CUPRINS I.

STRUCTURA ORGANISMULUI Celula

…………………………………………………….........7 Acidul dezoxiribonucleic (ADN) ……………………………........8 Acidul ribonucleic (ARN) ……………………………………….8 Cromozomul ………………………………………………........9 Tesutul epitelial ................................................................ ..................10 Tesutul conjunctiv ............................................................ ..................12 Tesutul muscular .............................................................. ..................13 Tesutul nervos .................................................................. ..................14 Topografia organelor si a sistemelor de organe ...........................................16 Segmentele corpului uman ..................................................................16 Planuri si axe anatomice ............................................................ ........16 Niveluri de organizare in corpul uman ..............................................17 1. Organele ......................................................................... .........................18

1

Cavitatea craniana ............................................................... ..............18 Cavitatea toracica ................................................................ ..............19 Cavitatea abdominala .......................................................... ..............20 2. Membranele .................................................................... ........................21 II. SISTEMUL OSOS SI TEGUMENTUL 1. Oasele si cartilajele ........................................................................ .........22 Cresterea osoasa ............................................................................ ......22 Cartilajele ............................................................. ..............................23 Structura scheletului ............................................................ ..............25 Membrele si pelvisul ................................................................. ..........26 2. Articulatii si ligamante ....................................................................... ...26 Articulatiile sinoviale ............................................................... .........27 Articulatiile genunchiului ........................................................ ..........27
2

Articulatiile fibroase ................................................................ ..........28 # Ligamentele ......................................................... ...........................28 # Structura .............................................................. ................29 # Functie ................................................................. ................29 3. Pielea .............................................................................. ........................30 Structura pielii ................................................................................ ...30 Culoarea pielii ................................................................................ .....30 III. SISTEMUL MUSCULAR 1. Muschii ........................................................................... ........................31 Structura muschilor ........................................................................ ....32 Functiile muschilor ........................................................................ .....33 2. Tendoanele ..................................................................... .........................34 IV. SISTEMUL NERVOS
3

.................35 2.....49 Umoarea vitroasa si retina ..........50 5................................................................................... .........40 4............................48 Uvea ............................. ..................................................................................... .................... ............ .................... ..........4 0 Sistemul nervos: REZUMAT ......................39 Cortexul cerebral ................................1....... Celulele nervoase .................................................... 35 3......................48 Coneea .................................................................................................................................................................. ......................................................51 4 ......................................................................38 Creierul .................................................................................... ..... 36 Maduva spinarii ................................................................................... Ochiul ....................................... Sistemul nervos central ........................... ..........................................38 Emisferele cerebrale si hipotalamusul ..................................49 Nervul optic ........................................................................ Urechile ........ Sistemul nervos periferic ....

...........56 5 ...... .................................... .............................................................51 Echilibrul ....54 Gustul ...............................................55 Caile nervoase ............53 6............................54 Mirosul ...................................................................................................................... ......54 7.............................................. ...................................................................................Auzul ....................................................................................................................53 Centrul de control .................. ... ................ ..................................... Receptorii tactili ............... Vorbirea ............................. ................. ....................... .............................................. Receptorii olfactivi si gustativi ............................. ................................................52 Pornirea si oprirea ................ ....................................................................................................56 Laringele ............................................................................................................................. ...............................54 Mugurii gustativi .53 Invatarea echilibrului .....................................55 Releele senzoriale ........56 8...........

............60 Structura si functie .................................................... .... ....................................................... Glandele endocrine ...................................59 Modul de actiune al hormonilor ..............60 2......... .....................................57 Rolul creierului .......................................................................................................... ....... .....................................................................Producerea sunetelor ................................62 Pancreasul ........................ ............59 Proteinele si steroizii ........................................ ................................................. SISTEMUL ENDOCRIN 1.......................................................... ...................................61 Hormonii hipofizari ......... 60 Rolul hipotalamusului .....................................................................................61 Glanda tiroida ...........63 6 ........................ ........... ..............................................58 V...............62 Glandele suprarenale .......................................................................................... Hormonii ...

........66 4.. .................................................... ......65 Modul de functionare al plamanilor .................................65 3...................................68 7 ..........................63 VI................67 VII...............6 4 Faringele .....63 # Corticosuprarenala .....66 Frecventa respiratorie .......................................... Plamanii .. SISTEMUL RESPIRATOR 1....................................................................................... ........................ .......................................... ............................................................ ............................. SISTEMUL CARDIOVASCULAR 1....................... ......67 Plasma ........... ..................... ........................... Sangele ..........................................................................................................................................................................................................................64 2..64 Traheea .............................................................................. Nasul ... Respiratia .............................# Medulosuprarenala ....... Caile respiratorii superioare ................................................................ ........................

