Sunteți pe pagina 1din 135

Pedologie

UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE ŞI


MEDICINĂ VETERINARĂ “ION IONESCU DE LA BRAD” IAŞI

Şef lucr.dr. Şef lucr.dr.


FEODOR FILIPOV EUGEN TEODORESCU-SOARE

PEDOLOGIE

2001

1
UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE ŞI DE MEDICINĂ VETERINARĂ
“ION IONESCU DE LA BRAD” IAŞI

Referent ştiinţific:

C.M. UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE


ŞI DE MEDICINĂ VETERINARĂ
“ION IONESCU DE LA BRAD” IAŞI

2001
Pedologie

CUPRINS

CAP.I. PEDOLOGIA, OBIECT DE STUDIU ŞI IMPORTANŢĂ


(Şef lucr.dr.Filipov Feodor)............................................................1
1.1.Obiectul de studiu al Pedologiei.....................................................1
1.2.Metode de cercetare în Pedologie...................................................2
1.3.Conceptul de sol.............................................................................3
1.4.Solul-sistem multifuncţional..........................................................4
1.5.Utilitatea Pedologiei în agricultură.................................................6

CAP.II. PROCESE DE DEZAGREGARE A ROCILOR ŞI A MINERALELOR


(Şef lucr.dr.Filipov Feodor)......................................................7
2.1.Dezagregarea rocilor şi a mineralelor.............................................7
2.1.1.Dezagregarea rocilor prin variaţii zilnice ale temperaturii....8
2.1.2.Dezagregarea prin acţiunea vântului şi a apei.......................9
2.1.3.Dezagregarea prin intermediul organismelor vegetale şi animale 9
2.1.4.Efectul dezagregării rocilor şi a mineralelor……………..10
2.2.Procesele de alterare şi factorii determinanţi ………... 12
2.2.1.Hidratarea şi dehidratarea mineralelor………………….…14
2.2.2.Dispersia şi dizolvarea……………………………….……15
2.2.3.Hidroliza………………………………………………….16
2.2.4.Oxidarea şi reducerea…………………………………….16
2.3.Constituienţi minerali…………………………………….…….18
2.4.Materialul parental………………………………………..…….21

CAP.III. MATERIA ORGANICĂ DIN SOL (Şef lucr.dr.Filipov Feodor)


………………………………………………………….………23
3.1.Constituienţi organici ai solului…………………………..…….23
3.1.1.Edafonul solului………………………………….……….23
3.1.2.Compoziţia chimică a materiei organice din sol………….27
3.2.Fracţiuni humice……………………………………….……….27
3.3.Raportul Carbon/Azot (C/N)…………………………………..29
3.4.Raportul acizi huminici (A/A) : acizi fulvici (A/F)…………....30
3.5.Tipuri de humus……………………………………………..….30

Cap.IV. PROPRIETĂŢILE FIZICE ALE SOLULUI


(Şef lucr.dr.Teodorescu-Soare Eugen)………………………….……..32

3
4.1.Compoziţia granulometrică a solului………………….………33
4.1.1.Sisteme de fracţiuni granulometrice……………….……33
4.1.2.Clasele de textură ………………………………………35
4.1.3.Caracterizarea solurilor după textură………………..….36
4.1.4.Textura solului pe profil………………………….…….37
4.1.5.Importanţa texturii solului…………………………..….38
4.2.Structura solului……………………………………….….….38
4.2.1.Principalele tipuri de structură………………….….…..39
4.2.2 Formarea structurii……………………………….…….39
4.2.3.Degradarea şi refacerea structurii……………….……..41
4.3.Densitatea solului……………………………………….…...42
4.4.Densitatea aparentă……………………………………….…43
4.5.Porozitatea solului……………………………………..……44
4.6.Coeziunea solului……………………………………………45
4.7.Aderenţa solului…………………………………………….46
4.8.Plasticitatea solului……………………………………..….47
4.9.Consistenţa solului………………………………………….47
4.10.Contracţia solului……………………………………..….48
4.11.Gonflarea solului……………………………………..…….48
4.12.Rezistenţa la arat……………………………………..…….49

CAP. V. PROPRIETĂŢI HIDROFIZICE, DE AERAŢIE ŞI TERMICE ALE


SOLULUI (Sef lucr.dr.Teodorescu-Soare Eugen)
…………………………………………………………………50
5.1.Apa din sol…………………………………………..……..50
5.1.1.Forţele de reţinere a apei din sol …………………….….51
5.1.1.1.Forţa gravitaţională……………………………….……51
5.1.1.2.Forţele capilare…………………………………….…..51
5.1.1.3.Forţele de adsorbţie sau de sorbţie………………….….51
5.1.1.4.Forţele determinate de tensiunea vaporilor de apă ……………52
5.1.1.5.Forţele de sugere a rădăcinilor plantelor………………….52
5.1.1.6.Forţele osmotice………………………………………..…52
5.1.1.7.Forţele hidrostatice……………………………………..…52
5.1.2.Indicii hidrofizici ai solului……………………………...…..52
5.1.2.1.Coeficientul de higroscopicitate……………………..……52
5.1.2.2.Coeficientul de ofilire……………………………….……52
5.1.2.3.Capacitatea pentru apă în câmp…………………….…….53
5.1.2.4.Capacitatea de apă utilă…………………………….…….53
5.1.2.5.Capacitatea totală pentru apă……………………….…….53
5.1.3.Formele de apă din sol………………………………..…….53
Pedologie
5.1.4.Regimul hidric al solului………………………………..….55
5.1.4.1.Tipuri de regim hidric………………………..55
5.2. Aerul solului(regimul de aer al solului)………….56
5.2.1.Compoziţia aerului din sol……………………..56
5.2.2.Volumul de aer din sol…………………………57
5.2.3.Aeraţia solului………………………………….58
5.3.Temperatura solului………………………………59
5.3.1.Sursele de energie calorică……………………..60
5.3.2.Căile de pierdere a energiei calorice……………60
5.3.3.Proprietăţile termice ale solului…………………60
5.3.3.1.Capacitatea de absorbţie a radiaţiilor solare…..60
5.3.3.2.Căldura specifică………………………………61
5.3.3.3.Capacitatea calorică a solului…………………61
5.3.3.4.Conductivitatea solului……………………….62
5.3.3.5.Capacitatea exotermică şi endotermică a solului………62
CAP.VI. COMPLEXUL COLOIDAL ŞI SOLUŢIA SOLULUI (Şef lucr.dr.Filipov
Feodor)…………………………………………63
6.1.Complexul coloidal al solului………………………….63
6.1.1.Alcătuirea micelei coloidale……………………..64
6.1.2.Caracterizarea şi descrierea unor micele coloidale…….65
6.1.3.Indicatorii folosiţi la caracterizarea proprietăţilor de schimb
ionic…………………………………………………….67
6.1.4.Adsorbţia anionică………………………………..71
6.1.5.Importanţa sistemului coloidal şi a schimbului cationic….72
6.2.Soluţia solului………………………………………………….72
6.2.1.Reacţia solului…………………………………………….74
6.2.2.Capacitatea de tamponare pentru reacţie a solului……….75

CAP.VII.PROPRIETĂŢI MORFOLOGICE (Şef lucr.dr.Filipov Feodor)


…………………………………………………………………….76
7.1.Culoarea solului……………………………………………76
7.1.1.Aprecierea culorii solului…………………………….76
7.1.2.Semnificaţia culorii solului…………………………..78
7.2.Neoformaţiile solului…………………………………..79

CAP.VIII.PROCESELE DE FORMARE A SOLURILOR


(Şef lucr.dr.Filipov Feodor)……………………………………….82
8.1.Procese de transformare………………………………….82
8.2.Procese de translocare…………………………………….84

5
8.3.Procese de uniformizarea profilului de sol……………….88
8.4.Procese de aport şi transport de material………………….88

CAP.IX.PROFILUL PEDOGENETIC ŞI ORIZONTURILE SOLULUI


(Şef lucr.dr.Teodorescu-Soare Eugen)…………………………….89
9.1.Profilul de sol…………………………………………89
9.2.Orizonturi diagnostice………………………………..90

CAP.X.CADRUL NATURAL DE FORMARE ŞI EVOLUŢIE A SOLURILOR


(Şef lucr.dr.Teodorescu-Soare Eugen)…….96
10.1.Influenţa climei…………………………………………..97
10.2.Influenţa vegetaţiei………………………………………99
10.3.Influenţa organismelor şi a microorganismelor………..101
10.4.Influenţa rocii………………………………………….101
10.5.Influenţa reliefului…………………………………….102
10.6.Influenţa apelor freatice şi a apelor stagnante…………103
10.7.Rolul tinmpului………………………………………..104
10.8.Influenţa omului……………………………………….105

CAP.XI.SISTEMUL ROMÂN DE CLASIFICARE A SOLURILOR (Şef


lucr.dr.Teodorescu-Soare Eugen)………………………106
11.1.Denumirea solurilor……………………………………..106
11.2.Clasificarea solurilor României………………………….107
11.2.1.Clasificarea solurilor la nivel superior………………108
11.2.2.Clasificarea solurilor la nivel inferior……………….108

CAP.XII.CLASA MOLISOLURI (Şef lucr.dr.Filipov Feodor)……..109


12.1.Solurile bălane……………………………………………..109
12.2.Cernoziomul……………………………………………….110
12.3.Cernoziomul cambic……………………………………….111
12.4.Cernoziomul argiloiluvial………………………………….112
12.5.Solurile cernoziomoide……………………………………113
12.6.Solurile cenuşii…………………………………………….114
12.7.Rendzina…………………………………………………..115
12.8.Pseudorendzina…………………………………………….116

CAP.XIII.CLASA ARGILUVISOLURI(Şef lucr.dr.Filipov Feodor)…117


13.1.Solul brun-roşcat……………………………………………117
13.2.Solul brun-roşcat luvic………………………………………118
13.3.Solul brun argiloiluvial………………………………………119
13.4.Solul brun luvic………………………………………………120
Pedologie
13.5.Luvisolul albic………………………………………………121
13.6.Planosolul…………………………………………………..123

CAP.XIV.CALASA CAMBISOLURI (Şef lucr.dr.Teodorescu-Soare Eugen)


………………………………………………………………………….124
14.1.Solurile brune eu-mezobazice……………………………….124
14.2.Solurile roşii (terra rossa)…………………………………….125
14.3.Solurile brune acide…………………………………………..127

CAP.XV.CALASA UMBRISOLURI (Şef lucr.dr.Teodorescu-Soare Eugen)


………………………………………………………………………..128
15.1.Solurile negre acide……………………………………….128
15.2.Andosolurile……………………………………………….130
15.3.Solurile humicosilicatice…………………………………..131

CAP.XVI.CLASA SPODOSOLURI (Şef lucr.dr.Filipov Feodor)…..133


16.1.Solul brun feriiluvial………………………………………133
16.2.Podzolul……………………………………………………134

CAP.XVII.CLASA SOLURILOR HIDROMORFE (Şef lucr.dr.Filipov Feodor)


………………………………………………………………..135
17.1.Lăcoviştile…………………………………………………..136
17.2.Solurile gleice……………………………………………….137
17.3.Solurile negre clinohidromorfe…………………………….139
17.4.Solurile pseudogleice………………………………………140

CAP. XVIII. CLASA SOLURILOR HALOMORFE (Şef lucr.dr. Teodorescu-


Soare Eugen)………………………………………..141
18.1.Solonceacurile……………………………………………..142
18.2.Soloneţurile………………………………………………..144

CAP.XIX.CLASA VERTISOLURI (Şef lucr.dr.Teodorescu-Soare Eugen)


……………………………………………………………………….146
19.1.Vertisolul………………………………………………….146

CAP.XX. CLASA SOLURILOR ORGANICE (Şef lucr.dr.Teodorescu-Soare Eugen)


…………………………………………………………………………..149
20.1.Solurile turboase…………………………………………….149

7
CAP. XXI. CLASA SOLURILE NEEVOLUATE, TRUNCHIATE SAU
DESFUNDATE (Şef lucr.dr.Teodorescu-Soare Eugen)…150
21.1.Litosolurile………………………………………………….151
21.1.Regosolurile…………………………………………………152
21.3.Psamosolurile ………………………………………………153
21.4.Protosolurile aluviale………………………………………..154
21.5.Solurile aluviale…………………………………………….156
21.6.Erodisolurile………………………………………………..157
21.7.Coluvisolurile………………………………………………158
21.8.Solurile desfundate…………………………………………159
21.9.Protosolurile antropice……………………………………..160

BIBLIOGRAFIE……………………………………………………163
Pedologie

CAPITOLUL I
PEDOLOGIA, OBIECT DE STUDIU ŞI IMPORTANŢĂ

1.1. Obiectul de studiu al Pedologiei

Pedologia (de la cuvintele greceşti “pedon - sol” şi “logos” – vorbire raţională) este
ştiinţa care se ocupă cu studiul solului ca resursă şi corp natural situat la suprafaţa scoarţei
terestre.
Studiul Pedologiei înglobează o diversitate de aspecte referitoare la natura
constituienţilor solului la organizarea şi relaţiile dintre acestea, la originea şi evoluţia
solului, la dinamica proceselor actuale în relaţie cu factorii de mediu, precum şi cele
referitoare la proprietăţile şi funcţiile solului în vederea folosirii raţionale şi eficiente în
diferite ramuri ale economiei.
Pedologia este ştiinţă interdisciplinară situată la confluenţa dintre ştiinţele
fundamentale (Fizica, Chimia, Biochimia, Matematica, Informatica) şi ştiinţele naturii
(Geologia, Geomorfologia, Geodezia, Climatologia, Biologia) pe de o parte şi stiinţele
aplicative agrosilvice (Geologia inginerească, Ocrotirea mediului, Îmbunătăţiri funciare) pe
de altă parte.

Ştiinţe fundamentale Ştiinţe istorice – aplicative


Fizică Geologia
Chimie Geomorfologia
Biochimie Geodezia
Matematică Biologia
Informatică
PEDOLOGIA
Geologia inginerească Agricultură
Ocrotirea mediului Agrochimie
Îmbunătăţiri funciare Agrotehnică
Hidrografia şi Meteorologie
hidrologia Fitotehnie

Ştiinţe aplicative inginereşti Ştiinţe aplicative agrosilvice

Fig.1. Poziţia de graniţă a Ştiinţei solului

Pedologia are un caracter complex – consecinţă a caracterului proieminent pe care îl


ocupă solul în ecosistemele din natură şi a multiplelor conexiuni pe care învelişul de sol le
9
realizează între celelalte geosfere, fiind considerată ca o ştiinţă (are obiect de studiu, are o
evoluţie în timp şi are legi şi metode specifice de cercetare).
Pedologia, ca ştiinţă independentă, s-a cristalizat relativ târziu dar a evoluat rapid
având în prezent numeroase ramuri de specialitate, ramuri care tratează diferitele aspecte
ale solului sau diferitele fenomene sau procese mai simple sau mai complexe specifice
solului.
Dintre numeroasele ramuri care derivă din Pedologia generală sau fundamentală,
amintim: Fizica solului, Chimia solului, Mineralogia solului, Biologia solului, Fertilitatea şi
fertilizarea solului în corelaţie cu Nutriţia plantelor. O altă serie de ramuri de bază ale
Pedologiei generale este reprezentată de Geneza solului, Morfologia solului,
Micromorfologia solului, Clasificarea şi taxonomia solurilor, Cartografierea solurilor,
Geografia solurilor, Bonitarea sau evaluarea solurilor, Informatica solurilor.
Paralel cu Pedologia generală s-a dezvoltat şi Pedologia aplicată: agricolă, forestieră,
ameliorativă, sanitară.

1.2. Metode de cercetare în Pedologie

Caracterul complex al Ştiinţei solului implică o metodologie complexă de cercetare.


Pe lângă metodele specifice ale ştiinţelor cu care vine în contact (analize fizice, chimice,
mineralogice, etc), Pedologia şi-a dezvoltat metode proprii de cercetare cum ar fi metodele
cercetării profilului de sol şi a unităţii teritoriale de sol, metoda morfologică şi
micromorfologică, metoda genetico-geografică comparativă, metoda pedo-cartografică,
experienţa în vase de vegetaţie şi în câmp.
Profilul de sol constituie criteriul de bază al clasificării solului. El este reprezentat
printr-o succesiune de orizonturi pedogenetice de la suprafaţa solului până la roca de
solificare în cadrul unei secţiuni verticale realizate în sol. Descrierea şi caracterizarea
fiecărui orizont pedogenetic din cadrul profilului se face în teren prin metoda morfologică
iar în laborator prin metode chimice, fizice şi micromorfologice.
Derscrierea morfologică este considerată “abecedarul” Pedologiei şi constă în
precizarea însuşirilor exterioare ale solului: grosimea, culoarea, textura, structura,
conţinutul în schelet, consistenţa, porozitatea, prezenţa carbonaţilor, a neoformaţiilor, a
incluziunilor, etc..
Metoda pedo-cartografică constă în indentificarea, delimitarea în teren şi
descrierea unităţilor de sol şi reprezentarea grafică pe hartă a unităţilor teritoriale de sol.
Experienţa în vase de vegetaţie şi în câmp permite evidenţierea acelor însuşiri ale
solului care nu pot fi sesizate prin studiul morfologic sau prin analizele de laborator.
Analiza fizică, chimică şi mineralogică constă în determinarea cantitativă şi
calitativă a componentelor fizice, chimice şi mineralogice ale solului. Datele rezultate prin
analiză se coroborează cu descrierea morfologică şi, astfel, se poate preciza tipul de sol şi
direcţiile de evoluţie ale acestuia.

Conceptul de “sol”
Pedologie
Evoluţia acestui concept oglindeşte în mare măsură reuşitele dar şi erorile din
dezvoltarea ştiinţei solului. Astfel pentru omul primitiv solul constituia suprafaţa fermă a
uscatului iar, odată cu apariţia agriculturii, solul a fost considerat “suport pentru plante”
Extinderea studiilor referitoare la nutriţia minerală a plantelor a condus la formularea
conceptului de “sol” ca mediu poros capabil să asigure apa, aerul şi elemente nutritive
pentru plante. Această concepţie despre sol, cu toate că are un caracter restrâns şi se referă
mai mult la nutriţia plantelor şi mai puţin la sol, în sensul strict, a contribuit semnificativ la
rezolvarea problemei producţiei agricole punând bazele fertilizării minerale a plantelor.
Şcoala agrogeologică consideră solul ca fiind produs de alterare al rocilor (rugina
nobilă) îmbogăţit în materie organică.
În concepţia agricultorilor solul era considerat ca fiind “pătură humiferă supusă
lucrărilor agricole”.
Odată cu fundamentarea pedologiei ca ştiinţă, realizată prin publicarea lucrării lui
V.V. Dokuceaev “Cernoziomul rusesc” în 1883, a fost introdus conceptul de “sol”, care s-a
extins la începutul secolului XX. Conform acestui concept solul este considerat un corp
natural format sub acţiunea îndelungată a factorilor pedogenetici (roca, relief, clima,
vegetaţie), diferenţiat în orizonturi cu alcătuire diferită, de regulă afânat, cu grosime
diferită, deosebindu-se de roca pe care s-a format prin caracteristici specifice, morfologice
fizice, chimice şi biologice, compoziţie şi constituţie.
În pedologia românească contemporană N. Florea (1993) defineşte solul ca un corp
natural, tridimensional, de material relativ afânat, alcătuit din compuşi minerali, organici şi
organisme vii, aflate în interacţiune cu proprietăţi fizice, chimice diferite de ale
materialului parental iniţial din care s-au format şi evoluat în timp, prin procese pedologice
şi pedogeologice, sub acţiunea climei şi organismelor, în diferite condiţii de relief, fiind
capabili de schimb continuu de substanţă şi energie cu mediul şi de asigurare a condiţiilor
necesare creşterii şi dezvoltării plantelor.
Din această definiţie se constată că “solul” nu este echivalent cu ceea ce se defineşte
prin sol agricol, iar noţiunea de subsol nu este echivalentă cu roca parentală. Solul, definit
în sensul folosinţei sale, se referă mai mult la modul de utilizare decât la solul ca entitate
naturală distinctă.
Depozitele din bălţi şi lacuri bogate în materie organică sunt considerate soluri
numai atunci când oferă condiţiile proprice creşterii plantelor. Întrucât dezvoltarea
vegetaţiei este condiţionată de lumină, adâncimea de pătrundere a luminii în apă (2÷ 10m)
indică limita formării solurilor subacvatice.
Solul este un corp cu viaţă, el face tranziţia între lumea anorganică şi organică vie,
prezintă un flux continuu de energie şi substanţa ca în corpurile vii, moşteneşte unele
însuşiri (caractere relicte) ale materialului parental. Cu toate acestea solul nu poate fi inclus
în categoria organismelor vii propriu-zise deoarece nu prezintă una din caracteristicile
esenţiale ale acestora: aceea de a se înmulţi şi de a transmite caractere ereditare urmaşilor.

Solul – sistem multifuncţional

11
Solul – resursă limitată - este unul dintre cele mai preţioase bunuri indispensabile
umanităţii – deoarece întreţine pe pământ viaţa plantelor, a animalelor şi a omului. El poate
fi considerat o geomembrană vie de protecţie a uscatului terestru şi de tranzitare a energiei,
a elementelor nutritive şi a apei, participând, în cadrul mediului înconjurător, la multiple
cicluri vitale ale componentelor ecosistemului: ciclul energiei, al apei, al elementelor
biogene, marile cicluri biogeochimice, etc..
Din această perspectivă, în ultimul timp, un cerc tot mai larg de specialişti din
România şi din alte ţări (Olanda, Germania, S.U.A., Ungaria, etc.) evidenţiază faptul că
politicile de utilizare, protecţie şi ameliorare a solului trebuie să fie concepute pe baza
“funcţiilor” pe care le îndeplineşte acesta:
1.Funcţia de suport pentru plante şi de rezervor natural de elemente nutritive, apă şi
aer, necesar creşterii şi dezvoltării plantelor. În acest mod solul produce anual o cantitate
totală de biomasă de circa 1,8 ⋅ 1011 t, fiind considerat “o uzină vie la scară planetară” care
constituie baza dezvoltării organismelor heterotrofe, inclusiv a omului.
2.Funcţia de reciclare a materiei organice, reciclare ce constituie un proces vital în
menţinerea şi perpetuarea vieţii pe pământ. În situaţia (absurdă) în care materia organică nu
ar fi transformată şi descompusă, în scurt timp, pământul ar fi acoperit de un imens depozit
de material organic. Transformarea şi mineralizarea materiei organice sunt rezultatul
activităţii microorganismelor din sol, activitate care determină formarea humusului şi
mobilizarea substanţelor nutritive.
3.Funcţia de reţinere şi păstrare a apei provenite din precipitaţii şi din alte surse
(irigaţii) este esenţială pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor care, în perioada de
vegetaţie, au o permanentă nevoie de apă.
4.Funcţia de primenire a CO2 şi a altor gaze toxice la schimb cu aerul atmosferic prin
spaţiul poros al solului, asigură condiţiile de creştere şi dezvoltare a plantelor. Cantităţile
mari de dioxid de carbon din sol provenite din respiraţia rădăcinilor şi a microorganismelor
ar atinge concentraţii toxice pentru plante dacă nu ar fi eliminate.
5.Funcţia de filtru ecologic are un rol însemnat în prevenirea degradării calităţii
producţiei plantelor stăvilind, totodată, procesul de poluare a apelor freatice şi a celor din
râuri şi lacuri. Astfel, unele substanţe toxice provenite din diverse surse poluante, sunt
reţinute de către complexul adsorbtiv iar altele sunt descompuse de către microorganismele
din sol, reducându-se concentraţia acestora în soluţia solului.
6.Funcţia de habitat şi rezervor de gene pentru floră şi faună pe care o îndeplineşte
solul atât la suprafaţă cât şi în interiorul său, asigură biodiversitatea specifică mediului
edafic.
7.Funcţia de neutralizare a ionilor de H+ din apa ploilor se realizează datorită
prezenţei în sol a unor “sisteme tampon” ce împiedică schimbările bruşte ale unor însuşiri
ale solului (în primul rând pH –ul), schimbări ce ar dăuna creşterii şi dezvoltării plantelor.
8.Funcţia de reglare a nivelului apei din lacuri şi râuri se exercită în situaţiile în care
învelişul de sol, dintr-un bazin hidrografic, din cauza grosimii reduse şi permeabilităţii
scăzute a orizonturilor pedogenetice, are capacitate redusă de reţinere a apei. În aceste
condiţii creşte frecvenţa inundaţiilor, se intensifică eroziunea solurilor şi colmatarea
Pedologie
lacurilor deoarece surplusul de apă ce se scurge la suprafaţa terenului dislocă, antrenează şi
transportă cantităţi mari de sol.
Extinderea suprafeţelor ocupate cu construcţii (urbanizare exagerată) provoacă
restrângerea terenurilor cu posibilităţi de recepţie a apei de precipitaţii; aceasta ajunge în
scurt timp în emisarul natural determinând cresterea nivelului apei şi, prin consecinţă,
inundarea terenurilor limitrofe. În aceste condiţii nivelul apei freatice se menţine la
adâncimi mai mari, iar efectul secetei din lunile călduroase se intensifică.
9.Funcţia de suport material de susţinere pentru construcţii, căi de comunicaţii şi
transport, depozite, etc., ca funcţie industrială şi tehnico-economică vine, în general, în
contradicţie cu funcţile ecologice.
10.Funcţia de conservare şi păstrare a informaţiilor paleontologice şi arheologice,
informaţii care sunt valorificate de către oamenii de ştiinţă din aceste domenii.

1.5. Utilitatea Pedologiei în agricultură

Solul este principalul mijloc de producţie în agricultură şi silvicultură precum şi o


parte esenţială a ecosistemelor terestre şi a mediului ambiant şi, prin urmare, o resursă
indispensabilă pentru existenţa umanităţii.
Naţiunea de “sistem – sol”, definind un asamblu de ştiinţe de o mare diversitate, a
determinat înlocuirea, la ce de al XVI-lea Congres Internaţional al pedologilor de la
Montpellier, a termenului de Ştiinţa solului” cu cel de “Ştiinţele solului”.
Studiile pedologice ce cuprind textul de caracterizare a solurilor şi hărţile de sol la
scară mare (1:10 000) sunt utilizate în agricultură pentru o gamă largă de activităţi cum ar
fi:
•inventarierea şi sistematizarea suprafeţelor (parcelarea, trasarea de drumuri, etc.)
ţinând seama de condiţiile de sol şi relief.
•stabilirea celei mai adecvate categorii de folosinţă a terenurilor în scopul exploatării
eficiente a fondului funciar cu menţinerea unui nivel optim de fertilitate a solului.
•determinarea gradului de favorabilitate a solului pentru diferite specii, soiuri de
hibrizi de plante cultivate
•adoptarea tehnologiilor agricole de cultivare a plantelor diferenţiat – funcţie de
cerinţele plantei, condiţiile climatice şi însuşirile solului.
•stabilirea planurilor şi tehnologiilor de fertilizare
•estimarea necesarului de maşini agricole pentru exploataţiile agricole pe baza
condiţiilor de sol şi relief
Hărţile pedologice la scară mică şi mijlocie constituie materialul documentar de bază
pentru zonarea pedoclimatică a teritoriului în vederea dezvoltării producţiei agricole,
amplasării judicioase a staţiunilor experimentale şi stabilirii suprafeţelor de teren pe care ar
putea fi aplicate şi extinse rezultatele cercetărilor experimentale din regiuni relativ similare.
În domeniul silvic studiile pedologice sunt folositw la organizarea exploatării
raţionale a patrimoniului, la stabilirea măsurilor diferenţiate de gospodărire a pădurilor

13
precum şi la proiectarea lucărilor agrosilvoameliorative pe diferite terenuri şi prognoza
evoluţiei.
Cunoaşterea însuşirilor solurilor şi prognoza evoluţiei lor este necesară pentru
amenajările de irigaţii, desecarea unor terenuri şi pentru prevenirea şi combaterea eroziunii
solurilor, având în vedere noile condiţii de regim hidric.

CAPITOLUL II
PROCESE DE DEZAGRAGARE ŞI ALTERARE A ROCILOR ŞI A
MINERALELOR

2.1. Dezagregarea rocilor şi a mineralelor

“Pământul” este un corp dinamic supus în mod continuu acţiunii unor factori interni
( activităţi vulcanice, mişcări tectonice ) sau externi ( agenţi atmosferici, hidrosferici şi
biosferici ) ce are ca rezultat înălţarea anumitor părţi ale scoarţei terestre sau diminuarea
diferenţelor de nivel. La modificarea scoarţei terestre contribuie procesele de dezagregare,
alterare, eroziune, transport şi sedimentare a materialului transportat.
Dezagregarea este un proces fizico-mecanic sau biomecanic de fragmentare a rocilor
şi mineralelor în urma căruia rezultă fragmente de diferite mărimi, asemănătoare din punct
de vedere al compoziţiei chimice cu roca sau mineralul din care au provenit.
Toate rocile şi mineralele din scoarţa terestră sunt susceptibile la dezagregare.
Dezagregarea rocilor se desfăşoară în acelaşi mod ca şi aleile betonate, care cu timpul, se
fisurează, suprafaţa lor devine neuniformă, rugoasă, iar fragmentele de pietriş sunt expuse
la suprafaţă sau se desprind de masa aleii betonate.
Fragmentarea rocilor este efectul modificării condiţiilor de mediu. Întrucât variaţiile
cele mai mari ale condiţiilor de mediu au loc în partea superioară a scoarţei terestre,
materialul din straturile de sol este mai fragmentat decât roca de solificare.
Dezagregarea rocilor (alterarea fizică, alterarea mecanică), este un proces
complex ce este influenţat de mai mulţi factori precum variaţiile de temperatură, acţiunea
îngheţ-dezgheţ, acţiunea gravitaţiei, a vântului, a rădăcinilor plantelor, etc.

2.1.1.Dezagregarea rocilor prin variaţii zilnice ale temperaturii


Sub influenţa variaţiilor de temperatură rocile se încălzesc şi se răcesc succesiv,
apărând astfel dilatări şi contractări în masa rocii, rezultatul fiind fragmentarea acestora. Cu
cât dilatările şi contractările se succed mai des şi sunt mai accentuate, cu atât şi
dezagregarea este mai pronunţată. Rolul important în fragmentarea rocilor îl au variaţiile
diurne de temperatură. În timpul zilei rocile şi mineralele se încălzesc şi se dilată mai intens
în straturile de la suprafaţă şi rezultatul este desprinderea lor de straturile interioare şi
formarea de fisuri paralele cu suprafaţa rocii.
Pedologie
În timpul nopţii straturile de la suprafaţă se răcesc mai mult decât cele interioare, iar
mineralele din rocă se contractă mai mult formând fisuri perpendiculare pe suprafaţa rocii.
Procesul de dilatare şi contractare a rocilor este continuu iar rocile se dezagregă în
fragmente din ce în ce mai mici.
Intensitatea dezagregării este influenţată de amplitudinea variaţiilor diurne de
temperatură,frecvenţa variaţiilor de temperatură, conductibilitatea termică a mineralelor,
culoarea mineralelor, tipul de rocă, natura suprafeţei rocii, mărimea cristalelor, anizotropia
cristalelor.
Amplitudinea diurnă de temperatură ( diferenţa dintre temperatura maximă şi
minimă în decursul unei zile) poate ajunge până la circa 60o C în zonele de deşert. Ziua
rocile se înfierbântă şi se dilată iar noaptea partea superficială a rocii se contractă brusc, nu
se poate strânge din cauza miezului dilatat şi în felul acesta are loc fragmentarea rocii prin
“explozie”care este însoţită de zgomote puternice ce pot fi auzite la distanţe mari.
Intensitatea dezagregarii rocilor este mai mare dacă variaţiile de temperatură se succed mai
des.
Mineralele de culoare închisă absorb mai multă căldură, se încălzesc mai puternic, se
dilată mai mult şi prin urmare se fragmentează mai uşor.
Rocile poliminerale şi policrome se dezagregă mai intens decât rocile monominerale
şi monocrome. Rocile cu suprafeţe lucioase se dezagregă mai slab decât cele poroase şi cu
suprafeţe neregulate.
Cristalele nu transmit în mod uniform în toate direcţiile căldură şi nu se dilată şi nu
se contractă uniform. Rocile formate din cristale mari se dezagregă mai uşor decât cele fin
cristaline, iar acestea mai uşor decât rocile semicristaline şi cele sticloase.
Încălzirea mineralelor şi a rocilor nu se datorează încălzirii aerului ci insolaţiei
directe, de aceea în climatele uscate şi-n regiunile alpine dezagregarea prin variaţii bruşte
de temperatură se manifestă cu intensitate mare.

2.1.2. Dezagregarea prin acţiunea vântului şi a apei


Vântul determină dezagregarea rocilor prin procesele de roadere (coroziune),
transport şi de sedimentare.
Procesul de roadere determină şlefuirea şi modelarea rocilor. Intensitatea acestui
proces depinde de viteza vântului, eterogenitatea rocii şi de mărimea şi natura particulelor
purtate de vânt. În urma procesului de eroziune rezultă forme foarte variate de relief care
poartă denumirea de “martori”(Babele - munţii Bucegi, Sfinxul, Ciupercile eoliene).
Acţiunea apei din fisuri şi pori se manifestă prin realizarea unei presiuni capilare
care determină dezagregarea rocilor dure. De exemplu apa pătrunsă în fisurile de un micron
dezvoltă o presiune de 1,5 kg/cm2, iar în fisurile de 1 mm ajunge până la 1500 kg/cm2.
Prin acţiunea de dizolvare, apa slăbeşte coeziunea dintre particule determinând
mărunţirea rocilor. Acţiunea dizolvantă a apei se exercită cu precădere asupra calcarelor,
dolomitelor având ca rezultat formarea de reliefuri carstice.
În marnele argiloase salinizate apa pătrunde uşor, dizolvă şi îndepărtează sărurile
uşor solubile determinând formarea unui sistem cavernos.

15
Apa ce se scurge la suprafaţa solului detaşează particule de sol şi rocă pe care le
transportă prin rostogolire sau în suspensie şi depune acest material la baza versanţilor
formând depozite coluviale şi proluviale la piciorul pantei. În partea superioară a
versantului este dominant efectul de detaşare faţă de cel de transport încât se formează
zona eluvială. În treimea mijlocie predomină transportul materialului detaşat şi constituie
zona deluvială, iar în partea inferioară unde se depune materialul transportat se formează
zona coluvială.
Apele curgătoare dizlocă, transportă, triază şi depun fragmentele dezagregate
formând depozite aluviale, aluvio-proluviale sau depozite deltaice.

2.1.3. Dezagregarea prin intermediul organismelor vegetale şi animale


Fixarea plantelor se realizează prin pătrunderea rădăcinilor în sol şi în crăpăturile
rocilor. Creşterea în lungime şi grosime a rădăcinilor este însoţită de exercitarea unei forţe
mecanice asupra materialului de sol prin care se alungesc rădăcinile şi asupra pereţilor
fisurilor din roca aflată în stadii incipiente de dezagregare. Presiunea exercitată de
rădăcinile plantelor ierboase este de câteva grame/cm2 iar cea a plantelor lemnoase ajunge
până la 30 - 50 kg/cm2. O rădăcină cu o grosime de 10 cm şi lungime de 100 cm poate
disloca o masă de 30 - 50 tone(C.Teşu, 1993). Aleile betonate sau asfaltate aflate în
apropierea arborilor, prezintă deseori fisuri şi crăpături datorită extinderii rădăcinilor ce
exercită presiuni apreciabile asupra solului şi materialului aflat în imediata vecinătate.
După încheierea ciclului de vegetaţie rădăcinile rămase în orificiile şi fisurile rocilor se
descompun parţial, favorizează pătrunderea apei care prin procese de îngheţ-dezgheţ
continuă acţiunea de fragmentare a rocii.

2.1.4. Efectele dezagregării rocilor şi a mineralelor


Efectele dezagregării mineralelor şi rocilor sunt numeroase, ele putând fi de natură
petrografică, mecanică, fizică, biologică, biochimică, agroproductivă şi de relief local.
Efectele petrografice se remarcă prin formarea unor roci cu proprietăţi noi cum ar fi
rocile sedimentare detritice mobile.
Prin procesele de dezagregare rocile masive, compacte se transformă în fragmente de
diferite forme şi dimensiuni. Totalitatea fragmentelor de roci şi minerale alcătuiesc
complexul de alterare. Fragmentele de roci şi minerale pot rămâne pe locul de formare
alcătuind “depozite eluviale” sau pot fi transportate şi depuse în alte locuri ale scoarţei
terestre sub formă de sedimente de diferite grosimi. După locul de depunere şi agentul de
transport depozitele naturale pot fi acvatice şi continentale.
Depozitele acvatice se formează în urma depunerii materialului, transportat de pe
uscat în lacuri (depozite lacustre) sau în mări (depozite marine). În urma desecării lacurile,
depozitele lacustre vor constitui materialul parental din care vor evalua anumite tipuri de
sol.
Depozitele continentale sunt reprezentate de roci detritice ce formează depozite
eluviale, coluviale, deluviale, proluviale, aluviale, glaciare şi eoliene.
Pedologie
Depozitele eluviale sunt alcătuite din fragmente de rocă dezagregate ce au rămas pe
locul de formare.Aceste depozite au diferite grosimi, se găsesc de regulă pe terenuri plane
sau slab înclinate, iar trecerea spre roca dură, consolidată se face treptat.
Depozitele deluviale sunt sedimentele transportate şi depuse de-a lungul versantului
de către apa ce se scurge la suprafaţă. Sunt alcătuite din materiale de dimensiuni mai mici
decât materialul depozitelor eluviale. În secţiune se observă o slabă stratificare orizontală
sau oblică.
Depozitele coluviale sunt reprezentate, de materiale depuse la baza versantului de
către apa ce se scurge la suprafaţa terenului sau sub influenţa energiei gravitaţionale
datorate diferenţelor de nivel. Aceste depozite, de regulă stratificate, contribuie la
micşorarea pantei terenului.
Depozitele proluviale sunt sedimentele depuse de torenţi sau rîuri cu regim torenţial
sub formă de conuri de dejecţie care se formează la schimbările de pantă sau la vărsare în
cursurile naturale de apă. Materialele care formează conul de dejecţie sunt mai fine spre
margine şi mai grosiere spre centru şi amonte.
Depozitele aluviale sunt sedimente depuse de apele curgătoare de-a lungul albiei lor
în lunci sau la vărsare. Pe cursul superior al rîului se depun fragmente de dimensiuni mai
mari iar pe cursul mijlociu şi inferior dimensiunile fragmentelor se micşorează. Depozitele
aluviale sunt stratificate, au o compoziţie chimică şi mineralogică variată, în mod frecvent
ele conţin săruri moderat şi uşor solubile, oxizi şi hidroxizi de fier, etc.
Depozitele eoliene sunt reprezentate de materiale transportate şi depuse de vânt sub
formă de dune şi interdune.
Efectele fizice ale dezagregării sunt remarcate printr-o reaşezare a fragmentelor
rezultate în urma dezagregării. Astfel, depozitele ce se formează în urma acestui proces
prezintă porozitate pentru apă şi aer, suprafaţa specifică a particulelor constitutive se
măreşte considerabil. Instalarea vegetaţiei, humificarea resturilor organuce favorizează
gruparea particulelor elementare în agregate structurale care transformă roca dezagregată
într-un sistem polifazic şi polidispers capabil să reţină apă, aer şi substanţe nutritive.
Mărirea suprafeţei specifice a particulelor favorizează intensificarea reacţiilor fizico-
chimice şi chimice dintre componenţii fazei solide, lichide şi grosiere a depozitelor
formate. Efectele biologice sunt remarcate prin aceea că în depozitele formate în urma
dezagregării se creează un mediu favorabil pentru dezvoltarea microorganismelor,
organismelor vegetale şi animale. Odată cu instalarea vegetaţiei în masa depozitelor,
numărul indivizilor din floră şi faună devine mai mare şi determină o diferenţiere
morfologică incipientă a profilului de sol.
Efectele biochimice apar odată cu diferenţierea populaţiilor organismelor vegetale şi
animale în depozitele dezagregate şi datorită resturilor organice ce rămân după încheierea
ciclului de viaţă şi eliminării unor substanţe organice de metabolism animal şi vegetal.
Acumularea resturilor organice şi humificarea acestora sunt stadii premergătoare ale
formării humusului, componentul esenţial al solului.
Efectele morfologice sunt remarcate prin faptul că în roca dezagregată apare prima
secvenţă microstratificată caracteristică solurilor, reprezentând de fapt termenul incipient
de evoluţie a oricărei unităţi taxonomice de sol.
17
Efectele agroproductive. Spre deosebire de roca nedezagregată, roca dezagregată
prezintă însuşirea caracteristică solurilor, denumită “fertilitate”. În roca dezagregată, au loc
procese chimice şi biochimice, care determină formarea de substanţe noi, necesare nutriţiei
plantelor. Datorită afânării rocii, aerul şi apa pătrund şi ocupă spaţiile libere dintre
fragmente, determinând alterarea, levigarea şi depunerea produşilor de alterare(C.Teşu,
1974).
Productivitatea solului este determinată de fertilitatea iniţială şi de tehnologiile
folosite în cultivarea plantelor.

2.2. Procesele de alterare şi factorii determinanţi

Prin alterare se înţelege ansamblul schimbărilor fizice, chimice şi biologice produse


în roci, aproape de suprafaţa scoarţei sub acţiunea agenţilor atmosferici, plantelor şi
microorganismelor.
Ţinând cont de factorii care determină alterarea, deosebim: alterarea biologică şi
chimică.
Alterarea biologică, este determinată de organismele vii care exercită o acţiune
directă prin extragerea elementelor nutritive din roca de solificare şi eliminarea de CO 2 şi o
acţiune indirectă ce constă în eliberarea de acizi organici care intensifică procesul de
alterare.
Alterarea chimică este determinată de o serie de procese chimice simple dintre care
importanţă mai mare prezintă hidratarea, deshidratarea, dizolvarea, hidroliza, carbonatarea
şi oxido-reducerea Principalul agent al alterării chimice este apa şi aerul cu cele două
componente O2 şi CO2.
În urma alterării chimice şi biologice, rocile şi mineralele îşi schimbă compoziţia
chimică. Astfel dacă se face o comparaţie între compoziţia chimică a solului şi cea a rocii
din care s-a format, se constată deosebiri cantitative şi calitative, în sol fiind prezentate
minerale şi compuşi chimici noi care n-au existat iniţial în rocă.
Efectul alterării chimice şi biologice constă în modificarea însuşirilor chimice şi
fizice a mineralelor care conferă solului însuşiri noi neexistente în roca nealterată.
Factorii care determină alterarea rocilor şi mineralelor sunt reprezentaţi de apă,
aer, acizi organici, săruri minerale, microorganisme, râme, furnici, rădăcinile plantelor etc.
Apa este factorul principal în procesele de alterare fără de care asemenea procese
nici nu se pot concepe. Apa, ca agent de alterare apare mai frecvent decât apa meteorică, de
infiltraţie şi ca apă subterană.. Apa meteorică de infiltraţie în procesul de solificare joacă
rolul de dizolvant, dizolvă şi vehiculează sub forma de soluţii de acizi, săruri şi baze,
antrenează şi transportă în adâncime particulele coloid disperse, generează ioni de H + şi
OH+ care intensifică alterarea, hidratează rocile şi mineralele, formează un mediu lichid de
dispersie indispensabil pentru evoluţia solului şi viaţa organismelor. Mediul lichid dispers
constituie soluţia de alterare, care la un moment dat se confundă cu soluţia solului.
Apa subterană dizolvă şi redistribuie săruri solubile (CaCO3, CaSO4, NaCl, Na2SO4
etc), provoacă alterarea puternică a mineralelor. Alterarea mineralelor are loc în mediu cu
un conţinut scăzut de oxigen.
Pedologie
Intensitatea procesului de alterare depinde de reacţia chimică a soluţiei de alterare şi
este influenţată de natura şi conţinutul de săruri dizolvate.
Gazele din sol. Aerul din sol, în comparaţie cu aerul din atmosferă, are o
concentraţie a CO2 de zeci şi de sute de ori mai mare. CO2 din sol provine din respiraţia
organismelor şi a rădăcinilor plantelor şi din descompunerea materiei organice. Apa de
ploaie care străbate solul conţine de sute de ori mai mult CO2 comparativ cu aerul
atmosferic.
Prin urmare, în soluţia solului sau în soluţia de alterare se găseşte o cantitate mare de
CO2 dizolvat care, împreună cu apa, formează acidul carbonic. Acidul carbonic, fiind un
produs nestabil, se desfac astfel :
99 % H2CO3 ↔ CO2 + H2O
1 % H2CO3 ↔ H+ + HCO3
H2CO3 ↔ 2H+ + CO-3
Apa pură dizolvă 0,00131 % CaCO3 în timp ce apa încărcată cu CO2 dizolvă 0,1 -
0,12 % CaCO3. Pe această cale straturile superficiale ale solului sunt decarbonatate prin
îndepărtarea şi depunerea carbonatului de calciu în orizonturile subiacente.
Ionii de H+ rezultaţi din disocierea H2CO3 micşorează valoarea pH-ul soluţiei solului,
provoacă dezalcalinizarea şi determină hidrolizarea intensă a silicaţilor primari precum şi
levigarea bazelor şi argilei pe profilul solului.
Bicarbonatul de calciu şi CO2 din sol formează un amestec tampon care funcţionează
ca un adevărat regulator al reacţiei solului.
Acizii organici din sol sunt reprezentaţi de acizi organici graşi şi oxiacizi cum ar fi
acidul formic, acetic, malic, lactic, citric, etc. Aceşti acizi se formează continuu din
transformarea resturilor organice.
Sărurile minerale, din sol hidrolizează acid, neutru sau alcalin şi imprimă soluţiei
solului o anumită reacţie. CaCO3 are un rol inhibitor în formarea solului, imprimă soluţiei
de alterare, reacţie alcalină, împiedică alterarea silicaţilor şi translocarea argilei şi a
humusului, coagulează coloizii din sol.
Sărurile de sodiu (Na2SO4 , NaCl) accelerează evoluţia solului datorită ionilor de
sodiu care dispersează coloizii uşurând levigarea argilei şi humusului, favorizează alterarea
silicaţilor, imprimă reacţie alcalină solului şi astfel mineralele se alterează mai uşor.
Rădăcinile plantelor contribuie la alterarea rocilor şi mineralelor prin secreţii
radiculare şi prin absorbţie de elemente nutritive din sol.
Râmele trec materialul de sol prin tubul digestiv mărunţindu-l şi alternându-l parţial.
Furnicile alterează rocile şi mineralele prin acidul formic şi acetic pe care-l elimină.
În acest mod se intensifică alterarea silicaţilor şi carbonaţilor din sol.
Microorganismele din sol reprezentate prin bacterii şi ciuperci produc alterarea
rocilor şi mineralelor. Dinamica fierului, siliciului, sulfului, carbonului, azotului este
influenţată de către microorganisme.

2.2.1. Hidratarea şi deshidratarea mineralelor.


Hidratarea este un proces fundamental în alterarea mineralelor şi constă în adsorbţia
şi reţinerea fizico-chimică a moleculelor de apă la suprafaţa particulelor minerale sau în
19
reţinerea apei în reţeaua cristalină a mineralului sub formă moleculară (apa de cristalizare)
sau ionică (apa de constituţie).
Cel mai elementar aspect de hidratare este absorbţia şi îmbibarea cu apă a solului.
Aceasta se produce datorită porozităţii şi capilarităţii solului.
Hidratarea mineralelor se realizează prin atracţia electrostatică a moleculelor de apă
de către ionii aflaţi la periferia particulelor minerale sau în stratul difuz al micelei coloidale.
Ionii aflaţi la suprafaţa particulelor minerale sunt pozitivi sau negativi, atrag
moleculele de apă care se comportă ca mici dipoli orientându-se cu polul pozitiv sau
negativ după cum ionul are sarcina electrică negativă sau pozitivă. În jurul particulelor
minerale şi a ionilor se formează pelicule de apă de diferite grosimi. Grosimea peliculei de
hidratare depinde de concentraţia soluţiei, raza ionului hidratat.
Hidratarea ionilor descreşte odată cu creşterea concentraţiei soluţiei de alterare.
Hidratarea mineralelor se poate realiza prin integrarea moleculelor de apă în reţeaua
cristalină aşa cum se întâmplă cu anhidritul (CaSO4) sau boehmitul care prin moleculele de
apă se transformă în gips (CaSO4 . 2H2O) sau în gibsit (Al(OH)3. Apa legată sub formă de
molecule în reţeaua cristalină se numeşte apa de constituţie.
deshidratare
CaSO4 + 2H2O ↔ CaSO4 . 2H2O
anhidrit gips
hidratare
Al(OH) + H2 O → Al (OH)3
deshidratare
2AlO(OH) → Al2 O3 + H2 O

Deshidratarea este procesul de eliminare a anumitor categorii de apă din proba de


sol.
Hidratarea şi deshidratarea mineralelor este un proces reversibil. Prin deshidratare
mineralele îşi micşorează volumul iar hidratarea mineralelor este însoţită de mărirea
volumului. Procese de hidratare-deshidratare se observă la soluri argiloase care în urma
uscării formează crăpături largi şi adânci iar prin umezire îşi măresc volumul determinând
denivelarea suprafeţei terenului.

2.2.2. Dispersia şi dizolvarea


Sunt faze ale procesului de desfacere a materiei în componente din ce în ce mai
simple.
Prin dispersie rezultă, în general, componenţi de dimensiuni coloidale iar prin
dizolvare, materialul mineral este desfăcut în molecule, atomi şi ioni. Dispersia şi
dizolvarea sunt faze ale aceluiaşi proces, nu se pot separa una de alta.
Dizolvarea este un aspect al hidratării: ionii, după ce se hidratează, ies din reţea şi
trec în soluţie. Procesul de dispersie şi dizolvare este un proces de rupere a legăturilor
dintre particulele constitutive. Astfel duritatea cuarţului nu reprezintă în fond tăria atomilor
constitutivi ci tăria câmpurilor de forţă care umple spaţiile interatomice. Prin procesul de
Pedologie
dizolvare se înlătură aceste forţe, dispersia şi dizolvarea are loc treptat la început în
particule grosiere apoi în cele coloidale, moleculare, atomice şi ionice.
Puterea de solubilizare a apei creşte odată cu creşterea temperaturii, presiunii,
concentraţiei în CO2 şi în săruri. Prezenţa clorurii de sodiu în soluţia solului măreşte
solubilitatea gipsului de la 2,2 g/l la 11 g/l. Gipsul devine aproape insolubil în prezenţa
MgSO4.
În procesul de solificare sărurile dizolvate sunt antrenate şi translocate de curenţii
descendenţi sau ascendenţi ai apei. Acţiunea dizolvantă a apei se exercită mai mult în roci
sedimentare.
Prin procesul de dizolvare scoarţa terestră suferă o serie de transformări având ca
efect formarea de peşteri, grote, caverne, chei, canioane, crovuri, coşcove.

2.2.3. Hidroliza
Hidroliza (hydros - apă, lio- a dezlega), este procesul de alterare a mineralelor şi
constă în combinarea chimică a elementelor de disociaţie ale mineralului dizolvat, cu
elementele de disociaţie ale apei, până la stabilirea unui echilibru chimic.
Echilibrul chimic stabilit în soluţia de alterare sau în soluţia solului se perturbă din
cauza curenţilor de apă care străbat profilul de sol şi antrenează unele substanţe chimice şi
a proceselor de alterare ce determină transformarea materialului organic şi mineral sau a
absorbţiei elementelor nutritive, aflate în soluţia solului, de către rădăcinile plantelor.
Procesul de hidroliză are loc prin dubla descompunere atât a substanţei care
hidrolizează cât şi a apei care are rol de dizolvant şi de reactiv.
Prin hidroliză se alterează mai intens aluminosilicaţii simpli, aluminosilicaţii alcalini,
sărurile provenite din acid tare şi baza slabă (NH4Cl1 . Fe2[SO4] ; Al[SO4]3), acid slab şi
baza tare (CH3COONa; Na2CO3) sau dintre acid slab şi baza slabă (CH3COONH4)
Ionii sărurilor provenite din acid tare şi baza tare (NaCl; Na2SO4) nu reacţionează cu
apa şi nu modifică echilibrul normal de disociere a apei.
Hidroliza este un proces fundamental în alterarea silicaţilor şi formarea mineralelor
argiloase. Într-o etapă înaintată de alterare şi debazificare toţi silicaţii se descompun
hidrolitic.

2.2.4. Oxidarea şi reducerea


Prin oxidare se înţelege combinarea unei substanţe cu oxigen, pierdere de hidrogen
sau trecerea unei substanţe de la valenţa inferioară pozitivă la o valenţă superioară pozitivă
sau de la o valenţă superioară negativă la o valenţă inferioară negativă. Oxidarea este
procesul prin care un element liber, sau făcând parte dintr-un compus, pierde electroni.
In reţeaua cristalină a silicaţilor primari, fierul şi manganul, se găsesc sub formă de
oxizi feroşi şi manganoşi care în prezenţa apei şi a CO 2 formează biocarbonaţi feroşi şi
manganoşi solubili în apă. Prin oxidarea ionilor bivalenţi de Fe2+ şi Mn2+ bicarbonatul feros
şi manganos hidrolizează trecând în hidroxizi.
Compuşii ferici imprimă solului o culoare gălbuie - brună până la roşietică.
Compuşii feroşi dau profilului de sol culoare închisă - cenuşie albăstruie, verzuie până la
neagră. Prin oxidare are loc accentuarea însuşirilor acide sau atenuarea celor bazice.
21
Prin oxidare materia organică din sol poate fi descompusă până la produşi finali :
H2O, CO2 şi substanţe minerale care pot aproviziona plantele cu elementele nutritive. Sub
influenţa descărcărilor electrice azotul atmosferic poate fi oxidat, dizolvat în apă de ploaie
şi adus în sol, unde poate trece în nitraţi sau poate fi redus la amoniac.
Reducerea - orice reacţie în care un compus se îmbogăţeşte în electroni. Reducerea
este inversă oxidării şi se realizează prin : pierdere de oxigen, câştigare de hidrogen, trecere
de la o valenţă superioară pozitivă la o valenţă inferioară pozitivă sau trecere de la o
valenţă inferioară negativă la o valenţă superioară negativă.
Reducerea are loc în special sub acţiunea bacteriilor anaerobe care îşi procură
oxigenul necesar din combinaţiile fierului, sulfului şi a altor elemente complet oxidate. În
acest fel sulfaţii şi oxizii ferici sunt reduşi la fier bivalent (Fe ++) şi hidrogen sulfurat care
intrând în reacţie dau sulfura feroassă.
Fe++ + H2S → FeS + H+
Prin combinarea ionilor de fier bivalent cu acidul carbonic sau fosforic se formează
carbonatul sau fosfatul feros. Compuşii feroşi formaţi sunt solubili şi se pot leviga în
adâncime. În perioada de secetă datorită condiţiilor de aerisire bune compuşii feroşi prin
oxidare se transformă în compuşi ferici care precipită, devin insolubili se depun formând
un orizont de acumulare a fierului.
Reducerea poate avea loc alternativ cu procesul de oxidare, mediul aerob favorizează
oxidarea, iar cel anaerob reducerea. Procesele de reducere pot fi determinate de apa
stagnantă deasupra orizonturilor impermeabile sau de apa freatică. Prin alterarea
perioadelor umede cu cele secetoase se realizează condiţii succesive anaerobe şi aerobe. În
acest caz coloritul orizontului este neuniform, mozaicat având culori cenuşii verzui -
albăstrui - vineţii ce alternează cu compuşii de fier oxidat de culoare roşcată.
Reducerea determină accentuarea proprietăţilor bazice. În mediu reducător prin
alterarea compuşilor organici (proteine şi alte substanţe organice), se formează sulful care
reacţionează cu ionul feros şi hidrogen formând hidrogenul sulfurat şi pirită.
După evacuarea apei în orezării, în condiţii anaerobe are loc oxidarea compuşilor
reduşi de sulf, având ca rezultat acidifierea solurilor. Este necesar de circa două săptămâni
pentru a se reveni la condiţii stabile de reacţie.

