variabila demonstrare (oferire de modele, exemple) -exersare; b ) variabila antrenare şi
transfer individual şi în grup;
c) variabila îmbogăţire şi structurare a fondului informaţional
interdisciplinar;
d) variabila stimularea vectorilor creativi (motivaţie, afectivitate, vârstă);
Grupul creativ de formare se poate utiliza şi pentru dezvoltarea
unor competenţe sociale ca: empatie, comunicare, asertivitate, relaţionare, rezolvare de conflicte
sau pentru constituirea unor echipe de lucru etc.
In aceste cazuri antrenamentul se va derula pe baza unei triangulaţii metodologice
utilizând metodele şi tehnicile de creativitate, tehnici şi procedee specifice psihologiei sociale
aplicate (joc de rol, grup "focus.', tehnici specifice competenţei antrenate. De exemplu in
antrenamentul empatiei utilizăm exerciţii ca: alte denumiri pentru empatie, ce s-ar întâmpla dacă
oamenii nu ar putea empatiza apoi exerciţii pentru empatie afectivă, empatie predictivă, exerciţiul
empatic "Noapte banală" pentru identificare cu model evocat, dar şi exerciţii de relaţionare prin
combinarea exerciţiilor creative cu exerciţiul empatic cu model evocat şi deteffi1inarea stilului
apreciativ al persoanei,
Pentru începerea activităţii şi antrenamentului într-un grup creativ
de foffi1are sunt necesare câteva precondiţii:
a) existenţa unor persoane (de orice vârstă sau pregătire profesională) doritoare (motivaţi
intrinsec sau extrinsec) să-şi dezinhibe, dezvolte şi să-şi manifeste creativitatea lucrând intr-un
grup n1ic;
b ) existenţa unui antrenor. persoană formată să organizeze, să conducă şi să mentorizeze
un grup creativ de fom1are (nu este suficient pentru a fi antrenor de creativitate Să cunoşti câteva
exerciţii şi metode):
c ) condiţii materiale minime. sală pentru antrenament cu mobilier uşor manevrabil (mese
şi scaune ce se pot grupa diferit) aparatură de înregistrare-redare a activităţilor pentru evaluarea
amânată, materiale de suport pentru antrenament (postere şi schiţe făcute de antrenor sau realizate
de cursanţi) etc.
Antrenamentul creativ solicită efort psihic şi timp atât din partea
antrenorului cât şi a celor antrenaţi.
Răbdarea, perseverenţa şi toleranţa la ambiguitate şi insolit sunt alte
calităţi necesare pentru a participa la activitatea unui grup creativ de formare.
A te antrena o reuniune sau două într-un grup creativ nu este suficient pentru a-ţi
dezinhiba şi dezvolta creativitatea chiar dacă ai un fond informaţional bogat în domeniul
psihologiei creativităţii şi creaţiei.
Antrenamentul creativ presupune: exersarea în grup şi individual, pe modele prezentate,
demonstrarea abilităţilor formate, transferul lor în alte domenii, elaborarea de tehnici şi exerciţii
individuale sau de grup pentru stabilizarea unui comportament specific creatorului.

