CAPITOLUL V MĂSURILE PROCESUALE

Măsurile procesuale sunt mijloace prevăzute de lege, de privare sau limitare a unor drepturi
fundamentale ale cetăţenilor prin care organele judecătoreşti asigură desfăşurarea normală a procesului
penal, executarea sancţiunilor aplicate şi repararea pagubelor produse prin infracţiune sau prin săvârşirea
de fapte antisociale.
Clasificarea măsurilor procesuale
1. După valoarea socială asupra căreia se îndreaptă, acestea pot fi:
a) Personale – priveşte numai persoanele inculpate:
 reţinerea;
 arestarea;
 obligaţia de a nu părăsi localitatea;
 obligaţia de a nu părăsi ţara.
b) Reale – măsuri asiguratorii care au în vedere patrimoniul şi privesc limitarea drepturilor
inculpatului, părţii responsabile civilmente şi a detentorului de a dispune de bunurile ce
le deţin.
2. După natura lor în procesul penal:
a) măsuri preventive – pot fi luate pentru buna desfăşurare a procesului penal ori pentru a
împiedica sustragerea inculpatului de la urmărire şi judecată;
b) măsuri de ocrotire – pentru a preveni lipsa de ajutor în care s-ar găsi o persoană aflată
în îngrijirea celui ce a fost arestat preventiv;
c) măsuri de siguranţă – se iau împotriva inculpatului care prezintă pericol pentru societate
din cauza unor boli sau intoxicaţii cu alcool sau substanţe stupefiante;
d) măsuri asiguratorii – se iau pentru a garanta repararea pagubei produse prin infracţiune.
3. După faza procesului penal:
a) măsuri care pot fi luate numai în faza de urmărire penală;
b) măsuri care pot fi luate numai în faza de judecată (îndepărtarea unor persoane din sala
de şedinţă);
c) măsuri care pot fi luate în ambele faze ale procesului penal, arestarea inculpatului şi
sechestrul.
5.1. Măsurile preventive
Măsurile preventive sunt mijloace de constrângere prevăzute de lege pe care le pot lua organele
judecătoreşti în vederea asigurării bunei desfăşurări a procesului, ori a împiedicării sustragerii învinuitului
sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată, etc.
Felurile măsurilor preventive – Codul de procedură penală (1969) a reglementat două măsuri
preventive reţinerea, arestarea preventivă şi o măsură limitativă de drepturi, obligarea de a nu părăsi
localitatea.
Legea nr. 32/1990 a introdus două măsuri limitative de drepturi:
a) eliberarea provizorie sub control judiciar;
b) eliberarea provizorie pe cauţiune.
Spre deosebirile de măsurile preventive care implică o privare de libertate, eliberarea provizorie
sub cele două forme sunt măsuri care înlocuiesc privarea de libertate.
Luarea măsurilor preventive – acestea pot fi luate după începerea urmăririi penale, pe tot parcursul
desfăşurării urmăririi penale şi a judecăţii până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive. În
momentul în care autorul faptei este descoperit, urmărirea penală se va desfăşura faţă de acesta şi prin
urmare se pot lua măsuri preventive dacă sunt îndeplinite următoarele:
1. existenţa probelor sau indiciilor temeinice că a fost săvârşită o faptă penală. Prin probe înţelegem
orice element de fapt care serveşte la cunoaşterea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la
identificarea persoanelor care au săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa

1
 soluţionare a cauzei. Sunt indicii temeinice atunci când din datele existente în cauză rezultă
presupunerea că persoana faţă de care se efectuează urmărirea penală a săvârşit fapta.
2. legea penală să prevadă pentru fapta comisă, pedeapsa cu închisoarea Aceasta înseamnă că
măsurile preventive nu pot fi luate în cazul faptelor sancţionate cu amendă. Modificarea art. 136
alin. 6 din Codul de procedură penală prin Legea 281/2003 prevede că măsura arestării preventive
nu poate fi dispusă în cazul în care legea prevede alternativ pedeapsa amenzii.
3. să existe unul din cazurile prevăzute în art. 148 din Codul de procedură penală:
a) Domiciliul inculpatului nu poate fi stabilit din lipsă de date necesare. Acest caz se aplică de regulă în
situaţia reţinerii având în vedere imposibilitatea stabilirii în mod operativ a unor date personale.
b) Infracţiunea este flagrantă iar pedeapsa închisorii prevăzute de lege este mai mare de un an.
c) Inculpatul a fugit ori s-a ascuns în scopul de a se sustrage de la urmărirea penală, sau a făcut
pregătiri pentru asemenea acte, precum şi dacă în cursul judecării sunt date că acesta urmează să se
sustragă de la executarea pedepsei. Fuga inculpatului are în vedere plecarea acestuia de la domiciliu
sau de la organele judecătoreşti pentru a nu participa la desfăşurarea procesului penal.
d) Există date suficiente că inculpatul a încercat să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea
unor martori, distrugerea ori alterarea mijloacelor de probă.
e) Inculpatul a comis o nouă infracţiune ori din datele existente rezultă necesitatea împiedicării
săvârşirii unei noi infracţiuni.
f) Inculpatul este recidivist (art. 37 CP).
g) Abrogat.
h) Inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă, alternativ
cu pedeapsa închisorii sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea sa în
libertate prezintă un pericol pentru ordinea publică. Raţiunea acestui caz constă în gravitatea faptei
săvârşite, a pericolului reprezentat pentru ordinea publică de lăsarea în libertate a inculpatului,
condiţiile care trebuie întrunite în mod cumulativ.
i) Există date sau indicii suficiente care justifică temerea că inculpatul va exercita presiuni asupra
persoanelor vătămate sau că va încerca o înţelegere frauduloasă cu acestea.
Organele judecătoreşti care pot lua măsuri preventive
Potrivit art. 136 alin. 6, Codul de procedură penală „reţinerea poate fi luată de organele de
cercetare penală sau procuror. Măsura obligării de a nu părăsi localitatea şi ţara se pot lua de către
procuror sau judecător în faza urmăririi penale sau de instanţa de judecată în cursul judecării” iar
arestarea preventivă poate fi luată de către judecător în urma modificărilor din 2003.
1. Reţinerea – este o măsură privativă de libertate de scurtă durată dar foarte utilă în stadiul iniţial
a pornirii procesului ceea ce justifică folosirea ei numai în faza ei de urmărire penală şi numai faţă de
învinuit.
Această măsură poate fi luată după ce a început urmărirea penală şi dacă există probe că a fost
săvârşită o faptă prevăzută de legea penală. Pentru luarea acestei măsuri se prevede ca pentru fapta
săvârşită legea penală să prevadă pedeapsa închisorii, oricare ar fi limitele prevăzute de legea penală
pentru fapta comisă şi să existe unul din cazurile prevăzute în art. 148 din Codul de procedură penală.
2. Obligarea de a nu părăsi localitatea – (art. 145 din codul de procedură penală) această măsură
constă în îndatorirea impusă inculpatului de către procuror sau instanţa de judecată de a nu părăsi
localitatea în care locuieşte fără încuviinţarea organelor ce a dispus această măsură. Pentru luarea acestei
măsuri sunt necesare două condiţii şi anume:
a) existenţa unor probe sau indicii temeinice că inculpatul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală;
b) infracţiunea să fie pedepsită cu închisoarea.
Această măsură poate fi luată de către procuror prin ordonanţă pe o durată ce nu poate depăşi 30 de
zile şi poate fi prelungită cu câte 30 de zile fără a se depăşi perioada de 1 an, în mod excepţional.
Obligaţia de a nu părăsi ţara – Legea nr. 281/2003 art. 145 indice 1, măsura obligării de a nu
părăsi ţara constă în îndatorirea impusă inculpatului de către procuror în cursul urmăririi penale şi de

2
către instanţa de judecată în cursul judecăţii de a nu părăsi ţara fără încuviinţarea organelor care a
dispus această măsură. Dispoziţiile art. 145 se aplică în mod corespunzător.
3. Arestarea preventivă – este o măsură de prevenţie care constă în lipsirea de libertate a unei
persoane cu caracter provizoriu şi în condiţiile determinate de lege, înainte de soluţionarea definitivă a
cauzei pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea
inculpatului de la urmărirea penală, judecată sau de la executarea pedepsei.
Potrivit art. 23 alin. 4 şi 5 din Constituţie „arestarea se dispune de către judecător în cursul
procesului penal. În cursul urmăririi penale arestarea se poate dispune pe cel mult 30 de zile şi se poate
prelungi cu câte cel mult 30 de zile fără ca durata să depăşească un termen rezonabil şi nu mai mult de
180 de zile”.
Arestarea învinuitului – a fost impusă de necesitatea practică întrucât există situaţii când în raport
de complexitatea unor cauze, organele de urmărire nu au timpul material la dispoziţie pentru a strânge
probele (24 de ore).
Arestarea învinuitului în cursul urmăririi penale se face atunci când sunt întrunite prevederile art.
143 şi există vreunul dintre cazurile prevăzute în art. 148 Cod de procedură penală. În aceste condiţii
procurorul sau la sesizarea organelor de cercetare penală după ascultarea învinuitului prezintă dosarul
judecătorului cu propunerea luării măsurii arestării preventive faţă de învinuit.
Arestarea învinuitului în cursul judecăţii – acest lucru se realizează numai în cazul infracţiunilor
de audienţă şi în cazul extinderii procesului penal, În aceste cazuri instanţa poate dispune arestarea
preventivă a învinuitului. Cel învinuit este trimis procurorului împreună cu încheierea de şedinţă,
procesul-verbal şi mandatul de arestare.
Prin infracţiune de audienţă se înţelege fapta comisă în faţa completului de judecată dacă acesta se
află în sala de şedinţă sau în timpul cercetării la faţa locului. În cazul extinderii procesului penal (art. 337
din Codul de procedură penală) instanţa poate lua măsura arestării preventive a învinuitului şi trimite
cauza la procuror.
Arestarea preventivă a învinuitului în cazul infracţiunilor flagrante – în cazul infracţiunii flagrante
învinuitul este reţinut iar la sesizarea organelor de cercetare penală, procurorul poate solicita arestarea
învinuitului care nu poate depăşi 10 zile.
Arestarea inculpatului – se poate dispune numai dacă:
a) există probe sau indicii temeinice că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală;
b) Este dat vreunul din cazurile menţionate în art. 148 Cod de procedură penală;
c) Inculpatul să fie ascultat de procuror şi judecător afară de cazul când acesta este dispărut
sau nu poate fi adus în faţa judecătorului.
Arestarea inculpatului în cursul urmăririi penale – art. 1491 din Codul de procedură penală
modificat prin Legea 356/2006 „procurorul din oficiu sau la sesizarea organelor de cercetare penală, dacă
sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege, atunci când consideră că în cursul urmăririi penale este
necesară arestarea acestuia numai după ascultarea sa, în prezenţa apărătorului prezintă dosarul cauzei cu
propunerea motivată de arestare preventivă a inculpatului, propunere care este făcută preşedintelui
instanţei sau judecătorului delegat de acesta”.
Preşedintele instanţei fixează ziua şi ora de soluţionare a propunerii de arestare preventivă până la
expirarea mandatului de arestare preventivă sau până la expirarea celor 24 de ore dacă s-a luat măsura
reţinerii. Ziua şi ora se comunică apărătorului cât şi procurorului. În situaţia în care judecătorul apreciază
că sunt întrunite condiţiile arestării preventive dispune arestarea inculpatului până la 30 de zile din care se
scade durata reţinerii şi arestarea preventivă a învinuitului.
Prelungirea arestării inculpatului în cursul urmăririi penale – arestarea dispusă de instanţă poate
fi prelungită în cursul urmăririi penale dacă temeiurile care au determinat arestarea iniţială impune
privarea de libertate sau există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate.
Dacă se admite cererea procurorului, judecătorul poate prelungi arestarea cu până la 30 de zile.
Judecătorul poate acorda şi alte prelungiri fără a se putea depăşi 180 de zile.