2.3. Constituienţi minerali

În urma proceselor de dezagregare şi alterare rocile compacte suferă modificări de


natură fizică şi chimică dând naştere la depozite afânate care conţin:
1) constituienţi primari (moşteniţi)
2) constituienţi secundari (rezultaţi în urma alterării)
1)Constituienţi primari sunt reprezentaţi de fragmente de rocă cu diametrul mai
mare de 2 mm care formează scheletul solului (partea inactivă). Aceşti constituienţi primari
se găsesc predominant şi în fracţiunile granulometrice ale “pământului fin” cum ar fi
nisipul (0.02 ÷ 2 mm) şi praful (0.02 ÷ 2 mm).
Prezenţa predominantă a constituienţilor primari (cuarţ, feldspaţi, mică, piroxeni,
etc) în diferite fracţiuni granulometrice se datorează rezistenţei lor la acţiunea de transport a
Pedologie
apei şi la alterarea chimică, dat fiind dimensiunile mai mari ale particulelor şi gradul de
mărunţire mai scăzut.
Rezistenţa la acţiunea de transport a apei creşte de la feldspaţi la piroxeni, amfibioli,
hematit, ortoză, cuarţ, apetit, magnetit; rezistenţa la alterare scade odată cu creşterea
conţinutului de fier, elemente alcaline (Na, K) şi alcalino – pământoase (Ca,
Mg).
2)Constituienţi secundari sun rezultaţi în urma alterării constituienţilor primari
fiind reprezentaţi de săruri, oxizi şi hidroxizi şi minerale argiloase.
Sărurile din sol se împart în trei grupe (după gradul de solubilitate): săruri uşor
solubile, săruri moderat solubile şi săruri greu solubile.
Sărurile uşor solubile precum NaCl, Na2SO4, Na2CO3, NaHCO3, se acumulează
numai în condiţii specifice care favorizează formarea solurilor sărăturate (salinizate şi
alcalizate).
Clorura de sodiu (NaCl) este o sare prezentă în solurile saline, în apele freatice şi în
lacurile sărate fiind toxică pentru plante. Solubilitatea este mare (264 g/l) şi se menţine
0
aproape constantă în intervalul de temperatură de 0-100 C.
Prezenţa NaCl în sol măreşte solubilitatea gipsului fapt ce trebuie luat în seamă la
stabilirea măsurilor de ameliorare a solurilor sărăturate. Ea hidrolizează neutru şi nu
determină în mod direct alcalinizarea solului.
Sulfatul de sodiu (Na2SO4) este o sare prezentă în solurile sărăturate şi hidrolizează
neutru dar, în prezenţa carbonatului de sodiu (Na2CO3) şi a acidului carbonic (H2CO3),
determină alcalinizarea soluţiei solului.
Solubilitatea variază funcţie de temperatură: la 250C este de 280 g/l.
Sãrurile moderat solubile sunt reprezentate de gipsul mineral constituit din sulfat
de calciu hidratat (CaSO4⋅ 2H2O). Solubilitatea gipsului este de 2.3 g/l la temperatura de
180C. Dizolvat în apa de infiltraţie el este transportat şi depozitat în straturile mai profunde
ale solului.
Gipsul se foloseşte ca amendament pentru corectarea reacţiei alcaline a solului
precum şi la ameliorarea solurilor acide cu un conţinut ridicat de Al3+ (toxic pentru plante).
Avantajele utilizării gipsului la ameliorarea solurilor acide constau în faptul că el
este mai solubil (are efect mai rapid) decât carbonatul de calciu folosit în mod frecvent şi
că are însuşirea de a contribui la ameliorarea stratului subarabil (Brady 1996).
Sărurile greu solubile sunt reprezentaţi de carbonaţii alcalino-pământoşi (CaCO3,
MgCO3). Carbonatul de calciu (CaCO3) are solubilitate de 0,014 g/l la temperatura de 250C
în apa pură, solubilitate care poate să crească considerabil în apa care conţine CO 2. El
influenţează favorabil proprietăţile fizice şi chimice ale solului.
În general carbonaţii alcalino-pământoşi din sol sunt solubilizaţi si transportaţi de
către apa de infiltraţie spre adâncime unde precipită, se depun şi formează orizontul
carbonato-acumulativ-Cca.
Oxizii şi hidroxizii de Si, Al, Fe şi Mn intră în alcătuirea fracţiunii coloidale a
solului şi se formează prin procesele de alterare a substratului mineral. Ei se prezintă sub
forme amorfe sau în diferite grade de cristalizare.

23
Cuarţul (SiO2) se întâlneşte în toate solurile minerale constituind cea mai mare parte
a fracţiunii nisipoase (0.02 – 2 mm) şi o parte importantă din fracţiunea “praf” (0.002÷ 0.02
mm). Este, în general, moştenit din roca parentală fiind foarte rezistent la agenţii fizici de
dezagregare şi la agenţii chimici care provoacă alterarea.
Din punct de vedere chimic şi mineralogic, dioxidul de siliciu (SiO2) este un compus
“polimorf” întâlnit sub diferite stări: stare cristalină (calcedonia) şi stare amorfă (opalul).
Oxizii şi hidroxizii de fier şi aluminiu sunt prezenţi în sol sub diferite forme ca:
pelicule pe suprafaţa altor minerale şi/sau compuşi amorfi polimerizaţi în spaţiul lamelar al
mineralelor argiloase.
Oxizii şi hidroxii de fier iau naştere prin alterarea mineralelor cu conţinut de ioni de
fier în reţeaua cristalină. În timpul alterării fierul este scos din reţeaua cristalină a
mineralelor primare, formează hidroxizii de fier care, în mare parte, se depun sub formă de
geluri amorfe sau, prin deshidratare, trec în sescvioxizi: limonit (2Fe2O33H2O), goethit
(Fe2O3H2O), hematit (Fe2O3).
Compuşii hidrataţi ai fierului imprimă solului culoare gălbuie iar oxizii de fier
imprimă culoare roşcată sau ruginie. Prezenţa simultană a oxizilor şi a hidroxizilor de fier
în acelaşi orizont pedogenetic imprimă o culoare (rezultantă) portocalie.
Oxizii şi hidroxizii de aluminiu se formează prin alterarea silicaţilor primari şi
secundari. Hidroxizii de aluminiu se prezintă sub formă de geluri amorfe instabile care
cristalizează treptat până la forma finală: gibbsit.
Oxizii şi hidroxizii de mangan se formează prin oxidarea ionilor de mangan
eliberaţi în urma alterării, în condiţiile unei umeziri excesive temporare. Ei apar sub formă
de pete şi concreţiuni de culoare brună închisă până la neagră
Minerale argiloase sunt constituite din minerale filosilicatice care imprimă
plasticitatea argilei umede sau duritatea argilei uscate şi celei arse (Gugenheim şi Martin,
1995 citaţi de C. Crăciun, 2000).
Mineralele argiloase trimorfice de tip 2:1 au o structură de bază alcătuită din două
straturi de tetraedri (SiO4) între care se află un strat de octaedri (AlO2(OH)4).
Mineralele din această grupă sunt reprezentaţi de illit, vermiculit, smectit,
montmorilonit, ş.a..
Illitul cuprinde “mineralele micacee” de dimensiuni coloidale mai mici de 0,002
mm: mica, hidromice, illitul şi interstratificaţiile sale, sericitul. Serecitul ia naştere în urma
proceselor de alterare hidrotermală şi conţine peate 7% K 2O. Hidromica conţine 6,5 ÷
8,5% K2O. Ilitul conţine 2.8 ÷ 6.5% K2O – funcţie de gradul de alterare.
Vermiculitul este mineral argilos cu reţea extensibilă ce se formează prin alterarea
biotitului şi se caracterizează printr-o pronunţată substituţie izomorfă a ionilor de Si din
tetraedre cu cei de Al, iar a celor de Al din octoedre cu Mg.
Vermiculitul are capacitate mare de “fixare” sau “sorbţie” a cationilor de K+ şi NH+4
provenite din îngrăşăminte sau alte surse. El este prezent în toate solurile – mai ales în cele
acide – şi contribuie la mărirea capacităţii de schimb cationic datorită densităţii mari a
sarcinilor negative aflate în interiorul particulelor.
Montmorilonitul prezintă o structură cristalochimică ordonată, cu un deficit de
sarcină mai scăzut, iar capacitatea de schimb cationic nu depăşeşte 100 me / 100 g sol.
Pedologie
Distanţa dintre foiţe este variabilă în funcţie de gradul de hidratare al mineralului. Acest
mineral se dispersează puternic în apă, “suprafaţa specifică” poate atinge valori de 800 m 2 /
g.
Montmorilonitul conferă solului o mare plasticitate, coeziune, gonflare în perioada
umedă şi contracţie în perioada secetoasă a anului. În orizontul superior al profilului de sol,
mineralele de tip “montmorilonit” conferă solului rezistenţă mare la eroziunea prin apă şi la
efectuarea lucrărilor mecanice.
Mineralele argiloase dimorfice de tip 1:1 au o structură de bază alcătuită dintr-un
strat de tetraedri de SiO4 şi unul de octoedri de AlO2(OH)4. Foiţele sunt legate prin punţi de
H, distanţa dintre foiţe fiind de 7A. Ele pot reţine un numãr mic de ioni numai pe
suprafeţele de ruptură sau clivaj. Dintre acestea menţionăm: Caolinutul, Halloysitul şi
Metahalloysitul.
Caolinitul – Al4[Si4O10](OH)8 – are, studiat la microscopul electronic, formă de
plachete hexagonale în particule de 0.2 – 2 µ m. Particulele caolinit sunt neexpandabile
(distanţa dintre foiţe este fixă - 7A) iar reţeaua este rigidă. Capacitatea de schimb cationic
este mică (5 ÷ 15 me / 100 g) din cauza reţinerii ionilor numai pe suprafaţa exterioară a
particulelor. Anionii “fosfat” (PO43-) şi “sulfat” (SO42-) sunt uşor reţinute la sarcinile libere
pozitive a ionilor de aluminiu aflate la exteriorul particulelor de Caolinit.
Allofanele sunt aluminosilicaţi hidrataţi (amorfi faţă de razele “X”) şi/sau amestecuri
dispersate de geluri de silice şi hidroxizi de aluminiu cu o compoziţie chimică variabilă,
raportul SiO2 / Al2O3 fiind de 0.5-2.4.

2.4. Materialul parental

Este reprezentat de materialul mineral detritic sau materialul organic din care s-a
dzvoltat profilul de sol. Compoziţa mineralologică şi chimică a rocii din care provine
materialul parental poate fi identică sau diferită faţă de roca subiacentă (situată la baza
profilului de sol).
Prin dezagregarea şi alterarea rocilor rezultă un material afânat şi poros, permeabil
pentru apă şi aer, dar care posedă şi capacitatea de reţinere a apei datorită prezenţei
mineralelor secundare argiloase (Parichi M., 1999).
Materialul parental este constituit din fragmente grosiere de rocă (scheletul solului)
şi din complexul de alterare format din particule fine de minerale primare nealterate,
minerale argiloase, oxizi şi hidroxizi, săruri etc..
Solul, format din materiale parentale diferite, moşteneşte o anumită compoziţie
granulometrică, mineralogică şi chimică. Moştenirea mineralogică determină mărimea
capacităţii de schimb ionic şi un anumit grad de selectivitate a ionilor din soluţia solului
(Gh. Gâţă 1997).
Compoziţia chimică a solului este determinată de mineralele sale constituiente dar
diferă de cea a materialului parental iniţial prin conţinuturi mai mari de siliciu (acumulat
rezidual), carbon şi azot ca efect al procesului de bioacumulare. Materialul parental
transmite solului minerale de anumite dimensiuni şi grade de alterare. În procesul de
formare a solului, prin alterare, se eliberează cantităţi diferite de elemente din structura
25
cristalo-chimică a mineralului; intensitatea cu care se eliberează aceste elemente scade
odată cu micşorarea conţinutului aceastor elemente aflate la periferia particulelor minerale.
Materialul parental transmite solului şi un anumit potenţial de solubilizare al
elementelor (Gh. Gâţă, 1997). Prin solubilizarea selectivă se eliberează în soluţia de
alterare cantităţi variabile de elemente nutritive în funcţie de cantitatea totală de elemente
din soluţie (cea adsorbită, chelatizată sau cuprinsă în structura mineralului). Ionii eliberaţi
pot fi absorbiţi de sitemul radicular al plantelor sau pot fi îndepărtaţi de către curentul
descendent al apei care străbate solul sau materialul parental supus solificării.
Depunerile eoliene şi aluvionare determină reînnoirea materialului parental şi
menţinerea solurilor în stadii incipiente de formare şi evoluţie.

CAPITOLUL III
MATERIA ORGANICĂ DIN SOL

3.1. Constituienţi organici ai solului

Toate organismele vegetale şi animale care trăiesc în sol formează componenta vie a
acestuia sau “edafonul solului”.
Edafonul microorganic este alcătuit din microflora (bacterii, actinomicete, fungi,
alge) şi microfauna (protozoare nematozi).
Edafonul macroorganic este reprezentat de sistemul radicular al tuturor speciilor
vegetale ancorate în sol prin sistemul lor radicular şi de macrofauna solului (râme, insecte,
animale vertebrate).
Materia organicã - inclusiv substanţele humice – este un element definitoriu al
solului constituind criteriul fundamental al diferenţierii solului de materialul parental.
Materia organicã este alcătuită dintr-o mare varietate de materiale organice care pot
fi împărţite în două mari categorii:
1. totalitatea organismelor vii (edafonul solului)
2. materia organică moartă
Materia organică moartă este fracţiunea organică a solului care include reziduurile
de plante şi animale aflate în diferite stadii de descompunere, celulele organismelor din sol
şi substanţele specifice solului sintetizate sau transformate de către microorganisme.
Fracţiunea de materie organică moartă nehumificată se compune din lignine, celuloze,
proteine, zaharuri, grăsimi, substanţe tanante, ceruri, etc.
Prin procesul de humificare a substanţelor organice are loc formarea humusului care
este, prin urmare, un produs natural rezultat din degradarea biologică a resturilor organice
şi este alcătuit dintr-un amestec de mai multe substanţe.

3.1.1. Edafonul solului – totalitatea organismelor vii


Bacteriile sunt microorganisme vegetale “procariote” (cu structură simplă - fără
organite interne). Celulele bacteriilor pot avea formă sferică (“coci”) de bastonaşe
Pedologie
(“bacili”) sau spiralată (“spirili”). Mărimea lor variază în mod frecvent între 0,5 şi 1,5
microni. Numărul cel mai mare de bacterii se înregistrează în partea superioară a solului,
zonele cele mai populate fiind cele din imediata vecinătate a rădăcinilor şi mai cu seamă în
rizosferă. Ele preferă condiţii de reacţie a solului slab acidă, neutră şi slab alcalină.
Bacteriile se pot dezvolta în prezenţa oxigenului (bacterii aerobe) sau în lipsa
acestuia (bacterii anaerobe). După modul de nutriţie bacteriile pot fi: a) autotrofe
şi b) heterotrofe.
Fungii sau Ciupercile sunt microorganisme heterotrofe predominant aerobe care
trăiesc ca saprofite pe resturi organice sau ca parazite pe plante preferând un mediu acid.
Ciupercile sunt considerate “copii pământului” (Sattler Westinghausen, 1994)
deoarece aparţin sistemului metabolic al solului, fără relaţie proprie cu lumina
(fructificaţiile dispar la scurt timp după contactul cu lumina).
Activitatea unor ciuperci are efect bactericid prin produşii antibiotici specifici
(penicilina, streptomicina); alte ciuperci dau naştere pe rădăcinile plantelor verzi unor
formaţiuni de simbioză denumite “micorize” în cadrul cărora ciuperca foloseşte de la plante
hidraţii de carbon iar planta primeşte azot şi unele elemente nutritive mobilizate de către
ciuperci.
Algele sunt microorganisme unicelulare sau pluricelulare, cu formă filamentoasă,
lamelară sau tridimensională. Ele sunt fotosintetizatoare, în citoplasma celulară având
cromatofori dintre care predomină pigmenţii clorofilieni. În sol se întâlnesc alge verzi (în
partea superioară a solurilor neinundabile şi cu reacţie acidă) alge verzi-albastre (mai
frecvente în pajişti), alge galbene-verzui şi alge diatomee (predominante în solurile din
livezi). Prezente în partea superioară a profilului de sol (0-10cm), algele sintetizează şi
acumulează materia organică utilizând pentru aceasta substanţe minerale, uneori concurând
plantele la asimilarea compuşilor de azot.
Algele au un rol însemnat în formarea elementelor structurale hidrostabile din sol
datorită mucilagiilor vâscoase pe care le eliberează.
Animalele vertebrate cele mai răspândite în sol sunt Cîrtiţa (Talpa europea),
Hîrciogul (Cricetus cricetus), Şoarecele de câmp (Microtus arvalis) ş.a.
Aceste mici animale sapă numeroase galerii cu diametrul cuprins între 3 şi 10 cm
prin care transportă spre adăposturile lor cantităţi de produse vegetale. În acest mod se
realizează şi un tranzit intens de material pământos din orizonturile mijlocii şi inferioare ale
solului spre partea superioară.
Prezenţa acestor galerii denumite “crotovine” este caracteristică solurilor cu textură
mijlocie din zonele de stepă şi silvostepă.
Crotovinele în care se observă prezenţa unui material de culoare închisă provenit din
orizonturile bogate în humus se numesc “melanocrotovine”, iar cele umplute cu material
deschis la culoare, adus din orizonturile inferioare, se numesc “leucocrotovine”.
Activitatea animalelor vertebrate din sol determină în timp amestecarea profundă şi
intensă a solului şi – implicit – atenuarea limitelor dintre orizonturile pedogenetice.
Râmele, în macrofauna solului, sunt unele dintre cele mai importante specii ce
contribuie la îmbunătăţirea stării de fertilitate. Dintre acestea cele mai răspândite sunt
Lumbricus terestris şi Allobophara caliginosa, numărul de exemplare prezente în sol
27
variază între 30 şi 300 / m2 (în solurile bogate în materie organică) cu o masă totală
cuprinsă între 110 şi 1100 kg / ha.
Râmele pot ingera o cantitate de sol de până la de treizeci de ori mai mare decât
masa corpului lor. Cantitatea de sol ingerată de către râme în decursul unui an poate ajunge
până la 50-100 to / ha.
Reţeaua de canale sau galerii formate prin activitatea râmelor poartă denumirea de
“cervotocine” iar masa de materie organică şi de sol trecută prin corpul râmelor poartă
denumirea de “coprolite” şi au aspectul unui “sirag de mărgele” cu un conţinut mai bogat
în materie organică şi bacterii decât solul din preajmă. Contribuţia majoră a râmelor la
îmbunătăţirea stării de fertilitate a solului se realizează prin faptul că ele impregnează
materialul tranzitat cu enzime digestive şi microfloră intestinală iar, după moarte, însăşi
corpurile lor constituie o sursă de elemente nutritive pentru plante. Galeriile rezulate din
activitatea râmelor măresc aeraţia şi drenabilitatea (şi – implicit – infiltraţia apei din sol),
reduc gradul de compactare a solului şi îmbunătăţesc stabilitatea structurii. Existenţa
galeriilor poate avea şi efecte negative prin faptul că mărirea permeabilităţii duce la
intensificarea procesului de infiltrare a substanţelor poluante în pânza freatică, proces
parţial diminuat de prezenţa coprolitelor care au o bună capacitate de adsorbţie a
substanţelor poluante. Râmele au cea mai mare răspândire în solurile cu textură mijlocie
(cele nisipoase fiind abrazive) cu pH-ul de 5,5-8,5, conţinut de săruri solubile scăzut şi cu
chimizare (îngroşare, erbicide) moderată.
Compuşii organici de fotosinteză ai plantelor verzi constituie sursa principală de
materie organică din sol. Cantitatea de materie organică din sol. Cantitatea de materie
organică alcătuită din rădăcini şi alte resturi vegetale (frunze, tulpini, fructe) ce cad pe
suprafaţa solului variază funcţie de diferiţi factori ajungând până la 100-200 t/ha în zona
ecuatorială. Pe terenurile cultivate cu frecvente lucrări ale solului, resturile vegetale sunt
încorporate an de an în masa solului.
Pe terenurile necultivate se formează la suprafaţa solului, acumulări de resturi
organice stratificate de-a lungul anilor, acumulări care poartă denumirea de “litieră”. În
funcţie de persistenţa masei de materie organică pe sol, litiera poate avea difirete grosimi;
astfel întâlnim litieră de pădure, litieră de muşchi, litieră de ierburi.
Litiera de pădure, funcţie de componenţa floristică a arealului forestier, constituie
elementul de origine al resturilor organice şi, implicit al proceselor de formare a humusului.
Astfel, sub pădurile de stejar se formează o litieră din produse uşor degradabile ce se
descompun intens formând un humus bogat în Ca (mull calcic), sub pădurile de fag se
formează acizi solubili şi un humus grosier foarte acid. Litiera de sub pădurile de conifere
se biodegradează lent din cauza prezenţei unor substanţe rezistente la alterare (cu efecte
inhibitoare asupra unor microorganisme) şi dă naştere, asemeni litierei de fag, unui humus
grosier şi foarte acid.
Litiera de muşchi se formează pe terenuri umede denumite popular “tinoave” fiind
constituite şi din ierburi higrofile, esenţe lemnoase moi (arin, salcie, plop şi diferite specii
de subarbuşti). Această litieră poate apărea şi insular pe văi cu umezeală persistentă şi
ochiuri de mlaştină, uneori putând forma un material turbos.
Pedologie
Litiera ierboasă se formează în pajişti şi conţine multe resturi vegetale şi o faună
foarte variată.
Fixarea plantelor în sol realizată prin pătrunderea rădăcinilor are un efect fizic dar
şi un efect chimic.
La nivel radicular are loc, prin respiraţie, eliminarea CO2 şi, în urma schimbului
ionic implicat în nutriţia plantelor, elaborarea ionilor de H + sau a anionilor (oxalat, tartrat,
citrat) care favorizează alterarea mineralelor.
Rădăcinele plantelor superioare cresc, se dezvoltă şi rămân în sol (după încheierea
ciclului de vegetaţie) constituind sursa principală de carbon şi energie pentru
microorganisme. Acţiunea benefică a rădăcinilor în sol se materializează şi prin aceea că
favorizează formarea agregatelor structurale, că îmbunătăţeşte circulaţia apei şi aerului prin
canalele explorate, că favorizează structurarea solului datorită numărului mare de
microorganisme prezente în exudatele rădăcinilor şi că influenţează nutriţia minerală a
microorganismelor care, la rândul lor, influenţează nutriţia minerală a plantelor. În sfârşit,
în rizosferă (1-2 mm în jurul rădăcinilor active) valorile pH-ului sunt de zeci de ori mai
mici decât în sol.

3.2.Compoziţia chimică a materiei organice din sol

Resturile organice proaspete se găsesc la suprafaţa solului sau încorporate dispersat


în masa solului şi au o compoziţie alcătuită din substanţă uscată (10-40%) şi apă (60-90%).
În compoziţia chimică elementară a substanţei uscate din resturile organice proaspete
predomină carbonul (44%), urmat de oxigen (40%), hidrogen (8%) şi elemente minerale
(Ca, Mg, Fe, K, P, S, etc.) 8%.
Resturile organice proaspete conţin - în substanţă uscată - zaharuri şi amidon
(1÷ 5%), hemiceluloză (10-30%), celuloză (20-50%), lignină (10÷ 30%), grăsimi, ceruri şi
tanimuri (1-8%) şi proteine solubile (1-15%).
Componenţii din ţesuturile resturilor organice încep să se descompună simultan,
odată cu încorporarea în masa solului. Rezistenţa la descompunere a grupelor de substanţă
organică este diferită: scade de la lignină la grăsimi ceruri, celuloză, hemiceluloză,
proteină, zaharuri, amidon, etc..
Ca urmare a proceselor de transformare, conţinutul relativ (%) de substanţe organice
din reziduul humificat diferă de cel iniţial (vezi tabelul 3.1.).

Tabelul 3.1.
Conţinutul relativ (%)
Componentul
În ţesutul plantelor În rezidul humificat
Celuloza 20-40 2-10
Hemiceluloza 15-25 0-2
Lignină 10-30 35-50
Proteină 1-15 28-53
Grăsimi, ceruri 1-8 1-8

29
3.3. Fracţiuni humice

Substanţele humice sunt substanţe organice de culoare închisă, specifice solului,


care provin din transformarea (descompunere şi sinteză) substanţelor nehumice:
organismele vegetale şi animale, produşii de descompunere a acestora şi produşii
metabolismului microbian.
Substanţele humice se grupează în două categorii:
a)substanţe humice solubile în soluţiile alcaline – acizii humici;
b) substanţe humice insolubile în soluţiile alcaline – huminele.
Acizii humici sunt compuşi macromeleculari aflaţi în stare de dispersie coloidală şi
rezultă din policondensarea produselor intermediare de descompunere. Ei au o structură
policiclică cu grupări principale carboxilice (- COOH) şi fenolice (- OH) se
întâlnesc în sol în diferite grade de polimerizare. Principalii reprezentanţi ai acizilor humici
sunt acizii fulvici şi acizii humici.
Acizii fulvici sunt fracţiuni de substanţă humică, solubili în soluţii alcaline diluate şi
nu precipită la adaos de acizi minerali.În soluţie, acizii fulvici au o culoare deschisă (galben
în diferite nuanţe). Ei se deosebesc de acizii huminici prin conţinutul mai mic de carbon
(43-52%) şi azot (1.9-2.5%), conţinutul mai mare de oxigen (40-48%), aciditatea mai
ridicată (pH 2.6÷ 2.8) şi gradul mai redus de condensare (greutatea moleculară
2000÷ 9000).
În sol acizii fulvici se găsesc atât în stare liberă cât şi în legături cu hidroxizii de fier
şi aluminiu sub formă de compuşi organo – minerali de tip chelat (C. Păunescu, 1976).
Grupările ce conţin azot au o mare afinitate pentru unele elemente tranziţionale, cum ar fi
Cu şi Ni cu care formează combinaţii complexe (Gh. Lixandru, 1997). Datorită solubilităţii
mari şi reacţiei foarte puternic acide, acizii fulvici determină alterarea intensă a mineralelor
din sol (C. Teşu, 1993).
Acizii huminici reprezintă o porţiune a substanţelor humice din sol având o culoare
închisă, fiind solubili în soluţii alcaline diluate şi precipitând la adaos de acizi minerali şi în
extract.
Acizii huminici au o culoare închisă, sunt solubili în soluţii alcaline, diluate şi
însolubile în alcool. Forma sferică şi dimensiunile coloidale conferă rezistenţa la alterare.
Ei posedă grupări funcţionale oxidril-fenolice (-OH), carboxilice (-COOH) şi aminice
(-NH2 , -NH) iar greutatea lor moleculară este foarte mare (10 000 ÷ 100 000). Caracterul
lor acid este determinat de grupările hidroxil fenolice şi carboxilice.
Huminele sunt polimeri cu un grad avansat de condensare şi reprezintă fracţiunea
stabilă a substanţelor humice din sol, au o culoare neagră şi sunt insolubile în apă, acizi,
soluţii alcaline şi alcooli. Ele formează cu argila complexe organo-minerale foarte stabile;
legăturile lor cu silicaţii secundari pot fi distruse prin tratarea repetată a solului cu HNO 3-2n
şi NaOH-0.1n . Substanţele humice rezultate în urma acestui tratament au un conţinut mai
mare de oxigen şi hidrogen decât acizii huminici liberi: molecula lor, fiind mai simplă,
Pedologie
reacţionează mai intens cu partea minerală a solului. Vârsta medie a huminelor este
cuprinsă între 5 000 şi 10 000 de ani.

3.4. Raportul Carbon / Azot (C / N)

Raportul C/N este o constantă compoziţională a solului care reflectă conţinutul de


carbon şi de azot din acizii humici (N. Bucur, 1997) precum şi raportul dintre aceste
elemente. Valoarea acestui raport se calculează după formula:
%C
C/N =
%Nt
unde %C reprezintă procentul de carbon organic iar %Nt conţinutul procentual de azot
total.
În studiile pedologice raportul C/N se calculeazã prin împărţirea numărului de atomi
gram de carbon la numărul de atomi gram de azot după formula: C/N = 12C/14N.
Raportul C/N este indice pedogenetic sintetic folosit, alături şi de alte caracteristici chimice
ale solului, la stabilirea tipului de humus forestier (tab.3.2.).

Tabelul 3.2.
Variaţia valorii Raportului C/N la diferite tipuri de humus (I.C.P.A. Bucureşti –
1994)

Tipul de
Mull calcic Mull acid Mull Moder Moder Humus brut
humus
Raportul C/N < 15 16 - 19 20 - 22 23 - 26 > 27

În orizonturile superioare ale profilului de sol (unde conţinutul de N total este de cele
mai multe ori egal cu conţinutul fracţiunii de N organic), raportul C/N exprimă aproape
exact relaţia dintre elementele Carbon şi Azot în cadrul materiei organice. În orizonturile
inferioare (unde se înregistrează o creştere a conţinutului de amoniu (NH 4 neschimbabil şi
schimbabil) se constată o descreştere a valorii raportului C/N. În aceste condiţii, pentru
obţinerea unui calcul corect al raportului C/N se va stabili mai întâi valoarea exactă a lui N
total şi valoarea lui NH4 neschimbabil şi schimbabil (Irina Vintilă, 1986).
Raportul “Carbon:Azot” în corpurile microorganismelor care descompun materie
organică este în medie de 5:1 la bacterii, de 6:1 la actinomicete şi de 10:1 la fungi
(ciuperci). Din cantitatea totală de carbon folosită, circa o treime este cheltuită pentru
sintetizarea masei microorganismelor iar circa două treimi se elimină prin respiraţie şi
procese metabolice.
Experienţa a dovedit că la adaosul de resturi organice în sol, se declanşează o
cmpetiţie între plantele cultivate şi microorganisme pentru azotul mineral din sol, ceea ce -
prin consecinţă - impune obligativitatea ca, la încorporarea resturilor organice în sol, să se
ţină seama de cantitatea de resturi vegetale din sol la momentul încorporării şi de valoarea
raportului C/N.

31
Cunoscând raportul C/N din materia organică humificată şi cel din materia organică
netransformată (inclusiv cel din corpul microorganismelor), la calculul necesarului de
îngrăşăminte cu azot se va avea în vedere obiectivul contracarării concurenţei dintre
plantele cultivate şi microorganismele din sol pentru azotul mineral.

3.5. Raportul acizi huminici(AH): acizi fulvici(AF)

În fracţiunea substanţelor humice, raportul dintre acizii huminici şi acizii fulvici


constituie un indicator caracteristic diferitelor tipuri de sol.
Astfel, solurile luvice şi spodosolurile care s-au format într-un climat umed şi
excesiv de umed sub influenţa vegetaţiei forestiere (foioase sau conifere) a culturilor
agricole sau a pajiştilor secundare, soluri cu o reacţie acidă (pH<5.7) şi cu un grad de
saturaţie în baze sub 70%, valoarea raportului AH/AT este mai mică de 0.75. Solurile
bilane, chiar dacă s-au format într-un climat mai secetos şi sunt saturate în cationi bazici, au
o valoare a raportului AH/AF de 0.75-1.25 ca şi solurile cu o reacţie moderat acidă până la
slab alcalină şi un grad de saturaţie în baze mai mare de 70%. Valorile frecvent subunitare
ale raportului AH/AT reflectă condiţiile hidrotermice ale zonei solurilor bălane
caracterizate prin variaţii mari ale umidităţii (de la umiditate accentuată la uscăciune
înaintată) fapt ce favorizează polimerizarea acizilor huminici şi trecerea lor în humine (N.
Florea, 1970).

3.6. Tipuri de humus

Humusul din solurile agricole şi, mai cu seamă, din cele forestiere se prezintă sub o
mare diversitate de tipuri şi subtipuri (Duchofaer, 1960). Kubiena (1953) citat de Lixandru
(1997) a denumit diversele tipuri de humus “ forme de humus “ deoarece ele se disting şi se
separă în primul rând morfologic.
Prin urmare formele de humus se diferenţiează între ele în primul rând pe criteriul
însuşirilor morfologice şi micromorfologice ale orizonturilor cu humus şi în al doilea rând,
pe criteriul însuşirilor chimice, fizice şi biologice.
Criteriile morfologice se referă la grosimea orizontului organic (“O), la succesiunea
şi corterele morfologice a orizonturilor şi suborizonturilor cu humus, la gradul de
descompunere a materiei organice şi la gradul de amestecare a materiei organice cu materia
minerală.
Criteriile chimice şi biochimice se referă la indicele C/N. la raportul dintre acizii
humici şi fulvici, la rezistenţa diferitelor fracţiuni la extracţia cu anumiţi reactivi.
Principalele forme de humus din sol, în ordinea descrescândă a humificării sunt:
MULLUL, MODERUL şi MORUL (humusul brut).
Humusul “Mull” este format din materie organică complet humificată şi, ca urmare
a activităţii biologice intense de transformare a resturilor organice sub acţiunea râmelor şi
bacteriilor, intim amestecată cu partea minerală a solului. Această formă de humus se
întâlneşte în zone cu climă caldă şi semiumedă sau umedă, în soluri bogate în substanţe
nutritive şi condiţii echilibrate de aeraţie şi umezire.
Pedologie
În solurile de pădure, sub frunzele nedescompuse (“Ol”) se găseşte un strat subţire şi
discontinuu de litieră în curs de humificare. Aici între orizontul de acumulare a materiei
organice humificate (“A”) şi orizontul organic (“O”) există o puternică discontinuitate;
trecerea între orizontul “A” şi orizontul subiacent este treptată.
Mullul calcic se formează prin transformarea materiei organice din masa solului,
sub o vegetaţie ierboasă, pe un material bogat în elemente bazice şi în condiţii de climă
semiaridă sau semiumedă şi este caracteristic orizonturilor “A” din Molisoluri şi Soluri
molice. Acest humus este intim amestecat cu partea minerală a solului formând complexe
argilo-humice, are o culoare negricioasă, reacţie neutră sau slab alcalină, greutate
moleculară mare, raportul C/N situându-se între 8 şi 12.
Mullul forestier se formează prin transformarea resturilor organice şi ierboase şi a
litierei de la suprafaţa solului, pe roci fără CaCO3 pe o vegetaţie forestieră în condiţii de
climă semiumedă şi umedă. În soluri cu mult forestier succesiunea orizonturilor din partea
superioară a profilului poate fi Ol – A sau Ol – (Oh) – A.
Mullul forestier are culoarea brună sau brun-negricioasă, reacţie moderat acidă, grad
de saturaţie în baze de 20-60% şi raport C/N între 12 şi 15.
Humusul Moder. Materia organică este încorporată în solul mineral, fapt pus în
evidenţă de limita neconturată între orizontul organic “O” şi orizontul “A”, de inexistenţa
procesului de formare a complexului argilo-humic şi de prezenţa unei microstructuri
alcătuite din microagregate organice şi particule minerale.
Orizontul organic cuprinde toate cele trei suborizonturi (Oe, Of şi Oh) cu o tranziţie
treptată spre orizontul “A” (gros de doar 15-20 cm) iar trecerea de la orizontul "A” la
orizontul subiacent este netă.
Humusul Moder are un conţinut ridicat de lignine şi alte produse intermediare, un
raport C/N între 15 şi 25, o valoare subunitară a raportului “acizi humici / acizi fulvici” şi o
reacţie pH puternic acidă. În solurile cu humus “Moder” lipsesc râmele din cauza
conţinutului scăzut de proteine a resturilor organice şi a condiţiilor de climă: solurile
îngheaţă pe toată grosimea – mai ales cele superficiale.
Humusul brut (Morul) este un humus forestier format din frunze de Răşinoase
stratificate la suprafaţa solului, aflate în diferite grade de transformare (O l, Oh, Of) şi care se
separă tranşant de solul mineral. El se formează în climate reci şi umede cu arborete de
răşinoase, pe roci acide, sărace în elemente nutritive; la formarea lui contribuind pătura vie
a solului reprezentată de Vacciunmmyrtilus şi alte specii din familia Ericaceae;
transformarea materiei organice este făcută îndeosebi de ciuperci cu o participare foarte
slabă a mezofaunei.
Humusul brut este puternic acid, slab saturat în baze (<15%), sărac în elemente
nutritive, raportul C/N are valori cuprinse între 30-40; conţinutul ridicat de acizi solubili şi
dispersaţi coloidal în soluţia solului determină alterarea intensă (distrucţia) silicaţilor
primari. Pătura groasă de humus brut împiedică aeraţia solului şi pătrunderea apei.

33
CAPITOLUL IV
PROPRIETĂŢILE FIZICE ALE SOLULUI

Proprietăţile fizice ale solului au influenţă majoră asupra modului în care solul
funcţionează în cadrul unui ecosistem. Creşterea şi dezvoltarea plantelor, cât şi regimul
apei şi a soluţiei solului sunt intens legate de proprietăţile fizice ale acestuia. Culoarea
solului, textura, structura şi celelalte proprietăţi fizice sunt criterii în clasificarea diferitelor
tipuri de sol.
Textura solului defineşte mărimea particulelor de sol în timp ce structura acestuia
face referiri la modul în care aceste fracţiuni sunt dispuse împreună, definind natura
sistemului de pori şi canale în sol.
Materia organică acţionează ca un liant între particulele individuale de sol,
determinând formarea unor grupări sau agregate de sol.
Solul este un sistem complex, constituit din fază solidă, lichidă şi substanţe gazoase,
în care faza lichidă şi gazele ocupă spaţiile poroase dintre particulele solide.
Proprietăţile fizice fac referire directă asupra naturii fazei solide a solului, cu impact
asupra regimului de apă şi aer în sol.
Împreună, structura şi textura solului ajută la determinarea capacităţii de
aprovizionare cu nutrienţi a fazei solide a solului şi a capacităţii solului de a reţine şi
conduce apa şi aerul necesare activităţii radiculare a plantelor.
De asemenea, proprietăţile fizice ale solului dau indicaţii asupra modului de
prelucrare mecanică a acestuia, cât şi asupra eroziunii.

4.1. Compoziţia granulometrică a solului

Faza solidă a solului ocupă aproximativ 50 % din volumul acestuia, fiind constituită
din substanţe în stare de dispersie moleculară şi ionică, coloidală şi grosieră. Textura
solului face referire la mărimea şi proporţia particulelor (fracţiunilor granulometrice) ce
alcătuiesc solul, excluzând substanţele în stare moleculară şi ionică, precum şi humusul.
4.1.1. Sisteme de fracţiuni granulometrice
Particulele cu dimensiuni cuprinse între anumite limite au proprietăţi specifice,
formând o categorie de particule (grupe) sau fracţiuni granulometrice.
Cu cât gradul de mărunţire este mai avansat, cu atât suprafaţa şi numărul particulelor
este mai mare.
În definirea texturii solului sunt folosite numai fracţiunile granulometrice de nisip,
praf şi argilă.
Pedologie

Numărul şi suprafaţa particulelor în funcţie de gradul de mărunţire


(Gr. Obrejanu, St. Puiu, 1972)

Suprafaţa totală a
Categoria de
∅ mm Nr. particule/g particulelor
particule
1 g/cm3
Nisip grosier 2,0 - 0,2 90 - 720 11 - 23
Nisip fin 0,2 - 0,02 720 - 46000 24 - 91
Praf 0,02 - 0,002 46000 - 5776000 91 - 454
Argilă > 0,002 5776000 - 90260853 454 - 8000000

La stabilirea grupelor de particule sunt utilizate diferite sisteme de clasificare.

Sistemul ATTEBERG
– Argilă 0,002 mm
– Praf 0,002 ..... 0,002 mm
– Nisip fin 0,2 ..... 0,02 mm
– Nisip grosier 2,0 ..... 0,2 mm
– Pietriş 20 ..... 2,0 mm
– Pietre 200 ..... 20 mm
– Bolovani > 200 mm

Sistemul KACINSKI
– Argilă 0,001 mm
– Praf: fin 0,005 ..... 0,001 mm
– Praf mediu 0,01 ..... 0,005 mm
– Praf mare 0,05 ..... 0,01 mm
– Nisip fin 0,25 ..... 0,05 mm
– Nisip mediu 0,50 ..... 0,25 mm
– Nisip grosier 1,0 ..... 0,50 mm
– Pietriş 3 ..... 1,0 mm
– Pietre ..... > 3,0 mm

Sistemul AMERICAN
– Nisip 2,00 ..... 0,05 mm
– Praf 0,05 ..... 0,002 mm
– Argilă > 0,002 mm

35
Separarea în diferite categorii de particule s-a făcut ţinând seama de principalele lor
însuşiri:
Pietrele şi pietrişul - nu reţin apa deoarece, indiferent de modul de aşezare (afânat
sau îndesat), spaţiile mari ce rămân între ele fac ca apa să se infiltreze uşor în profunzime.
Nisipul este alcătuit din cuarţ peste 50 %, feldspaţi 10 - 15 %, muscovit 10 - 15 % la
care se adaugă magnetit, calcit, cochilii şi sfărâmături de cochilii, minerale diagenetice.
Datorită alcătuirii sale, nisipul este foarte permeabil. Datorită acestor însuşiri, el
favorizează pătrunderea în sol a apei, aerului şi a rădăcinilor plantelor.
Praful. Datorită diametrului mai mic decât în al nisipului 0,02 - 0,002 mm, praful
reţine destul de bine apa, fiind totodată mai puţin permeabil pentru apă şi aer. Capacitatea
de reţinere a substanţelor nutritive este mai bună decât în cazul nisipului, imprimând
totodată o coeziune moderată solului.
Argila este foarte activă din punct de vedere fizico-chimic, datorită gradului ridicat
de dispersie cât şi complexităţii chimico-mineralogice. Coloidul de argilă prezintă o
capacitate de absorbţie mare, putând astfel reţine diferiţi cationi. Permeabilitatea pentru apă
este redusă, astfel încât în prezenţa apei argila devine plastică şi lipicioasă, iar în lipsa
acesteia, se contractă determinând apariţia în sol a crăpăturilor. Argila este constituită din
particule foarte fine de minerale argiloase la care se asociază sescvioxizi de fier şi aluminiu
şi particule de silice secundară hidratată. Pe baza conţinutului procentual de argilă, praf şi
nisip se defineşte textura ca proprietate ce indică gradul de fineţe a particulelor solide cu ∅
până la 2 mm ce intră în alcătuirea solului.
4.1.2. Clasele de textură
În mod obişnuit, în soluri se regăsesc toate cele trei fracţiuni granulometrice ce
participă în definirea texturii. În analiza texturii pe diferite profiluri de sol se evidenţiază
oscilaţii mari sub aspectul celor trei categorii de particule, astfel încât în funcţie de
conţinutul procentual al acestora solurile sunt grupate în clase texturale, denumite şi specii
de textură.
C.D. Chiriţă (1955) stabileşte pentru solurile din România 6 clase texturale pe baza
conţinutului procentual ale fiecărei fracţiuni granulometrice.

Categorii de soluri după conţinut în nisip, praf şi argilă


Textura
Argilă % Praf % Nisip %
(categoria)
Sol nisipos 0-5 0 - 10 > 90
Sol nisipo-lutos 10 - 20 10 - 20 60 - 80
Sol luto-nisipos 15 - 30 10 - 35 40 - 70
Sol lutos 25 - 37 15 - 40 30 - 55
Sol luto-argilos 35 - 45 20 - 45 20 - 45
Sol argilos > 50 20 - 45 5 - 30

Pe baza conţinutului de argilă, praf şi nisip, sunt definite cele 6 clase texturale care
sunt utilizate în studiile pedologice curente.
Pedologie
Stabilirea clasei texturale a unei probe de sol se face şi cu ajutorul unor diagrame
triunghiulare în funcţie de cele 3 variabile (argilă, praf, nisip). Vârfurile triunghiului
corespund cu 100 % argilă, 100 % praf, 100 % nisip, în timp ce bazele opuse unghiului
corespund cu 0 % din fracţiunea granulometrică respectivă. Pentru determinarea clasei
texturale a unei probe de sol se fixează pe cele trei laturi ale triunghiului echilateral,
procentele cu care fiecare din cele 3 fracţiuni granulometrice participă în definirea texturii,
iar din punctele respective se duc paralele la baza o a fracţiunii granulometrice respetive.
Cele 3 paralele se întretaie într-un punct ce indică clasa texturală a solului (probei de sol)
analizat (e).
În cazul profilelor de sol din zona montană este caracteristic prezenţa fracţiunilor
granulometrice cu ∅ > 2 mm (scheletul solului), astfel încât, pe lângă determinarea texturii
este indicat a se menţiona şi conţinutul în schelet al solului.
C.D. Chiriţă, în 1974 face o clasificare a solurilor după conţinutul în schelet
(fragmente de rocă, pietriş, pietre, bolovani):

– soluri slab scheletice 5 % fragmente de schelet


– soluri moderat scheletice 5 - 20 %
– soluri semischeletice 25 - 50 %
– soluri scheletice 50 - 75 %
– soluri excesiv scheletice > 75 %

4.1.3. Caracterizarea solurilor după textură


În funcţie de conţinutul în fracţiuni granulometrice, solurile sunt numite nisipoase,
lutoase, argiloase, nisipo-lutoase, luto-argiloase etc.
1. Solurile nisipoase sunt constituite aproape în întregime din nisip şi prezintă un
conţinut maxim de 12 % praf şi 10 % argilă. Datorită acestui aspect, solurile nisipoase
prezintă permeabilitate mare pentru apă şi aer, nu au structură, coeziune şi plasticitate, sunt
sărace în humus şi elemente nutritive, se încălzesc repede şi puternic, sunt spulberate de
vânt, prezintă fertilitate redusă.
2. Solurile nisipo-lutoase sunt constituite din 75 - 85 % nisip. În cazul unui conţinut
bun de humus, ele prezintă o fertilitate ridicată. Proprietăţile fizice, fizico-chimice,
mecanice şi biologice sunt bune.
3. Solurile luto-nisipoase au un conţinut de nisip între 60 - 85 % şi de maxim 20 %
argilă. Pe aceste soluri se dezvoltă în condiţii bune vegetaţia forestieră.
4. Solurile lutoase. Cele trei fracţiuni granulomerice, argilă, praf şi nisip participă în
alcătuirea probei de sol în cantităţi aproximativ egale, respectiv 10 - 30 % argilă, 15 - 32 %
praf şi maxim 65 % nisip. Prezintă o permeabilitate moderată pentru apă şi au capacitate de
absorbţie, reţinând astfel substanţele nutritive.
5. Solurile luto-argiloase conţin cca 42,5 % argilă şi cca 15 - 32,5 % praf, având
proprietăţi fizico-mecanice bune, asemănătoare solurilor lutoase.
6. Solurile argiloase. Conţin un minim de 55 % argilă şi un maxim de 40 % praf şi
45 % nisip. Fracţiunea granulometrică de argilă fiind dominantă, aceste soluri prezintă o
37
permeabilitate redusă pentru apă şi aer, reţin puternic apa; au o capacitate de absorbţie
mare, capacitate de schimb cationic ridicată, plastiticitate şi aderenţă puternică. În
perioadele cu exces de apă îşi măresc volumul iar în stare uscată au o contracţie puternică
se lucrează greu, reclamă un consum mare de energie fiind denumite "soluri grele". Au o
fertilitate ridicată iar pentru îmbunătăţirea proprietăţilor fizice, hidrofizice, mecanice şi de
aeraţie sunt necesare măsuri ameliorative: aplicarea de substanţe fertilizante organice,
lucrări agrotehnice efectuate la timpul optim, cultivarea în asolament a plantelor perene etc.
4.1.4. Textura solului pe profil
În funcţie de condiţiile pedogenetice, textura solului poate fi uniformă (cu mici
variaţii) la nivelul tuturor orizonturile unui profil de sol sau poate prezenta modificări mari
de la un orizont la altul.
Solurile din zona de stepă nu prezintă modificări ale texturii, decât în cazul în care
formarea şi evoluţia solului a avut loc pe materiale litologice diferite textural.
În cazul solurilor formate şi evoluate în zona de silvostepă şi forestieră, apare la
nivelul orizontului B, o cantitate mai mare de argilă decât în orizontul supraiacent A.
Pentru a evidenţia intensitatea eluvierii şi iluvierii pe profilul de sol, este utilizat
indicele de diferenţiere texturală (Idt) acesta fiind obţinut ca raport procentual dintre argila
la nivelul orizontului B şi argila la nivelul orizontului supraiacent A sau E.
În funcţie de valorile procentuale ale Idt deosebim:
– soluri nediferenţiate textural: Idt ≈ 1,0
– soluri slab diferenţiate textural: Idt 1,1 - 1,2
– soluri moderat diferenţiate textural: Idt 1,2 - 1,4
– soluri puternic diferenţiale textural: Idt 1,4 - 2,0
– soluri foarte puternic diferenţiate textural: Idt > 2,0

4.1.5. Importanţa texturii solului


Este cunoscut faptul că solul care aparţine unei clase texturale se comportă diferit
faţă de apă, aer, căldură, pătrunderea rădăcinilor, microorganismelor, reţinerea elementelor
nutritive, reacţia la îngrăşăminte şi amendamente etc.
C. Chiriţă (1974) arată că textura solului determină şi influenţează proprietăţile
fizice, fizico-mecanice, chimice şi biologice ale solului, dintre care amintim:
– porozitatea totală (capilară şi necapilară);
– structura (formare şi caractere);
– higroscopicitatea şi coeficientul de ofilire;
– permeabilitatea pentru apă şi aer;
– capacitatea de reţinere şi cedare a apei;
– absorbţia apei şi a ionilor;
– capacitatea de schimb cationic;
– procesele biochimice datorate activităţii microorganismelor.
Pe baza texturii se pot determina condiţiile de formare a solurilor, intensitatea
procesului de solificare, caracterizarea genetică a solului, prognoza evoluţiei solului,
precizarea prezenţei orizontului Bt (argiloiluvial).
Pedologie
Cu ajutorul texturii, cunoscând cerinţele plantelor cultivate se poate aprecia cel mai
indicat mod de folosinţă al solului, stabilindu-se măsurile agrotehnice, agrochimice şi
ameliorative optime (irigaţii, desecări, drenaje).

4.2. Structura solului

W.R. Viliams (1950) consideră că structura solului este trăsătura de bază de care
depinde fertilitatea acestuia. Particulele elementare ale solului sunt organizate la nivel
superior în formaţii complexe care constituie structura.
Agregatele structurale ale solului rezultă prin asocierea particulelor elementare de
sol. C. Chiriţă (1955) arată că, în majoritatea cazurilor, agregatele structurale au rezultat
prin fragmentarea masei de sol şi nu prin agregarea particulelor elementare. A. Canarache
(1991), pe baza celor amintite anterior, foloseşte un termen cu arie mai largă, acela de
"element structural".
4.2.1. Principalele tipuri de structură
Forma şi mărimea agregatelor diferă astfel încât se pot deosebi mai multe tipuri de
structură. În cazul solurilor de pe teritoriul României, întâlnim următoarele tipuri de
structuri: glomerulară, grăunţoasă (granulară), poliedrică, prismatică columnară, lamelară şi
lenticulară.
Structura glomerulară. Forma este alcătuită din agregate de formă sferică cu ∅
între 0,2 - 5 mm, sunt poroase în interior, având conturul ondulat, iar prin apăsare se desfac
în agregate mai mici. Acest tip de structură este caracteristic orizonturilor de bioacumulare
de tip A (cernoziom, rendzină şi roşcat-brun etc.).
Structura grăunţoasă, forma agregatelor este sferică de dimensiuni cuprinse între 5
- 10 mm. Agregatele structurale prezintă în interior o porozitate mai redusă, fiind mai
îndesate şi mai compacte. Este caracteristică, orizonturilor cu humus al solurilor cultivate,
solurilor de pădure şi pajiştilor.
Structura poliedrică subangulară (alunară) prezintă agregate rotunjite, cu ∅ între
0,5 - 3 mm (feţe curbe şi rotunjite). Se întâlneşte în orizonturile de tip Bv (cu un conţinut
moderat de argilă) şi în orizonturile de tranziţie de tip AB şi EB.
Structura poliedrică (nuciformă). Agregatele sunt aproape rotunde (dezvoltare
egală pe cele 3 direcţii spaţiale), ∅ 0,5 - 2 cm, feţe neregulate mărginite predominant de
muchii. Este caracteristica orizonturilor de tip Bv, Bt sau în cazul orizonturilor de tranziţie
de tip AB sau EB.
Structura prismatică. Prezintă fragmente în formă de prismă, având dimensiuni
între 3 - 5 cm, fiind caracteristică orizonturilor de tip Bv.
Structura columnară prezintă agregate prismatice rotunjite în partea superioară,
fiind caracteristică orizonturilor de tip Btna întâlnite la solul de tip soloneţ.
Structura lamelară (şistuoasă). Agregatele sunt alungite, având feţe de separaţie
plane cu dimensiuni între 3 - 5 mm. Este întâlnită în cadrul solurilor luvice la nivelul
orizontului E.

