PRELIPCEAN LILIANA-IOANA 2760531333217

Facultatea Drept şi Administraţie Publică

Specializarea Ştiinţe Penale

Restanţă Semestrul III

Instituţii ale dretpului internaţional penal

prof. univ. dr. Vasile Creţu

Curtea Penală Internaţională

- organizare şi funcţionare -

Experienţa jurisdicţiilor ad-hoc a făcut posibilă adoptarea, în cadrul conferinţei diplomatice de la

Roma din 1998, a Statului Curţii Penale Internaţionale, prima jurisdicţie internaţională penală perma-
nentă, creată printr-un tratat multilateral.
Formula creării jurisdicţiei internaţionale penale printr-un tratat multilateral nu este nouă. Această
formulă a apărut o dată cu ideea de jurisdicţie internaţională penală permanentă, încă de la începutul
secolului şi a fost analizată cu ocazia înfiinţării tribunalelor internaţionale penale pentru fosta Iugoslavia
şi pentru Ruanda, ca formulă alternativă la înfiinţarea acestora ca măsură a Consiliului de Securitate al
ONU în baza Capitolului VII din Carta ONU. O asemenea abordare, a afirmat Secretarul General ONU în
raportul său cu privire la înfiinţarea TIPFI, ar avea avantajul de a permite o examinare detaliată şi o
elaborare a tuturor aspectelor referitoare la stabilirea unui tribunal internaţional. De asemenea, această
abordare, a afirmat tot Secretarul General al ONU, va permite statelor participante la negocierea şi
încheierea tratatului, exerciţiul deplin al voinţei lor suverane, în particular, manifestarea în sensul de a fi
parte sau nu la statutul curţii.
De altfel, şi membrii CDI ONU au afirmat de mai multe ori că „un tratat ar reprezenta o bază legală
mai fermă pentru judecarea autorilor crimelor internaţionale”.
Rezultatul conferinţei diplomatice de la Roma din 1998 a răspuns tuturor acestor susţineri şi s-a
concretizat în adoptarea acestui mult disputat Statut de la Roma. Exercitarea voinţei politice a statelor
participante la conferinţa de la Roma s-a manifestat intens, efectul fiind înfiinţarea unei curţi permanente,
din nefericire mai puţin puternică decât ar fi fost nevoie.
Aici a intervenit şi dorinţa de control asupra viitoarei curţi, manifestată de către marile puteri, care
au simţit o anumită temere în a permite crearea unui organism puternic, care s-ar putea aşeza la un
moment dat împotriva intereselor lor politice.
Exerciţiul puterii suverane s-a manifestat şi ulterior adoptării Statului de la Roma şi a semnării lui,
fiind state, precum SUA, care nu numai că nu au ratificat Statutul, dar au mers până la. retragerea expresă
a semnării Statutului, situaţie fără precedent în relaţiile internaţionale.
Sigur că gestul SUA, care a avut o semnificaţie mai degrabă politică decât juridică, s-a dorit un
semnal al retragerii sprijinului american faţă de Curte.
Cu toate acestea, într-o perioadă relativ scurtă de timp, 4 ani, Statuii de la Roma a intrat în vigoare,
iar Curtea a început să funcţioneze efectiv de la jumătatea lui 2003.
Evident că, înfiinţarea CPI prin tratat a prezentat toate inconvenientele inerente unei formule de
acest gen, ceea ce s-a concretizat într-o anumită perioadă de timp necesară intrării în vigoare a Statului şi,
nu în ultimul rând, într-un Statut care nu sprijină o Curte puternică, permiţând Consiliului de Securitate al
ONU suspendarea quasi discreţionară a procedurilor Curţii.
Dacă avem însă în vedere marea realizare pe care o reprezintă înfiinţarea Curţii, precum şi faptul că
înfiinţarea ei are la bază consensul comunităţii internaţionale, se poate afirma că o Curte mai puţin
puternică şi complementară jurisdicţiilor naţionale este ceea ce comunitatea internaţională şi-a dorit la
momentul adoptării Statutului.

