Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Proprietatea se defineşte ca fiind o relaţie între oameni, un contract social cu privire la bunurile materiale,
spirituale şi de altă natură existente în societate sau obţinute din activitatea economică.
Atributele proprietăţii sunt:
1. dreptul de posesiune, dreptul de a dispune de bunurile economice iar în virtutea acesrtui drept obiectul
proprietăţii poate fi înstrăinat prin act de vânzare-cumpărare, donaţie sau moştenire;
2. dreptul de utilizare, proprietarul putând să-şi exercite acest drept în mod autonom sau să-l transfere pe bază
de contract altei persoane fizice sau juridice;
3. dreptul de dispoziţie, dreptul de administrare şi gestionare a bunurilor;
4. dreptul de uzufruct, de însuşire a rezultatelor producţiei.
Atributele proprietăţii pot fi înstrăinate:
a) în totalitate:
• pe bază de contraechivalent (de exemplu: actul de vânzare-cumpărare);
• fără echivalent (de exemplu: donaţie şi moştenire);
b) parţial:
• înstrăinarea uneia sau mai multora din cele patru atribute (de exemplu: înstrăinarea atributelor de posesiune
şi utilizare, pe diferite durate, generează relaţii de închiriere, arendare etc.).
Proprietatea exprimă întotdeauna unitatea a două elemente:
1. obiectul proprietăţii care îl constituie bunurile economice care au o dublă determinare:
• latura utilitară, concretizată în capacitatea bunului de a satisface o anumită trebuinţă de consum;
• latura valorică ce se măsoară în expresie bănească cu ajutorul preţurilor.
2. Subiectul proprietăţii reprezintă anumite persoane fizice sau juridice ce deţin anumite bunuri în proprietatea
lor exclusivă (exemplu: indivizi, sociogrupuri, organizaţii, statul).
Principalele forme de proprietate existente în cadrul economiilor moderne în raport de titularul subiectului
proprietăţii, se disting:
1. proprietatea privată care poate fi:
• proprietatea privată individuală se manifestă atunci când proprietetarii nu sunt producători, dar angajează
producători direcţi în calitate de salariaţi;
• proprietatea privată asociativă se caracterizează prin faptul că factorii de producţie utilizaţi într-o unitate de
producţie, aparţin mai multor proprietari individuali, care pot fi salariaţi în acea unitate;
2. proprietatea publică aparţinând statului, este prezentă în sectoarele cu riscuri mai mari pentru întreprinzători,
pe care proprietarii particulari le suportă mai greu (cercetări nucleare şi spaţiale, exploatări miniere, construcţii de
căi ferate, drumuri, poduri, metrou etc.). Ea există în toate ţările lumii, în diferite grade de dezvoltare. Sub aspect
economico-social acest tip de proprietate are o serie de limite concretizate în:
• poate frâna concurenţa prin utilizarea unor preţuri de monopol de stat, afectând nevoile consumatorilor;
• poate menţine unităţi economice cu un grad redus de rentabilitate care beneficiază de subvenţii bugetare de la
stat;
3. proprietatea mixtă aparţinând atât proprietarilor privaţi individuali sau în asociaţie, cât şi statului
(administraţiei publice), ia naştere prin asocierea proprietăţii private şi publice, în diferite variante:
• în cadru naţional, între agenţii economici naţionali;
• în cadru internaţional, între agenţii economici din state diferite.
Pluralismul formelor de proprietate poate fi definit ca fiind coexistenţa în cadrul unei ţări (economii) a
principalelor forme de proprietate aflate în interdependenţă şi totodată într-o permanentă evoluţie.
Pluralismul generează competiţie între formele de proprietate pentru menţinere şi afirmare, consecinţele
acestuia, care avantajează consumatorul, fiind:
• reducerea cheltuielilor de producţie;
• ridicarea calităţii bunurilor;
• sportirea volumului producţie;
• promovarea progresului tehnic.
Categoria de libertate economică reprezintă libertatea, dreptul agenţilor economici de a acţiona pentru realizarea
propriilor interese, dar în aşa fel încât să nu afecteze cu nimic libertatea celorlalţi.