.................................. ................................. .......................... .........................................................................................................................................................................70 2..................... .70 Mecanismul de functionare .............................................. ...........................................................................................................................69 Polinuclearele ..... ............................................71 Valvele .............73 Capilarele ............... ...... Inima .................................. .............72 Structura arterelor .......................74 4......... .......... ......69 Globulele albe ............................................................................... ........................................Plachetele ...............................................75 8 ........................................................... Vasele sanguine ....................... ........................................... Circulatia sangelui ..............................................................................................74 Derivatii ... ...............72 Ritmul cardiac ...............................................................................................72 3................ ................................................................................73 Venele .....70 Mononuclearele ........................................68 Globulele rosii ......

.............................................. ..................... ....................................................... ..................77 2............................82 9 ................................................................................................. ......................79 IX.............................................................. ......... Organe si tesuturi ............. Cavitatea bucala ..........................................................................................79 Amigdalele ................................................................................................................76 VIII....................77 Functiile splinei ............ ........... ..............80 Limba ................................. SISTEMUL DIGESTIV 1.......... 76 Distributie si flux .........................................78 Timusul ......................................... ................ Vasele limfatice ............................................................................................81 Glandele salivare ..............Mecanismele compensatorii ....... .................7 6 Controlul circulatiei ........................81 Dintii ..................... ................................................................. SISTEMUL VASCULAR LIMFATIC 1..........

.................. ..............85 Stomacul ........................ Intestinul subtire ..... ... ................. .............................................90 6...........................................................................................90 Colita ................................................. ..83 Dezvoltarea dintilor ...........................86 4.... Intestinul gros ....................................................... .... ....................... .................................................................................................................................................................................84 Esofagul ...................................Fixarea dintilor ............................ Digestia ......................................................88 5.........88 Mezenterul ....................................... ........................ ...................................... ..........88 Rolul jejunului .89 Absorbtia hranei ........................................................................91 10 ............................................................................ Esofagul si stomacul ...................86 Ileonul .......................................83 Tipuri de dinti .......................................................................................................... Tractul intestinal .85 3....................................... .........................................................................................83 2................................................

.................... .....................................................91 Mecanismul de functionare .................................... ...........................94 Vezicula biliara ...............................................................................91 Anusul ................................................................. ...................94 Functia bilei .........................................................92 Apendicele ....................................93 Eliminarea deseurilor ................................................ ........................92 Functii ................95 Sistemul urinar ..........................................................................95 X.....93 Metabolismul proteinelor .............................. ..........92 7.............................................................. .........................................................96 11 ...................93 Metabolismul grasimilor ....................................94 Calculii biliari .................................................................................................. Excretia ...................... .......................................................Rectul ...................... SISTEMELE EXCRETOARE 1....... .......................................................................................93 Bila ................................................................................................... ............................... Ficatul .................................................

......... .................................................98 Urina ......................... Sexul masculin ........................................... SISTEMUL DE REPRODUCERE 1.................................................. Rinichii .....................103 Spermatozoizii ..................... .........102 Prepuţul şi glandul ...... .......................................................................... 101 XI...... ............................. ... Vezica urinara ................100 Menţinerea temperaturii ......... .........................................98 3................................................................................................................................102 Testiculele ..... Glandele sudoripare ...........100 Tipuri de glande sudoripare ...........102 Erecţia ........................................................................................97 Creşterea presiunii arteriale (presiunea sângelui) .................................. ...103 12 .........................................101 A.................................................................99 Controlul vezicii urinare ..................................................................................................................................99 4.............................................................. ...2................... ................... Organele de reproducere ......

...................................................................................... 106 Vaginul ................................................................................................................................. .....................................................................................1 11 Placenta .............................................104 Glanda prostatică ................ ...............................108 Ovarele ........... Concepţia şi reproducerea ....109 Ovulaţia ......................................... ...............Producerea spermatozoizilor ............................................................... .............................................. .................................................111 13 ........................... ... Sexul feminin ........107 Funcţiile vaginului ..........................104 Ejacularea ............................... ............................................. ............................. ..................................................105 Clitorisul şi glandele ..106 Structura ...................111 Fertilizarea (fecundaţia) ...........110 2................107 Uterul ...........................................................................................................105 B................ ......... ....................................108 Poziţia .....

.......... STRUCTURA ORGANISMULUI 14 ...................1 12 ANATOMIA OMULUI I..............................................Dezvoltarea fătului .