39
Structura lenticulară. Agregatele au aspect lenticular, cu dimensiuni cuprinse între
1 - 3 mm, cu suprafeţe curbate. Este caracteristică solurilor formate şi evoluate pe marne,
marne argiloase, şistuoase etc.

4.2.2. Formarea structurii


Structurarea solului are loc în cursul procesului de formare şi evoluţie a solurilor.
Agregatul structural este constituit din particule elementare mai grosiere (nisip şi praf),
unite prin coloizi ai solului. Coloizii, aflându-se în stare de dispersie, pătrund între
particulele grosiere iar, prin coagulare în stare de gel, determină formarea de agregate
structurale. În cazul unei coagulări ireversibile, la umezire accentuată, coloizii rămân sub
formă de gel, imprimând stabilitate hidrică agregatelor în timp ce, dacă coagularea este
reversibilă, la umezire coloizii trec în stare dispersă, structura neprezentând stabilitate
hidrică, iar agregatele se desfac.
O bună structurare a solurilor la nivelul orizontului A are loc în prezenţa
principalilor coloizi ai solurilor (humus şi argilă) în anumite condiţii. Humusul trebuie să
fie constituit în principal din acizi huminici (ce coagulează ireversibil) iar argila din
minerale de tip montomorillonit - beidellit (ce conferă stabilitate hidrică, absorbind mai
multă apă). Conţinutul de humus trebuie să fie ridicat, iar cel de argilă mediu. Atât argila
cât şi humusul trebuie să aibă adsorbiti îndeosebi cationi de Ca şi Mg (ce produc o
coagulare ireversibilă).
Aceste condiţii sunt îndeplinite, de exemplu, în orizonturile de tip A ale
cernoziomurilor, ce prezintă o structură glomerulară bună.
În condiţiile în care conţinutul de humus este scăzut, pe fondul prezenţei argilei, se
formează agregate mari cu feţe şi muchii bine precizate, având stabilitate mecanică mare
dar care se desfac uşor sub influenţa apei (ex: structura prismatică în orizontul Bt).
Pe fondul existenţei unui conţinut ridicat de humus, dar redus de argilă, se formează
agregate de dimensiuni mici, rotunjite, ce prezintă stabilitate hidrică mare dar care, prin
presare, se desfac uşor (ex: cazul solurilor nisipoase bogate în humus).
În cazul solurilor bogate în săruri de Na+ sau Na+ adsorbit în cantitate mare, situaţia,
sub aspectul structurii este corespunzătoare. Ionul de Na + are acţiune puternic dispersantă
astfel încât, la umezire, agregatele structurale se desfac repede şi complet determinând
mocirlirea solului.
Când se găsesc în cantităţi mari, coloizii de fier şi aluminiu acţionează în complex cu
argila şi humusul, având un rol important în structurarea solurilor. Ex: cazul solurilor din
zona de pădure la nivelul orizontului Bt; Bs şi Bhs, în care coloizii de fier constituie
principalul ciment al agregatelor structurale, mărind coeziunea particulelor în cadrul
agregatului structural.
Un rol deosebit în structurarea solurilor îl au şi plantele, microorganismele, fauna din
sol, fenomenele de umezire şi uscare, de îngheţ şi dezgheţ etc.
Sistemul radicular al plantelor cedează în sol substanţe care provoacă o coagulare a
coloizilor. Apa din sol este consumată de către plante având ca efect coagularea coloizilor
prin deshidratare.
Pedologie
Materia organică rămasă în sol şi la suprafaţa acestuia este transformată în humus, cu
rol deosebit în structurarea solului. Acţiunea mecanică exercitată de sistemul radicular al
plantelor (în special vegetaţia ierboasă cu sistem radicular fascicular) asupra fragmentelor
de sol are o importanţă majoră în formarea structurii (structura glomerulară).
În urma activităţii microorganismelor, în sol sunt secretate substanţe cu rol în
coagularea particulelor iar în cazul unei activităţi microbiologice intense în sol, la suprafaţa
particulelor se formează micelii ce contribuie la formarea agregatelor pe cale mecanică.
Organismele (rîmele) fragmentează masa solului prin ingerarea şi eliminarea materialului
de sol, determinând, în unele cazuri, o structurare coprogenă a acestora.
În cazul umidităţii ridicate, materialul de sol se prezintă sub formă nefragmentată iar,
prin uscare, apar crăpături, determinând formarea unei structuri primare. Alternanţa îngheţ-
dezgheţ are, de asemenea, un efect de fragmentare a masei de sol (ex: bulgării mari sau
curelele de sol, în toamnă, care sunt fragmentate iarna, solul fiind mărunţit în primăvară).
4.2.3. Degradarea şi refacerea structurii
Degradarea structurală a solului poate fi de natură mecanică, fizico-chimică şi
biologică. Degradarea mecanică a structurii solului este asociată cu efectele unei agriculturi
intensive. Prin luarea terenurilor în cultură, conţinutul de humus scade cu efect negativ
asupra stării structurale a solului. Bătătorirea solului prin trecerea repetată a tractoarelor,
atelajelor, animalelor are ca efect degradarea mecanică a solului.
Păşunatul neraţional, în mirişte, în special când solul este prea umed, precum şi o
"încărcare" excesivă cu animale a suprafeţei de teren determină, de asemenea, modificări
mecanice srtructurale negative. Prelucrarea mecanică necorespunzătoare a solului,
respectiv la umiditate (prea mare sau prea mică cu formarea de brazde curele sau bulgări
mari, implică un aport mecanic suplimentar, cu acţiune negativă majoră în distrugerea stării
structurale a solului.
Apa din precipitaţii are o acţiune de degradare fizico-chimică a structurii solului,
astfel încât în timp cationii de Ca2+ adsorbiţi la complexul adsorbtiv sunt înlocuiţi cu ioni de
H+.
În cazul în care avem Na+ adsorbit la complexul adsorbtiv peste anumite limite 5 - 15
% din capacitatea totală de schimb cationic şi chiar > 15 % Na/T, în unele cazuri ≈ 80 %
Na/T, cimentul de legătură îşi pierde stabilitatea, determinând o degradare structurală.
Microorganismele din sol descompun humusul unul dintre principalii coloizi de
legătură ai particulelor elementare în agregate structurale, favorizând degradarea biologică
a structurii solului.
Sub aspectul refacerii structurale, procesele care intervin în refacerea structurii au
fost analizate la 4.2.2. (formarea structurii). Vom menţiona aici numai influenţa pozitivă a
irburilor perene în refacerea structurală.
Lungu (1960), cercetând aspectul ameliorării structurii pe diferite tipuri de sol:
cernoziom cambic, cernoziom argiloiluvial, sol cernoziomoid, sol brun-roşcat şi lăcovişte
în cadrul unor unităţi de cercetare evidenţiază că agregatele hidrostabile cu diametrul de
0,25 mm (% ...) au valori mai ridicate pe toate tipurile de sol analizate, cultivate cu ierburi
perene decât în cazul culturilor anuale. Astfel pe cernoziom procentul agregatelor
hidrostabile este cuprins între 13,3 % în cazul culturilor anuale şi 19,4 % la culturile de
41
ierburi perene, la cernoziomul cambic între 46,1 % pentru culturile anuale şi 70,0 % la
ierburile perene şi 70,5 % în cazul unui sol de tip lăcovişte (pentru culturi anuale) şi 78,1 %
(pentru ierburile perene). În cadrul unui sistem raţional de agricultură, având în vedere
prevenirea degradării şi refacerea structurii, trebuie avute în vedere următoarele măsuri:
– asigurarea unui bilanţ pozitiv al humusului;
– corectarea reacţiei solului (limite optime);
– urmărirea şi menţinerea compoziţiei cationilor schimbabili;
– executarea lucrărilor mecanice la umiditate corespunzătoare şi prin folosirea
strictă a utilajelor (număr de lucrări şi masă a utilajelor);
– folosirea pentru irigaţie a apelor nemineralizate;
– evitarea folosirii irigaţiei prin aspersiune în cazul în care solul nu este acoperit de
vegetaţie;
– folosirea asolamentului, cu rotaţie de lungă durată incluzând periodic culturi
ameliorative.

4.3. Densitatea solului (D)

Densitatea solului este cunoscută şi sub denumirea de greutate specifică (GD), fiind
definită ca masă a unităţii de volum a particulelor solide. În sistem metric densitatea
particulelor poate fi exprimată cu termenul de megagrame pe m3 (Mg/m3). Astfel, dacă 1 m3
de particule solide cântăreşte 2,6 Mg, densitatea particulelor este de 2,6 Mg/m 3 (care poate
fi exprimată şi în grame pe centimetru cub (g/cm 3). Densitatea depinde de compoziţia
chimică şi de structura cristalină a particulelor minerale, nefiind afectată de porozitate,
aşadar densitatea particulelor nu este în raport cu dimensiunea particulelor sau cu modul de
aranjare a acestora (structură):
G
D sau Gs =
Vpt
D sau Gs - densitatea sau greutatea specifică;
G - greutatea particulelor minerale şi organice.

Cu toate că există considerabile variaţii sub aspectul diferenţei de densitate a


solurilor minerale, aceasta oscilează în limite neînsemnate de 2,60 - 2,75 Mg/m3, deoarece
cuarţul, feldspaţii, mica şi silicaţii coloidali care în mod obişnuit alcătuiesc marea masă a
solurilor minerale au densităţi apropiate de aceste valori.
Când în sol apar cantităţi mari de minerale, cu densitate mare a particulelor
(magnetit, garnet, epidot, zircon, turmalină şi hornblendă), valoarea densităţii poate depăşi
3,0 Mg/m3.. În cazul în care volumul materiei organice este mult mai mare decât volumul
particulelor minerale solide, raportat la volumul total al solului, avem o densitate a
particulelor de 0,9 - 1,3 Mg/m3, prin urmare raportul acestor constituienţi au efecte majore
asupra densităţii particulelor.
Pentru calcul, ca medie, suprafaţa arabilă a unui sol mineral (cu un conţinut de 3 - 5
% materie organică, se consideră a avea o densitate a particulelor în jur de 2,65 Mg/m3.
Pedologie

4.4. Densitatea aparentă (Da)

Este cunoscută şi sub denumirea de greutate volumetrică (Gv) şi reprezintă greutatea


unităţii de volum total al solului uscat (1050 C) în structura naturală şi se exprimă în grame
de sol uscat pe 1 cm3.

G
Da sau Gv =
Vt

Da sau Gv = densitatea aparentă;


G = greutatea unei probe de sol uscat (1050 C);
Vt = volumul total (volumul particulelor + volumul porilor).
Datorită faptului că în calculul densităţii aparente intervine Vt (volumul total) adică
volumul ocupat de particulele solide, cât şi de spaţiile libere dintre particule (porii) valorile
densităţii aparente sunt mult mai mici decât ale densităţii fiind cuprinse de obicei între 1 şi
2. Factorii de care depinde densitatea aparentă a unui sol sunt compoziţia mineralogia,
conţinutul solului în materie organică şi în special modul de aşezare a particulelor solide în
masa solului (tasare respectiv afânare).
Densitatea aparentă diferă atât de la un sol la altul, cât şi în cadrul aceluiaşi tip de
sol.
Solurile cu un conţinut ridicat de humus au o densitate aparentă mai mică decât
solurile sărace în humus, cele cu textură grosieră (nisipoasă) prezintă valori ale densităţii
aparente mai mici decât în cazul solurilor cu textură fină (argiloasă). Solurile bine
structurate au valori ale densităţii aparente mai scăzute decât în cazul solurilor cu structură
slab dezvoltate, lipsite de structură sau cu structura distrusă. În cadrul aceluiaşi tip de sol,
valorile densităţii aparente sunt mai mici în orizonturile de suprafaţă (A) şi mai ridicate în
orizonturile inferioare (Bt, Btna, G).
Valorile densităţii aparente la nivelul stratului arat prezintă modificări sensibile în
cursul timpului, ca urmare a efectuării lucrărilor mecanice, putând scădea sub 1,0 după
efectuarea arăturii. Densitatea aparentă oferă indicaţii asupra compoziţiei solului sub
aspectul proporţiei dintre partea organică şi partea minerală, asupra gradului de afânare sau
tasare a acestuia.
În practica curentă, cunoaşterea greutăţii volumetrice permite efectuarea de calcule
simple pentru determinarea porozităţii, a rezervei de apă, de elemente nutritive în cadrul
solului, calculul normelor de irigaţie etc. Astapov şi colab. (1959), foloseşte pentru calculul
rezervelor absolute (M) a unor componente din sol pe o anumită adâncime (h) următoarea
formulă:
M = p * Gv * h * (t/ha) = 0,1 * p * Gv * h * (kg/m2)
Pentru exprimarea conţinutului relativ în mg la 100 g sol uscat la aer (m), formula
devine:
N = m * Gv * h * (kg/ha) = 0,1 * m * Gv * h (g/m2), în care:
p - conţinutul relativ în % faţă de greutatea solului uscat;
43
0,1 - coeficient pentru exprimarea rezervei de apă (1 mm = 10 m3/ha).
Exemplul de calcul al rezervei de apă pe adâncimea de 30 cm la o umiditate de 15 %
şi o densitate aparentă de 1,3.
Apa t/ha sau m3/ha = 15 * 1,3 * 30 = 585 m3/ha.

4.5. Porozitatea solului

Sub aspectul dimensiunilor porilor şi a volumului total al spaţiului poros (spaţiu


lacunar) avem o variaţie în funcţie de modul de aşezare (afânat sau îndesat) al elementelor
texturale şi structurale. Porozitatea totală a solului este exprimată în % din volumul total al
acestuia:
Da
P % = 100 (1 − )
D
Porozitatea totală este constituită din porozitate capilară (pori cu diametrul < 1 mm)
şi porozitate necapilară (pori cu diametrul > 1 mm), cunoscută şi sub denumirea de
porozitate de aeraţie. Porozitatea de aeraţie reprezintă porii ocupaţi cu aer când solul are o
umiditate la nivelul capacităţii de câmp, calculându-se cu următoarea formulă:
Pa = Pt - CC * Da
Situaţia optimă, sub aspectul porozităţii, este întâlnită la solurile cu textură mijlocie
şi structură glomerulară, ce au o porozitate totală de 50 - 60 % din care peste jumătate o
reprezintă porozitatea necapilară sau de aeraţie.
La solurile cu textură argiloasă porozitatea de aeraţie este mai mică decât în cazul
solurilor cu textura grosieră şi, de asemenea, solurile nestructurate prezintă valori mai
scăzute ale porozităţii de aeraţie decât cele structurate.
În cazul unui profil de sol porozitatea totală se reduce pe măsura creşterii adâncimii,
în timp ce, porozitatea capilară prezintă creşteri ale valorilor (Bt; Btna, G). Kacinski
consideră drept "condiţii normale de aeraţie" situaţia în care porozitatea de aeraţie
reprezintă cel puţin 25 - 30 % din porozitatea totală a solului.

Proprietăţi fizico-mecanice ale solului

4.6. Coeziunea solului

Particulele elementare şi agregatele structurale ale solului sunt lipite între ele prin
forţe de atracţie reciprocă, noţiune cunoscută sub denumirea de "coeziune a solului".
Această coeziune este determinată de atracţia electrostatică dintre ioni, de atracţia
moleculară, de coagularea coloizilor solului, de forţele capilare, de aşezarea compactă a
particulelor elementare, de cimentarea acestor particule cu compuşi chimici insolubili, de
substanţele organice din sol rezulate ca urmare a acţiunii microorganismelor.
Pedologie
Coeziunea solului este influenţată de textura, structura, nivelul variaţiei de umiditate
a acestuia, de conţinutul în humus şi de natura cationilor adsorbiţi. Astfel, în cazul
nisipului, coeziunea manifestată prin punctele de contact ale particulelor este foarte scăzută
şi aceasta numai la un anumit grad de umiditate. Particulele de argilă prezintă o coeziune
foarte ridicată în special în stare uscată. La umiditate ridicată, coeziunea solului scade
datorită atenuării atracţiei particulelor solide, în prezenţa moleculelor de apă. În cazul
solului cu structura distrusă sau slab dezvoltată, particulele elementare au o aşezare
îndesată masa solului prezentând o coeziune ridicată (număr mai mare de particule).
Coeziunea se referă la întreaga masă a solului, însumând coeziunea dintre particulele ce
alcătuiesc agregatele şi coeziunea dintre particulele masei nestructurate (coeziune globală).
Coeziunea globală este, deci, proprietatea solului de a se opune forţelor ce tind să
desfacă pe cale mecanică particule din care este alcătuit.
Substanţele organice, în special humusul, prezintă un rol deosebit în definirea
coeziunii. La solurile cu textura grosieră (nisipoasă), în prezenţa humusului, particulele de
nisip sunt legate cu ajutorul substanţelor organice (valoarea coeziunii creşte), în timp ce la
solurile cu textură fină (argiloasă), în prezenţa humusului, valoarea coeziunii scade. Natura
cationilor adsorbiţi influenţează puternic valoarea coeziunii solului. În cazul soloneţului, la
care complexul argilo-humic este saturat în cationi de Na +, adeziunea este mai mare decât
în cazul solurilor la care complexul adsorbant este saturat în Ca2+. Coeziunea solului se
exprimă în kg/cm2.
C Chiriţă (1955), în funcţie de coeziunea globală (compactitate), clasifică solurile în:
foarte compacte, compacte, moderat compacte, cu compactitate mică (soluri afânate) şi
soluri fără compactitate apreciabilă (soluri foarte afânate).

4.7. Aderenţa solului

Este cunoscută şi sub denumirea de adeziunea solului, reprezintă proprietatea pe care


o au particulele de sol ca, la un anumit grad de umiditate, să se lipească de piesele active
ale utilajelor şi maşinilor agricole cu care vin în contact. Aderenţa solului se manifestă, în
special la umiditatea corespunzătoare limitei superioare a plasticităţii, în intervalul 16 - 40
% umiditate), în timp ce sub limita inferioară a plasticităţii (< 16 % umiditate) solul nu
aderă, se mărunţeşte uşor, având o rezistenţă specifică mică la prelucrarea mecanică.
Adeziunea solului depinde şi de conţinutul în coloizi de humus şi argilă, de structura
şi de cationii ce saturează complexul adsorbtiv. Cu cât solul este mai argilos, cu atât
aderenţa prezintă valori mai ridicate (până la 20 gf/cm2).
Sub aspectul structurii, aderenţa este de cca două ori mai mare în cazul solurilor
nestructurate, slab structurate decât în cazul solurilor structurate. În cazul solurilor saturate
în Na se înregistrează valori mai ridicate ale aderenţei, comparativ cu solurile saturate în
Ca.
Kacinski clasifică solurile după aderenţă în: soluri cu aderenţă maximă > 15 g/cm2;
soluri cu aderenţă mare 5 - 15 g/cm2; soluri cu aderenţă mijlocie 2 - 5 g/cm2, soluri cu
aderenţă slabă 0,5 - 2 g/cm2 şi soluri friabile 0,1 - 0,5 g/cm2.

45
4.8. Plasticitatea solului

Reprezintă proprietatea solului ca la o anumită umiditate, sub acţiunea unor forţe


mecanice exterioare, să-şi modifice forma fără a se rupe şi de a-şi păstra această formă fără
a se crăpa după încetarea forţei şi pierderea apei.
Particulele fine (argilă) în prezenţa moleculelor de apă, alunecă una în jurul alteia,
plasticitatea fiind astfel condiţionată de conţinutul în apă şi argilă al solului.
Solurile nisipoase nu prezintă plasticitate. Valorile plasticităţii cresc treptat de la
solurile luto-nisipoase spre cele luto-argiloase. Plasticitatea se manifestă de la o anumită
umiditate minimă (care constituie limita inferioară a plasticităţii) şi se menţine până la o
anumită umiditate maximă (care constituie limita superioară a plasticităţii).
Intervalul dintre cele două limite menţionate a fost denumit "indicele plasticităţii". În
funcţie de acest indice al plasticităţii, Atterberg a elaborat o clasificare a solurilor: sol
nisipos, cu indice de plasticitate 0 %; sol nisipo-lutos, (0 - 10 %); sol lutos (10 - 22 %); sol
argilos (> 22 %). Natura mineralelor argiloase influenţează asupra plasticităţii solului.
Astfel argila caolinitică şi monmorillonitică conferă o plasticitate mai evidentă decât micele
hidratate.
Plasticitatea solului este influenţată, de asemenea, de conţinutul de humus şi de
natura cationilor adsorbiţi.

4.9. Consistenţa solului

Prin consistenţa unui sol se înţelege modul de comportare a agregatelor de sol sub
acţiunea de rupere sau deformare mecanică la diferite stări de umiditate.
Russel defineşte consistenţa ca "fiind" modul de manifestare a coeziunii şi adeziunii
unui sol la diferite umidităţi.
Atterberg distinge 6 forme de consistenţă a solului în ordine descrescândă a
conţinutului de apă, astfel: consistenţă cu curgere subţire; de curgere vâscoasă, de
consistenţă plastică lipicioasă, consistenţă plastică nelipicioasă, de consistenţă semitare
(friabile) şi consistenţă tare. Aceste forme de consistenţă sunt separate între ele prin "limite
de consistenţă exprimate prin conţinutul de apă procentual din greutatea solului uscat. Prin
cunoaşterea limitelor de consistenţă se stabileşte momentul optim de prelucrare mecanică a
solului.

4.10. Contracţia solului

Contracţia este fenomenul invers gonflării, în urma căruia solului îşi micşorează
volumul prin pierderea apei (uscare). Contracţia se menifestă cu intensitate în cazul
solurilor bogate în particule elementare de argilă în cazul solurilor cu structură distrusă sau
slab structurate, şi în cazul solurilor cu un complex saturat în baze.
Pe măsură ce solul pierde apa (uscare), presiunea capilară creşte, particulele
elementare se apropie unele de altele, având ca efect formarea la suprafaţa solului a
crăpăturilor şi, în unele cazuri, ruperea rădăcinilor (perioadele secetoase). Deosebim în
Pedologie
mod curent contracţie liniară şi contracţie de volum. Contracţia liniară este dată de
diferenţa dintre lungimea probei înainte şi după contracţie, raportată la lungimea dinaintea
contracţiei şi înmulţită cu 100 pentru exprimare procentuală.
Contracţia de volum este calculată în procente din volumul iniţial al solului
(Gorsenin). Contracţia solului este caracterizată prin mărimea şi limita contracţiei. Prin
limita de contracţie (Lomtadze) înţelege umiditatea solului sau a rocii la care nu mai are loc
modificarea volumului.

4.11. Gonflarea solului

Este proprietatea prin care solul îşi măreşte volumul specific prin îmbibare cu apă.
Gonflarea se manifestă cu intensitate în cazul solurilor cu un conţinut ridicat în particule
aflate în stare de dispersie coloidală (soluri argiloase şi argilolutoase). În cazul substanţelor
humice şi mineralelor argiloase de tip montmorillonit, moleculele de apă pătrund între
foiţele reţelei cristaline, îndepărtându-le. Apa legată la suprafaţa particulelor coloidale
argiloase reduce coeziunea acestora, de asemenea, cu efect în mărirea volumului de sol.
Saturarea complexului argilo-humic în cationi de Na+ (soloneţuri) determină măriri ale
volumului mai mari decât în cazul solurilor saturate în cationi de Ca2+.
Aceste creşteri de volum, ca urmare a gonflării, se exprimă în procente faţă de
volumul iniţial. Ca indice de exprimare a gonflării menţionăm:
– umiditatea de gonflare (umiditatea corespunzătoare gonflării maxime);
– puterea gonflării (presiunea dezvoltată în sol la umectare - în kg/cm2).
Efectele negative ale gonflării asupra solului constau distrugerea structurii şi, în
unele cazuri, chiar ruperea rădăcinilor.

4.12. Rezistenţa la arat

Comportarea solurilor în procesul complex de lucrare mecanică se exprimă prin


rezistenţa la arat. Rezistenţa specifică a solului este influenţată de textură, structură,
conţinut în humus, umiditate, grad de înţelenire, stare de tasare, prezenţa CaCO 3 etc. Ca
urmare a acţiunii de înaintare a plugului în timpul efectuării arăturii, solul opune rezistenţă
manifestată prin reacţii elementare de compresiune, de forfecare, de torsiune, de frecare, de
rupere, de întindere a particulelor de sol.
Rezistenţa solului la arat se raportează la suprafaţa secţiunii brazdei (rezistenţa
specifică) şi se exprimă în kg/cm2 sau kg/dm2).
Relaţia de calcul este:

P
K= → P = K * a * b , în care:
a *b

P - forţa de tracţiune;
47
a - adâncimea brazdei;
b - lăţimea brazdei.

Valorile rezistenţei specifice sunt determinate de o serie de proprietăţi fizice, fizico-


mecanice (textura, structura, consistenţa, plasticitatea etc.), precum şi de o serie de factori
ce nu depind de proprietăţile solului (adâncimea şi lăţimea brazdei, viteza de lucru, forma
pieselor componente a plugului etc.). În funcţie de rezistenţa la arat avem:
– soluri uşoare, cu o rezistenţă la arat < 35 kg f/dm2;
– soluri mijlociu-uşoare cu o rezistenţă la arat între 36 - 45 kg/f/dm2;
– soluri mijlocii cu o rezistenţă la arat între 46 - 55 kg/f/dm2;
– soluri grele cu o rezistenţă între la arat 56 - 75 kg/f/cm2;
– soluri foarte grele cu o rezistenţă la arat între 76 - 100 kg/f/dm2;
– soluri extrem de grele, având o rezistenţă specifică > 100 kg/f/dm2.
A. Canarache (1991) evidenţiază că rezistenţa la arat este determinată sub aspectul
umidităţii, la valori mici ale acesteia, de coeziune, iar la valori mai ridicate de adeziune. În
condiţiile date, pentru un sol sub aspectul texturii şi structurii, atât pentru a avea o
rezistenţă mică la arat, dar şi pentru realizarea unei lucrări de calitate trebuie să se ţină
seama de umiditate. Cu excepţia solurilor uşoare (nisipoase), în condiţiile de uscare a
solului sau, din contra, în condiţii de umiditate excesivă, rezistenţa la arat creşte iar lucrarea
nu corespund calitativ (bulgări în primul caz şi brazde-curele, în cel de-al doilea caz).
Rezistenţa specifică a solului determină, în mare măsură consumul de carburanţi,
productivitatea utilajelor şi maşinilor agricole etc.

CAPITOLUL V
PROPRIETĂŢI HIDROFIZICE, DE AERAŢIE ŞI TERMICE
ALE SOLULUI

5.1. Apa din sol

În sol apa este necesară în procesul de solificare şi pentru satisfacerea necesităţilor


plantelor. Plantele au nevoie de apă pe tot parcursul vegetaţiei (germinare, răsărire,
fructificare). Prin intermediul apei, plantele primesc elementele nutritive necesare creşterii
şi dezvoltării cantitatea de apă necesară plantei pentru formarea unui gram de materie
vegetală, variază între 220 g şi 1000 g. Sursa principală de apă a solului o constituie
precipitaţiile atmosferice (ploi, zăpadă). În sol, apa poate ajunge şi prin intervenţie
antropică (apa de irigaţie). În cantităţi mult mai reduse apa în sol provine din condensarea
şi absorbţia vaporilor de apă din atmosferă. O altă sursă de apă pentru sol este apa freatică
şi cea provenită din scurgeri laterale. În cazul unui conţinut scăzut în apă, datorită forţelor
de adsorbţie, moleculele de apă sunt reţinute prin atracţia reciprocă dintre dipolul de apă şi
suprafaţa particulei de sol. În cazul solurilor nesaturate, apa se găseşte sub formă peliculară
continuă în jurul particulelor de sol, fiind reţinută de forţele capilare sau de menisc. Pentru
solurile saturate în apă, mişcarea acesteia este realizată de acţiunea forţei de gravitaţie. În
Pedologie
cazul solurilor cu un conţinut ridicat de săruri solubile, un rol deosebit revine forţelor
osmotice manifestate cu intensitate ridicată, determinând apariţia secetei fiziologice.
5.1.1. Forţele de reţinere a apei în sol
Forţele de reţinere a apei în sol la suprafaţa particulelor şi în pori sunt de natură
diferită, astfel încât reţinerea şi mişcarea apei se manifestă cu intensităţi variate. O
importanţă mai mare o au forţa gravitaţională, forţele capilare, forţele de adsorbţie sau
sorbţie, forţele determinate de tensiunea vaporilor de apă din sol, forţele de sugere a
rădăcinilor, forţele osmotice, forţele hidrostatice etc.
5.1.1.1. Forţa gravitaţională acţionează asupra apei din porii necapilari ai solului (în
condiţiile unui sol saturat în apă). Sub acţiunea forţei gravitaţionale apa circulă descendent
prin porii necapilari, umectând profilul de sol pe adâncimi mari, uneori până la nivelul
pânzelor freatice. Pe măsură ce cantitatea de apă se micşorează forţa gravitaţională se
diminuează ca intensitate. Pe terenurile înclinate, sub acţiunea forţei gravitaţionale apa se
deplasează din zonele mai înalte către cele mai joase, prin scurgere de suprafaţă sau
laterală.
5.1.1.2. Forţele capilare. După eliminarea apei din porii necapilari ai solului, apa
este menţinută datorită forţelor capilare în porii capilari ai acestuia.
Reţinerea şi mişcarea apei în capilare este determinată de deficitul de presiune ce se
creează în capilarele solului, deficit definit prin relaţia lui LAPLACE:


∆p =
r
α - tensiunea superficială;
r - raza meniscului.

Deficitul de presiune sau forţa capilară este invers proporţională cu raza capilarului
(apa se mişcă din capilarele mai mari, unde deficitul de presiune este mai mic către
capilarele mai mici unde deficitul de presiune este mai mare).
5.1.1.3. Forţele de adsorbţie sau de sorbţie se manifestă asupra apei aflată la
suprafaţa particulelor de sol. Prin pierderea apei din porii necapilari şi apoi capilari, rămâne
în sol apă reţinută la suprafaţa particulelor. Această apă este reţinută foarte puternic (10.000
km) nu se mişcă sau se mişcă foarte lent (de la peliculele mai groase către peliculele mai
subţiri sau sub formă de vapori). Forţele de adsorbţie sunt de natură electrostatică şi se
manifestă datorită caracterului dipolar al moleculelor de apă care sunt atrase la suprafaţa
particulelor de sol unde există sarcini electrice libere (HIDRATAREA).
5.1.1.4. Forţele determinate de tensiunea vaporilor de apă
În porii solului se găseşte şi apa sub formă de vapori. Tensiunea (presiunea)
vaporilor de apă depinde de temperatura şi umiditatea solului. La umiditate constantă,
tensiunea creşte cu temperatura. Diferenţele de tensiune crează forţe ce determină mişcarea
vaporilor de apă din zonele unde presiunea este mai mare, către cele cu presiune mai mică.
5.1.1.5. Forţele de sugere a rădăcinilor plantelor
Apa din sol este în contact permanent cu rădăcinile plantelor şi este supusă forţelor
cu sugere a acestora. În cazul majorităţii plantelor, forţele de sugere sunt între 15 - 20
49
atmosfere. Pe măsură ce apa din imediata apropiere a rădăcinilor se consumă, apa de la
distanţe mai mari este atrasă şi se mişcă către acestea.
5.1.1.6. Forţele osmotice. Acţionează în cazul solurilor bogate în săruri solubile.
Prin solubilizarea sărurilor în apa din sol, presiunea osmotică creşte cu cât cantitatea de
săruri dizolvate este mai mare. Datorită presiunii osmotice ridicate apa din solurile bogate
în săruri solubile este reţinută puternic, aşa încât chiar atunci când solul are apă peste
capacitatea de câmp, aceasta nu poate fi utilizată de plante (seceta fiziologică).
5.1.1.7. Forţele hidrostatice. Acţionează în cazul în care solurile sunt saturate în apă
(orezării sau terenuri pe care bălteşte apa). Aceste forţe sunt datorate greutăţii stratului de
apă care determină pătrunderea acesteia în adâncime.
5.1.2. Indicii hidrofizici ai solului
Aceşti indicatori hidrofizici sunt apreciaţi prin valori convenţionale exprimate în
procente ale masei de apă în raport cu masa solului uscat.
Aceşti indicatori sunt reprezentaţi de: coeficientul de higroscopicitate, coeficientul
de ofilire, capacitatea pentru apă în câmp şi capacitatea maximă pentru apă fiind frecvent
utilizaţi în lucrările de irigaţii.
5.1.2.1. Coeficientul de higroscopicitate (C.H.). Reprezintă cantitatea maximă de
vapori de apă pe care o poate adsorbi solul uscat într-o atmosferă saturată în vapori de apă.
Acest coeficient se notează cu CH, iar valoarea maximă corespunde umidităţii de 50
Atmosfere (neaccesibilă plantelor). Valorile CH depind de suprafaţa totală de adsorbţie
(creşte de la solurile cu textura nisipoasă către cele cu textura argiloasă).
5.1.2.2. Coeficientul de ofilire (C.O.). Acest indicator este cunoscut şi sub
denumirea de umiditate de ofilire permanentă şi se referă la umiditatea solului la care
plantele suferă o ofilire ireversibilă (limita inferioară a apei accesibile pentru plante).
Valoarea umidităţii de ofilire în cazul unui acelaşi sol este influenţată de condiţiile
atmosferice, de însuşirile plantei etc.
Coeficientul de ofilire se determină prin calculul în mod indirect.

CO = CH * 1,5

Valorile C.O. sunt mai scăzute pentru solurile nisipoase (1 - 3 %) şi mai ridicate la
solurile argiloase (19 - 24 %).
5.1.2.3. Capacitatea pentru apă în câmp (C.C.). Este cunoscută şi sub denumirea de
capacitate minimă pentru apă şi se referă la cantitatea maximă de apă capilară suspendată
pe care o poate reţine solul pentru o perioadă mai îndelungată după ploaie sau irigaţie.
Valorile capacităţii pentru apă în câmp depind de textură, structură, porozitate şi starea de
afânare a solului, fiind considerate nesatisfăcătoare la valori mai mici de 25 % şi foarte
bune între 40 - 50 %.
5.1.2.4. Capacitatea de apă utilă (C.U.). Reprezintă apa accesibilă plantelor pe care
o poate reţine solul (apa utilă sau apa productivă) şi depinde de valorile C.O. şi C.C.

C.U. % = C.C. % - C.O %


Pedologie
Valorile C.U. % sunt 14,1 - 14,7 % pentru cernoziomuri, 8,4 - 11,8 % pentru solurile
brune-roşcate, 13,3 - 13,8 % pentru solurile brune tipice şi podzolite.
5.1.2.5. Capacitatea totală pentru apă (C.T.). Reprezintă cantitatea maximă de apă
pe care un sol o poate reţine un scurt timp după inundare (maxim 1 oră). Depinde de
porozitate, textura, structură etc. şi poate fi pusă în evidenţă în cazul solurilor inundate,
când porii solului sunt în întregime ocupaţi cu apă. În acest caz în sol se regăsesc toate
formele de apă în cantităţile maxime posibile.
5.1.3. Formele de apă din sol
Apa din sol a făcut obiectul de studiu a numeroşi autori (BRIGS, LEBERDEN,
DALGOV, DUCHAUFOUR). DUCHAUFOUR (1979) deosebeşte următoarele forme de
apă:
Apa legată chimic. Nu este accesibilă pentru plante şi se prezintă sub următoarele
forme:
a) Apa de constituţie: intră în compoziţia mineralelor sub formă de grupe OH; este
cedată la temperaturi de sute de grade.
b) Apa de cristalizare: intră în compoziţia mineralelor sub formă de molecule H2O;
este greu cedabilă, uneori la peste 10000 C.
c) Apa de hidratare: este caracteristică pentru mineralele argiloase, hidroxizi (de
fier, aluminiu ş.a.), este greu cedabilă, la peste 1000 C.
Apa legată fizic. Este reţinută în sol la suprafaţa particulelor solide sau în jurul
cationilor adsorbiţi şi de aceea cantitativ depinde de conţinutul solului în coloizi precum şi
de felul argilei şi al cationilor adsorbiţi. Este uşor sau stabil legată.
a) Apa uşor legată: este apa peliculară care hidratează cationii adsorbiţi şi disociaţi
sau înconjoară pelicula de apă stabil legată; fiind uşor legată este accesibilă
pentru plante (fiind reţinută cu o presiune de la 0,5 la 50 atmosfere).
b) Apa stabil legată (apa adsorbită, apa puternic legată, apa de higroscopicitate).
Este o formă de apă inaccesibilă pentru plante, deoarece este reţinută cu presiuni
ce ajung la 10.000 atmosfere.
Apa liberă. Se găseşte în sol sub formă solidă (ghiaţă) sau sub formă lichidă. Apa
lichidă ocupă porii capilari sau necapilari ai solului şi în solurile nesaturate cu apă, circulă
sub acţiunea forţelor capilare, iar în solurile saturate cu apă sub acţiunea forţei de
gravitaţie.
a) Apa capilară. Apa capilară reţinută în capilarele aflate în legătură cu apa freatică
se numeşte apă capilară sprijinită. Se formează prin ridicarea apei freatice în porii capilari.
La unele soluri (cu apa freatică la adâncime mare şi cu regim hidric nepercolativ)
între apa capilară sprijinită şi apa capilară suspendată se găseşte o zonă relativ uscată -
orizontul mort al secetei - unde conţinutul de apă este apropiat de coeficientul de ofilire.
b) Apa de gravitaţie. Este apa liberă nereţinută de forţele capilare, care se scurge mai
mult sau mai puţin repede în profunzime datorită forţei de gravitaţie. Se deosebesc două
forme de apă gravitaţională:
- Apa gravitaţională de infiltraţie, care se deplasează în sol predominant vertical;

51
- Apa freatică, apa gravitaţională ce se acumulează deasupra unui strat
impermeabil şi care circulă predominant pe orizontală, de-a lungul stratului
impermeabil.

5.1.4. Regimul hidric al solului


Ansamblul proceselor de pătrundere, de mişcare şi reţinere, de consum şi pierdere a
apei din sol, constituie regimul de apă în sol.
Regimul de apă, numit şi regim hidric sau regim hidrologic al solului, depinde de
cantitatea de apă ce a pătruns în sol şi de aceea pierdută din sol.
5.1.4.1. Tipurile de regim hidric :
– Regimul hidric parţial percolativ. Este caracteristic pentru solurile de stepă, cu
deficit accentuat de umiditate: apa freatică este situată la adâncimi mari şi nu influenţează
umiditatea solului, care variază de la capacitatea pentru apă în câmp până la coeficientul de
ofilire.
– Regimul hidric periodic percolativ. Este caracteristic pentru solurile din climate de
tranziţie (de la stepă la pădure). Solurile sunt percolate până la baza profilului, în anii mai
puţin umezi şi chiar până la apa freatică în anii mai umezi; cantitatea precipitaţiilor este
aproximativ egală cu aceea a evapotranspiraţiei.
– Regimul hidric percolativ. Se întâlneşte la solurile de pădure, în zonele umede
unde precipitaţiile depăşesc evapotranspiraţia. Din apa de precipitaţii care pătrunde în sol, o
parte ajunge în apa freatică.
– Regimul hidric percolativ repetat. Este caracteristic pentru regiunile cele mai
umede din România, cu indicele de ariditate DE MARTONNE mai mare de 45. Spre
deosebire de regimul percolativ, percolarea are loc de mai multe ori pe an.
– Regimul hidric desuctiv. Este caracteristic pentru solurile formate în condiţii
climatice cu deficit accentuat de umiditate (stepa şi silvostepa extremă), dar la care apa
freatică se găseşte tot timpul anului la o oarecare profunzime în profilul solului; umezeşte
baza profilului de sol şi determină gleizarea lui (soluri freatic umede gleizate şi profund
salinizate).
– Regimul hidric periodic exudativ. Se întâlneşte la solurile semigleice, unde la baza
profilului gleizarea este foarte puternică. Franja capilară ajunge uneori la suprafaţa solului.
– Regimul hidric freatic stagnant semimlăştinos. Este caracteristic solurilor gleice,
solurilor umezite în exces de franja capilară, ce ajunge la suprafaţă, deoarece apa freatică
este situată în profilul solului.
– Regimul hidric freatic stagnant mlăştinos. Se întâlneşte la solurile mlăştinoase, la
care oglinda apei freatice ajunge aproape sau la suprafaţa solului.
– Regimul hidric amfistagnant. Este caracteristic solurilor amfigleice, fiind
determinat de apa de precipitaţii (stagnantă deasupra unui orizont impermeabil) şi de pânza
de apă freatică situată la mică adâncime.
Pedologie
– Regimul hidric de irigare. Este tipul de regim hidric prin care umezirea solului are
loc prin irigare. Dintre caracteristici menţionăm că este reglabil, are loc repetat şi depăşeşte
umezirea naturală a solului (atmosferică şi freatică).

5.2. Aerul solului (regimul de aer al solului)

Toate spaţiile lacunare dintre particulele solide ale solului sunt ocupate de apa şi
aerul din sol.
Faza gazoasă a solului, ca sistem heterogen, dispers, structurat şi poros, este
constituită de aer (C. CHIRIŢĂ, 1955).
Aeraţia solului asigură respiraţia rădăcinilor, favorizând totodată mineralizarea
substanţelor organice.
Intensitatea desfăşurării activităţii biologice în sol este condiţionată de conţinutul
normal de O2 al aerului din sol, cât şi de prezenţa apei. Fără apă şi în condiţiile în care aerul
din sol prezintă O2 sub limitele normalităţii, viaţa în sol nu poate exista.
5.2.1. Compoziţia aerului din sol
Cu toate că aerul din sol provine în principal din aerul atmosferic, compoziţia lui
diferă de a acestuia. Aerul atmosferic are 2 constituienţi principali: N 78,31 % şi 20,87 %
O2, restul fiind reprezentat de 0,76 % Ar (gaz inert), CO2 (0,03 %), H (0,01 %) şi NH3
(urme).
Compoziţia aerului din sol este influenţată atât de intensitatea activităţii biologice cât
şi de schimbul de gaze dintre sol şi atmosferă. Aerul din sol prezintă şi compoziţie ce diferă
de la un sol la altul iar, în cadrul aceluiaşi tip de sol, fluctuaţiile sunt în funcţie de anotimp
şi de activitatea biologică.
În orizonturile de suprafaţă ale solului, conţinutul în O2 poate oscila între 10 - 20 %,
N între 78,5 - 80,0 %, iar CO2 între 0,2 - 3,5 %, la care se adaugă amoniac, hidrogen
sulfurat, metan, vapori de apă.
Pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor de cultură o importanţă majoră o are
conţinutul de oxigen şi de bioxid de carbon. Între aceste două elemente fiind o relaţie
antagonistă, scăderea conţinutului de O2 duce la creşterea conţinutului de CO2 şi invers.
Pe fondul existenţei la suprafaţa solului şi în stratul superior al unui conţinut ridicat
de materie organică, şi respectiv humus, conţinutul de CO2 este mai ridicat şi aceasta
deoarece prin respiraţia rădăcinilor se consumă O2, eliberându-se CO2. Procesul de alterare
a mineralelor şi de descompunere a materiei organice se desfăşoară în condiţiile unui
consum de O2 (printre compuşii finali în descompunerea materiei organice fiind CO 2).
Procentul de CO2 creşte odată cu adâncimea, în timp ce procentajul de O2 scade.
Aerul din solurile cu textură argiloasă, lipsite de structură sau cu structura slab
dezvoltată, compacte, prezintă un conţinut mai mare de CO2 decât solurile cu textura
mijlocie şi grosieră (lutoasă, luto-nisipoasă, nisipoasă), structurate şi afânate.
În funcţie de anotimp, intensitatea activităţii biologice din sol este diferită,
înfluenţând astfel conţinutul în O2 şi CO2, astfel încât cantitatea de CO2 este maximă în
timpul verii şi scade toamna şi iarna când activitatea organismelor şi microorganismelor
din sol este mai puţin intensă.
53
Procesul de respiraţie a rădăcinilor plantelor are influenţă asupra compoziţiei aerului
din sol. Procentul de CO2 este mai ridicat pe un sol cultivat decât pe un sol necultivat. P.S.
Kassovici a stabilit că pe un hectar de grâu se degajă în sol, în cursul perioadei de vegetaţie
circa 6000 kg CO2.
5.2.2. Volumul de aer al solului. Volumul de aer din sol depinde de porozitatea
solului (deci de textură, structură, afânare etc.), cât şi de umiditate. Apa şi aerul din sol sunt
noţiuni antagoniste sub aspect cantitativ.
Aerul în sol se găseşte în porii necapilari şi în porii capilari neocupaţi cu apă, astfel
încât practic aerul lipseşte dintr-un sol saturat în apă.În cazul unui sol uscat volumul de aer
este reprezentat de porozitatea totală.
Sub aspectul diferenţierii texturale, volumul de aer creşte de la un sol argilos spre un
sol nisipos. Diferenţierea structurală a solului face ca volumul de aer din sol să fie mai
scăzut în cazul unor soluri nestructurate, slab structurate sau cu structură distrusă, decât în
cazul unor soluri cu structură bună, bine dezvoltată (grăunţoasă, glomerulară). De
asemenea, volumul cu aer din sol creşte de la solurile îndesate, compactate spre solurile
afânate. În cazul solurilor cu aceleaşi condiţii sub aspectul texturii, structurii, afânării sau
compactării, volumul cu aer depinde de umiditatea acestora. Apa din sol ocupă un procent
mai mare din pori în cazul unui sol umed, determinând existenţa unui volum de aer mai
scăzut şi invers.
Oscilaţiile procentuale largi, sub aspectul conţinutului de apă şi al volumului de aer
în sol, au dus la stabilirea unei situaţii optime pentru caracterizarea unui sol sub aspectul
volumului de aer.
Astfel a apărut noţiunea de "capacitate de aer a solului" sinonimă "porozităţii de
aeraţie" care indică, că solul se află în condiţii optime de umezire, respectiv la "capacitatea
de câmp". Volumul de aer la această capacitate de câmp oscilează între 5,0 - 40,0 %, fiind
mai mic la solurile cu textură fină, nestructurate, compactate şi mai ridicat la solurile cu
textură grosieră, structurate, afânate.
Raportul aer-apă în sol (respectiv regimul aerohidric al solului) este luat în
consideraţie pentru aprecierea condiţiilor de creştere şi dezvoltare a plantelor de cultură.
Raportul optim aer-apă în sol se realizează când porozitatea totală este de peste 50
%, fiind reprezentat în proporţii aproximativ egale de porozitatea capilară (de reţinere a
apei) şi de porozitatea necapilară (de aeraţie). Acest raport optim se întâlneşte în solurile cu
structură glomerulară stabilă, medie şi bine dezvoltată, cu o textură mijlocie (lutoasă, luto-
argiloasă), nediferenţiată pe profil, bine afânate. Extremele, respectiv textura argiloasă,
lipsa de structură, compactarea sau textura nisipoasă, structura monogranulară, afânarea
excesivă duc, în primul caz, la crearea unor condiţii de exces de apă şi aeraţie slabă, iar în
cel de al doilea caz la un deficit de umiditate şi o aeraţie intensă.
Cerinţele plantelor sub aspectul necesităţii optime de aer în sol, sunt diferite: 10 % la
varza, 12 % la trifoi roşu, 20 % la lucernă, 26 % la grâu de toamnă, 31 % la porumb
(BUNESCU V.I., 1980).
Condiţii bune de creştere şi dezvoltare a plantelor de cultură, sub aspectul volumului
de aer, se realizează atunci când acesta reprezintă 15 - 30 % din volumul total al solului.
Pedologie
5.2.3. Aeraţia solului. Aeraţia solului este un proces vital deoarece, prin aeraţie, sunt
controlate, în limite largi, concentraţiile în sol a două gaze care susţin viaţa: O2 şi CO2.
Aceste gaze împreună cu apa, sunt primii participanţi în cadrul a două reacţii biologice
vitale.
1. Respiraţia tuturor celulelor vegetale şi animale.
2. Fotosinteza - proces în urma căruia se formează zaharuri, fundamentul realizării
hranei.
Respiraţia implică oxidarea componentei organice.

C6H2O6 + 6O2 –> 6CO2 + 6H2O


zahăr

Datorită fotosintezei, această reacţie este reversibilă. CO2 şi H2O se combină cu


ajutorul plantelor verzi, formând zaharuri, eliberându-se O2 care este folosit de oameni,
animale şi plante.
Aeraţia solului este o componentă de bază în cadrul acestui sistem. Pentru ca
respiraţia să aibă loc, solul trebuie aprovizionat cu O2, în timp ce CO2 va fi înlocuit.
Datorită aeraţiei, sub aspectul O2 şi CO2, există un schimb între sol şi atmosferă. Ca
urmare a difuziunii gazelor, concentraţia mare de CO2 în sol duce la difuziunea acestuia în
atmosferă, în timp ce O2 cu o concentraţie mare în atmosferă, difuzează în sol. În urma
acestui proces are loc realizarea unui echilibru sub aspectul concentraţiei O 2 şi CO2.
Procesul de difuzie se desfăşoară lent, CO2 având o greutate specifică mai mare ca a aerului
(1,5 în raport cu aerul).
Pentru realizarea unor condiţii optime de creştere şi dezvoltare a plantelor pe
adâncimea de 0 - 20 cm, primenirea solului cu aer în întregime trebuie să aibă loc în circa 8
zile (Gr. OBREJANU, St. PUIU, 1972). Pe solurile cu condiţii bune de aeraţie primenirea
solului cu aer pe adâncimea de 0 - 20 cm are loc în numai 24 ore.
Schimbul de gaze dintre sol şi atmosferă mai este condiţionat şi de oscilaţiile de
temperatură, variaţia umidităţii solului, variaţia presiunii atmosferice. Datorită creşterilor
de temperatură, aerul din sol se dilată trecând parţial în aerul atmosferic. În urma scăderii
temperaturii, volumul de aer din sol scade, locul liber fiind luat de aerul proaspăt. Ca
urmare a pătrunderii apei în sol, mare parte din aerul solului trece în atmosferă. În urma
evaporării apei, spaţiile necapilare sunt ocupate cu aer proaspăt.
Prin scăderea presiunii atmosferice aerul solului trece în aerul atmosferic, iar în urma
creşterii presiunii atmosferice, spaţiile necapilare ale solului sunt umplute cu aer atmosferic
de proaspăt.
În cazul unui sol bine aerat, schimbul de gaze este suficient de rapid pentru a preveni
deficitul de 02 sau toxicitatea excesului cu CO2.

