2.

TRANSFORMĂRILE STRUCTURILOR DE TIP FAMILIAL -

PERSPECTIVĂ SOCIO-ISTORICĂ

Obiective
• să reconstituie originile familiei;
• să analizeze formele pe care le-a parcurs familia în devenirea sa ca structură
socială;
• să compare familia extinsă cu famulua nucleară;
• să evalueze interpretările teoriilor clasice cu privire la trecerea de la familia
comunitară la familia societală;
• să evalueze interpretările diverşilor autori cu privire la desacralizarea relaţiilor
dintre sexe şi impactul acesteia asupra evoluţiei familiei;

Structura tematică
2.1. De la promiscuitate la familia modernă
2.1.1. Promiscuitatea
2.1.2. Poliginandria sau căsătoria în grup
2.1.3. Poligamia
2.1.3.1. Poliandria
2.1.3.2. Poliginia
2.1.4. Monogamia
2.1.4.1. Familia extinsă (tradiţională)
2.1.4.2. Familia nucleară (modernă)
2.2. De la familia comunitară la familia societală

2.1. DE LA PROMISCUITATE LA FAMILIA MODERNĂ

Pe bună dreptate se afirmă că originea familiei, ca de altfel originea oricărei alte

instituţii, nu poate fi pe deplin elucidată şi aceasta nu pentru că nu vor cercetătorii, ci
pentru că nici o formă de organizare socială nu apare cristalizată dintr-o dată. În cazul

10
familiei, spunea Maria Voinea, poate mai pregnant decât la alte instituţii, începutul este
imperceptibil şi – în ciuda unor elemente specifice – greu de stabilit în timp (1993).

2.1.1. Promiscuitatea
Majoritatea cercetătorilor cred că pe primele trepte ale dezvoltării, când omul
abia se desprinsese din starea animalică, viaţa oamenilor era dominată de instinctul
sexual, ceea ce a dus la emiterea ipotezei stării de promiscuitate.
Starea animalică dominată de sex se caracterizează prin:
• interacţiuni sexuale neînfrânate, nediscriminatorii;
• orice bărbat poate avea contact sexual cu orice femeie, nefiind repectarea
barierelor sau legăturilor de sânge);
• sex în afara regulilor şi a unor precepte morale;
• sexualitatea nu este guvernată de nici-un fel de reguli culturale.
În timp, promiscuitatea a devenit incompatibilă cu anumite tipuri de organizare
umană. Deşi pe tot parcursul evoluţiei sale omul a continuat să rămână o fiinţă agresivă,
acesta a trebuit să se acomodeze înainte de toate cu sine. Baza acestei acomodări a
constituit-o acomodarea dintre cele două sexe, relaţia lor trebuind să fie destul de
suportabilă pentru pentru a putea oferi un anumit grad de protecţie şi securitate pentru
urmaşi (I.Mitrofan, C. Ciupercă, 1998, p.20).
Odată cu depăşirea stadiului promiscuităţii, se poate spune că intrăm în cea mai
veche formă a familiei, reprezentând căsătoria între câţiva bărbaţi şi cîteva femei.

2.1.2. Poliginandria sau căsătoria în grup

Căsătoria în grup sau poliginandria a fost semnalată încă de primii antropologi
(Frazer, Morgan, Westmarch etc). Cu toate acestea, aşa cum preciza şi I. Mitrofan şi C.
Ciupercă, este puţin probabil să fi existat în orice societate o dominantă a acestui tip de
uniune familială, căsătoria în grup fiind mai degrabă un construct teoretic decât o formă
matrimonială instituţionalizată (1998, p.20). Dacă relaţiile în grup probabil că se
practicau, totuşi căsătoria în grup este în fapt o raritate şi nu o dominantă şi aceasta, în
primul rând, din raţiuni practice. Este vorba de faptul că aceasta nu are nici-un fel de
avantaje în raport cu alte forme maritale: putea genera gelozii şi conflicte între sexe;

11
prezenţa copiilor cu paternitate necunoscută şi de aici probleme de proprietate, de
moştenire. Chiar dacă există o diferenţă de grad de aşa zisă organizare între formele de
promiscuitate şi mariajul în grup, în nici-un caz avantajele acestuia din urmă nu sunt
suficient de mari pentru a putea fi uşor de adoptat de către societate.