3
 Arestarea inculpatului în cursul judecăţii – poate fi dispus în cursul judecăţii prin încheierea
motivată dacă sunt întrunite condiţiile (art. 143) şi existenţa vreunuia din cazurile prevăzute de art. 148 şi
160 din Codul de procedură penală, text modificat de Legea 281/2003 şi Ordonanţa 109/2003. în cursul
judecăţii, instanţa verifică, dar nu mai târziu de 60 de zile legalitatea arestării preventive, verificare ce se
face din oficiu sau la sesizarea procurorului.
Dispoziţii speciale pentru minori – Legea 281/2003 a introdus în Codul de procedură penală o
secţiune nouă IV (dispoziţii speciale pentru minori). Prin art. 160 f „minorilor reţinuţi sau arestaţi
preventiv li se asigură pe lângă drepturile prevăzute de lege pentru deţinuţii preventiv ce au depăşit 18
ani, drepturi proprii şi un regim special de detenţie preventivă în raport cu particularităţile vârstei lor
astfel încât măsurile privative de libertate luate faţă de minori în scopul bunei desfăşurări a procesului
penal ori al împiedicării sustragerii lor de la urmărirea penală, judecată ori executarea pedepsei să nu
prejudicieze dezvoltarea psihică sau morală a minorului.
Reţinerea minorului – legea prevede că în mod cu totul excepţional minorul între 14-16 ani care
răspunde penal poate fi reţinut la dispoziţia procurorului sau a organelor de cercetare penală cu înştiinţarea
procurorului pentru o durata ce nu poate depăşi 10 ore dacă există date certe că minorul a comis o
infracţiune pedepsită de lege cu detenţiune pe viaţă sau închisoare de 10 ani sau mai mare. Reţinerea poate
fi prelungită numai dacă se impune prin ordonanţă pe o durată de cel mult 10 zile. Măsura de excepţie are
în vedere numai minorii între 14 şi 16 ani nu şi 16-18 ani.
Arestarea preventivă a minorilor – art. 160h lit. b) „minorul între 14 şi 16 ani nu poate fi arestat
preventiv decât dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta de care este învinuit este detenţiune pe
viaţă sau închisoarea peste 10 ani sau mai mult şi o altă măsură nu este suficientă. Pentru minorii
inculpaţi între 14 şi 16 ani, durata arestării preventive în cursul urmăririi penale este de cel mult 15 zile,
iar verificarea legalităţii şi temeiniciei arestării preventive se efectuează în cursul judecăţii periodic dar nu
mai târziu de 30 de zile”.
Prelungirea arestării minorilor în vârstă între 14 şi 16 ani se face numai excepţional pe perioade
ce nu pot fi mai mari de 15 zile, fără să depăşească în total un termen rezonabil şi nu mai mult de 60 de
zile. Când pedeapsa prevăzută de lege este detenţia pe viaţă sau închisoarea de 20 de ani sau mai mult,
arestarea preventivă a inculpatului minor cu vârsta între 14 şi 16 ani în cursul urmăririi penale poate fi
prelungită până la 180 de zile.
Inculpatul în vârstă mai mare de 16 ani poate fi arestat pe o durată de cel mult 20 de zile, durată
care poate fi prelungită cu câte 20 de zile fără a se putea depăşi 90 de zile Dacă pedeapsa prevăzută de
lege pentru fapta săvârşită de inculpatul minor este detenţiunea pe viaţă, închisoare de 10 ani sau mai mare
arestarea poate fi prelungită până la 180 de zile.

CAPITOLUL VI URMĂRIREA PENALĂ ŞI JUDECATA ÎN PRIMĂ INSTANŢĂ

6.1. Urmărirea penală
Desfăşurarea procesului penal a cunoscut o evoluţie în timp, astfel în vechime procesul penal se
desfăşura mai mult la instanţă sau aproape exclusiv în faţa acesteia. Existau numai forme rudimentare de
organe specializate apte să intervină din oficiu în lupta împotriva fenomenelor infracţionale şi să
pregătească judecarea cauzelor penale.
Cu timpul pe măsură ce ştiinţa şi tehnica au progresat s-au perfecţionat mijloace şi procedee de
săvârşire a infracţiunilor impunându-se activităţile premergătoare judecăţii şi acestea au devenit urmărirea
penală.Obiectul urmăririi penale
Potrivit art. 200 din Codul de procedură penală, urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor
necesare cu privire la existenţa infracţiunilor la identificarea făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii
acestora pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată. Rezultă că
obiectul urmăririi penale constă în strângerea probelor cu privire la învinuirea adusă unei persoane precum
şi în evaluarea acestor probe pentru luarea unei hotărâri referitoare la continuarea procesului penal în faza
următoare sau la încetarea activităţii în această fază procesuală.

4
 Activităţile care se desfăşoară în cadrul urmăririi penale au un conţinut complex determinat de
specificul problemelor ce se impun a fi rezolvate în fiecare cauză penală. Cu toate că prevederile art. 200
din Codul de procedură penală se referă numai la identificarea făptuitorilor s-au exprimat opinii pe care le
considerăm întemeiate în sensul că din obiectul urmăririi penale face parte şi identificarea persoanelor
vătămate, activitate necesară pentru rezolvarea laturii penale şi a laturii civile a cauzei penale.
Limitele urmăririi penale
Urmărirea penală ca fază a procesului penal se situează între două momente procesuale care
marchează iniţierea şi finalizarea acesteia din care o limită iniţială şi alta finală.
Limita iniţială coincide cu declanşarea procesului penal prin dispoziţii cu privire la începerea
urmăririi penale care se materializează printr-o rezoluţie. Limita finală este marcată de soluţia dată de
procuror de trimitere în judecată a inculpatului prin rechizitoriu când se sesizează instanţa de judecată sau
printr-o soluţie de neurmărire (de clasare, scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi
penale).
6.1.1.Principiile de desfăşurare a urmăririi penale
Codul de procedură penală nu prevede în mod expres principiile în baza cărora se desfăşoară
urmărirea penală revenind această misiune literaturii de specialitate.
1. Publicitatea limitată a activităţii de urmărire penală
Prin publicitate în procesul penal se înţelege admiterea prezenţei oricărei persoane care nu este
participantă la proces, la desfăşurarea activităţii procesuale şi procedurale. În cursul urmăririi penale,
datorită unor considerente de ordin tactic actele specifice acestei faze cunosc o publicitate limitată în
sensul instituirii unor restricţii referitoare la accesul părţilor la aceste activităţi.
Este adevărat că în faza de urmărire penală publicitatea nu este obligatorie, însă este întâlnită tot
mai frecvent la efectuarea unor acte de cercetare penală cum ar fi prezenţa unor martori asistenţi la
efectuarea cercetării la faţa locului, la percheziţie ori existenţa publicului ocazional la investigaţiile făcute
cu ocazia unui accident de circulaţie. De asemenea organele de urmărire penală au posibilitatea să
comunice prin massmedia unele date referitoare la cauza pe care o instrumentează în scopul asigurării
dreptului persoanei la informaţie.
2. Lipsa de contradictorialitate în urmărirea penală
Contradictorialitatea este un principiu important al judecăţii cauzelor penale potrivit căruia părţile
care au interese contrare, au dreptul de a fi prezente în instanţă, de a discuta în contradictoriu probele de
drept şi de fapt cu privire la cauza care face obiectul procesului şi de a admite dovezi în constatarea
acestor probe în faza de urmărire penală. Contradictorialitatea nu se manifestă ca o caracteristică
procesuală esenţială pentru că nici alte probe nu sunt delimitate cu rigurozitate şi nici părţile nu se
confruntă în condiţiile judecăţii. Contradictorialitatea fazei de urmărire penale este argumentată de unii
autori în sensul că până la sfârşitul urmăririi penale probele administrate în condiţii de
necontradictorialitate se aduc la cunoştinţă părţilor chiar separat. În cursul urmăririi penale se regăsesc şi
unele elemente de contradictorialitate cum ar fi participarea părţilor la percheziţie, cercetarea la faţa
locului, reconstituiri, soluţionarea plângerilor împotriva actelor de urmărire penală de procuror sau chiar
ce instanţa de judecată.
3. Urmărirea penală, se desfăşoară preponderent în scris
Acesta principiu constă în aceea că părţile în proces nu pot acţiona oral în faţa organelor de
urmărire penală prin punerea de întrebări martorilor, prin punerea de concluzii orale ci numai în scris prin
cereri şi memorii .În faza de urmărire penală procedura strict scrisă este o cerinţă de documentare
procesuală căpătând eficacitate şi relevanţă juridică numai actele cuprinse în dosar sub formă scrisă.
Competenţa organelor de cercetare penală
Prin cercetare penală se înţelege orice activitate de urmărire penală în sensul legii efectuate în mod
nemijlocit de către organele de cercetare penală după normele de competenţă prevăzute de lege cu
excepţia celor date în competenţă exclusivă a procurorului ori efectuate personal de către procuror în
calitate de titular unic al funcţiei procesuale a învinuirii în procesul penal.
Competenţa organelor de cercetare ale poliţiei judiciare