5.3. Temperatura solului

Temperatura solului este rezultatul intrărilor şi pierderilor de energie calorică din sol.
Temperatura solului are influenţă majoră asupra proceselor fizice, biologice şi chimice ce
55
se desfăşoară în sol. În solurile reci, reacţiile proceselor chimice şi biologice sunt reduse ca
intensitate.
Descompunerea biologică este încetinită, astfel încât rata de utilizare a unor
nutrienţi, precum N, P, S şi Ca este diminuată.
De asemenea, absorbţia şi transportul apei şi a ionilor nutrienţi de către plante sunt
influenţate nefavorabil de temperaturile scăzute.
5.3.1. Surse de energie calorică. Radiaţiile solare reprezintă principala sursă de
energie calorică pentru încălzirea solurilor. Norii şi particulele de praf din atmosferă
interceptează radiaţiile solare şi absorb, împrăştie sau reflectă mare parte din energia
calorică. Numai aproximativ 35 - 40 % din energia calorică provenită din radiaţia solară
contribuie la încălzirea solului în regiunile umede şi înourate şi aproximativ 75 % în zonele
aride, lipsite de nori (per global, media este de 50 %).
Solul mai primeşte căldură şi din alte surse: procese exoterme (humificarea,
hidratarea coloizilor, descompunerea resturilor organice), surse ce prezintă o importanţă
secundară.
5.3.2. Căile de pierdere a energiei calorice. Cea mai mare parte din energia calorică
este pierdută datorită difuziei radiaţiilor calorice abscure din sol în atmosferă (fig. 7.15.). O
mică parte din energia solară primită de pământ contribuie la încălzirea solurilor. Această
energie este cheltuită, în primul rând la evaporarea apei de la suprafaţa solului şi a
suprafeţei frunzelor sau este radiată sau reflectată înapoi în atmosferă. Numai aproximativ
10 % este absorbită de sol şi poate fi folosită pentru încălzirea acestuia. Chiar şi în aceste
condiţii, această energie are o importanţă majoră pentru buna desfăşurare a proceselor din
sol şi pentru creşterea plantelor pe sol.
Temperatura în sol este influenţată de o serie de factori externi, cât şi de proprietăţile
termice ale solului.
5.3.3. Proprietăţile termice ale solului. În legătură cu radiaţia solară, există şi alţi
factori care influenţează suma netă a energiei absorbite de soluri şi amintim aici
proprietăţile termice, dintre care influenţă deosebită o au: capacitatea de absorbţie a razelor
solare, caacitatea calorică, conductivitatea termică, capacitatea exotermică şi endotermică.
5.3.3.1. Capacitatea de absorbţie a radiaţiilor solare. Această proprietate termică
depinde, în principal, de culoarea solului.. Culoarea albă reflectă un procent foarte mare din
radiaţia calorică, în timp ce culoarea neagră absoarbe un procent ridicat din radiaţia
calorică. Astfel, solurile închise la culoare absorb până la 80 % din radiaţia solară,
încălzindu-se mult mai repede decât solurile deschise la culoare care absorb circa 30 % din
radiaţia solară. Umiditatea solului sau conţinutul în apă influenţează, de asemenea,
capacitatea de absorbţie a radiaţiilor solare., Între cele două noţiuni există o relaţie inversă,
respectiv, la o umiditate scăzută capacitatea de absorbţie este mai mare, comparativ cu o
umiditate puternică la care capacitatea de absorbţie este mică. Vegetaţia solului, gradul de
acoperire a solului cu vegetaţie, influenţează, de asemenea, capacitatea de absorbţie a
radiaţiilor solare, aceasta fiind mai scăzută în cazul unui sol acoperit de vegetaţie şi mai
mare în cazul solului neacoperit.
Pedologie
Unghiul sub care radiaţiile solare ajung la suprafaţa solului influenţează temperatura
acestuia. În cazul în care radiaţia solară este perpendiculară pe suprafaţa solului şi energia
calorică absorbită, respectiv temperatura solului creşte.
Valoarea ALBEDO-ului, respectiv procentul din energia calorică ajunsă la suprafaţa
solului şi care nu pătrunde în sol, influenţează, de asemenea, temperatura aerului din sol. În
funcţie de condiţii, valorile abledoului oscilează în limite largi. Cu cât valorile albedoului
sunt mai mici, cu atât solul se încălzeşte mai mult. În prezenţa unui strat de zăpadă, valorile
albedoului sunt de 70 - 80 %, la solurile închise la culoare 20 %, în timp ce pentru solurile
deschise la culoare, aceste valori pot ajunge la circa 70 %. Solurile cultivate au un albedo
de 10 - 12 %, în timp ce, solurile acoperite cu vegetaţie ierboasă sau lemnoasă, albedoul
ajunge la circa 50 %.
Scăderea temperaturii solurilor prin difuzia radiaţiilor obscure din sol în atmosferă
este, de asemenea, influenţată de factorii care determină capacitatea de absorbţie. Astfel,
solurile închise la culoare se răcesc mai încet decât cele deschise, solurile acoperite de
vegetaţie prezintă o scădere a temperaturii mai mică decât cele neacoperite şi, de asemenea,
solurile mai umede prezintă o scădere a temperaturii mai redusă decât solurile uscate.
5.3.3.2. Căldura specifică. Solul uscat se încălzeşte mai uşor decât solul umed şi
aceasta deoarece necesarul cu energie pentru ridicarea temperaturii apei cu 1 0 C este mai
mare decât necesarul de energie utilizat pentru căldura specifică este exprimată pe unitate
(masă) de exemplu, în calorii pe gram (cal/g). Căldura specifică a apei pure este de circa
1,00 cal/g sau 1000 cal/kg (4,18 J/g) iar a unui sol uscat de circa 0,2 cal/g (0,8 J/g).
5.3.3.3. Capacitatea calorică a solului. Capacitatea calorică sau capacitatea pentru
căldură a solului reprezintă căldura specifică a unui sol raportată la unitatea de volum
(cal/cm3).
Capacitatea calorică a unui sol depinde de natura constituienţilor lui, fiind o
rezultantă a căldurii specifice a acestora. Principalii constituienţi ai solului prezintă
următoarele valori ale capacităţii calorice: nisipul 0,51 cal/cm3; argila 0,55 cal/cm3; CaCO3
0,55 cal/cm3; humusul 0,58 cal/cm3; apa 1,0 cal/cm3; aerul 0,24 cal/cm3. Cu cât procentul
constituienţilor solului, ce au capacitate calorică mare este mai ridicat, cu atât solul se va
încălzi mai puţin şi mai lent. De aceea un sol argilos, în condiţii de umiditate ridicată, se va
încălzi mai puţin şi mai lent, decât un sol nisipos, ce s-a format şi evoluează într-un climat
uscat.
5.3.3.4. Conductivitatea termică. Conductivitatea termică a solului este influenţată
de procentul cu care participă la definirea sa principalii constituienţi. Conductivitatea
termică a unui sol este destul de neuniformă datorită faptului că solul este un sistem
eterogen. Ea rezultând în principal din conductivitatea termică a fazei solide (0,004), a
fazei lichide (0,001) şi a fazei gazoase (0,00005).
Sub aspectul valorilor conductivităţii termice, menţionăm următoarele valori: nisipul
0,0093 (cal/cm.sec0 C), apa 0,00136 (cal/cm.sec0 C) şi aerul 0,00057 (cal/cm.sec0 C), astfel
încât , cu cât proporţia componentelor cu conductivitate mai mare este mai ridicată cu atât
solul se încălzeşte mai mult şi pe o adâncime mai mare.
5.3.3.5. Capacitatea exotermică şi endotermică a solului. Temperatura solului este
influenţată şi prin frecvenţa şi intensiatea proceselor exo şi endotermice ce au loc în sol. Ca
57
procese exotermice menţionăm: descompunerea resturilor organice, humificarea, hidratarea
coloizilor, condensarea vaporilor de apă. Astfel, la formarea unui gram de humus se degajă
5 calorii, o hidratare a unui kg de humus - 20 calorii, iar a unui kg de argilă 3 - 5 calorii
(ŞT. PUIU, 1980). Ca procese endotermice menţionăm evaporaţia şi topirea gheţii. La
transformarea unui gram de apă în vapori la t0 = 100 C se consumă aproximativ 600 calorii.
Ansamblul fenomenelor de încălzire şi de răcire a solului a solului sunt cunoscute
sub denumirea de regim termic al solului. Oscilaţia în timp a acestuia determină un regim
termic diurn, lunar, sezonier, anual şi multianual.
Regimul termic acţionează asupra proceselor fizice, chimice şi biologice din sol,
influenţând formarea şi evoluţia solurilor şi, totodată, condiţiile de creştere şi dezvoltare a
plantelor.
Bilanţul termic la suprafaţa solului se exprimă prin următoarea relaţie: (N. OANEA,
GH. ROGOBETE, 1977):

Q = (S' + D) - R - Eef ± P ± L.E. ± V

Q = cantitatea de căldură efectiv primită sau pierdută în unitatea de timp de către


stratul de la suprafaţa solului;
S' + D = fluxul de radiaţie solară (directă sau difuză), ajunsă în sol;
R = radiaţia reflectată;
P = căldura migrată în adâncimea solului în timpul zilei sau spre suprafaţa acestuia în
timpul nopţii;
L.E. - consumul de căldură pentru evaporarea apei în sol (L) şi căldura de
condensare a vaporilor de apă în sol (E);
V = schimbul de căldură dintre sol şi atmosferă.
Valorile pozitive ale bilanţului termic evidenţiază o încălzire a solului iar în cazul
unui bilanţ termic negativ o răcire a acestuia.
Regimul termic al solului este influenţat de regimul termic al aerului atmosferic.
Regimul termic al solului poate fi modificat prin diferite lucrări agrotehnice şi
hidroameliorative. Astfel, prin aplicarea gunoiului de grajd, apelor de irigaţie cu
temperatură mai mare decât temperatura solului, a paielor tocate are loc o încălzire a
solului.

CAPITOLUL VI
COMPLEXUL COLOIDAL ŞI SOLUŢIA SOLULUI

6. 1. Complexul coloidal al solului

Coloizii solului care alcătuiesc complexul coloidal, organo-mineral sau argilo-


humic sunt grupaţi in 3 categorii:
 .coloizi minerali (argilă, hidroxizi fier-aluminiu-mangan, silice coloidală, ş.a.)
Pedologie
 .coloizi organici (acizi humici, hidraţi de carbon, proteine)
 .coloizi organo-minerali (compuşi ai acizilor humici cu cationi bazici, cu hidroxizi de
fier sau cu argilă)
În Pedologie limita de separaţie între fracţiunea grosieră şi cea coloid - dispersă a
fost extinsă de la 0,2 (0,1) microni la 2 microni întrucât particulele cu diametrul cuprins
între 0,2 (0,1) şi 2 microni manifestă proprietăţi coloidale.
Forma particulelor coloidale este diversă: sferoidală (acizi humici), liniară
(poliuronoide) şi sub formă de foiţe şi bastonaşe (minerale argiloase).
Coloizii solului posedă sarcina electrică fie pozitivă fie negativă, au o capacitate
mare de adsorbţia apei şi a cationilor şi o capacitate mare de gonflare şi contracţie
Principalele proprietăţi ce ilustrează interacţiunea dintre particulele coloidale şi alţi
constituienţi ai solului sunt: schimbul de cationi, coagularea, dispersia, gonflarea şi
contracţia, proprietăţi a căror manifestare depinde atât de conţinutul în coloizi al solului cât
şi de alcătuirea micelelor coloidale.
6.1.1. Alcătuirea micelei coloidale
Micelele coloidale sunt particule dispersate ale sistemului coloidal în soluţia
solului (soluţie intermicelară).
Micela coloidală este alcătuită dintr-un nucleu înconjurat de mai multe straturi de
ioni (fig. 6.1.). Nucleul poate fi alcătuit fie dintr-o moleculă (la substanţele
macromoleculare) fie dintr-un agregat de molecule (la substanţele coloidale cu molecule
mici) fie dintr-un fragment al reţelei cristaline (la mineralele care se mărunţesc până la
particule coloidale).
Nucleul coloidal prezintă o suprafaţă activă în care se manifestă diferite forţe de
atracţie: forţe “Van der Waals”, forţe de cristalizare (care menţin edificiul cristalin), forţe
electrostatice, etc.
Stratul de ioni disociaţi care înconjoară nucleul, numit “strat ionogen” sau “dublu
strat Helmholz” se compune din: a)stratul intern (determinant de potenţial) şi b) stratul
extern (ioni adsorbiţi compensatori sau contraioni).
Contraionii, situaţi în contact cu stratul de ioni determinanţi de potenţial, alcătuiesc
stratul imobil numit şi “stratul dens de ioni” ; exterior stratului dens de ioni se găseşte
“stratul difuz de ioni” , ioni legaţi mai slab.
Particula coloidală - granula coloidală şi stratul de ioni compensatori - înfăţişează
în miniatură globul terestru: ca şi la acesta, nucleul micelei coloidale suferă foarte puţine
transformări în comparaţie cu suprafaţa înconjurătoare care se găseşte în permanenţă şi
profundă transformare. Pe lângă această similitudine, se mai adaugă şi aceea că granula
coloidală exercită o forţă de atracţie asupra ionilor asemeni forţei de atracţie a pământului.
Stratul intern de ioni din alcătuirea dublului strat Helmholz – este format din ioni
puternic reţinuţi de nucleu ce provin din desfacerea moleculelor reţinute la suprafaţa
nucleului. Acest strat de ioni denumit şi “strat determinant de potenţial “determină sarcina
electrică a coloidului în mediul de dispersie: ionii negativi dau caracter electronegativ
coloidului, iar ionii pozitivi dau caracter electropozitiv.
Granula coloidală defineşte acea componentă a micelei coloidale alcătuită din
nucleu şi stratul intern de ioni, (strat determinat de potenţial). Granula coloidală atrage ionii
59
cu sarcini electrice contrare şi respinge ionii încărcaţi cu acelaşi potenţial electric. În ceea
ce priveşte forţa de atracţie, granula coloidală se deosebeşte de nucleul micelei coloidale
prin aceea că nu manifestă forţe cristalizate sau “Van der Waals”, având forţe de atracţie
mult mai slabe (forţe electrostatice).
Stratul extern de ioni este format din ioni de semn contrar celor din stratul intern
(contraioni) determinând compensarea (neutralizarea) sarcinii acestora, de aceea mai poartă
denumirea de “strat de ioni compensatori”. Contraionii situaţi în contact cu stratul de ioni
determinaţi de potenţial alcătuiesc “stratul imobil” (stratul dens de ioni), iar contraionii din
stratul al doilea alcătuiesc “stratul difuz” cu ionii slab legaţi, mobili, uşor schimbabili.

Pentru cercetările din Pedologie stratul difuz prezintă cea mai mare însemnătate
deoarece ionii din acest strat sunt mobili, se identifică cu soluţia intermicelară pe măsură ce
se depărtează de stratul dens şi pot fi înlocuiţi de alţi ioni de acelaşi semn.
Coloizii se deosebesc de molecule prin faptul că nucleul coloizilor nu participă la
reacţiile tipice. Reacţiile chimice dintre molecule, atomi şi ioni sunt însoţite de schimbări în
edificiul substanţelor ce au intrat în reacţie. Acţiunea atomilor şi a ionilor este diferită faţă
de reacţiile de suprafaţă ale coloizilor: aici moleculele şi ionii componenţi nu suferă
modificări exceptând ionii superficiali care pot fi schimbaţi. În reacţiile chimice substanţa
se schimbă, iar la coloizi se schimbă numai compoziţia stratului superficial.
6.1.2. Caracterizare şi descrierea unor micele coloidale
Micela coloidală de argilă are nucleul format dintr-un fragment al reţelei cristaline
al mineralului argilos. Ansamblul sarcinilor electrice ale mineralelor argiloase este alcătuit
din două grupe de sarcini:a) sarcina permanentă sau structurală şi b) sarcina variabilă sau
depebdentă de pH.
a) sarcina permanentă sau structurală este constituită din sarcinile negative ale
unor ioni aflaţi în straturile tetraedrice şi octaedice care au valenţă inferioară ionilor care au
fost înlocuiţi.
b) sarcina variabilă sau dependentă de pH este constituită din sarcinile care
rezultă în urma disocierii ionilor H+ din grupele “OH” sau “OH2” situate în zonele
marginale sau pe suprafeţele de ruptură ale cristalelor.
La mineralele argiloase trimorfice (2:1), ionii compensatori (contraionii) localizaţi
în spaţiul interlamelar, neutralizează sarcina permanentă a mineralului. Aceşti ioni pot fi
uşor schimbabili (în montmorilonit); parţial schimbabili (în vermiculit) şi foarte greu
schimbabili (în illit).
Tipul de legătură şi energia de legătură din spaţiul interlamelar influenţează
proprietăţile fizice a mineralelor argiloase cum ar fi: duritatea, clivajul, rezistenţa la
alterare, gradul de contracţie, gonflarea, schimbul ionic, adsorbţia apei şi a moleculelor de
material organic.
Sarcina dependentă de pH reprezintă 1% din suprafaţa totală a micelei (Dial şi
Hendriks citaţi de C. Crăciun, 2000).
La mineralele argiloase dimorfice (caolinit) datorită ponderii mari a suprafeţelor
marginale, o mare parte a sarcinii negative este atribuită “disocierii amfoterice”fapt ce
Pedologie
determină creşterea sarcinii variabile – dependente de pH şi a capacităţii de adsorbţie a
anionilor.
Mineralele argiloase de tip caolinit (dimorfice) prezintă o capacitate mai mare de a
adsorbi anioni decât mineralele trimorfice datorită unui surplus de sarcină pozitivă ce se
crează în zonele marginale prin ruperea legăturilor reţelei. Acest fapt este ilustrat de
valorile raportului, schimb cationic/schimb anionic: 0,5 la coolinit, 2,3 la illit, 6,7 la
montmorilonit (Shoen, 1953 citat de C. Crăciun, 2000). Intensitatea fixării cationilor de
către coloizii solului este influenţată de valenţa ionilor compensatori şi de gradul de
hidratare; viteza de coagulare a particulelor creşte odată cu micşorarea gradului de
hidratare şi creşterea valenţei ionilor din stratul difuz al micelei coloidale.
Micela coloidală de humus are dimensiuni mici (diametrul de 80-100), formă sferică şi
structură amorfă. Nucleul acestei micele este constituit dintr-o macromoleculă sau mai
multe molecule de acid humic.Stratul de ioni determinaţi de potenţial este reprezentat de
ionii negativi (COO- - ,OH-) rezultaţi în urma disocieilor grupărilor acide carboxilice
(COOH) şi hidroxil fenolice (C6H5-OH). Stratul ionilor compensatori de sarcină se
compune din cationii acizi H+ ,Al3+ - predominanţi în coloizii de humus ai solurilor acide
din zona forestieră şi din cationii bazici Ca 2+,Mg2+,Na+,K,NH4+-dominanţi in solurile
formate sub influenţa vegeaţiei de stepă sau silvostepă.
Coloizii de acizi humici posedă atât sarcini electrice negative – provenite din
disocierea grupărilor carboxil(-COOH) cu caracter acid – cât şi sarcini electrice pozitive
care provin de la grupări aminice (-NH2) care imprimă acizilor humici caracter bazic.
În condiţiile unei reacţii neutre sau alcaline a soluţiei solului, sarcina electrică
negativă a coloizilor de acid humic este mai mare deoarece -în aceste condiţii- nmărul
grupărilor “-COOH” care disociază este mai mare decât în mediul acid:la pH =4,5
disociază o singură grupare “-COOH”; la pH = 7 disociază două grupări “- COOH”; la pH=
9 disociază trei grupări “-COOH”; la pH > 11 disociază mai mult de trei grupări “-COOH”.
Întrucât “punctul izoelectric” (punctul în care numărul sarcinilor electrice pozitive
este egal cu cel al sarcinilor electrice negative) este la pH 2,6 ÷ 2,8 ,majoritatea coloizilor
organici sunt electronegativi şi manifestă însuşirea de adsorbţie a cationilor (Gh. Lixandru,
1990).
Capacitatea de schimb cationic a humusului este mai mare în condiţiile unei reacţii
alcaline (T=150 ÷300 me /100 g sol) deoarece şi sarcina negativă a coloizilor de humus
este mai mare.
6.1.3. Indicatori folosiţi la caractetrizează proprietăţilor de schimb ionic
Capacitatea de schimb cationic este dată de conţinutul de cationi pe care îl poate
adsorbi un sol cu pH 7 (sau 8,2 – funcţie de metoda de determinare) şi se exprimă în
“miliechivalenţi/100 g sol uscat” sau în “centimoli/kg sol uscat”
Cationii schimbabili sunt reprezentaţi de ioni cu sarcină electrică pozitivă (Ca2+,
Mg2+, Na+, K+, NH4+, Al3+) reţinuţi la suprafaţa complexului adsorbtiv, cu sarcina electrică
negativă şi capabili de a fi schimbaţi cu alţi cationi aflaţi în soluţia solului.
Complexul adsorbtiv cuprinde constituienţii solului cu suprafaţa activă, capabili
de a provoca şi întreţine procesul de adsorbţie.

61
Prin adsorbţie se înţelege aderarea, reţinerea, fixarea şi acumularea unor
componente dintr-un amestec de gaze sau a substanţelor dizolvate dintr-o soluţie, pe
suprafaţa particulelor minerale în concentraţii mai mare decât în aerul sau soluţia solului.
Procesul de adsorbţie ce se observă în sol este cunoscut de multă vreme. Datorită
adsorbţiei moleculelor ionice a substanţelor aflate în soluţie şi reţinerii în sol a particulelor
aflate în suspensie, apa din izvoare apare întotdeauna curată (limpede).
Adsorbţia cationică a fost pusă în evidenţă în secolul al XIX-lea de către Thomas
Way care a amestecat o probă de sol cu o cantitate de sulfat de amoniu - (NH4)2 SO4) .În
urma percolării (spălării) solului cu apă cu scopul îndepărtării (NH4)2 SO4, a constatat că
ionul amoniu nu poate fi complet îndepărtat deoarece este reţinut în sol iar în “filtrat”
alături de NH4+ apar şi cationi de Ca2+, Mg2+, Na+, K+. Prin tratarea probei de sol saturate în
cationi NH4+ cu o soluţie de KCl se constată că în filtratul obţinut sunt prezenţi atât cationi
de K+, aflaţi în exces cât şi cationii NH4+. În urma determinării conţinutului total de K+ şi
NH4+ (me) se poate observa că aceasta este egal cu conţinutul de K+ (“me”) aflat iniţial în
soluţia folosită la tratarea solului. Tratarea probei de sol saturate în ioni de K+ cu o soluţie
de CaCl2 are ca efect înlocuirea cationilor de K+ cu cei de Ca+. În filtratul obţinut,
conţinutul total al cationilor de Ca2+ şi K+ exprimat în “me” este egal cu conţinutul iniţial al
cationilor de Ca2+ aflat în soluţie.
Procesul de schimb cationic este un proces simplu de adsorbţie şi de reţinere
fizico-chimică, o reacţie de suprafaţă şi se desfăşoară după anumite legităţi.
- Adsorbţia cationică este polară: concentraţia soluţiei în anioni rămâne aceiaşi şi
după procesul de schimb (N. Cernescu 1973).
- Adsorbţia cationilor are un caracter reversibil: cationii reţinuţi în stratul difuz al
micelei coloidale pot fi înlocuiţi cu alţi cationi.
- Schimbul de cationi se produce în proporţii echivalente: un cation bivalent (Ca 2+)
din stratul difuz este înlocuit de un alt cation bivalent (Mg2+) sau de doi cationi monovalenţi
(2 NH4+).
- Cantitatea de cationi adsorbiţi este determinată de concentraţia (activitatea)
cationilor din soluţie şi nu de concentraţia sărurilor: adsorbţia sodiului la coloizii solului
salinizat creşte odată cu concentraţia cationilor de Na+ în timp ce adsorbţia altor cationi
prezenţi în soluţia solului scade.
- Forţa de reţinere a cationilor este cu atât mai mare cu cât gradul lor de hidratare
este mai redus. Hidrogenul se abate de la această regulă deoarece, neputând exista în stare
liberă, formează ionul “hidroniu” (H3O+) cu diametrul mult mai mic comparativ cu alţi
cationi şi din acest motiv este puternic reţinut (Gh. Lixandru, 1990).
- Capacitatea de schimb cationic creşte odată cu raportul SiO 2/Al2O3 până la
valoarea 9 pentru ca apoi să scadă devenind neînsemnată la gelul de acid salcilic (N
Cernescu, 1963)
- Schimbul de cationi este determinat de energia de reţinere a cationilor: la micela
coloidală, cu excepţia ionilor de NH4+ şi H+energia de reţinere creşte odată cu masa atomică
şi valenţa cationilor (Na+ < NH4+ < K+; Mg2+<Ca2+; Al3+<Fe3+)
Valoarea capacităţii de schimb cationic este cuprinsă între 10 şi 200 me/100 g sol
uscat funcţie de conţinutul şi natura mineralelor argiloase şi a sbstanţelor humice.
Pedologie
Capacitatea de schimb cationic efectivă este determinată de sarcina permanentă a
mineralelor argiloase. Determinarea valorii capacităţii de schimb potenţiale (Tp) şi a celei
efective (Te) se face prin calcul însumând conţinutul cationilor bazici şi al cationilor acizi.
Tp = SB8,3 + SH; Te = SB7+ Ah
- SB 8,3 şi SB7 reprezintă suma cationilor bazici schimbabili determinaţi cu soluţii
la pH = 8,3 şi, respectiv la pH = 7 SH şi Ah reprezintă aciditatea de schimb totală şi
aciditatea hidrolitică determinată la pH = 8,3 şi, respectiv, la pH = 7.
Suma bazelor schimbabile (“SB”) este un indicator de bază al proprietăţilor
chimice ale solului. Valoarea acestui indicator este dată de suma cationilor schimbabili ai
elementelor alcaline (K+, Na+),alcalino-pământoase (Ca2+,Mg2+) şi de amoniu (NH4+)
reţinuţi în forme schimbabile de complexul adsorbtiv al solului. Ea se exprimă în
miliechivalenţi (me) la 100 grame sol uscat.
Cationii de Na+, K+, Ca2+, Mg2+şi NH4+ se numesc cationi bazici deoarece hidroxizii
acestora imprimă soluţiilor o reacţie alcalină.
Cationii bazici, aflaţi în forme schimbabile , devin accesibili pentru plante atunci
când trec în soluţia solului, datorită schimbului de cationi din aceasta şi cei din stratul difuz
al micelelor coloidale. Accesibilitatea pentru plante a unui anumit cation este mai bine
exprimată de “nivelul de saturaţie al complexului adsorbtiv al solului” în acel cation decât
de “conţinutul absolut”al acestuia. Complexul “adsorbtiv” al solurilor de stepă ( soluri
bălane, cernoziomuri, soluri halomorfe, soluri formate pe calcare şi marne) este saturat în
cationi bazici.
Prezenţa sodiului schimbabil în complexul adsorbtiv în proporţie mai mare de 5 %
în solurile alcalizate şi de peste 15% în solurile alcalice imprimă acestora însuşiri chimice
şi fizice nefavorabile pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor.
În solurile cu exces de umiditate, azotul mineralizat din materia organică rămâne în
stare redusă (NH4+) şi poate fi adsorbit de complexul coloidal al solului în proporţie de 1-
8% în stratul arabil, proporţie ce creşte la adâncimi mai mari, unde conţinutul de argilă este
mai ridicat, determinând mărimea capacităţii de schimb de cationi.
În solurile din România - în marea lor majoritate – conţinutul de cationi bazici
schimbabili are valori ce se încadrează în intervalul 1-50 me/100g sol uscat, valorile cele
mai mari înregistrându-se la solurile cu un conţinut ridicat de humus şi de minerale
argiloase de tip montmorilonit, illit, beydelit
Cunoaşterea valorii “SB” serveşte la calculul “capacităţii de schimb cationic”, a
“gradului de saturaţie în baze” precum şi la aprecierea “fertilităţii solului”. Astfel, valorile
“SB” mai mari de 25 me/100 g sol uscat indică o fertilitate ridicată iar cele mai mici de 3
me/100 g sol uscat indică o fertilitate foarte scăzută.
Aciditatea potenţială este un parametru dat de cantitatea de ioni de H+ şi Al3+
aflaţi în stare adsorbită de complexul coloidal şi care intră în soluţia solului numai în urma
procesului de schimb cationic. Aciditatea potenţială apare ca o “rezervă” pusă în evidenţă
prin schimb cationic cu soluţia unei săruri şi reprezintă “factorul de capacitate” ce
caracterizează reacţia solului. Acest parametru poate fi exprimat – funcţie de sarea folosită
la extracţia ionilor acizi din complexul adsorbtiv – fie prin “aciditatea de schimb” (sau
“efectivă”), fie prin “aciditate hidrolitică (Ah), fie prin “aciditatea de schimb totală (SH).
63
Aciditatea de schimb sau “efectivă” se evidenţiază prin tratarea solului cu soluţia
unei săruri neutre (KCl) când – pe lângă ionii de H+ - trec în soluţie şi ionii de Al3+ care
generează aciditate în solurile luvice.
Aciditatea hidrolitică (Ah) este componentă a “acidităţii de schimb totale” (SH) şi
se evidenţiază prin hidroliza (desfacerea cu ajutorul apei) a acetatului de sodiu sau a
acetatului de potasiu. Cationii acizi H+,Al3+ se extrag din sol cu o soluţie ce hidrolizează
alcalin (CH3 COONa, CH3 COOK) iar valoarea acestora este determinată titrimetric până la
nivelul pH=7 (exprimarea se face în me/100 g sol uscat).
Valorile “acidităţii hidrolitice “ sunt folosite în practică pentru aprecierea
oportunităţii amendării solurilor acide, pentru stabilirea dozelor de amendamente şi pentru
estimarea altor indici cum ar fi “indicele azot” (IN).
Aciditatea de schimb totală (SH) se regăseşte în cantitatea de H+ şi Al3+ reţinuţi
de constituienţii solizi ai solului. Determinarea valorii “SH” se realizează prin percolări
repetate ale solului cu o soluţie de acetat de potasiu (CH3 COOK) 1 n “tamponată” la pH
8,3 şi se exprimă în me/100 g sol uscat sau în cmol/kg sol uscat.
Aciditatea de schimb totală (SH) exprimă rezerva de ioni acizi (H + Al3+) din
complexul adsorbtiv ce poate trece prin procesul de schimb cationic, în soluţia solului.
Valorile ei sunt mai mari în solurile din zonele umede formate pe roci acide şi sub influenţa
vegetaţiei acidofile decât în solurile din zonele mai secetoase şi calde formate pe roci
bogate în elemente bazice.
Cunoaşterea valorilor acidităţii de schimb totale (SH) prezintă o importanţă
deosebită pentru studiile de geneză, de clasificare şi de ameliorare a solurilor.
Gradul de saturaţie al solului cu cationi bazici schimbabili (V%) ai
complexului adsorbtiv al solului exprimă “conţinutil relativ de cationi schimbabili ai
elementelor alcaline (Na+,K+) şi alcalino-pământoşi (Ca2+, Mg2+) raportat la capacitatea de
schimb cationic. Valoarea acestuia se calculează cu relaţia:
SB SB
VSH = T .100 sau VSH= SB + SH .100

în care: V – gradul de saturaţie în cationi bazici (%), SB – suma cationilor bazici


schimbabili (me/100 g sol), SH – aciditatea de schimb totală (me/100 g sol), T –
capacitatea de schimb cationic (me/100 g sol).
Valorile gradului de saturaţie în cationi bazici schimbabili (VSH) sunt folosite ca un
element de bază pentru unele orizonturi ale profilului de sol. Astfel, orizontul “A molic” se
distinge de orizontul “A umbric” prin valoarea VSH mai mare de 53% corelată cu alte
însuşiri. De asemeni, pentru unele soluri , valoarea VSH este folosită la definirea subtipurilor
“eutrice” şi “districe”.
6.1.4. Adsorbţia anionică
La suprafaţa micelelor coloidale apar sarcini electrice pozitive care adsorb anioni.
Suma totală a anionilor pe care îi poate adsorbi un sol defineşte “capacitatea de schimb
anionic” exprimată în me/100 g sol” sau în me/100 g argilă. Întrucât adsorbţia unor anioni
Pedologie
poate fi urmată şi de o fixare prin insolubilizare chimică, în loc de “capacitate de schimb
anionic”, se recomandă a se folosi noţiunea de “capacitate de adsorbţie anionică”.
Sarcinile electrice pozitive care determină adsorbţia anionilor apar cel mai frecvent
la hidroxizii de fier şi de aluminiu, la allofane şi caolinit. În zonele cu climă temperată
capacitatea de adsorbţie anionică a solurilor are valori scăzute (0,5÷2 me/100 g sol) în
funcţie de conţinutul de argilă (illit şi montorilonit) şi de humus.
Cantitatea de ioni adsorbiţi creşte odată cu creşterea acidităţii solului. În condiţiile
unei reacţii puternic acide (pH=4) conţinutul de amidon fosforic (PO 43-) şi sulfat (SO42-)
creşte de 3 ori şi respectiv de 10 ori faţă de condiţiile de reacţie neutră a solului (Lăcătuşu,
2000). Principalii anioni ai solului implicaţi în schimbul anionic sunt: PO43-, SO42-. NO3-,
Cl-, MoO42-, B(OH)4 şi anionii organici. Tăria legăturilor dintre anioni şi complexul
adsorbtiv depinde de valenţa anionilor şi gradul lor de hidratare în următoarea ordine
descrescătoare: PO43-, SO42-, NO3-, Cl- (Crăciun, 2000). Anionii PO43- şi SO42- sunt adsorbiţi
în cantităţi mai mari decât anionii NO3- şi Cl- care se găsesc predominant în soluţia solului.
O deosebită influenţă pentru cresterea şi dezvoltarea plantelor o prezintă reţinerea
anionului acidului fosforic. Anionii fosfatici sunt adsorbiţi şi reţinuţi la suprafaţa micelelor
cu sarcină electrică pozitivă şi la suprafaţe micelelor cu sarcină elecrică negativă prin
intermediul unor cationi care au rolul de punţi de legătură între particulele coloidale şi
anioni. Cea mai mare capacitate de fixare pentru fosfor o are gibbsitul şi goethitul (5
me/100 g ) urmate de illit, caolinit şi montmorilinit.
Adsorbţia anionilor pe suprafaţa coloizilor şi precipitarea unor compuşi fosfatici –
Fe(PO4), Al (PO4) – constituie principalele căi de scădere a mobilităţii anionilor fosfat şi
scăderea disponibilităţii pentru plante.
Forţele de reţinere a anionului fosfat cresc în timp simultan cu micşorarea
disponibilităţii acestuia pentru plante.
6.1.5. Importanţa sistemului coloidal şi a schimbului cationic
Alături de procesele de fotosinteză şi respiraţie, schimbul de ioni dintre particulele
coloidale şi rădăcinile plantelor este unul dintre cele mai importante procese.
Ionii schimbabili (anioni şi cationi) se găsesc în stratul difuz al micelelor coloidale
organitce sau minerale.
Micelele coloidale din sol reţin la suprafaţa lor ioni esenţiali în nutriţia plantelor şi
îi păstrează împiedicând eliminarea acestora de către curenţii descendenţi ai apei care
străbat solul.Astfel, micelele coloidale din sol pot fi comparate cu “băncile moderne”
deoarece ionii reţinuţi pot fi retraşi de la “băncile coloidale” şi adsorbiţi de către rădăcinile
plantelor. Refacerea rezervei de elemente nutritive se realizează prin administrarea
îngrăşămintelor organice sau /şi minerale şi a amendamentelor.
Complexul coloidal al solului reglează concentraţia şi compoziţia soluţiei solului
prin schimbul de ioni care are loc între cele două componente ale acestuia.

6.2. Soluţia solului

65
Soluţia solului denumită popular “mustul” sau “sucul” solului constituie o parte din
“faza lichidă” a solului şi este alcătuită din apă şi diferite substanţe minerale şi sau organice
aflate în stare de dispersie ionică, moleculară sau coloidală.
La formarea “soluţiei solului contribuie numai o parte din din “conţinutul total” de
apă din sol. Astfel apa din de constituie apa aflată în stare de vapori, apa de
higroscopicitate, o parte din apa peliculară “nu participă la formarea soluţiei solului.
Noţiunea de “soluţia solului” nu este sinonimă cu noţiunea de fază lichidă a solului”
deoarece aceasta din urmă înglobează atât “soluţia solului” cât şi rezerva de “apă moartă”
(inaccdesibilă plantelor).
Apa provenită din precipitaţii, străbătând straturile atmosferice, dizolvă o parte din
substanţedin atmosferă cum ar fi: CO2, O2, N2, NO3, NO2, NH3, SO2, hidrogen sulfurat, clor.
Dintre gazele care se dizolvă în apa precipitaţiilor predominante sunt: CO2, O2 şi N2,
raportul lor la temperatura de 20oC – fiind de 57:2,1 :1,0 (Lăcătuşu, 2000)
Apa ajunsă în contact cu solul, îşi schimbă compoziţia chimică datorită
numeroaselor procese de alterare şi mineralizare cum ar fi: dezvoltarea, disocierea,
adsorbţia, schimbul ionic, absorbţia ionilor de către plante, etc. Substanţele solubile din sol
sunt dezvoltate iar ionii rezultaţi în urma disocierii pot reacţiona cu alţi compuşi sau pot fi
translocaţi în profilul solului.
Capacitatea de dizolvare a apei se măreşte odată cu creşterea concentraţiei de CO2,
gaz ce rezultă în urma transformărilor suferite de materia organică, prin activitatea
microorganismelor.
Soluţia solului, venind în contact cu coloizii din masa solului, favorizează schimbul
de ioni aflaţi în soluţie cu cei din stratul difuz al micelelor coloidale.
Modificarea continuă a compoziţiei soluţiei solului este influenţată atât de natura
substanţelor dizolvate în apa din precipitaţii cât şi de ansamblul transformărilor fizice,
chimice şi biologice pe care le suferă constituienţii solului. Compoziţia soluţiei solului este,
aşadar, “rezultantă a întregii dinamici a însuşirilor solului”.
În dinamica valorii concentraţiei soluţiei solului, pe parcursul unui an se disting
două etape: 1) etapa de acumulare a sărurilor, delimitată în timp de începutul primăverii
până la sfârşitul verii, când, datorită evapotranspiraţiei intense, circulaţia soluţiei solului
poate atinge pragul de saturaţie (400 mg/l şi 2) etapa de diluare a soluţiei solului delimitată
în timp de la începutul toamnei până la sfârşitul iernii când, datorită unor valori superioare
ale “capacităţii de câmp” are loc o levigare a sărurilor solubile “şi implicit, o micşorare a
concentraţiei soluţiei solului .
Dar compoziţia şi concentraţia soluţiei solului prezintă şi o varietate diurnă
determinată de oscilaţiile zilnice în sol ale CO2: În aceste condiţii valorile maxome ale
concentraţiei soluţiei solului în ioni de Ca2+ se înregistrează în timpul nopţii; acest fenomen
se explică prin aceea că dizolvarea carbonaţilor alcalino-pământoşi (CaCO 3 şi MgCO3)
precum şi substituirea ionilor Ca2+ din complexul adsorbtiv se desfăşoară cu intensitate mai
mare noaptea decât în timpul zilei.
Se poate conchide că, dacă masa solidă a solului este suportul pentru plante - în
care acestea îşi ancorează rădăcinile soluţia solului este mediul din care plantele – prin
rădăcini îşi asugură alimentarea cu apă şi substanţe nutritive.
Pedologie
Soluţia soluluiare o compoziţie complexă. toate elementele minerale ce se regăsesc
în cenuşa masei vegetale îşi au originea în soluţia solului.
În soluţia solului se întâlnesc combinaţii minerale, combinaţii organice şi
combinaţii organo-minerale.
Combinaţiile minerale sunt reprezentate de sărurile acizilor minerali (nitraţi, nitriţi,
bicarbonaţi, carbonaţi, cloruri, sulfaţi, fosfaţi de Ca, Mg, Na, K, NH4, etc.) şi de diferiţi
acizi de Fe, Al, Mn.
Combinaţiile organo-minerale , cu diferite grade de solubilitate, se formează prin
combinarea acizilor humici cu alte tipuri de acizi organici cu ioni bazici, reprezentaţu de
Ca2+ ,Mg2+, Na+, K+, NH4, etc.
6.2.1. Reacţia solului
Reacţia solului este definită de concentraţia sau activitatea ionilor de hidrogen din
soluţia solului şi se exprimă în mod curent prin valori pH. Această însuşire se manifestă
prin capacitatea de disociere a ionilor de hidrogen (H+) şi de hidroxil (OH-) din sol, atunci
când solul vine în contact cu apa sau cu soluţiile saline diluate(acestea permit disocierea
ionilor de H+) .
În solul uscat se manifestă numai aciditatea potenţială (nu şi cea actuală) deoarece
ionii de hidrogen disociaţi sunt redsorbiţi la suprafaţa particulelor iar sărurile ce
hidrolizează acid precipită.
Concentraţia activă a ionilor de hidrogen reprezintă “factorul de intensitate” al
reacţiei solului şi poate fi exprimată prin indicatorul numeric”(pH)”.Valoarea indecelui pH
se obţine prin cologaritmarea ionilor de H+ din soluţia sau suspensia de sol :
pH = -lg (aH+)=clg (aH+) = - lgşH+ţunde: aH+ - activitatea ionilor de hidrogen (moli/l
sai g/l)

Tabel

Corespondenţa între concentraţia ionilor de H+ şi valoarea pH-ului.


+
şH ţ pH şH+ţ pH şH+ţ pH şH+ţ pH
g*l-1 +
-lgşH ţ g*l -1 +
-lgşH ţ g*l -1 +
-lgşH ţ g*l-1 -lgşH+ţ

1,6*10-5 4,8 1,6*106 5,8 1,6*10-7 6.8 1,6*10-8 7,8


10-5 5,0 10-6 6.0 10-7 7,0 10-8 8.0
6,3*10-6 5,2 6,3*10-7 6,2 6.3*10-8 7.2 6,3*10-9 8,2
4*10-6 5,4 4*10-7 6,4 40*10-8 7,4 40*10-9 8,4
2,5*10-6 5,6 2,5*10-7 6.6 2,5*10-8 7,6 2,5*10-9 8,6

Cercetările staţionare pivind reacţia solului au pus în evidenţă caracterul dinamic al


acestei însuşiri. Mărimea variaţiei periodice a pH-ului poate ajunge până la o unitate, fiind
mai însenmnată la solurile cu capacitate scăzută de tamponare Modificarea reacţiei solului
este determinată de evoluţia genetică a tipului de sol, activitatea organismelor din sol,

67
modificarea periodică a conţinutului de săruri solubile, măsurile ameliorative, tehnologiile
de exploatare a terenului şi de cultivare a plantelor.
Reacţia şi compoziţia soluţiei solului sunt însuşiri dinamice şi au un caracter
reversibil; timpul necesar pentru modificarea acestor proprietăţi, pentru a atinge starea de
cvasiechilibru cu mediul, este de 10-1 - 100 ani.
Cationii schimbabili din stratul difuz al micelelor coloidale influenţează compoziţia
soluţiei de sol prin schimbul de ioni, schimb ce are loc între ionii aflaţi în soluţie şi cei din
complex. Timpul necesar pentru modificarea mărimii capacităţii de schimb cationic şi a
acidităţii schimbabile până la atingerea stării de gvasiechilibru cu mediul este cuprinsă între
10o - 101 ani (N. Florea, 1994).
6.2.2. Capacitatea de tamponare a solului
Capacitatea de tamponare pentru reacţie a solului este proprietatea solului de a se
opune modificării valorii “pH” atunci când asupra sa se acţionează cu substanţe - bazice
sau acide – care acceptă sau eliberează protoni. Mecanismele chimice care generează
înşuşirea de tamponare pentru reacţie constau în asocierea – disocierea protonilor de pe
acidoizi şi adsorbţia cationilor bazici pe coloizi şi prin hidroliza sărurilor
Capacitatea de tamponare (de amortizare) pentru reacţie a solului este influenţată de
compoziţia granulometrică a solului, compoziţia mineralogică a particulelor de argilă,
conţinutul şi compoziţia humusului, capacitatea de schimb cationic, gradul de saturaţie în
baze precum şi de sistemele tampon reprezentate de complexul argilo-humic, ”carbonat de
calciu – acid carbonic”, fosfat-acid fosforic”, “humaţi – acizi humici nesaturaţi”, acid acetic
– acetat de sodiu” etc.
Complexul adsorbtiv al solului saturat parţial cu elemente bazice constituie unul
dintre cele mai importante “sisteme tampon” ale solului; el se comportă ca un acidoid (acizi
insolubili reprezentaţi de coloizi capabili de a adsorbi cationi) sau ca un bazoid (substanţe
cu caracter bazic slab capabile de a reacţiona cu cationii).
La adăugarea în sol a unei cantităţi de baze sau de acizi, complexul adsorbtiv se
opune schimbării bruşte a reacţiei în sens alcalin sau acid; în această situaţie are loc
trecerea ionilor acizi (H+) din soluţia solului în complexul adsorbtiv şi/sau o neutralizare.a
ionilor alcalini OH+ şi blocarea lor în molecule de apă cu ajutorul ionilor de H+ înlocuiţi din
complex de ionii alcalini de sodiu.
Solurile saturate cu baze în proporţie de 50% au cea mai mare capacitate de
tamponare a reacţiei atât pentru acizi cât şi pentru baze.
Solurile la care complexul adsorbtiv este saturat cu cationi acizi prezintă capacitate
de tamponare mare pentru acizi iar cele la care complexul adsorbtiv este saturat în ioni de
H+ prezintă capacitate de tamponare mare pentru baze.
La solurile cu un conţinut mic de humus şi argilă, complexul adsorbtiv – slab
reprezentat – reţine cantităţi reduse de ioni bazici şi acizi.

CAPITOLUL VII
PROPROETĂŢI MORFOLOGICE

7.1. Culoarea solului


Pedologie

Culoarea solului este dată de totalitatea radiaţiilor solare de diferite frecvenţe pe care
le reflectă solul. Ea este un efect al absorbţiei selective a razelor monocromatice din
componentele luminii albe. Senzaţia de culoare ia naştere ca urmare a acţiunii radiaţiilor
electromagnetice asupra retinei. Între principalele domenii de culoare a solului (alb, negru,
roşu, galben, verde, albastru) se stabilesc tranziţii printr-o multitudine de nuanţe.
Culoarea solului este expresia compoziţiei chimice şi mineralogice şi a distribuţiei
particulelor minerale şi organice în orizonturile profilului de sol; prin combinarea culorilor
date de componentele respective, rezultă numeroase culori caracteristice diferitelor
orizonturi ale solului.
Astfel: silicea coloidală argilă, carbonatul de calciu şi sărurile uşor solubile dau
culori albe până la cenuşiu; humusul dă culoarea neagră, brun - gălbuie, brun – roşcată sau
roşu-brună; compuşii fierului fin dispersaţi în masa solului dau o culoare de roşu, brun-
ruginiu sau gălbui - în funcţie de conţinutul şi gradul de hidratare precum şi de raportul
dintre diferiţi constituienţi (hematit, goethit, limonit, etc.);compuşii feroşi, în condiţii de
umiditate dau o culoare vineţie, albăstruie, albăstrui – verzuie; fosfatul feros dă culoarea
albă în mediul anaerob şi albăstruie în contact cu aerul; sulfura de fier, în orizonturile cu
materie organică şi umezire excesivă dă o culuare neagră.

7.1.1. Aprecierea culorii solului


În Pedolgie, de-a lungul timpului, aprecierea culorii solului pe teren s-a făcut pe baza
observaţiillor directe, procedeu ce se mai utilizează şi astăzi, cu toate inconvenientele pe
care le implică. Această modaliate de apreciere a culorii incumbă o foarte mare doză de
subiectivism.
Pentru înlăturarea subiectivismului la aprecierea culorii solului, în practică
pedologică modernă este utilizat “Sistemul Munsell”, sistem care foloseşte un atlas cu 322
eşantioane de culori standardizate (Atlasul Munsell).
În sistemul Munsell culoarea solului este definită prin parametri celor trei variabile:
1)Nuanţa, 2)Valoarea şi 3)Croma.
1)Nuanţa indică culoarea spectrală dominantă dată de lungime de undă a luminii.
Scara nuanţelor este alcătuită din 10 elemente: 5 culori de bază (aşa zis, pure) şi cinci culori
intermediare (aşa zis, combinate), toate notate cu litere.
Culorile de bază: Culorile intermediare:
R=(red) roşu YR = roşu-galben
Y=(yelow) galben GY = galben-verde
G=(green) verde BG = verde-albastu
B=(blue) albastru PB = albastru-violet
P=(purple) violet RP = violet-roşu
Fiecare dintre cele 10 nuanţe (culori de bază şi culori intermediare) are câte 10 trepte
notate cu cifre de la 1 la 10.
Culoarea solului se încadrează într-un număr limitat de nuanţe cuprinse de regulă
între 10 R şi 5 Y (10 R; 2,5 YR; 5 YR; 7,5 YR; 10 YR; 2,5 Y;5 Y) şi unele nuanţe specifice
pentru orizonturile cu umezire excesivă, gleice sau pseudogleice.
69
2) Valoarea exprimă luminozitatea culorii şi este redată în cifre (la soluri, de regulă,
de la 2,5 la 8), de la culorile întunecate către cele luminoase. Probele de sol cu valoarea 5
au culori cu luminozitate medie.
3) Croma exprimă puritatea relativă, intensitatea sau saturaţia culorii .Scara
cromatică a Sistemului Munsell are 20 de trepte de la 1 la 20 (la soluri valoarea cromei
este’de regulă,mai mică decât 8).
În teren, apreciea culorii solului se face comparând culoarea probei de sol cu
eşantioanele standardizate de culori din Atlasul Munsell unde în dreptul fiecărui eşantion
este menţionată denumirea culorii şi cei trei parametrii care o definesc: nuanţa, valoarea şi
croma.
Pentru o apreciere corectă, trebuie să se ţină seama de faptul că, funcţie de starea de
umiditate, culoarea solului se schimbă de la “uscat” la “umed”. cu 0,5 până la 3 trepte în
valoare, cu 0,5 până la 2 în cromă (numai rareori intervin schimbări şi în nuanţă). Cele mai
mari diferenţe apar la soluri cenuşii, cernoziomoide sau la cele cu un conţinut scăzut şi
moderat de humus. De aceea culoarea solului se apreciază la două stări de umiditate: 1)
“uscat la aer” şi 2) “la capacitatea de câmp”. Se consideră că proba de sol este la nivelul
“capacităţii de câmp” atunci când, după umezire, dispar peliculele vizibile de umiditate.
Notarea unei culori în Sistemul Munsell cuprinde cei trei parametri, aşezaţi
întotdeuna în ordine: 1)Nuanţa (redate prin cifre şi litere) 2)Valuarea şi 3)Croma (redate
prin cifre sub forma unui raport). De exemplu, culoarea ,,cenuşiu închis” este redată prin
notaţia 10YR 4/1 iar ,,brun – deschis” prin notaţia 7,5YR6/4. Unele culori pot fi redate prin
mai multe notaţii Munsell (ex. culoarea ,,brun foarte pal prin: 10YR 7/3; 10YR 7/4; 10YR
8/3; 10YR 8/4.
7.1.2. Semnificaţia culorii solului
Culoarea este şi ea un indicator al compoziţiei chimice a solului. Componentele
chimice ale solului determină într-o măsură mai mică sau mai mare – funcţie de ponderea
lor – culoarea acestuia.
Astfel culoarea poate ilustra compoziţia solului şi de aceea, este considerată drept
criteriul principal de separare a orizonturilor pe profil, de recunoaştere şi identificare a
majorităţii solurilor.
Componenţii minerali şi organici, determinanţi ai culorii solului, în procesul de
solificare se pot acumula sau pot migra în profilul de sol astfel încât culoarea să reflecte
natura şi intensitatea proceselor “pedogenetice” prin care s-au format orizonturile solurilor.
Aspectul coloristic al orizonturilor de sol poate fi un indicator al stării de umiditate a
solului. Aspectul marmorat - mozaicat a straturilor de sol indică un exces temporal de apă
stagnantă sau un regim fluctuant al excesului de umiditate. Culoarea albăstruie –verzuie sau
“oliv” (măslinie) indică prezenţa compuşilor feroşi care se formează în condiţii anaerobe,
improprii pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor. În sezonul umed se poate aprecia dacă
culoarea solului este mai veche sau este actuală, după starea de umiditate a solului.
Halourile de culori deschise din jurul rădăcinilor indică o umezire excesivă a solului şi
influenţele ei nefavorabile asupra vegetaţiei (ex.: uscarea pomilor). Când partea superioară
a profilului de sol (0-50 cm) are culoarea neagră, acest fapt reflectă un fond nutritiv ridicat
Pedologie
(de regulă, fertilitatea solului scade de la solurile negre către cele brune, brune ruginii,
roşii, cenuşii, galbene şi albicioase).
Culoarea influenţează şi relaţia solului cu energia radiantă solară . Astfel, solurile de
culoare închisă absorb mai multă căldură decât cele de culoare deschise care resping
(reflectă) energia radiantă (fac excepţie suprafeţele protejate de vegetaţie sau de mulci).
Solurile negre absorb mai multe radiaţii în timpul zilei şi radiază mai multă căldură în
timpul nopţii favorizând formarea de “rouă subterană”.
Culoarea suprafeţei solului influenţează temperatura şi umiditatea solului, activitatea
biologică din sol, potenţialul productiv şi, implicit, creşterea şi dezvoltarea plantelor.

7.2. Neoformaţiile solului

Neoformaţiile sunt acumulări recente sau relicte din masa solului reprezentate de
depuneri şi separaţii locale ale diferitelor substanţe rezultate în urma proceselor
pedogenetice (eluviere – iluviere, oxidare – reducere) sau prin acţiunea organismelor
vegetale şi animale. Ele se disting uşor în orizonturile pedogenetice ale profilului, după
culoare, formă şi compoziţe chimică. Formarea acestor acumulări de solificare este
influenţată de mărimea porilor din sol, de curenţii ascendenţi şi descendenţi de apa care
străbate profilul de sol, de solubilitatea diferită a produşilor de alterare precum şi de
compoziţia granulometrică.
Neoformaţiile rezultate din acumularea sărurilor uşor şi moderat solubile oxizilor şi
hidroxizilor de fier şi mangan şi a silicei reziduale se prezintă sub formă de pseudomicelii,
pete , eflorescenţe, pelicule, vinişoare, concreţiuni, crustă, etc.

71
Pseudomiceliile sunt depuneri de cristale albe aciculare fine de carbonat de calciu
constituite în filamente neregulate, asemănătoare miceliilor de ciuperci. Ele se formează
de-a lungul traseelor de circulaţie a soluţiei solului, pe feţele şi în interiorul elementelor
structurale.
Pseudomiceliile reprezintă o formă relativ recentă de depunere a carbonatului de
calciu specifică solurilor cu variaţii mari ale umidităţii acestuia, variaţie care determină o
fluctuaţie mare a cabonatului de calciu.
Vinişoarele sunt neoformaţii alungite care iau naştere prin precipitarea CaCO 3, Ca
SO4, gipsului, oxizilor şi hidroxizilor de fier şi mangan în spaţiile rămase după
descompunerea rădăcinilor sau chiar în jurul rădăcinilor vii.
Eflorescenţele sunt concreşteri de cristale aciculare (cu aspect de inflorescenţă) ale
sărurilor solubile şi ale carbonaţilor, la suprafaţa solului sau în interiorul acestuia (pe pereţii
fisurilor şi a golurilor).
Concreţiunile sunt neoformaţii de mărimi, forme şi culori diferite, cimentate
ireversibil în urma precipitării gipsului, a carbonaţilor de calciu şi magneziu, a acizilor de
fier şi mangan. Ele pot fi dislocate din masa solului fără a-şi pierde forma iniţială.
Concreţiunile ferimagnetice (cunoscute şi sub denumirea de “bobovine” sau
“alice de pământ”) au o formă sferică şi o mărime ce poate depăşi 1 cm în diametru (dar şi
mici acumulări punctiforme). În aceste sfere se observă depuneri concentrice succesive de
oxizi de fier şi mangan. Ele au o culoare roşcată, brun-roşcată, sau negricioasă (cu atât mai
închisă şi mai apropiată de negru, cu cât conţinutul de mangan este mai mare).
Concreţiunile de carbonaţi iau naştere prin precipitarea carbonatului de calciu în
spaţiile libere din sol şi /sau prin cimentarea cu carbonatul de calciu a altor particule
minerale. Ele au forme şi mărimi diferite (de la câţiva milimetri până la câţiva centimetri
lungime).
Concreţiunile de carbonaţi se întâlnesc în orizontul carbonato acumulativ (“Cca”) în
loess şi în alte materiale carbonatice.
Concreţiunile septarice sunt în general concreţiuni de carbonaţi caracterizate prin
faptul că interiorul lor au un spaţiu gol.
Petele sunt formaţiuni diferit colorate în masa unui orizont de culoare relativ
omogenă. Ele apar în orizonturile eluviale (“Ame, Ea”) şi iluviale (“Bt”) precum şi în cele
cu exces de umiditate de natură freatică sau pluvială.
În teren, caracterizarea petelor se face prin stabilirea, în cadrul fiecărui orizont şi
suborizont al profilului de sol, a culorii, frecvenţei, mărimii, formei.dispunerii şi
contrastului petelor faţă de matricea solului.
Petele de albire apar în orizonturile cu umezire de natură pluvială excesivă alături
de petele de oxidare (roşcate, ruginii) şi de cele de reducere (albăstrui, vineţii, verzui).
Aceste pete se formează în urma migrării coloizilor din unele mici porţiuni din masa
solului ce sunt intens percolate de apa de infiltraţie.
Cutanele de argilă sunt depuneri sub formă de pojghiţe a particulelor minerale
(cristalizate sau amorfe), cu diametrul mai mic de 2 microni, pe suprafaţa elementelor
structurale, pe pereţii porilor sau pe fragmentele mai grosiere (nisip, fragmente de schelet)
depuneri ce se formează treptat prin procesul de eluviere – iluviere . Cutanele de argilă pot
Pedologie
fi recunoscute şi identificate cu ajutorul microscopului, în planul luminii polarizate, după
structura stratificată şi după absenţa (sau prezenţa foarte neînsemnată) a materialului
grosier. Ele pot fi distruse în urma proceselor de “îngheţ desgheţ”, “de contracţie gonflare”
sau în urma activităţii unor specii din microfauna şi mezofauna solului.
Atunci când se asociază cu materia organică din sol, cutanele de argilă formează
“pojghiţe organo-minerale”, pojghiţe ce se întâlnesc în treimea mijlocie a profilului de sol
de tip “phaeziom” (sol cernoziomoid).
Neoformaţiile biogene din sol apar ca rezultant al acţiunii organismelor
animalelor şi rădăcinilor plantelor.
Neoformaţiile biogene de provinienţă animală sunt: crotovinele coprolitele,
cervatocinele, lăcaşurile de larve, pelotele.
Crotovinele sunt galerii de cârtiţe, hârciogi, popândăi, şoareci de câmp, etc.
umplute de regulă cu material provenit din alt orizont pedogenetic. Ele au formă rotundă
sau ovală în secţiune şi diametrul de 2-10 cm. Culoarea crotovinelor poate fi mai închisă
decât masa solului din imediata vecinătate (melanocrotovinele) sau mai deschisă
(leucrotovinele).
Crotovinele se întâlnesc în soluri cu textură mijlocie, mijlociu fină sau mijlociu
grosieră în zonele de stepă şi silvostepă,
Coprolitele sunt aglomerări de granule sau şiruri de granule care au rezultat în
urma trecerii solului prin tubul digestiv al râmelor. Ele se întâlnesc în soluri cu reacţie
neutră sau slab acidă şi bogate în materie organică.
Pelotele sunt fragmente structurale sub formă de grăunciori rezultate în urma
activităţii furnicilor.
Neoformaţiile biogene de provinienţă vegetală sunt: cornevinele (urme ale
rădăcinilor lemnoase umplute de regulă cu material din alt orizont) şi dendritele (imprimări
ale rădăcinilor plantelor ierboase pe suprafeţele agregatelor structurale.
Incluziunile sunt corpuri străine (oase, fragmente de cărămidă sau ceramică,
cioburi de sticlă, lemn silificat, etc.) , prezente în profilul solului. Incluziunile, pe lângă
importanţa lor arheologică, au şi o importanţă pedologică. De pildă, prezenţa cochiliilor de
scoici indică originea aluvială a solului iar prezenţa râmelor de stuf indică originea lacustră
a solului.

