Sunteți pe pagina 1din 6

Dumbrăveanu Nicoleta 1

Proprietatea-fundament al sistemului economic

2.2 Proprietatea în economia de piaţă; libera iniţiativă

Proprietatea se defineşte ca fiind o relaţie între oameni, un contract social cu privire la bunurile materiale,
spirituale şi de altă natură existente în societate sau obţinute din activitatea economică.
Atributele proprietăţii sunt:
1. dreptul de posesiune, dreptul de a dispune de bunurile economice iar în virtutea acesrtui drept obiectul
proprietăţii poate fi înstrăinat prin act de vânzare-cumpărare, donaţie sau moştenire;
2. dreptul de utilizare, proprietarul putând să-şi exercite acest drept în mod autonom sau să-l transfere pe bază
de contract altei persoane fizice sau juridice;
3. dreptul de dispoziţie, dreptul de administrare şi gestionare a bunurilor;
4. dreptul de uzufruct, de însuşire a rezultatelor producţiei.
Atributele proprietăţii pot fi înstrăinate:
a) în totalitate:
• pe bază de contraechivalent (de exemplu: actul de vânzare-cumpărare);
• fără echivalent (de exemplu: donaţie şi moştenire);
b) parţial:
• înstrăinarea uneia sau mai multora din cele patru atribute (de exemplu: înstrăinarea atributelor de posesiune
şi utilizare, pe diferite durate, generează relaţii de închiriere, arendare etc.).
Proprietatea exprimă întotdeauna unitatea a două elemente:
1. obiectul proprietăţii care îl constituie bunurile economice care au o dublă determinare:
• latura utilitară, concretizată în capacitatea bunului de a satisface o anumită trebuinţă de consum;
• latura valorică ce se măsoară în expresie bănească cu ajutorul preţurilor.
2. Subiectul proprietăţii reprezintă anumite persoane fizice sau juridice ce deţin anumite bunuri în proprietatea
lor exclusivă (exemplu: indivizi, sociogrupuri, organizaţii, statul).
Principalele forme de proprietate existente în cadrul economiilor moderne în raport de titularul subiectului
proprietăţii, se disting:
1. proprietatea privată care poate fi:
• proprietatea privată individuală se manifestă atunci când proprietetarii nu sunt producători, dar angajează
producători direcţi în calitate de salariaţi;
• proprietatea privată asociativă se caracterizează prin faptul că factorii de producţie utilizaţi într-o unitate de
producţie, aparţin mai multor proprietari individuali, care pot fi salariaţi în acea unitate;
2. proprietatea publică aparţinând statului, este prezentă în sectoarele cu riscuri mai mari pentru întreprinzători,
pe care proprietarii particulari le suportă mai greu (cercetări nucleare şi spaţiale, exploatări miniere, construcţii de
căi ferate, drumuri, poduri, metrou etc.). Ea există în toate ţările lumii, în diferite grade de dezvoltare. Sub aspect
economico-social acest tip de proprietate are o serie de limite concretizate în:
• poate frâna concurenţa prin utilizarea unor preţuri de monopol de stat, afectând nevoile consumatorilor;
• poate menţine unităţi economice cu un grad redus de rentabilitate care beneficiază de subvenţii bugetare de la
stat;
3. proprietatea mixtă aparţinând atât proprietarilor privaţi individuali sau în asociaţie, cât şi statului
(administraţiei publice), ia naştere prin asocierea proprietăţii private şi publice, în diferite variante:
• în cadru naţional, între agenţii economici naţionali;
• în cadru internaţional, între agenţii economici din state diferite.

Pluralismul formelor de proprietate poate fi definit ca fiind coexistenţa în cadrul unei ţări (economii) a
principalelor forme de proprietate aflate în interdependenţă şi totodată într-o permanentă evoluţie.
Pluralismul generează competiţie între formele de proprietate pentru menţinere şi afirmare, consecinţele
acestuia, care avantajează consumatorul, fiind:
• reducerea cheltuielilor de producţie;
• ridicarea calităţii bunurilor;
• sportirea volumului producţie;
• promovarea progresului tehnic.