Organele pot fi asociate în sisteme sau aparate pentru îndeplinirea unei funcţii. În final. Celula este delimitata de un învelis elastic foarte fin.01 si 0. Formata din doua foite de lipide suprapuse. la maturitate. globulele rosii. organitele . cu diametrul de 0. Acest gel (lichid) citoplasmatic cuprinde toate componentele celulare. Celulele corpului nostru contin un gel compus din 90% apa. membrana celulara. Cu o lungime care depaseste uneori un metru. Suprafata sa este dotata cu receptori care pot reactiona cu substantele chimice aflate în spatiul extracelular.007 milimetri. numit citosol. un diametru de 0. Celelalte celule masoara în medie între 0. diferite tipuri de ţesuturi alcătuiesc organele. pe baza modului în care unele organe şi structurile asociate lor acţionează împreună pentru a îndeplini funcţiile specifice ale organismului.care 15 . Ca orice organism. La extremitatea opusa se afla eritrocitele. şi cel uman este alcătuit din unităţile fundamentale ale lumii vii . iar prin asocierea lor. toate sistemele – şi celulele minuscule care sunt componentele de bază ale tuturor organelor şi ţesuturilor – sunt implicate în menţinerea sănătăţii şi a unei stări de echilibru intern ale organismului în prezenţa unor factori constant variabili.05 milimetri. în care se afla scufundate proteinele. ocupa pozitia a doua. neuronii sunt cele mai mari celule ale corpului uman. Multe dintre acestea pot fi grupate laolaltă în diferite sisteme. Ovulul.Anatomia omului este studiată în general prin observarea multiplelor şi variatelor organe ale corpului. Acestea alcătuiesc ţesuturi.celulele. care poate atinge. membrana controleaza schimburile cu mediul extern.1 milimetri.

Citosolul si organitele sale poarta numele de citoplasma. Celulele au un mare numar de organite. 16 . un zahar pe care mitocondriile îl preiau din mediul intracelular. Proteinele noi sunt regrupate în veziculele unui alt organit. a carei activitate este în întregime controlata de nucleu. permitând astfel celulei sa-si modifice forma . adica toate informatiile utile functionarii si dezvoltarii celulare.sunt mici elemente functionale. Ele sunt în acelasi timp sediul respiratiei celulare si locul de stocare a energiei necesare functionarii celulei. Ansamblul acestor elemente este mentinut datorita unei retele de microtubi si microfilamente aflate în interiorul celulei. În pliurile sale netede se produc lipide. aparatul Golgi. lizozomii. ele pot de asemenea descompune organitele care nu mai functioneaza. iar ribozomii sintetizeaza proteine pornind de la materia prima în alimente. contine ADN-ul. Reticulul endoplasmatic este una dintre aceste organite. Nucleul are el însusi o dubla membrana cu pori la nivelul carora se efectueaza schimburi între citoplasma si mediul interior al nucleului. fiecare tip de celula este programata pentru a juca un rol precis în corp. Acesta seamana cu o aglomerare de panglici care au zone netede si altele granulare. Aceasta energie este furnizata datorita descompunerii unor elemente ca glucoza. Mitocondriile constituie motorul celulei. Unii dintre acesti microtubi au proprietatea de a se deforma. Aceste vezicule rotunjite au mai multe enzime care distrug deseurile celulare. apoi transportate la periferia celulei pentru a fi eliberate în mediul extracelular.ribozomii. fiecare dintre ele îndeplinind un ansamblu de functii foarte variat. Alte organite. Fiecare celula este o structura organizata. sunt denumiti si “gunoierii celulei”. Acest centru de comanda.

ARN de transfer (ARNt. Cele doua lanturi sunt rasucite unul in jurul celuilalt si sunt legate intre ele prin punti de hidrogen stabilite intre bazele azotate complementare (imperecherea bazelor azotate). dar prezinta si regiuni helicoidale formate prin imperecherea bazelor complementare. Cand celula se divide. Acidul ribonucleic (ARN-ul). materialul genetic al celor mai multe organisme vii. rezultand doua molecule fiice identice cu molecula mama. controland sinteza proteinelor din celule. guanina si timina.Acidul dezoxiribonucleic (AND-ul). ARN-ul ribozomal (ARNr) prezent in ribozomi este monocatenar. citozina.ARN mesager (ARNm) care copiaza informatia genetica si o transporta la situsurile specializate din interiorul celulei (numite ribozomi) unde informatia este tradusa in compozitia proteinei. mai este prezent si in alte organite celulare. compus organic complex (acid nucleic) prezent in celulele vii. fiind distribuit apoi in diferite parti ale citoplasmei. se replica (inmulteste) si ADN-ul sau. Molecula de ARN consta dintr-un lant lung de nucleotide in care glucidul este riboza. ADN-ul este un acid nucleic alcatuit din doua lanturi de nucleotide. este principalul constituient al cromozomilor din nucleul celulei si joaca un rol esential in determinarea caracterelor ereditare. cum ar fi mitocondriile (ADN mitocondrial). Pe langa nucleu. formand o molecula in spirala (dublul helix). ARNsolubil ARNs) este implicat in asamblarea aminoacizilor in 17 . iar bazele azotate sunt adenina. implicat in sinteza proteinelor. in care zaharidul este dezoxiriboza. Cea mai mare parte a ARN-ului este sintetizat in nucleu. ARN-ul este de mai multe tipuri: . iar bazele azotate sunt adenina. guanina si uracilul. citozina.