2.1.3. Poligamia
Făcând abstracţie de cele două forme de convieţuire în care familia ori nu există
ori este serios pusă sub semnul întrebării, se poate spune că în istoria formelor de viaţă
familială, variaţia geografică a cutumelor, moralei, factorilor religioşi şi socio-culturali
explică existenţa unor forme specifice de organizare a vieţii familiale, dintre care
poligamia şi monogamia sunt cele fundamentale. Aşa cum vom vedea, criteriul de bază
care le separă ţine ceea ce este definitoriu în relaţia dintre bărbat şi femeie, respectiv de
practicile sexuale şi maritale.
Poligamia are la bază un principiu acceptat de unele popoare, conform căruia
căsătoria se poate realiza între un partener de un sex şi mai mulţi parteneri ai celuilat sex.
Ea a cunoscut două forme: poliandria şi poliginia.

2.1.3.1. Poliandria poate fi definită ca fiind acea formă de familie alcătuită dintr-
o femeie-mamă, copiii ei şi doi sau mai mulţi bărbaţi/soţi. Mai mult, pentru ca o familie
să fie considerată poliandrică, este obligatoriu ca fiecare dintre soţi să fie tatăl a cel puţin
unuia dintre copiii femeii respective. În acord cu această definiţie, poliandria este destul
de rară ca răspâdire, cele mai cunoscute societăţi poliandrice fiind: Toda din India,
Sherpa din nepal, şăranii din Tibet, Kandyan Sindhalese Din Sri Lanka şi Marquesans di
Polynezia. Această formă de familie are mai multe explicaţii dintre care cela mai
plauzibile sunt două. Prima se referă la faptul că în căsătoria poliandrică, bărbaţii au avut,
de regulă, anumite relaţii între ei, anterioare căsătoriei, fie că sunt fraţi fie că sunt asociaţi
în afaceri. A doua se referă la situaţii în care condiţiile grele ale existenţei favorizează o
atitudine socială pozitivă faţă de bărbaţi ( ca fiind mai apţi să facă faţă mai bine unor
condiţii vitrege de viaţă) şi descurajează naşterile fetelor. Aşa, de exemplu, în populaţia
Todasn se acceptă infanticidul fetiţelor, ca o formă de limitare a populaţiei, ceea ce face
ca numărul bărbaţilor să fie mai mare decât al femeilor, respectiv, să favorizeze

12
poliandria. Aceasta serveşte astfel unui dublu scop: să ofere o femeie mai multor bărbaţi
şi să se asigure subzistenţa de către mai mulţi bărbaţi/soţi, situaţie mai avantajoasă decât
în cazul unui singur soţ.. Forma aceasta ridică probleme referitoare la determinarea
paternităţii iar sentimentul geloziei trebuie să fie sub un control constant. Sigur, în
societăţile în care numărul femeilor nu este cu mult mai mic decât cel al bărbaţilor,
răspândirea poliandriei ar induce serioase dificultăţi pentru multe femei în privinţa
mariajului.