Fiecare subiect de drept internaţional prezintă anumite caracteristici comune subiectelor de drept
internaţional în general, care îi permit manifestarea în planul relaţiilor internaţionale. Alături de aceste
caracteristici comune, care se referă la capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii internaţionale, fiecare
subiect de drept internaţional prezintă caracteristicii proprii, specifice propriei forme de organizare.
Toate aceste caracteristici comune sau specifice fiecărui subiect de drept internaţional, devin criterii
de determinare a formei de manifestare pe plan internaţional a unei persoane juridice de drept
internaţional public: stat, organizaţie internaţională, mişcare de eliberare naţională.
Pentru organizaţiile internaţionale, doctrina este de acord că, printre criteriile de determinare a
calităţii de subiect de drept internaţional, în forma unei organizaţii internaţionale, se află:
- asocierea de state;
- structura organizatorică;
- o distincţie suficientă între statele-membre şi organizaţie;
- existenţa unei capacităţii juridice la nivel internaţional;
- scopuri legale, raportate la dreptul internaţional public în general. Organizaţia internaţională
Curtea Penală Internaţională îndeplineşte toate aceste criterii.
 Astfel, CPI a fost creată în baza unui tratat multilateral, Statutul de la Roma, la care sunt părţi peste
94 de state. Ne aflăm în faţa unei asocieri de state care, în temeiul art. 1 din Statut, au decis să creeze CPI
ca o instituţie permanentă, care să stabilească relaţii de cooperare de pe planuri egale, cu o altă organizaţie
internaţională - ONU (art. 2).
De asemenea, organizaţia internaţională Curtea Penală Internaţională are o structură organizatorică
bine delimitată, care cuprinde organe specializate, precum şi organe plenare. Desigur că această structură
nu este una comună organizaţiilor internaţionale tradiţionale. Nu întâlnim în cadrul organizaţiei
internaţionale Curtea Penală Internaţională organe cu competenţă restrânsă care îndeplinesc de regulă
atribuţii executive. Aceasta se datorează şi faptului că această nouă organizaţie va funcţiona intr-un
domeniu specializat al relaţiilor internaţionale, realizarea justiţiei internaţionale penale.
în acest sens, art. 34 din Statutul de la Roma prevede care sunt organele CPI, şi anume: Preşedinţia,
Camera de Judecată, Camera Preliminară, Biroul Procurorului şi Registratura.
Adunarea Statelor Părţi nu este enumerată printre organele care fac parte din structura CPI. Există
autori care afirmă că Adunarea Statelor Părţi face parte din structura CPI, privită ca o organizaţie
integrată, convenind într-o structură de natură federală toate cele trei componente ale puterii: componenta
legislativă şi executivă reprezentată de adunarea statelor părţi şi componenta judiciară, reprezentată de
organele enumerate de art. 34 din Statut.
Formal, Adunarea Statelor Părţi nu face parte dintre organele enumerate la art. 34 ca aparţinând
Curţii. O separare însă între structura CPI identificată la art. 34 din Statut şi Adunarea Statelor Părţi nu
poate fi însă concepută, relaţia dintre Adunarea Statelor Părţi şi organele judiciare ale Curţii fiind
evidentă.
Faptul că Adunarea Statelor Părţi este un organ al organizaţiei
internaţionale create prin Statutul de la Roma rezultă chiar din dispoziţiile acestuia, care îi conferă
atribuţii excepţionale, specifice unui organ cu funcţii de cele mai diverse, legislative, executive,