care isi conserva individualitatea.celulele umane sunt diploide (ca de altfel ale tuturor organismelor din regnul animal) şi conţin 22 de perechi de autozomi.functionale si se transmit prin autoreplicare de-a lungul generatiilor celulare.acelasi numar de celule.aproximativ . versiune erodată a lui X şi care nu conţine mai mult de o sută de gene (cromozomul X conţine 1. cromozomii mitocondriali au dimensiuni mici. Fiinţa umană posedă o pereche de cromozomi sexuali: femeile au doi cromozomi X (numiţi astfel din cauza formei lor aproximative) iar bărbaţii au un cromozom X şi un cromozom Y. Nici o 18 . sunt unitati genetice permanente. de exemplu. cu rol în păstrarea informaţiei ereditare a celulei. plus doi cromozomi sexuali. Aşadar. Organismul nostru este dotat cu un proces de reînnoire celulara care functioneaza continuu pentru a conserva . Fiecare ARNt este specific pentru un anumit aminoacid si poarta un triplet de baze complementare cu un triplet din structura ARNm. Fiecare cromozom are un centromer şi unul sau două braţe care pornesc din acest centromer.lantul polipeptidic care este sintetizat in ribozomi. Cromozomii umani . sunt circulari iar anumite eucariote pot avea cromozomi suplimentari citoplasmatici. lineari sau circulari.100 de gene).obiect) reprezintă macromolecule de ADN. Cromozomii indiferent de modul de organizare fizica si moleculara. proprietatile structural . care conţine mai multe gene şi secvenţe nucleotide. Fiecare cromozom este constituit dintro moleculă unică şi lungă de ADN care conţine informaţia genetică. Cromozomul (din limba greacă chromo nuanţă şi soma . Există şi excepţii. o celulă umană are un total de 46 de cromozomi.

grupate dupa functii si reunite în tesuturi. Fie ca sunt ovule. functionale si genetice ale organismelor vii. Majoritatea contin un nucleu. sunt avascularizate şi sunt întotdeauna însoţite de ţesut conjunctiv moale de unde primesc substanţe nutritive 19 . care se afla într-o solutie denumita citosol. Corpul nostru este compus din miliarde de celule. ea se împarte în doua celule-fiice dotate cu un patrimoniu genetic identic cu al sau. ele însele compuse din aceste organite diferite. muscular si nervos. constituie unitatile de baza structurale. celula-mama sufera o meioza: este vorba de doua diviziuni succesive care produc patru celule sexuale sau gameti. 2. membrana…). Corpul uman are mai multe niveluri de organizare. epitelii de acoperire. zaharurile sau proteinele se aglomereaza pentru a forma structuri celulare de baza. care rezulta dintr-o meioza. Molecula de apa. senzoriale. În timpul formarii celulelor reproducatoare. # Ţesutul epitelial se clasifică în: 1. conjunctiv. 3. denumite organite sau „organe mici” (nucleul. Acest proces de diviziune se numeste mitoza. acesti gameti.celula. fara exceptie nu moare. fiecare avand un rol foarte important în organism. Cu toate ca sunt de forme si de dimensiuni variate. Ţesuturile epiteliale se divid intens. Când ajunge la capatul vietii. delimitata de o membrana. difera între ei. fie ca sunt spermatozoizi. de complexitate crescânda. Primul dintre aceste niveluri este de ordin chimic. Dupa natura lor. tesuturile corpului uman se repartizeaza în patru grupe principale: tesut epitelial. secretoare. Celulele.