2.1.3.2. Poliginia reprezintă căsătoria unui bărbat cu una sau mai multe femei.
Poligamia este larg practicată în Africa. Această formă de convieţuire poate fi întâlnită şi
în societăţi în care domină monogamia, dar permit, alternativ, poligamia. Poligamia este
condamnată de Biserică în ţările de religie creştină.
Referitor la răspândirea poliginiei, în unele societăţi, cum arfi Ashante, mai mult
de 70% dintre femei sunt incluse în această formă de organizare, împărţind practic un
număr redus de bărbaţi. Această situaţie nu este generală pentru toată Africa. Aşa, cum
preciza C Welch şi P. Glick, în ţări ca Benin, Gabon, Senegal, Tanzania, Togo şi Zair,
unul din patru bărbaţi căsătoriţi trăiesc în familii poliginice (apud, I.Mitrofan, C.
Ciupercă, 1998, p.22).
În ceea ce privesc principiile şi regulile ce guvernează această formă de familie,
ele sunt uneori diferite de la o societate la alta, în raport de anumite credinţe, concepţii şi
reglemntări impuse de condiţiile de viaţă specifice. Aşa, de exemplu, în unele societăţi
poliginice, echitatea poate fi întărită prin restrângerea căsătoriei multiple la surorile
primei soţii. Este vorba de un contract prin care un bărbat se angajează să-şi ia toate
nevestele din acelaşi grup familial. Astfel, când o soţie este sterilă sau decedează, ea este
înlocuită de una din surorile sale. Comparabil cu această situaţie există şi o altă practică
prin care un bărbat este obligat să se căsătorească cu văduva fratelui său decedat, pentru a
asigura continuitatea vieţii de familie şi protecţia femeii văduve şi a copiilor ei.
Studii făcute asupra pologiniei şi mai ales asupra urmaşilor proveniţi din aceste
familii evidenţiază probleme serioase de convieţuire. Aşa, de exemplu, un studiu asupra
poliginiei nigeriene evidenţiază o incidenţă mult mai mare a delicvenţei juvenile între
familiile poliginice în raport cu cele monogame. Cu excepţia „luptei dintre bande”, unde

13
comportamentul celor două categorii de familii era similar, sub aspectul „vandalismului”,
„furtului”, „utilizării de narcotice”, „chiulului de la şcoală” , copiii din familiile poligame
comiteau în mai mare măsură aceste infracţiuni. Alte studii comparative, făcute în India
pe familii monogame şi poligame, evidenţiază diferenţe semnificative în privinţa
dezvoltării intelectuale a copiilor, QI-ul copiilor din familii monogame fiind mai mare
faţă de cel al copiilor din familii poligame.
Fiind „costisitoare”, poliginia este considerată, cel puţin de cei care o practică, ca
o formă de prestigiu şi de profit. De regulă, numai bărbaţii bogaţi îşi permit căsătorii
multiple, întrucât „preţul logodnicii” nu este deloc mic şi el trebuie achitat înaintea
logodnei. Din acest motiv, chiar şi în societăţile în care poligamia se bucură de un
prestigiu ridicat, un număr tot mai mare de familii sărace sunt monogame.

2.1.4. Monogamia este forma de căsătorie între un singur bărbat şi o singură

femeie. Aşa cum preciza sociologul francez J Stoetzel, monogamia a înregistrat nuanţe
specifice pe diferite trepte ale evoluţiei istorice a societăţii. Asemănările între familiile
monogame din diferite societăţi sunt mai degrabă formale, deoarece conţinutul, funcţiile,
structura şi semnificaţiile lor sociale şi culturale sunt diferite (J. Stoetzel, 1975).
Familiile monogame care au ponderea cea mai importantă de-alungul timpului sunt:
pentru societatea tradiţională - familia extinsă, pentru societatea modernă – familia
nucleară.
2.1.4.1. Familia extinsă (tradiţională) este cea în care două sau trei
generaţii sunt reunite şi locuiesc în acelaşi spaţiu (cămin), între acestea existând şi
funcţionând relaţii specifice, un sistem de reguli şi norme de convieţuire care se transmit
de la o generaţie la alta. Caracteristica fundamentală a acestui tip de familie este
conservatorimul, păstrarea obiceiurilor, tradiţiilor şi stilului familial dominant, atât cât
se poate. Funcţionând pe reguli impuse, menite să asigure stabilitatea şi „spiritul de clan,
ceastă formă de familie nu este lipsită de contradicţii, de dramatism interacţional, cele
mai frecvente fiind conflictele între generaţii. Totuşi, în familia extinsă sistemul valorilor
etice şi religioase şi culturale au un grad de transmisibilitatea mai mare, chiar dacă acest
lucru se face pe fondul conservatorismului. Paternurile educaţionale sunt, în consecinţă,
mai rigide, iar aşteptările întregii familii faţă de fiecare membru al său mai previzibile şi