5
 Potrivit art. 207 din Codul de procedură penală, se efectuează de organele de cercetare ale poliţiei
judiciare pentru orice infracţiune care nu este dată în mod obligatoriu în competenţa altor organe de
cercetare. Prin această dispoziţie legală se exclud din competenţa organelor de cercetare ale poliţiei
judiciare cauzele date în competenţa exclusivă a procurorului sau altor organe de cercetare.
Potrivit art. 131 alin. 3 din Constituţie, parchetele conduc şi supraveghează activitatea de cercetare
penală a poliţiei judiciare în condiţiile legii.
Competenţa organelor de cercetare penală specială
Potrivit art. 208 din Codul de procedură penală modificat reţinem:
1. Ofiţerii anume desemnaţi de către comandanţii unităţilor militare;
2. Ofiţerii anume desemnaţi de către şefii comenduirilor de garnizoană, pentru infracţiunile săvârşite
de militari în afara unităţilor militare;
3. Ofiţerii anume desemnaţi de către comandanţii centrelor militare pentru infracţiuni de competenţa
instanţelor militare săvârşite de persoane civile în legătură cu obligaţiile lor militare;
4. Ofiţerii poliţiei de frontieră;
5. Căpitanii porturilor pentru infracţiuni contra siguranţei navigaţiei pe apă şi contra disciplinei şi
ordinii la bord şi pentru infracţiunile de serviciu sau în legătură cu serviciul prevăzute în codul
penal săvârşite de personalul navigant al marinei Competenţa organelor de urmărire penală
Competenţa procurorului în efectuarea urmăririi penale.
Potrivit art. 201 alin. 1 din Codul de procedură penală urmărirea penală se efectuează de către
procuror şi de către organele de cercetare penală. Legea privind organizarea judecătorească stabileşte ca o
primă atribuţie a Ministerului Public efectuarea urmăririi penale în cazurile şi în condiţiile prevăzute de
lege. În baza art. 209 alin. 2 Cod de procedură penală, procurorul poate să efectueze orice acte de urmărire
penală în cauzele pe care le supraveghează. Uneori competenţa procurorului este obligatorie în activitatea
de urmărire penală
6.1.2. Efectuarea urmăririi penale
1) Sesizarea organelor de urmărire penală
Prin mod de sesizare a organelor de urmărire penală se înţelege mijloacele prin care acestea iau
cunoştinţă în condiţiile legii despre săvârşirea infracţiunii determinând obligaţia acesteia de a se pronunţa
cu privire la începerea urmăririi penale referitoare la acea infracţiune.
Codul de procedură penală reglementează modurile de sesizare în art. 221-227.
În literatura de specialitate s-a făcut clasificarea:
a) În raport de persoanele sau autorităţile care fac sesizarea, modurile de sesizare sunt:
o externe atunci când organele de urmărire penală sunt sesizate de persoane autorizate sau
funcţionari din afara organelor de urmărire penală fiind vorba de plângere, denunţ,
sesizarea sau auto-sesizarea prealabilă, exprimarea dorinţei guvernului străin, sesizarea
din partea persoanelor cu funcţii de conducere sau a unor funcţionari;
o interne – atunci când organele de urmărire penală se sesizează pe baza propriilor sale
investigaţii sau a celor efectuate de către organele operative, ale cadrelor din serviciile de
informaţii ori investigatorii sub acoperire.
b) În raport de efectele pe care le produc, modurile de sesizare pot fi:
o Generale – când produc efectul de a încunoştiinţa organele de urmărire penală despre
săvârşirea unei infracţiuni însă nu sunt indispensabile putând fi înlocuite cu sesizarea din
oficiu (plângerea şi denunţul);
o Speciale – când sunt indispensabile în sensul că fără intervenţia lor nu se poate dispune
începerea urmăririi penale (plângerea prealabilă, sesizarea şi autorizarea organelor
prevăzute de lege).
c) În raport de organele de urmărire penală sesizate, modurile de sesizare pot fi:
o Primare – când încunoştiinţarea despre săvârşirea unei infracţiuni a ajuns pentru prima
oară în faţa organelor de urmărire penală (plângerea şi denunţul);

6
 o Complementare – când cauza a trecut anterior prin faţa altui organ de urmărire penală
(declinarea de competenţă);
d) În raport de numărul sesizărilor făcute în aceeaşi cauză sesizarea poate fi:
 Principală – când s-a făcut o singură sesizare;
 Secundară – când cazul revine spre instrumentarea organelor de urmărire penală ca urmare a
restituirii de către instanţa de judecată în vederea completării urmăririi penale.
Modurile de sesizare generale
A. Plângerea
Potrivit art. 222, plângerea este încunoştiinţarea făcută de o persoană fizică sau de o persoană
juridică referitoare la o vătămare ce i s-a cauzat prin infracţiune. Plângerea ca mod de sesizare general al
organelor de urmărire penală nu poate fi confundat cu plângerea penală care este o condiţie de
pedepsibilitate şi procedibilitate.
Pentru ca plângerea să fie considerată un mijloc legal de sesizare a organelor de urmărire penală ea
trebuie să cuprindă mai multe elemente cum ar fi: numele şi prenumele, calitatea petiţionarului,
descrierea faptei care formează obiectul plângerii, indicarea făptuitorului dacă este cunoscut şi a
mijloacelor de probă. Plângerea se poate face personal sau prin mandatar special. Plângerea se poate face
şi de către unul din soţi pentru celălalt soţ de către copii majori pentru părinţi.
B. Denunţul
Art. 223 din Codul de procedură penală prevede că denunţul este încunoştiinţarea făcută de către o
persoană fizică sau juridică despre săvârşirea unei infracţiuni. Denunţul este o modalitate mai largă de
sesizare a organelor de urmărire penală întrucât persoana care îl face nu este circumstanţiată ca în cazul
plângerii.
Singura condiţie pentru acela care face denunţul este să nu fie persoană vătămată prin infracţiune
sau un substituit procesual al acestuia. Dacă persoana vătămată nu are capacitatea de exerciţiu sau unitatea
prejudiciată nu are personalitatea juridică, înştiinţarea făcută despre săvârşirea unei infracţiuni va fi
considerată denunţ. Denunţul trebuie să conţină aceleaşi date ca şi plângerea. Dacă este scris trebuie
semnat de denunţător, iar în cazul denunţului oral acesta se consemnează într-un proces verbal. Un denunţ
anonim sau pseudo-denunţ nu poate constitui un mod de sesizare prevăzut de art. 223 însă reprezintă în
fapt o anumită formă de realizare a sesizării din oficiu.
C. Sesizarea făcută de persoanele cu funcţie de conducere şi de alţi funcţionari
Potrivit art. 227 din Codul de procedură penală modificat, orice persoană cu funcţie de conducere
într-o unitate la care se referă art. 145 din Codul penal sau cu atribuţii de control care a luat cunoştinţă de
săvârşirea unei infracţiuni în acea unitate este obligată să sesizeze de îndată pe procuror sau organele de
cercetare penală şi să ia măsuri să nu dispară urmele infracţiunii, corpurile delicte şi orice alte mijloace
probă.
Această obligaţie revine şi oricărui funcţionar care a luat cunoştinţă despre săvârşirea unei
infracţiuni în legătură cu serviciul în cadrul căruia îşi îndeplineşte sarcinile. Omisiunea sesizării organelor
de judecată este sancţionată potrivit art. 263 din Cod penal.
D. Sesizarea din oficiu
Organele de urmărire penală se sesizează din oficiu când află pe orice cale că s-a săvârşit o
infracţiune (art. 221). Se înţelege că sunt avute în vedere alte modalităţi de sesizare decât plângerea sau
denunţul. Căile prin care organele de urmărire află despre săvârşirea unei infracţiuni sunt următoarele:
 propriile constatări provenite din culegerea de informaţii în baza obligaţiilor de serviciu;
 informaţii din presă, radio sau TV;
 denunţuri anonime;
 zvonul public, constatarea infracţiunilor flagrante;
 cercetarea altor fapte.
Organele de urmărire penală nu se pot sesiza din oficiu când deşi au luat cunoştinţă despre
săvârşirea unei infracţiuni prin mijloace proprii de informare este necesară totuşi plângerea penală a
persoanei vătămate sau o altă sesizare specială prevăzută de lege. În acest sens art. 280 din Codul de
7
procedură penală prevede că în cazul infracţiunilor flagrante când infracţiunea face parte dintre cele pentru
care este necesară plângerea prealabilă, organele de urmărire penală cheamă persoana vătămată şi o
întreabă dacă face plângere prealabilă şi după caz continuă urmărirea penală sau dispune încetarea
procesului penal.
Când organele de urmărire penală se sesizează din oficiu, încheie un proces verbal în care
consemnează cele constatate cu prilejul verificărilor efectuate.
Modurile de sesizare speciale
Sunt moduri de sesizare speciale a organelor de urmărire penală plângerea prealabilă, sesizarea,
autorizarea organului prevăzut de lege şi manifestarea dorinţei guvernului străin. Acest mod de sesizare
constituie derogare de la regula oficialităţii procesului penal.
Plângerea prealabilă încunoştiinţarea făcută de persoana vătămată făcută pentru o infracţiune din
cele pentru care legea condiţionează punerea în mişcare a acţiunii penale de o asemenea manifestare prin
care îşi manifestă dorinţa de tragere la răspundere penală a făptuitorului. Plângerea prealabilă este
reglementată atât de Codul penal prin art. 131-132 cât prin Codul de procedură penală prin art. 279-286.
Plângerea prealabilă are un caracter mixt întrucât constituie un mod de sesizare a organelor
judecătoreşti de persoana vătămată dar este şi o condiţie pentru punerea în mişcare a acţiunii penale.
Legea prevede că plângerea prealabilă poate fi introdusă doar de persoanele vătămate personal sau prin
mandat special în termen de 2 luni de la data cunoaşterii făptuitorului.
Art. 131 alin. 5 din Codul penal prevede că în cazul în care cel vătămat este o persoană lipsită de
capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, acţiunea penală se pune în mişcare şi din
oficiu. Uneori legea prevede că în cazul unor infracţiuni cum sunt cele prevăzute de art. 180-181 din
Codul penal acţiunea penală se pune în mişcare şi din oficiu atunci când faptele sunt săvârşite asupra
membrilor de familie. Când făptuitorul este necunoscut persoana vătămată se poate adresa organelor de
cercetare penală pentru identificarea făptuitorului.
Sesizarea organelor prevăzute de lege
Când potrivit legii punerea în mişcare a acţiunii penale se face la sesizarea organelor prevăzute de
lege urmărirea penală nu poate începe în lipsa acesteia. Sesizarea organelor competente ale căilor ferate
este o condiţie necesară impusă de art. 278 Cod penal pentru punerea în mişcare a acţiunii penale pentru
infracţiunile contra siguranţei circulaţiei pe căile ferate (art. 273 alin. 1, art. 274 alin. 1, art. 275 alin. 1 şi
2).
Sesizarea comandantului este cerută de art. 337 Cod penal, în cazul infracţiunilor contra ordinii şi
disciplinei militare prevăzute de art. 348 alin. 2.
Sesizarea conducătorului unităţii căreia îi aparţine nava pentru infracţiunile prevăzute de art. 108-
114 din Decretul nr. 443/1972.
Autorizarea organelor prevăzute de lege
Potrivit art. 5 alin. 2 din Codul penal, punerea în mişcare a acţiunii penale pentru infracţiunile
cărora li se aplică principiul realităţii legii penale se face doar cu autorizarea Procurorului general al
României. În cazul săvârşirii de infracţiuni de către persoanele cu o anumită calitate este necesară
autorizarea din partea autorităţii menţionate de Constituţie şi alte legi.
Potrivit art. 72 din Constituţie Deputaţii şi Senatorii nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi, arestaţi fără
încuviinţarea Camerei din care fac parte după ascultarea lor.
Magistraţii nu pot fi cercetaţi, reţinuţi, arestaţi, percheziţionaţi sau judecaţi fără avizul Ministerului
Justiţiei (art. 91 alin. 2 din Legea 92/1992).
Exprimarea dorinţei statului străin
Acest mod specific de sesizare a organelor de urmărire penală rezultă din art. 221 alin. 3 din Codul
de procedură penală şi art. 171 alin. 2 din Codul penal, care prevăd că acţiunea penală se pune în mişcare
la dorinţa exprimată de statul străin în cazul infracţiunilor contra reprezentantului unui stat străin.
6.1.3. Desfăşurarea urmăririi penale