Categoria de libertate economică reprezintă libertatea, dreptul agenţilor economici de a acţiona pentru realizarea
propriilor interese, dar în aşa fel încât să nu afecteze cu nimic libertatea celorlalţi.
Formele de concretizare a liberei iniţiative constau în dreptul agenţilor economici:
- de a dezvolta, menţine sau restrânge acţiunile;
- de a se manifesta ca întreprinzători;
- de a adopta decizii privind acţiunile şi bunurile lor;
- de a se angaja în mod liber în acte de schimb, asociaţii şi societăţi cu caracter economic. Libera iniţiativă
cunoaşte cea mai mare dezvoltare în condiţiile proprietăţii private, determinând realizarea unei activităţi eficiente
Dumbrăveanu Nicoleta 2
Proprietatea-fundament al sistemului economic

pentru proprietar şi pentru societate. Libera iniţiativă este îngrădită sau eliminată, încetând să mai fie sursă de
eficienţă şi rentabilitate:
- în ţările în care proprietatea este personalizată prin:
• existenţa unor monopoluri;
• măsuri dictatoriale;
- în economiile unde există un sector privat puternic şi preponderent.
În condiţiile proprietăţii private şi ale liberei iniţiative, veniturile sunt inegal distribuite datorită inegalităţii
eficienţei agenţilor economici, determinată la rândul ei de diferenţele dintre oameni (exemplu: capacitatea
intelectuală, puterea de muncă, voinţa, aptitudinile, etc.). Capitolul 6

PROPRIETATEA – FUNDAMENT
AL SISTEMULUI ECONOMIC

6.1. Proprietatea ca institut social


" ... economia politică califică proprietatea doar drept unul dintre cele mai puternice stimulente în vederea
majorării avuţiilor ... " (J. B. Say)
În viziunea maselor, "proprietatea" este concepută drept ceva raportat la altceva sau la altcineva. Adică, indică
posesia (apartamentul meu, ruda mea). De aici, reiese şi unele drepturi, şi posibilităţi. Din copilărie (începând cu o
jucărie, o bomboană), înţelegem bine sensul dilemei "al meu" – "străin". Pe parcursul vieţii, tindem să înmulţim
proprietatea noastră. De ce oamenii sunt atât de "însetaţi" de proprietate?
Credem că interesul pentru proprietate este inerent omului şi se explică printr-un şir de circumstanţe:
1. Tendinţa spre bunăstare materială;
2. Dragostea de libertate, aspiraţia spre independenţă, autonomie în acţiuni şi opinii;
3. Dorinţa de a obţine un statut social înalt şi de a dispune de putere.

"Instinctul proprietăţii se înrădăcinează atât de adânc în natura omului, iar beneficiile oferite de aceasta sunt atât
de mari, încât ea niciodată nu are nevoie de avocaţi teoreticieni" (Dicţionar de economie politică / Sub red. H.
Higts).
Proprietatea este un fenomen social, specific pentru fiecare societate ce sistematizează (ordonează) relaţiile
dintre oameni în domeniul însuşirii – înstrăinării bunurilor, serviciilor, veniturilor.
Pentru un om aparte, care locuieşte izolat (de exemplu, pentru Robinson), întrebarea despre proprietate (cui
aparţine lucrul?) este lipsită de sens.