14
mai uniforme. „Regula circularităţii” este definitorie pentru acest tip de familie, ceea ce
oferă membrilor săi sentimentul de apartenenţă şi securitate relativ crescut. Dincolo de
conflictele intra şi intergeneraţionale, circularitatea regulilor şi conservatorimul sunt
bariere psihologice majore în calea tendinţelor centri fuge ce ar putea duce la destrămare.
Nu este mai puţin adevărat că, adesea, propunându-şi păstrarea coeziunii şi stabilităţii
la nivelul întregului sistem familial, în aceste familii este defavorizată evoluţia şi calitatea
relaţiilor intime. Cel mai mult aceste relaţii sunt proiectate din perspectiva scopurilor de
perpetuare/păstrarea filonului familiei prin urmaşi şi mai puţin din perspectiva experienţei
subiective de „creştere şi dezvoltare” a personalităţii soţilor în rolurile masculine şi
feminine. Aceasta l-a făcut pe Burgess să definească familia extinsă ca „o structură de
tip autoritar sau autocratic, condusă de şef-pater, incluzând mai multe generaţii ce
convieţuiesc laolaltă, într-o precisă diviziune şi stratificare a rolurilor, în care
alegerea partenerului este făcută de părinţi, pe baza statutului economic şi social,
iar subordonarea obligaţiilor şi urmarea tradiţiei sunt aşteptări majore” (apud, I.
Mitrofan şi C. Ciupercă, 1998, p.25).

2.1.4.2. Familia nucleară (modernă) este redusă numeric la soţi şi copiii lor
necăsătoriţi şi este în variantele ei armonioase o structură democratică, bazată pe consens,
egalitate şi complementarietatea a rolurilor de soţ şi soţie, precum şi pe o participare
crescândă a copiilor. De regulă, alegerea partenerului este motivată de afecţiunea mutuală
şi de libertatea opţiunii, scopul său fiind fericirea ambilor soţi şi a copiilor lor.
Cuplul modern este profund marcat de libertatea alegerii şi de exercitarea
dreptului la autodezvoltare, iar când sentimentul iubirii dispare, cuplul îşi pierde raţiunea
de a fi şi, de cele mai multe ori, partenerii se separă. . Aceasta explică de ce familia
modernă este mai expusă instabilităţii, divorţurile fiind în creştere în lumea
contemporană.
În condiţiile vieţii moderne, mai ales în marile aglomerări urbane, familia îşi
construieşte un nou stil de viaţă, caracterizat prin concentrarea afectivă, comunicaţională
şi acţională, separarea rapidă de întreaga ramificaţie de rudenie, ceea ce îi conferă o
independenţă proprie, cu reale posibilităţi de autoconducere şi autodezvoltare.

15
Desprinderea familiei conjugale din familia extinsă implică o nouă structură de raporturi
a acesteia cu exteriorul şi, în primul rând, cu familia de origine.
Familia nucleară este o structură preferată de majoritatea oamenilor în cea mai
mare parte a globului terestru, care s-a impus în contextul civilizaţiei industriale, cu un
vârf în decadele anilor 1950-1970, ea fiind aptă să asigure cel puţin patru funcţii
esenţiale: cooperarea economică între soţi, relaţiile sexuale, reproducerea şi socializarea
copiilor. Psihologic vorbind, familia nucleară are o mai mare posibilitate de asigurare a
suportului emoţional, de satisfacere a nevoilor de securizare, protecţie şi apartenenţă ale
fiecărui membru, precum şi a nevoilor de comunicare şi de „creştere a personalităţii”.
Aceasta nu înseamnă că toate aceste nevoi sunt satisfăcute automat pentru fiecare
membru doar ca urmare a apartenenţei sale la acest tip de familie. Crescând în intimitate,
relaţiile interpersonale sunt, în acest caz, mult mai complicate şi presupun un grad de
„competenţă relaţională”, bazat pe flexibilitate şi creativitate, care să asigure
interadaptarea unuia la celălat şi evoluţia sănătoasă a copiilor din punct de vedere psihic
şi social.
Aşa cum preciza Iolanda Mitrofan, creativitatea interpersonală în cuplu marital
devine astfel o condiţie indispensabilă a dezvoltării capacităţii familiei de a face faţă
stresurilor interne şi externe (1989).
Acest tip de familie este şi el supus „eroziunilor” timpului şi condiţiilor social-
istorice, dar despre schimbările acestuia vom discuta după radiografierea sociologică a
celor două tipuri de familie: tradiţională şi modernă.