prismatice: celule cilindrice. Epiteliile pot fi: 1. Epiteliile pluristratificate de la nivelul epidermei. sunt adesea traversate de unele substanţe. faringe şi esofag au functia de protecţie. care le separă de ţesuturile vecine. vasele etc.pluristratificate.învelesc suprafeţe. Tipuri de epitelii de acoperire: .epitelii simple cubice: în canalele excretoare ale glandelor salivare. Cele unistratificate. aşezate pe unul sau mai multe straturi. din cavitatea bucală.cubice: celule cubice.epitelii pluristratificate pavimentoase cheratinizate: în epidermă.pavimentoase: celule turtite. . celulele sunt legate între ele printr-o substanţă amorfă. 20 . cu celule aşezate întrun singur strat. cu grosimi diferite. . 1. inima.prin difuzie. . Ele formează epiderma şi căptuşesc cavitaţile: tubul digestiv.epitelii pluristratificate pavimentoase necheratinizate: în mucoasa bucală. pleură (plămîni). . Se pot afla la exterior corpului sau în interiorul organelor cavitare pe care le căptuşesc. Epiteliile de acoperire . după numărul de straturi: .epitelii simple cilindrice: în intestinul subţire unde formează un platou striat (o margine în perie). . Sunt formate din celule alăturate. după forma celulelor: . peritoneu (cavitatea abdominală). . . 2. sprijinite pe o membrană bazală fină. În aceste ţesuturi. căile respiratorii.epitelii simple pavimentoase: în endocard (căptuşind încaperile inimii).unistratificate sau simple.

cît şi exocrine: exemple: pancreasul (exocrin prin sucul pancreatic..prezintă canale prin care-şi elimina produşii de secreţie: . Epiteliile secretoare . 2.endocrine . sebacee. cînd acest ţestut este combinat cu ţesut conjunctiv şi vase de sînge.conţin celule specializate în recepţionarea unor stimuli şi transmiterea semnalelor către sistemul nervos central. suprarenalele. . Ele au celule bogate în dictiozomi ce secretă diverse substanţe. intestinare.mixte: atît endocrine. sudoripare. .în alte cavitaţi: gl.produc şi elimină substanţe. . Glandele pot fi: . este simplu atunci cînd vezica este plină şi stratificat datorită cutării atunci cînd vezica este goală.la exteriorul corpului: gl. . Epiteliile senzoriale . 21 . salivare.epitelii pluristratificate cubice şi cilindrice necheratinizate: în canalele acinilor pancreatici.fără canale de excreţie. Ele intră in alcătuirea unor organe de simţ. Ele sunt deci principalele componente ale glandelor. . datorită gameţilor.exocrine . 3.mamare.uroteliul: în vezica urinară şi uretere. tiroida. formează organe numite glande. endocrin prin producerea de hormoni sexuali). produc hormoni care trec în sînge: exemple: hipofiza.epitelii pseudostratificate: conţin celule în formă de ciupercă/umbrelă aşezate pe un singur strat care datorită dispunerii lor creează falsa impresie de stratificare. endocrin datorită insulinei). glandele sexuale (exocrin.

cum ar fi cel epitelial. 22 . Conţine fibre puţine şi foarte fine. datorită numeroaselor fibre de colagen. Are un aspect translucid. dure. produc elementele figurate ale sângelui.ţesutul fibros.în ţesutul lax componentele sunt în proporţii aproximativ egale. peretele laringelui şi traheei şi cartilaje costale. semidure. . Ţesutul conjunctiv semidur formează cartilajele. albicios şi elasticitate redusă. . 2. Ţesuturile conjunctive moi au structuri diferite şi îndeplinesc o varietate de funcţii: leagă între ele diferite părţi ale organelor. au rol în imunitate etc. depozitează grăsimi. conţine nervi si multe vase. prin nenumărate diviziuni. 1. . între care se află fibre şi un material substanţă fundamentală. fluide – daca ne gandim la sange. Ţesuturile conjunctive moi au cele trei componente în diferite proporţii: . are o rezistenţă mecanică deosebită. . hrănind şi însoţind alte ţesuturi. 3. produc elementele figurate ale sângelui. moi.ţesutul elastic posedă multe fibre elastice.ţesutul reticular are o reţea de fibre fine ăntre celule care. hrănesc alte ţesuturi.# Ţesutul conjunctiv este format din celule distanţate.ţesutul adipos conţine celule care acumulează grăsimi de rezervă. După consistenţa substanţei fundamentale ele pot fi: 1. 2. 4. oferă protecţie mecanică. Acestea nu au vase de sânge. .ţesutul cartilaginos hialin este situat la suprafeţele articulare ale oaselor.