administrative. Chiar de la art. 2 şi art. 3 din Statut se clarifică poziţia de organ al CPI pe care o are
Adunarea Statelor Părţi, prin aceea că se prevede expres că Adunarea va fi aceea care va aproba Acordul
Curţii cu ONU precum şi acordul de sediu cu statul de sediu
- Olanda. In mod evident, numai un organ al unei organizaţii internaţionale poate aproba tratatele
internaţionale pe care această organizaţie le încheie. ,
De asemenea, tot în susţinerea punctului de vedere potrivit căruia Adunarea Statelor Părţi este un
organ al Curţii Penale Internaţionale, ne referim la faptul că autorii Statutului de la Roma au reglementat
funcţiile Adunării Statelor Părţi raportat la activitatea organizaţiei, atât pe tot cuprinsul Statului (art. 2, art.
3, art. 36, art. 51, art. 79, art. 87 etc), cât şi consacrând un capitol integral acestui organ principal
-Capitolul XI - care reglementează atât funcţiile acestui organ, cât şi formula organizatorică şi de
îndeplinire a funcţiilor sale.
De aceea, opinăm că structura CPI are doua componente una administrativ-legislativă alcătuită din
Adunarea Statelor Părţi şi una judiciară alcătuită din organele judiciare ale Curţii, enumerate la art. 34 din
Statut.
In ceea ce priveşte criteriul suficientei distincţii între statele membre ale organizaţiei internaţionale
şi organizaţia însăşi, acesta este în mod evident îndeplinit în cazul CPI, după cum rezultă din chiar
dispoziţiile Statutului de la Roma, referitoare la independenţa de care se bucură organele Curţii, care au
personal independent şi nu se supun instrucţiunilor statelor membre.
Capacitatea juridică de drept internaţional al unei organizaţii internaţionale implică existenta unor
drepturi si obligaţii de drept internaţional public. Intre drepturile de drept internaţional, specifice unei
organizaţii internaţionale, doctrina identifică capacitatea de a încheia tratate, precum şi dreptul de legaţie
activă şi pasivă.
Personalitatea juridică a CPI este confirmată de dispoziţiile art. 4 parag. 1 din Statutul de la Roma
care prevede: „Curtea va avea personalitate juridică". Acest articol se referă la ambele tipuri de perso-
nalitate juridică specifice unei organizaţii internaţionale, de drept intern şi de drept internaţional public.
Alături de prevederea generală referitoare la personalitatea juridică a Curţii, cuprinsă în art. 4
parag. 1, Statutul de la Roma cuprinde, cum am mai menţionat anterior, şi alte dispoziţii, referitoare la
capacitatea de a încheia tratate internaţionale [art. 2, art. 3 parag. 2, art. 87 parag. 5 Ut. a)].
în ceea ce priveşte ultimul dintre criterii, ce serveşte la calificarea unei entităţi ca o organizaţie
internaţională interguvernamentală, şi anume legalitatea scopurilor, realizarea lui, în cazul CPI ca
organizaţie internaţională, rezultă cu claritate din preambulul Statutului. Acesta reafirmă, pe de parte,
scopurile şi principiile Cartei ONU ca scopuri călăuzitoare în activitatea oricărei organizaţii
internaţionale, iar pe de altă parte, scopurile specifice activităţii CPI ca instituţie internaţională judiciară.
Dintre aceste scopuri menţionăm: reprimarea celor mai grave crime care privesc ansamblul comunităţii
internaţionale, prin măsuri luate în cadrul naţional şi prin întărirea cooperării internaţionale, înlăturarea
impunităţii autorilor acestor crime şi cooperarea interstatală pentru prevenirea unor noi crime. Legalitatea