Formele de concretizare a liberei iniţiative constau în dreptul agenţilor economici:
- de a dezvolta, menţine sau restrânge acţiunile;
- de a se manifesta ca întreprinzători;
- de a adopta decizii privind acţiunile şi bunurile lor;
- de a se angaja în mod liber în acte de schimb, asociaţii şi societăţi cu caracter economic. Libera iniţiativă
cunoaşte cea mai mare dezvoltare în condiţiile proprietăţii private, determinând realizarea unei activităţi eficiente
Dumbrăveanu Nicoleta 2
Proprietatea-fundament al sistemului economic
pentru proprietar şi pentru societate. Libera iniţiativă este îngrădită sau eliminată, încetând să mai fie sursă de
eficienţă şi rentabilitate:
- în ţările în care proprietatea este personalizată prin:
• existenţa unor monopoluri;
• măsuri dictatoriale;
- în economiile unde există un sector privat puternic şi preponderent.
În condiţiile proprietăţii private şi ale liberei iniţiative, veniturile sunt inegal distribuite datorită inegalităţii
eficienţei agenţilor economici, determinată la rândul ei de diferenţele dintre oameni (exemplu: capacitatea
intelectuală, puterea de muncă, voinţa, aptitudinile, etc.). Capitolul 6
PROPRIETATEA – FUNDAMENT
AL SISTEMULUI ECONOMIC
"Instinctul proprietăţii se înrădăcinează atât de adânc în natura omului, iar beneficiile oferite de aceasta sunt atât
de mari, încât ea niciodată nu are nevoie de avocaţi teoreticieni" (Dicţionar de economie politică / Sub red. H.
Higts).
Proprietatea este un fenomen social, specific pentru fiecare societate ce sistematizează (ordonează) relaţiile
dintre oameni în domeniul însuşirii – înstrăinării bunurilor, serviciilor, veniturilor.
Pentru un om aparte, care locuieşte izolat (de exemplu, pentru Robinson), întrebarea despre proprietate (cui
aparţine lucrul?) este lipsită de sens.
Structura proprietăţii
Proprietatea reprezintă un fenomen complex şi, în felul său, chiar ipocrit (cu două feţe). Ea are conţinut
economic intern ("nucleu") şi aspect juridic exterior ("mediul legislativ").
Nivelele economic şi juridic ale proprietăţii, în calitate de componente ale unui tot întreg, trebuie să fie
adecvate şi să se completeze unul pe altul.
Aspectele juridice ale proprietăţii caracterizează:
½ mişcarea, "circulaţia" patrimoniului;
½ distribuirea şi redistribuirea drepturilor pe patrimoniu (de exemplu, întocmirea juridică a actelor de
cumpărare-vânzare a apartamentului, automobilului).
Veniturile de la proprietate
Proprietatea are tangenţe şi cu rezultatele economice.
Proprietarul obiectului (averii mobile sau imobile, a intelectului, a talentului) are posibilitatea de a primi venit.
În condiţiile pieţei clasice, gradul de realizare a acestei posibilităţi (mărimea venitului), într-o mare măsură,
este determinat de nivelul cererii şi ofertei pe piaţa respectivă.
Proprietatea asupra forţei de muncă se remunerează prin salariu, iar proprietatea intelectuală – prin onorarii şi
premii. Proprietarul capitalului împrumutat are posibilitatea de a primi dobândă, posesorul abilităţilor
antreprenoriale – profit, stăpânul imobilului (pământului, construcţiei) – rentă.
Încă latinii susţineau: "plena in re potestas" – eu dispun, eu posed. Iar în "Dreptul Roman" (sec. V î.e.n.)
proprietatea se definea ca drept de posesiune, utilizare şi dispunere. În "triada" respectivă, cea mai „performantă”
calitate era dreptul de posesiune, adică de a determina soarta averii (de a-i schimba apartenenţa, starea, destinaţia, de
a o transmite în gestiune).