de unde vine aspectul spongios (buretos).Tesutul muscular striat – alcatuieste muschii striati (voluntari) – care in cea mai mare parte formeaza musculatura somatica sau scheletica (impreuna cu oasele. Este prezent în pavilionul urechii. Acest ţesut se află în partea centrală a oaselor lungi şi la periferia oaselor late şi scurte. respirator. Ţesutul conjunctiv dur are în substanţa fundamentală o proteină oseină impregnată cu saruri minerale. Ţesutul osos este format din lamelele osoase dispuse în două moduri: . 3. 3. Se întâlneşte în discurile dintre vertebre şi în articulaţii. # Tesutul muscular – dupa structura si proprietatile functionale prezinta trei tipuri: 1.în ţesutul osos compact au dispoziţie concentrică. Ţesutul conjunctiv fluid poate fi considerat sângele. lăsând între ele nişte spaţii. pe care iau insertie. . iar elementele figurate . 23 . ţesutul cartilaginos fibros are puţine celule şi este bogat în fibre care îi dau o rezistenţă deosebita.în ţesutul osos spongios se întretaie. si articulatiile realizeaza aparatul locomotor). striat de tip cardiac. iar o mica parte intra in structura unor segmente ale tubului digestiv. în care plasma ar constitui substanţa fundamentală. în jurul unor canale microscopice prevăzute cu vase şi nervi. neted. 2. Acest ţesut se află la extremităţile oaselor lungi şi în centrul oaselor late şi scurte. striat.celulele. 4.- ţesutul cartilaginos elastic este bogat în fibre elastice. 1.

sunt fusiforme. cu numerosi nuclei periferici. masticatia si multe alte acte voluntare motorii. are la periferie o membrana subtire – sarcolema si putina – sarcoplasma.Musculatura striata reprezinta cca. Tesutul muscular neted – intra in structura organelor (viscerelor). fiecare muschi striat este structurat din celule (fibre) musculare foarte alungite. organite comune. mimica fetei. ca orice celula. grupate in fascicule si solidarizate prin tesut conjunctiv (epimisium la periferia muschiului. perimisium printre fasciculele musculare si endomisium foarte fin printre fibrele musculare). Fiecare fibra musculara striata. Astfel si musculatura striata contribuie la integrarea organismului in mediul biologic inconjurator. scrisul. Fibrele musculare nu au striatii transversale. au aspect omogen electronomicroscopic. vorbitul. Fibrele musculare sunt paralele intre ele si dispuse de obicei de-a lungul axului longitudinal al muschiului. • contractilitatea. structuri fibroase prin care se insera (fixeaza) pe oase. 2. dar si specifice fibrei musculare – miofibrilele. Avand caracteristic proprietati functionale si fiziologice ca: • elasticitatea. 40% din greutatea corpului. • extensibilitatea. La capat fiecare muschi se termina printrun tendon sau aponevroza. vaselor sanguine si muschilor piloerectori (ai firelor de par). acte declansate si controlate de catre sistemul nervos central (SNC) prin intermediul nervilor spinali si cranieni. dar de lungimi de pana la 100-400 microni. determina pozitia ortostatica (verticalitatea). cu un nucleu mare central. iar 24 . mersul. intre 1mm si 10-12cm.

25 . care au o dispozitie circulara in peretii atriilor si oblic spiralate in ventricule. cu fascicule mici de microfilamente de forma neregulata. # Tesutul nervos . cu foarte mare rezistenta la anoxie. ce asigura contractia ritmica si automata a miocardului comun. uretere. Tesutul muscular striat de tip cardiac – miocardul sau muschiul inimii. Muschii netezi din punct de vedere functional sunt de doua tipuri: • muschi netezi viscerali – din peretii viscerelor cavitare: majoritatea segmentelor tubului digestiv. • celule gliale care formeaza un tesut de suport sau interstitial al sistemului nervos. are fibrele musculare separate. ce contin echipament enzimatic bazat pe metabolismul aerob. fiind alcatuit din structuri musculare de tip embrionar cu activitate predominant anaeroba.miofibrilele. 3. contractiile sunt fine. este mult mai gros la ventricule (cu deosebire in cel stang) decat in atrii (ventriculele -2 si atriile -2 formeaza cele -4 camere ale inimii). vezica biliara. Tesutul muscular cardiac este format din doua structuri musculare: • miocardul comun – contractil. cu fibre musculare striate (cardiace sau miocardiace). si mai limitate.este alcatuit din doua tipuri de celule: • neuroni. • muschiul neted multiunitar – din iris. care genereaza si conduc impulsurile nervoase. dispuse la intamplare. uter. celule diferentiate specific. vezica urinara. asemanatoare muschiului striat scheletic desi are inervatie vegetativa. • miocardul – specific. este format din din fascicule de fibre musculare cardiace.

