Sunteți pe pagina 1din 3

Cursul I

Cantitativ şi calitativ în ştiinţele socioumane

În ştiinţele socioumane se întâlnesc o serie de dihotomii (diviziune/împărţire) însă una


care se discută cu o frecvenţă deosebită este cea dintre cercetările de tip cantitativ şi cele de tip
calitativ. În timp, în limbajul ştiinţelor sociale, termenii de cantitativ şi calitativ au cunoscut o
trecere spre o sfera mult mai largă decât în accepţiunea lor iniţială ajungând în cele din urmă să
se constituie în două mari paradigme (modele). Într-un câmp al ideilor extraordinar de vast, cum
este cel al ştiinţelor socioumane, racordarea la una sau alta dintre cele două paradigme a
sociologilor cercetători a fost mai mult decât firească, unii dintre ei afirmând deschis
superioritatea sau inferioritatea unei paradigme în raport cu alta. Pe de altă parte, alţii au văzut în
ele numeroase complementarităţi şi inferenţe (T.Rotariu, P.Iluţ, Ancheta sociologică şi sondajul
de opinie, 1997, p.24), aşa după cum o certifică si poziţia lui T.Herseni care insistă asupra
faptului că sociologia trebuie să utilizeze deopotrivă metodele cantitative şi pe cele calitative ca
formă de întregire reciprocă. Acelaşi sociolog menţionează cu claritate că nu există realitate
socială numai calitativă, după cum nu există realitate socială numai cantitativă, cele două
elemente presupunându-se reciproc. Ideea de a cuantifica unele dintre metodele sociologiei, adică
de a introduce măsurarea, a fost una benefică şi va continua să rămână aşa daca se vor respecte
două condiţii: 1)a nu se părăsi metodele calitative; 2) aplicarea metodelor cantitative să aibă loc
atunci când se obţin rezultate reale, nu formale. Acest raţionament este argumentat prin aceea că
o corelaţie sau un calcul de covarianţă nu asigură prin ele însele adevărul sociologic, ci numai în
măsura în care faptele cuprinse în ele sunt reale (T.Herseni, Sociologie, 1982, pp.196-197).
Ca orientare metodologică abordarea cantitativă se plasează pe poziţia pozitivismului,
care este modelul de cercetare în ştiinţele naturii, chiar A.Comte oferind termenului de sociologie
alternativa lingvistică de fizică socială, militând pentru trecerea studiului societăţii sub semnul
studiului pozitiv (exact) al faptului, cu ajutorul unor metode identice sau analoage celor din
ştiinţele naturii, pentru a se trece de la speculaţia despre om şi societate la cercetarea efectivă. La
înregistrare, numărare şi măsurare. Pe de altă parte au existat voci precum cea a lui W.Dilthey
care s-au opus unei astfel de abordări, insistând pe deosebirea de esenţă dintre ştiinţele naturii şi
ştiinţele culturii şi ale spiritului. El a motivat această deosebire prin aceea că socio-culturalul şi
istoria sunt produsul subiectivităţii umane, al motivaţiilor şi intenţiilor lor. De aceea cunoaşterea
sociumanului nu se poate face din exterior, obiectiv, ci de pe baze interioare, cele ale
subiectivităţii umane care stă în spatele faptelor, fenomenelor şi proceselor ce compun realitatea
socială. În acest fel a apărut şi opoziţia dintre comprehensiune (înţelegere) şi explicaţie. În cadrul
explicaţiei, plasată pe poziţiile pozitivismului, deci a abordării cantitative, se lucrează cu scheme
cauzale, metode statistice, se determină influenţele unor fenomene asupra altora prin luarea în
considerare a unor variabile independente şi altele dependente. În cadrul comprehensiunii, plasată
pe poziţiile fenomenologiei, deci a abordării calitative, se mizează pe subiectivitatea umană, se
face ale la intuiţie şi empatie (P.Iluţ, Abordarea calitativă a socioumanului, 1997, pp.40-41).
Mulţi autori din literatura de specialitate, atât din străinătate cât şi din ţara noastră, au
realizat adevărate tablouri comparative privitor la cercetările de tip cantitativ şi calitativ
evidenţiind diferenţele care apar între ele, dar şi anumite asemănări.
Diferenţe între abordările de tip cantitativ şi calitativ :

1.Cercetările cantitative sunt plasate epistemologic pe poziţia pozitivist-explicativă, în timp ce