Menţionăm că, în tratarea drepturilor de proprietate privată, există două direcţii cunoscute. În cadrul dreptului
continental, proprietatea privată este proclamată "inviolabilă şi indivizibilă". Descompunerea (schimbarea) şi
repartiţia drepturilor de proprietate asupra unui obiect între câţiva subiecţi era examinată ca o manifestare a
vestigiului feudal, o distrugere a proprietăţii private. Şi această situaţie are o explicaţie istorică: ea reflecta interesele
capitaliştilor ce apăruseră la acea vreme şi care aspirau la acumularea capitalului. "Dreptul de proprietate
continental este conceput drept un drept unic, nelimitat şi indivizibil, care presupune că proprietar al resurselor poate
fi doar o singură persoană, înzestrată cu cele trei calităţi de bază – de posesiune, utilizare şi dispunere" (E. Feuraş.
Mediul instituţional: formare, funcţionare, reformare, p.48).
Pe măsura dezvoltării formelor acţionare de activitate, dreptul continental s-a „epuizat”. Tendinţele reale ale
dezvoltării sociale în stadiul industrial şi post-industrial ţin deja de aşa-numita direcţie anglo-saxonă. La
originea teoriei drepturilor de proprietate s-au aflat R. Coase, A. Alchian, iar mai târziu – D. North, A. Onore.
Adepţii teoriei anglo-saxone concep proprietatea ca pe o totalitate, un "set" de împuterniciri ce sunt stipulate în
contract. Ei apără divizarea dreptului de proprietate între diferiţi subiecţi de pe poziţiile utilizării mai avantajoase a
averii. Specificarea, divizarea, personificarea dreptului de proprietate semnifică consolidarea lui în baza unui
subiect concret.
Abordarea proprietăţii în sens juridic este actuală şi în gândirea economică contemporană. Astfel, adepţii neo-
instituţionalismului, prin sistemul drepturilor de proprietate, subînţeleg totalitatea normelor ce reglementează
accesul la resursele şi bunurile rare.
Drepturile de proprietate se realizează prin următoarele:
1. Deţinerea dreptului de proprietate presupune posedarea exclusivă a resurselor şi bunurilor rare;
2. Aplicarea dreptului de proprietate înseamnă limitarea accesului altor subiecţi la resursele şi bunurile rare;
3. Diviziunea drepturilor de proprietate presupune divizarea în împuterniciri, în „cote” de exercitare a
dreptului de utilizare a resurselor.
Întregul "mănunchi" al drepturilor de proprietate, după părerea savantului englez A. Onore, include 11drepturi:
1) dreptul de posesiune – posedarea reală a bunului;
2) dreptul de utilizare – utilizarea obiectului în dependenţă de proprietăţile lui.
3) dreptul de gestiune – adoptarea deciziei referitoare la cine şi cum va asigura utilizarea bunului (deoarece nu
în toate cazurile proprietarul administrează întreprinderea).
4) dreptul de uzufruct – dreptul la produsele obţinute cu ajutorul proprietăţii, posedarea rezultatelor de pe urma
utilizării bunurilor.
5) dreptul de securitate – de apărare a bunului contra înstrăinării sau prejudicierii lui ca urmare a acţiunii
mediului exterior.
6) dreptul de valoare capitală – posibilitatea de a înstrăina, consuma, schimba sau distruge ulterior bunul
aflat în proprietate.
7) dreptul de moştenire.
8) atemporalitatea dreptului de proprietate – presupune apartenenţa bunului pe un termen nelimitat.
9) dreptul ce interzice utilizarea bunului într-un mod care ar presupune şi anumite pagube, adică prejudicii
cauzate altor agenţi;
10) dreptul restituirii bunului, în cazul achitării datoriei, compensării prejudiciilor (în cazul datoriei faţă de alţi
agenţi economici);
11) caracterul rezidual al proprietăţii (posibilitatea redistribuirii dreptului de proprietate, atunci când persoana
nu deţine toate 11 împuterniciri).
Acest "mănunchi de drepturi" permite de a gestiona rezultativ activitatea economică, de a obţine venit de pe
urma utilizării bunurilor, de a garanta securitatea bunurilor etc.
4. Definirea drepturilor de proprietate permite determinarea exactă a posibilităţilor proprietarului (cu cât mai
clar sunt definite şi aplicate drepturile deproprietate, cu atât mai bune sunt rezultatele activităţii economice).