a) Începerea urmăririi penale

8
 Începerea urmăririi penale constituie momentul iniţial al procesului penal şi constituie o deosebită
importanţă pentru că desemnează unul din momentele ce determină durata lui şi permite exercitarea
drepturilor procesuale recunoscute participanţilor de urmărirea penală.
Actele procedurale privind începerea urmăririi penale
Potrivit art. 228 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură penală, urmărirea penală se începe prin
rezoluţie. Rezoluţia este un act simplu ce constă într-o menţiune făcută direct pe o sesizare şi cuprinde
data, temeiul legal, dispoziţia de începere a urmăririi penale, denumirea infracţiunii, încadrarea juridică,
numele şi prenumele făptuitorului când sunt cunoscute şi semnătura organelor de urmărire penală.
Începerea urmăririi penale poate avea loc în două modalităţi:
 „in rem” – când organele de urmărire penală deţin date despre săvârşirea unei infracţiuni dar nu se
cunoaşte făptuitorul;
 „in personam” – când se cunoaşte făptuitorul.
b) Efectuarea urmăririi penale
Urmărirea penală cuprinde două etape:
 cercetarea penală;
 rezolvarea cauzei de către procuror.
Din momentul începerii urmăririi penale persoana faţă de care se efectuează actele de urmărire
poartă denumirea de învinuit şi păstrează această calitate până la punerea în mişcare a acţiunii penale când
învinuitul devine inculpat.
Învinuitul este subiect procesual dar nu este parte în procesul penal. Cercetarea penală are ca obiect
strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunii pentru care s-a început urmărirea penală,
identificarea făptuitorului şi stabilirea răspunderii penale şi civile a acestuia pentru a se constata dacă este
sau nu cazul de a se dispune trimiterea în judecată. În vederea realizării acestui obiectiv, organele de
cercetare penală au obligaţia să desfăşoare o vastă activitate probatorie constând în strângerea probelor,
verificarea şi aprecierea probelor încât cauza să fie lămurită sub toate aspectele înainte de a se propune
rezolvarea ei de către procuror.
Uneori este posibil în momentul începerii urmăririi penale să nu fie cunoscut făptuitorul, situaţie în
care se impune efectuarea de cercetări penale pentru a se clarifica împrejurările în care s-a comis
infracţiunea şi cine a săvârşit-o.
Cercetarea penală se poate efectua doar faţă de învinuit, urmărind ca finalizarea urmăririi penale să
se facă prin punerea în mişcare a acţiunii penale şi prin trimiterea în judecată a inculpatului de către
procuror.
Punerea în mişcare a acţiunii penale
Potrivit art. 234 din Codul de procedură penală dacă organele de cercetare penală consideră că sunt
temeiuri pentru punerea în mişcare a acţiunii penale face propuneri în acest sens procurorului ca unic
titular al exercitării acţiunii penale.
Ordonanţa de punere în mişcare a acţiunii penale trebuie să cuprindă pe lângă menţiunile din art.
203 date cu privire la persoana învinuită, fapta pentru care este învinuit şi încadrarea juridică prin punerea
în mişcare a acţiunii penale
Arestarea preventivă a învinuitului
Art. 234 alin. 2 din Codul de procedură penală prevede că organele de cercetare penală dacă
consideră că sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru luarea măsurii de arestare preventivă a
învinuitului fac propunerea procurorului. Procurorul sesizat, dacă pune în mişcare acţiunea penală şi
apreciază că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru luarea măsurilor de arestare preventivă
procedează conform art. 449 din Codul de procedură penală.
După îndeplinirea formalităţilor de punere în mişcare a acţiunii penale şi de arestare preventivă a
învinuitului, procurorul, dacă este cazul, dispune continuarea cercetării penale. Organele de cercetare
penală continuă actele de cercetare penală şi respectă dispoziţiile date de procuror. Dacă procurorul a pus
în mişcare acţiunea penală organele de cercetare penală cheamă pe învinuit, îi comunică fapta pentru care

9
este învinuit şi îi dă explicaţii cu privire la drepturile şi obligaţiile pe care le are. În această fază se poate
dispune extinderea cercetării penale.
Prezentarea materialului de urmărire penală
Prezentarea materialului de urmărire penală se situează la sfârşitul cercetării penale şi constituie un
moment de contact obligatoriu între organele de cercetare penală şi învinuit. În cazul în care acţiunea
penală a fost pusă în mişcare, prezentarea materialului de urmărire penală este obligatorie iar nesocotirea
acestei garanţii atrage nulitatea urmăririi penale.
Prezentarea materialului de urmărire penală devine obligatoriu şi în cauzele în care nu s-a pus în
mişcare acţiunea penală pentru că art. 227 a fost declarat neconstituţional prin decizia Curţii
Constituţionale şi prin Legea 281/2003. Art. 257 a fost modificat în sensul că prezentarea materialului de
urmărire penală a devenit obligatorie în toate cazurile.
Cercetarea penală fără punerea în mişcare a acţiunii penale
Această cercetare se caracterizează printr-o intervenţie redusă a procurorului în activitatea
organelor de cercetare penală. Aceasta înseamnă că la administrarea probelor participă învinuitul şi
persoana vătămată fără a avea calitatea de părţi în proces penal. Este vorba despre cauze mai simple în
care cercetarea penală se poate face mai rapid însă există riscul ca administrarea probelor să se facă fără
respectarea dispoziţiilor legale din aceste motive legea prevede supravegherea de către procuror asupra
activităţii de cercetare penală ce se exercită din oficiu sau la plângerea persoanei interesate.
Procurorul poate efectua urmărirea penală în cauzele preluate de la organele de cercetare penală şi
în cele date în competenţa sa exclusivă prin art. 209 alin. 3 din Codul de procedură penală.
Competenţa revine procurorului din parchetul de pe lângă instanţa ce va judeca cauza în fond.
Unele acte de cercetare ce necesită urgenţă pot fi efectuate de organele de cercetare penală fără ca
ponderea acestora să fie mai mare decât actele efectuate de procuror.
Finalizarea urmăririi penale de către procuror
Verificările efectuate de către procuror după terminarea cercetării penale sunt:
1. Verificarea legalităţii şi temeiniciei actelor de cercetare penală, după primirea dosarului de
cercetare penală procurorul procedează la verificarea actelor de cercetare penală sub aspectul legalităţii şi
al temeiniciei acestora având obligaţia de a se pronunţa în termen de 15 zile În cazul arestaţilor verificarea
se face de urgenţă.
Procurorul trebuie să verifice în primul rând dacă au fost efectuate actele de urmărire penală:
începerea urmăririi penale, punerea în mişcare a acţiunii penale, prezentarea materialului de urmărire
penală, întocmirea referatului cu propuneri de finalizare a urmăririi penale, apoi verifică dacă actele de
cercetare penală au fost efectuate cu respectarea dispoziţiilor legale, mai ales cu privire la garanţia
dreptului la apărare, punerea în vedere învinuitului că are dreptul la apărător. Atunci când procurorul
constată încălcarea unor dispoziţii ale legii are posibilitatea să restituie cauza organelor de cercetare
penală să refacă el actele efectuate necorespunzător.
Art. 265 alin. 1 Cod de procedură penală prevede că atunci când procurorul constată că urmărirea
nu este completă sau nu au fost respectate condiţiile legale, ca garant al aflării adevărului, restituie cauza
organelor ce au efectuat urmărirea penală sau trimite cauza la alt organ de urmărire în vederea completării
sau refacerii urmăririi penale.
Finalizarea urmăririi penale prin încheierea ei
Conform Codului de procedură penală, procesul penal poate lua sfârşit prin stingerea cauzei penale
chiar şi în faza urmăririi penale atunci când cauza de stingere este constatată în cursul acestei faze.
Finalizarea urmăririi penale se face de către procuror ce poate dispune: clasarea cauzei, scoaterea de sub
urmărire penală sau încetarea urmăririi penale.
Clasarea cauzei este o instituţie proprie urmăririi penale şi constituie o modalitate de
stingere/încheiere a urmăririi penale când sunt întrunite cumulativ două cerinţe:
 nu există învinuit în cauză;
 se constată existenţa unei cauze de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzută de
art. 10 din Codul de procedură penală.
10
 Scoaterea de sub urmărire penală este unul din modurile prin care procesul penal poate lua sfârşit
în faza e urmărire penală, ea are loc când se constată existenţa vreunuia din cazurile prevăzute de art. 10
(lit. a-e) şi existenţa învinuitului. Aceste cazuri sunt incidente atunci când fapta nu există, nu este
prevăzută de legea penală, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni, fapta nu a fost săvârşită
de învinuit, lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii, existenţa vreunuia din cazurile ce
înlătură caracterul penal al faptei prevăzute de art. 44-51 din Codul penal.
Încetarea urmăririi penale este un alt mod prin care procesul penal se termină în prima fază.
Această soluţie nu implică examinarea fondului aşa cum se procedează la scoaterea de sub urmărire penală
ci la constatarea existenţei uneia dintre cauzele prevăzute de art. 10 lit. f-j şi că există învinuit/inculpat în
cauză.
Finalizarea urmăririi penale prin trimiterea în judecată a învinuitului
Trimiterea în judecată a învinuitului reprezintă ultimul moment al fazei de urmărire penale şi
constituie un atribut exclusiv al procurorului în legislaţia procesuală.
Privită ca act procesual trimiterea în judecată are o dublă funcţiune:
o pune capăt fazei de urmărire penală;
o serveşte la sesizarea instanţelor de judecată.
Trimiterea în judecată încheie o fază procesuală şi precede declanşarea celeilalte, constituind astfel
elemente de legătură. Pentru ca procurorul să poată dispune trimiterea în judecată trebuie îndeplinite
următoarele condiţii:
1. În cursul urmăririi penale să fie respectate dispoziţiile legale care garantează aflarea
adevărului;
2. Urmărirea penală să fie completă şi să existe în cauză probele necesare legal admise;
3. Să existe fapta penală;
4. Fapta să fie săvârşită de învinuit/inculpat;
5. Învinuitul/inculpatul să răspundă penal.
Trimiterea în judecată a inculpatului produce importante efecte juridice şi anume:
1. Organele de urmărire penală se desistează de cauză nemaiavând dreptul să efectueze acte
de urmărire penală în legătură cu această cauză;
2. Procurorul îşi pierde calitatea de conducător al procesului cu dreptul de intervenţie şi de
decizie;
3. Se produce sesizarea instanţei de judecată competentă să judece cauza în primă instanţă
cu privire la faptele şi persoanele care au fost trimise în judecată;
4. Inculpatul capătă în cursul judecăţii drepturi procesuale.
Procedura trimiterii în judecată
Trimiterea în judecată se dispune prin rechizitoriul procurorului care este un act procedural.
Rechizitoriul se întocmeşte de către procurorul de la instanţa competentă să judece cauza indiferent dacă a
supravegheat activitatea organelor de cercetare penală sau a efectuat personal urmărirea penală.
Rechizitoriul are două funcţii:
 dacă acţiunea penală nu a fost pusă în mişcare în cursul urmăririi penale procurorul întocmeşte
rechizitoriul prin care:
 pune în mişcare acţiunea penală;
 trimite în judecată pe inculpat.
 Dacă acţiunea penală a fost pusă în mişcare în cursul urmăririi penale, procurorul dispune prin
rechizitoriu numai trimiterea în judecată;
Rechizitoriul este actul de investire al instanţei de judecată şi potrivit art. 263 Cod de procedură
penală trebuie să se limiteze la fapte şi la persoane pentru care s-a efectuat urmărirea penală şi trebuie să
cuprindă pe lângă menţiunile prevăzute în art. 203 şi datele referitoare la persoana inculpatului şi faptele
reţinute în sarcina sa, încadrarea juridică, probele pe care se bazează învinuitul, dispoziţia de trimitere în
judecată.