CAPITOLUL VIII
PROCESELE DE FORMARE A SOLULUI

Solul – aşa cum este ilustrat de profilul de sol – este rezultatul acţiunii îndelungată
a unei multitudini de procese elementare care se desfăşoară continuu în învelişul superior al
scoarţei terestre, cu ritmuri variabile, sub influenţa condiţiilor de mediu, condiţii ce
alcătuiesc ceea ce se numeşte “factori pedogenetici”. Pedogeneza – ramură a Pedologiei
are, aşadar, ca obiect “totalitatea proceselor care contribuie la formarea solurilor”.
Materialul parental (roca parentală), considerat ca stadiu iniţial, se transformă în sol de-a
lungul timpului prin procese de alterare, acumulare şi migrare pe verticală a
constituienţilor, trecând printr-o serie de stări intermediare până la stadiul matur.
73
Pedogeneza este un proces foarte îndelungat care acţionează asupra substratului
mineral şi se corelează strâns cu circulaţia apei şi a elementelor chimice din sol şi un proces
de sinteză continuă de materie organică şi de transformare acesteia.
Energia solară şi uneori cea gravitaţională sunt elementele energetice ale
proceselor de pedogeneză.
La formarea şi evoluţia solului, pe lângă “procesele pedogenetice”, contribuie şi
“procesele geogenetice” cum ar fi sedimentarea şi eroziunea. În multe cazuri substratul
mineral nu rămâne acelaşi în timp; el poate primi aport de material care se integrează în sol
sau poate fi reînoit prin eroziune.
Formarea şi evoluţia solului este un proces dinamic a cărei intensitate este
determinată atât de factorii de mediu cât şi de însuşirile materialului parental.

8.1. Procese de transformare

Procesele de trasformare în material parental sau în sol determină modificări “in


situ” cum ar fi: alterarea mineralelor, formarea de noi minerale, descompunerea materiei
organice, humificarea resturilor organice, formarea structurii solului.
Procesul de bioacumulare deţine locul cel mai însemnat în Pedogeneză. Acest
proces constă în acumularea, în straturile superioare ale solului, prin intermediul
organismelor vegetale şi animale, a materialului organic aflat în diferite stadii de
humificare. Humusul format prin humificarea materiei organice, se integrează treptat în
partea minerală a solului fapt ce duce la diferenţierea unui orizont humifer (orizontul “A”).
Datorită rolului important pe care procesul de bioacumulare îl are în formarea şi evoluţia
solului, se poate considera că “solul este un produs al vieţii pe un fond mineral”.
Orizontul “A” şi - în general, partea superioară a profilului (orizontul humifer) devine, prin
bioacumulare, fertil, capătă o culoare închisă şi poate fi bine individualizat şi uşor de
recunoscut morfologic.
În teren, efectul intens al bioacumulării (formarea orizontului humifer) este
semnalat de prezenţa şi dezvoltarea viguroasă a unor specii din flora spontană cum ar fi:
Urtica dioica, Sambucus ebulus, Chenopodium sp., etc.
Bioacumularea (şi însuşirile materialului produs prin bioacumulare) este
influenţată determinant de condiţiile de mediu. În stepă are loc o acumulare “humico-
calcică” ce dă naştere la substanţe humice de culoare închisă, stabile şi saturate în ioni de
calciu, iar în zonele cu precipitaţii abundente, unde se produce o levigare a substanţelor
minerale şi organice, are loc o “bioacumulare acidă” care dă naştere la soluri cu pH <5,0. În
condiţiile persistenţei îndelungate a excesului de umiditate, se formează un orizont organic
hidromorf de turbă cu reacţie puternic acidă până la neutru (orizontul “T”). Pe suprafaţa
solurilor formate sub influenţa vegetaţiei de pădure unde deasupra orizontului “A”
acumulează se cantităţi mari de resturi vegetale nedescompuse sau parţial transformate, se
formează un orizont organic nehidromorf (orizontul “O”).
Procesul de argilizare şi formarea orizontului “B cambic”. Argilizarea este un
proces complex, ea constă din alterarea silicaţilor primari din sol dând naştere direct la
materiale argiloase. În urma procesului de argilizare se formează orizontul “B cambic”
Pedologie
(“BV”) numit şi orizont “de alterare” sau de argilizare. Din punct de vedere al morfologiei
diferenţierea orizontului B cambic (BV)parcurge două etape: - individualizare, orizontului
BV şi alungirea orizontului BV.
Individualizarea orizontului B cambic (BV) se produce iniţial prin
“decalcarizarea” unui orizont intermediar A/C şi formarea unui orizont “B” de
decalcarizare. Pe măsură ce CaCO3 îşi diminuează prezenţa în acest orizont, procesul de
alterare a silicaţilor primari se intensifică având ca efect formarea mineralelor argiloase şi
eliberarea Fe2+ care se hidratează si se oxidează determinând pigmentarea masei solului
într-o culoare gălbuie sau roşietică.
Alungirea orizontului B cambic (BV) format are loc continu pe seama levigării
CaCO3 către orizontul “Cca”; limita de separare dintre aceste orizonturi este “linie de
efervescenţă” a solului cu soluţie de HCl (1/3)
Procesele de alterare, umezire-uscare, acţiunea faunei şi a rădăcinilor favorizează formarea
în orizontul “BV” a unei structuri poliedrice subangulare sau columnoid-prismatice
diferenţindu-l pe acesta de orizontul subiacent (Cca) şi supraiacent.
Procesele de gleizare şi pseudogleizare au loc în condiţii anaerobe şi sunt
favorizate de excesul (permanent sau temporar) de apă freatică (în cazul gleizării) sau
pluvială (în cazul pseudogleizării).
Gleizarea şi pseudogleizarea (numită şi stagnogleizarea) se caracterizează prin
reacţii de reducere a compuşilor de fier şi mangan, mobilizarea şi concentrarea lor în pereţii
porilor de-a lungul fiburilor sau a canalelor de rădăcini (biogoluri), pe feţele sau în
interiorul elementelor structurale.
Formele bivalente reduse ale fierului, rezultate în urma reacţiilor de reducere, sunt
relativ mobile şi complexabile ceea ce măreşte mult domeniul de mobilitate în planul
reacţiei solului (pH). Reducerea ionului feric intervine la o valoare a “potenţialului redox”
mai mică de 19 unităţi, fiind mai scăzută în mediul neutru (bogat în Ca 2+) decât în mediul
acid. În absenţa anionilor organici complexanţi, solubilitatea fierului feric este foarte
scăzută (practic nulă) la un pH cu valoarea mai mare de 6,5. În mediul acid, ionul Fe 2+ are
mobilitate mică şi tinde să se acumuleze sub forme insolubile conferind profilului de sol o
tentă de culoare gri-verzuie.

8.2. Procese de translocare

Procesele de translocare determină diferenţierea pe verticală a profilului de sol în


urma transportului (în soluţie sau în suspensie) a unor componenţi ai solului de către
curenţii descendenti şi ascendent ai apei. Pe lângă circulaţia apei în sol, alţi factori care
determină translocarea pot fi: activitatea faunei, forţele mecanice generate de îngheţ-
dezgheţ, contractarea-gonflarea, etc. În grupa de procese de transformare se încadrează:
eluvierea, iluvierea, podzolirea feriiluvială şi humico-feriiluvială, criptopodzolirea,
salinizarea, desalinizarea.
Eluvierea este cunoscută sub denumirea de “podzolire argiloiluvială” sau
“lessivare” şi constă în îndepărtarea particulelor argiloase, aflate în suspensie, din partea
superioară a profilului. Acest proces se manifestă în solurile formate în condiţiile unui
75
climat umed (precipitaţii medii anuale de peste 550 mm) în urma îndepărtării CaCO 3,
debazificării complexului coloidal şi acidifierii solului. Migrarea argilei este posibilă numai
în lipsa sărurilor şi în condiţiile unei reacţii slab acide sau moderat acide în domeniul ph-lui
cuprins între 5 şi 7 unităţi.
Particulele antrenate de către curentul descendent de apă pot fi coloizi liberi (la
cernoziomul argiloiluvial), proces nesesizabil morfologic, coloizi de pe suprafaţa
elementelor structurale (orizontul A molic-eluvial, notat cu “Ame”) şi de coloizi din toată
masa orizontului care prezintă un colorit uniform (orizontul E luvic – “El” şi orizontul E
albic – “Ea”).
Orizontul “Ame” se formează în faze incipiente de eluviere, orizontul “El” - în cazul
eluvierii moderate iar orizontul ‘Ea” - în urma eluvierii intense, eluviere ce determină o
puternică diferenţiere texturală a orizonturilor.
Speciile de plante din flora spontană indicatoare ale procesului de eluviere intensă
sunt reprezentate de: Aspera spica-venti, Rumex acetosella.
Iluvierea constă în depunerea particulelor de argilă translocate în suspensie la
nivelul orizontului subiacent celui din care au fost îndepărtate. Prin acumularea particulelor
argiloase se formează orizontul B argiloiluvial, notat cu “Bt”. Acest orizont poate fi
identificat pe teren după structura prismatică, prezenţa particulelor de argilă pe feţele
elementelor structurale şi după culoarea mai închisă (roşietică sau gălbuie) decât cea a
materialului parental.
Procesul de podzolire humico-feriluvială constă în migrarea dintr-un orizont
superior şi acumularea în unul inferior a compuşilor de materie organică şi a celor de fier
şi/sau aluminiu, în condiţiile unui climat umed şi rece, sub influenţa vegetaţiei forestiere de
răşinoase, condiţii în care descompunerea materiei organice se face lent formându-se
cantităţi mari de acizi fulvici, acizi care intensifică alterarea constituienţilor minerali şi
diferenţiază puternic profilul de sol. Materia organică ce migrează este constituită de
chelaţi organo-metalici de Fe, Al şi Mn, formând un orizont B feriiluvial (“Bs”).
Scăderea conţinutului de sescvioxizi (oxizi, oxihdroxizi şi hidroxizi) de Fe şi Al din
orizontul supraiacent nu se poate evidenţia morfologic din cauza acţiunii “coloid
protectoare” pe care o exercită conţinutul ridicat de humus. Acest proces poate fi evidenţiat
numai prin analiza chimică a probelor de sol prelevate din orizonturile profilului. Culoarea
portocalie a orizontului “Bs” este datorată de amestecul dintre oxizii de fier de culoare
roşie, hidroxizii de fier de culoare galbenă şi alţi componenţi minerali de culoare albă sau
cenuşie.
Intensificarea procesului de podzolire determină formarea orizontului albicios-
cenuşiu “E spodic” şi a orizontului “B humicospodic” de culoare cafenie.
Plantele indicatoare a procesului de podzolire sunt reprezentate de Vaccinium
myrtillus, Nardus stricta, ş.a.
Procesul de criptopodzolire constă în translocarea slabă a substanţelor
dispersabile (materi organică şi sescvioxizi de aluminiu) şi în acumularea de material amorf
humic şi aluminic şi mai puţin material amorf feric.
Criptopodzolirea – proces alumino-iluvial – este mascat morfologic de abundenţa
materiei organice (de regulă peste 10%) care exercită o acţiune coloid protectoare
Pedologie
determinând stabilizarea acestui proces şi menţinerea în stare amorfă şi activă a compuşilor
aluminici şi fierici. Acest proces nu poate fi evidenţiat decât prin analize chimice; orizontul
eluvial nu poate fi identificat morfologic cu toate că partea inferioară a orizontului “A” (cu
peste 20% materie organică slab mineralizată) prezintă reflexe cenuşii iar orizontul “E”
este “înecat în humus”.
În procesul de criptopodzolire se formează orizontul “B criptospodic” notat cu
“Bcp” care este caracteristic criptopodzolurilor şi a subtipurilor criptospodice ale altor tipuri
de sol. La ardere, partea minerală a solului rămâne albă - în cazul solurilor criptopodzolice
şi gălbuie-cărămizie – la solurile nepodzolice.
Andosolizarea constă în acumularea în profilul solului a “materialului amorf”
rezultat din dezagregarea şi alterarea rocilor vulcanice şi formarea “andosolului” sau a
subtipurilor se “sol andic”.
Constituienţii specifici materialelor cu proprietăţi “andice” sunt reprezentate de
combinaţii complexe formate de “allofane” şi “geluri” de hidroxizi de aluminiu şi fier cu
materia organică din sol.
Procesul de salinizare constă în acumularea în sol a sărurilor mai solubile în apă
rece decât gipsul (CaSO4:H2O), proces ce determină creşterea conţinutului total de săruri
uşor solubile – implicit – creşterea salinităţii solului. În orizonturile profilului de sol se pot
acumula atât săruri uşor solubile neutre (NaCl, Na2SO4) cât şi săruri care hidrolizează
puternic alcalin (Na2CO3, NaHCO3).
Migrarea sărurilor are loc după dizolvarea lor în soluţia solului iar precipitarea şi
cristalizarea lor au loc după ce apa este consumată de către plante, după evaporarea apei la
suprafaţa solului şi în urma diminuării concentraţiei CO2. Prin depunerea sărurilor solubile
se formează orizonturile salinizate (“sc”) şi salice (“sa”).
Acumularea sărurilor uşor solubile are loc în soluri formate în condiţiile unui
climat semiarid şi semiumed, cu relief plan, în locuri depresionare sau pe areale restrânse
cu roci salifere la zi.
Pe teren, existenţa sărurilor uşor solubile se identifică morfologic prin prezenţa
eflorescenţelor, a cristalelor sau a crustei de săruri formate la suprafaţa solului.
Determinarea calitativă pe teren a sărurilor uşor solubile se face cu o soluţie de azotat de
argint – pentru cloruri, de clorură de bariu – pentru sulfaţi sau fenolftaleină - pentru
carbonaţi alcalini.
Curentul descendent de apă, care străbate solul în mod repetat, poate solubiliza şi
antrena săruri moderat solubile (CaSO42H2O) şi greu solubile (CaCO3, MgCO3) şi
determina formarea orizonturilor de acumulare a gipsului şi a celor carbonato-acumulative.
Alcalizarea sau sodizarea este procesul de acumulare de sodiu adsorbit în
complexul coloidal – exprimat prin saturaţia solului în sodiu (V na), adică prin conţinutul
relativ (%) de sodiu schimbabil raportat la capacităţi de schimb cationic (“T”) notat, de
regulă, prin simbolul “ESP” (Florea N., 1999).
Sodizarea este însoţită de o creştere a valorilor pH – care determină alcalinizarea
solului – asociată, adesea, cu apariţia sodei (Na2CO3, NaHCO3) în sol.

77
Alcalizarea constă în înlocuirea în complexul adsorbtiv a ionilor dizolvaţi (Ca2+,
Mg ) cu ioni Na+ având ca efect formarea orizontului alcalizat (ESP=5-15%) sau alcalic
2+

(ESP>15%).
În orizonturile alcalice şi alcalizate valoarea pH-lui este mai mare de 8,4, valoare
ce poate fi datorată şi numai formării sodei.
Plantele indicatoare de soluri alcalice sau alcalizate sunt: Statice gmeline, Atropis
distans, Obione portulacoide, etc.
Solonetizarea este un proces complex de formare a tipului de sol “soloneţ” şi
constă în alcalizarea, dispersia în masa solului a argilei, migrarea argilei pe profil cu
diferenţierea unui orizont B argiloiluvial natric (“Btna”), formarea unei structuri columnare
specifice acestui orizont.
Solodizarea constă în înlocuirea aproape completă a sodiului schimbabil
(dezalcalizarea) din complexul adsortiv cu ioni de H + intensificarea procesului de migrare a
argilei şi formarea orizontului eluvial (“E”), alterarea mai avansată a substratului mineral
frecvent în condiţii de exces de umiditate stagnantă temporară cu diferenţierea intensă a
profilului de sol.

8.3. Procesele pedogenetice de uniformizare a profilului de sol

Sunt generate de activitatea faunei din sol, de forţele care se dezvoltă în urma
umeziri şi uscării, a îngheţului şi dezgheţului. Din această categorie de procese fac parte
procesele “vermice”, vertice.
Procesele vermice sunt specifice solurilor cu o intensă activitate a faunei sub
influenţa căreia o parte din masa solului este ingerată, altă parte este translocată dintr-un
orizont în altul determinând atenuarea limitelor dintre orizonturi.
Procesele vertice se manifestă numai în soluri cu un conţinut de argilă (<0,002
mm), predominant gonflantă, mai mare de 30% şi în zone unde în decursul anului
perioadele umede alternează cu perioade secetoase.
În perioadele secetoase, în urma uscării solului datrită contracţiilor puternice, apar
crăpături mari care fragmentează masa solului. În perioadele umede pământul desprins şi
depus la baza crăpăturilor îşi măreşte volumul, elementele structurale, sunt presate şi
alunecă unele peste altele schimbându-şi poziţia iar la suprafaţa solului se formează un
microrelief de “coşcove” sau “gilgai” cu numeroase microdepresiuni şi microcoame.
Procesele de aport şi transport de material la suprafaţa solului care
influenţează evoluţia solurilor sunt: procesele de sedimentare, procesele de eroziune,
procesele de soliflucţiune şi alunecările de teren.
Procesele de sedimentare constau în depunerea materialului la suprafaţa solului
determinând menţinerea solului în stadii incipiente de evoluţie. Aceste procese se produc în
urma aluvionării periodice în luncile rîurilor prin depunerea de nisip şi praf în zonele mai
secetoase sau prin depunerea de cenuşă sau alte componente de material vulcanic în
arealele joase din regiunile active vulcanic.
Procesele de eroziune constau în dislocarea şi deplasarea unor fragmente de
material de la suprafaţa solului pe terenurile în pantă contribuind la menţinerea solului în
Pedologie
stadiu incipient de solificare prin primenirea continuă a solului pe seama materialului
parental. Astfel, intensitatea proceselor de solificare (bioacumulare şi alterare) este
aproximativ egală cu intensitatea proceselor de eroziune.
Procesele de soliflucţiune constau în deplasarea lentă a unui strat subţire de sol
vâscos (îmbibat cu apă) ca urmare a dezgheţului superficial, pe versanţii cu panta redusă.
Aceste procese sunt caracteristice regiunilor polare şi subpolare dar şi regiunilor temperate,
muntoase cu înălţimi mare (zonele subalpina şi alpina).
Apa rezultată din topirea zăpezilor îmbibă orizontul superior al solului, îl saturează până la
consistenţa plastică nelipicioasă şi pune în mişcare solul dezgheţat.
Alunecările de teren sau de masă de pământ cunoscute sub denumirea de
“deplasări” sau “pornituri umede” constau în desprinderea unor mase de pământ şi
deplasarea lor sub influenţa forţei de gravitaţie spe arealele cu cote mai mici.
Procesele de soliflucţiune şi alunecările de teren au efecte foarte drastice asupra solului,
vegetaţiei şi chiar a construcţiilor. Alte fenomene cum ar fi “prăbuşirile” şi “surpările” se
intensifică în arealele unde în rocă se produc deschideri sub formă de pereţi abrupţi. Aceste
deschideri apar în cornişele de alunecare sau în carierele de extracţie a materialelor de
construcţie. Prăbuşirile şi surpările afectează suprafeţe mult mai restrânse faţă de
suprafeţele afectate de eroziune şi alunecări.
Procesele pedogenetice se intercondiţionează şi se desfăşoară cu anumite intensităţi în
combinaţii diferite în funcţie de condiţiile zonale şi locale având ca rezultat formarea de
soluri diferite.

CAPITOLUL IX
PROFILUL PEDOGENETIC ŞI ORIZONTURILE SOLULUI

9.1. Profilul de sol

Solul se formează şi evoluează în timp pe baza materialului parental şi a rocilor


generatoare de sol, sub acţiunea unor procese complexe, denumite procese pedogenetice, în
anumite condiţii de climă şi vegetaţie. În urma executării unei secţiuni verticale (profil de
sol) de la suprafaţa solului până la materialul parental sau roca generatoare, constatăm
existenţa unor straturi de sol (orizonturi genetice), ce se deosebesc prin anumite proprietăţi
(grosime, culoare, acumulări specifice etc.).
Înţelegem deci, prin profil de sol, aspectul morfologic pe care îl prezintă solul în
secţiune transversală naturală de la suprafaţa până la nivelul materialului parental sau rocii
generatoare.
Principalele procese care duc la o diferenţiere pe adâncimea solurilor, a orizonturilor
sunt procesele de eluviere-iluviere, bioacumulare sau acumulare a humusului etc. În
constituţia solului, componenţii minerali şi organici prezintă solubilităţi diferite faţă de apă,
astfel încât, unii rămân pe locul de formare în timp ce alţii sunt antrenaţi pe profil,
acumulându-se la nivelul unor orizonturi subiacente.

79
În teren, solul este studiat cu ajutorul metodei morfologice. Orizonturile generale ale
solului sunt notate cu litere mari ale alfabetului latin (A, B, C, D, E etc.). Notarea unui
orizont cu un anunmit simbol nu se face în ordinea succesiunii orizonturilor pe profil, ci în
funcţie de procesul genetic principal şi în unele cazuri secundare, ce caracterizează
orizontul respectiv.
Ex: cu litera A – este notat un orizont caracterizat prin procesul de acumulare a
humusului; cu B – orizontul de iluviere a coloizilor; cu C – orizontul de acumulare a
carbonaţilor; cu G – orizonrtul caracterizat prin procese de gleizare; cu T – orizontul
caracterizat prin procese de turbificare etc.
În cazul unor orizonturi formate sub acţiunea a două sau chiar trei procese
pedogenetice se notează cu simbolurile corespunzătoare (Ame; Btna; Aosaac), acestea fiind
cunoscute sub denumirea de orizonturi de asociere.
Pentru punerea în evidenţă a unor explicaţii caracteristicile orizontului se folosesc
litere mici şi în unele cazuri, cifre pentru notarea suborizonturilor (Bt; Am; C 1; C2 etc.). În
unele cazuri avem de-a face cu orizonturi ce prezintă proprietăţi a două orizonturi fără ca
vreunul dintre acestea să fie dominant. Acestea sunt cunoscute sub denumirea de orizonturi
de tranziţie (A/C; A/B; A/G; A/R etc.).

9.2. Orizonturi diagnostice

Orizonturile de diagnoză reprezintă orizonturile pedogenetice utilizate în succesiune


cu alte orizonturi sau chiar singure în definirea unităţilor taxonomice la diferite niveluri.
Prezentăm orizonturile diagnostice având notate şi caracteristicile esenţiale, precum şi
caracterele secundare notate prin simbol conform clasificării I.C.P.A., 1979.
Orizontul A. Este un orizont mineral format la suprafaţa solului mineral. Este mai
închis la culoare decât orizontul subiacent. Sunt considerate orizonturi A şi stratele arate -
notate cu Ap - chiar dacă sunt grefate direct pe orizonturi E, B sau C. Se disting trei feluri
de orizonturi A:
A molic este un orizont A, având următoarele caractere: crome şi valori < 3,5 în stare
umedă şi valori < 5,5 în stare uscată; conţinut de materie organică de cel puţin 1 % pe
întreaga lui grosime şi cel mult 35 %, dacă partea minerală are peste 60 % argilă şi cel mult
20 %, dacă nu conţine argilă; la conţinuturi de argilă intermediară prezintă cantităţi
proporţionale maxime între 20 şi 35 %; structură grăunţoasă, glomerulară sau polidrică;
grad de saturaţie în baze ≥ 55 %; grosimea de cel puţin 25 cm sau de cel puţin 20 cm la
solurile la care orizontul R este situat în primii 50 cm şi la cele cu orizonturi Ame, AC,
AR, AG sau B, având în partea superioară culori de orizont A molic;
Se notează cu simbolul Am. Dacă un orizont A molic prezintă acumulări reziduale
de grăunţi de cuarţ sau alte minerale rezistente la alterare. Se denumeşte A molic - eluvial
şi se notează cu Ame.
A umbric este un orizont A asemănător orizontului A molic, în ceea ce priveşte
culoarea, conţinutul în materie organică, structura, consistenţa şi grosimea, dar se
diferenţiază de acesta, având un grad de saturaţie în baze < 55 %.
Se notează cu simbolul Au.
Pedologie
A ocric - este deschis la culoare, devine masiv şi dur sau foarte dur în perioada
uscată a anului. Se notează cu simbolul Ao.
Dacă un orizont A prezintă toate caracterele unui orizont molic sau umbric, cu
excepţia grosimii, se consideră tot orizont A ocric, dar se notează cu Aom şi respectiv Aou.
Orizontul E. Este un orizont mineral, are un conţinut mai scăzut de argilă şi/sau
sescvioxizi şi materie organică, prezintă o acumulare relativă de cuarţ şi/sau alte minerale,
de dimensiunea nisipului sau prafului, care au rezistat la alterare; culoarea este determinată
în primul rând de culoarea particulelor primare de nisip şi praf. Se disting trei feluri de
orizont E.
E luvic, format de asupra unui orizont B argiloiluvial. Caracteristici: Culori deschise
în stare uscată, cu valori < 6,5; pot avea şi valori ≥ 6,5 dar asociate numai cu crome > 3;
Structură polidrică sau lamelară sau fără structură; Textură mai grosieră; Se notează cu
simbolul El.
E albic este format deasupra unui orizont B argiloiluvial, având următoarele
caractere: culori mai deschise decât la El în stare uscată, valori ≥ 6,5 şi crome ≤ 3; de
regulă, se înregistrează o diferenţă de cel puţin două unităţi de valoare mai mari decât cele
apreciate la materialul în stare umedă; structura este lamelară sau poliedrică slab
dezvoltată; textura mai grosieră decât a orizontului subiacent; segregare a sescvioxizilor
sub formă de concreţiuni. Se notează cu simbolul Ea.
E spodic (podzolic) este format deasupra unui orizont B spodic, având următoarele
caractere: culori deschise; în stare umedă valori ≥ 4 şi în stare uscată > 5. lipsă de
structură; Se notează cu Es.
Orizontul E spodic (podzolic) este un orizont de eluviere a materiei organice şi a
sescvioxizilor. Dacă în profil se identifică orizontul subiacent un B argiloiluvial, orizontul
eluvial va fi El sau Ea, în funcţie de caracterele lui; dacă se identifică un orizont subiacent
B spodic (Bs sau Bhs), orizontul eluvial va fi Es.
Orizontul B. Este un orizont mineral, în care se constată o alterare a materialului
parental, însoţită sau nu de o îmbogăţire în argilă prin iluviere sau acumulare reziduală
şi/sau în materie organică prin iluviere. Se disting: 4 feluri de orizonturi B.
B cambic este format prin alterarea materialului parental, având următoarele
caractere: culori mai închise sau cu crome mai mari sau în nuanţe mai roşii decât materialul
parental; structură, obişnuit poliedrică medie şi mare sau columnoid - prismatică, în cel
puţin 50 % din volum; textura poate fi mai fină decât cea a materialului parental, plusul de
argilă rezultând din alterarea unor minerale primare, respectiv din argilizare în situ (pe
loc); grosime de cel puţin 10 cm. Se notează cu simbolul Bv.
B argiloiluvial conţine argilă iluvială şi are următoarele caractere: argilă orientată
(iluvială), care formează pelicule pe feţele verticale şi orizontale ale elementelor structurale
şi umple porii fini; îmbracă grăunţii minerali şi/sau formează punţi între ei; culori diferite
(brun, negru, roşu etc.), mai închise decât cele ale materialului parental; structură
prismatică, columnoidă, poliedrică sau masivă; grosime de cel puţin 1 : 10 din grosimea
însumată a orizonturilor supraiacente. Se notează cu simbolul Bt.
Bt natric, asemănător orizontului argiloiluvial; spre deosebire de acesta prezintă
următoarele caractere: saturaţie în Na+ mai mare de 15 %, cel puţin pe 10 cm într-unul din
81
suborizonturile situate în primii 20 cm ai orizontului; orizontul C subiacent are o saturaţie
în Na+ de peste 15 %. Pentru ca orizontul Bt să fie natric, trebuie să aibă mai mult Mg++ +
Na+ schimbabil, decât Ca+ + H+, în primii 20 cm ai orizontului; structură columnară sau
prismatică. Se notează cu Btna.
B spodic este format din acumulare de material amorf constituit din materie organică
şi/sau sescvioxizi, prezintă următoarele caractere: compuşi amorfi de materie organică
şi/sau sescvioxizi, sub formă de aglomerări subangulare sau rotunjite; culori, în general, în
nuanţe de 7,5 YR şi mai roşii, cu crome mici dacă orizontul este humico-feriiluvial sau
mari, dacă este feriiluvial; fără structură sau aceasta este foarte slab dezvoltată; capacitatea
de schimb cationic este relativ mare (2 me la 100 g); grosime minimă de 2,5 cm.
Orizonturile spodice au o textură grosieră, mijlociu-grosieră, mai rar, mijlocie. Se
notează cu Bhs, în cazul în care materialul amorf conţine atât humus iluvial cât şi
sescvioxizi şi cu Bs, în cazul în care conţine predominant sescvioxizi.
Orizontul C. Profilele de sol au în partea lor inferioară un orizont reprezentat prin
roci. Când acest orizont este constituit din material neconsolidat (loess, argilă, nisip etc.) şi
care nu prezintă caracterele diagnostice pentru orizonturile A, B, Gr sau Cca, se notează cu
C şi poartă numele de orizont C. Orizontul C reprezintă materialul parental al solului
respectiv.
Orizontul Cca (carbonatoiluvial). Este un orizont C cu acumulare de carbonaţi,
având următoarele caractere: conţinut de carbonaţi de peste 12 %; cel puţin 5 % din volum
carbonaţi secundari (acumulări dure sau friabile) mai mult decât orizontul C; grosime
minimă 15 cm.
Orizontul Cpr (pseudorendzinic). Este un orizont C constituit din marne, marne
argiloase sau argile marnoase, cu cel puţin 30 % argilă şi peste 12 % carbonaţi.;
caracteristic pseudorendzinelor şi solurilor pseudorendzinice (pr - prescurtarea de la
pseudorendzină).
Orizontul R. Este un orizont mineral, situat în partea inferioară a unor profile,
constituit din roci compacte.
Orizontul Rrz (rendzinic). Este un orizont R constituit din calcare, dolomite şi/sau
gips sau din fragmente din asemenea roci sau din roci metamorfice ori eruptive, bazice şi
ultrabazice, care prin alterare nu formează sau care nu conduc la formarea de material
amorf; caracteristic rendzinelor şi solurilor rendzinice (rz - prescurtarea de la rendzină).
Orizontul O (organic nehidromorf). Este un orizont organic format la suprafaţa
solului în condiţiile unui mediu nesaturat cu apă. Sub vegetaţie lemnoasă poate fi: Ol -
litiera, constând din material organic proaspăt, nedescompus sau foarte puţin descompus;
Of - orizont de fermentaţie, format din materie organică incomplet descompusă, în care se
recunosc cu ochiul liber sau cu lupa, resturi vegetale cu structură caracteristică; Oh -
orizont de humificare, în care materialul organic este într-un stadiu foarte avansat de
descompunere, încât, nu se mai recunosc cu ochiul liber, ci numai cu lupa, resturi vegetale
cu structură caracteristică.
Orizonul T (organic hidromorf sau turbos). Este un orizont organic format în
condiţiile unui mediu saturat în apă, fiind constituit predominant din muşchi, Ciperaceae şi
alte plante hidromorfe, cu grosime de 20 cm.
Pedologie
Orizontul G (gleic). Este un orizont mineral format în condiţiile unui mediu saturat
în apă, cel puţin o parte din an, determinat de apa freatică situată la adâncime mică. Se
disting: G de reducere şi G de oxidare-reducere.
Orizont G de reducere, format în condiţii predominant de anaerobioză, având
următoarele caractere: colorit uniform în culori de reducere sub aspect marmorat, în care
culorile de reducere apar în proporţie de peste 50 % din suprafaţa rezultată prin secţionarea
elementelor structurale. Se notează cu Gr.
Orizontul G de oxidare-reducere este format în condiţii de aerobioză alternând cu
perioade de anaerobioză. Prezintă un aspect marmorat, în care culorile de reducere apar în
proporţie de 16 - 50 %; culorile de oxidare apar sub formă de pete de oxidare, în proporţie
de peste 16 % din suprafaţa rezultată prin secţionarea elementelor; segregarea
sescvioxizilor sub formă de pelicule şi concreţiuni. Se notează cu Go.

Orizontul W (pseudogleic). Este un orizont mineral, format la suprafaţă sau în


profilul solului, în condiţiile unui mediu în care solul este mare parte din an saturat cu apă
acumulată din precipitaţii şi stagnantă deasupra unui strat impermeabil sau slab permeabil.
Are următoarele caractere: aspect marmorat, în care culorile de reducere, prezente atât pe
feţele, cât şi în interiorul elementelor structurale, ocupă peste 50 % din suprafaţa rezultată
prin secţionarea elementelor structurale; precipitare a sescvioxizilor, sub formă de pelicule
şi concreţiuni; grosime de cel puţin 15 cm. Se grefează pe orizonturi A, E sau B.
Orizontul w (pseudogleizat). Este un orizont mineral, format la suprafaţă sau în
profilul solului, în condiţiile unui mediu în care solul este mare parte din an umed până la
uscat şi o perioadă mai mică din an saturat în apă, acumulată din precipitaţii şi stagnată
deasupra unui strat impermeabil sau slab permeabil; are un aspect marmorat, în care
culorile de reducere ocupă între 6 şi 50 % din suprafaţa rezultată prin secţionarea
elementelor structurale. Se notează cu w.
Orizontul y (vertic). Este un orizont cu un conţinut de cel puţin 30 % argilă (frecvent
peste 50 %), predominant gonflantă. Caractere: feţe de alunecare oblice (10 - 600 faţă de
orizontală) şi/sau elemente structurale mari, de asemenea oblice, cu unghiuri şi muchii
ascuţite într-unul dintre suborizonturi; crăpături largi de peste 1 cm, pe o grosime de cel
puţin 50 cm în perioada uscată a anului; grosime minimă de 50 cm. Se notează cu simbolul
y.
Orizontul sa (salic). Este un orizont mineral îmbogăţit secundar prin iluviere în
săruri mai uşor solubile decât gipsul, având următoarele caractere: conţinut de săruri în
extras apos 1 : 5, de cel puţin 1 %, dacă tipul de salinizare este cloruric şi de cel puţin 1,5
% dacă este sulfatic; grosime minimă de 10 cm.
Orizontul sc (salinizat). Este un orizont mineral, care conţine săruri mai uşor
solubile decât gipsul (în apă rece), în cantitate mai mică decât orizontul salic, respectiv
între 0,15 şi 1,50 % pentru tipul de salinizare sulfatică şi 0,1 - 1,0 % pentru tipul de
salinizare clorurică.
Are grosime minimă de 15 cm. Se notează cu simbolul sc.
Orizontul na (alcalic sau natric). Este un orizont mineral care are o saturaţie în Na +
schimbabil > 15 %, pe o grosime de minimum 10 cm. Se notează cu simbolul na.
83
Orizontul ac (alcalizat). Este un orizont mineral care are o saturaţie în Na+
schimbabil de 5 - 15 %. Se notează cu simbolul ac.
Orizonturi de tranziţie
Orizont AC. Este un orizont de tranziţie între A şi C, având proprietăţi din ambele
orizonturi, fără ca vreunele să fie predominante.
Orizontul AB. Este un orizont de tranziţie între A şi B, având proprietăţi din ambele
orizonturi, fără ca vreunele să fie predominante. Dacă sunt dominante pe grosimi mai mari
sau mai evidente caracterele orizontului B, se notează cu simbolul BA.
Orizontul AR. Este un orizont de tranziţie între A şi R, având proprietăţi de orizont
A, dar şi fragmente de rocă, parţial alterate, în proporţie de cel puţin 30 %.
Orizont AG. Este un orizont de tranziţie între A şi G, având parţial exprimate
subiacent caracterele orizontului G, dar şi caracterele orizontului A.
Orizontul EB. Este un orizont de tranziţie între E şi Bt, prezentând dominant în
partea superioară caracterele orizontului eluvial, iar în cea inferioară pe cele ale orizontului
iluvial. Dacă sunt dominante pe o grosime mai mare sau mai evidente caracterele
orizontului Bt, se notează cu simbolul BE.
Orizont E + B. Este un orizont mineral de tranziţie între E şi B - denumit şi orizont
glosic - având următoarele caractere: pătrunderi de orizont E în orizontul B sub formă de
limbi; limbile trebuie să aibă cel puţin 5 mm lăţime în cazul în care textura orizontului Bt
este este fină, cel puţin 10 mm când textura aceluiaşi orizont este mijlociu-fină şi cel puţin
15 mm când textura este mijlocie sau grosieră; limbile de orizont E trebuie să reprezinte cel
puţin 15 % din volum; grosime de cel puţin 10 cm (5 cm în cazul orizontului E + Btna),
când acestea ocupă sub 50 % din volum.
Orizont BC. Este un orizont de tranziţie între B şi C, având parţial exprimate
caracterele orizontului supraiacent B şi subiacent C.
Orizont BR. Este un orizont de tranziţie între B şi R, având proprietăţi de orizont B,
dar şi fragmente de rocă, parţial alterate, în proporţie de cel puţin 30 %.
Orizont BG. Este un orizont de tranziţie între B şi G, având parţial exprimate
caracterele orizontului supraiacent B şi subiacent G.
Orizont CG. Este un orizont care îndeplineşte, atât condiţiile de orizont C, cât şi pe
cele de orizont G.
Orizonturi de asociere. Sunt orizonturi formate prin asocierea caracterelor a două
sau mai multe orizonturi, dar care unele nu apar în succesiune pe profil ca orizonturi
separate, ca, de exemplu, AW, Aw, Ay, Amsa, Aosa, Ana, Aosana, BW, Bw, Bty, Btysc,
Bvyw, Bvx etc.

CAPITOLUL X
CADRUL NATURAL DE FORMARE ŞI EVOLUŢIE A SOLURILOR

Acţiunea unor procese neîntrerupte de dezagregare, alterare, sinteză, migrare şi


acumulare asupra materiei minerale şi organice, determină transformarea scoarţei
Pedologie
superioare a litosferei în soluri, astfel încât solul evoluează de la roca "in situ", deci de la o
morfologie simplă către solul cu o morfologie evoluată.
Rocile şi mineralele primare rezultate în urma consolidării magmei, cu toate că
conţineau unele elemente de nutriţie (fosfor, calciu, potasiu, magneziu etc.), datorită
masivilităţii şi compactităţii lor nu prezentau condiţii care să permită dezvoltarea
rădăcinilor şi asigurarea cu substanţe nutritive şi apă.
Procesele de dezagregare (mărunţire) şi alterare (modificare chimică) a acestora sub
acţiunea agenţilor atmosferici, hidrosferici şi biosferici a permis transformarea rocilor
primare compacte în roci secundare afânate (realizându-se o reţea de spaţii sau pori) şi
formarea unor substanţe chimice simple sau complexe (săruri, oxizi şi hidroxizi, minerale
argiloase). Roca afânată (datorită porozităţii) prezintă capacitate pentru apă şi aer. Apa din
precipitaţii, în cazul rocilor afânate pătrunde şi se reţine în pori, formând rezerve pentru
plante. Aerul din porii rocii afânate împreună cu apa reţinută din precipitaţii şi substanţele
de nutriţie în forme simple asigură instalarea plantelor şi microorganismelor. Prin
fotosinteză plantele trec substanţele minerale din sol în substanţe organice din care este
alcătuit corpul lor. După parcurgerea ciclului biologic, sub acţiunea microorganismelor,
resturile organice sunt în parte, descompuse în substanţe minerale folosite de plantele ce
urmează şi, în parte, sunt transformare în humus.
Repetarea în timp a acestui proces determină reţinerea şi acumularea în partea
superioară a scoarţei, a substanţelor nutritive sub formă de substanţe organice, în special
humus (procese de bioacumulare). Acţiunea conjugată a proceselor de dezagragare, alterare
şi bioacumulare, alături de reţinerea şi migrarea compuşilor rezultaţi determină modificări
fizice, chimice şi biologice în partea superioară a scoarţei, aceasta trasnformându-se în timp
în sol, care este un corp natural ce prezintă însuşiri şi o alcătuire proprie. Condiţiile de
mediu sunt cele care determină procesele ce duc la formarea solurilor. Aceste condiţii sunt
extrem de variate astfel încât intensitatea proceselor este diferită, rezultând o varietate de
soluri.
V.V. Docuceaev, intemeietorul Pedologiei arăta că solul este rezultatul acţiunii
cumulative a mai multor factori (organismele, clima, roca, relieful şi timpul) pe care îi
denumeşte factori de formare sau factori pedogenetici. În timp, acestor factori pedogenetici
au rol în formarea solului li s-au adăugat influenţa apei subterane şi de suprafaţă, cât şi
activitatea antropică.

10.1. Influenţa climei

V.V. Docuceaev a scos în evidenţă rolul climei în procesul de formare a solului


menţionând că: solul este formaţiunea naturală care se formează sub influenţa hotărâtoare a
climei.
România este situată în emisfera nordică, la jumătatea distanţei dintre poli şi ecuator,
având un climat temperat-continental.
Climatul atmosferic determină în mare parte formarea şi evoluţia climatul solului.
Climatul României nu este uniform, separându-se 5 regiuni climatice, cărora le corespund
provincii pedologice:
85
a) Regiunea vestică (panonică) influenţată de curenţii atmosferici vestici, oceanici,
este supusă influenţei climatului Europei Centrale;
b) Regiunea transilvană, influenţată de curenţii de aer din vest-nord şi în măsură
mai mică din est;
c) Regiunea sud-vestică(Danubiano-getică) influenţată de masele de aer oceanic şi
mediteranean;
d) Regiunea sud-estică (Danubiano-Pontică);
e) Regiunea moldo-sarmatică, ambele aflate sub influenţa maselor de aer estic.
Acestor regiuni climatice li se adaugă ca influenţe în formarea şi evoluţia solurilor,
microclimatele determinate de formele de relief, astfel încât România este considerată un
adevărat "muzeu natural de soluri".
L.S. Berg arată existenţa în climatul temperat-continental din România a unor zone
climatice legate de zonele landsaftice:
– climatul zonei de stepă care cuprinde stepa propriu-zisă şi silvostepă;
– climatul zonei pădurilor de foioase;
– climatul zonei pădurilor de conifere;
– climatul zonei alpine cu zonă subalpină şi alpină propriu-zisă.
Diferenţele climatice influenţează major intensitatea bioacumulării, alterării,
eluvierii şi iluvierii. Bioacumularea este determinată de natura şi ponderea vegetaţiei, care
la rândul lor, depind de condiţiile climatice. Astfel, în climatul de stepă (secetos şi cu
temperaturi ridicate), descompunerea materialului organic se desfăşoară în ritm mai rapid
decât în climatele zonei pădurilor de foioase şi conifere şi a pajiştilor alpine (mai umede şi
cu temperaturi mai scăzute) unde bioacumularea este mai lentă şi mai puţin intensă.
Alterarea şi levigarea produşilor rezultaţi este mai puţin intensă în climatele cu regim
pluviometric scăzut (stepă uscată) decât în climatele de regim pluviometric însemnat (zona
de pădure şi zona alpină) unde pe fondul celor menţionate levigarea sărurilor solubile şi
debazificarea complexului adsorbtiv, al solului este accentuată.
Condiţiile climatice exercită o influenţă deosebită asupra proceselor de eluviere şi
iluviere. Cu cât clima este mai umedă cu atât intensitatea acestor procese este mai mare. În
zona cu stepă eluvierea este redusă ca intensitate, astfel încât CaCO 3 poate fi prezent încă
de la suprafaţă (sol bălan), în timp ce în zonele de silvostepă, pădure şi alpină, pe fondul
creşterii nivelurilor precipitaţiilor eluvierea este din ce în ce mai intensă (CaCO3) putând fi
îndepărtat complet pe profil). De asemenea, în paralel, are loc o intensificare a migrării
principalilor coloizi ai solului, cu formarea de orizonturi eluviale şi iluviale bine
reprezentate.
În formarea şi evoluţia solului clima acţionează prin componentele sale: precipitaţii,
temperatură, umezeala atmosferică, insolaţia etc.
Pentru a exprima legătura dintre climă şi sol sunt folosiţi diferiţi indici.
În România este utilizat indicele de ariditate "de Martonne", exprimat prin relaţia:
P
I ar =
T + 10
Pedologie
Iar - indice de ariditate;
P - valoarea medie a precipitaţiilor, în mm;
T - valoarea medie a temperaturii, în grade Celsius;
10 - coeficient pentru calculul Iar şi în cazurile în care valorile temperaturii sunt 00 C
sau negative.
Cu cât indicele de ariditate este mai mare, cu atât climatul este mai umed.
În zona de stepă Iar are valori între 20 - 24, în zona de silvostepă 24 - 28, în zona de
pădure 34 - 56, în zona subalpină şi alpină 56 - 110.

10.2. Influenţa vegetaţiei

Gh. Munteanu-Murgoci a stabilit pentru prima dată între sol, climă şi vegetaţie un
paralelism pedo-fito-climatic. În România sunt separate 3 zone de vegetaţie:
– zona vegetaţiei de stepă;
– zona vegetaţiei forestiere;
– zona pajiştilor alpine.
Zonele de vegetaţie sunt împărţite în subzone şi faciesuri de vegetaţie, cărora le
corespund zone şi subzone de soluri.

Zona de stepă cuprinde sudul Olteniei, sudul şi estul Munteniei, sudul şi estul
Moldovei, Dobrogea centrală şi sudică şi vestul României (Banat şi Crişana), fiind
împărţită în: a) subzona stepei propriu-zise şi b) subzona de tranziţie la zona forestieră.
a) subzona stepei propriu-zise prezintă o vegetaţie ierboasă constituită primordial
din Festuca valesiaca, Agropyron cristatum; Stepa capillata, Chrysopogon
gryllus la care se adaugă după luarea în cultură, Poa bulbosa, Artemisia
austriaca, Cynodon dactylon, Botrhiochlona ischaemum etc.
b) subzona de tranziţie la zona forestieră este cunoscută şi sub denumirea de
silvostepă şi antestepă.
P. Enculescu a definit-o ca pe o subzonă continuă cu caractere de tranziţie de la stepă
la pădure, funcţie de oscilaţiile condiţiilor climatice. Cuprinde sudul României şi Câmpia
de vest (antestepa) şi Câmpia Moldovei şi Câmpia Transilvaniei (silvostepa). Solurile sunt
reprezentate prin soluri de stepă şi soluri de pădure.
Vegetaţia lemnoasă din silvostepă este reprezentată de stejar brumăriu (Quercus
pedunculiflora), stejar pufos (Quercus pubescens), la care se adaugă Quercus cerris;
Quercus frainetto, Fraxinus excelsior, Tilia tomentosa, Acer campestre.

Zona forestieră cuprinde suprafeţe mari, diferite din punct de vedere geomorfologic,
litologic, climatic şi pedoclimatic,. Este împărţită în: a) zona stejarului; b) zona fagului; c)
zona coniferelor.
a) zona stejarului cuprinde zona pădurilor din regiunile de câmpie, dealuri,
podişuri şi piemonturi;
b) zona fagului cuprinse suprafeţe întinse în regiunile de deal şi munte;
c) zona coniferelor cuprinde nordul Carpaţilor Orientali şi a Carpaţilor Occidentali.
87
Zona alpină cuprinde suprafeţe restrânse pe plaiurile şi crestele munţilor (peste
1600 - 1700 m altitudine) şi se împarte în: a) subzona subalpină; b) zona alpină.
a) subzona subalpină cuprinde zonele din Carpaţii Orientali (1700 -1800 m) şi
Carpaţii Meridionali (2200 - 2400 m), cu pajişti de formaţie secundară, cu
Festuca supina, Agrostis rupestris, Nardus stricta şi specii vegetale lemnoase ca:
Pinus montana, Juniperus comunis, Rhododendron kotschyi.
b) zona alpină prezintă pajişti alpine alcătuite din asociaţii de Carex, curvula,
Festuca supina, Campanula alpina, cărora li se adaugă esenţe lemnoase pitice
sau târâtoare de Salix herbaceea, Salix reticulata, Vaccinium vitis-idaea, V.
mirtillus etc.
Vegetaţia influenţează solificarea prin cantitatea şi calitatea resturilor organice
(rădăcini, tulpini, frunze). Vegetaţia ierboasă reprezintă principala sursă de materie
organică a solului. Prin sistemul radicular, plantele absorb din sol cantităţi însemnate de
săruri minerale şi elimină diferite substanţe. Astfel se produce în sol un dezechilibru, între
complexul adsorbant şi soluţia solului în primul caz şi intensificarea alterării rocilor şi
mineralelor în cel de-al doilea caz.
Resturile organice acumulate an de an la suprafaţa stratului de sol şi în orizontul de
suprafaţă, constribuie prin transformarea lor în humus, la formarea şi evoluţia solului.
Vegetaţia lemnoasă prezintă un sistem radicular profund. Consumul de săruri
minerale în cazul vegetaţiei lemnoase este mai redus, accelerând astfel procesul de
solificare. Vegetaţia lemnoasă influenţează procesul de pedogeneză în sensul eluvierii şi
bioacumulării, cu formarea de soluri de tip podzol. În cazul unei vegetaţii de conifere
(molid, pin etc.), soluri cu un conţinut redus de baze şi de humus puternic acid ce determină
o alterare puternică a mineralelor din sol.

10.3. Influenţa organismelor şi microorganismelor

Procesul de transformare a materiei organice în substanţe minerale de nutriţie are loc


sub influenţa organismelor şi microorganismelor din sol. Acestea sunt reprezentate în sol
de alge, bacterii, ciuperci, actinomicete, râme, furnici, insecte, larve, rozătoare etc.
După moartea acestora solul se îmbogăţeşte în substanţe proteice cu rol deosebit în
formarea humusului. În urma descompunerii resturilor organice de către microorganisme,
în sol se formează produşi simpli de genul acizilor organici, NH3, CO2, H2S, CH4, H, cu rol
în alterarea părţii minerale. De asemenea, ca urmare a transformării materiei organice din
sol de către microorganisme, rezultă şi o parte minerală (Si, Fe, Al, P, Ca, Mg, Na, K), cu
rol deosebit în formarea solului.

10.4. Influenţa rocii (materialul iniţial de solificare)

Influenţa rocii în procesul îndelungat de formare şi evoluţie a solurilor depinde de


starea de afânare sau compactizare, alcătuirea granulometrică, mineralogică şi chimică a
acesteia. Starea de afânare sau compactizare influenţează solificarea în sensul profunzimii
de manifestare. În cazul unor roci afânate, grosimea solificării este mai mare decât în cazul
Pedologie
unor roci masive, compacte. Roca de solificare (materialul parental) constituie baza
anorganică, care prin procese pedogenetice este transformată în mod continuu în orizonturi
genetice.
În cazul unor regiuni montane, rocile sunt masive, compacte, dezagregarea şi
alterarea acestora este slabă cu formare de orizonturi subţiri, bine evidenţiate.
Alcătuirea granulometrică a rocilor de solificare influenţează proprietăţile fizice,
chimice şi morfologice. Pe rocile argiloase, ce prezintă permeabilitate redusă, se formează
soluri bogate în humus şi în elemente nutritive, cu o debazificare redusă şi cu un profil mai
scurt. Pe rocile nisipoase cu permeabilitate ridicată se formează soluri cu un profil puternic
dezvoltat, mai sărace în humus, cu orizonturi mai slab diferenţiate. Din punct de vedere
mineralogic pe rocile hiperacide cu un conţinut ridicat de SiO2 (pietrişuri cuarţoase,
cuartite, gresii silicioase etc.) în care conţinutul de minerale este redus (alterarea este
greoaie) se formează soluri cu fertilitate redusă. În condiţii de umiditate excesivă aceste
soluri evoluează spre podzolire.
În cazul rocilor acide (granite, granodiorite, riolite, gnaise etc.) care provin din cuarţ
şi silicaţi se formează, de asemenea, soluri cu fertilitate scăzută, ce prezintă tendinţa de
acidifiere şi podzolire. Solurile formate pe roci bazice (gabrouri, bazalte, diabaze) prezintă
un conţinut ridicat de minerale argilice şi baze, având cu fertilitate bună.
Compoziţia chimică a rocii imprimă un ritm mai rapid sau mai lent procesului de
solificare. Un rol important îl prezintă carbonatul de calciu. F. Marbut clasifică solurile în
funcţie de CaCo3 în două grupe:
a) soluri pedalfer;
b) soluri pedocal.
a) Solurile pedalfer sunt formate pe roci fără Ca CO3, prezintă o evoluţie rapidă şi
morfologia evoluată, au reacţie acidă, un grad de saturaţie în baza scăzut, deci o fertilitate
redusă.
b) Solurile pedocal conţin CaCo3, evoluţia este îndelungată (alterarea începe cu
spălarea CaCO3), evoluţia este incipientă (rendzine).
Solurile care se formează pe rocile salifere (marne salinizate, prezintă în fazele
incipiente un conţinut ridicat de săruri (CaSO4; Na2SO4; NaCL; CaCl2) încă de la suprafaţa
după care treptat, ca urmare a levigării sărurilor solubile, evoluează către o salinizare de
adâncime.