5.3.8. Avantaje şi limite ale metodelor de creativitate utilizate în grupul creativ


Descrierea principalelor metode de stimulare a potenţialului creativ este realizată în lucrări de
referinţă începând cu “Imaginaţia constructivă” (Alex Osborn, 1957), “Brainstorming” (Clark.
Ch, 1971), “Stimulating Creativity” (Stein, M., 1975), “The Basic Course in Sinectics”
(Gordon, W.J.J., 1981), “Techniques of Structural Problem Solving” (VanGundy, 1990) etc.
Multe lucrări de referinţă ale psihologilor, creatologilor, inventologilor români cum sunt: Ana
Stoica (1983), Anca Munteanu (1994), V. Belous (1990, 1994), prezintă detaliat metodele şi
exemplifică posibilitatea de utilizare a lor.
Atracţia suscitată de metodele clasice de stimulare a creativităţii: brainstorming, sinectica,
tehnica Panel ş.a. au impus şi considerarea avantajelor şi dezavantajelor implicate de
utilizarea lor.
Mare parte din cei care au scris despre aceste metode şi tehnici de stimulare a creativităţii
apreciază uneori (M. Stein, 1975; M. Argyle, 1988; I. Radu, 1994) eficienţa metodelor
comparativ cu performanţa grupului, delimitând avantajele şi dezavantajele utilizării lor.
Puţini autori se opresc însă asupra efectelor pe care metodele de rezolvare creatoare a
problemelor le induc la nivelul altor componente ale sistemului psihic uman, în afară de
însuşirile gândirii şi imaginaţiei.
Psihosociologul J. C. Abric (1984, p. 207) care a studiat problema creativităţii grupului a
remarcat că “toate tehnicile de creativitate au acelaşi obiectiv: să reducă constrângerile
afective, sociale sau cognitive care frânează imaginaţia creatoare”.
Deoarece cercetările teoretice şi empirice asupra creativităţii grupului sunt la început, aprecia
Abric, investigaţiile viitoare în această problemă ar putea să ofere răspunsuri fundamentale
pentru domeniul social şi economic.
D.W. Stewart şi P. Shamdasani (1990, p. 24-27) preocupaţi de grupul focus, ca tehnică de
cercetare, menţionează brainstormingul şi sinectica printre tehnicile generatoare de idei noi
utilizate în activitatea grupului focus. Autorii subliniază că cele două metode facilitează
“exprimarea creativă” şi constituie “experienţe creative excitante” pentru participanţii la
grup ce îi forţează să depăşească modurile obişnuite de a analiza problemele, să comunice
spontan prin analogii şi metafore, să interacţioneze pentru a elabora perspective şi soluţii noi
la probleme ambigui. Din descrierea efectelor pe care cele două metode le induc în activitatea
grupului, se conturează unele caracteristici ale influenţei metodelor asupra membrilor grupului
creativ, dar neprecizate de autori, nesintetizate sub un nume comun.
Una din cele mai pertinente concepţii, cu privire la beneficiile utilizării tehnicilor de rezolvare
creatoare a problemelor, o constituie opinia lui VanGundy (1990, p. 9-11) care, pe baza
analizei a peste 100 metode de creativitate apreciază că 5 sunt consecinţele pozitive ce pot fi
aşteptate în utilizarea tehnicilor de rezolvare creatoare a problemelor:
1. reducerea incertitudinii în problema studiată;
2. creşterea numărului de soluţii alternative;
3. creşterea nivelului de competitivitate a produsului;
4. descreşterea numărului de soluţii ce trebuie corectate;
5. o utilizare mai eficientă a abilităţilor individuale.
Ideea că metodele de creativitate cresc eficienţa utilizării abilităţilor participanţilor consideraţi
ca resurse nelimitate ale grupului este susţinută şi de Isaksen S.C. (1991, p. 18). El afirmă că
resursele membrilor grupului aduc energie, experienţe diverse şi o largă varietate de puncte de
vedere şi, ţine de lider să realizeze balanţa între efectele induse de metodele de creativitate
(prin amânarea evaluării, de exemplu) şi utilizarea raţionamentului critic în alegerea obţinute
în grupul creativ.
Metodelor de creativitate, pe lângă avantaje şi beneficii le sunt recunoscute şi limite şi
dezavantaje. Se impun în această problemă delimitările realizate de Mihaela Roco – (1985 ,
cap. II şi III) şi VanGundy – (1990). Astfel, se consideră că brainstormingul sub diferite
forme, este utilizat pentru generare de soluţii la probleme simple. Pentru probleme mai
complexe trebuie realizate sesiuni separate pentru fiecare aspect în parte, apreciază VanGundy
(op. cit., p. 140). Ca urmare, este dificilă considerarea problemei ca un tot.
Altă limită a metodelor de creativitate apare din faptul că atmosfera, climatul liber de
evaluare, poate fi greu controlat şi pot rezulta la început multe idei superficiale, banale şi
cunoscute (Mihaela Roco, 1985, p. 144).
O observaţie critică este şi aceea care pune în lumină faptul că, pentru multe persoane apare
nenatural faptul de a amâna evaluarea ideilor, cel puţin în primele activităţi de grup. De
asemenea, multe metode şi procedee de rezolvare creatoare a problemelor necesită lideri bine
antrenaţi, de exemplu, liderul pentru synectică. Iar majorităţii metodelor de creativitate în grup
li se reproşează faptul că nu se recunoaşte contribuţia individuală la generarea soluţiilor,
autorul fiind considerat grupul. (VanGundy, op. Cit., p. 141; Van Demark, 1991, p. 193;) etc.
Beneficiile şi eficienţa metodelor cresc, spune VanGundy, atunci când liderul grupului,
cunoscând avantajele şi limitele fiecărei tehnici, ştie să le armonizeze în activitatea grupului şi
să obţină maxim de efecte.
Nici VanGundy nici S. Isaksen nu insistă asupra influenţei pe care brainstormingul, sinectica,
rezolvarea creatoare a problemelor (ca strategie) etc. o au, prin utilizare în activitate, asupra
participanţilor.
Tereza Amabile (1983, p. 194) este singura care atrage atenţia, de pe poziţiile unei psihologii
sociale a creativităţii, că doar pornind de la rezultatele de încredere şi pline de semnificaţie pe
care le oferă amânarea evaluării, s-ar putea rezolva şi cunoaşte efectele de subminare a
influenţei negative pe care evaluarea externă o are asupra creativităţii şi asupra motivaţiei
pentru creaţie.
Numai trăind experienţa activităţii într-un grup creativ, în care se activizează metode şi tehnici
de creativitate, poţi cunoaşte, înregistra şi măsura valenţele metodelor de creativitate şi
influenţa lor asupra subiectului.

S-ar putea să vă placă și