abordările calitative pe o poziţie fenomenologico-comprehensivă (fenomenologie = curent
filosofic ce studiază fenomenele conştiinţei sau sufleteşti prin prisma orientării şi a conţinutului
lor, făcând abstracţie de omul real, activitatea lui psihică şi de mediul social, vezi D.Unguraş,
A,Staicu, Dicţionar filosofic, 1994, p.67). Cu alte cuvinte cercetările cantitative au o abordare
asemănătoare ştiinţelor naturale, iar cele calitative o abordare etnologică si a comunicării.
2.În cercetarea cantitativă cuvintele cheie sunt cele de control şi de întindere (nivel macrosocial,
global, formal). În cele calitative ele sunt comprehensiune şi profunzime (microsocial, local,
contextual);
3.Cercetarile cantitative sunt preocupate de obiectivitate şi generalizare, în timp ce în abordările
calitative aceste chestiuni sunt secundare.
4.Cercetările cantitative sunt dominate de logica verificării, iar cele calitative de logica
descoperirii (emergenţă a descoperirii).
5.În cercetările cantitative există interes pentru stabilirea de relaţii cauzale şi corelaţii, în cele
calitative există interes pentru „cauzalitatea” locală, circulară şi simbolică
6.În cercetările cantitative procedurile sunt codificate şi fixe, aspect impus de utilizarea
experimentului şi a chestionarului standardizat, pe când în cele calitative procedurile sunt
variabile prin însăşi natura observaţiei participative şi a interviului intensiv, metodele de bază ale
acestui stil de cercetare.
7.În cercetările cantitative poziţia sociologului cercetător este una exterioară, neutră, distantă, în
timp ce în calitativ poziţia devine de interior, de actor participant, de aici şi relevanţa părerii
cercetătorului în cercetarea cantitativă în opoziţie cu relevanţa părerii subiecţilor în cele
calitative.
8.Datele rezultate în urma cercetărilor cantitative sunt considerate de mare fidelitate, iar în
cercetările calitative ele sunt de o mare bogăţie şi profunzime.
9.În cercetările cantitative raportul de cercetare este alcătuit din cifre, tabele, grafice, pe când în
cele calitative limbajul este natural, metaforic, aproape fără date statistice şi reprezentări grafice
(T.Rotariu, P.Iluţ, op.cit, p.25; A.Mucchielli (coord.), Dicţionar al metodelor calitative în
ştiinţele umane şi sociale, 2002, p.57; P.Iluţ, op.cit., p.63).

Asemănări între abordările cantitative şi calitative

1.În ambele tipuri ce cercetări se pleacă de la un bagaj de informaţii socio-culturale similare,


obiectul cercetării fiind acelaşi dar modul de tratare al problemei diferit.
2.Chiar şi în ştiinţele naturii se face apel la intuiţie („intuiţionismul” în matematică).
3.Şi în cercetările cantitative, caracterizate de distanţa dintre cercetător şi subiect, apar atitudinile
empatice, cazul chestionarelor standardizate completate prin procură, adică A completează un
chestionar aşa cum crede ca ar răspunde B, fiind o dovadă a acestor elemente de natură empatică.
4.În cercetările cantitative completarea unor chestionare preponderent de intenţie sau
motivaţionale se bazează tot pe subiectivitatea umană (L.Marina, Investigaţia socialului, 2003,
pp.9-10; T.Rotariu, P.Iluţ, op.cit., pp.25-26).
Caracteristicile cercetării calitative

Referindu-ne strict la cercetarea calitativă în ştiinţele socioumane un studiu poate primi o


astfel de calificare dacă îndeplineşte cinci caracteristici :

1.Perspectiva comprehensivă domină cea mai mare parte a cercetării.


2.Abordarea obiectului de studiu se face amplu şi deschis.
3.Culegerea datelor de pe teren se face cu ajutorul unor metode ce nu presupun cuantificarea lor
ulterioară, cum ar fi de exemplu observaţia participativă, interviul nestructurat, interviul
semistructurat, interviul de grup, jurnalul de bord, introspecţia sau culegerea de documente.
4.Analiza datelor culese este de factură calitativă, cuvintele fiind analizate prin alte cuvinte fără
efectuarea vreunei operaţii numerice.
5.Cercetarea se finalizează printr-o teorie nicidecum printr-o demonstraţie.

Constantele cercetării calitative

Chiar dacă operaţia de comparare a deosebirilor şi asemănărilor dintre cercetarea


cantitativă şi cea calitativă a scos la iveala o serie întreagă de particularităţi ale fiecăreia dintre
cele două tipuri de abordări există totuşi câteva elemente, constituite în constante, ce marchează
definitiv cercetarea calitativă:

1. Contactul personal prelungit cu oamenii şi mediul cercetat, dublat de empatie şi


sensibilitate la cele relatate de aceştia.
2. Planul cercetării, din perspectivă metodologică, este dinamic el evoluând în funcţie de
rezultatele la care se ajunge.
3. Nu există o separare netă între culegerea şi analiza datelor, cele două etape putând chiar
cunoaşte chiar suprapuneri (ca în etnologie, etnometodologie).
4. Cercetătorul este principalul instrument metodologic pe tot parcursul cercetării.
5. Nu se urmăreşte obţinerea de „rezultatelor” ci descrierea şi teoretizarea celor studiate
6. Raportul de cercetare se înscrie într-un spaţiu de dialog al descoperirii şi validării
proceselor, nu într-o logică a dovezii (A.Mucchielli, op.cit., pp.57-58).

Analiza datelor calitative

Dacă în urma unei cercetări sunt strânse o serie întreagă de date calitative aceasta nu
implică în mod automat o analiză calitativă şi aceasta întrucât datele calitative nu duc în mod
necesar la analiza calitativă. Trebuie distins cu foarte mare acurateţe între analiza datelor
calitative şi analiza calitativă a datelor întrucât analiza datelor calitative poate fi la fel de bine
statistică intrând astfel în câmpul metodelor cantitative. De altfel, analiza datelor calitative
subsumează analiza calitativă (analiza fenomenologică, analiza calitativă de teoretizare, analiza
tematică) şi analiza cantitativă a datelor calitative, la intersecţia lor situându-se analiza cvasi-
calitativă (analiza de conţinut, analiza propoziţională a discursului, analiza de protocol) al cărei
statut nu este nici calitativ, nici cantitativ operaţiile calitative fiind urmate de altele cantitative
(A.Mucchielli, op.cit., pp. 32-33).