5. Atenuarea drepturilor de proprietate (fenomen opus definirii) apare atunci când drepturile de proprietate
sunt definite inexact şi aplicate insuficient (în consecinţă, apare „rivalitatea” între drepturile de proprietate, care
se soldează cu prejudicierea activităţii economice şi a intereselor persoanelor terţe).
Teoria drepturilor de proprietate recunoaşte divizarea dreptului de proprietate privată (cu diferite grade ale
Dumbrăveanu Nicoleta 5
Proprietatea-fundament al sistemului economic
Teoria respectivă a apărut ca răspuns la realitatea obiectivă ce se crease în a doua jumătate a sec. XX şi care se
caracteriza prin:
– afirmarea companiilor pe acţiuni (cu mulţi coproprietari şi cu diferite drepturi şi responsabilităţi în ceea ce
ţine de utilizarea capitalului acţionar) în calitate de formă predominantă a activităţii economice;
– necesitatea evaluării, de către stat, a "efectelor secundare ale pieţei", adică ducerea evidenţei rezultatelor
utilizării proprietăţii pentru persoanele terţe, care nu sunt în stare să perceapă mecanismul pieţei.
Pentru proprietatea privată este caracteristică "specificarea" riguroasă a drepturilor: este determinat distinct
subiectul proprietăţii şi drepturile lui, concretizată răspunderea materială. Pentru proprietatea de stat este
caracteristică "erodarea" drepturilor de proprietate (toţi împreună sunt proprietari, iar individual – nimeni!), nefiind
personificată nici răspunderea. În condiţiile proprietăţii "nimănui", apare şi atitudinea respectivă faţă de averea
"tuturor"
.6.4. Principalele forme de proprietate
În funcţie de subiecţii de proprietate, se disting şi principalele forme de proprietate:
Proprietatea privată constituie baza existenţei economiei de piaţă – ea aparţine subiecţilor economici.
"Indiferent cum i se spune (particulară, individuală sau privată) ... proprietatea privată este definită de trei principii
juridice de bază:
a) orice drept de proprietate nu poate fi decât atribut al persoanelor ... ;
b) orice drept privind posesiunea, utilizarea şi transferul unor resurse nu poate fi simultan obiectul mai multor
proprietăţi;
c) orice drept legal recunoscut constituie un "bun privat", care poate fi liber cedat... altor persoane".
(N. Dobrotă, Economie politică, 1997, p.64)
* Astfel, în sectorul de stat în ţările Uniunii Europene ponderea celor ocupaţi (în procente de la numărul total)
constituie de la 2-6% (Marea Britanie, Olanda, Luxemburg, Spania, Portugalia) până la 11-15% (Suedia, Italia,
Franţa, Finlanda), iar ponderea valorii adăugate (în procente din suma totală) variază de la 2-6% (Anglia, Olanda)
până la 14-15% (Grecia, Franţa, Finlanda).
În Republica Moldova, ponderea celor ocupaţi în sectorul de stat constituie circa 22% din numărul total de
persoane ocupate. PIB produs în acest sector constituie 24% din volumul total de producţie.
Oamenii îşi realizează dreptul de proprietate prin diferite forme de organizare a activităţii antreprenoriale.
Astfel, în Constituţia Republicii Moldova se spune: "Statul garantează realizarea dreptului de proprietate în formele
solicitate de titulari, dacă acestea nu vin în contradicţie cu interesul societăţii" (Constituţia Republicii Moldova, titlu
IV, art. 127). Pentru economia în tranziţie a ţărilor postsocialiste sunt caracteristice restructurări esenţiale ale
relaţiilor de proprietate. În primul rând, ne referim la deetatizarea şi privatizarea obiectelor de stat şi crearea
sectorului privat, ca fundament al sistemului de piaţă.
În Republica Moldova, la situaţia din 01.12.04, din numărul total de subiecte economice 93,2% constituiau
întreprinderile sectorului privat; 3,5% – întreprinderile sectorului public şi 2,9% – întreprinderile cu capital
străin.