acestor scopuri este dincolo de orice dubiu, Statutul reprezentând, aşa cum am mai afirmat, o codificarea
a dreptului internaţional în materie.
Din coroborarea criteriilor menţionate mai sus, putem afirma cu certitudine că entitatea CPI,
înfiinţată prin Statutul de la Roma, este o organizaţie internaţională interguvernamentală de sine
stătătoare, cu personalitate juridică proprie, aflată într-o relaţie specială cu ONU.
CPI reprezintă o organizaţie permanentă şi independentă, căreia i s-a încredinţat exercitarea
jurisdicţiei penale asupra persoanelor acuzate de a fi comis una dintre cele patru categorii de crime
enumerate de Statutul de la Roma: genocid, crime împotriva umanităţii, crime de război şi agresiune.
Exercitarea jurisdicţiei Curţii are, în general, o natură complementară jurisdicţiilor naţionale.
Aceasta înseamnă că noua curte îşi va exercita jurisdicţia numai atunci când tribunalele naţionale nu vor
putea sau nu vor dori să judece persoanele acuzate de a fi comis crimele prevăzute în Statut.
Odată ce o cauză va fi adusă în faţa Curţii, toate statele părţi la Statutul de la Roma (în prezent sunt
peste 94 de state) trebuie să coopereze în investigarea şi urmărirea penală a persoanelor care intră sub
jurisdicţia personală a Curţii.
Aşa cum am mai arătat, CPI este o organizaţie internaţională. Fără a relua analiza structurii
acesteia, precizăm că aceasta conţine, pe de o înfiinţarea şi funcţionarea jurisdicţiei internaţionale penale
201
parte, organe de cooperare interguvernamentală (Adunarea Statelor Parte) şi, pe de altă parte,
organe integrate specializate în domeniul relaţiilor de drept internaţional penal şi procedural penat (Biroul
Procurorului, Camerele de Judecată, Preşedinţia şi Registratura).
Compunerea organelor integrate asigură independenţa acestora faţă de statele membre ale
organizaţiei. în acest sens, cei 18 judecători ai Curţii sunt independenţi în exercitarea funcţiilor, conform
Statului de le Roma (art. 40 parag. 1), Biroul Procurorului va acţiona ca un organ independent, iar
membrii acestuia nu vor căuta sau primi instrucţiuni din partea unei surse străine (art. 42 parag. 1 din
Statut).
Dispoziţiile din Statut care asigură independenţa organelor Curţii, acel grad de independenţă
specific organelor supranaţionale, nu se deosebesc prea mult de cele din Statutele tribunalelor pentru fosta
Iugoslavie şi pentru Ruanda.
 Desigur că, în măsura în care vom identifica existenţa unor elemente de supranaţionalitate în
funcţionarea Curţii, acestea nu vor fi puse la îndoială datorită existenţei Adunări Statelor Părţi, ale cărei
puteri în domeniul cooperării interstatale sunt reglementate de art. 112 din Statut. Adunarea nu mai
reprezintă un organ integrat jurisdicţiei internaţionale penale, întrucât statele părţi sunt fi reprezentate în
această adunare de persoane care acţionează în baza instrucţiunilor guvernamentale. De altfel, şi domeniul
competenţei Adunării trece dincolo de funcţiile judiciare ale Curţii, Adunarea reprezentând un organ
legislativ şi executiv.
Adunarea Statelor Părţi are în principal atribuţii legislative, în sensul că adoptă elementele crimelor
ce intră în competenţa materială a Curţii, precum şi regulile de procedură şi proba în baza cărora va
funcţiona Curtea. Pe lângă atribuţiile legislative, Adunarea Statelor Părţi deţine şi atribuţii executive, care
se referă la adoptarea bugetului Curţii, precum şi la examinarea oricăror probleme privind necoope-rarea
statelor părţi cu Curtea.