11
 În rechizitoriu se arată numele şi prenumele persoanelor ce trebuie citate în instanţă cu indicarea
calităţii lor în proces şi locul unde urmează a fi citate.
Rechizitoriul are trei părţi:
1. Partea introductivă;
2. Expunerea;
3. Dispozitivul.
6.2. Judecata în primă instanţă
Noţiunea de judecată are un sens restrâns prin care se înţelege operaţia logică, practică şi juridică
prin care un organ competent jurisdicţional soluţionează un conflict de drept cu care a fost investit.
Prin judecată ca fază a procesului penal se înţelege acea etapă procesuală care se desfăşoară în faţa
instanţei penale din momentul sesizării iniţiale şi până la soluţionarea definitivă a cauzei penale.
Judecata nu poate fi confundată cu noţiunea de proces care desemnează un ansamblu de activităţi
ce se desfăşoară potrivit legii pentru rezolvarea conflictului de drept penal incluzând urmărirea penală,
judecata şi executarea.
Ea nu poate fi confundată cu termenii de cauză, pricină sau afacere care semnifică fapta pentru
care se desfăşoară procesul penal. Sub acest aspect în cadrul procesului penal judecata are un caracter
necesar pentru aplicarea sancţiunii penale de legea penală celor care au săvârşit infracţiuni fiind
considerată faza principală a procesului penal.
Faza de judecată cuprinde activitatea procesuală şi procedurală desfăşurată de către instanţa de
judecată cu participarea activă a judecătorului şi a părţilor asistate de apărător având ca obiect aflarea
adevărului cu privire la faptă şi inculpat cu care a fost sesizată şi cu soluţionarea legală şi temeinică în
raport de cele constatate prin condamnarea inculpatului vinovat la sancţiuni prevăzute de legea penală sau
prin achitarea acestuia ori încetarea procesului penal atunci când există o cauză de excludere sau înlăturare
a răspunderii penale. În timp ce urmărirea penală se desfăşoară în faţa organelor de cercetare penală şi a
procurorului judecata are loc în faţa instanţei de judecată.
În cursul judecăţii se aduce la îndeplinire trei obiective importante:
1. Se verifică legalitatea şi temeinicia învinuirii aduse inculpatului de a fi săvârşit infracţiunea
pentru care a fost trimis în judecată.
2. Se adoptă soluţii corespunzătoare la acţiunea penală şi civilă exercitată în procesul penal.
3. Se verifică legalitatea şi temeinicia hotărârilor adoptate de instanţa de judecată.
Poziţia procesuală a instanţei de judecată
În desfăşurarea procesului penal în faza de judecată, instanţa are rolul conducătorului spre
deosebire de faza de urmărire penală unde acest rol aparţine procurorului. Art. 289 din codul de procedură
penală prevede că „judecarea cauzei se face în faţa instanţei constituite potrivit legii”. Procurorul şi
părţile personal sau prin apărător au dreptul de a participa la judecată putând prezenta cereri, memorii,
apel, recurs, pune concluzii orale şi scrise cu privire la problemele de fond ale cauzei însă cea care
hotărăşte este instanţa de judecată. În situaţia în care soluţia pronunţată este greşită, procurorul şi părţile
pot folosi căile de atac ordinare sau extraordinare însă asupra acestora se pronunţă tot o instanţă de
judecată.
Poziţia procesuală a procurorului în cursul judecăţii
Instanţa de judecată se constituie de regulă cu procuror acesta participând la şedinţa de judecată.
Participarea procurorului este obligatorie la toate instanţele de judecată cu excepţia cauzelor soluţionate de
judecătorii pentru care art. 315 alin. 1 modificat prin Legea nr. 281/2003 stabileşte unele condiţii.
Poziţia procesuală a părţilor în cursul judecăţii
În cursul judecăţii procurorul şi oricare dintre părţi pot formula cereri, ridica excepţii şi pune
concluzii. Calitatea procesuală a părţilor a impus o reglementare distinctă şi anume inculpatul participă la
judecarea în latura penală şi civilă, partea vătămată doar în latura penală iar partea civilă şi partea
responsabilă civilmente numai în latura civilă indiferent dacă judecata are loc în primă instanţă sau în căile
de atac. Legea îi recunoaşte inculpatului mai multe drepturi procesuale decât celorlalte părţi întrucât acesta
trebuie să se apere împotriva învinuirii penale şi a pretenţiilor civile ale părţii civile.

12
 Apărătorii şi reprezentanţii
În tot cursul judecăţii părţile pot fi asistate de un apărător care participă la efectuarea unor acte
procesuale spre deosebire de urmărirea penală unde aceştia participă numai la actele pe care le consideră
necesare. Atunci când asistenţa juridică a inculpatului este obligatorie judecata nu poate avea loc sub
sancţiunea nulităţii absolute fără participarea apărătorului ales sau din oficiu. Unele drepturi ale părţilor
cum sunt ultimul cuvânt al inculpatului sau renunţarea la un drept nu pot fi exercitate de apărător în locul
pârâtului. În cursul judecăţii toate părţile pot fi reprezentate la judecată în fond sau în căile de atac.
6.2.1. Principiile specifice fazei de judecată
Principiile specifice fazei de judecată sunt:
1. Publicitatea şedinţei de judecată
Forma principală de desfăşurare a judecăţii ca fază procesuală o constituie şedinţa de judecată în
cadrul căreia se realizează marea majoritate a activităţilor specifice judecăţii. Şedinţa de judecată se
desfăşoară de regulă la sediul instanţei de judecată unde sunt amenajate săli special dotate pentru judecată.
Publicitatea şedinţei desemnează posibilitatea pe care o are orice persoană de a asista la
desfăşurarea activităţii procesuale şi procedurale specifice judecăţii.
Principiul publicităţii este prevăzut în art. 6 alin. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului
fiind consacrat de Constituţia României în art. 127. Legea are în vedere asigurarea accesului liber la
judecată a oricărei persoane care nu are calitatea procesuală în cauză, iar nu prezenţa efectivă a acestora.
Sub acest aspect şedinţa de judecată devine publică chiar dacă nu se află nici o persoană la locul de
judecată. Minorii sub 16 ani nu pot asista la şedinţa de judecată iar persoanele majore sunt admise în
limita capacităţii sălii de şedinţă.
2. Oralitatea şedinţei de judecată
Acest principiu este prevăzut în art. 289 Cod de procedură penală reprezentând principiul potrivit
căruia întreaga fază de judecată se desfăşoară prin viu grai, oral, plecând de la deschiderea şedinţei de
judecată şi până la ultima etapă. Prin natura sa oralitatea constituie o garanţie a judecăţii deoarece creează
posibilitatea tuturor participanţilor la cauza penală să formuleze oralitatea cererii şi să ridice excepţii pe
care le justifică poziţia lor procesuală. Oralitatea nu trebuie absolutizată întrucât orice activitate procesuală
desfăşurată se consemnează în scris, pentru a constitui o dovadă la dosar, iar instanţa atunci când
consideră necesar poate cere părţilor să depună concluzii scrise.
3. Principiul nemijlocirii şedinţei de judecată
Prin nemijlocire în sensul art. 289 Cod de procedură penală se înţelege că actele procesuale şi
procedurale efectuate în desfăşurarea judecăţii trebuie să fie îndeplinite direct în faţa instanţei, în şedinţa
de judecată şi în prezenţa completului de judecată.
Nemijlocirea este totală şi parţială:
Nemijlocirea este totală atunci când judecata are loc de la început şi până la pronunţarea hotărârii cu
aceeaşi judecători care au fost prezenţi tot timpul în completul de judecată O asemenea nemijlocire
asigurată de unicitatea completului de judecată şi de continuitatea şedinţelor de judecată.
4. Contradictorialitatea şedinţei de judecată
Principiul contradictorialităţii exprimă cerinţa ca funcţia de învinuire să fie despărţită de funcţia
jurisdicţională fiind pe o poziţie procesuală egală cu funcţia de apărare. Aşezarea judecăţii pe principiul
contradictorialităţii implică egalitatea de „arme” între învinuire şi apărare, în sensul că se acţionează cu
aceleaşi mijloace procesuale şi nu se pune problema ca procurorul sau părţile să aibă poziţii privilegiate.
Judecata ca fază a procesului penal se desfăşoară din momentul sesizării instanţei prin plângere
penală a persoanei vătămate şi până la pronunţarea unei hotărâri penale definitive.
Judecata are trei etape:
1. Judecata în primă instanţă – Judecata în primă instanţă are un caracter necesar pentru realizarea
scopului procesului penal. Fără o asemenea etapă nu se poate aplica sancţiunea penală
prevăzută de legea penală celui ce a săvârşit o infracţiune.

13
 2. Căile de atac ordinare – apelul şi recursul are un caracter eventual, numai atunci când
procurorul sau părţile folosesc calea de atac prevăzută de lege. În caz contrar hotărârea
pronunţată devine definitivă şi executorie.
3. Căile de atac extraordinare – contestaţia în anulare, revizuirea, recursul în interesul legii au un
caracter de excepţie întrucât legea stabileşte cazurile în care pot fi folosite asemenea căi de
atac.
Orice etapă de judecată parcurge trei stadii:
1. pregătirea şedinţei de judecată – presupune efectuarea unor acte care asigură buna desfăşurare
a şedinţei de judecată cum sunt:
o fixarea termenului de judecată;
o citarea părţilor;
o asigurarea asistenţei juridice obligatorie;
o pregătirea dosarului pentru judecată.
2. şedinţa de judecată – se desfăşoară în faţa completului de judecată cu participarea procurorului
şi a părţilor aplicându-se principiile specifice judecăţii (publicitatea, oralitatea, nemijlocirea şi
contradictorialitatea);
3. deliberarea şi adoptarea hotărârii – are loc în camera de Consiliu în prezenţa membrilor
completului de judecată asupra soluţiei ce trebuie adoptată
6.2.2. Desfăşurarea judecăţii în primă instanţă
Judecata în primă instanţă este etapa obligatorie a judecăţii fără de care nu se poate realiza
activitatea de justiţie. Această activitate deşi nu are ca rezultat soluţionarea completă a cauzei care face
obiectul judecăţii, totuşi hotărârile pe care instanţa le pronunţă sunt totdeauna susceptibile de a fi supuse
controlului judecătoresc. Dacă hotărârea prin care ia sfârşit judecata în primă instanţă nu este atacată
dobândeşte caracter definitiv şi prin ea se înfăptuieşte actul de justiţie prin care se aplică constrângerea
penală. Judecătorul trebuie să soluţioneze fondul cauzei, să constate dacă învinuirea adusă inculpatului
este întemeiată şi să aplice pedeapsa. Această etapă este o judecată completă a cauzei atât în fapt cât şi în
drept atât a laturii penale cât şi a laturii civile.
Specificul judecăţii în primă instanţă este determinat de scopul acesteia: aflarea adevărului cu
privire la fapta şi persoanele cu care a fost sesizată instanţa de judecată prin efectuarea unei cercetări
judecătoreşti şi desfăşurarea dezbaterilor judiciare, iar în raport de constatările făcute se soluţionează
latura penală prin obligarea sau nu la despăgubiri civile.
Art. 317 din Codul de procedură penală prevede: „judecata în primă instanţă se mărgineşte la
fapta şi persoana arătată în actul de sesizare, iar în caz de extindere a procesului penal şi la fapta şi
persoana la care se referă extinderea”. Prin urmare obiectul judecăţii în primă instanţă priveşte fapta şi
persoana pentru care s-a dispus trimiterea în judecată prin rechizitoriu sau cu privire la care s-a introdus o
plângere prealabilă cu caracter de sesizare a instanţei de judecată. Nu poate face obiectul judecăţii o faptă
pentru care procurorul a dispus neînceperea urmăririi penale ceea ce exclude voinţa acestuia de a dispune
trimiterea în judecată pentru aceste fapte.
Participanţii la judecata în primă instanţă
Participarea instanţei de judecată – aceasta este subiectul oficial în această fază a procesului penal
fără prezenţa acesteia neputându-se concepe judecata. Judecătoriile şi Tribunalele Militare au competenţa
generală în primă instanţă, iar celelalte instanţe judecă în această etapă numai cauzele pe care legea le dă
expres în competenţa lor în raport de natura şi gravitatea infracţiunii sau în raport de calitatea
făptuitorului.
Participarea procurorului – la judecata în primă instanţă este obligatorie la fiecare termen de
judecată, iar prin excepţie la judecătorie numai în cazurile art. 315 Cod de procedură penală: instanţa a
fost sesizată prin rechizitoriu, legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa de trei ani sau mai
mare, unul din infractori se află în stare de detenţie. Având în vedere principiul imediatei aplicări a legii
procesual penale ce are incidenţă implicit asupra dispoziţiilor referitoare la participarea obligatorie a