Noţiunea de "proprietate", în sens larg, înseamnă:


½ apartenenţa valorilor materiale şi spirituale unor subiecţi anumiţi;
½ drepturi juridice de apartenenţă;
½ relaţii economice dintre oameni, care se stabilesc în legătură cu însuşirea şi redistribuirea obiectelor
proprietăţii.
Fenomenul proprietăţii este necesar din punct de vedere obiectiv: el e condiţionat de raritatea bunurilor
(resurselor, rezultatelor muncii, veniturilor). Cine are acces la bunurile rare, acela şi dispune de dreptul de
proprietate asupra lor, are anumite drepturi şi posibilităţi.
După rolul său, institutul proprietăţii se prezintă ca fundament al activităţii economice! Anume proprietatea
(mai întâi asupra resurselor) se prezintă ca bază a puterii economice şi aliniază întregul sistem de relaţii social-
economice. Ea determină formele de organizare a activităţii, "impune" modul de interacţiune dintre lucrători şi
condiţiile de producţie, reglementează caracterul de repartiţie a bunurilor economice şi veniturilor în societate,
influenţând nivelul de satisfacere a cerinţelor economice şi sociale ale oamenilor. Formele de proprietate
predominante în societate determină particularităţile mecanismului de gestionare a activităţii economice, specificul
relaţiilor dintre autorităţile economice şi politice, precum şi vectorul dezvoltării sociale.

Structura proprietăţii
Proprietatea reprezintă un fenomen complex şi, în felul său, chiar ipocrit (cu două feţe). Ea are conţinut
economic intern ("nucleu") şi aspect juridic exterior ("mediul legislativ").

Nivelele economic şi juridic ale proprietăţii, în calitate de componente ale unui tot întreg, trebuie să fie
adecvate şi să se completeze unul pe altul.
Aspectele juridice ale proprietăţii caracterizează:
½ mişcarea, "circulaţia" patrimoniului;
½ distribuirea şi redistribuirea drepturilor pe patrimoniu (de exemplu, întocmirea juridică a actelor de
cumpărare-vânzare a apartamentului, automobilului).

Conţinutul economic al proprietăţii reflectă:


Dumbrăveanu Nicoleta 3
Proprietatea-fundament al sistemului economic

½ sursele şi mecanismul creşterii avuţiei;


½ principiile de distribuire a bunurilor materiale şi veniturilor;
½ cauzele diferenţierii în procesul de distribuţie a averii în rândul populaţiei.
Latura juridică şi economică a proprietăţii se deosebeşte printr-o autonomie relativă. Totodată, este confirmat
istoric că transformările juridice (formale) ale proprietăţii, de regulă, sunt precedate de dezvoltarea social-economică
reală a societăţii şi de schimbarea relaţiilor de producţie. În primul rând, este vorbadespre schimbarea relaţiilor de
proprietate asupra mijloacelor de producţie.

6.2. Conţinutul economic al proprietăţii


Subiectul şi obiectul proprietăţii
În sens economic, proprietatea exprimă relaţiile obiective dintre indivizi în legătură cu înstrăinarea-însuşirea
bunurilor economice şi a veniturilor.
Aceste relaţii caracterizează contactele între participanţii (subiecţii proprietăţii) la tranzacţiile ce ţin de
"însuşirea-înstrăinarea" anumitor obiecte.

Subiectul proprietăţii îl formează agenţii economici:


• indivizii (ca persoane fizice) şi gospodăriile casnice;
• socio-grupurile (ca persoane juridice – asociaţii, societăţi pe acţiuni);
• administraţiile publice de stat.

Obiectul proprietăţii este un bun în jurul căruia se constituie relaţii de proprietate:


• imobilul (pământul, clădirile, instalaţiile, reţelele de transport);
• bunurile materiale (utilajul, mijloacele de transport,materia primă şi materialele, obiectele de consum);
• active financiare (hârtiile de valoare, banii);
• forţa de muncă, talentul;
• rezultatele activităţii intelectuale, valorile nemateriale (operele de artă, invenţiile, manuscrisele, scenariile,
resursele informaţionale).
Indiferent de varietatea obiectelor de proprietate, ele pot fi structurate în două grupuri: diverse resurse, necesare
pentru activitatea de producţie; bunuri de consum, utilizate pentru consum personal de către populaţie.
Din punctul de vedere al dezvoltării societăţii, o importanţă primordială o au relaţiile de proprietate asupra
condiţiilor materiale ale procesului de producţie, adică asupra mijloacelor de producţie. În context, sunt importante
următoarele circumstanţe:
• subiectul proprietăţii, care are tangenţă cu resursele, dispune de posibilitate reală de a-şi însuşi o parte din
bunurile rare;
• însuşirea reală depinde de gradul de utilizare productivă a mijloacelor de producţie.
Este firesc ca posesorul proprietăţii să fie cointeresat într-o activitate eficientă. Iar utilizarea productivă a
resurselor economice rare permite de a satisface mai amplu necesităţile oamenilor. În plus, aceasta are un rol pozitiv
asupra progresului social în întregime.
Pe parcursul istoriei civilizaţiei umane, autorităţile economice s-au bazat pe monopolizarea unor obiecte ale
proprietăţii – a mijloacelor de producţie dominante (pământul, capitalul tehnic). În societatea contemporană,
odată cu creşterea rolului cunoştinţelor informaţionale şi ştiinţifice, apar idei despre prioritatea proprietăţii
intelectuale. Fără a contesta importanţa ei, remarcăm că efectul economic al proprietăţii intelectuale poartă un
caracter intermediar şi se materializează prin aplicarea în activitatea economică practică a know-how, tehnologiilor
şi tehnicii mai avansate. Din aceste considerente, şi în epoca contemporană un roldeosebit îl joacă subiecţii ce
monopolizează materializarea şi comercializarea ultimelor realizări ale ştiinţei (de exemplu, producătorii ultimelor
generaţii în domeniul electronicii, medicamentelor – produse ce nu au analogie).

Veniturile de la proprietate
Proprietatea are tangenţe şi cu rezultatele economice.
Proprietarul obiectului (averii mobile sau imobile, a intelectului, a talentului) are posibilitatea de a primi venit.
În condiţiile pieţei clasice, gradul de realizare a acestei posibilităţi (mărimea venitului), într-o mare măsură,
este determinat de nivelul cererii şi ofertei pe piaţa respectivă.
Proprietatea asupra forţei de muncă se remunerează prin salariu, iar proprietatea intelectuală – prin onorarii şi
premii. Proprietarul capitalului împrumutat are posibilitatea de a primi dobândă, posesorul abilităţilor
antreprenoriale – profit, stăpânul imobilului (pământului, construcţiei) – rentă.

6.3. Drepturile de proprietate, specificarea şi protecţia lor


Relaţiile de proprietate au definire concret-istorică, adică pentru fiecare societate este caracteristică ordinea sa
specifică, ce reglementează relaţiile patrimoniale dintre oameni. Aspectul juridic al relaţiilor de proprietate se
elaborează şi se perfecţionează de către societate în procesul de dezvoltare istorică.
Dumbrăveanu Nicoleta 4
Proprietatea-fundament al sistemului economic

Determinarea juridică a proprietăţii o constituie:


• instituţiile informale (tradiţii, norme religioase, obiceiuri, principii moral-etice) specifice fiecărui popor;
• instituţii formale (legi, acte normative) stabilite şi controlate de către stat.
Aspectele juridice ale proprietăţii reflectă "regulile de joc", în baza cărora sunt stabilite relaţiile de proprietate
între oameni: ce, cui şi în ce cantitate aparţine?

Încă latinii susţineau: "plena in re potestas" – eu dispun, eu posed. Iar în "Dreptul Roman" (sec. V î.e.n.)
proprietatea se definea ca drept de posesiune, utilizare şi dispunere. În "triada" respectivă, cea mai „performantă”
calitate era dreptul de posesiune, adică de a determina soarta averii (de a-i schimba apartenenţa, starea, destinaţia, de
a o transmite în gestiune).