2.2. DE LA FAMILIA COMUNITARĂ LA FAMILIA SOCIETALĂ

Problematica evoluţiei de la familia comunitară la familia societală a fost abordată

din mai multe perspective, dintre care cea sociologică s-a dovedit a fi una productivă.
Avem în vedere aici în mod expres posibilele explicaţii a mutaţiilor produse în familie ca
instituţie socială, reflectate în teoriile clasice ale sociologiei.
A. Teoria polarităţii comunitate – societate, elaborată de F. Tonnies. În
concepţia acestui autor, cei doi termeni reprezintă polii unui continuum de variaţie cu
direţie istorică: o mişcare a societăţii umane de la comunitate spre societate.

16
 Pentru a înţelege tipurile de familie specifice acestor tipuri de organizare socială
este necesar ca mai întâi să caracterizăm „omul comunitar” şi „omul societal”.
Omul comunitar se caraterizează prin:
• conştiinţă religioasă;
• sentimente modelate de tradiţii şi obiceiuri;
• valorizarea familiei;
• legătura de sânge (rudenia)
• legătura spaţială sunt foarte importante
• legătura spaţială
De fapt, toate manifestările comunitare au la bază „voinţa organică”, ale cărei
principale forme de manifestare sunt: plăcerea, obşnuinţa şi memoria.
Familia reprezintă fundamentul comunităţii.
Omul societal se caracterizează prin:
• convenţionalism;
• sentimente modelată de politică;
• accentuarea idealurilor individualităţii.
Toate manifestările societale au la bază „voinţa reflectată”, care este produsul
gândirii.
Formele de manifestare ale voinţei gândite sunt:
 reflecţia,;
 calculul;
 decizia.
Omul societal reprimă în el tot ceea ce este act negândit şi nereflectat.
După această caracterizare, să vedem care a fost impactul asupra familiei a acestei
treceri de la omul comunitar la omul societal:
• individul începe să-şi pună o serie de întrebări şi să reflecteze tot mai mult cu
privire la alegerea partenerului de viaţă, fără a se mai simţi atât de constrâns
de tradiţie sau de opinia publică;
• începe să gândească mai mult referitor la necesitatea legalizării unei relaţii sau
referitor la naşterea unui copil;

17
 • se manifestă o comprimare a emoţionalităţii şi o accentuare a actului
intelectual, în condiţiile în care societatea modernă devine dezinteresată de
emoţionalitate şi este dominată de calcul şi profit, de relaţii impersonale,
abstracte, derivate din interes;
• abandonarea unităţii (ce era garantată de modelul comunitar) în favoarea
separării, apărută ca un efect al adoptării modelului societal.
Având în vedere toate acestea, într-o manieră remarcabilă F. Tonnies a reuşit să
sintetizeze ideea separarării oamenilor în societatea modernă: „în vreme ce în
comunitate oamenii rămân uniţi în ciuda oricărei forme de separare, în societate ei
sunt separaţi în ciuda oricărei legături”( apud, I.Mitrofan, C. Ciupercă, 1998, p.29).
Concluzia ce s-ar putea desprinde ar fi aceea că trecerea la societeate este un
fenomen general, iar omul societal devine un om universal, căruia îi lipseşte însă
sociabilitatea comunitară.

B. Teoria evoluţiei în spirală de la comunitate tradiţională la comunitate

corporatistă cu trecere prin societate de tip contractual – elaborată de E. Durkheim

Comunitate de tip corporatist – solidaritate organică

Societate: relaţii de tip contractual -

Comunitate de tip tradiţional – solidaritate mecanică

Fig. 2.1. Teoria evoluţiei în spirală a societăţii – E Durkheim

Teoria lui E. Durkheim deşi are acelaşi punct de plecare cu teoria lui F Tonnies
(starea de comunitate), priveşte în mod diferit evoluţia societăţii. Pentru el, societatea, în
sensul atribuit de Tonnies nu reprezintă punctul terminus al evoluţiei moderne, ci doar o
stare intermediară către un nou model comunitar de tip corporatist. . Această paradigmă,
cum preciza I. Bădescu, schimbă aproape complet datele problemei şi interpretările ce pot
fi aduse din perspectiva mutaţiilor produse în cadrul familiei (1992).