14
procurorului la judecată, instanţa se constituie cu procuror şi în ipoteza în care la data săvârşirii
infracţiunii legea prevede pentru aceasta o pedeapsă sub 3 ani.
Participarea părţilor – participarea inculpatului – acesta rămâne figura centrală în această etapă a
procesului penal şi în vederea asigurării prezenţei inculpatului la judecată şi pentru a-şi putea organiza o
bună apărare art. 313 alin. 3 Cod de procedură penală prevede că:„citaţia trebuie să-i fie înmânată cu cel
puţin 5 zile înainte de termenul fixat”. Art. 314 „judecata nu poate avea loc decât în prezenţa
inculpatului când acesta se află în stare de deţinere iar aducerea inculpatului arestat la judecată este
obligatorie”.
Structura judecăţii în primă instanţă
Cercetarea judecătorească este activitatea procesuală specifică judecăţii în primă instanţă în care
se administrează şi se verifică toate probele din cauza penală. În cadrul cercetării se desfăşoară o activitate
asemănătoare cu cea de la cercetarea penală din cursul urmăririi penale dar în alte condiţii procesuale.
Spre deosebire de prima activitate procesuală care are ca scop pregătirea condiţiilor pentru
desfăşurarea activităţii de judecată cercetarea judecătorească are ca scop crearea condiţiilor necesare
pentru soluţionarea prin judecată a cauzei penale deoarece judecata presupune în primul rând cunoaşterea
realităţii conflictului de drept penal dedus în faţa instanţei, iar această cunoaştere trebuie să se întemeieze
pe problemele admise şi verificate în faţa instanţei.
Cercetarea judecătorească constă în readministrarea probelor ce au fost strânse în cursul urmăririi
penale în scopul perceperii directe nemijlocite a probelor de către instanţa de judecată precum şi în
administrarea oricăror alte probe necesare în vederea lămuririi cauzei sub toate aspectele în vederea aflării
adevărului.
Art. 321 alin. 1 din Codul de procedură penală stipulează că: „instanţa începe efectuarea cercetării
judecătoreşti când cauza se află în stare de judecată, respectiv atunci când au fost aduse la îndeplinire
toate măsurile premergătoare prevăzute de lege”.
Ordinea de efectuare a acţiunii de cercetare judecătorească este:
1. începerea cercetării judecătoreşti;
2. ascultarea inculpatului şi a celorlalte părţi;
3. ascultarea martorilor, expertului sau interpretului;
4. prezentarea mijloacelor materiale de probă, etc.
Această ordine nu este rigidă instanţa având posibilitatea să dispună unele schimbări ale ordinii
când aceasta este necesar pentru buna desfăşurare a cercetării judecătoreşti. Atunci când inculpatul este
prezent schimbarea ordinii nu poate fi dispusă decât după ascultarea acestuia.
Începerea cercetării judecătoreşti – momentul procesual al începerii judecăţii este marcat prin
dispoziţia dată de preşedinte grefierului pentru a citi actul de sesizare a instanţei care trebuie să se facă în
întregime pentru ca inculpatul, celelalte părţi şi publicul să ia la cunoştinţă de faptele supuse judecăţii. În
practică se procedează doar la o prezentare sumară de către grefier a actului de sesizare prin indicarea
faptei, a denumirii infracţiunii, a identităţii inculpatului şi a celorlalte părţi.
După citirea actului de sesizare preşedintele explică inculpatului în ce constă învinuirea şi îi spune
dreptul pe care îl are de a pune întrebări inculpaţilor, celorlalte părţi, martori, experţi precum şi de a da
explicaţii atunci când consideră necesar.
Ascultarea inculpatului – după începerea cercetării judecătoreşti ascultarea inculpatului este primul
act procesual prioritar justificat de către poziţia acestuia în procesul penal. Inculpatul fiind subiect central
al procesului penal el trebuie să aibă posibilitatea să relateze cele întâmplate, să aducă noi probe şi să
exercite dreptul său la apărare. Ascultarea se face după regulile generale de ascultare cu particularităţile
prevăzute în art. 323. Cod de procedură penală. Inculpatul este lăsat să arate tot ce ştie despre fapta pentru
care a fost trimis în judecată, apoi i se pun întrebări de preşedintele instanţei, de membrii completului de
judecată, de procuror, partea vătămată şi celelalte părţi.
Când inculpatul îşi schimbă total sau parţial declaraţiile date anterior, preşedintele instanţei îi cere
explicaţii asupra contrazicerilor dintre declaraţiile sale, iar la nevoie dă citire declaraţiilor anterioare.

15
 Instanţa este îndreptăţită să înlăture total sau parţial o declaraţie anterioară asupra căreia inculpatul
a revenit numai în măsura în care retractarea este motivată temeinic cu date de natură să formeze
convingerea că exprimă adevărul. Inculpatul nu poate fi obligat să dea declaraţii, iar când acesta refuză se
declare, instanţa dispune citirea declaraţiei pe care a dat-o anterior.
Ascultarea martorilor
Martorii sunt ascultaţi separat, fiecare trebuie lăsat să arate tot ceea ce ştie cu privire la fapta şi la
împrejurări fără a fi întrerupt şi fără să citească declaraţia anterioară. Martorii nu poate prezenta o
declaraţie scrisă anterior dar se poate ajuta de notiţe referitoare la amănunte greu de reţinut. Este dificil
procedeul unor instanţe ce se limitează la a-i întreba dacă îşi menţin declaraţiile date anterior în cursul
urmăririi penale. Declaraţiile date anterior pot fi citite în întregime sau în parte când martorul nu-şi poate
aminti unele fapte sau împrejurări.
Terminarea cercetării judecătoreşti
După ce a fost epuizată administrarea tuturor probelor necesare aflării adevărului şi lămuririi
cauzei sub toate aspectele cercetarea judecătorească se consideră terminată. Înainte însă de a declara
terminată cercetarea judecătorească preşedintele întreabă procurorul şi părţile dacă mai au de dat declaraţii
sau formula cereri noi pentru completarea cercetării. Dacă nu sunt astfel de cereri preşedintele declară
terminată cercetarea judecătorească trecând la dezbateri. Dezbaterea constituie o activitate procesuală
specifică judecăţii şi constă în efectuarea de expuneri şi formularea de concluzii oral şi în contradictoriu.
Se dă astfel cuvântul mai întâi procurorului apoi părţii vătămate, părţii civile, părţii responsabile
civilmente şi inculpatului. Această ordine are în vedere mai întâi să ia cuvântul cine susţine învinuirea şi
pretenţiile civile apoi să intervină cei care combat susţinerile iar ultimul cuvânt acordat prin lege
inculpatului se explică prin necesitatea ca instanţa să primească totdeauna ultimele explicaţii în apărarea
inculpatului
Preşedintele poate da cuvântul şi în replică respectând aceeaşi ordine.
Ultimul cuvânt acordat inculpatului apare ca un moment distinct al judecăţii când preşedintele
completului de judecată înainte de încheierea dezbaterilor dă cuvântul inculpatului personal şi nu
apărătorului. După dezbateri preşedintele declară închisă şedinţa trecându-se la deliberare şi luarea
hotărârii.
Soluţii ce pot fi formulate prin hotărâre:
1. Condamnarea inculpatului este soluţia cea mai frecventă în practica judecătorească ce o dă prima
instanţă când constată că inculpatul a săvârşit cu vinovăţie infracţiunea care face obiectul judecăţii.
2. Achitarea este soluţia ce se pronunţă dacă din probele administrate rezultă unul din cazurile
prevăzute de art. 10 lit. a-e Cod de procedură penală
3. Încetarea procesului penal ce se pronunţă dacă din probele administrate rezultă unul din cazurile
prevăzute de art. 10 lit. f-j Cod de procedură penală.
În latura civilă a cauzei pot fi luate următoarele soluţii:
- admiterea acţiunii civile şi obligarea la despăgubiri;
- admiterea în parte a acţiunii civile;
- respingerea acţiunii civile;
- disjungerea acţiunii civile;
- lăsarea nesoluţionată a acţiunii civile.
Hotărârea se pronunţă în şedinţă publică de preşedinte asistat de grefier.
Sentinţa penală
Sentinţa penală este actul procesual prin care prima instanţă rezolvă conflictul de drept dedus în faţa
sa. Sentinţa trebuie să fie recunoscută ca un act al autorităţii judecătoreşti însă este necesar a avea
anumite caracteristici:
- se pronunţă în numele legii;
- sentinţa trebuie să fie legală şi temeinică;

16
 - sentinţa trebuie să aibă importanţă procesuală deoarece prin pronunţarea ei ia sfârşit etapa judecăţii
în primă instanţă, iar dacă devine definitivă dobândeşte caracter executoriu şi autoritate de lucru
judecat.
Structura şi conţinutul sentinţei penale
Sentinţa penală este structurată în trei părţi:
1. Partea introductivă care cuprinde: denumirea instanţei ce a judecat cauza, data pronunţării
hotărârii, locul unde s-a judecat, numele membrilor completului de judecată, numele procurorului
şi a grefierului.
2. Expunerea sau considerentele cuprind constatările instanţei cu privire la fapta ce a generat
conflictul de drept penal, la temeiurile răspunderii penale a inculpatului, la probele pe care se
întemeiază constatările şi alte date în legătură cu soluţionarea cauzei.
3. Dispozitivul cuprinde soluţia ce s-a adoptat, denumirea infracţiunii şi textul de lege încălcat.
Dispozitivul trebuie să mai cuprindă ce a hotărât instanţa cu privire la deducerea reţinerii şi a
arestării preventive, ce a hotărât cu privire la măsurile preventive, asiguratorii, la cheltuielile de
judecată, la restituirea lucrurilor care nu sunt supuse confiscării.
4. Sentinţa este semnată de membrii completului de judecată şi de grefier şi dezinvesteşte prima
instanţă de judecarea cauzei care nu mai poate dispune asupra ei sau să revină aspra soluţiei
adoptate.