Menţionăm că, în tratarea drepturilor de proprietate privată, există două direcţii cunoscute. În cadrul dreptului
continental, proprietatea privată este proclamată "inviolabilă şi indivizibilă". Descompunerea (schimbarea) şi
repartiţia drepturilor de proprietate asupra unui obiect între câţiva subiecţi era examinată ca o manifestare a
vestigiului feudal, o distrugere a proprietăţii private. Şi această situaţie are o explicaţie istorică: ea reflecta interesele
capitaliştilor ce apăruseră la acea vreme şi care aspirau la acumularea capitalului. "Dreptul de proprietate
continental este conceput drept un drept unic, nelimitat şi indivizibil, care presupune că proprietar al resurselor poate
fi doar o singură persoană, înzestrată cu cele trei calităţi de bază – de posesiune, utilizare şi dispunere" (E. Feuraş.
Mediul instituţional: formare, funcţionare, reformare, p.48).
Pe măsura dezvoltării formelor acţionare de activitate, dreptul continental s-a „epuizat”. Tendinţele reale ale
dezvoltării sociale în stadiul industrial şi post-industrial ţin deja de aşa-numita direcţie anglo-saxonă. La
originea teoriei drepturilor de proprietate s-au aflat R. Coase, A. Alchian, iar mai târziu – D. North, A. Onore.
Adepţii teoriei anglo-saxone concep proprietatea ca pe o totalitate, un "set" de împuterniciri ce sunt stipulate în
contract. Ei apără divizarea dreptului de proprietate între diferiţi subiecţi de pe poziţiile utilizării mai avantajoase a
averii. Specificarea, divizarea, personificarea dreptului de proprietate semnifică consolidarea lui în baza unui
subiect concret.
Abordarea proprietăţii în sens juridic este actuală şi în gândirea economică contemporană. Astfel, adepţii neo-
instituţionalismului, prin sistemul drepturilor de proprietate, subînţeleg totalitatea normelor ce reglementează
accesul la resursele şi bunurile rare.
Drepturile de proprietate se realizează prin următoarele:
1. Deţinerea dreptului de proprietate presupune posedarea exclusivă a resurselor şi bunurilor rare;
2. Aplicarea dreptului de proprietate înseamnă limitarea accesului altor subiecţi la resursele şi bunurile rare;
3. Diviziunea drepturilor de proprietate presupune divizarea în împuterniciri, în „cote” de exercitare a
dreptului de utilizare a resurselor.
Întregul "mănunchi" al drepturilor de proprietate, după părerea savantului englez A. Onore, include 11drepturi:
1) dreptul de posesiune – posedarea reală a bunului;
2) dreptul de utilizare – utilizarea obiectului în dependenţă de proprietăţile lui.
3) dreptul de gestiune – adoptarea deciziei referitoare la cine şi cum va asigura utilizarea bunului (deoarece nu
în toate cazurile proprietarul administrează întreprinderea).
4) dreptul de uzufruct – dreptul la produsele obţinute cu ajutorul proprietăţii, posedarea rezultatelor de pe urma
utilizării bunurilor.
5) dreptul de securitate – de apărare a bunului contra înstrăinării sau prejudicierii lui ca urmare a acţiunii
mediului exterior.
6) dreptul de valoare capitală – posibilitatea de a înstrăina, consuma, schimba sau distruge ulterior bunul
aflat în proprietate.
7) dreptul de moştenire.
8) atemporalitatea dreptului de proprietate – presupune apartenenţa bunului pe un termen nelimitat.
9) dreptul ce interzice utilizarea bunului într-un mod care ar presupune şi anumite pagube, adică prejudicii
cauzate altor agenţi;
10) dreptul restituirii bunului, în cazul achitării datoriei, compensării prejudiciilor (în cazul datoriei faţă de alţi
agenţi economici);
11) caracterul rezidual al proprietăţii (posibilitatea redistribuirii dreptului de proprietate, atunci când persoana
nu deţine toate 11 împuterniciri).
Acest "mănunchi de drepturi" permite de a gestiona rezultativ activitatea economică, de a obţine venit de pe
urma utilizării bunurilor, de a garanta securitatea bunurilor etc.
4. Definirea drepturilor de proprietate permite determinarea exactă a posibilităţilor proprietarului (cu cât mai
clar sunt definite şi aplicate drepturile deproprietate, cu atât mai bune sunt rezultatele activităţii economice).
5. Atenuarea drepturilor de proprietate (fenomen opus definirii) apare atunci când drepturile de proprietate
sunt definite inexact şi aplicate insuficient (în consecinţă, apare „rivalitatea” între drepturile de proprietate, care
se soldează cu prejudicierea activităţii economice şi a intereselor persoanelor terţe).
Teoria drepturilor de proprietate recunoaşte divizarea dreptului de proprietate privată (cu diferite grade ale
Dumbrăveanu Nicoleta 5
Proprietatea-fundament al sistemului economic