care prezinta mai multe prelungiri. Celulele gliale secreta o substanta de culoare alba numita mielina. Butonii terminali contin mediatori chimici.reprezinta unitatea strucurala si functionala a sistemului nervos. motiv pentru care impulsurile nervoase sar de la o strangulatie Ranvier la alta. ultimele ramificatii fiind butonii terminali. Este o celula de forma stelata (corpul celular).este o teaca continua. care insoteste ramificatiile axonice pana la terminarea lor. care se ramifica in portiunea terminala. aceasta teaca prezinta intreruperi numite strangulatii Ranvier. care formeaza cea de a doua teaca. Corpul celular are o membrana .este formata din celule gliale. Axonul este o prelungire unica. care inconjura axonii. cu rol in transportul substantelor din celula si de sustinere. Fibra axonului este acoperita de mai multe teci: teaca Schwann . Organite specifice neuronului sunt: corpusculii Nissl (corpii tigroizi) care sunt alcatuiti din aglomerari de reticul endoplasmic rugos si neurofibrilele care reprezinta o retea de fibre care traverseaza intreaga citoplasma. cu unul sau mai multi nucleoli. teaca de mielina .neuroplasma. teaca Henle . lunga. de obicei central. 26 . Axonii conduc impulsul nervos dinspre corpul neuronal spre butonii terminali. Neuronul are rolul de a genera si conduce impulsurile nervoase.din loc in loc.Neuronul .neurilema si o citoplasma . substante prin care impulsul nervos este transmis altui neuron. Mielina se comporta ca un izolator electric. In citoplasma se afla organite celulare si un nucleu. Neuronul asigura functia de conducere a informatiei. Majoritatea axonilor sunt mielinizati si conduc impulsul nervos mult mai repede decat cei nemielinizati.

Gat (regiunea cervicala) . aparare si troficitate (hranire).seg. 4. oase) -anterioara (muschi. laringe).Este alcatuita din tesut conjunctiv si acopera teaca Schwann. Topografia organelor si a sistemelor de organe: a) Segmentele corpului uman 1. 2.posterioara (dorsala – ceafa.partea faciala (viscerocraniu).centura . articulatii.partea craniala (neurocraniu – cu . abdominala (viscere) . muchii. Celulele gliale se pot divide. vase si nervi. cu rol de nutritie si protectie.seg.scapulara (s) . numita mielina. tiroida. si organe viscerale – trahee.pelvis – cavitate pelvina (viscere) / reg.Cap encefal) . Ele secreta o substanta de culoare alba.torace –cavitate toracica . oase. fesiera.abdomen – cav. se afla printre neuroni si indeplinesc mai multe functi: de sustinere. intermediar – antebrat (s) . proximal .membrul propriu zis . Aceste celule nervoase se asociaza cu tesut conjunctiv.pelvina (i) .brat (s) . cu rol de sustinere si nutritie.coapsa (i) .Membre . fagocitoza. Celulele gliale. articulatii.Trunchi . ocupand locul neuronilor distrusi.gamba (i) 27 . 3. Celulele gliale sustin si hranesc neuronul.

28 .cefalica – neurocraniu (craniana) .axul sagital (antero-posterior) -> ventral si dorsal. nas etc. cu simetrie bilaterala.) .acizi nucleici si proteine. fiind elemente de localizare. b) Planuri si axe anatomice . trunchiului .regiune palmara (volara) . Nivel nuclear .deget mare (police) (mana)/halux (haluce)  picior. distal . .reg.sagital – stanga/dreapta . Niveluri de organizare in corpul uman 1. a sistemelor de organe.pelvina .cervicala . fiind strabatut de trei planuri si trei axe.inferioara (caudala).axul transversal ->stang – drept  planuri .picior (i) .abdominala . Regiunile corpului . membrelor.permit stabilirea pozitiei organelor.transversal – superioara (craniana) .biomolecule .regiune plantara (talpa) .mana (s) .toracica .  axe – axul longitudinal (polul superior-cranial  polul inferior/caudal) .viscerocraniu (sustine organe/viscere: ochi. ..seg.corpul uman este tridimensional.frontal – paralel cu fruntea .reg.

excitabilitate. .aparate (din mai multe tipuri de tesuturi): stomacul. .citoplasma . conjuctiv. Organele: Prin structură se înţelege modul în care anumite elemente sunt puse laolaltă pentru a forma organe. Nivelul celular .tesuturi .organite celulare. 3.metabolism . Nivel subcelular . sist. Organismul 1. muscular.puternic specializate: muscular.nucleu .autoconservare .autoreproducere .2. intestinul 6.slab specializate: epitelial. factorii de mediu in factori proprii) .histogeneza: celula ou – diviziuni mitotice--> embrion (t.proprietatile celulei: .membrana .celula – un sistem deschis biologic (transf.componente: . nervos.sisteme de organe (preponderent dintr-un tesut): sistem nervos. .embrionar) –specializare--> organism . Nivelul tisular (histologia studiaza tesuturile) .osos. Nivelul organelor . 5. În cazul corpului uman. 4. sist.crestere si diferentiere . se poate vorbi despre această structură enorm de complicată având în vedere 29 .