18
 Viziunea asupra stării de comunitate de tip tradiţional este identică la cei doi
sociologi. Acesteia îi corespunde solidaritatea mecanică, sintagmă ce desemnează faptul
că personalitatea individuală este absorbită în personalitatea colectivă, indivizii
depinzând în foarte mare măsură de familie şi de comunitate.
Dar „societatea” nu mai este la E Durkheim punctul terminus al acestei evoluţii (ca în
cazul Lui F. Tonnies), ci doar o stare intermediară în trecerea către comunitatea de tip
corporatist. Acesteia îi corespunde solidaritatea organică, sintagmă ce semnifică faptul că
indivizii au o personalitate proprie, nemaifiind dependenţi de familie şi societate.
Spre deosebire de solidaritatea mecanică, care se baza pe împărtăşirea acelorlaşi
sentimente şi valori, solidaritatea organică promovează seturi de valori diferite şi
minimalizează sentimentul şi pasiunea ( I. Mitrofan, C. Ciupercă, 1998, p.30). Lucrul
acesta se datorează faptului că scad legăturile personale, crescând legăturile funcţionale,
adică cele cerute de diviziunea socială a muncii. Astefel, se reduce continuu posibilitatea
unor relaţii interpresonale de durată şi cu mai mare implicare datorită diversităţii
rolurilor. Relaţiile sunt reduse la situaţiile formale, sărăcite de conţinut afectiv-individual,
persoanele recunoscându-se tot mai des în legături tot mai variate, cu treceri rapide de la
o stare la alta.
Chiar dacă cele două teorii ajung într-un fel în acelaşi punct, ambele plecând de la un
individ absorbit de tradiţie, familie, biserică şi ajung la latul caracterizat prin
independenţă şi individualism, E Durkheim vede evoluţia familiei dintr-o altă perspectivă
pe care o face explicită. El consideră că mariajul se va dezvolta pe măsură ce se
înaintează în modernitate, regulile juridice ale acesteia multiplicându-se, obligând astfel
indivizii să se căsătorească şi solidaritatea conjugală să se întărească. Mai mult, el afirma
că, datorită delimitării precise a condiţiilor de funcţionare a mariajului, fidelitatea va
deveni reciprocă şi se va generaliza. Aici este efectul contaminării concepţiei sale
sociologice de către gestaltism, pentru care configuraţia/întregul este este mai important
decât elementele sale, acestea fiind subordonate cerinţelor întregului.
Timpul a demonstrat falsitatea acestei ipoteze a lui Durkheim cu privire la evoluţia
familiei.
Există, totuşi, o idee importantă în teoria lui E Durkheim, asupra căreia se va insista
în continuare. Sociologul francez pleacă de la premisa că sursa solidarităţii conjugale