10.5. Influenţa reliefului

Relieful constituie spaţiul de manifestare a procesului de solificare. Acesta


contribuie la diferenţierea solificării prin unităţi geomorfologice mari (câmpie, deal, podiş,
munte), cât şi prin unităţile cu mezo şi microrelief (versanţi, depresiuni, suprafeţe plane).
Relieful României este relativ restrâns fiind extins doar pe 4 - 50 latitudine. Dacă
acest relief ar fi uniform, condiţiile climatice, vegetaţia naturală, precum şi solurile ar fi
relativ uniforme.
Variaţia microreliefului (în sens altitudinal) determină modificări climatice şi de
vegetaţie,. Pe măsura creşterii altitudinii reliefului, clima devine din ce în ce mai umedă şi
89
mai rece, în timp ce vegetaţia se modifică de la ierbacee de stepă, la o vegetaţie de
silvostepă, de pădure şi de pajişti alpine, contribuind la variaţia învelişului de sol.
Între altitudinea formelor de relief şi tipurile de sol care se formează se poate stabili
o corespondenţă pedoaltimetrică. Astfel, între 8 - 200 m se pot forma soluri bălane,
cernoziomuri între 180 - 250 m cernoziomuri cambice, cernoziomuri argiloiluviale; între
250 - 550 - soluri argilo-iluviale brune tipice şi luvice; între 550 - 750 - luvisoluri albice;
între 750 - 1100 - soluri montane şi podzoluri humicoferiiluviale şi între 1100 - 2550 m
soluri alpine şi podzoluri humico-feriiluviale. Mezo şi microrelieful influenţează solificarea
prin neuniformităţile acestora la nivelul unor areale restrânse (suprafeţe plane, înclinate sau
depresionare).
În cazul suprafeţelor plane, cantitatea de apă de origine pluvială corespund
cuantumului de precipitaţii din zonă. În cazul terenurilor în pante, levigarea este mai
redusă, profilele sunt scurte, orizonturile mai slab diferenţiate deoarece o parte din
precipitaţii se pierde prin infiltraţii laterale şi scurgeri de suprafaţă.
În zonele depresionare, umiditatea este mai mare (la apa din precipitaţii se adaugă şi
apa scursă din împrejurimi), levigarea este accentuată, orizonturile sunt lungi şi bine
diferenţiate.
Relieful acţionează în procesul de solificare şi prin intensitatea proceselor de
eroziune, transport şi depunere. În unele cazuri, eroziunea este foarte puternică având loc o
întinerire continuă a reliefului caz în care (solificarea nu poate avea loc). Orice modificare
survenită în cadrul reliefului, determină schimbări în formarea şi evoluţia unui sol.

10.6. Influenţa apelor freatice şi a apelor stagnate

Prezenţa apei determină şi influenţează formarea şi evoluţia unui sol (dezagregarea şi


alterarea, bioacumularea, eluvierea-iluvierea etc.). Majoritatea solurilor se formează şi
evoluează în condiţii normale de umiditate (influenţa precipitaţiilor atmosferice). Există
cazuri în care solificarea decurge în condiţiile unui exces de apă: zone cu precipitaţii
abundente alcătuite din material fin cu permeabilitate redusă, terenuri joase, depresionare,
zone supuse frecvent inundaţiilor etc.
Excesul de apă poate fi freatic (pânze de apă situate în scoarţă la adâncimi mici,
aproape de suprafaţă şi pluvial (ape stagnante acumulate din precipitaţii).
În aceste condiţii, indiferent de natura excesului de apă, solificarea prezintă anumite
particularităţi. Astfel, solificarea are loc în condiţiile unei aeraţii slabe, cu manifestarea
proceselor de reducere care determină un aspect marmorat, pătat al orizonturilor (formarea
unor compuşi reduşi de fier şi mangan). În cazul excesului de apă de pracipitaţii, stagnantă
la nivelul unui orizont slab permeabil se manifestă procesele de pseudogleizare, iar în cazul
apelor freatice stagnante, procesele de gleizare.
În cazul unor ape freatice mineralizate situate la adâncime critică sau subcritică are
loc o acumulare cu săruri de sodiu sub formă de cloruri şi sulfaţi cu intensificarea
procesului de salinizare şi a procesului de alcalizare în cazul saturării argilei din sol cu ioni
de sodiu (formarea carbonatului de sodiu). În aceste cazuri se formează soluri specifice
(hidromorfe şi halomorfe).
Pedologie

10.7. Rolul timpului

Solul este rezultatul acţiunii de solificare manifestate în timp. Noţiunea de "vârstă a


solului" a fost menţionată şi introdusă de pedologul rus V.V. Docuceaev. Sub aspectul
timpului de evoluţie sau vârstă în formarea unui sol deosebim o vârstă absolută şi o vârstă
relativă. Vârsta absolută a unui sol reprezintă timpul scurs de la apariţia la zi a rocii în
contact cu factorii pedogenetici şi până în momentul studierii solului respectiv.
Pentru stabilirea vârstei absolute sunt utilizate date geologice, preistorice şi istorice.
Studiind formaţiunii geologice pe care s-au format şi evoluat solurile putem deduce vârsta
absolută a acestora (ex: loessurile au apărut în perioadele interglaciare). Cu ajutorul datelor
preistorice, datorită descoperirii şi datării unor urme ale civilizaţiilor trecute putem stabili
vârsta absolută a unui sol.
Pe lângă acestea în stabilirea vârstei absolute ne putem ajuta şi de anumite date
istorice (ex: solurile găsite în Valu' lui Traian au o vârstă absolută de circa 2000 ani).
Vârsta relativă face referire la solurile ce prezintă diferenţieri mai mici sau mai
mari faţă de solurile din regiune, datorate anumitor factori de solificare (rocă, relief).
Solul care prezintă un profil mai puţin evoluat decât solurile dintr-o anumită zonă au
o vârstă relativă, putând fi considerate soluri tinere sau mai exact "soluri neevoluate sau
soluri incipient evoluate" (ex: în silvostepa Moldovei pe platou se găsesc cernoziomuri
cambice, iar pe panta datorită faptului că apa de precipitaţii se scurge, în mare parte, se
întâlnesc soluri cu vârstă relativă, mai tânără, de tip cernoziom, cu toate că materialul
parental a apărut la zi în ambele cazuri în acelaşi timp.

10.8. Influenţa omului

În urma intervenţiei antropice solul prezintă o transformare permanentă. Acţiunea


antropică în modificarea evoluţiei naturale a solului se desfăşoară prin:
a) îndepărtarea sau înlocuirea vegetaţiei spontane (ierboasă şi lemnoasă);
b) luarea în cultură a solului şi aplicarea lucrărilor agrotehnice;
c) aplicarea îngrăşămintelor chimice şi a amendamentelor;
d) executarea lucrărilor de desecare, drenaj şi irigare;
e) aplicarea lucrărilor antierozionale;.
a) Prin defrişarea pădurilor şi desţelenirea pajiştilor pe versanţi şi folosirea
neraţională a acestora în cultura plantelor, se intensifică manifestarea procesului de
eroziune, cu scoaterea din circuitul agricol a acestor terenuri, având ca rezultat final
distrugerea solului.
b) Prin luarea în cultură, a terenurilor omul a înlăturat vegetaţia naturală iniţială,
având influenţe în frânarea sau întreruperea procesului natural de bioacumulare cu impact
negativ în solificare. Lucrările agrotehnice obişnuite, prin afânarea orizontului de
bioacumulare, determină o intensificare a mineralizării cu efect în micşorarea conţinutului
de humus. În urma lucrărilor agrotehnice speciale (desfundări, desfundări) sunt determinate
modificări profunde asupra solului.
91
c) Ca urmare a aplicării sistematice a îngrăşămintelor şi amendamentelor, solurile
sărace în substanţe nutritive şi cu reacţie necorespunzătoare sunt transformate în soluri
fertile.
d) Prin desecări, drenări şi irigaţii, este înlăturat excesul de apă (soluri hidromorfe)
sau excesul de săruri (soluri halomorfe) sunt îmbunătăţite condiţiile aerohidrice,
asigurându-se o evoluţie normală a acestor soluri.
e) Aplicarea măsurilor antierozionale determină modificări ale condiţiilor de
solificare atât pe pante, cât şi la baza acestora. Ex: pe terase sau pe agroterase se găsesc
soluri mai evoluate morfologic şi fizico-chimic decât în cazul pantelor neterasate.
Prin cunoaşterea procesului natural de formare şi evoluţie a solului intervenţia
antropică poate dirija prin măsuri tehnice adecvate favorizarea laturilor pozitive şi
înlăturarea celor negative (exploatare neraţională a fondului funciar prin despăduriri şi
desţeleniri, lucrări agrotehnice necorespunzătoare, irigări cu norme greşite sau ape
mineralizate).

CAPITOLUL XI
SISTEMUL ROMAN DE CLASIFICARE A SOLURILOR

11.1. Denumirea solurilor

Taxonomia pedologică utilizează criteriul biomorfogenetic de clasificare, pe baza


faptului că solul este un corp natural constituit din minerale, roci şi materie organică vie şi
moartă ce se găseşte într-o continuă transformare.
Solurile sunt denumite după diferite orientări:
a) după zona climatică şi fitopedogeografică (pe baza principiului paralelismului
fitopedoclimatic şi legii zonalităţii orizontale şi verticale - V.V. Docuceaev), deosebim:
soluri de stepă uscată; de silvostepă, de pădure, montane şi alpine;
b) după culoarea solului în orizontul A (pe baza amestecului dintre cantitatea de
materie organică şi partea minerală), deosebim: cernoziomuri (castanii şi ciocolatii) şi
soluri de pădure (cenuşii, brun-roşcate, brune), podzoluri etc.;
c) după factorul pedogenetic deosebim: soluri hidromorfe (influenţate de excesul de
apă freatică sau pluvială stagnantă (ex: lăcovişti, gleice, pseudogleice etc. şi soluri
litomorfe, influenţate de materialul parental sau roca generatoare de sol (rendzina,
pseudorendzina);
d) după caracteristicile chimice, respectiv gradul de alterare al complexului
adsorbtiv, reacţia solului, cantitatea de humus, prezenţa sau absenţa carbonaţilor. Ex: după
intensitatea alterării complexului adsorbtiv avem soluri eubazice, mezobazice şi
oligobazice;
e) după acumulări de solificare caracteristice. Ex: solurile care conţin cantităţi mari
de săruri solubile pe profil sunt cunoscute sub denumirea de soluri halomorfe.
f) după natura formelor de relief: sol de luncă, sol de coastă etc.
g) după localitate în cazul unei deosebiri morfologice şi în special fizico-chimice.
Ex: cernoziomul de Mileanca;
Pedologie
h) după asociaţia vegetală în special cazul solurilor din luncile râurilor. Ex: soluri cu
Puccinellia distans, cu Statice gmelini etc.

11.2. Clasificarea solurilor României

Prima încercare de clasificare a solurilor în România s-a făcut în 1911 (Gh.


Murgoci). Progresele înregistrate în domeniul pedologiei (pe plan naţional şi internaţional)
au determinat elaborarea în 1979 de către I.C.P.A. (Institutul Central de Pedologie şi
Agrochimie), pe baza unei largi consultări cu specialiştii din I.C.P.A., învăţământ superior,
din M.A.I.A. şi din cadrul O.J.S.P.A. a unui nou sistem de clasificare. Acest sistem prezintă
unităţi taxonomice de nivel superior, clasa, tipul şi subtipul), iar la nivel inferior:
(varietatea, familia, specia şi varianta).
Pentru identificarea şi stabilirea unităţilor taxonomice de sol sunt utilizate orizonturi
diagnostice şi caractere diagnostice (orizonturi pedogenetice şi însuşiri sau grup de însuşiri
utilizate în definirea unei unităţi taxonomice).

Clasificarea solurilor la nivel de clasă şi tip

Clasa Orizont sau caracter Tipuri de sol


diagnostic
1. Molisoluri Orizont A molic şi orizont 1.1. Sol bălan
subiacent având culori de 1.2. Cernoziom;
orizont molic cel puţin în 1.3. Cernoziom cambic
partea superioară 1.4. Cernoziom argiloiluvial;
1.5. Sol cernoziomoid;
1.6. Sol cenuşiu;
1.7. Renzină;
1.8. Pseudorendzină
2. Argiloiluvisoluri Orizont B argiloiluvial 2.1. Sol brun-roşcat;
(fără a se îndeplini condiţia 2.2. Sol brun argiloiluvial
de la clasa 1) 2.3. Sol brun-roşcat luvic
2.4. Sol brun-luvic
2.5. Luvisol albic
2.6. Planosol
3. Cambisoluri Orizont B cambic (fără a se 3.1. Sol brun eu-mezobazic;
îndeplini condiţia de la 3.2. Sol roşu (terra rossa);
clasele 1, 5, 6, 7) 3.3. Sol brun acid
4. Spodosoluri Orizont B spodic 4.1. Sol brun feriiluvial
4.2. Podzol
5. Umbrisoluri Orizont A umbric şi 5.1. Sol negru acid
orizont subiacent având 5.2. Andosol
culori de orizont umbric 5.3. Sol humicosilicatic
cel puţin în partea
superioară
Soluri hidromorfe Orizont G (gleic) sau W 6.1. Lăcovişte
(pseudogleic) 6.2. Sol gleic
6.3. Sol negru clino-hidromorf
6.4. Sol pseudogleic
93
Clasa Orizont sau caracter Tipuri de sol
diagnostic
7. Soluri halomorfe Orizont sa (salic) sau na 7.1. Solonceac
(natric) 7.2. Soloneţ
8. Vertisoluri Orizont vertic 8;.1. Vertisol
9. Soluri neevoluate, Orizont A (în genere slab 9.1. Litosol
trunchiate sau desfundate format) urmat de material 9.2. Regosol
parental; sau profil intens 9.3. Psamosol
trunchiat ori deranjat prin 9.4. Protosol aluvial
desfundare 9.5. Soluri aluviale
95. Erodisol
97. Coluvisol
98. Sol desfundat
99. Protosol antropic
10. Soluri organice Orizont turbos 01. Sol turbos
(histosoluri)

11.2.1. Clasificarea solurilor la nivel superior


În tabelul 9.1. sunt redate cele 10 clase şi 39 de tipuri de sol, cu menţionarea
orizonturilor şi caracteristicilor diagnostice pentru toate tipurile de sol. La nivel de subtip
de bază clasificarea I.C.P.A. stabileşte 233 de subtipuri, rezumând un total de 470 subtipuri
de bază şi combinate.
11.2.2. Clasificarea solurilor la nivel inferior
Varietatea de sol reprezintă o subdiviziune a tipului de sol ce rezultă pe baza unor
caracteristici particulare neconsiderate la nivel superior (ex: caracter de orizont Bt
necarbonatat), grad de gleizare, pseudogleizare, salinizare, alcalizare, conţinut de CaCO 3,
grad de eroziune, colmatare etc.
Familia de sol realizează o diviziune a subtipului şi varietăţii de sol funcţie de natura
materialului parental şi de textura acestuia.
Special de sol realizează o subîmpărţire funcţie de textura şi eventual de conţinutul
în schelet pentru solurile minerale şi de gradul de transformare a materiei organice pentru
solurile organice.
Varianta de sol este o subdiviziune determinată de modul de folosinţă al terenului şi
de alte modificări ca urmare a utilizării lui în producţie.

.
CAPITOLUL XII
CLASA MOLISOLURI

Cuprinde soluri care au ca diagnostic un orizont A molic şi un orizont subiacent


care prezintă cel puţin în partea superioară, culori de orizont molic. Molisolurile s-au
format predominant, în condiţii bioclimatice ale stepei (vegetaţie cu ierburi) şi silvostepei
(vegetaţie ierboasă şi lemnoasă) din aria câmpiilor periferice şi a dealurilor joase. Pe
suprafeţe restrânse, molisolurile se întâlnesc şi în zona montană, dar numai pe sedimente
calcaroase sau bogate în elemente bazice. Ele ocupă o suprafaţă totală de 27,7%
Pedologie
(6.330.000. ha) din suprafaţa totală a României, cea mai largă răspândire având
cernoziomurile cambice (8,8%), urmate de cernoziomuri (8,7%).

12.1.Solurile bălane (SB) * cunoscute şi sub denumirea de “soluri brune de stepă


uscată”, se definesc printr-un orizont “Am” de culoare brună (în stare umedă), un orizont
“A/C” de culoare brună mai deschisă şi un orizont “Cca”.
Solurile bălane ocupă în România o suprafaţă de circa 205.000 ha fiind răspândite
cu precădere în Dobrogea pe terenuri plane sau slab înclinate (culmi domoale şi versanţi
prelungi) la altitudini mai mici de 150 m, în zone cu climat semiarid (Pma**: 350 ÷ 430
mm şi Tma***: 10,7 ÷ 11,30C) pe loess sau depozite loessoide sub influenţa unei vegetaţii
de plante xerofile (Stipa joanis – Colilie, Festuca valesiaca – Firuţa, Artemisie austriaca –
Pelinul).
Ariditatea climatului determină o slabă levigare a sărurilor greu solubile (CaCO3)
şi o slabă alterare a părţii minerale. Condiţiile de ariditate influenţează levigarea slabă a
carbonatului de calciu (motiv pentru care solul face efervescenţă cu soluţie de HCl – 1/3
chiar de la suprafaţă) suficient pentru schiţarea orizontului C carbonato-acumulativ
(Cca).Conţinutul scăzut de humus (circa 2%) format prin humificarea cu întreruperi a
materiei organice (vara - datorită secetei, iarna – datorită gerurilor) explică culoarea brună
deschisă a orizontului A molic.
Profilul de sol prezintă următoare succesiune a orizonturilor: Am – A/C – Cca.
Orizontul “Am” (30 – 40cm) are culoarea brună deschisă în stare umedă, textură mijlocie,
structură glomerulară sau granulară, frecvente neoformaţii biogene (coprolite, cervotocine,
crotovine). Orizontul “A/C” (15 – 25 cm) are culoare brună cenuşie mai deschisă decât
orizontul supraiacent, structură glomerulară, frecvente neoformaţii biogene şi de carbonat
de calciu. Orizontul “Cca” are culoare gălbuie şi frecvente concreţiuni mici şi
pseudomicelii de CaCO3.
Având o textură mijlocie şi proprietăţi hidrofizice (capacitate de apă în câmp,
capacitate de apă utilă, capacitate de apă uşor acesibilă), fizice (porozitate totală, porozitate
de aeraţie, porozitate drenantă, densitate aparentă) şi fizico mecanice (rezistenţa solului la
arat) bune, solurile bălane se lucrează uşor, intervalul optim de umiditate pentru executarea
lucrărilor este mare. Lucrările se pot executa mecanizat deoarece pantele sunt mici.
Conţinutul scăzut de humus şi de elemente nutritive, deficitul mare de umiditate impune
aplicarea irigaţiilor şi administrarea îngrăşămintelor organice şi minerale.
Solurile bălane au categoria de folosinţă arabil (grâu, porumb, sorg, sparcetă), iar
în unele locuri şi pentru plantaţii de cais, persic, migdal, cireş, nuc. Părul şi mărul se
dezvoltă satisfăcător numai în condiţii de irigare.

12.2. Cernoziomul (CZ) – pământ negru – se defineşte printr-un orizont “Am” de


culoare închisă, un orizont “A/C“ şi un orizont “Cca”.

* - Simbolul solului pe hartă pedologică;


95
** - Precipitaţii medii anuale (Pma);
*** - Temperaturi medii anuale(Tma).

În România, cernoziomul ocupă o suprafaţă de circa 2.060.000 ha răspândită în


Câmpia Română, Câmpia Moldovei şi Podişul Moldovei pe suprafaţe plane de cîmpie,
dealuri şi piemonturi joase, pe loessuri, depozite loessoide, luturi, aluviuni vechi, depozite
nisipoase, sub influenţa vegetaţiei de ierburi înalte care formează un covor vegetal continuu
(Festuca valesiaca – Păiuşul de stepă, Poa pratensis – Firuţa cu bulbi, Agropyron
cristatum – Pirul).
Cantitatea mare de material organic rămas în sol după încheierea ciclului de
vegetaţie este transformată, sub influenţa predominantă a bacteriilor, rezultând humus de
tip “mult calcic” care se acumulează pe adâncimi mari imprimând solului culoare închis.
Apa din precipitaţii, străbătând profilul de sol îndepărtează sărurile uşor solubile;
carbonatul de calciu, parţial levigat către orizontul A/C, poate fi întâlnit şi la baza
orizontului “Am” sau chiar în partea superioară a acestuia.
Profilul de sol al cernoziomului prezintă alcătuirea: “Am” – “A/C - “Cca”.
Orizontul “Am” (40 – 50 cm) are culoare închisă (negricioasă) textură lutoasă sau luto-
argiloasă, structură glomerurală sau poliedrică subangulară (în stratul arabil), frecvente
neoformaţii biogene (crotovine, cervotocine, coprolite). Orizontul A/C (15 – 25) prezintă
o culoare brună închisă, structură glomerurală, frecvente pete şi pseudomicelii de CaCO3.
Orizontul “Cca” apare la adâncime de 60-70cm având o culoare gălbuie şi concreţiuni
albicioase de CaCO3.
Sub vegetaţia ierboasă naturală cernoziomurile conţin 6-10% humus conţinut care
scade cu câteva procente pe suprafeţele cultivate. Textura mijlocie (echilibrată) şi structura
granulară stabilă asigură o aeraţie bună şi o permeabilitate bună pentru apă si aer, o bună
capacitate de reţinere a apei utile şi o rezistenţă mai mică la lucrările solului.
În perioadele secetoase iulie- octombrie cernoziomurile sunt afectate de un deficit
de apă, motiv pentru care se impune aplicare irigaţiilor. Pentru refacerea şi menţinerea
fertilităţii solului, este necesară îngrăşarea organică şi minerală.
Cernoziomurile se cultivă cu grâu, porumb, floarea soarelui, sfeclă de zahăr, se
pretează şi pentru legumicultură şi pomi.

12.3. Cernoziomul cambic (CC), cunoscut şi sub denumirea de : cernoziom


levigat se defineşte printru orizont “Am” de culoare închisă şi un orizont “Bv” având, cel
puţin în partea superioară culori de orizont molic cu crome mai mici de 3,5 în stare umedă.
Cernoziomul cambic ocupă în România o suprafaţă de cca. 2.100.000 ha răspândită
pe areale întinse în Câmpia Română, Câmpia de Vest, Câmpia Transilvaniei şi Câmpia Jijia
Bahlui pe un relief plan sau slab înclinat cu altitudini de 40 – 550 m într-un climat cu Pma
de 500-600 mm şi Tma de 8,3 – 11,5 oC. Vegetaţia caracteristică acestor soluri este
cunstituită din pâlcuri rare de stejar pufos şi stejar brumariu alternând cu suprafeţe
Pedologie
acoperite de specii ierboase (Stipa joaninis, Antropogon ischoemum, Poa bulbosa etc.) pe
un material parental reprezentată de loes, depozite loessolide, luturi şi chiar nisipuri.
Procesele pedogenetice de formare a cernoziomurilor cambice sunt:
bioacumularea şi argilizarea. Bioacumularea este favorizată de abundenţa precipitaţiilor,
plusuri de apă din crovuri şi de prezenţa cationilor de Ca 2+ care conferă stabilitate
fracţiunilor humice. Argilizarea constă în alterarea mineralelor primare după îndepărtarea
CaCO3 şi formarea hidroxizilor şi oxizilor de Fe care imprimă orizontului o culoare cu
tentă mai roşietică.
Profilul de sol prezintă următoarea alcătuire: Am – Bv – Cca. Orizontul “Am” (40-
55 cm) are o culoare brună închisă până la negru în stare umedă, textură mijlocie sau
mijlociu-fină, structură glomerulară şi frecvente neoformaţii biogene (coprolite,
cervotocine, crotovine).Orizontul “Bv” (30-60cm) are culoare închisă în partea superioară
urmată de culoare brun gălbuie, textură mijlocie sau mijlociu-fină, structură columnoidă,
prismatică şi frecvente neoformaţii biogene. Orizontul “Cca” are culoare mai deschisă
datorită acumulării de CaCO3 sub formă de pete şi concreţiuni (face efervescenţă puternică
cu HCl 1:3) nu este sructurat (structură masivă).
Cernoziomurile cambice au textură mijlocie sau mijlociu-fină şi mai rar sunt
nisipoase sau argiloase. Structura este glomerulară bine dezvoltată conferind acestui sol o
permeabilitate bună pentru apă şi aer şi totodată valori medii ale indicilor hidrofizici
(capacitate de apă în câmp şi capacitate de apă utilă). Humusul (3-5 % în sol) este de bună
calitate de tip “mull calcic”, gradul de saturaţie în baze depăşeşte 85%, reacţia solului este
slab acidă sau neutră, valorile pH-lui fiind cuprinse între 6 şi 7.
Cernoziomurile cambice au fertilitate bună fiind cultivate cu cereale (grâu,
porumb), plante tehnice (floarea soarelei, sfeclă de zahăr) legume, vii şi pomi.
Aplicarea irigaţiilor pentru completarea deficitului de apă în perioadele secetoase,
administrarea îngrăşămintelor organice şi minerale contribuie la obţinerea unor producţii
mari.

12.4. Crenoziomul argiloiluvial (CI) cunoscut şi sub denumirea de “cernoziom


levigat cu degradare texturală” şi “cernoziomuri argilice” se definesc printr-un orizont
“Am” cu crome mai mici decât 2 şi un orizont “Bt” care are, cel puţin în partea superioară,
culoare de orizont molic (crome < 3,5 la umed).
Acest tip de sol ocupă în România o suprafaţă de 630.000 ha în continuarea
cernoziomurilor, spre zone mai umede (Tma = 8,5 ÷ 10,5 oC; Pma = 550 ÷ 600 mm) pe
relief de câmpie, podişuri şi dealuri joase la altitudini de până la 550 m pe suprafeţele
netede înclinate sau cu aspect depresionar, pe loess, luturi loessoide şi mai rar pe materiale
argiloase şi pietrişuri calcaroase, sub influenţa vegetaţiei abundente de silvostepă cu o
pondere mai mare o vegetaţiei forestiere (Ştejar brumăriu, Cer, Gârniţă) datorită climatului
mai umed.
Procesele de humificare sunt mai puţin intense, iar cele de levigare şi migrare a
coloizilor liberi sunt mai accentuate decât la cernoziomurilor cambice.
Profilul solului prezintă următoarea alcătuire: Am-Bt-C sau Cca. Orizontul “Am”
(35-45) are culoare închisă până la neagră (la umed), textură mijlocie până la fină, structură
97
granulară, frecvente cervotocine, coprolite şi cornevine. Orizontul “Bt” (grosime până la
100 cm) are culoare brună închisă, cel puţin în partea superioară şi brună gălbuie spre bază,
textură mijlocie fină, structură prismatică, cu evidente pelicule de argilă la suprafaţa
elementelor structurale. Orizontul “Cca” are culoare gălbuie albicioasă datorită
frecventelor neoformaţii de CaCO3 sub formă de pete, concreţiuni şi micelii.
Cernoziomul argiloiluvial are o textură luto-argiloasă diferenţiată pe profil,
structură bine dezvoltată, conţinut în humus de 3-5 %, reacţie acidă până la neutră, grad de
saturaţie în baze de peste 70%.
Însuşirile fizico-chimice (deşi sub nivelul celor de la cernoziomul cambic) sunt
bune şi, alături de regimul pluviometric favorabil, fac din cernoziomul argiloiluvional un
sol pretabil pentru toate folosinţele (culturi de câmp, legume, vii, pomi).
În perioadele secetoase sunt necesare irigaţiile; îngrăşămintele organice şi minerale
aduc sporuri însemnate de recoltă.

12.5.Solurile cernoziomoide (CM), cunoscute şi sub denumirea de


“pratoziomuri” sau “brunizemuri” se definesc printr-un orizont “Am” cu crome mai mici
decât 2 la umed, un orizont “A/C” sau “B” de culoare închisă de orizont molic, cel puţin în
partea superioară, prezenţa peliculelor organo-minerale în orizontul “A/C” sau “B” şi
diferenţa mai mare de culoare între starea umedă şi cea uscată.
Aceste soluri ocupă în România o suprafaţă de circe 135.000 ha în zone umede şi
răcoroase (Pma =700÷ 900 mm, Tma =7÷ 8ºC) în condiţiile unui relief de podiş şi
depresiuni (Podişul Sucevei, Subcarpaţii Moldovei, Depresiunile Tg. Secuiesc, Sf.
Gheorghe, Braşov, Neamţ) pe suprafeţe plane, versanţi sau areale depresionare, pe depozite
loessoide, luturi argiloase, argile marnoase loessidizate, sub influenţa vegetaţiei ierboase
abundente de fâneaţă (Oxalis acetosella, Rumex acetossela – Măcrişul, Myosotis palustris –
Nu mă uita, etc)
Procesele de solificare se caracterizează prin bioacumulare intensă şi formarea
humusului de tip “ mull calcic”, migrarea coloizilor de humus şi argilă din orizontul “A”
şi depunerea acestora la nivelul orizontului “Bt” sub formă de pelicule organo-minerale pe
feţele elementelor structurale, în fisuri sau pe pereţii porilor. Îndepărtarea parţială a
coloizilor de humus din orizontul “A” este cauza diferenţei mari de culoare între starea
umedă şi cea uscată a probei de sol.
Profilul solului cernozimoid prezintă următoarea alcătuire: Am – A/C – C; Am – Bv
– C; Am – Bt – C. Orizontul “Am” (40 – 60 cm) are culoare negricios brun închisă în stare
umedă şi brună cenuşie în stare uscată, textură mijlocie sau mijlociu-grosieră, structură
granulară, trecere treptată. Orizontul “A/C”, “Bv” sau “Bt” are, cel puţin în partea
superioară, culori închise de “Am”, structură poliedrică subangulară sau prismatică.
Orizontul “Bv” (“Bt”) are culoare brună gălbuie, structură columnoid prismatică sau
prismatică. Orizontul “C” sau “Cca” apare la adâncimea de 160-180 cm, are structură
masivă, conţine pete şi vinişoare de CaCO3.
Solurile cernoziomoide au un orizont humifer (Am) bine dezvoltat cu structură
granulară, conţinut de humus de 3,5-6,5 %, bine aprovizionat cu elemente nutritive, grad de
Pedologie
saturaţie în baze mai mare de 70%, reacţie slab acidă. Ele sunt cultivate cu cartof, sfeclă de
zahăr, in fuior, cânepă; se pretează pentru pomi şi legumicultură.
În anii ploioşi apar pe aceste soluri fenomene de stagnare a apei, necesitând lucrări
de drenare de suprafaţă. Prin fertilizare cu îngrăşăminte organice şi minerale se obţin
sporuri însemnate de producţie.

12.5. Solurile cenuşii (CN) cunoscute în clasificările anterioare (1973, 1976) ca


“soluri cenuşii de pădure” se definesc printr-un orizont “Am”, un orizont “Ame” cu
acumulări reziduale de cuarţ şi un orizont “Bt” având în partea superioară culori de orizont
molic (brună închisă).
În România solurile cenuşii ocupă o suprafaţă de circa 560.000 ha, cu precădere în
estul ţării (Podişul Sucevei, Podişul Bârladului, Depresiunea Cracău -Bistriţa) făcând
tranziţia de la cernoziomuri cambice şi argiloiluviale la argiluvisoluri formate în zone mai
umede. Ele s-au format în zone cu climat mai umed şi mai răcoros decât cernoziomurile
cambice (Pma =640÷ 660 mm, Tma =7÷ 9ºC), pe interfluvii, terase, versanţi slabi înclinaţi
sub influenţa vegetaţiei pădurilor de stejar în amestec cu tei, arţar, asociate cu plante
ierboase cum ar fi: Poa nemoralis, Asarum europaeum, Dactylis glomerata, etc, pe
material parental reprezentat de depozite loessoide, loess, luturi, depozite nisipoase.
Procesul de pedogeneză, se caracterizează prin bioacumulare intensă şi formarea
humusului de tip mull calcic, migrarea coloizilor liberi şi a celor depuşi sub formă de
pelicule pe particule grosiere rezultând un orizont cu eluviere slabă “Ame” şi un orizont
argiloiluvial “Bt”.
Solurile cenuşii au un profil dezvoltat cu următoarea alcătuire: Am-Ame-Bt-C sau
Cca. Orizontul “Am” (20-30 cm) are culoare brună cenuşie închisă, textură mijlocie sau fină
(argilă =20-36 %) şi structură poliedrică subangulară. Orizontul “Ame” (10-25 cm) are
culoare brună cenuşie mai deschisă decât în orizontul “Am”, textură mai grosieră datorită
eluvierii parţiale a particulelor fine, structură poliedrică subangulară şi frecvente particule
nisipoase fără peliculă coloidală. Orizontul “Bt” (70-80 cm) are culoare gălbui închisă,
textură fină, structură prismatică, frecvente pete de oxizi de fier şi concreţiuni
ferimanganice.
Textura solului cenuşiu este mijlocie sau mijlociu fină în orizontul “Ame”
înregistrându-se o uşoară scădere a procentului de argilă şi o creştere la nivelul orizontului
“Bt”. Conţinutul în humus este de 3-4%, cel de azot total este ridicat, reacţia slab acidă,
saturaţia în baze bună (65-90 %). Fertilitatea este bună. Utilizare: culturi de câmp (cereale,
plante tehnice) şi viticole (podgoriile Pietroasele, Odobeşti, Nicoreşti, Panciu). Pentru
producţii mari se recomandă: irigaţii, combaterea eroziunii, fertilizare organică şi minerală.

12.7. Rendzina (RZ) se defineşte printr-un orizont “Rrz” în primii 150 cm, un
orizont “Am” de culoare închisă şi un orizont de tranziţie A/R.
Rendzinele ocupă în România o suprafaţă de 340.000 ha răspândită în întreg spaţiu
geografic al ţării cu precădere în zone montane, submontane şi de podiş în condiţii variate
de relief şi altitudini (de la 200-1800 m) de vegetaţie (de la stepă până la pajişti alpine) şi
de climă (Pma =350÷ 1400 mm, Tma =2÷ 11,5ºC).
99
Condiţia determinantă pentru formarea rendzinelor o constituie materialul parental
calcaros sau bogat în elemente bazice (calcar, gips, dolomit, serpentinite). Conţinutul
ridicat de “schelet” (material alcătuit din fragmente mari de 2 mm) calcaros, prin dizolvare
treptată, eliberează continuu ioni de calciu care saturează complexul adsorbtiv,
neutralizează acizii humici, formând complexe organo-minerale stabile de “humat de
calciu”. Rocile de solificare, fiind masive, consolidate, determină formarea unui profil cu
grosime mică şi cu un conţinut ridicat de schelet.
Profilul rendzinelor are următoarea alcătuire: “Am” – “A/R” – “Rrz”. Orizontul
“Am” (20 – 40 cm) are culoare neagră până la brună cenuşie, textură mijlocie, structură
glomerulară şi material scheletic frecvent. Orizontul A/R (10 – 15 cm) este format din
material scheletic şi material solificat cu însuşiri similare materialului din orizontul “Am”.
Orizontul “Rrz” este constituit din materialul parental calcaros dolomitic sau gipsic
consolidat sau/şi fisurat de culoare deschisă prezent în primii 150 cm.
Rendzinele au textură mijlocie, structură glomerulară, conţinut ridicat de humus (5-
10%), grad de saturaţie în baze ridicat (75-100%), reacţie slab acidă (în zona montană)
până la slab alcalină (în stepă şi silvostepă). Aceste însuşi conferă solurilor o fertilitate mai
bună faţă de cea a solurilor montane dar mai slabă decât cea a solurilor zonelor de stepă şi
silvostepă.
Rendzinele se pretează în funcţie de zona în care sunt situate, atât pentru culturi de
câmp cât şi pentru pajişti, plantaţii de vii şi pomi precum şi păduri. Factorii limitativi ai
fertilităţii acestor soluri pentru culturile agricole sunt: volumul edafic util scăzut (grosime
redusă şi conţinut ridicat de schelet), capacitatea pentru apă utilă scăzută; rendzinele se
lucrează greu, piesele active se uzează în scurt timp din cauza prezenţei fragmentelor de
schelet. Se pot ameliora greu prin îndepărtarea fragmentelor de schelet, combaterea
eroziunii şi fertilizarea cu îngrăşăminte organice şi minerale.

12.8. Pseudorendzina (PR) cunoscută şi sub denumirea de sol “dernocarbonatic”


sau “sol humico-calcic” se defineşte printr-un orizont “Am” în partea superioară a profilului
şi un orizont “Cpr” în primii 150 cm.
Pseudorendzina ocupă în România o suprafaţă de circa 300.000 ha răspândită
frecvent în Podişul Transilvaniei, Subcarpaţii Moldovei şi ai Munteniei (insular şi în zona
Dealurilor vestice) în condiţiile unui relief de podiş (pe culmi şi versanţi) cu o climă umedă
(Tma =5÷ 8ºC, Pma =600÷ 1000 mm) în arealul pădurilor de stejar şi fag.
Condiţia determinantă a formării pseudorenzinelor este prezenţa materialului
parental care conţine peste 33% argilă şi mai mult de 12% CaCO 3 (marnă, marnă argiloasă
sau argilă marnoasă). Cu toate că sau format în zonă umedă, materialul parental argilos,
slab permeabil, stânjeneşte circulaţia apei şi migrarea spre adâncime a sărurilor şi
coloizilor. Mişcarea lentă a apei bogată în ioni de Ca 2+ favorizează saturarea complexului
adsorbtiv cu elemente bazice, formarea humatului de Ca şi implicit o bună structurare în
orizontul “Am”.
Profilul de sol prezintă următoarea alcătuire: “Am”-“A/C”-“Cpr”. Orizontul “Am”
(20-40 cm) are culoare brună negricioasă, textură fină, structură granulară. Orizontul A/C
(15-25 cm) are culoare brună cenuşie închisă, textură fină, structură poliedrică, frecvente
Pedologie
neoformaţii ferimanganice şi carbonatice sub formă de pete, eflorescenţe şi concreţiuni.
Orizontul “Cpr” este constituit din materialul parental argilos şi carbonatic.
Pseudorendzinele au o textură luto-argiloasă sau argiloasă, o permeabilitate redusă
pentru apă şi aer şi se lucrează greu. Sunt bine aprovizionate cu humus (4-8%) şi elemente
nutritive, valoarea gradului de saturaţie în baze depăşeşte 80%.
Suprafeţele de pe pante mari, accidentate şi cu alunecări sunt folosite ca păşuni,
fâneţe naturale şi păduri; terenurile cu pante mai mici sunt folosite pentru cultivarea
pomilor fructiferi, a porumbului, etc. Măsuri de ameliorare: combaterea eroziunii şi a
alunecărilor şi afânarea adâncă pentru îmbunătăţirea permeabilităţii. Administrarea
gunoiului de grajd are drept efect, pe lângă completarea rezervei de elemente nutritive şi
formarea elementelor structurale stabile şi implicit, îmbunătăţirea permeabilităţii solului.

CAPITOLUL XIII
CLASA ARGILUVISOLURI

Grupează soluri la care orizontul diagnostic este reprezentat de un orizont B


argiloiluvial (Bt) foarte bine dezvoltat. Se formează în condiţii bioclimatice ale zonei
pădurilor de foioase, fiind cele mai reprezentative soluri ale dealurilor şi podişurilor. Ele
ocupă circa un sfert (25,5%) din suprafaţa totală a României, dominante fiind solurile brune
luvice (15%) urmate de luvisolurile albice.

13.1. Solul brun - roşcat (BR) se defineşte printr-un orizont “Bt” care are în
partea superioară şi, cel puţin în pete, în partea inferioară, culori roşcate în nuanţă 7,5 YR
cu valori şi crome > 3,5 la umed.
În România, solul brun roşcat ocupă o suprafaţă de circa 540.000 ha fiind răspândit
în zona forestieră de câmpie şi pe colinele mici din Muntenia şi Oltenia, dar şi pe areale
mai restrânse, în câmpia piemontană înaltă şi pe dealurile mai joase ale Banatului.
Climatul temperat continental, cu influenţă mediterană (Tma = 10÷11oC, Pma =
550÷650), cu ierni blânde şi umede în alternanţă cu veri secetoase şi călduroase, asociat cu
relieful de câmpie înaltă (fragmentată de văi adânci) şi terase sau deal care favorizează
drenajul de suprafaţă al apelor este factorul determinant al formării acestor soluri.
Solurile brun - roşcate din Oltenia, Banat, Câmpia Ploieştiului, moştenesc culoarea
materialului parental reprezentat de depozite aluvio-proluviale cu grosimi de 10-15 cm.
Vegetaţia naturală este reprezentată de păduri de Cer (Quercus cerris), Gîrniţă
(Quercus frainetto), în amestec cu Frasin, Carpen, Tei, Ulm şi de specii ierboase din flora
“vernală”, iar după înfrunzirea arborilor de specii de umbră şi semiumbră (Chelidonium
majus – Rostopască, Asperula odorata ş.a.).
Condiţiile hidrotermice favorabile mineralizării materiei organice au determinat
acumularea unei cantităţi mai mici de humus, acizii huminici şi fulvici având aceiaşi
pondere în compoziţia acestuia. În perioadele umede, prin alterare, se formează minerale
argiloase şi hidroxizi de fier care se deshidratează în perioadele secetoase imprimând
orizontului “Ao”, care conţine şi humus, culoare brun roşcată.
Profilul solului brun - roşcat are următoarea alcătuire: Ao – Bt – C sau Cca.
101
Orizontul “Ao” (20-30 cm) are culoare brun roşcată, textură mijlocie sau fină,
structură grăunţoasă sau poliedrică subangulară mică. Orizontul “Bt” (80-120 cm) are
culoare mai roşcată în partea inferioară, textură mijlocie fină structură prismatică.
Orizontul “C” de culoare brună gălbuie sau roşcată apare la adâncime mai mare de 1,3 m.
Valorile ridicate ale densităţii aparente (1,31-1,37 g/cm3) şi scăzute ale porozităţii
totale (51% v/v) reflectă tasarea solului a cărui permeabilitate este moderată. Conţinutul de
humus este de circa 3%, aprovizionarea cu elemente nutritive moderată, reacţia slab acidă,
saturaţia în baze, bună (80÷90%).
Aceste soluri sunt indicate pentru plantaţii de vii şi pomi, culturi de câmp (grâu,
sfeclă, floarea soarelui) şi legumicultură. Aplicarea îngrăşămintelor organice şi minerale
precum şi irigarea culturilor, în perioadele mai secetoase asociate cu aplicarea măsurilor
agrotehnice adecvate, asigură sporuri mari de producţie.

13.2. Solurile brun - roşcate luvice (RP) sunt cunoscute şi sub denumirea de
“soluri brune - roşcate podzolite” şi se definesc printr-un orizont eluvial “El” şi un orizont
argiloiluvial “Bt” de culoare similară celei a orizontului “Bt” al solurilor brune - roşcate.
În România ele ocupă o suprafaţă de circa 225.000 ha, având o răspândire
bandiformă sau insulară spre limita interioară a solului brun roşcat corespunzător
precipitaţiilor mai abundente (circa 700 mm anual) şi terenurilor mai slab drenate, sub o
vegetaţie de păduri de Gîrniţă şi Cer ori amestec cu vegetaţie săracă de arbuşti şi specii din
flora vernală.
Evoluând sub influenţa unei cantităţi mai mari de apă, procesele de levigare,
debazificare şi migrare a coloizilor au fost mai intense determinând formarea orizontului
eluvial “E” şi a orizontului argiloiluvial “Bt”. Procesul de bioacumulare este mai puţin
intens, iar humusul are un conţinut mai mare de acizi fulvici decât în solurile brun - roşcate.
Profilul solului brun - roşcat luvic prezintă următoarea alcătuire: A0 – El – Bt – C sau
Cca.
Orizontul “A0” (10-25 cm) are culoare brună cenuşie sau brună cu nuanţă mai slab
roşcată datorită migrării oxizilor şi hidroxizilor de fier, textură mijlocie, structură
grăunţoasă. Orizontul “El” (10-20 cm) are culoare brună, gălbuie, deschisă, structură
poliedrică subangulară Orizontul “Bt” (60-150 cm) are culoare roşcată, structură
prismatică; elementele structurale sunt acoperite de pelicule de argilă şi hidroxizi de fier.
Textura solurilor brune - roşcate luvice este diferenţiată pe profil astfel: luto-
nisipoasă în “El” şi luto-argiloasă în “Bt”.Sunt soluri afânate-slab tasate în orizonturile
“A0”şi “El” şi puternic tasate în orizontul “Bt”. Conţinutul de humus este de 2-3%, pH-ul de
5,5-6,4, gradul de saturaţie în baze de 55-70%, conţinutul în elemente nutritive scăzut
Fertilitatea acestor soluri este inferioară celei a solurilor brun - roşcate din cauza
însuşirilor fizice (compactare, textură) şi chimice mai puţin favorabile. Pentru ameliorarea
lor se recomandă: desecarea, drenajul, irigaţiile, afânarea adâncă, amendarea calcaroasă,
fertilizarea organică şi minerală.
Solurile brune - roşcate luvice pot fi folosite pentru plantaţii silvice păşuni şi
fâneţe, culturi de câmp, şi, în măsură mai mică, pentru pomi, vii şi legume.
Pedologie
13.3. Solurile brune argiloiluviale (BD)cunoscute sub denumirea de “soluri
brune argilice” se definesc printr-un orizont “Bt”de diferite culori (cu excepţia celei
menţionate la solul brun roşcat) cu valori şi crome > de 3,5 la umed cel puţin în interiorul
elementelor structurale .
În România ele ocupă o suprafaţă de circa 640.000 ha fiind răspândite în regiunile
deluroase, piemontane şi de podiş cum ar fi Dealurile subcarpatice (între 200 şi 800 m
altitudine), Podişul Getic cu Pienonturile vestice, Podişul Transilvaniei, într-un climat
temperat continental umed (Tma=6÷10oC, Pma=600÷1000 mm).
Solurile brune argiloiluviale s-au format în zone forestiere de stejar şi fag cu
vegetaţie ierboasă neacidofilă (ex. Pulmonaria sp. – Mierea ursului) pe un material parental
bogat în elemente bazice (loess, luturi, argilă, depozite provenite din roci magmatice şi
metamorfice.
Procesele de levigare, alterare şi acidifiere sunt mai puţin intense deoarece
drenajul extern este bun, iar materialul parental este bogat în elemente bazice. Pe formele
de relief mai tinere şi pe versanţii afectaţi de eroziune solul se menţine într-un stadiu mai
puţin evoluat.
Profilul de sol prezintă următoarea alcătuire: A0 – Bt – C sau Cca. Orizontul “A0”
(20-30 cm) are culoare brună sau brun deschisă, textură mijlociu fină sau fină structură
grăunţoasă sau poliedrică subangulară. Orizontul “Bt” (circa 100 cm) are culoare brună
gălbuie, gălbuie sau slab roşcată, textură fină, structură prismatică, pete şi concreţiuni de
oxizi de fier hidrataţi. La baza profilului de sol se găseşte orizontul “C” carbonato
acumulativ, “Cca” sau materialul parental de rocă neconsolidată.
Solurile brune argiloiluviale au o textură mijlociu - fină până la fină slab
diferenţiată pe profil; proprietăţi fizice (porozitate, densitatea aparentă) hidrofizice
(capacitate de apă utilă, capacitate de câmp) sunt, în general, favorabile pentru creşterea şi
dezvoltarea plantelor. Conţinutul de humus este de 2-3%, pH = 6÷7, gradul de saturaţie în
baze depăşeşte 80%, aprovizonarea cu substanţe nutritive este bună.
Solurile situate pe terenurile slab şi moderat înclinate sunt favorabile pentru
plantaţii de pomi (măr, păr, prun, cireş, vişin). Versanţii însoriţi (cu expoziţie sudică, sud-
vestică) sunt prielnici viţei de vie, iar terenurile plane sunt cultivate cu cereale, cartof,
plante de nutreţ.
Ca măsuri ameliorative se recomandă: îmbunătăţirea regimului aerohidric (în
funcţie de cantitatea şi distribuţia precipitaţiilor), prevenirea şi combaterea eroziunii,
administrarea îngrăşămintelor organice şi minerale.

13.4. Solurile brune luvice (BP)denumite în clasificările anterioare “soluri brune


podzolite” sau “ soluri podzolite brune argiloiluviale “ se definesc printr-un orizont eluvial
“El” şi un orizont iluvial “ Bt” având culori diferite de cele menţionate la “ soluri brun
roşcate. Ele ocupă o suprafaţă de 3.550.000 ha (15% din supraafaţa totală a ţării ) situîndu-
se în aceleaşi zone ca şi solurile brune argiloiluviale (dealuri şi podişuri).
Solurile brune luvice s-au format în condiţiile unui climat umed şi răcoros
(Tma=7÷80C, Pma=600÷l000mm) favorabil dezvoltării vegeteţiei forestiere de Gorun şi Fag.
Acesste soluri au evoluat pe terenuri mai puţin înclinate , cu drenaj extern şi intern mai slab
103
şi pe materiale parentale ( luturi, argile, depozite loessoide, gresii) mai sărace în elemente
bazice decât solurile brune argiloiluviale.
Diferenţierea orizonturilor pedogenetice ale profilului de sol a avut loc prin
procese de decarbonatare (levigarea carbonatului de calciu), humificare acidă (cu
formaare de acizi fulvici solubili) debazificare a silicaţilor, acidifiere a soluţiei solului, de
migrare concomitentă a mineralelor argiloase şi a hidroxizilor de fier din orizontul
eluvial “El” şi de depunere a acestora la nivelul orizontului “Bt” .Mişcarea apei în sol este
favorizată de existenţa porilor capilari şi a crăpăturilor ce se formează în perioadele
secetoase.
Profilul de sol este diferenţiat în două părţi: partea superioară cu orizonturile” A o”
şi “El” şi partea inferioară cu orizontul “Bt” .Orizontul “Ao” (l5-20 cm) are culoare brun
deschisă , textură mijlocie, structură grăunţoasă mică, numeroasee concreţiuni
ferimanganice mici. Orizontul “ El” (10-20 cm) are textură mijlocie, structură slab definită
şi numeroase separaţiuni ferimanganice. Orizontul “ Bt” (60-160 cm ) are culoare brun-
gălbuie, textură mijlocie fină, stuctură prismatică, concreţiuni ferimanganice.
Solurile brune luvice au o aprovizionare slabă cu elemente nutritive (N, P,K),
conţinut redus de humus (cca. 2%) grad de saturaţie în baze scăzut (50-60%), reacţie acidă
(pH=4,9÷6,2) textura solului este mijlocie în partea superioară a profilului şi mijlociu - fină
în orizontul” Bt”. Permeabilitatea pentru apă şi aer este moderată în orizonturile “Ao” şi ‘El”
şi slabă în orizontul “Bt” .
Fertilitatea acestor soluri este scăzută din cauza conţinutului scăzut de substanţe
nutritive şi a argilozităţii orizontului “ Bt” care favorizează stagnarea apei. Ea se poate
înbunătăţi prin amendare calcaroasă, lucrări de combaterea eroziunii, combaterea excesului
de umiditate, fertilizarea organică şi minerală.
Aceste soluri pot fi folosite ca păşuni, arabil, plantaţii de vii şi pomi.(măr, păr,
prun, cireş, vişin).

13.5.Luvisolurile albice (SP) denumite popular şi “pământ spoit“, “pământ


cărunt “ sau “albitură” se definesc printr-un orizont eluvial “E a’’ şi un orizont iluvial “Bt’”
şi ocupă în România o suprafaţă de circa 1.100.000 ha răspândite în aceleaşi areale ca şi
solurile brune argiloiluviale şi brune luvice.
Ele s-au format pe terenuri plane lipsite de drenaj extern şi cu un aport suplimentar
de apă scursă de pe suprafeţele limitrofe, pe un relief de vârstă mai mare, pe un material
parental sărac în cationi bazici, sub o vegetaţie de pădure bine încheiată şi cu ierburi
acidofile.
Diferenţierea orizonturilor pedogenetice ale profilului de sol s-a realizat prin
procesul de bioacumulare acidă şi formarea humusului cu un conţinut ridicat de fracţiuni
humice acide (acizi fulvici) şi prin alterarea, debazificarea, acidifierea şi migrarea mai
intensă a argilei decât în solul brun luvic. Stagnarea temporară a apei la nivelul
orizontului “Bt”, a favorizat procesele de pseudogleizare prin reducerea compuşilor ferici
şi manganici şi formarea de compuşi fieroşi şi manganoşi mobili care sunt translocaţi de
către apele de infiltraţie.
Pedologie
Profilul luvisolului albic prezintă următoarea alcătuire: Ao-Ea-Bt-C.Orizontul
“Ao” (10-l5 cm) are culoare brun cenuşie închisă la umed (datorită conţinutului scăzut de
humus şi prezenţei granulelor de cuarţ fără pelicule coloidale ), textură mijlocie, structură
grăunţoasă slab dezvoltată. Orizontul ”Ea” (10-30 cm) are o culoare cenuşiu deschisă,
textură mijlocie, structură lamelară foarte slab dezvoltată şi concreţiuni ferimanganice
frecvente. Orizontul”Bt” (50-120 cm) are culoare galbenă în stare umedă, textură mijlociu
- fină sau fină, structură prismatică moderat spre bine dezvoltată.
Luvisolul albic este diferenţiat textural pe profil având un conţinut minim de argilă
în orizontul “Ea”şi un maxim în orozontul “Bt”
Proprietăţile chimice sunt mai puţin favorabile pentru creşterea şi dezvoltarea
plantelor decât ale solurilor brune argioiluviale şi brune luvice.
Conţinutul de humus, alcătuit predominant din acizi fulvici, este de circa 2%, gradul de
saturaţie în baze mai mic de 55%, reacţia solului moderat şi puternic acidă (pH=4,5 ÷ 5,5).
Fertilitatea slabă a luvisolurilor albice este cauzată atât de proprietăţile fizice
(regim aerohidric şi termic defectuos) cât şi de proprietăţile chimice (aciditate reidicată) şi
biologice (conţinut scăzut de humus şi activitate microbiologică slabă) deficitare.
Aceste soluri sunt folosite pentru păşuni, fâneţe, arabil, (cartof, secară, in de fuior,
ovăz, plante furajere) şi plantaţii pomicole (măr, păr, cireş, vişin). Ele se pot ameliora prin
desecare-drenaj, modelare în benzi cu coame, afânarea adâncă, administrarea
amendamentelor calcaroase şi fertilizare cu îngrăşăminte organice şi minerale.