posibilităţilor şi responsabilităţilor) între diferiţi subiecţi. Consolidarea drepturilor de proprietate permite


aprecierea mărimii veniturilor sau a pierderilor subiecţilor de proprietate reali în rezultatul acţiunilor lor.

Teoria respectivă a apărut ca răspuns la realitatea obiectivă ce se crease în a doua jumătate a sec. XX şi care se
caracteriza prin:
– afirmarea companiilor pe acţiuni (cu mulţi coproprietari şi cu diferite drepturi şi responsabilităţi în ceea ce
ţine de utilizarea capitalului acţionar) în calitate de formă predominantă a activităţii economice;
– necesitatea evaluării, de către stat, a "efectelor secundare ale pieţei", adică ducerea evidenţei rezultatelor
utilizării proprietăţii pentru persoanele terţe, care nu sunt în stare să perceapă mecanismul pieţei.

Pentru proprietatea privată este caracteristică "specificarea" riguroasă a drepturilor: este determinat distinct
subiectul proprietăţii şi drepturile lui, concretizată răspunderea materială. Pentru proprietatea de stat este
caracteristică "erodarea" drepturilor de proprietate (toţi împreună sunt proprietari, iar individual – nimeni!), nefiind
personificată nici răspunderea. În condiţiile proprietăţii "nimănui", apare şi atitudinea respectivă faţă de averea
"tuturor"
.6.4. Principalele forme de proprietate
În funcţie de subiecţii de proprietate, se disting şi principalele forme de proprietate:
Proprietatea privată constituie baza existenţei economiei de piaţă – ea aparţine subiecţilor economici.
"Indiferent cum i se spune (particulară, individuală sau privată) ... proprietatea privată este definită de trei principii
juridice de bază:
a) orice drept de proprietate nu poate fi decât atribut al persoanelor ... ;
b) orice drept privind posesiunea, utilizarea şi transferul unor resurse nu poate fi simultan obiectul mai multor
proprietăţi;
c) orice drept legal recunoscut constituie un "bun privat", care poate fi liber cedat... altor persoane".
(N. Dobrotă, Economie politică, 1997, p.64)

Varietăţile acestei forme de proprietate sunt:


• proprietatea privat – individuală, care funcţionează pe baza factorilor de producţie, pe care îi utilizează
proprietarul cu lucrătorii salariaţi;
• de grup (formată în baza cotelor de participare);
• privat – asociativă, acţionară (apare sub forma unor societăţi de capitaluri, cumpărare-vânzare de acţiuni).
Proprietatea publică reprezintă patrimoniul întregii societăţi şi include:
• proprietatea de stat (sistemele de comunicaţii, drumurile auto şi căile ferate, producţia militară, structurile
Băncii Naţionale, rezervaţiile, muzeele);
• proprietatea municipală (obiecte sociale – şcoli, spitale, întreprinderile gospodăriei comunale).
În practică, se utilizează pe larg combinarea celor două forme de proprietate descrise (privată şi publică) –
proprietatea mixtă (exemplu clasic, societatea pe acţiuni în care, alături de persoanele şi organizaţiile private,
acţionar este şi statul). În orice economie contemporană, este prezentă atât proprietatea privată, cât şi cea publică,
proporţiile lor fiind diferite.