19
stă în diviziunea muncii între sexe. Altfel spus, trebuie să existe o delimitare clară între
activităţile bărbatului şi cele ale femeii, această delimitare neavând doar o funcţie
economică, ci şi una coezivă. Acest punct de vedere este viabil, deoarece nu trebuie
ignorat faptul că rolul fiecărui sex este unic şi, în anumite puncte fundamentale, de
neînlocuit. . Practic, aceste elemente de specificitate psihologică constituie baza atracţiei
între sexe în heterosexualitate, şi condiţia unei relaţii de comuniune şi armonie. Bărbatul
este atras de femeie prin ceea ce îi este specific acesteia şi o definesc ca femeie în
specifictatea sa biologică şi psihologică şi, invers, femeia este atrasă de bărbat prin
specificitatea sa biologică şi psihologică. . Cu alte cuvinte, spune I. Mitrofan, femeile nu
sunt în relaţii de competiţie cu bărbaţii, ci de complementaritate, sexele fiinţând
împreună în echilibru numai păstrându-şi specificul psihologic (1998, p.31).
Numai că E Durkheim a crezut că această diviziune pe sexe a muncii se va accentua
în timp ( femeile s-au retras din război, din afacerile publice etc).
În realitate lucrurile au luat o altă întorsătură, iar ipoteza lui Durkheim trebuie privită
cu relativitate. Dimpotrivă, în modernitate femeile încearcă să depăşească bărbaţii,
preferând din ce în ce mai mult ocupaţii considerate cândva specifice lor. De asemenea,
femeile încep să manifeste oarecare opoziţie faţă de familie, iar când o acceptă se străduie
să-şi impună dominaţia, să fie superioare partenerului (I. Mitrofan, C. Ciupercă, 1998,
p.31). „Faţă de orice îndeletnicire gospodărească îşi manifestă totala aversiune, fie că o
declară făţiş, fie contestându-şi orice talent în materie şi încercând uneori să aducă şi
dovezi privind incapacitatea lor într-ale mariajului”(Adler, 1996)
Apoi, chiar dacă admitem că n-ar fi aşa şi diviziunea muncii s-ar accentua fără
fricţiuni şi conflicte, sesisa G. Ferreol, există riscul ca împărţirea sarcinilor să dea naştere
unor configuraţii familiale nu de ordin conjugal ci asociativ.
De fapt, familia a devenit comuniunea a două persoane dominate de raţionalitate
şi nu de sensibilitate, de activitate interesată şi nu de tradiţie afectivă, de profit şi nu de
sentiment. De fapt, familia în sensul ei iniţial nu prea mai există. În accepţiunea societală
ea este cu totul altceva decât în accepţiunea comunitară.
Totuşi, trecerea de la comunitate şa societate este inevitabilă şi universală. Însă legile
şi caracteristicile comunităţii sunt esenţialmente diferite de cele ale societăţii. Aici

20
intervine de fapt explicaţia schimbării uneori neacceptată, deoarece schimbarea amintită
rupe unitatea şi coeziunea familiei, solidaritatea şi forţa acesteia.
Întrebare: Emanciparea femeii şi „ambiţia” ei de a adopta modelul societal mai poate
conduce la crearea unei familii în adevăratul sens al familiei sau emanciparea familiei
duce la disoluţie.?
Răspusul nu este uşor de dat şi şi aceasta din mai multe considerente.
În primul rând, aşteptările femeii au devenit tot mai multe, iar acest lucru s-a realizat
cu diminuarea obligaţiilor pe care le avea în mod tradiţional.
În al doilea rând, femeile au învăţat să lupte pentru pentru un statut egalitar nu cu
propriile-i arme, ci, din păcate, cu armele sexului opus (agresivitate), atitudine ce induce
doar efecte negative din perspectiva unei relaţii autentice. Departe de a fi un câştig sau o
creştere în planul personalităţii feminine, acest comportament nu este decât un surogat,
iar preţul plătit recunoaşterii poziţiei egalitare a femeii în plan profesional, economic şi
socio-politic reprezintă de fapt pierderea celor mai autentice trăsături avute, preăsături
pentru care a fost apreciată şi valorizată.
În fine, femeile pronesc de la premisa că devin egale bărbaţilor comportându-se
masculin şi nicidecum impunându-şi, afirmându-şi, păstrându-şi sau dezvoltându-şi
feminitatea. Practic, aici intervine falsa percepţie a femeilor asupra mijloacelor prin care
pot obţine un egalitarism real.
De fapt, femeia modernă oscilează permanent între nevoi de independenţă şi dorinţa
de a se agăţa de vechile valori. Ea nu izbuteşte să-şi trăiască din plin nici libertatea, nici
supunerea (Niel, 1974, p. 148).
Precizare necesară: A nu se înţelege, din cele afirmate, că se optează pentru păstrarea
raporturilor dintre sexe specifice societăţii tradiţionale. Dimpotrivă, se militează pentru
dezvoltarea notelor definitprii ale rolului de sex (feminin/masculin) al fiecăruia, având o
bază egalitară din perspectiva planului economic, social, cultural, politic sau religios. Dar
suntem împotriva exagerărilor ce au drept scop desacralizarea relaţiilor între sexe şi
prin aceasta dezorganizarea familiei ca instituţie socială.
S-a insistat şi asupra aspectelor pe care le implică emanciparea femeii, deoarece o
mare parte din mutaţiile lumii contemporane i se datorează, iar efectele perverse pe care
le generează nu sunt delor puţine

