Trei evenimente semnificative ale anului trecut mi se pare că nu au primit reflectarea şi

reflecţia necesare.

Cazul simptomatic pentru trecere sub tăcere şi ignorare a fost şi este situaţia din Haiti. Pe 12
ianuarie 2010, Haiti a fost lovită de un puternic cutremur, urmat de încă 52 de replici. Bilanţul
a fost devastator: peste 300.000 de morţi, 300.000 de răniţi şi peste 1 milion de oameni rămaşi
fără case. Dezastrul natural a survenit în contextul unei grave crize politice în care ţara se afla
încă din februarie 2004 când fostul preşedinte Jean Bertrand Aristide a fost înlăturat de la
putere în urma unei lovituri de stat militare, coordonată de ambasadorul american în Haiti. Ce
a urmat dezastrului natural indică în mod simptomatic falimentul indubital al ideologiei
„umanitare” pe care s-a bazat intervenţionismul vestic (cu precădere cel american) în ultimul
secol, cel puţin. Pe de o parte, toate ţările care au promis ajutor în perioada post-cutremur (nu
întâmplător chiar cele care au participat la lovitura de stat din 2004, printre care SUA,
Canada, Franţa) nu s-au ţinut de promisiune, fie pentru că nu au putut fie pentru că nu au vrut.
Sumele au fost alocate doar pe hârtie, iar din banii strânşi de la contribuabilii vestici prin
donaţii caritabile numai o mică parte au ajuns direct în Haiti. Împreună cu eşecul lamentabil al
statelor de a oferi asistenţă umanitară, o serie de alte instuţii internaţionale şi-au dovedit de
asemenea incapacitatea. Crucea Roşie, care a detaşat în zonă un număr infim de personal în
raport cu necesităţile, nu numai că nu a reuşit să trateze răniţii, dar nu a fost capabilă să
oprească epidemia de holeră ce a izbucnit la scurt timp, ameninţând acum să provoace la fel
de mulţi morţi precum cutremurul. La fel, Naţiunile Unite şi alte organisme aflate în „relief
mission” s-au înscris în aceeaşi notă a dezastrului: la mai bine de un an după cutremur,
locuinţele temorare au devenit permanente, oamenii locuiesc în condiţii incalificabile, în timp
ce singurele instituţii funcţionale din ţară sunt cele informale dezvoltate de haitienii înşisi.
Desigur, pe acest fundal au fost organizate alegeri în toamna lui 2010 (ca urmare a presiunilor
venite din partea Canadei) în vederea investirii cu legitimitate a noilor conducători favorabili
a ceea ce haitienii numesc „ocupaţie”. Aici începe partea a doua. Practic, prezenţa forţelor
străine în Haiti s-a transformat într-un adevărat regim de ocupaţie pentru locuitori. În lipsa
unui guvern funcţional, conducerea este asigurată de diferite agenţii de „reconstrucţie”
americane sau afiliate UN (dar subordonate intereselor americane) care au tot felul de idei
năstruşnice, dar foarte cunoscute de altfel. De exemplu, privatizarea tuturor serviciilor şi
resurselor statului; modificarea producţiei agricole care îi forţează pe haitieni să producă doar
un numar specific şi limitat de produse, urmând ca necesarul de alimente să fie importat din
ţările care participă la „reconstrucţie”, etc. Ajutorul promis în perioada post-dezastru s-a
transformat de fapt în cucerire de piaţă: investiţiile, reconstrucţiile şi intervenţiile care se
desfăşoară în Haiti de către misiunile de „ajutorare” sunt făcute doar în baza unui contract
guvernamental serios. Altfel spus, s-a trecut rapid de la „ajutoare”, la bătălia dură pentru o
parte cât mai consistentă din contractele de reconstrucţie. Ideologia umanitară se arată aşadar
în adevărata sa dimensiune: un instrument colonial extrem de puternic şi de productiv, drapat
în culorile sclipitoare ale „ajutorului”, „drepturilor omului” şi „democratizării”. Despre asta ar
trebui să începem să vorbim mai mult.

În plan local, evenimentul care cred că a scăpat atenţiei şi discuţiei publice a fost descoperirea
gropii comune din satul Propicani, judeţul Iaşi. Cele 16 persoane îngropate acolo sunt civili
evrei împuşcaţi de armata română în timpul pogromului de la Iaşi din vara anului 1941. Sigur,
descoperirea acestei gropi s-a suprapus peste momentul morţii poetului Adrian Păunescu, ceea
ce ar putea explica poate lipsa dezbaterilor în jurul acestui subiect. Cred însă că nu este
singura cauză: acceptarea faptului că statul român, prin diversele sale instituţii, a organizat
benevol deportarea şi exterminarea unei părţi a cetăţenilor săi (decăzuţi din drepturi), este încă
un subiect tabu în multe zone. Mai mult, negarea publică a pogromului, reabilitarea lui
Antonescu şi diversele „re-vizitări” ale lui Codreanu şi a legionarilor au căpătat o prezenţă
publică din ce în ce mai pronunţată în ultimii ani. În fine, tăcerea din jurul acestei descoperiri
poate avea şi cauze interne câmpului ştiinţific al cercetătorilor: victimele fascismului
românesc ar putea intra în concurenţă publică cu acelea ale comunismului, periclitând astfel
una dintre cele mai profitabile industrii locale post-decembriste.

În fine, după această serie macabră, ceva mai optimist. Oare? Campionatul mondial de fotbal
din Africa de Sud a reuşit o nouă performanţă: plictiseala ridicată la rangul de spectacol
mediatic global. În timp ce muncitorii locali erau bătuţi cu sălbăticie de către forţele de ordine
internaţionale plătite de FIFA pentru că au organizat greve în care îşi cereau drepturile
salariale promise pe durata mondialului, Spania a câştigat prima sa cupă mondială chinuit şi
cu mult noroc. Poate nu e în totalitate vina lor, întâlnind numai echipe organizate foarte rigid
în defensivă. Însă acest aspect a fost răs-discutat, împreună cu presupusa moarte a clasicului
sistem de joc „4-4-2”. Ce a trecut neobservat însă este că echipa câştigătoare a Spaniei a fost
asamblată în proporţie covârşitoare pe scheletul echipei catalane Barcelona, împrumutând
inclusiv filosofia de joc a acesteia. Practic, cu mici excepţii (portarul, un fundaş şi un atacant)
echipa naţională a Spaniei a fost de fapt echipa regională a Cataluniei. Astfel, deşi cupa
mondială a fost istoric o celebrare a statelor-naţiuni, victoria Spaniei indică poate intrarea într-
o nouă eră, a regiunilor în căutare de autonomie sau independenţă, pentru care astfel de
competiţii mai au încă un sens, nu atât în raport cu alte echipe similare, cât cu „guvernul
central” împotriva căruia luptă.

Florin Poenaru