* Astfel, în sectorul de stat în ţările Uniunii Europene ponderea celor ocupaţi (în procente de la numărul total)
constituie de la 2-6% (Marea Britanie, Olanda, Luxemburg, Spania, Portugalia) până la 11-15% (Suedia, Italia,
Franţa, Finlanda), iar ponderea valorii adăugate (în procente din suma totală) variază de la 2-6% (Anglia, Olanda)
până la 14-15% (Grecia, Franţa, Finlanda).
În Republica Moldova, ponderea celor ocupaţi în sectorul de stat constituie circa 22% din numărul total de
persoane ocupate. PIB produs în acest sector constituie 24% din volumul total de producţie.

Oamenii îşi realizează dreptul de proprietate prin diferite forme de organizare a activităţii antreprenoriale.
Astfel, în Constituţia Republicii Moldova se spune: "Statul garantează realizarea dreptului de proprietate în formele
solicitate de titulari, dacă acestea nu vin în contradicţie cu interesul societăţii" (Constituţia Republicii Moldova, titlu
IV, art. 127). Pentru economia în tranziţie a ţărilor postsocialiste sunt caracteristice restructurări esenţiale ale
relaţiilor de proprietate. În primul rând, ne referim la deetatizarea şi privatizarea obiectelor de stat şi crearea
sectorului privat, ca fundament al sistemului de piaţă.

În Republica Moldova, la situaţia din 01.12.04, din numărul total de subiecte economice 93,2% constituiau
întreprinderile sectorului privat; 3,5% – întreprinderile sectorului public şi 2,9% – întreprinderile cu capital
străin.

În ultimul timp, creşte considerabil importanţa proprietăţii intelectuale, care mai este numită şi formă specifică
a proprietăţii. Varietăţile ei sunt:
Dumbrăveanu Nicoleta 6
Proprietatea-fundament al sistemului economic

• proprietatea intelectuală privată, care se fixează prin patente sau licenţe şi e protejată de instituţiile abilitatecu
funcţii de asigurare a dreptului de autor (în Legea statului Massachusetts din 1789 se menţiona că "nu există o
proprietate care aparţine omului mai sigur decât cea care este rezultatul muncii lui intelectuale"
(N. Şişcan. Economie politică contemporană, p.79);
• proprietatea intelectuală publică asupra cunoştinţelor şi ideilor ce se află la dispoziţia întregii societăţi.
Menţionăm că proprietatea intelectuală conduce la apariţia unor relaţii dificile în cadrul "triunghiului":
"intelectualul", ce generează idei ştiinţifice şi invenţii; statul, ce protejează dreptul de proprietate şi reglementează
relaţiile între oameni în domeniul însuşirii rezultatelor muncii intelectuale; întreprinzătorul-businessman, ce
implementează ideile şi invenţiile, pe bază comercială.

Avantajele şi dezavantajele diferitelor forme de proprietate Forma de proprietate privată contribuie la


dezvoltarea iniţiativei personale şi a abilităţilor antreprenoriale, este fundamentul libertăţii economice şi al creşterii
bunăstării, asigură dezvoltarea producţiei în conformitate cu necesităţile sociale. În acelaşi timp, ea presupune un
anumit grad de risc şi o presiune înaltă asupra proprietarului (nu este exclus nici chiar falimentul). Există şi o
anumită doză de risc pentru societate, în general, nu este exclusă ignorarea activităţii cu rentabilitate joasă sau a
celei unde lipseşte profitul. Forma de proprietate publică este justificată: în cazul obiectelor ce ţin de infrastructură
(energetică, transportul feroviar, comunicaţiile), care presupun condiţii sociale normale şi necesită investiţii capitale
de proporţii; în cazul întreprinderilor militar-strategice; în sectorul social; în cadrul prestării serviciilor sociale; în
realizarea cercetărilor ştiinţifice fundamentale. Totodată, răspândirea ei de proporţii diminuează interesul şi
iniţiativa lucrătorilor, duce la scăderea eficienţei producţiei, provoacă o indiferenţă socială şi astfel devine reală
posibilitatea unora de a trăi pe contul altora. Pentru dezvoltarea eficientă a economiei naţionale, este necesară
constituirea şi susţinerea diverselor forme de proprietate competitive şi capabile să satisfacă efectiv necesităţile
multiple ale societăţii.
După cum dovedeşte experienţa mondială, nu există standarde unice pentru toate ţările în ceea ce ţine de
formele şi structura proprietăţii. Relaţiile de proprietate au un caracter concret istoric şi sunt caracteristice unei
anumite societăţi. Particularitatea naţională a institutului proprietăţii este condiţionată de o mulţime de factori, dintre
care pot fi menţionaţi: condiţiile naturale şi geografice, poziţia geopolitică a ţării, specificul de dezvoltare istorică,
particularităţile culturii şi mentalităţii populaţiei, nivelul dezvoltării economice, orientarea politică a statului.