CAPITOLUL VII CĂILE ORDINARE DE ATAC

7.1.Apelul
Apelul este o cale ordinară de atac ce presupune o reexaminare a cauzei de către o instanţă
superioară.
Titularii dreptului de apel
Dreptul de apel aparţine de regulă fiecărui subiect procesual ale cărui drepturi au făcut obiectul
judecăţii în primă instanţă, pentru că fiecare din subiecţi trebuie să-şi găsească o justă soluţionare a
conflictelor.
    Pot declara apel:
- procurorul, în ce priveşte latura penală şi latura civilă;
- inculpatul,  în  ce  priveşte  latura penală  şi  latura  civilă. Sentinţele de achitare sau de încetare a
procesului penal pot fi atacate şi în ce privşste temeiurile achitării sau încetării procesului penal;
- partea vatămată, în ce priveşte latura penală;
- partea civilă  şi partea civilmente responsabilă, în ce  priveşte latura civilă;
- martorul, expertul, interpretul  şi apărătorul, cu  privire  la cheltuielile judiciare cuvenite acestora;
- orice persoană  ale  cărei  interese legitime  au  fost  vatamate printr-o masură sau printr-un act al
instanţei.
    Apelul poate  fi declarat pentru persoanele prevăzute de punctele 2) -  4)  de către apărător sau
reprezentantul  lui legal.
Termenul de declarare a apelului este de 10 zile. Adică apelul poate fi declarat în decurs de 10 zile
de la pronunţarea hotărârii de catre instanţa de judecată sau de la comunicarea acesteia.
Participantul la proces care a lipsit atât la judecată, cât şi la pronunţarea sentinţei, poate declara apel şi
peste termen, dar nu  mai târziu  decât 10  zile de la data începerii executării pedepsei sau a despăgubirilor
civile.
Apelul declarat peste termen nu suspendă executarea sentinţei. Instanţa de apel poate suspenda
executarea sentinţei atacate.
Apelul se declară prin cerere scrisă iar cererea de apel trebuie să conţină:
- Denumirea instanţei la care se depune apelul;
- Numele şi prenumele apelantului, calitatea procesuală şi adresa lui;
- Denumirea instanţei care a pronunţat sentinţa, data sentinţei, numele şi prenumele inculpatului în
privinţa căruia se atacă sentinţa;
17
 - Conţinutul şi motivele cerinţelor apelantului;
- Indicarea  probelor şi mijloacelor cu ajutorul cărora acestea pot fi administrate, dacă se invocă
necesitatea administrării de noi probe;
- Data declarării apelului şi semnătura apelantului;
- Lista documentelor ce se anexează la cererea de apel.
Cererea de apel se depune la instanţa a cărei sentinţă se atacă, în atâtea copii câţi participanţi la proces
sunt.Persoana arestată poate depune  cererea  de  apel la administraţia locului de deţinere,  fără  a anexa
copii.    
Judecarea apelului
Instanţa de apel, judecând  apelul, verifică hotarârea atacată pe baza probelor examinate de prima instanţă
conform materialelor din dosar şi oricăror documente noi, prezentate la instanţa de apel.
Instanţa de apel poate da o nouă apreciere probelor din dosarul cauzei şi poate administra, la
cererea părţilor, orice noi probe pe care le consideră necesare. Instanţa de apel este obligată  să  se 
pronunţe asupra tuturor motivelor invocate în apel
Instanţa de apel, judecând  apelul, adoptă una din următoarele decizii:
1) respinge apelul, menţinând hotărârea atacată dacă apelul  este  depus  peste  termen, 
(cu excepţia cazurilor prevăzute de legea procesual penală), dacă apelul este inadmisibil şi dacă apelul este
nefondat.
2) admite apelul, casând sentinţa primei instanţe având la îndemână două variante:
a) pronunţă o nouă hotărâre potrivit procedurii stabilite pentru prima instanţă;
b) dispune o nouă judecată de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată.
Cazurile de trimitere spre o rejudecare a cauzei de către prima instanţă sunt minime ca ipoteze şi
limitativ prevăzute de lege, rejudecarea de către prima instanţă fiind posibilă numai în următoarele cazuri:
- judecarea cauzei a avut loc în lipsa unei părţi, nelegal citate sau care, legal  citată, n-a avut
posibilitatea să se prezinte şi să anunţe instanţa despre această imposibilitate;
- prin hotărâre nu a fost rezolvat fondul cauzei;
- încălcarea esenţială a legii de procedură penală.
Încălcarea esenţială a legii de procedură penală reprezintă încălcarea dispoziţiilor legale care
reglementează:
- competenţa instanţei după materie sau după calitatea  persoanei;
- compunerea completului de judecată;
- publicitatea şedinţei de judecată;
- obligativitatea participării procurorului, inculpatului apărătorului şi interpretului în şedinţa de
judecată.
Efectele apelului
a) Efectul suspensiv
Efectul suspensiv este comun ambelor căi ordinare de atac: apelul şi recursul. Potrivit prevederilor
art. 370 Cod de procedură penală ...”apelul declarat în termen este suspensiv de executare, atât în ce
priveşte latura penală cât şi cea civilă” Prin urmare declararea apelului are ca efect imediat suspendarea
executării dispoziţiilor din hotărârea primei instanţe vizate prin declararea apelului pe tot timpul judecăţii
căii de atac.
Efectul suspensiv poate fi:
- general deoarece toate hotărârile penale supuse căii de atac nu pot fi puse în executare dacă nu s-a
soluţionat apelul sau nu a fost înlăturată posibilitatea exercitării lui prin expirarea termenului de
apel;
- absolut pentru că produce efecte ori de câte ori se declară apel, chiar când acesta este neîntemeiat
sau tardiv introdus;
- constant pentru că se manifestă în permanenţă, din primul moment al declarării apelului şi până la
soluţionarea căii de atac.

18
 Efectul suspensiv poate fi total când prin declararea apelului se atacă în întregime sentinţa în prima
instanţă şi parţial când vizează numai latura penală sau civilă a procesului.
b) Efectul devolutiv
Acest efect constă în transmiterea cauzei spre o nouă judecare de la instanţa a cărei hotărâre a fost
atacată la instanţa căreia îi revine atribuţia potrivit legii să judece şi să soluţioneze calea de atac.
Devoluţia poate fi : - integrală (în apel instanţa capătă dreptul să reexamineze toate problemele ce
au format obiectul judecăţii în prima instanţă) ;
- parţială (în apel instanţa capătă dreptul să reexamineze numai unele
din problemele ce au format obiectul judecăţii în prima instanţă) ;
c) Efectul neagravării situaţiei în propriul apel
Instanţa de apel soluţionând cauza nu poate crea o situaţie mai grea pentru cel ce a declarat apel.
Această normă specială cu caracter de principiu este o derogare de la norma generală potrivit căreia orice
act procesual efectuat de o parte produce efecte faţă de parte indiferent dacă este sau nu favorabilă. Regula
neagravării situaţiei în propriul apel produce următoarele consecinţe:
- limitează posibilitatea instanţei de apel de a îndrepta hotărârile greşite în cazul în care s-ar crea o
situaţie mai puţin favorabilă pentru partea ce a declarat apel;
- Oferă accesul liber al oricărui titular de drepturi la folosirea căii de atac a apelului contribuind la
lărgirea controlului judiciar al instanţei de apel asupra hotărârilor în primă instanţă.
d) Efectul extensiv
Efectul extensiv al apelului oferă posibilitatea de extindere a acelei căi de atac faţă de alte părţi în
privinţa cărora hotărârea a rămas definitivă prin neapelare.
Legea permite extinderea efectelor apelului cu privire la două categorii de persoane şi anume asupra
părţilor ce nu au declarat apel şi asupra părţilor la care apelul nu se referă.
Efectul extensiv al apelului se produce numai în anumite condiţii:
- există un apel valabil declarat;
- apelul să fie de natură să creeze o situaţie mai bună părţilor ce nu au declarat apel sau la care
apelul nu se referă ;
- există unii subiecţi procesuali care au această calitate.  
  7.2. Recursul.
Noţiune
Recursul este o cale de atac ordinară preponderent de anulare parţial devolutivă, destinată a
repara, în principal, erorile de drept comise de instanţele de fond, în hotărârile date.
În sistemul căilor ordinare de atac, recursul urmează apelului, fiind considerat diferenţiat al doilea
sau al treilea grad de jurisdicţie în funcţie de posibilitatea intentării sau nu a apelului împotriva primei
hotărâri atacate. În succesiunea normală a procedurii judiciare recursul urmează apelului şi în această
ordine reprezintă cel de-al treilea grad de jurisdicţie.
Parcurgerea gradelor de jurisdicţie constituie o posibilitate şi nu o obligativitate. Aşa cum apelul
nu este obligatoriu, nici recursul nu poate interveni cu necesitate.
Recursul este o cale de atac de reformare, deoarece se adresează spre rezolvare unei alte instanţe
decât cea care a dat hotărârea atacată şi are drept scop, în caz de admitere, casarea primei soluţii şi
înlocuirea ei cu una diferită.
Trăsăturile caracteristice recursului
Recursul prezintă următoarele trăsături:
- este o cale de atac ordinară ca şi apelul, întrucât este un act obişnuit în desfăşurarea normală a
procesului penal, care se efectuează într-un termen fix, stabilit de lege la 10 zile, de regulă, şi înlătură
posibilitatea ca hotărârea din ultimul grad de fond să devină definitivă şi executorie;
- este o cale de atac exclusiv de drept, verifică numai în drept legalitatea hotărârii atacate; aşadar
dacă apelul devoluează cauză atât în fapt cât şi în drept, starea de fapt nu este supusă controlului instanţei
de recurs;
- este o cale de atac de anulare, adică tinde să realizeze casarea (desfiinţarea) hotărârii atacate;
19
 - este o cale de atac ireverenţioasă, deoarece se adresează instanţei judecătoreşti superioare, celei
care a dat hotărârea atacată;
- nu pune în mişcare o nouă judecată a căii de fond, verifică doar temeinicia hotărârii atacate, sub
aspectul legalităţii pe baza materialului probator din dosar şi a înscrisurilor prezentate la instanţa de
recurs;
- este o cale de atac uşor accesibilă, în sensul că poate fi folosită de oricare dintre părţi, în termen
fix şi cu forme procesuale simple; accesul liber al oricărei părţi la folosirea acestei căi de atac este uşurat
de regula neagravării situaţiei în propriul recurs.
Condiţiile exercitării recursului sunt următoarele:
- să fie admisibil, adică hotărârea penală să fie atacabilă cu recurs şi să existe un titular al dreptului
de recurs;
- să fie declarat în termenul şi în forma prevăzute de lege (art. 385 Cod procedură penală);
- să fie motivat.
Hotărârile penale supuse recursului
Fiind o cale de atac ordinară, recursul nu poate fi exercitat decât împotriva hotărârilor judecătoreşti
definitive.
În acest fel, recursul are loc împotriva hotărârilor judecătoreşti pronunţate în a doua instanţă (de
fond), adică în instanţele în apel şi în mod excepţional, împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă,
care nu sunt supuse, potrivit legii, apelului.
Potrivit art. 385 Cod procedură penală, hotărârile judecătoreşti care pot fi atacate cu recurs sunt
următoarele:
- sentinţele pronunţate de judecătorii, în cazurile prevăzute de lege;
Este vorba de infracţiuni, cu un grad de pericol social mai redus cum sunt cele pentru care punerea
în mişcare a acţiunii penale se face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate adresate direct instanţe
sau cazul sentinţelor de dezinvestire prevăzute în art. 332 alin. 3 Cod procedură penală.
- sentinţele pronunţate de tribunalele militare în cazul infracţiunilor contra ordinii şi disciplinei
militare, sancţionate de lege cu pedeapsa închisorii de cel mult doi ani;
- sentinţele pronunţate de Curţile de apel şi Curtea Militară de Apel;
- sentinţele pronunţate la secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;
- deciziile pronunţate, ca instanţe de apel, de tribunale, tribunalul militar teritorial, curţile de
apel şi Curtea Militară de Apel, cu excepţia deciziilor prin care s-a dispus rejudecarea
cauzelor.
Nu sunt supuse recursului următoarele decizii:
- deciziile instanţei de apel prin care s-a dispus rejudecarea cauzelor;
- deciziile prin care s-a luat act de retragerea apelului dacă legea prevede această cale de atac;
- deciziile instanţei re recurs;
- deciziile instanţei de recurs în anulare sau de recurs în interesul legii;
- deciziile care au soluţionat contestaţiile în anulare de competenţa instanţei de recurs;
- deciziile prin care au fost soluţionate conflictele de competenţă.
Sentinţele pentru care legea prevede şi calea apelului, nu pot fi atacate cu recurs, dacă persoanele
cu drept de a declara apel nu au folosit calea apelului sau dacă apelul a fost retras.
Împotriva deciziilor pronunţate de apel, pot declara recurs, persoanele prevăzute la art. 362 Cod
procedură penală, chiar dacă nu au folosit apelul, dacă prin decizia pronunţată în apelul a fost modificată
soluţia din sentinţă şi numai cu privire la acea modificare (art. 385 alin. 4 teza a II-a Cod procedură
penală).
În cazul sentinţelor pentru care legea prevede calea apelului, nu este admisă ocolirea acestei căi şi
recurgerea direct la recurs, obligând persoanele cu drept de a declara apel să respecte succesiunea gradelor
de jurisdicţie în ordinea prevăzută de lege.
Titularii dreptului de recurs