13.6. Planosolul (PL) se defineşte printr-un orizont eluvial (“El”sau “Ea”) şi un


orizont iluvial (“Bt”) cu schimbare texturală bruscă pe cel mult 7,5 cm, inclusiv orizontul
“W” (grefat pe orizont “B”) cu limita superioară între 50 şi 200 cm, sau orizontul “w” în
primii 50 cm.
În România, Planosolurile ocupă o suprafaţă de circa 5000 ha având apariţii
insulare în arealul solurilor brune luvice şi a luvisolurilor albice; suprafeţe ceva mai întinse
se întâlnesc în Piemonturile vestice, Piemontul Getic, Podişul Transilvaniei, Podişul
Sucevei şi pe terasele înalte din zonele umede ale râurilor Mureş, Someş, Olt, Argeş ori în
depresiuni (Oaş, Baia Mare). Relieful este reprezentat de suprafeţe plane sau
microdepresionare în cadrul câmpiilor înalte, piemonturilor, podişurilor şi dealurilor.
Drenajul intern este slab, iar cel extern este inexistent fapt ce favorizează acumularea apei
scurse din zonele limitrofe.
Condiţiile climatice sunt similare celor descrise la solurile brune luvice şi luvisoluri
albice.Materialul este bistratificat – cu textură mijlocie în stratul superior şi textură fină în
stratul subiacent.Vegetaţia este constituită din Gorun, Fag (uneori fag în amestec cu
răşinoase precum şi din specii ierboase acidofile şi hidrofile (Luzula silvatica,
Calamagrostis arudinacea – Trestioara).
Planosolurile s-au format prin aceleaşi procese pedogenetice prin care
s-au format solurile brune luvice sau luvisolurile albice. La planosoluri însă procesele de
eluviere pseudogleizare şi de debazificare sunt mai intense, fapt oglindit de ponderea mai
mare a petelor de reducere şi de rezultatele analizelor chimice. Schimbarea texturală bruscă
poate fi rezultatul eluvierii – iluvierii sau al bistratificării litologice.
105
Profilul planosolurilor este asemănător cu cel al solurilor brune luvice sau a
luvisolurilor albice cu care se asociază: Aow – Elw – Btw – C (planosol tipic) sau Aow-EaW
– BtW (planosol albic).Orizontul “Aow” are grosime de 20-25 cm, culoare deschisă
(conţinut scăzut de humus), pete de oxidare şi reducere. Orizontul “Elw “ are grosime de
10-30 cm, culoare cenuşiu deschisă cu pete roşcate, structură poliedrică, concreşiuni
ferimanganice frecvente. Orizontul “Btw” are grosime de 100-150 cm, culoare brună
gălbuie sau brun oliv cu pete brun gălbui şi/sau galben roşcate, structură prismatică.
Planosolurile cu reacţie acidă (pH< 6), sunt sărace în humus şi elemente nutritive,
capacitate de schimb cationic fiind de 10 ÷ 25 me în orizontul “Aow” şi de 30-35 me în
orizontul “Btw”. Fertilitatea scăzută a acestor soluri acide şi sărace în elemente nutritive
face ca ele să fie folosite numai pentru păduri şi pajişti.
Măsurile ameliorative recomandate: desecare – drenaj, afânare adâncă, fertilizarea
şi amendarea cu CaCO3.

CAPITOLUL XIV
CLASA CAMBISOLURI

Cuprinde solurile care au ca orizont de diagnostic un orizont B cambic şi prezintă


următoarele tipuri: sol brun eu-mezobazic, sol roşu (terra rosa) şi sol brun acid.

14.1. Solurile brune eu-mezobazice. Tipul sol brun-eu-mezobazic se defineşte


prin: orizont Bv având V ≥ 55 % şi cel puţin în partea superioară sau cel puţin în pete (în
proporţie de peste 50 %), culori în nuanţe mai galbene decât 5YR cu valori şi crome ≥ 3,5.
la materialul în stare umedă, cel puţin în interiorul elementelor structurale.
Răspândire. Se întâlnesc pe suprafeţe relativ mici, în cadrul Carpaţilor Meridionali,
Carpaţilor Orientali, Subcarpaţilor, Piemonturilor Vestice, Podisului Transilvaniei,
Podişului Moldovei, Podişului Getic, Dobrogea de nord, Câmpia din vestul şi nord-vestul
ţării.
Caracterizarea condiţiilor şi a procesului de solificare. S-au format în condiţii de
relief de munte, deal, podiş, piemont, câmpii umede. Au evoluat pe roci, de obicei, bogate
în calciu sau alte elemente bazice, marne, argile, luturi, depozite de terasă, aluviuni,
conglomerate, gresii, materiale rezultate din alterarea a diferite roci metamorfice şi
magmatice.
Media anuală a precipitaţiilor între 600 şi 1000 mm, iar a temperaturii între 5 - 6 0 şi 8
0
- 9 C. Indicii anuali de ariditate sunt cuprinşi între 34 şi 55, evapotranspiraţia potenţială
este, de obicei, mai mică decât media precipitaţiilor, regimul hidric de tip percolativ.
S-au format în arealul pădurilor de gorun, fag-gorun, fag, fag-răşinoase, cu o bogată
vegetaţie ierboasă neacidofilă (din genurile Allium, Dentaria, Lamium, Mercurialis,
Pulmonaria, Geranium etc.).
Solificarea, se caracterizează printr-o alterare, levigare şi debazificare slabă până la
moderată şi printr-o acumulare de humus cu grad de saturaţie în baze ridicat.
Pedologie
Alcătuirea profilului. Solul brun eu-mezobazic tipic are următoarea formulă de
profil: Ao-Bv-C. Orizontul Ao este gros de 10 - 40 cm. Orizontul Bv este gros de 20 - 150
cm, are culoare brună cu nuanţă gălbuie sau roşcată. La baza profilului este situat orizontul
C (materialul parental). În partea superioară a profilului se întâlnesc neoformaţii biogene
obişnuite (coprolite, lăcaşuri de larve etc.). La nivelul lui Bv, pete slabe de oxizi şi
hidroxizi de fier, hidrataţi sau slab hidrataţi.
Proprietăţi. Solul brun eu-mezobazic are o textură de la mijlociu-grosieră până la
fină, nediferenţiată pe profil. Uneori, în Bv există un plus de argilă, datorită migrării slabe
de sus (fără a forma pelicule) sau rezultată prin alterare la acest nivel.
Structura este în Ao grăunţoasă, slab sau moderat dezvoltată, iar în Bv polidrică bine
dezvoltată sau columnoid-prismatică slab dezvoltată. Restul proprietăţilor fizice, precum şi
cele fizico-mecanice, hidrofizice şi de aeraţie sunt favorabile.
Conţin 2- 4 % humus (rezerva este de 60 - 120 t/ha), alcătuit predominant din acizi
huminici; au grad de saturaţie în baze ridicat (V % nu scade sub 55 şi poate urca până la 90
%), reacţie slab acidă neutră (pH este 6 până aproape de 7), aprovizionate cu substanţe
nutritive şi activitate microbiologică relativ bună.
Fertilitate. Au proprietăţi fizice, fizico-mecanice, hidrofizice şi de aeraţie bune şi nu
prezintă, în general, exces de apă. Uneori sunt supuse eroziunii, caz în care apare necesară
aplicarea unor măsuri de prevenire şi combatere a acestui fenomen dăunător (arături pe
curbele de nivel, culturi în benzi, terasări etc.).
Dintre îngrăşăminte, rezultate bune dau cele cu azot, fosfor, potasiu şi gunoiul de
grajd. Folosinţa lor este foarte variată: culturi de câmp (grâu, porumb, floarea-soarelui,
cartof, sfeclă etc.), legume, viţă de vie şi pomi în zonele de câmpie, deal-podiş-piemont;
pajişti naturale şi păduri în regiunile montane.

14.2. Solurile roşii (Terra rossa) Tipul de sol roşu se defineşte prin: orizont Bv
având V ≥ 55 % şi, în partea inferioară, precum şi cel puţin în pete în proporţie de peste 50
%) în partea superioară, culori în nuanţe de 5YR şi mai roşii cu valori şi crome ≥ 3,5 la
materialul în stare umedă.
Răspândire. Se întâlnesc pe suprafeţe mici şi numai în partea de vest şi sud-vest a
ţării în Munţii Apuseni, Munţii Banatului, Podişul Mehedinţi, în perimetre adăpostite, cu
microclimat mediteranean.
Caracterizarea condiţiilor şi a procesului de solificare. Dintre condiţiile
pedogenetice, caracteristice sunt, îndeosebi, cele de rocă reprezentată prin calcare şi/sau
bauxite. Media anuală a precipitaţiilor peste 700 mm, iar a temperaturii în jur de 90 C, cu
nuanţă mediteraneană. Vegetaţia de păduri este reprezentată de : Quercus cerris şi Quercus
farnetto sau amestecuri cu Fagus silvatica, uneori înlocuite cu pajişti.
Procesul caracteristic în formarea acestor soluri îl constituie rubefierea (colorarea în
roşu, de unde şi denumirea de terra rosa = sol roşu). Se datoreşte conţinutului ridicat de
oxizi şi hidroxizi de fier nehidrataţi sau slab hidrataţi, proveniţi din materialul parental,
argile rezultate din alterarea calcarelor şi a bauxitelor (care conţin cantităţi apreciabile de
argilă şi oxizi şi hidroxizi de fier). În ţara noastră, terra rossa este un sol relict. Solificarea

107
se caracterizează prin manifestarea unor procese specifice de alterare, care au dus la
formarea de orizont B cambic.
Alcătuirea profilului. Solul roşu tipic are profil Ao-Bv-C. Orizontul Ao este gros de
20 - 30 cm şi are o culoare, adesea, brun-roşiatică.
Urmează un Bv gros de 60 - 150 cm, având în partea inferioară şi cel puţin în pete în
proporţie în pete de peste 50 % în partea superioară, culoare roşie. Un astfel de Bv de
culoare roşie se întâlneşte numai la aceste soluri, prin urmare, este orizont de diagnostic
pentru terra rossa.
În continuare, se găseşte orizontul C, alcătuit din argile provenite din alterarea
calcarelor şi/sau a bauxitelor. Acest material parental particular constituie, de asemenea,
pentru terra rossa, caracter de diagnostic.
Ca neoformaţii amintim: cele biogene (coprolite, cervotocine, lăcaşuri de larve) şi
pete slabe de oxizi şi hidroxizi de fier, îndeosebi la nivelul lui Bv.
Proprietăţi. Solul roşu are textură fină , nediferenţiată pe profil. Structura este
grăunţoasă, moderat dezvoltată în Ao şi columnoid-prismatică în Bv. Restul proprietăţilor
fizice, precum şi cele fizico-mecanice, hidrofizice şi de aeraţie sunt puţin favorabile.
Conţiutul de humus este de 3 - 4 % (rezerva de 120 - 160 t/ha), în alcătuirea acestuia
intră, atât acizii huminici, cât şi fulvici; au grad de saturaţie cu baze mijlociu (în jur de 70
%), reacţia slab acidă (pH în jur de 6), aprovizionarea cu substanţe nutritive şi activitatea
microbiologică relativ bună.
Fertilitate. Solurile roşii au o fertilitate mijlocie. Sunt ocupate de păduri, de pajişti,
dar folosite şi în cultura plantelor de câmp (porumb, grâu, orz, ovăz, floarea soarelui, cartof
etc.) şi în pomicultură (pruni, meri, peri, nuci). Se recomandă încorporarea de gunoi de
grajd, îngrăşăminte minerale cu azot, fosfor şi potasiu, executarea de lucrări care să ducă la
o bună afânare a solului, prevenirea şi combaterea eroziunii etc.

14.3. Solurile brune acide. Tipul de sol brun acid se defineşte prin : orizont Bv
având V < 55 % şi cel puţin în partea superioară culori cu valori şi crome ≥ 3,5 la
materialul în stare umedă, cel puţin în interiorul elementelor structurale.
Răspândire. În regiunile montane (Carpaţii Orientali, Carpaţii Meridionali şi Carpaţii
Occidentali).
Caracterizarea condiţiilor şi a procesului de solificare. S-au format în condiţii de
relief montan, pe versanţi, platforme, terase etc.
Au evoluat pe diferite roci metamorfice şi eruptive sau materiale rezultate din
acestea, dar şi pe luturi, nisipuri, conglomerate, gresii. De obicei, rocile de formare a
acestor soluri au caracter acid. Media anuală a precipitaţiilor de 800 - 1400 mm, a
temperaturii de 3 - 60 C, a indicelui de ariditate de 45 - 80 (regim hidric percolativ repetat).
Vegetaţia nativă este reprezentată prin păduri de molid, molid-brad, fag-răşinoase,
păduri cu flora acidofilă (Oxalis acetosella, Dechampsia fexuoza, Luzula luzuloides).
Datorită climatului umed şi răcoros, rocilor sărace în baze, vegetaţiei cu caracter
acidofil, transformarea resturilor organice este anevoioasă, se formează puţin humus
propriu-zis (alcătuit predominant din acizi fulvici cu grad de saturaţie în baze mic) şi se
acumulează, adesea, cantităţi mari de materie organică în curs de humificare. Alterarea este
Pedologie
foarte intensă, silicaţii primari sunt, predominant, desfăcuţi în componentele lor de bază
(silice, hidroxizi de fier şi aluminiu etc.), prin urmare, practic nu se formează argilă, fapt ce
explică separarea unui orizont B cambic, de alterare şi nu a unui Bt. Coloizii minerali,
reprezentaţi prin hidroxizi de fier şi aluminiu, deşi reacţia solului este acidă, nu se
deplasează practic din partea superioară, deoarece alcătuiesc cu acizii humici, complexe
organo-minerale puţin mobile.
Alcătuirea profilului. Solul brun acid tipic are profil Ao-Bv-C sau R. Orizontul Ao
este gros de 10 - 30 cm şi deschis la culoare (brun). Orizontul Bv are grosimi de 20 - 70
cm, culoare brună cu nuanţe gălbui cel puţin în partea superioară, culori cu valori şi crome
≥ 3,5 la materialul în stare umedă, cel puţin în interiorul elementelor structurale), grad de
saturaţie cu baze ≤ 55 şi este urmat de un orizont R (rocă dură) sau C (rocă afânată).
Solul brun acid nu prezintă pe profil neoformaţii specifice. În partea superioară se
găsesc neoformaţii biogene obişnuite (coprolite, cervotocine cornevine etc.) şi eventual, la
nivelul lui Bv, pete slabe de oxizi şi hidroxizi de fier hidrataţi.
Proprietăţi. Solul brun acid are o textură de la mijlocie-grosieră la mijlocie,
nediferenţiată pe profil.
Structura este în Ao grăunţoasă slab dezvoltată, iar în Bv poliedrică, moderat
dezvoltată. Restul proprietăţilor fizice, precum şi a celor fizico-mecanice, hidrofizice şi de
aeraţie, sunt relativ favorabile.
Au un conţinut mic de humus propriu-zis, dar pot avea o cantitate mare de materie
organică (împreună, între 4 - 5 până la 20 - 25 %, rezervă foarte mare, 200 - 300 t/ha în
stratul 0 - 50 cm); prezintă grad de saturaţie cu baze şi pH scăzut, incluziv în orizontul Bv
(V % sub 55, adesea sub 35, iar pH-ul sub 5); sunt puţin active din punct de vedere
microbiologic şi slab aprovizionate cu substanţe nutritive.
Fertilitate. Solurile brune acide au o fertilitate mai mică decât solurile brune cu
mezobazice. Fiind situate în zone montane, sunt folosite în silvicultură şi ca pajişti alpine.
Pentru îmbunătăţirea compoziţiei floristice şi ridicarea producţiei pajiştilor, se recomandă:
îngrăşarea prin târlire (mutarea periodică a locului de păşunat şi de odihnă a animalelor),
gunoirea, aplicarea de îngrăşăminte cu azot, fosfor şi potasiu şi de amendamente
calcaroase.

CAPITOLUL XV
CLASA UMBRISOLURI

Această clasă înglobează solurile care au ca diagnostic un orizont A umbric şi


orizontul subiacent având culori de orizont umbric, cel puţin în partea superioară. Cuprinde
următoarele tipuri de sol: sol negru acid, andosol şi sol humicosilicatic.
Clasa umbrisolurilor este nou introdusă în sistemul de clasificare a solurilor
României.

15.1. Solurile negre acide. Tipul sol negru acid se defineşte prin: orizont Au cu
crome ≤ 2 la materialul în stare umedă; orizont Bv având V < 55 % şi, cel puţin în parteaa

109
superioară, culori şi crome < 3,5 la materialul în stare umedă (adică, culori tot de orizont
umbric), atât pe feţele, cât şi în interiorul elementelor structurale.
Răspândire. Se întâlnesc în aceleaşi areale cu solurile brune acide, deci îndeosebi, în
regiunile montane: Carpaţii Orientali, Carpaţii Meridionali şi Carpaţii Occidentali.
Caracterizarea condiţiilor şi a procesului de solificare. Se formează în condiţii de
relief montan (versanţi, platforme, mici depresiuni etc.); roci, de obicei, acide, reprezentate
prin diferite roci metamorfice şi eruptive sau materiale rezultate din acestea, gresii
conglomerate, nisipuri, luturi; climă umedă şi răcoroasă, cu media anuală a precipitaţiilor
de 800 - 1400 mm, a temperaturii de 3 - 60 C, a indicelui de ariditate de 45 - 80 (regim
hidric percolativ repetat); vegetaţie de păduri de molid, molid-brad, fag-răşinoase, cu floră
acidofilă, uneori şi cu muşchi verzi şi Vaccinum myrtillus. Alterarea este foarte intensă,
silicaţii primari sunt predominant desfăcuţi în componentele lor de bază (silice, hidroxizi de
fier şi aluminiu etc.), deci practic, nu se formează argilă şi, prin urmare, nu se separă un Bt,
ci un Bv, de alterare. Nu se formează nici orizont E, deoarece coloizii de fier şi aluminiu
eliberaţi prin alterare nu migrează (trecând sub formă de complexe organominerale puţin
mobile).
Alcătuirea profilului. Solul negru acid tipic are profil Au–Bv–C sau R. Solul negru
acid prezintă orizont Au, gros de 20 - 30 cm, de culoare închisă (brun închisă până la
negricioasă).
Orizontul Bv este gros de 20 - 70 cm şi are cel puţin în partea lui superioară un grad
de saturaţie în baze < 55, culoare tot de orizont umbric (valori şi crome < 3,5 la materialul
în stare umedă, atât pe feţele cât şi în interiorul elementelor structurale). În continuare se
găseşte, fie un orizont C, fie un orizont R.
Nu prezintă neoformaţii specifice, ci obişnuite: biogene în partea superioară
(coprolite, cervotocine, cornevine etc.), de oxizi şi hidroxizi de fier (sub formă de pete slab
conturate la nivelul lui Bv).
Proprietăţi. Solul negru acid are o textură de la mijlocie-grosieră până la fină,
nediferenţiată pe profil. Structura este în Au, grăunţoasă, iar în Bv poliedrică, în ambele
cazuri slab-moderat dezvoltată.
Restul proprietăţilor fizice, precum şi cele fizico-mecanice, hidrice şi de aeraţie sunt
relativ favorabile.
Sunt bogate în humus, brut şi acid (4 - 5 % până la peste 40 %, rezervă foarte mare,
200 - 300 t/ha în stratul 0 - 50 cm); prezintă un grad de saturaţie în baze scăzut, inclusiv în
orizontul Bv (V % sub 55, uneori sub 20), iar pH-ul sub 5, activitatea microbiologică şi
aprovizionarea cu substanţe nutritive slabă.
Fertilitate. Solurile negre acide sunt asemănătoare celor brune acide atât sub aspectul
nivelului de fertilitate cât şi al folosinţelor şi măsurilor de îmbunătăţire.

15.2. Andosolurile. Tipul andosol se defineşte prin: orizont Au cu crome ≤ 2 la


materialul în stare umedă; orizont AC sau Bv având, cel puţin în partea superioară culori cu
valori şi crome < 3,5 la materialul în stare umedă, atât pe feţele cât şi în interiorul
elementelor structurale.
Pedologie
Răspândire. Se întâlnesc în munţii vulcanici din Carpaţii Orientali şi Occidentali:
Munţii Gutîi, Munţii Ţibleşului, Munţii Călimani, Munţii Gurghiului, Munţii Harghita,
Munţii Apuseni (Masivul Vlădeasa).
Caracterizarea condiţiilor şi a procesului de solificare. Dintre condiţiile
pedogenetice caracteristice sunt cele de material parental provenit din alterarea de roci
eruptive efusive (dacite, trahite, andezite, bazalte etc., inclusiv sub formă de tufuri şi
cenuşi). Astfel de situaţii se întâlnesc în condiţii de relief montan vulcanic (cu altitudini
cuprinde de obicei între 1200 şi 1800 m); într-un climat foarte umed şi rece cu media
anuală a precipitaţiilor peste 1000 mm, iar a temperaturii de câteva grade Celsius, regim
hidric percolativ repetat; în arealul pădurilor de fag şi fag-molid, dar şi în etajul subalpin
(cu tufărişuri de Vaccinum myrtillus, Vaccinum vitis-idaea, Juniperus sp.).
Specificul solificării în acest caz îl constituie formarea materialului amorf. Rocile
magmatice piroclastice şi unele dintre ele efusive, pe seama cărora se formează materialele
parentale ale andosolurilor, sunt alcătuite din minerale (îndeosebi silicaţi) necristalizate.
Din alterarea unor astfel de roci nu mai rezultă decât în mică măsură materiale coloidale
cristalizate, predominant formându-se materiale coloidale amorfe (allofane). Astfel de
soluri sunt foarte răspândite în Japonia, unde, de altfel, au şi fost studiate şi denumite ca
atare (de la ando, care în limba japoneză înseamnă sol de culoare închisă) cu semnificaţia
de soluri închise formate pe roci vulcanice.
Solificarea în cazul andosolurilor se caracterizează printr-o orientare în direcţia
debazificării şi acidifierii puternice, a acumulării intense de humus închis la culoare, adesea
brut, cu grad de saturaţie în baze scăzut.
Alcătuirea profilului. Andosolurile tipice au profil Au–AC sau AR–C sau R.
Orizontul superior, gros de 20 - 30 cm, este închis la culoare (crome≤ 2 la materialul în
stare umedă) şi puternic debazificat. Urmează un AC sau un AR, gros de 20 - 30 cm şi
având cel puţin în prima parte culori cu valori şi crome < 3,5 la materialul în stare umedă,
atât pe feţele cât şi pe interiorul elementelor structurale. În continuare, se găseşte fie un
orizont C, fie un orizont R. De obicei, nu conţin alte neoformaţii decât cele biogene
obişnuite (cornevine, cervotocine, culcuşuri de larve).
Proprietăţi. Andosolurile au o textură nediferenţiată pe profil, sunt nestructurate sau
cu structură grăunţoasă slab dezvoltată în Au şi în orizontul de tranziţie. Datorită
materialului amorf prezintă capacitate de apă utilă, permeabilitate şi porozitate de aeraţie,
foarte mari.
Conţin foarte mult humus (uneori peste 20 %) dar brut şi acid; au capacitate totală
de schimb cationic foarte mare, grad de saturaţie cu baze şi pH mic (V % sub 55, adesea
sub 20 şi pH 5 până la 4); sunt puţin active microbiologic şi slab aprovizionate cu substanţe
nutritive.
Fertilitate. Andosolurile sunt ocupate de păduri sau de pajişti. Pentru îmbunătăţirea
pajiştilor pe aceste soluri, se recomandă aplicarea de îngrăşăminte minerale cu azot, fosfor
şi potasiu şi aplicarea de amendamente calcaroase.

15.3. Solurile humicosilicatice. Tipul de sol himicosilicatic se defineşte prin:


orizont Au având crome ≤ 2 la materialul în stare umedă şi conţinând materie organică
111
humificată segregabilă de partea minerală silicatică; orizont AC, AR sau Bv având, cel
puţin în partea superioară, culori cu valori şi crome < 3,5 la materialul în stare umedă (deci
culori mai puţin închise decât Au, dar tot de orizont umbric).
Răspândire. În Carpaţii Meridionali, la altitudini de peste 1800 m, în etajul pajiştilor
alpine şi etajul subalpin.
Caracterizarea condiţiilor şi a procesului de solificare. Sub aspectul reliefului se
întâlnesc în condiţii de munţii înalţi, pe culmi, versanţi, suprafeţe plane sau depresionare
etc.
S-au format pe roci dure, acide ori intermediare (eruptive, intrusive, metamorfice,
conglomerate, gresii etc.) sau materiale rezultate din alterarea acestora.
Climatul este foarte umed şi foarte rece; media anuală a precipitaţiilor de la cca 1000
mm până la peste 1400 mm, a temperaturilor de la 3 - 40 C până aproape de -30 C, a
indicelui de ariditate de la cca 100 până la aproape 200. În cea mai mare parte a anului
predomină temperaturile sub 00 C (din octombrie-noiembrie până în aprilie-mai).
Vegetaţia este de etaj alpin sau subalpin, în alcătuirea căreia intră, de cele mai multe
ori, Festuca supina (păruşca alpină), Festuca rubra (păiuş roşu), Nardus stricta (ţepoşica
sau părul porcului), Carex curvula (rogoz alpin), rufărişuri de arbuşti, ca Salix herbacea şi
Salix reticulata (sălcii pitice), Loisteuria procumbens (azalee), Vaccinium myrtillus şi
Vaccinium uliginosum (afin), Vaccinium vitis-idaea (merişor), Pinus mugo (jneapăn),
Juniperus communis (enupăr) etc.
Solificarea prezintă şi ea anumite particularităţi. Substratul litologic fiind alcătuit din
roci masive sau bine consolidate, dure, se formează un profil scurt, iar materialul mineral al
solului este reprezentat predominant prin particule grosiere şi fragmente de rocă.
Humificarea este slabă, se formează cantităţi mici de humus (acid, de culoare închisă), dar
se acumulează cantităţi mari de resturi organice aflate în diferite grade de transformare.
Alcătuirea profilului şi proprietăţi. Solurile humicosilicatice tipice au profil Au sau
Aou–AR sau AC–R sau C. Orizontul superior este fie un Au fie un Aou (deci tot umbric,
dar subţire), de culoare închisă (crome ≤ 2 la materialul în stare umedă) şi conţinând
materie organică humificată segregabilă de partea minerală silicatică (adică la uscare, prin
frecare în mână, partea minerală se separă de cea organică).
În continuare se găseşte fie un AR fie un AC, în ambele cazuri având, cel puţin în
partea superioară, culori cu valori şi crome < 3,5 la materialul în stare umedă.
La baza profilului, care este, de obicei scurt, se află fie roca dură R, fie rocă afânată
C. Profilul nu conţine neoformaţii specifice.
Solurile humicoslicatice au o textură nediferenţială pe profil, grosieră până la
mijlocie, adesea cu mult material scheletic şi o structură slab formată (agregate grăunţoase,
slab dezvoltate). Prezintă capacitate de apă mică, permeabilitate foarte mică, porozitate de
aeraţie mică etc.
Sunt foarte bogate în materie organică (peste 20 %) dar sărace în humus propriu-zis
şi substanţe nutritive (deşi rezerva de materie organică este extrem de mare 300 - 500 t/ha,
prezintă grad de saturaţie cu baze şi pH scăzut (V % poate coborî până la 5 - 10 %, iar pH-
ul până la 4).
Pedologie
Fertilitate. Solurile humicosilicatice au o fertilitate foarte scăzută şi sunt folosite ca
păşuni şi fâneţe naturale. Se recomandă: îngrăşarea prin târlire; aplicarea de gunoi de grajd
(care contribuie şi la intensificarea activităţii microbiologice şi deci la mobilizarea
substanţelor nutritive din rezerva solului); încorporarea de îngrăşăminte cu azot, fosfor şi
potasiu şi de amendamente calcaroase (în situaţiile în care reacţia este prea acidă);
întreţinerea păşunilor prin grăpări şi scarificări periodice; efectuarea de supraînsămânţări cu
specii valoroase etc.

CAPITOLUL XVI
CLASA SPODOSOLURILOR

Spodosolurile sunt reprezentate prin soluri brune feriiluviale şi podzoluri care au


ca orizont diagnostic orizontul Bspodic (Bs) caracterizat prin acumularea hidroxizilor de
fier şi aluminiu care imprimă orizontului o culoare portocalie în condiţiile în care se
acumulează şi humus se formează un orizont humico-feriiluvial “Bhs” de culoare cafenie.

16.1. Solul brun feriiluvial (PB) cunoscut sub denumirea de “sol brun
podzolic” sau “podzolic brun” are ca orizont diagnostic un “Bs” situat sub orizontul “Au”.
Este răspândit pe o suprafaţă de 960.000 ha, predominant în regiunea montană
superioară (subzona molidului şi subzona alpină inferioară) şi, insular, în zona făgetelor, pe
platforme şi versanţi muntoşi slabi înclinaţi cu expoziţie nordică şi altitudini de 1200-1800
m, cu temperaturi medii anuale de 3-5ºC şi precipitaţii mediii anuale de 850-1200 mm.
Rocile pe care se formează acest tip de sol sunt acide (granite, granodiorite,
micaşisturi, şisturi sericitoase, gresii, conglomerate, ş.a.) iar vegetaţia caracteristică este
reprezentată de conifere, jnepeni şi de specii ierboase: Luzula luzuloides, Oxalis acetosella
(Măcrişul iepurelui), Vaccinum mirtyllus (Afinul), Vaccinum vitis idea (Merişorul).
Solul brun feriiluvial s-a fomat prin humificarea materiei organice acide,
rezultând humus alcătuit predominant din acizi fulvici foarte solubili şi prin alterarea
foarte puternică a materialului parental în urma căreia s-au format oxizi şi hidroxizi de
aluminiu şi fier şi, compuşi care în parte au fost eluvionaţi şi depuşi la nivelul orizontului
“Bs”. Nu se formează un orizont eluvial vizibil cu ochiul liber.
Solurile brune feriiluviale prezintă următoarea succesiune de orizonturi: O-Aou-Bs-C.
Orizontul “O” este alcătuit din humus de tip “moder” de culoare neagră (la umed) sau
cenuşie (la uscat). Orizontul “Aou” are grosime de 5-15 cm, culoare brun cenuşie închisă
(la umed), textură mijlociu-grosieră, structură poliedrică subangulară mică, grăunţi de cuarţ
fără peliculă coloidală. Orizontul “Bs” are grosime de 20-75 cm, culoare roşietică, textură
luto-nisipoasă, structură poliedrică subangulară slab dezvoltată, este foarte friabil în stare
umedă.

113
Solurile brune feriiluviale au textură mijlociu grosieră (conţinut de argilă = 8-20%)
nediferenţiată pe profil, permeabilitate bună pentru apă şi aer, conţinut ridicat de humus (4-
8% în orizontul “Aou”), capacitate de schimb cationic de 30-40 me/100 g sol (orizontul
“Aou”), aciditate ridicată (H+=0,8÷ 0,9 T), reacţie puternic acidă (pH<5), gradul de saturaţie
în baze este scăzut (10-45%).
Fertilitatea acestor soluri este scăzută fapt pentru care ele sunt folosite numai
pentru plantaţii silvice ori ca pajişti naturale. Pentru ameliorarea lor se recomandă aplicarea
amendamentelor calcaroase, fertilizare organică şi minerală, “târlirea”, urmate de
supraînsămânţare pajiştilor.

16.2. Podzolul (PB) este cunoscut sub denumirea de “podzol primar”, “podzol
humicoferiiluvial” sau “podzol de distrucţie” şi se defineşte printr-un orizont
humicoferiiluvial (“Bhs”) sau orizont iluvial spodic (“Bs”).
Podzolul ocupă o suprafaţă de circa 270.000 ha şi este răspândit în zona montană
superioară, subzona alpină inferioară, la altitudini de 1900-2200 m (în Carpaţii
Meridionali) şi de 1400-1500 m (în Carpaţii Orientali) în condiţiile unui climat umed şi
rece cu precipitaţii medii anuale de 800-1400 mm, temperaturi medii anuale de 2-6ºC şi
regim hidric percolativ repetat (apa străbate în mod repetat profilul de sol).
Podzolul a evoluat pe roci de solificare acide cu un conţinut ridicat de SiO 2 şi
minerale leucocrate deschise la culoare (granitele, cuarţitele, gresiile de Kliwa,
conglomeratele) cu o vegetaţie de pădure (molid şi pin) alături de o vegetaţie ierboasă
reprezentată de Luzula silvatica, Vaccinium myrtilus (Afinul), Vaccinium vitis idea
(merişorul), Nardus stricta (Ţăpoşica). Afinişurile (pâlcurile de afin) în care plantele sunt
foarte dese şi înfing în pământ rădăcini bine dezvoltate, formează o pâslă deasă care
absoarbe şi reţine apa menţinând solul umed.
În condiţiile climatului umed şi rece şi a vegetaţiei acidofile (cu conţinut scăzut de
azot şi calciu şi ridicat de lignină şi ceruri), prin descompunerea materiei organice, rezultă
produse organice intermediare şi acizi humici solubili cum ar fi acizi fulvici. Aceşti acizi
determină acidifierea solului, formează complexe de tip “chelat” cu fier şi aluminiu
favorizând translocarea şi precipitarea acestor compuşi în orizontul B. Procesul de alterare
a părţii minerale este foarte intens: nu se formează minerale argiloase.
Profilul acestui tip de sol cuprinde orizonturi subţiri, bine diferenţiate după culoare:
trecerea între orizonturi este netă.
Alcătuirea profilului este următoarea: O-Au-Es-Bhs-R sau C. Orizontul “O” este un
orizont organic cu humus brut sau cu humus hidromorf. Orizontul “Au” sau “Aou” are
grosime de 5-20 cm, culoare brună foarte închisă, textură grosieră, grosieră-mijlocie,
structură slab dezvoltată, foarte puţin pietriş, conţine material organic brut şi este foarte
friabil, trecere netă. Orizontul “Es” are grosime de 8-15 cm, culoare cenuşie, textură mai
grosieră decât orizontul supraiacent, este nestructurat, foarte friabil şi slab scheletic.
Orizontul “Bhs” are grosime de 60-70 cm, culoare cafenie, este nestructurat, uşor cimentat,
foarte friabil în stare umedă, slab scheletic. Orizontul “R” este roca de solificare.
Podzolul are o textură grosieră sau mijlociu-grosieră (argilă<20%, nisip>60%),
structură slab dezvoltată, permeabilitate bună pentru apă şi aer, conţinut ridicat de humus
Pedologie
brut şi scăzut de humus coloidal, capacitate de schimb cationic de 15-60 me/100g sol
(orizontul “Au”), reacţie puternic acidă (pH= 3,6÷ 5,3), grad de saturaţie în baze de 5-40%,
aprovizionare slabă în elemente nutritive.
Aceste soluri au fertilitate foarte scăzută; pot avea utilizare silvică (păduri de
molid) sau ca pajişti. Sunt folosite şi pentru culturi agricole, mai ales în jurul centrelor
populate, dar numai după corectarea reacţiei puternic acide (prin amendarea cu calcar) şi
fertilizarea adecvată.

CAPITOLUL XVII
CLASA SOLURILOR HIDROMORFE

În această clasă sunt cuprinse solurile care s-au format şi au evoluat în condiţii de
exces de umiditate freatică şi/sau pluvială. Excesul de apă crează condiţii de anaerobioză
determinând intensificarea proceselor de reducere compuşilor de fier şi mangan din sol.
În aceste condiţii s-au format orizonturile gleice (“Gr” şi Go”) sau pseudogleice
(“W” şi “w”) evidenţiate morfologic prin coloritul mozaicat unde culorile de reducere
(vineţii, albăstrui, verzui) alternează cu cele de oxidare (ruginii, gălbui).
Clasa solurilor hidromorfe cuprinde următoarele tipuri: Lăcoviştile, Solul gleic,
Solul pseudogleic şi Solul negru clinohidromorf.

17.1. Lăcoviştile (LC)sunt soluri freatic hidromorfe ce se definesc prin prezenţa


orizontului “Gr” a cărui limită superioară se află în primii 125 cm şi a orizontului “Am”
de culoare închisă având crome mai mici sau egale cu 2 la materialul în stare umedă.
În România lăcoviştile ocupă o suprafaţă de circa 355.000 ha fiind răspândite în
câmpii, şesuri aluviale slab drenate, cu precădere pe terase şi lunci unde apa freatică este
situată la mică adâncime (1-2 m), în condiţii de climă caracterizată prin temperaturi medii
anuale de 7-11oC şi precipitaţii medii anuale de 400-700 mm.
Lăcoviştile s-au format pe materiale parentale de origine fluviatilă, fluvio-lacustră
sau eoliană având o textură grosieră mijlocie sau fină şi un complex adsorbtiv saturat
predominant cu ioni de Ca2+.
Vegetaţia naturală de fâneaţă sau fâneaţă-mlaştină este alcătuită din specii de
ierburi abundente ca: Alopecurus sp. (Coada vulpii), Agrostis sp. (Iarba câmpului), Typha
sp. (Papura), Juncus sp. (Pipirigul), Carex sp. (Rogozul) .
Apa freatică, situată la mică adâncime (1-2 m) determină procesele de gleizare. Ea
are conţinut ridicat de bicarbonat de calciu asociat uneori cu săruri uşor solubile.
Procesele pedogenetice care au loc în aceste soluri sunt: a) procesele de
oxidoreducere care modifică mobilitatea unor constituenţi (compuşi de fier şi mangan) şi
redistribuirea acestora pe profil; şi b) procesele de bioacumulare intensă datorate
activităţii biologice anaerobe care determină o mineralizare mai slabă a materiei organice şi
creşterea conţinutului de humus de tip mull calcic.
Profilul lăcoviştilor tipice prezintă următoarea succesiune a orizonturilor: Am –
AGo – Gr, Orizontul “Am” are o grosime de 30-60 cm, culoare neagră sau brun închisă,
textură variată în funcţie de alcătuirea granulometrică a materialului parental, structură
115
granulară sau poliedrică şi frecvente pete ferimanganice. Orizontul “AGo” are o grosime
de 20-40 cm, culoare cenuşie cu pete vineţii, brune ruginii şi ruginii gălbui, datorită
alternaţiei proceselor de oxidare şi reducere. Orizontul “Gr” are colorit uniform (cenuşiu-
verzui) sau aspect mozaicat, proporţia culorilor de reducere fiind mai mare de 50%. Acest
orizont prezintă frecvente acumulări de carbonat de calciu sub formă de pete şi
concreţiuni .
Lăcoviştile au, în general textură fină fiind considerate soluri grele şi reci.
Permeabilitatea pentru apă şi aer este scăzută din cauza texturii fine şi a structurii
poliedrice. Lăcoviştile sunt bine aprovizionate cu humus (4-8%) şi au o reacţie neutră (pH
=6,8÷7,2) sau slab alcalină (pH= 7,2÷8,3) dacă este prezent carbonatul de calciu.
Complexul adsorbtiv este saturat predominant cu cationi bazici iar conţinutul acestora se
măreşte odată cu creşterea conţinutului de humus şi argilă.
Fertilitatea potenţială ridicată a lăcoviştilor nu poate fi valorificată din cauza
regimului aerohidric defectuos şi de aceea ele sunt folosite doar pentru fâneţe.
Ameliorarea acestor soluri se poate realiza prin desecare şi drenaj şi prin arături
adânci pentru îmbunătăţirea condiţiilor de aeraţie, afânare şi încălzire. Ameliorate,
lăcoviştile pot fi cultivate cu cereale, legume şi plante furajere dar sunt contraindicate
pentru plantaţii de vii şi pomi.

17.2. Solurile Gleice (CG) sunt soluri freatic hidromorfe cunoscute şi sub
denumirea de “lăcovişti cenuşii” sau “lăcovişti acide” şi se definesc prin orizont “Gr” a
cărei limită superioară este în primii 125 cm şi orizont “A0” de culori deschise cu valori
şi crome > 3,5, la material în stare umedă.
În România solurile Gleice ocupă o suprafaţă de circa 240.000 ha fiind răspândite
dispersat în arealele răcoroase ale zonei forestiere pe forme de relief joase, câmpii, lunci,
depresiuni intramontane şi extramontane cum ar fi: Câmpia joasă a Someşului, Câmpia de
divagare a Crişurilor, luncile neinundabile ale râurilor interioare, depresiunile Baia Mare,
Făgăraş, Beiuş, Haţeg.
Solurile gleice sunt răspândite în zone cu climă răcoroasă şi umedă (temperaturi
medii anuale mai mici de 6-7oC şi precipitaţii medii anuale mai mari de 700 mm) fiind
formate pe un material parental reprezentat de depozite fluviatile şi lacustre caracterizate
prin textură grosieră până la fină, absenţa carbonatului de calciu şi complex adsorbtiv slab
saturat cu cationi bazici.
Vegetaţia ce se dezvoltă pe solurile Gleice este reprezentată de specii ierboase
mezohidrofile (cu cerinţe mijlocii faţă de apă) sau hidrofile (plante de mlaştină) : Agrostis
sp. (Iarba câmpului), Festuca pratensis (Păiuşul de livadă), Carex sp. (Rogozul) etc. dar şi
unele specii forestiere cum ar fi: Quercus robur (Stejarul), Ulmus foliaceae (Ulmul),
Fraxinus excelsior (Frasinul).
În aceste soluri apa freatică (nemineralizată, cu conţinut scăzut de bicarbonat de
calciu) este situată la adâncimi de 1-2 m. datorită manifestării prelungite a excesului de
umiditate freatică, în condiţiile unei clime mai răcoroase decât la lăcovişti, procesele de
reducere sunt mai intense iar cele de bioacumulare de intensitate mai slabă. Faptul că
materialul parental este sărac în elemente bazice şi apele freatice au un conţinut scăzut de
Pedologie
bicarbonat de calciu determină formarea unei cantităţi mai mici de humus acid alcătuit
predominant din acizi fluvici. În consecinţă se formează orizontul “A0” de culoare brun-
cenuşie.
Profilul solului gleic prezintă următoarea succesiune: A0 - AG0– Gr . Orizontul
“A0” are o grosime de 15-25 cm, textură mijlociu - fină, culoare brună cenuşie sau cenuşie,
structură granulară slab dezvoltată, depuneri frecvente de compuşi de fier şi mangan sub
formă de pete şi concreţiuni. Orizontul “AG0” are o grosime de 20-40 cm, textură mijlocie
sau fină, culoare brun cenuşiu deschisă cu frecvente pete (16-50%) ruginii şi vineţii, este
slab structurat, compact, prezintă concreţiuni ferimaganice frecvente. Orizontul “Gr” are
colorit uniform sau mozaicat în funcţie de durata de manifestare a excesului de umiditate
temporar prelungită sau permanentă. Spre deosebire de lăcovişti, nu conţine carbonat de
calciu.
Solurile gleice au frecvent, textură mijlociu – fină, nediferenţiată pe profil, sunt
slab structurate, compacte, reci şi se lucrează greu (intervalul optim de umiditate pentru
efectuarea lucrărilor este mic). Conţinutul scăzut de humus (2-3%) şi de elemente nutritive,
reacţia acidă (pH<6) şi gradul de saturaţie în baze scăzut, determină diminuarea fertilităţii
potenţiale a solului. Aceste soluri sunt folosite pentru fâneţe cu productivitate slabă.
Ameliorarea solurilor gleice se poate face prin lucrări de desecare – drenaj (pentru
coborârea nivelului freatic) administrarea de amendamente calcaroase (pentru neutralizarea
reacţiei acide) administrarea îngrăşămintelor organice şi minerale. După ameliorare ele se
pot cultiva cu grâu, porumb, plante de nutreţ; nu se recomandă pentru plantaţii de vii şi
pomi.

17.3. Solurile negre clinohidromorfe (NF) sunt cunoscute şi sub denumiri:


soluri negre de fâneaţă umedă, soluri negre argiloase foarte humifiere. Ele se definesc
printr-un orizont “Am” de culoare închisă (crome <2 la umed), orizont “B” (crome <3,5 la
umed) cel puţin în partea superioară, orizont “w” în primii 50 cm, orizont “Go” în primii
200 cm.
Sunt răspândite pe circa 70.000 ha în treimea inferioară a versanţilor. Dealurile
subcarpatice, Dealurile vestice, Podişul Sucevei).Se formează în condiţii de precipitaţii
medii anuale de 630-700 mm, temperatură medie anuală de 8,5-9oC şi cu evapotranspiraţie
medie anuală de 620 mm.
Material parental: depozite deluvio-coluviale cu textură mijlocie fină care acoperă
argile marnoase, marne argiloase sau marne bogate în carbonaţi de calciu. Vegetaţia: plante
de fâneaţă, mezohidrofile şi hidrofile cum ar fi Poa pratensis (Firuţa), Trifolium repens
(Trifoiul alb), Lotus corniculatus (Ghizdeiul) Juncus sp. (Pipirigul), Carex sp. (Rogozul).
Excesul de umiditate – factor principal în formarea acestor soluri - îşi are la origine
apa pluvială infiltrată vertical, curgerile laterale şi scurgerile de pe pante.
Procesele pedogenetice: bioacumularea intensă de humus tip mul calcic,
pseudogleizarea moderată a orizonturilor “A” şi “B”, gleizarea moderată - orizontului
“B”.
Succesiunea orizonturilor pedogenetice :Amw – BvwG – C. Orizontul “Amw”:
grosime 30-50 cm, culoare negricioasă, textură luto-argiloasă, structură găunţoasă
117
glomerulară bine dezvoltată, separaţiuni ferimanganice mici. Orizontul “BvwG”: grosime
40-60 cm, culoare închisă cu pete de oxidare şi reducere, textură mijlociu - fină, structură
poliedrică angulară. Orizontul “C”: material parental argilos, bogat în carbonaţi de calciu.
Solurile negre clinohidromorfe, având un regim termic şi aerohidric defectuos, se
lucrează greu; perioada optimă de efectuare a lucrărilor este scurtă. Conţinutul de humus
este cuprins între 4-8%, reacţia slab acidă până la slab alcalină (pH = 6÷8,3), gradul de
saturaţie în baze mai mare de 70%, capacitatea de schimb cationic este mare
(27 ÷ 50 me/100 g sol).
Factorii limitativi ai fertilităţii solurilor negre clinohidromorfe sunt: textura fină,
gradul ridicat de compactare şi excesul de umiditate; aceste soluri sunt ocupate cu păşuni,
fâneţe sau unele specii cultivate cum ar fi grâul, porumbul, ovăzul, floarea soarelui.
Măsuri de ameliorare: desecare – drenaj, modelarea în benzi cu coame, combaterea
eroziunii şi alunecărilor de teren, fertilizarea organică şi minerală. După ameliorare aceste
soluri pot fi cultivate cu plante de nutreţ şi cereale; nu se recomandă pentru vii şi pomi.

17.4. Solurile Pseudogleice sunt soluri hidromorfe cunoscute şi sub denumirea


de soluri “Stagnogleice”. S-au format sub influenţa excesului de umiditate pluvială, excese
care se manifestă încă din primii 50 cm deasupra unui orizont impermeabil sau cu
permeabilitate scăzută.
Aceste soluri prezintă orizont diagnostic “W” cu limita superioară până la 0,5
m adâncime care este grefat pe un orizont “A” sau “E” şi, pe cel puţin 50 cm, pe un orizont
“B”.Ele ocupă o suprafaţă de circa 100.000 ha situată pe terenurile plane de pe platourile şi
terasele dealurilor şi podişurilor (Piemontul Getic, Piemonturile vestice, Podişul Someşan,
Podişul Sucevei) şi pe terenurile plane sau slab înclinate ale depresiunilor intracarpatice,
pericarpatice şi subcarpatice (Depresiunile Braşov, Făgăraş, Haţeg, Zarand, Baia Mare,
Rădăuţi etc.).
Solurile Pseudogleice sunt răspândite în zone cu temperaturi anuale de 6-9 oC,
precipitaţii anuale mai mari de 600 mm şi cu un indice de ariditate mai mare de 28. Relieful
reprezentat prin terenuri plane şi microdepresiuni cu drenaj slab nu permite scurgerea apei
la suprafaţa solului sau prin sol fapt ce favorizează stagnarea acesteia în profilul solului.
Materialul parental are textură fină sau mijlocie este constituit din argile care nu
conţin Ca CO3 şi din depozite loessoide. Vegetaţia naturală sub care s-au format aceste
soluri este reprezentată de specii lemnoase cum ar fi: Quercus petraea, Quercus fraineto
asociate cu speciile ierboase de Juncus sp. (pipirigul) Carex sp. (rogozul), Agrostis sp.
(iarba câmpului).
Stagnarea prelungită (noiembrie – iunie) a apei determină procese de reducere
intensă a compuşilor de fier şi mangan precum şi descompunerea şi humificarea materiei
organice în condiţii anaerobe. Apa stagnantă din partea superioară a profilului împiedică
primenirea aerului din sol cu cel atmosferic, astfel că, concentraţia de CO2 se măreşte
atingând niveluri critice; în aceste condiţii are loc formarea metanului care este foarte toxic
pentru plante. În sezonul uscat (2-3 luni pe an) au loc procese de oxidare, se formează
compuşi ferici de culoare roşiatică, orizontul p seudogleic căpătând un aspect marmorat.
Pedologie
Profilul solurilor pseudogleice prezintă următoarea succesiune a orizonturilor:
A0w – A0W – BW – C. Orizontul “A0w” are o grosime de 10-15 cm, culoare brună
cenuşie cu numeroase pete cenuşii verzui şi ruginii (6-50%), textură mijlociu - fină sau
fină, structură granulară, poliedrică angulară sau subangulară şi numeroase pete şi
concreţiuni ferimanganice. Orizontul “A0W” are o grosime de 10-20 cm, culoare cenuşie
cu pete cenuşiu verzui şi ruginii frecvente (> 50%), structură poliedrică şi frecvente
concreţiuni ferimanganice. Orizontul “BW” are o grosime de 70-100 cm, textură mijlocie
- fină sau fină, structură poliedrică sau prismatică, aspect marmorat cu frecvente pete de
reducere (>50%) şi concreţiuni ferimanganice. Orizontul “C” reprezintă materialul
parental pe care s-a format solul.
Solurile pseudogleice sunt soluri compacte, grele şi reci cu o textură luto-argiloasă,
slab aprovizionate cu humus (1,2-2%) şi substanţe nutritive, cu reacţie moderat sau slab
acidă (pH 5,5-7), cu valori ale gradului de saturaţie în baze cprinse între 60 şi 80%, cu
regim aerohidric defectuos. În perioadele ploioase se înregistrează exces de umiditate, iar
în perioadele secetoase apa se pierde prin evapotranspiraţie în scurt timp deoarece rezerva
de apă înmagazinată în sol este redusă.
Măsurile de ameliorare a acestor soluri sunt: lucrările de desecare-drenaj,
modelarea în benzi cu coame, amendarea cu amendamente calcaroase pentru neutralizarea
acidităţii active, fertilizarea organică şi minerală.
Solurile pseudogleice sunt utilizate pentru păşuni şi fâneţe naturale cu ierburi care
au valoare nutritivă redusă. Speciile forestiere reprezentate de stejar, cer, plop aparţin clasei
inferioare şi mai rar celei de producţie mijlocie. După ameliorare, solurile pseudogleice pot
fi cultivate cu cereale, plante de nutreţ, ş.a.

CAPITOLUL XVIII
CLASA SOLURILOR HALOMORFE

Această clasă înglobează solurile care au ca diagnostic un orizont sa (salic) sau na


(natric) şi cuprinde tipurile solonceac şi soloneţ.
Caractere de salinizare sau chiar salice, precum şi de alcalizare sau chiar natrice, se
întâlnesc şi la alte multe tipuri de sol, aparţinând altor clase, determinând separarea de
subtipuri salinizate şi/sau alcalizate.