Adunarea Statelor Părţi se reuneşte o dată pe an şi, când circumstanţele o cer, ţine sesiuni
extraordinare la sediul Curţii (care este la Haga) sau la sediul ONU.
Fiecare stat parte dispune de un vot, dar Adunarea Statelor Părţi va încerca, pe cât posibil,
adoptarea deciziilor prin consens.
în cazul în care acest lucru nu este posibil, deciziile asupra chestiunilor de fond sunt luate cu
majoritatea de două treimi a celor prezenţi şi votanţi, majoritatea absolută a statelor parte constituind
cvorumul de vot, în timp ce deciziile asupra chestiunilor de procedură sunt luate cu majoritatea simplă a
statelor prezente şi participante la vot.
înainte de a trece la identificarea elementelor de supranaţionalitate în cadrul jurisdicţiei
internaţionale permanente, pe care o exercită Curtea, trebuie să avem în vederea formula de înfiinţare a
acesteia, printr-un tratat multilateral. Această modalitate a creat posibilitatea statelor părţi la Statutul de la
Roma să se manifeste reticent în ceea ce priveşte un eventual transfer de suveranitate către această nouă
organizaţie.
Prima reticenţă s-a manifestat plenar prin adoptarea principiului complementarităţii jurisdicţiei
Curţii faţă de jurisdicţiile internaţionale, complementaritate care se aplică, potrivit unor autori, inclusiv
cazurilor deferite CPI de către Consiliul de Securitate. în respectarea acestui principiu, organele integrate
ale CPI intervin când jurisdicţia penală naţională, ce ţine de suveranitatea naţională a fiecărui stat, nu este
exercitată pentru că nu se poate sau nu se doreşte acest lucru (art. 17 din Statutul CPI).
Imposibilitatea exercitării jurisdicţiei internaţionale penale la nivel naţional de către statele părţi la
Statutul de la Roma, ca premisă pentru exercitarea jurisdicţiei Curţii, ridică în mod evident întrebări cu
privire la exercitarea suveranităţii sale de către statul în cauză la momentul respectiv. Dacă exercitarea
prerogativei jurisdicţiei penale, ca expresie a suveranităţii sale, nu e posibilă la un moment dat, putem
vorbi de un transfer de suveranitate între statul în cauză şi Curte, prin exercitarea de către aceasta din
urmă a propriei jurisdicţii.
Pe de altă parte, în ceea ce priveşte exercitarea jurisdicţiei Curţii în virtutea principiului
complementarităţii, din perspectiva celui de-al doilea caz de neexercitare a jurisdicţiilor naţionale, din
lipsa de voinţă politică, putem discuta de un transfer real de suveranitate, consimţit. Este evident, în acest
caz avem de-a face cu exercitarea unuia dintre aspectele suveranităţii, care este jurisdicţia penală, de către
Curte în locul statului parte la Statut, stat care nu dispune de voinţă politică pentru exercitarea acestuia.
Dacă în ceea ce priveşte acest transfer de suveranitate între statele părţi la Statutul de la Roma şi
Curte, dispoziţiile Statutului nu oferă o imagine clară, există totuşi câteva elemente vizibile de supranaţio-
nalitate. Aceste elemente sunt mai puţin puternice decât cele existente în cadrul celor două tribunale
internaţionale ad-hoc create de Consiliul de Securitate, datorită caracterului complementar al jurisdicţiei
Curţii faţă de jurisdicţiile naţionale.
Câteva din dispoziţiile Statutului de la Roma, care ne îndreptăţesc să afirmăm că acesta prevede
unele elemente de supranaţionalitate în cadrul exercitării jurisdicţiei internaţionale penale permanente
sunt prezentate în cele ce urmează.
Articolul 57 parag. 3 lit. d) din Statut prevede că Procurorul poate să înceapă efectuarea de
investigaţii pe teritoriul unui stat parte, chiar în absenţa consimţământului autorităţilor statului respectiv.
De asemenea, conform art. 58 parag. 7 din Statut, Procurorul este autorizat să citeze direct o
persoană dacă are indicii clare că această persoană a comis o crimă ce intră în competenţa Curţii.
Şi, nu în ultimul rând, un mandat de arestare emis de Curte va avea efecte directe în ordinea
naţională a statelor care au ratificat Statutul.
De altfel, efectele directe, în ordinea juridică internă a statelor părţi la Statutul de la Roma, ale
deciziilor luate de organele Curţii, se manifestă nu numai pe perioada urmăririi penale, dar şi pe aceea a
desfăşurării propriu-zise a judecăţii penale, precum şi în faza executării pedepselor.
Precizăm că elementele de supranaţionalitate prezentate mai sus sunt privite la acest moment din
perspectiva exclusivă a dispoziţiilor Statutului. Cum va funcţiona efectiv Curtea şi cum se vor manifesta
aceste elementele vom vedea abia odată cu dezvoltarea jurisprudenţei în materie. Nu trebuie să uităm că
funcţionarea Curţii va fi un fenomen total nou în domeniul relaţiilor internaţionale, iar indiciile pe care ni
le oferă funcţionarea tribunalelor internaţionale ad-hoc nu se vor confirma neapărat în jurisprudenţa
Curţii.

Bibliografie

1. Vasile Creţu – Drept internaţional penal Ed. Tempus Bucuresti 1996

2. Vasile Creţu – Câteva probleme privind statutul Curţii Penale Internaţionale
in Revista România de drept umanitar 2001

3. Vasile Creţu – Terorismul internaţional un flagel al zilelor noastre

4. Vasile Creţu – Nerecurgerea la forţă în relaţiile internaţionale Ed. Politică

Bucureşti 1978

5. Dumitru Virgil Diaconu – Drept internaţional penal Cluj Napoca 1997