21
 Emanciparea femeii a căutat întărirea, modificarea şi afirmarea poziţiei femeii şi a
obţinut, de fapt, destrămarea, diminuarea şi ignorarea familiei contemporane.
Aşa cum spunea Julius Evola, revendicările feminismului îşi au originea în ambiţii
greşit orientate, ce decurg din ideea eronată că o femeie ca atare ar fi inferioară
bărbatului. În realitate, feminismul a luptat nu pentru drepturile femeii, ci pentru
dreptul femeii de a deveni egală cu bărbatul. Aceasta este, în ultimă instanţă, un
nonsens, deoarece a te întreba dacă femeia este superioară/inferioară bărbatului, e
la fel de inutil ca şi întrebarea dacă apa e superioară/inferioară focului (1994).
În concluzie, în această unitate de învăţare, în acord cu unele cercetări efectuate s-
a încercat schiţarea unui model explicativ posibil al schimbărilor care au afectat familia
în trecerea de la tradiţional la modern. Interpretarea a plecat de la implicaţiile profunde
generate de modificarea diviziunii rolurilor în familie şi a caracteristicilor celor două
sexe, modificări care au implicat aceste mutaţii şi au împins familia pe linia incertitudinii
şi a schimbării.

Teme de reflecţie, evaluare şi autoevaluare

1. Reconstituiţi cu argumente istorice originile familiei.

2. Analizaţi formele pe care le-a parcurs familia în devenirea sa ca structură socială.
3. Comparaţi familia extinsă cu famulua nucleară.
4. Evaluaţi interpretările teoriilor clasice cu privire la trecerea de la familia
comunitară la familia societală.
5. Evaluaţi interpretările diverşilor autori cu privire la desacralizarea relaţiilor dintre
sexe şi impactul acesteia asupra evoluţiei familiei.
6. Pornind de la ceea ce afirma Julius Evola - „Revendicările feminismului îşi au
originea în ambiţii greşit orientate, ce decurg din ideea eronată că o femeie ca
atare ar fi inferioară bărbatului. În realitate, feminismul a luptat nu pentru
drepturile femeii, ci pentru dreptul femeii de a deveni egală cu bărbatul. Aceasta
este, în ultimă instanţă, un nonsens, deoarece a te întreba dacă femeia este
superioară/inferioară bărbatului, e la fel de inutil ca şi întrebarea dacă apa e

22
 superioară/inferioară focului” -, scrieţi un eseu despre cuplul modern - între
emancipare şi disoluţie.

Bibliografie

1. Adler, A. (1996), Cunoaşterea omului, Bucureşti, Editura Iri

2. Bădescu, I. (1992), Istoria sociologiei, Bucureşti
3. Becker, G. (1991), A Treatise on the Fanily, Harvard University Press, Cambridge
4. Ciupecă, C. (2000), Cuplul modern între emancipare şi disoluţie, Alexandria,
Editura TIPOALEX
5. Evola, J. (1994), Metafizica sexului, Bucureşti, Editura Humanitas
6. Iluţ, P. (1995), Familia – cunoaştere şi asistenţă, Cluj-Napoca, Editura
ARGONAUT.
7. Mitrofan, I. (1989), Cuplul conjugal – armonie şi dizarmonie, Bucureşti, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică.
8. Mitrofan, I., Ciupercă, C. (1998), Incursiune în psihosociologia şi psihosexologia
familiei, Bucureşti, Editura PRESS MIHAELA S.R.L.
9. Niel, M. (1974), Drama eliberării femeii, Bucureşti, Editura Politică
10. Stoetzel, J. (1963), La psychologie sociale, Flammarion, Paris

23