În ultimul timp, creşte considerabil importanţa proprietăţii intelectuale, care mai este numită şi formă specifică
a proprietăţii. Varietăţile ei sunt:
Dumbrăveanu Nicoleta 6
Proprietatea-fundament al sistemului economic
• proprietatea intelectuală privată, care se fixează prin patente sau licenţe şi e protejată de instituţiile abilitatecu
funcţii de asigurare a dreptului de autor (în Legea statului Massachusetts din 1789 se menţiona că "nu există o
proprietate care aparţine omului mai sigur decât cea care este rezultatul muncii lui intelectuale"
(N. Şişcan. Economie politică contemporană, p.79);
• proprietatea intelectuală publică asupra cunoştinţelor şi ideilor ce se află la dispoziţia întregii societăţi.
Menţionăm că proprietatea intelectuală conduce la apariţia unor relaţii dificile în cadrul "triunghiului":
"intelectualul", ce generează idei ştiinţifice şi invenţii; statul, ce protejează dreptul de proprietate şi reglementează
relaţiile între oameni în domeniul însuşirii rezultatelor muncii intelectuale; întreprinzătorul-businessman, ce
implementează ideile şi invenţiile, pe bază comercială.
Rezumat "
1. Proprietatea reprezintă un fenomen social ce reglementează (ordonează) relaţiile dintre oameni în procesul
însuşirii-înstrăinării bunurilor, serviciilor, veniturilor.
2. Proprietatea are conţinut economic interior şi aspect legislativ exterior. Aspectele legislative ale proprietăţii
caracterizează "circuitul" patrimoniului, distribuirea şi redistribuirea drepturilor asupra lui. Conţinutul
economic al proprietăţii reflectă: sursele şi mecanismul creşterii avuţiei, principiile de repartiţie a bunurilor
materiale şi a veniturilor, cauzele diferenţierii în procesul de recuperare a patrimoniului.
3. Subiecţii de proprietate sunt: persoane fizice şi familii (gospodării casnice), persoane juridice (socio-grupuri
şi organizaţii), structurile administrative de stat.
4. Obiectul proprietăţii îl formează: imobilul, bunurile materiale, activele financiare, forţa de muncă, abilitatea
antreprenorială, rezultatele activităţii intelectuale, valorile nemateriale.
5. Realizarea economică a proprietăţii este reprezentată de venitul proprietarului. Proprietatea asupra forţei de
muncă se remunerează prin salariu, proprietatea intelectuală – prin onorariu, premii, plăţi către autor. Proprietarul
capitalului de împrumut poate primi dobândă, întreprinzătorul – profit, proprietarul imobilului – rentă.
6. Aspectele juridice ale proprietăţii stabilesc "regulile de joc", care, la rândul lor, determină relaţiile de
proprietate dintre oameni: ce, cui şi în ce cantitate aparţine?
7. În ştiinţa contemporană se utilizează "mănunchiul" (setul) de împuterniciri parţiale ale dreptului de
proprietate, inclusiv dreptul de posesiune, dreptul de utilizare, dreptul de gestiune, dreptul de uzufruct, dreptul de
valoare capitală, dreptul de securitate etc.
8. Adepţii teoriei anglo-saxone a dreptului de proprietate pledează pentru divizarea atribuţiilor între diferiţi
subiecţi în vederea cointeresării lor în utilizarea mai eficientă, mai benefică a proprietăţii. Specificarea,
personificarea drepturilor de proprietate înseamnă consolidarea (întărirea) ei după subiecţi concreţi. Această
consolidare permite de a determina mărimea veniturilor şi a pierderilor suportate de subiecţii de proprietate în
rezultatul acţiunilor lor.
9. Principalele forme de proprietate sunt: privată şi publică. Proprietatea privată reprezintă un drept
personalizat al fiecărui individ sau al unui grup de indivizi. "Forma de proprietate în limitele căreia obiectul
proprietăţii aparţine subiecţilor ei" (N. Dobrotă, Dicţionar de economie, p.377). Proprietatea publică nu este
personificată şi se manifestă ca patrimoniu al întregii societăţi.
10. Pentru dezvoltarea eficientă a economiei naţionale este necesară funcţionarea diversităţii (pluralismului)
formelor de proprietate, competitive între ele şi capabile să satisfacă eficient multiplele necesităţi ale societăţii.