20
 Potrivit art. 385 Cod procedură penală, pot face recurs persoanele arătate în art. 362 Cod procedură
penală, care se aplică în mod corespunzător.
Codul de procedură penală în art. 362 face referire la persoanele care pot declara apel, deci titularii
dreptului de apel sunt (cu adaptările de rigoare) şi titularii dreptului de recurs.
Conform acestei prevederi legale titularii recursului sunt:
a) procurorul, în ce priveşte latura penală şi latura civilă;
b) inculpatul, în ce priveşte latura penală şi latura civilă. Împotriva sentinţei de achitare sau de
încetare a procesului penal;
c) partea vătămată, în cauzele în care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea
prealabilă, dar numai în ce priveşte latura penală; este vorba despre toate hotărârile
judecătoreşti date în fond ce privesc infracţiunile pentru care acţiunea penală se pune în
mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, menţionate în art. 279 alin. 1 lit. a, b
şi c din Codul de procedură penală;
d) partea civilă, în latura civilă;
e) partea responsabilă civilmente, în latura civilă;
f) martorul, expertul, interpretul şi apărătorul cu privire la cheltuielile judiciare cuvenite
acestora;
g) orice persoană ale cărei interese legitime au fost vătămate printr-o măsură sau printr-un act
al instanţei.
Legea prevede că pentru toate persoanele menţionate în art. 362 din Codul de procedură penală cu
excepţia procurorului, recursul poate fi declarat şi de către reprezentantul legal sau apărător, iar pentru
inculpat şi de soţul acestuia.
Termenul de recurs
Art. 385 alin. 1 din Codul de procedură penală, stipulează, că termenul de recurs este de 10 zile,
dacă legea nu dispune altfel.
În literatura de specialitate s-a apreciat că stabilirea pentru recurs a aceluiaşi termen ca şi pentru
apel constituie un factor de simplificare a formelor procedurale, care nu obligă pe justiţiabili la reţinerea
unor intervale de timp diferite de natură a îngreuna folosirea căilor de atac.
Legiuitorul a prevăzut însă, pentru unele cazuri urgente, alte termene de declarare a recursului,
termene speciale, din care amintim:
- împotriva încheierii prin care s-a dispus în timpul urmăririi penale luarea măsurii arestării
preventive se poate face recurs de către cei în drept în termen de 24 ore de la pronunţare, pentru cei
prezenţi şi de la comunicare , pentru cei lipsă;
- termenul în care poate fi declarat recursul împotriva încheierilor privind liberarea provizorie este
de 24 ore şi curge de la pronunţare, pentru cei prezenţi, ori de la comunicare pentru cei lipsă;
- hotărârea instanţei de soluţionare a cererii de liberare condiţionată poate fi atacată cu recurs în
termen de 3 zile;
- hotărârea instanţei de soluţionare a cererii de încetare a executării pedepsei la locul de muncă
poate fi atacată cu recurs în termen de 3 zile;
- termenul de recurs în cadrul procedurii urgente de judecare a infracţiunilor flagrante este de 3
zile.
Termenul de recurs se calculează pe zile libere cu prorogarea ultimei zile în situaţiile în care ultima
zi a termenului este nelucrătoare.
Efectele recursului
a) Efectul suspensiv al recursului
Potrivit art.385 Cod procedură penală recursul este suspensiv de executare, atât în ce priveşte
latura penală, cât şi latura civilă, afară de cazul când legea dispune altfel.
Excepţiile de la această regulă sau altfel spus cazurile în care nu operează efectul suspensiv, sunt
următoarele:
- în cazul recursului peste termen;

21
 - când recursul se declară împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea unei măsuri de
prevenţie;
- când recursul se declară împotriva încheierii prin care s-a hotărât asupra
prelungirii arestării inculpatului;
- când recursul se declară împotriva încheierii prin care s-a confirmat măsura
internării medicale ca măsură de siguranţă cu titlu procesual;
- când recursul se declară împotriva încheierii prin care instanţa soluţionează o
contestaţie introdusă împotriva luării unei măsuri asiguratorii;
- când recursul se declară împotriva încheierii prin care prima instanţă pronunţă
suspendarea judecăţii.
Efectul suspensiv de executare a declaraţiei de recurs este o consecinţă a prezumţiei de
nevinovăţie, căci atâta vreme cât nu există o hotărâre definitivă, această prezumţie operează şi nu este
justificată executarea unei condamnări penale faţă de o persoană pe care legea o consideră încă
nevinovată.
Pentru ca efectul suspensiv să opereze, declaraţia de recurs trebuie să fie admisibilă, declarată în
termen şi să nu existe vreo dispoziţie legală care prevede astfel.
Efectul devolutiv al recursului
Recursul, spre deosebire de apel, nu poate avea efect devolutiv integral, ci numai parţial. El
devoluează pricina în faţa instanţei de casare numai în drept. Deci devoluează numai chestiunile de drept
substanţial (material ) sau formal (procesual), care privesc cauza şi investeşte instanţa de casare numai cu
controlul în drept, nu şi în fapt, al hotărârii instanţei de fond.
Potrivit art.385 alin.1 Cod procedură penală , instanţa judecă recursul numai cu privire la persoana
care l-a declarat şi la persoana la care se referă declaraţia de recurs şi numai în raport cu calitatea pe care o
are recurentul în proces.
Din textul de lege rezultă că efectul devolutiv al recursului este limitat de:
- persoana care l-a declarat;
- persoana la care se referă declaraţia de recurs;
- calitatea pe care o are recurentul în proces;
- motivele de casare, prevăzute expres de lege.
De la această regulă există excepţia potrivit căreia recursul declarat împotriva unei hotărâri care,
potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel, nu este limitat de motivele de casare prevăzute de lege, iar
instanţa este obligată ca, în afara temeiurilor invocate şi a cererilor invocate de recurent, să examineze
întreaga cauză sub toate aspectele. În acest caz, devoluţia este integrală, cu privire la chestiunile de drept
cât şi la cele de fapt.
Efectul extensiv al recursului
Potrivit art.385 alin.1 Cod procedură penală, instanţa de recurs examinează cauza prin extindere şi cu
privire la părţile care nu au declarat recurs, sau la care acesta nu se referă, putând hotărî şi în privinţa lor,
fără să poată crea acestor părţi o situaţie mai grea.
Rezultă că dacă efectul devolutiv limitează examinarea cauzei numai cu privire la persoana care a
declarat recurs şi la persoana care se referă declaraţia de recurs, efectul extensiv obligă instanţa de recurs
să examineze cauza, prin extindere, şi cu privirea la persoanele care nu au declarat recurs, precum şi cu
privire la cele la care declaraţia de recurs nu se referă, abilitând-o să hotărască şi în privinţa lor, fără să
poată crea, însă, acestor părţi o situaţie mai grea. Aşadar efectul extensiv este incident numai atunci când
într-o cauză penală sunt mai mulţi inculpaţi, mai multe părţi sau responsabile civilmente, dintre care,
numai unele au declarat recurs, or numai la unele se referă declaraţia de recurs. Ar fi neechitabil ca
instanţa de recurs să constate existenţa unor erori de fapt sau de drept în favoarea şi a părţilor care nu au
declarat recurs ori la care nu se referă recursul declarat, dar să nu le poată îndrepta sau înlătura cu ocazia
soluţionării cauzei.
În literatura de specialitate s-a remarcat că efectul extensiv este incident cu îndeplinirea
următoarelor două condiţii:

22
 - în cauză există mai multe părţi aparţinând aceluiaşi grup procesual;
- recursul este declarat în termen (când recursul este declarat după expirarea termenului lega,
acesta nu va putea fi extins, ci va fi respins ca tardiv).
Efectul neagravării situaţiei în propriul recurs
Potrivit art.385 alin.1 Cod procedură penală, instanţa de recurs, soluţionând cauza, nu poate crea o
situaţie mai grea pentru cel care a declarat recurs.
Raţiunea reglementării principiului neagravării situaţiei în propriul recurs constă în imperativul
conferirii părţilor a certitudinii că prin folosirea recursului nu vor putea determina schimbarea sau
modificarea hotărârii recurate în detrimentul intereselor legitime.
Principiul are incidenţă numai în situaţia în care calea de atac a recursului a fost exercitată de un
singur titular sau de mai mulţi titulari, care se află pe aceeaşi poziţie procesuală.
Dacă în mod concomitent recursul a fost declarat şi de partea adversă, efectul devolutiv al acestuia,
anulează efectul de neagravare, situaţie în care instanţa poate crea titularului respectiv o situaţie mai grea.
Aceasta nu parvine din propria sa cale de atac, ci din calea de atac adversă.
Cu alte cuvinte, dacă noul cadru procesual al judecării cauzei este consecinţa declarării recursului
de un anume titular, ar fi nedrept ca instanţa să profite de acest lucru şi să-i agraveze acestuia situaţia.
Dar dacă noul cadru procesual al judecării cauzei este consecinţa declarării concomitente a
recursului de partea adversă, normal că efectul de neagravare se anulează. Neagravarea situaţiei în
propriul recurs, are aplicabilitate şi în cazul recursului declarat de martori, interpreţi, apărători, sau alte
persoane a căror interese legitime au fost lezate prin soluţia dată.

23