Rezumat "
1. Proprietatea reprezintă un fenomen social ce reglementează (ordonează) relaţiile dintre oameni în procesul
însuşirii-înstrăinării bunurilor, serviciilor, veniturilor.
2. Proprietatea are conţinut economic interior şi aspect legislativ exterior. Aspectele legislative ale proprietăţii
caracterizează "circuitul" patrimoniului, distribuirea şi redistribuirea drepturilor asupra lui. Conţinutul
economic al proprietăţii reflectă: sursele şi mecanismul creşterii avuţiei, principiile de repartiţie a bunurilor
materiale şi a veniturilor, cauzele diferenţierii în procesul de recuperare a patrimoniului.
3. Subiecţii de proprietate sunt: persoane fizice şi familii (gospodării casnice), persoane juridice (socio-grupuri
şi organizaţii), structurile administrative de stat.
4. Obiectul proprietăţii îl formează: imobilul, bunurile materiale, activele financiare, forţa de muncă, abilitatea
antreprenorială, rezultatele activităţii intelectuale, valorile nemateriale.
5. Realizarea economică a proprietăţii este reprezentată de venitul proprietarului. Proprietatea asupra forţei de
muncă se remunerează prin salariu, proprietatea intelectuală – prin onorariu, premii, plăţi către autor. Proprietarul
capitalului de împrumut poate primi dobândă, întreprinzătorul – profit, proprietarul imobilului – rentă.
6. Aspectele juridice ale proprietăţii stabilesc "regulile de joc", care, la rândul lor, determină relaţiile de
proprietate dintre oameni: ce, cui şi în ce cantitate aparţine?
7. În ştiinţa contemporană se utilizează "mănunchiul" (setul) de împuterniciri parţiale ale dreptului de
proprietate, inclusiv dreptul de posesiune, dreptul de utilizare, dreptul de gestiune, dreptul de uzufruct, dreptul de
valoare capitală, dreptul de securitate etc.
8. Adepţii teoriei anglo-saxone a dreptului de proprietate pledează pentru divizarea atribuţiilor între diferiţi
subiecţi în vederea cointeresării lor în utilizarea mai eficientă, mai benefică a proprietăţii. Specificarea,
personificarea drepturilor de proprietate înseamnă consolidarea (întărirea) ei după subiecţi concreţi. Această
consolidare permite de a determina mărimea veniturilor şi a pierderilor suportate de subiecţii de proprietate în
rezultatul acţiunilor lor.
9. Principalele forme de proprietate sunt: privată şi publică. Proprietatea privată reprezintă un drept
personalizat al fiecărui individ sau al unui grup de indivizi. "Forma de proprietate în limitele căreia obiectul
proprietăţii aparţine subiecţilor ei" (N. Dobrotă, Dicţionar de economie, p.377). Proprietatea publică nu este
personificată şi se manifestă ca patrimoniu al întregii societăţi.
10. Pentru dezvoltarea eficientă a economiei naţionale este necesară funcţionarea diversităţii (pluralismului)
formelor de proprietate, competitive între ele şi capabile să satisfacă eficient multiplele necesităţi ale societăţii.

S-ar putea să vă placă și