18.1. Solonceacurile Tipul solonceac se defineşte prin prezenţa unui orizont salic
(sa) situat în primii 20 cm ai profilului.
Răspândire. Solonceacurile, împreună cu soloneţurle şi celelalte soluri afectate de
salinizare şi/sau alcalizare, se găsesc disiminate într-un areal foarte larg, întâlnindu-se în
porţiunile joase ale Câmpiei Brăilei; în luncile şi în apropierea râurilor Ialomiţa, Cricovul
Sărat, Călmăţui, Buzău şi Siretul inferior; în jurul lacurilor sărate Strachina, Fundata,
Movila Miresii, Plopul, Ianca, Balta Albă, Lacul Sărat etc.; în câmpia subcolinară Mizil -
Stîlpu; în lunca şi Delta Dunării; în Câmpia de Vest, pe interfluviile Crişul Repede - Crişul
Negru, Crişul Alb - Mureş şi Mureş - Bega; în Câmpia Moldovei (Jijia - Bahlui), în lunca
Prutului şi Bârladului; pe văile unor râuri din Câmpia Transilvaniei; pe Valea Carasu
119
(Dobrogea); în zona litoralului Mării Negre, pe văile cu deschidere spre mare şi în preajma
lagunelor (Razelm, Babadag, Goloviţa, Smeica, Sinoe, Taşaul, Techirghiol) etc.
Caracterizarea condiţiilor şi a procesului de solificare. Dintre condiţiile de formare,
caracteristice sunt cele care determină acumularea de săruri solubile. În unele cazuri,
prezenţa sărurilor solubile în cantitate mare se datoreşte materialelor parentale reprezentate
prin depozite salifere (marne, argile, luturi şi nisipuri salifere) sau rezultate din
dezagregarea rocilor compacte salifere (cum sunt, de exemplu, cele de sare gemă). În astfel
de situaţii, chiar şi în condiţii de climă, umedă, levigarea nu izbuteşte să îndepărteze total
sărurile solubile, parte din acestea rămânând la suprafaţă sau în partea superioară a solului.
Adesea solonceacurilor evoluate dintr-un început pe depozite salifere, li se adaugă şi cele
formate tot pe astfel de roci, dar ajunse la zi ulterior, prin procese de eroziune şi alunecare
sau cărate şi depuse pe versanţi, la poalele acestora, în lunci etc. ori formate sub influenţa
apelor sărate ale izvoarelor de coastă ale scurgerilor de suprafaţă etc.
Salinizarea este determinată şi de apele mării, lagunelor şi lacurilor sărate, de apele
de revărsare sau de infiltraţie laterală, de depunerea la suprafaţa solului a pulberilor de
săruri aflate în stropii de apă rezultaţi prin spargerea valurilor şi antrenaţi de către vânt
(aşa-numitul fenomen de impulverizaţie) etc.
Cea mai mare parte a solonceacurilor din ţara noastră s-au format însă sub influenţa
pânzelor freatice mineralizate (bogate în săruri solubile) şi aflate la adâncime mică (regim
hidric exsudativ). Se formează pe unităţi joase de relief (câmpii, lunci, terase, crovuri etc.).
Apa din pânzele freatice mineralizate şi aflate la adâncime mică urcă prin capilaritate până
la suprafaţa solului, aici se evaporă, iar sărurile conţinute se depun. Pentru ca pânzele
freatice să ducă la formarea de solonceacuri trebuie să depăşească un anumit grad de
mineralizare şi să nu depăşească o anumită adâncime. Adâncimea maximă de la care apele
freatice mineralizate pot duce la formarea de solonceacuri poartă denumirea de adâncime
critică, iar mineralizarea corespunzătoare se numeşte mineralizare critică.
În condiţiile ţării noastre, adâncimea critică şi mineralizarea critică sunt: pentru zona
de stepă de 2,5 - 3,5 m şi respectiv 1,5 - 3,0 g/l, pentru zona de silvostepă de 1,8 - 1,9 m şi
respectiv 0,7 - 1,2 g/l, iar pentru zona de pădure < 1 m şi respectiv 0,5 - 0,8 g/l.
Acumularea de săruri solubile, deci formarea de soluri salinizate sau chiar
solonceacuri, se mai poate datora şi exploatării neraţionale de către om a unor terenuri,
proces cunoscut sub denumirea de sărăturare sau salinizare secundară. De exemplu, prin
irigarea unor soluri nesărăturate cu ape mineralizate, parte din sărurile conţinute de acestea
se depun şi se acumulează an de an.
În ce priveşte vegetaţia, se găsesc, îndeosebi în arealul stepei şi silvostepei, dar şi al
pădurilor, însă ocupate cu plante specifice de sărături, cum sunt Salicornia herbacea,
Sueda maritima, Salsola soda, Arthemisia salina etc., care nu acoperă terenul decât în
parte, frecvent rămânând porţiuni goale denumite popular chelituri.
Alcătuirea profilului. Solonceacurile tipice au profile Aosa–AC–C sau Aosa–AGo.
Orizontul superior, deschis la culoare şi gros de 10 - 20 cm, este un orizont de acumulare
slabă a humusului şi puternică a sărurilor solubile (peste 1 - 1,5 %). Caracterul esenţial de
diagnostic al acestor soluri îl constituie orizontul sa, care trebuie să fie situat în primii 20
cm ai profilului şi să aibă cel puţin 10 cm grosime. În continuarea orizontului Aosa se
Pedologie
găseşte, după cum solul se află sau nu sub influenţa apelor freatice, fie un orizont AGo, fie
un orizont AC, urmat de orizontul C. Dintre neoformaţii, caracteristice sunt cele de săruri
solubile prezente în orizontul superior sub formă de vinişoare, tubuşoare, pete, pungi sau
cuiburi. Dacă solul conţine săruri solubile, înseamnă că sunt prezenţi şi carbonaţii de calciu
şi magneziu şi deci şi neoformaţii ale acestora (eflorescenţe, pseudomicelii). În cazul
solonceacurilor aflate sub influenţa apelor freatice se găsesc şi neoformaţii de oxizi şi
hidroxizi de fier, îndeosebi sub formă de pete mai ales la nivelul orizontului AGo.
Proprietăţi. Solonceacurile au o textură variată, de la grosieră la fină, de cele mai
multe ori mijlocie sau fină. Sunt nestructurate sau prezintă agregate grăunţoase, slab
dezvoltate, care, în contact cu apa, se desfac, solul devenind mocirlos. În general, din cauza
nestructurării şi a conţinutului ridicat de săruri solubile (care face ca presiunea osmotică a
soluţiei de sol să fie ridicată), iar adesea şi datorită gleizării, nu asigură plantelor condiţii
bune în ce priveşte apa şi aerul.
Din punct de vedere al proprietăţilor chimice, principala caracteristică a
solonceacurilor o constituie prezenţa în orizontul superior a unei cantităţi mari de săruri
solubile, îndeosebi de sodiu şi mai ales sub formă de cloruri şi sulfaţi. Pentru ca un sol să
fie încadrat la solonceac trebuie să conţină cel puţin 1 % săruri solubile, dacă tipul de
salinizare este cloruric şi cel puţin 1,5 %, dacă este sulfuric.
Având săruri libere, solonceacurile sunt în întregime saturate cu cationi bazici (V =
100 %), în rândul cărora, alături de Ca2+ care predomină (datorită puterii de adsorbţie mai
mare, decât a celor de Na+), o pondere mai însemnată decât la solurile nesalinizate o au cei
de Na+. Reacţia este alcalină, pH=8,3 - 8,5. Solonceacurile tipice sunt sărace în humus (1 -
2 %, rezerva este de 60 - 120 t/ha, adică slabă) şi substanţe nutritive şi foarte puţin active
din punct de vedere microbiologic.
Fertilitate. Datorită, îndeosebi, conţinutului ridicat de săruri solubile, aceste soluri
neameliorate nu pot fi folosie în cultura plantelor.
Ameliorarea solonceacurilor, în vederea folosirii pentru cultura plantelor se poate
face numai prin aplicarea unui complex de măsuri speciale: irigări de spălare, în vederea
levigării în adâncime a sărurilor; amendamente cu gips, fosfogips etc., cu scopul de a
împiedica evoluţia spre soloneţuri, de a normaliza componenţa cationică şi de a îmbunătăţi
proprietăţile fizice, chimice şi biologice; coborârea nivelului apelor freatice prin drenaj,
pentru a opri reurcarea sărurilor solubile spre suprafaţă (în cazurile în care solonceacurile
se datoresc prezenţei apelor freatice mineralizate la adâncime mică).
În afara acestor măsuri speciale, este necesară aplicarea unei agrotehnici adecvate,
încorporarea de îngrăşăminte organice şi minerale, cultivarea de plante mai rezistente la
salinizare (orez, iarbă de Sudan) etc.

18.2. Soloneţurile. Tipul soloneţ se defineşte prin prezenţa unui orizont na situat în
primii 20 cm sau a unui orizont Btna.
Răspândire. Soloneţurile sunt răspândite împreună cu solonceacurile.
Caracterizarea condiţiilor şi a procesului de solificare. Condiţiile generale de relief,
rocă, climă şi vegetaţie sunt identice sau asemănătoare cu ale solonceacurilor. În ce priveşte

121
condiţiile specifice, acestea determină alcalizarea solului (îmbogăţirea complexului
coloidal în Na adsorbit şi uneori şi formarea de carbonat de sodiu).
Soloneţurile se formează, de obicei, fie din solonceacuri prin desalinizare, fie din
soluri supuse alternativ salinizării şi desalinizării.
Formarea soloneţurilor din soluri supuse alternativ salinizării şi desalinizării se
petrece în condiţii de pânze freatice puternic mineralizate, dar cu nivel oscilant, ceea ce
face ca, în anumite perioade, să predomine curenţii ascendenţi de apă (regim hidric
exudativ), deci salinizarea, iar în altele, cei desecendenţi (regim hidric exudativ în
profunzime ), prin urmare desalinizarea.
Desalinizarea solonceacurilor sau salinizarea şi desalinizarea alternativă a altor soluri
determină manifestarea aşa-numitului proces de alcalizare (sau de soloneţizare), care
constă, în principal, din îmbogăţirea complexului coloidal în sodiu adsorbit, la care se
adaugă, uneori, şi formarea de carbonat de sodiu.
La soloneţuri, în lipsa sărurilor în partea superioară şi datorită sodiului adsorbit în
mare cantitate (peste 15 % din T), argila nu mai are stabilitate, peptizează şi migrează pe
profil, formând un orizont Btna, care constituie pentru marea majoritate a soloneţurilor,
orizontul de diagnostic. Prin migrarea din partea superioară a argilei, uneori, deasupra
orizontului Btna se separă şi un orizont El sau Ea.
Alcalizare, însă mai puţin accentuată decât la soloneţuri, se întâlneşte şi la multe alte
tipuri de sol, aparţinând altor clase, unde determină separarea de subtipuri alcalizate.
Datorită condiţiilor nefavorabile, vegetaţia naturală este foarte slab reprezentată
(pajişti cu grad mic de acoperire şi înrădăcinare superficială, alcătuite din plante specifice
c: Statice gmelini, Arthemisia maritima, Puccinelia distans, Crypsis aculeata,
Petrosimonia triada etc.
Alcătuirea profilului. Soloneţurile tipice au profil Ao–Btna–C sau CGo. Orizontul
Ao, de obicei, subţire (de numai câţiva centimetri, dar care, uneori, poate atinge sau chiar
depăşi 20 - 30 cm, are o culoare cenuşie deschisă.
Orizontul Btna are grosimi de la 30 până la peste 80 cm şi culoarea de la brun până
la brun-închisă.
În continuarea orizontului Btna, se găseşte, după cum solul se află sau nu sub
influenţa apelor freatice, fie un orizont CGo (urmat, uneori şi de un Gr a cărui limită
superioară este situată sub 125 cm), fie materialul parental C.
Dintre neoformaţii se evidenţiază cele rezultate din acumularea argilei, sub formă de
pelicule în Btna şi cele reziduale, sub formă de particule cuarţoase sau pudră de silice (pete
albicioase) în E (în cazul subtipurilor luvice, albice şi glosice).
Proprietăţi. În partea superioară, corespunzătoare orizontului Ao, solul este sărăcit în
coloizi şi îmbogăţit rezidual în particule cuarţoase grosiere, slab aprovizionate cu humus (1
- 2 %) şi substanţe nutritive, cu V % sub 100 (până la cca 70 %). Na+ adsorbit sub 5 % din
T, reacţie acidă (pH în jur de 6), nestructurat sau cu structură grăunţoasă foarte slab formată
etc.
Orizontul Btna poate începe de la adâncime foarte mică, adesea la câţiva centimetri
de la suprafaţă. Textura fină sau mijlocie, cu argilă migrată de sus, structură columnară
(specifică, întâlnită numai la aceste soluri); capacitate de apă utilă, permeabilitate şi
Pedologie
porozitate de aeraţie cu valori dintre cele mai mici posibile; compactitate, plasticitate,
aderenţă şi rezistenţa la arat dintre cele mai mari întâlnite, în general, la soluri; procent
ridicat de sodiu adsorbit (V % = 100 %, iar VNa peste 15 % până la 70 - 80 % din T) şi
uneori carbonat de sodiu liber; reacţie puternic alcalină, pH mai mare de 8,5, uneori peste 9
(asemenea valori mari fiind specifice numai aceste soluri).
Fertilitate. Soloneţurile au o fertilitate extrem de redusă, datorită proprietăţilor
fizice, chimice şi biologice nefavorabile. În condiţii naturale sunt ocupate de pajişti de
foarte slabă calitate. În vederea folosirii în cultura plantelor este necesară aplicarea
aceluiaşi complex de măsuri, ca şi în cazul solonceacurilor.

CAPITOLUL XIX
CLASA VERTISOLURI

Această clasă înglobează solurile care au ca orizont de diagnostic un orizont vertic


(y) fiind reprezentată printr-un singur tip şi anume vertisolul.

19.1. Vertisolurile. Tipul vertisol se defineşte prin orizont vertic de la suprafaţa sau
imediat sub orizontul arat; prezenţa obligatorie a feţelor de alunecare cel puţin într-un
suborizont situat între 25 şi 100 cm.
Răspândire. Se întâlnesc pe suprafeţe dispersate şi de obicei restrânse, în Subcarpaţi,
Piemonturile Vestice, Câmpia de Vest, Podişul Transilvaniei, Podişul Sucevei, Câmpia
Jijiei, Podişul Getic etc.
Caracterizarea condiţiilor şi a procesului de solificare. Dintre condiţiile
pedogenetice, caracteristice sunt cele de material parental cu textură fină (conţinând peste
30 % particule cu diametrul sub 0,002 mm, frecvent peste 50 %), reprezentat prin argile,
predominant gonflante (care îşi măresc mult volumul prin umezire. Se întâlnesc în condiţii
de relief premontan de piemont, de podiş şi de câmpie (de obicei, umedă). Media anuală a
precipitaţiilor de la cca 500 până la 900 mm ; media anuală a temperaturilor de la 8 - 9 0 C
până la 5 - 60 C. În arealul silvostepei, vegetaţia reprezentată prin păduri de cvercinee şi de
stejar în amestec cu fag (dar, de obicei, pe suprafeţe acoperite de pajişti).
Specificul solificării în acest caz îl constituie apariţia şi manifestarea proceselor
vertice, datorită prezenţei în materialul parental sau de sol a unui conţinut ridicat de argilă
(gonflantă).
În perioadele uscate ale anului, datorită contracţiei puternice a materialului argilos,
se formează crăpături largi de peste 1 cm, care împart masa solului în fragmente, elemente
structurale mari, cu unghiuri şi muchii ascuţite şi feţe oblice. Prin umezire are loc
gonflarea, adică creşterea apreciabilă a volumului, ceea ce face ca fragmentele sau
elementele structurale respective să preseze unele asupra altora, să alunece unele peste
altele şi să formeze suprafeţe lustruite sau chiar să se răstoarne unele peste altele (de aici şi
denumirea de vertisol, verto însemnând întoarcere, răsturnare). Din cauza gonflării şi
contracţiei, a variaţei presiunii din masa solului şi a posibilităţii de deplasare a agregatelor,
la suprafaţa terenului pot apărea, uneori şi microdenivelări (succesiune de microdepresiuni
123
şi micromovile, asemănătoare ca formă şi dimensiune muşuroaielor, cu denivelări de la
câţiva centimetri până la 1 m), constituind ceea ce se cunoaşte sub numele de relief de
gilgai.
Procesul de formare a acestor soluri se caracterizează şi (funcţie de condiţiile foarte
variate de climă şi vegetaţie în care se întâlnesc) printr-o acumulare mai mică sau mai mare
de humus, de obicei calcic, printr-o levigare şi debazificare.
Alcătuirea profilului. Vertisolurile tipice din zonele mai puţin umede au profil Ay-C,
iar cele din areale mai umede , Ay-By-C. Orizontul superior este deci un Ay, gros de 30 -
50 cm (mai subţire în zonele umede şi mai gros în cele mai puţin umede), de culoare de la
brun la brun închis sau negricios (nuanţe mai deschise în zonele umede şi mai închise în
cele mai puţin umede). Ay nu reprezintă un orizont cu caractere de tranziţie între cele ale
unui orizont A şi cele ale unui orizont y, ci este un orizont aparte, specific numai
vertisolurilor.
La vertisolurile din zonele mai puţin umede, urmează un C, iar la cele din zonele mai
umede, mai întâi un By, gros de 20 - 30 cm până la peste 100 cm, cu nuanţe brun-închise,
brune, brun-gălbui, brun-ruginii.
Ca neoformaţii, în afară de cele biogene obişnuite, se mai pot întâlni neoformaţii de
oxizi şi hidroxizi sub formă de puncte şi pete (îndeosebi, în prima parte a profilului) şi
uneori, la vertisolurile cu migrare de coloizi (din zonele mai umede) pelicule de argilă în
By.
Proprietăţi. Vertisolurile au pe tot profilul textură fină. În cazul vertisolurilor din
zonele umede, la nivelul lui By poate exista un plus de argilă (atât faţă de partea superioară
a solului, cât şi în comparaţie cu materialul parental).
Vertisolurile prezintă şi în ce priveşte structura o situaţie cu totul specifică. Deşi
masa solului este fragmentată în elemente structurale, acestea se datoresc crăpăturilor şi
sunt foarte mari, aşa că solul apare practic nestructurat, masiv, cu consistenţa mare, ceea ce,
de altfel, constituie o caracteristică deosebită a vertisolurilor. Restul proprietăţilor fizice,
precum şi cele fizico-mecanice, hidrofizice şi de aeraţie, sunt puţin favorabile sau chiar
nefavorabile.
Conţinutul de humus, de la mijlociu până la slab (3 - 4 % până la 1 - 2 %, iar rezerva
totală, 160 până la 60 t/ha). Sunt soluri cu capacitate de schimb cationic mare (datorită
argilozităţii). Cele din zone mai puţin umede saturate cu baze şi reacţie neutră - slab acidă
(V % aproape 100, pH aproape de 7), iar cele din zone mai umede, moderat saturate cu
baze şi reacţie slab acidă - acidă V % poate să scadă sub 70, iar pH-ul sub 6); mijlociu până
la slab aprovizionate cu substanţe nutritive şi cu activitate microbiologică deficitară.
Fertilitate. Vertisolurile, au, în general, o fertilitate scăzută. Utilizarea lor este foarte
variată: în cultura plantelor de câmp (grâu, porumb, floarea soarelui, trifoi etc.), ca pajişti
de sabă calitate, iar pe alocuri sunt ocupate cu păduri (îndeosebi,de gârniţă).
Dintre măsurile menite să ducă la îmbunătăţirea regimului aerohidric fac parte:
lucrarea energică şi adâncă a solului, executarea de arături în spinări, efectuarea lucrărilor
în perioadele optime de umiditate, drenaje etc. În complexul de măsuri recomandate în
vederea ridicării fertilităţii acestor soluri, un rol deosebit revine aplicării îngrăşămintelor cu
fosfor şi azot şi a gunoiului de grajd. Sunt contraindicate pentru legume, pomi, vie etc.
Pedologie

CAPITOLUL XX
CLASA SOLURILOR ORGANICE

Această clasă include solurile care au ca diagnostic un orizont turbos - T şi este


reprezentată printr-un singur tip, solul organic.

20.1. Solurile turboase. Tipul sol turbos se defineşte prin orizont T > 50 cm
grosime în primii 100 cm, fără ca stratul mineral situat în primii 25 cm să atingă 20 cm
grosime.
Răspândire. Solurile turboase se întâlnesc pe suprafeţe mici, dar, într-un spaţiu
geografic foarte larg: în Munţii Apuseni, Munţii Sebeşului, Munţii Semenicului, Munţii
Bucegi, în Ceahlău etc.; în depresiunile Oaş, Maramureş, Dorna, Borsec, Tuşnad, Ciuc,
Gheorghieni, Ţara Bîrsei etc.; în unele sectoare ale câmpiilor joase şi umede din vestul ţării
(mlaştinile Eriului, Crasnei inferioare, Livadei, Timiş-Bega etc.); în luncile unor râuri
(Oltul făgărăşan, Lozna); în lunca şi Delta Dunării; în apropierea şi în locul unor foste
lacuri şi bălţi etc.
Caracterizarea condiţiilor şi a procesului de solificare. Dintre condiţiile de formare,
caracteristice sunt cele de mediu saturat în apă şi vegetaţie specifică unui astfel de mediu
(muşchi, Cyperaceae, Juncaceae şi alte plante hidrofile).
Sub aspectul reliefului, substatului litologic şi al climei, situaţiile în care se întâlnesc
solurile turboase sunt extrem de variate: munte, deal, podiş, câmpie, depresiuni, deltă,
luncă, terasă, versanţi etc. Materialul iniţial este constituit din depozite deltaice,
mlăştinoase, aluviale, de terasă, roci dure (magmatice, metamorfice şi sedimentare) etc..
Precipitaţiile şi temperaturile de la cele mai scăzute până la cele mai ridicate din câte se
întâlnesc pe teritoriul ţării noastre.
În condiţiile specifice de mediu saturat în apă şi vegetaţie adaptată unui astfel de
mediu, caracteristice în formarea acestor soluri sunt procesele de turbificare.
Alcătuirea profilului şi proprietăţi. Se consideră că au profilul format doar dintr-un
orizont T, gros de peste 50 cm şi constituit, predominant, din material organic provenit din
muşchi, Cyperaceae, Juncaceae şi alte plante hidrofile. Dedesubtul orizontului T se găseşte
un orizont Gr, care însă datorită grosimii mari a lui T (uneori până la 7 - 8 m) nu se
încadrează în profilul solului.
Fiind alcătuite, practic, numai din materie organică, la aceste soluri nu se poate vorbi
de textură şi structură. Din punct de vedere al stării generale fizice, se caracterizează printr-
un exces foarte mare de apă şi aeraţie foarte scăzută.
Sunt sărace în humus şi substanţe nutritive. Gradul de saturaţie cu baze şi pH-ul
variază în limite foarte largi, respectiv de la 100 % la 10 % şi de la 8 la 3, în funcţie de
zona în care se găsesc.
Fertilitate. Solurile turboase au o productivitate foarte redusă şi sunt folosite natural,
cu rezultate slabe, pentru obţinerea de furaje. În cazul în care se găsesc situate în zone
favorabile agriculturii, prin ameliorare pot fi utilizate în cultura plantelor (cartofi, cânepă,
125
legume, floarea soarelui, porumb etc.). Dintre măsurile ce se recomandă fac parte:
desecarea şi drenarea; lucrarea adâncă; aplicarea de îngrăşăminte cu azot, dar mai ales cu
fosfor şi potasiu, de îngrăşăminte pe bază de cupru, de amendamente calcaroase.
Materialul turbos constituie o importantă sursă de îngrăşăminte organice, fiind
comparabil, în general, cu gunoiul de grajd.

CAPITOLUL XXI
CLASA SOLURILOR NEEVOLUATE, TRUNCHIATE SAU DESFUNDATE

Această clasă include trei categorii de soluri şi anume: soluri neevoluate, soluri
trunchiate şi soluri desfundate.
Solurile neevoluate sunt soluri incomplet dezvoltate, care, în general, nu au decât un
orizont superior (şi acesta, de obicei, slab conturat), urmat de roca sau materialul parental şi
sunt reprezentate prin următoarele tipuri: litosol, regosol, psamosol, protosol aluvial
(aluviune), sol aluvial, coluvisol şi protosol antropic.
Solurile trunchiate sunt soluri care, datorită eroziunii, au profilul trunchiat, astfel
încât, orizonturile rămase nu permit încadrarea într-un anumit tip de sol şi sunt reprezentate
prin tipul erodisol.
Solurile desfundate sunt soluri care, datorită desfundării sau altei acţiuni mecanice,
au profilul deranjat astfel încât, nu mai pot fi încadrate într-un anumit tip de sol şi sunt
reprezentate prin tipul de sol desfundat.

21.1. Litosolurile. Tipul litosol se defineşte prin prezenţa unui orizont A sau O,
urmat de un orizont R (cu excepţia pietrişurilor fluviatile (recente) sau de un orizont Rrz, a
cărui limită superioară este situată în primii 20 cm dacă orizontul superior este A, respectiv
50 cm dacă orizontul superior este O.
Răspândire. Litosolurile se întâlnesc pe suprafeţe mici, în regiuni de munte, de deal,
podiş şi piemont.
Caracterizarea condiţiilor şi a procesului de solificare. Dintre condiţiile
pedogenetice, caracteristice sunt cele de rocă dură, la suprafaţă sau foarte aproape de
suprafaţă, care determină o foarte slabă manifestare a solificării. Sub aspectul reliefului,
litosolurile se întâlnesc, îndeosebi, în regiuni de munte, dar şi de deal, podiş şi piemont, pe
piscuri, pe coame, pe versanţi, pe suprafeţe plane, pe frunţi de terase etc.
Rocile parentale sunt reprezentate prin roci metamorfice şi eruptive acide, calcare,
conglomerate, gresii, pietrişuri calcaroase sau de altă natură etc.
Rocile parentale prezintă, în cazul litosolurilor, o caracteristică generală şi anume,
sunt dure, consolidate (spre deosebire de regosoluri, care sunt formate pe materiale afânate
sau slab consolidate).
Sub raportul climei şi vegetaţiei, litosolurile se întâlnesc în condiţii de la cele
corespunzătoare arealelor de pădure până la cele specifice etajului alpin.
Solificarea este foarte slabă. Ca urmare, se formează un profil foarte scurt, roca dură
apare în primii 20 cm, iar deasupra acesteia, adesea, pe o grosime numai de câţiva
centimetri (însă minimum 5 cm), humusul, împreună cu puţin material mineral rezultat prin
Pedologie
dezagregare şi alterare, umple spaţiile dintre fragmentele de rocă, ducând la separarea unui
orizont A. Specificul acestor soluri îl constituie, aşa după cum arată, de altfel însăşi
denumirea (lithos = piatră, rocă dură), prezenţa rocii dure, ca atare sau sub formă de
fragmente mari, de la, sau foarte aproape de suprafaţă.
Alcătuire şi proprietăţi. Litosolurile tipice au profil Ao sau AouR. Orizontul
superior, gros, adesea, de câţiva centimetri (însă minimum 5 cm), dar care, uneori poate
ajunge până aproape 20 cm. Urmează orizontul R (nerendzinic sau rendzinic), a cărui
limită superioară se află în primii 20 cm (adesea, la numai câţiva centimetri de suprafaţă).
Profilul nu prezintă neoformaţii specifice.
Se caracterizează prin valori dintre cele mai mici întâlnite, în general, la soluri, în ce
priveşte capacitatea de apă utilă, permeabilitatea, porozitatea de aeraţie etc.
În general, au rezerve mici de humus şi substanţe nutritive. În ce priveşte gradul de
saturaţie cu baze şi reacţia pot fi de la saturate şi cu reacţie slab alcalină sau neutră până la
intens debazificate şi cu reacţie puternic acidă.
Fertilitate. În mod obişnuit, terenurile cu litosoluri sunt ocupate de o vegetaţie slab
reprezentată (de pajişti, de arbuşti sau de pădure). Litosolurile din zonele agricole sunt
folosite, uneori, în cultura plantelor (mai ales în viticultură), însă cu rezultate foarte slabe.
Se recomandă aplicarea de gunoi de grajd, de îngrăşăminte minerale, îndepărtarea de la
suprafaţă a materialului scheletic etc.

21.2. Regosolurile. Tipul regosol se defineşte prin orizont A urmat de material


parental provenit din roci neconsolidate, menţionat aproape de suprafaţă prin eroziune
geologică sau decopertare.
Răspândire. Se găsesc pe suprafeţe mici, pe unii versanţi din regiunile de deal, podiş
şi piemont, dar şi din zonele de câmpie şi de munte.
Caracterizarea condiţiilor şi a procesului de solificare. Dintre condiţiile
pedogenetice, caracteristice sunt cele de terenuri cu eroziune geologică lentă, manifestată în
timp de ordin geologic etc. Solificarea nu poate avansa, menţinându-se într-un stadiu
incipient.
Sub aspectul reliefului, regosolurile, se întâlnesc, îndeosebi, în regiuni de podiş, deal,
piemont, dar şi de câmpii şi de munte.
Materialele parentale sunt reprezentate prin loessuri, depozite loessoide, luturi,
nisipuri, argile, marne, depozite salifere, depozite rezultate din dezagregarea şi alterarea
unor roci metamorfice şi eruptive. Materialele parentale prezintă în cazul regosolurilor o
caracteristică şi anume, sunt afânate, neconsolidate sau cel mult slab consolidate.
Sub raportul climei şi vegetaţiei, regosolurile se întâlnesc în condiţii de la cele
corespunzătoare arealelor de stepă până la cele specifice arealelor de etaj alpin. Solul este
incomplet dezvoltat, fără orizonturi de diagnostic precizate, tânăr. În cazul regosolurilor,
care prin definiţie, sunt soluri tinere, factorul pedogenetic determinant îl constituie timpul
sau vârsta, adică durata şi intensitatea de manifestare a procesului de solificare.
Alcătuire şi proprietăţi. Regosolurile tipice au profil de tipul Ao–C. Orizontul Ao
poate fi gros de 10 - 40 cm, dar, de obicei, este puţin conturat. Urmează materialul parental

127
C, constituit din roci afânate până la cel mult slab consolidate. Profilul nu prezintă
neoformaţii specifice.
Regosolurile sunt nestructurate sau au agregate grăunţoase sau poliedrice, slab
dezvoltate. Restul proprietăţilor fizice şi fizico-mecanice, variază, îndeosebi, în funcţie de
textură.
Au un conţinut redus de humus (1 - 2 %). În ce priveşte gradul de saturaţie în baze şi
reacţia, pot fi de la saturate şi cu reacţie slab alcalină până la intens debazificate şi cu
reacţie puternic acidă.
Fertilitate. Terenurile cu regosoluri sunt ocupate de pajişti de slabă calitate sau de
vegetaţie lemnoasă rară. Sunt propice viticulturii şi pomiculturii, adeseori, o bună parte a
plantaţiilor respective se află, de fapt, pe astfel de soluri (Drăgăşani, Ştefăneşti - Argeş,
Câmpulung Muscel, Miniş etc.). Se impune luarea de măsuri de prevenire şi combatere a
fenomenelor de eroziune şi alunecare. În vederea ridicării productivităţii lor, necesită
aplicarea de gunoi de grajd şi de îngrăşăminte minerale.

21.3. Psamosolurile. Tipul psamosol se defineşte prin prezenţa unui orizont A,


urmat de materialul parental constituit din depozite nisipoase eoliene de cel puţin 50 cm
grosime (cu textură grosieră sau mijlocie - grosieră, ≤ 12 % argilă).
Denumirea de psamosol îşi are originea în cuvintele psammos = nisip şi sol, prin
urmare sol nisipos.
Răspândire. Psamosolurile se întâlnesc pe suprafeţe reprezentative în partea de sud a
Olteniei (cca 230.000 ha); în Bărăgan, pe partea dreaptă a Călmăţuiului (cca 88.000 lei), a
Ialomiţei (cca 55.000 ha) de-a lungul râului Buzău (cca 3.800 ha, mai ales, în perimetrele
Rîmnicelu şi Suligatu) etc.; în Câmpia Tecuciului (cca 13.000 ha), la Hanul Conachi,
Şerbăneşti, Lieşti, Tecuci, în Câmpia de Vest (cca 32.000 ha), la Valea lui Mihai, Urziceni
etc.
Caracterizarea condiţiilor şi a procesului de solificare. Dintre condiţiile
pedogenetice, caracteristice sunt cele de material parental, reprezentat prin depozite
nisipoase sau nisipo-lutoase.
Se formează în condiţii de relief jos (câmpii, lunci etc.), cu aspect vălurit şi în
apropierea apelor curgătoare, lacurilor şi a mării care, de altfel, constituie şi sursele
materialelor nisipoase respective. Climatic, psamosolurile sunt legate de zone uscate până
la umede (precipitaţii medii anuale de la 400 până la 600 mm), cu temperaturi ridicate până
la moderate (temperaturile medii anuale de la cca 110 până la 7 - 80 C) şi vânturi cu
frecvenţă şi intensitate mare, ceea ce favorizează mobilizarea, transportul şi depunerea
materialului nisipos şi determină aspectul geomorfologic caracteristic, vălurit, de dune. Sub
raportul vegetaţiei se întâlnesc, îndeosebi, în cuprinsul zonei de stepă şi silvostepă, dar şi în
arealul pădurilor, însă sub o vegetaţie rară în componenţa căreia intră specii caracteristice
pentru nisipuri (Tribulus terrestris, Tragus racemosus, Poligonum arenarium etc.).
Alcătuirea profilului. Psamosolurile tipice prezintă profil Ao–C, prin urmare, un
profil slab diferenţiat. Orizontul Ao este gros de 10 - 40 cm şi are o culoare deschisă
(brună, brun-cenuşie, brun-deschisă). Urmează materialul parental C, nisipos sau nisipo-
lutos. Profilul nu conţine neoformaţii specifice.
Pedologie
Proprietăţi. Psamosolurile au textură grosieră şi/sau mijlociu-grosieră.
Din cauza texturii grosiere, a conţinutului mic de humus şi a vegetaţiei slab
reprezentate, sunt nestructurate sau au o structură grăunţoasă slab formată. Ca urmare şi
restul de proprietăţi fizice, precum şi cele fizico-mecanice, hidrofizice şi de aeraţie sunt
puţin favorabile.
Sunt sărace în humus (cca 1 %, rezervă foarte slabă ≤ 60 t/ha) şi în substanţe
nutritive, eubazice până la mezobazice (V % de la 100 până la cca 60 - 70), slab alcaline -
neutre sau slab acide.
Fertilitate. Psamosolurile sunt slab productive sau neproductive, supuse obişnuit,
deflaţiei (spulberării). Se recomandă: plantaţii forestiere de protecţie (salcâm, pin negru,
plop negru hibrid etc.), în masiv sau în benzi (între acestea, terenul fiind folosit agricol);
acoperirea terenului cu un strat de paie, coceni etc., total sau în benzi; colmatarea cu mâl;
aplicarea de preparate chimice, care formează la suprafaţa terenului o peliculă protectoare
şi contribuie la structurarea solului. Dintre măsurile propriu-zise de ameliorare se amintesc:
irigarea; încorporarea masivă de gunoi de grajd; aplicarea de îngrăşăminte cu azot, fosfor şi
potasiu; folosirea îngrăşămintelor verzi. Pot fi folosite cu succes în cultura viţei de vie, a
pomilor (piersic, prun, cais, vişin, nuc), a plantelor tehnice (tutun, ricin, floarea soarelui,
cartof), a secarei, a leguminoaselor pentru boabe (fasolea, lupinul, fasoliţa), a plantelor
furajere (iarbă de Sudan, porumb pentru siloz, borceag de toamnă), a legumelor (tomate,
castraveţi, dovlecei, varză, ceapă).

21.4. Protosolurile aluviale (aluviunile). Tipul protosol aluvial se defineşte prin


orizont Ao < 20 cm grosime, urmat de materialul parental constituit din depozite fluviatile,
fluvio-lacustre sau lacustre recente, cu orice textură, de cel puţin 50 cm grosime. Protosolul
aluvial înseamnă sol aflat într-un stadiu cu totul incipient de dezvoltare (protos = cel
dintâi).
Răspândire. Protosolurile aluviale, împreună cu solurile aluviale sunt răspândite în
lunca Dunării şi Delta Dunării, în luncile tuturor apelor curgătoare din ţara noastră (Prut,
Siret, Bistriţa, Bîrlad, Jiu, Olt, Argeş, Prahova, Ialomiţa, Buzău, Rîmnic, Someş, Crişuri,
Tîrnave, Mureş, Timiş, Bega etc.).
Condiţii de formare, geneză. Se formează pe lunci care sunt unităţi de relief tinere,
recente sau actuale, formate sub influenţa apelor curgătoare.
Luncile s-au format şi deci sunt alcătuite din depunerile apelor curgătoare, denumite
depozite fluviatile sau aluviale. Depozitele aluviale pot avea orice textură, de la nisipoasă
până la argiloasă.
Prezenţa protosolurilor aluviale (şi a solurilor aluviale) este legată, nu numai de
existenţa depozitelor fluviatile recente, ci şi de a celor fluviolacustre; acestea sunt rezultatul
acţiunii conjugate a apelor curgătoare şi a lacurilor fluviale (formate, de exemplu, prin
izolarea meandrelor, cum s-a întâmplat, de pildă în Lunca Dunării , unde se întâlnesc astfel
de lacuri: Călăraşi, Greaca, Nedeia, Potelu etc.). Prezenţa protosolurilor aluviale (şi a
solurilor aluviale) mai este legată şi de existenţa depozitelor recente (lacustre) datorate
lacurilor.

129
Alcătuire şi proprietăţi. Protosolurile aluviale tipice au un orizont Ao, slab conturat,
subţire, mai mic de 20 cm, adesea stratificat şi apoi materialul parental constituit din
depozite fluviatile, fluviolacustre sau lacustre, recente (deci profil Ao–C). Nu prezintă
neoformaţii specifice.
Protosolurile aluviale sunt nestructurate, dar pot prezenta în partea superioară masa
fragmentată, ca urmare a proceselor de uscare şi crăpare ce au loc după retragerea apelor de
revărsare.
Protosolurile aluviale au un conţinut mic de humus, în jur de 1 %. Conţinutul de
humus, dar, mai ales, de substanţe nutritive, depinde, îndeosebi de textură, fiind mai mic la
aluviunile grosiere şi mai mare la cele fine. În ce priveşte gradul de saturaţie cu baze şi
reacţia, protosolurile aluviale din ţara noastră, conţinând, în general, carbonat de calciu,
sunt saturate şi au recţie slab alcalină sau neutră.
Fertilitate. Terenurile cu protosoluri aluviale sunt, de obicei, suprafeţe bune pentru
agricultură. Regimul hidric duce la micşorarea fertilităţii. Prin urmare, prima măsură ce se
impune este îndiguirea, având ca efecte principale: introducerea în circuitul agricol a unor
noi suprafeţe de teren; apărarea culturilor de influenţă negativă sau catastrofală a
inundaţiilor; reglementarea regimului aerohidric; crearea, în general, a unor condiţii mai
bune pentru creşterea plantelor.
Răspund foarte bine la aplicarea îngrăşămintelor organice şi minerale (cu azot, fosfor
şi uneori, chiar potasice). Protosolurile aluviale cu reacţie prea acidă au nevoie şi de
amendamente calcaroase.
Sortimentul de culturi ce pot fi cultivate cuprinde aproape întreaga gamă de culturi
specifice condiţiilor din ţara noastră; porumb, sfeclă de zahăr, floarea soarelui, cartofi, orez,
grâu, plante de nutreţ, legume, viţă de vie, pomi etc. În mod deosebit, se recomandă cultura
porumbului, a sfeclei de zahăr, a orezului (în zonele cu condiţii climatice propice acestei
culturi).

21.5. Solurile aluviale. Tipul sol aluvial se defineşte prin orizont A > 20 cm
grosime, urmat de material parental constituit din depozite fluviatile, fluvio-lacustre sau
lacustre recente (inclusiv pietrişuri), cu orice textură.
Răspândire, condiţii de formare, geneză. Solurile aluviale sunt răspândite împreună
cu protosolurile aluviale. Condiţiile generale de formare sunt cele specifice luncilor,
deltelor, perimetrelor cu lacuri sau foste lacuri. Spre deosebire de protosolurile aluviale,
care se formează în condiţii de revărsare frecventă a apelor curgătoare sau a lacurilor,
solurile aluviale se întâlnesc în luncile sau în perimetrele cu lacuri sau foste lacuri, ieşite de
sub influenţa revărsărilor sau inundate numai la intervale mari de timp.
În astfel de situaţii a fost posibilă manifestarea solificării, a cărei intensitate este, în
general, cu atât mai mare, cu cât timpul scurs de la ultima revărsare este mai îndelungat. Se
creează condiţii pentru instalarea şi dezvoltarea vegetaţiei şi deci pentru acumularea de
humus şi formarea unui orizont A, dedesubtul căreia, urmează materialul parental C. Cu
timpul, solificarea avansează, ducând la transformarea solurilor aluviale, care sunt soluri
neevoluate, în soluri evoluate.
Pedologie
Alcătuire şi proprietăţi. Solurile aluviale tipice au un profil Ao–C. Solurile aluviale
au orizont Ao, gros de peste 20 cm (până la 40 - 50 cm sau chiar mai mult) şi, de obicei, cu
stratificaţii mai puţin evidente. Ca şi la protosolurile aluviale, urmează materialul parental
C, constituit din depozite fluviatile, fluviuolacustre sau lacustre, recente, adesea sub formă
de strate diferite ca grosime, textură, compoziţie etc. Profilul nu prezintă neoformaţii
specifice.
Solurile aluviale au o structură glomerulară, grăunţoasă sau poliedrică, slab până la
moderat dezvoltată. Capacitatea de apă utilă, permeabilitatea, porozitatea de aeraţie etc.,
variază în limite largi, în funcţie, îndeosebi, de textură şi structură.
Au un conţinut ceva mai mare de humus, 2 - 3 %. Sunt saturate cu baze şi au reacţie
slab alcalină sau neutră.
Fertilitate. În cazul solurilor aluviale, fertilitatea depinde şi de gradul de solifiare şi
de orientarea acesteia. Solificarea, prin latura ei principală, bioacumulativă, se opune
tendinţei de micşorare rapidă a rezervelor de substanţe nutritive din materialul aluvial.
Odată cu avansarea solificării, deoarece aceasta se orientează în direcţia formării de soluri
corespunzătoare condiţiilor de solificare generale sau locale respective, fertilitatea solurilor
aluviale variază în acelaşi sens. O evoluţie nefavorabilă a fertilităţii are loc în cazuri în care
solificarea este orientată în direcţia salinizării, alcalizării, gleizării etc.

21.6. Erodisolurile. Tipul erodisol se defineşte ca fiind un sol erodat sau


decopertat, astfel încât orizonturile rămase nu permit încadrarea într-un anumit tip de sol
sau material parental adus la zi prin eroziune accelerată.
Răspândire. Erodisolurile se întâlnesc pe terenurile intens erodate, mai ales în zonele
de deal, podiş şi piemont: în Subcarpaţi (îndeosebi în sectoarele Trotuş-Dîmboviţa şi Olt-
Motru), în Piemonturile vestice (îndeosebi în bazinul Timişului şi al Crişului Repede), în
Piemontul sau Podişul Getic, în Podişul Mehedinţi, în Podişul Transilvaniei (îndeosebi în
Podişul Tîrnavelor şi Podişul Someşan), în Podişul Moldovei (îndeosebi Podişul Bîrladului,
în platforma Covurluiului, în Depresiunea Jijiei), în Podişul Dobrogei (îndeosebi în nord-
vestul acestuia) etc.
Geneză. Erodisolurile sunt rezultatul manifestării intense a procesului de eroziune,
care constă în îndepărtarea materialului de sol prin acţiunea apei şi a vântului.
Tipul erodisol include numai solurile intens erodate, a căror profil a fost trunchiat,
astfel încât orizonturile rămase nu mai permit încadrarea într-un anumit tip de sol.
Erodisoluri rezultă datorită fenomenelor de alunecare (deplasare de teren,, tot sub
acţiunea apei), precum şi ca urmare a decopertării (îndepărtarea materialului de sol pentru
exploatarea subsolului, în vederea nivelării terenurilor etc.).
Alcătuire şi proprietăţi. Erodisolurile au profile foarte variate, în funcţie de solul de
origine şi intensitatea eroziunii sau a decopertării. Dacă prin eroziune sau decopertare s-a
ajuns la materialul parental C, profilul are doar orizont C, iar dacă terenul respectiv a fost
lucrat şi cultivat în partea superioară, pe o adâncime de cca 20 cm, se conturează un orizont
Ap (p de la plug, deci un orizont A rezultat prin lucrare şi cultivare), urmat de orizontul C
(prin urmare profilul Ap–C).

131
Erodisolurile pot avea întreaga gamă de texturi întâlnite în general la soluri, de la
nisipoasă până la argiloasă, în funcţie de aceea solului de origine, a orizontului ajuns la
suprafaţă etc. Sunt nestructurate sau au structura orizontului ajuns la suprafaţă.
Sunt lipsite sau au un conţinut mic de humus, slab aprovizionate cu substanţe
nutritive, debazificate şi acide până la saturate şi cu reacţie alcalină, cu activitate
microbiologică extrem de redusă etc.
Fertilitate. Erodisolurile sunt neproductive sau slab productive. În vederea
regenerării şi a ameliorării, se recomandă: împăduriri, înierbări, amenajări de valuri de
pământ şi canale, terasări, lucrări pe curbe de nivel, îngrăşăminte organice şi chimice,
diverse amenajări. Pot fi folosite ca pajişti, pentru cultura pomilor, viţei de vie, a plantelor
de câmp neprăşitoare (deci, îndeosebi păioase), a plantelor furajere etc.

21.7. Coluvisolurile. Tipul coluvisol se defineşte prin material coluvial nehumifer


acumulat la baza versanţilor sau pe versanţi, într-un strat de peste 50 cm grosime cu sau
fără orizont A.
Răspândire, condiţii de formare, geneză. Se întâlnesc pe suprafeţe mici, pe versanţi
sau la baza acestora, mai ales în zonele de deal, podiş şi piemont.
Condiţiile pedogenetice, caracteristice sunt cele legate de prezenţa de material
coluvial nehumifer, depus la baza versanţilor sau pe versanţi, într-un strat de peste 50 cm
grosime.
Materialele coluviale nehumifere respective, sunt foarte diferite în ce priveşte
textura, compoziţia etc., dar prezintă şi o caracteristică generală şi anume, deşi, de obicei,
au mai fost supuse solificării, în stare remaniată (retransportate şi redepuse) în care
participă la formarea coluvisolurilor, contează ca depozite recente sau actuale.
Sub raportul climei şi vegetaţiei, coluvisolurile se întâlnesc în condiţii de la cele
corespunzătoare zonei de stepă până la cele specifice arealelor montane.
Alcătuire şi proprietăţi. Coluvisolurile tipice au profil Ao–C sau doar un orizont C.
Orizontul Ao este de culoare deschisă şi are grosimi, de obicei, de 20 - 30 cm. Dedesubtul
orizontului Ao se găseşte orizontul C sau acesta se află chiar de la suprafaţă. Profilul nu
prezintă neoformaţii caracteristice.
Coluvisolurile au o textură nediferenţiată, de obicei, mijlocie, mijlocie-fină sau fină
şi sunt nestructurate sau prezintă agregate grăunţoase, glomerulare sau poliedrice slab
dezvoltate.
Sunt lipsite de humus sau conţin cantităţi mici (1 - 2 %) şi slab aprovizionate cu
substanţe nutritive. Sub aspectul gradului de saturaţie cu baze şi reacţia, pot fi de la saturate
şi cu reacţie alcalină până la debazificate şi cu reacţie acidă (în funcţie de natura
materialului coluvial, de zona climatică şi de vegetaţie etc.).
Fertilitate. Coluvisolurile prezintă, în general, o fertilitate relativ scăzută. În funcţie
de zona în care se află, sunt ocupate de pajişti, culturi de câmp, pomi vie. În vederea
îmbunătăţirii se recomandă încorporarea de îngrăşăminte organice şi minerale, în cantităţi
mari.
Pedologie
21.8. Solurile desfundate. Solul desfundat se defineşte prin aceea că prezintă
profil deranjat "în situ" (în loc, pe loc) pe cel puţin 50 cm, prin desfundare sau altă acţiune
mecanică, astfel încât pe adâncimea mai sus-menţionată, orizonturile de diagnostic apar
intens deranjate şi amestecate sau numai ca fragmente, nepermiţând încadrarea într-un
anumit tip.
Răspândire, condiţii de formare, geneză. Solurile desfundate sunt răspândite,
îndeosebi în arealele viticole şi pomicole din ţara noastră. Prin desfundare, care se face de
obicei, pe adâncimi de 60 - 100 cm, se produce deranjarea succesiunii naturale a
orizonturilor, amestecarea acestora, adică, de fapt, distrugerea profilului natural de sol.
Alcătuire şi proprietăţi. Solurile desfundate, pe adâncimea pe care s-a efectuat
această operaţie au profilul deranjat, încât orizonturile de diagnostic ale solurilor de origine
nu pot identificate decât cel mult ca fragmente. Toate prezintă însă un strat desfundat de cel
puţin 50 cm, care a fost denumit, convenţional, orizont desfundat şi notat cu D.
Orizontul D se defineşte ca fiind un orizont mineral, gros de cel puţin 50 cm, rezultat
prin amestecul unui sau mai multor orizonturi deranjate "în situ" prin desfundare sau altă
acţiune mecanică, în cuprinsul căruia orizonturile diagnostice nu pot fi identificate sau apar
numai ca fragmente şi care este situat deasupra unor orizonturi diagnostice sau a
materialului parental al profilului de sol ce a fost deranjat.
Alcătuire şi proprietăţi. Ca subtip tipic, solul desfundat are un profil Do–C. Aceste
prezintă deci un orizont D, deschis la culoare (de unde şi notarea cu Do; D = orizont
desfundat; o = de la ocric), urmat de un orizont C (materialul parental nederanjat), adică sol
rezultat din desfundarea unui sol cu profil Ao–C.
Proprietăţile solurile desfundate sunt foarte variate, în funcţie de solurile şi
orizonturile de origine. Aşa, de exemplu, conţinutul în diferite fracţiuni granulometrice
(nisip, praf, argilă), în humus, în substanţe nutritive, valorile V %, pH etc. apar ca medii
ponderate ale valorilor caracteristice orizonturilor amestecate ale tipurilor şi subtipurilor
respective.
Fertilitate. Solurile desfundate au o fertilitate foarte diferită, în funcţie de aceea a
solurilor de origine. Pentru aprecierea condiţiilor şi stabilirea măsurilor de exploatare
raţională este necesar să se pornească, pe baza cercetării speciale a solurilor desfundate,
care, practic, nu se mai aseamănă cu cele din cele din care au provenit.

21.9. Protosolurile antropice. Tipul protosol antropic de defineşte ca fiind un sol


alcătuit din diferite materiale acumulate sau rezultate în urma unor activităţi umane
(inclusiv materiale de sol transportate), având o grosime de cel puţin 50 cm (20 cm în cazul
depunerii pe litosol, R sau Rrz); fără orizonturi diagnostice sau cel mult cu fragmente din
acestea pe adâncimea mai sus-menţionată (în cazul materialelor de sol transportate).
Răspândire, geneză. Se întâlnesc pe terenurile pe care au fost depuse diferite
materiale rezultate în urma unor activităţi umane, ca de exemplu, reziduuri industriale de la
diferite fabrici (de ciment, de ceramică, de îngrăşăminte, de produse alimentare etc.) şi de
la diferite combinate (chimice, petrochimice, siderurgice, miniere etc.); material de steril de
la exploatările miniere, material de sol sau de rocă, provenit de la executarea de şanţuri,

133
canale, fundaţii, şosele, căi ferate, nivelări de terenuri, terasări etc., materiale provenite de
la construcţii, reziduuri sau resturi menajere etc.
Alcătuire şi proprietăţi. Protosolurile antropice sunt alcătuite deci, din materiale
foarte variate, rezultate în urma unor activităţi umane, într-un stras gros de cel puţin 50 cm.
Se menţionează că, orizonturile de diagnostic folosite în definirea subtipului de
protosol antropic nu trebuie considerate ca orizonturi pedogenetice, aşa cum au fost definite
pentru celelalte tipuri, ci reprezintă, de fapt, material parental transportat şi depus, în care
apar fragmentar, parte din orizonturile diagnostice respective.
Protosolurile antropice au proprietăţi extrem de variate, în funcţie de natura
materialelor depuse, de grosimea acestora, de stadiul lor de transformare etc.
Fertilitate. Protosolurile antropice sunt de la nefertile până la fertile, nefolosite în
agricultură sau luate în cultură (plante de câmp, furajere, pomi, vie, legume etc.).
Îmbunătăţirea sau punerea în valoare a protosolurilor antropice se poate face prin
metode variate şi complexe, cuprinzând întregul ansamblu de măsuri folosite, în general, la
soluri.

BIBLIOGRAFIE

1. AVARVAREI I., DAVIDESCU VELICICA, MOCANU R., GOIAN , CARAMETE C., RUSU M,
1997 - Agrochimie, Ed.Sitech, Craiova.
2. AVARVAREI TEONA 1999 - Agricultură generală vol.I, Ed.Ion Ionescu de la Brad Iaşi.
3. BARBU N., 1987 - Geografia solurilor României. Centrul de Multiplicare Univ. “Al. I. Cuza” Iaşi.
4. BUCUR N., LIXANDRU GH., 1997 - Principii fundamentaler de Ştiinţa solului. Edit. Dosoftei,
Iaşi.
5. BUNESCU I.V., 1980 - Curs de Pedologie. I.A.Dr.Petru Groza - Cluj Napoca
6. CANARACHE A., 1990 - Fizica solurilor agricole, Ed.Ceres, Bucureşti.
7. CÂRSTEA S, 1999 - Legea protecţiei, ameliorării şi utilizării durabile a solurilor - o cerinţă
urgentă în România.
8. CHIRIŢĂ C., 1955 - Pedologie generală, Ed.Agro-Silvică de stat.
9. CONEA ANA, VINTILĂ IRINA, CANARACHE A.,1977 - Dicţionar de ştiinţa solului, Ed.Şt. şi
enciclopedică, Bucureşti.
10. CRĂCIUN C., 2000 - Mineralele argiloase din sol. Implicaţii în agricultură. Ed.G.N.P.Minischool.
11. FLOREA N., 1983 - Profil pedogenetic şi profil pedoecologic, rev. St. s. nr. 2, SNRSS, Bucureşti.
12. FLOREA N., 1993 - Pedogeografie cu noţiuni de pedologie Sibiu.
13. LĂCĂTUŞU R., 2000 - Mineralogia şi chimia solului, Ed.”Univ. Al. I. Cuza”, Iaşi.
14. LIXANDRU GH., ş.a., 1990 - Agrochimie, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
15. LUPAŞCU GH., 1998 - Geografia solurilor cu elemente de pedologie generală, Ed. Univ. “Al. I.
Cuza”, Iaşi.
16. MICLĂUŞ V., 1991, - Pedologie Ameliorativă şi Protecţia mediului. Ed.Dacia, Cluj.
Pedologie
17. MOŢOC M., CÂRSTEA C., 1999 - Contribuţii la elaborarea unei abordări sistemice privind
protecţia şi ameliorarea solului, rev. Şt. s. nr. 1, vol. XXXIII, SNRSS, Bucureşti.
18. MUNTEANU I., 1999 - Raţionalitatea ştiinţei solului (Adevăr şi neadevăr ştiinţa solului) rev.Şt.s.
nr.1, vol.XXXIII, S.N.R.S.S. Bucureşti.
19. MUNTEANU I., DUMITRU M., 1998 - Recomandări privind reconstrucţia ecologică a solurilor
afectate de diferite procese. Monitoringul stării de calitate a solurilor din România. vol.II,
Bucureşti.
20. NYLE C. BRADY; RAY R. WEIL, 1996 - The nature and proprieties of soils. New Jersey 07458
21. PĂUNESCU C., 1975 - Soluri forestiere, Ed.Academiei.
22. PARICHI MIHAI, 1999 - Pedogeografie cu noţiuni de Pedologie Edit. Fundaţiei “România de
mâine”.
23. ROGOBETE GH., ŢĂRĂU DORIN, 1997 - Solurile şi ameliorarea lor, Ed.Marinescu Timişoara.
24. STOICA ELENA, RĂUŢĂ C., FLOREA N., 1986 - Metode de analiză chimică a solului. Red.
Propaganda Tehnică agricolă,Bucureşti.
25. TEŞU C., 1992 - Pedologie generală, I.A.Iaşi.
26. TEŞU C., 1994 - Pedologie fascicola I + II, U.A.M.V.Iaşi.
27. TEŞU C., AVARVAREI I., 1990 - Lucrări practice Pedologie, I.A.Iaşi.

135