denumită duramater. care permit mişcările oaselor. compus din diferite ţesuturi cu o structură şi funcţie specifice.elementele ei de bază şi considerând modul în care se potrivesc împreună. în esenţă. dacă creierul este lezat şi. nas şi gură. Creşterea lui este cea care determină forma craniului. şi faţa (viscerocraniu) care reprezintă un cadru de susţinere pentru ochi. Aceasta este. a. Creierul are aspectul unei mase moi de consistenţă gelatinoasă. Cavităţile mai mici din craniu includ fosele nazale şi mult mai micile sinusuri sau cavităţi aeriene care 30 . obiectul de studiu – descrierea formei şi a planului de organizare a corpului. Iniţial. Cartilajul este înlocuit treptat de către os în primele 18-24 luni de viaţă. protejează creierul. prin urmare. ţesutul său poate fi în continuare distrus prin strivire la contactul cu învelişul osos exterior. după care craniul devine rigid.Cavitatea craniană: Craniul este constituit din două părţi: cavitatea craniană. Deoarece structura unui organ este în corelaţie cu funcţia sa. oasele craniului sunt unite prin cartilaje. De aceea reprezintă un element convenabil pe care se poate baza studiul corpului uman. Creierul umple complet cutia craniană. anatomia şi fiziologia sunt strâns legate. Totuşi. Înaintea unei abordări în detaliu este necesară o privire asupra organelor importante ale organismului care sunt conţinute în trei mari cavităţi: craniul. care adăposteşte creierul (neurocraniu). şi aceasta. toracele şi abdomenul. împreună cu oasele craniului. care poate fi uşor strivită. Un organ reprezintă un element distinct. este edemaţiat. Este învelit întro membrană tisulară rezistentă.

Include în totalitate plămânii şi inima. dă naştere stării cunoscute drept pleurezie. Funcţia de bază a acestora este de a transfera oxigenul din aer la ţesuturi.comunică cu aceasta. inclusiv suprafeţele lor inferioare. este capabilă să absoarbă şi să elimine aerul din plămâni prin traheea care porneşte din torace spre gât. Tot interiorul cavităţii este acoperit de o membrană denumită pleură. de obicei. prin mişcări de expansiune şi relaxare. unde este esenţial pentru procesele vitale. denumit foramen magnum (gaura occipitală). muşchiul ce separă toracele de abdomen. Cuşca toracică este localizată imediat sub piele. unde oxigenul este extras din aer 31 . Membrane asemănătoare acoperă plămânii şi inima. Cel mai mare dintre ele. b. La baza craniului există mai multe orificii care permit trecerea arterelor. numite bronhii. Din bronhiile principale ale fiecărui plămân se desprind conductele aeriene mai mici sub formă arborescentă. şi are formă de clopot. Plămânul stâng şi drept ocupă majoritatea toracelui şi sunt conectaţi la trahee prin bronhiile principale. ca un accesoriu al craniului. care conduc aerul la alveolele pulmonare. Mandibula este considerată. nervilor şi venelor.Cavitatea toracică: Toracele sau pieptul este o cuşcă osoasă care conţine două din cele mai importante organe ale corpului: plămânii şi inima. Când pleura se inflamează. este orificiul de intrare al măduvei spinării. În consecinţă. Este articulată de coloana toracică şi este închisă de diafragm. Între coaste există alţi muşchi denumiţi intercostali. peretele toracic constituie o pungă musculară în formă de clopot – având drept suport coastele – care.

Aproape tot tractul alimentar este situat în interiorul abdomenului. care face parte din sistemul vascular limfatic.şi difuzat în sânge. O 32 . c. care se goleşte prin anus. iar dioxidul de carbon – produs rezidual de catabolism – trece în sens opus. Inima se găseşte între cei doi plămâni în interiorul propriei membrane seroase. Inima primeşte sânge din organism prin intermediul cavităţilor drepte (atriul drept şi ventriculul drept) şi îl pompează în plămâni. Delimitat posterior de coloana vertebrală. Sângele încărcat cu oxigen se întoarce la atriul stâng şi ventriculul stâng. care este situat imediat după diafragm. în părţile superioare de coaste. anterior traheei. Tractul alimentar reprezintă sistemul de prelucrare şi excreţie a alimentelor – descompune alimentele în substanţe care pot fi absorbite în sânge pentru a fi transportate în alte părţi ale corpului şi elimină reziduurile nedigerabile. în plus. frecvent denumite viscere. care transportă hrana de la cavitatea bucală până în stomac. Timusul joacă un rol important în reglarea mecanismelor de apărare. întinzându-se de la diafragm până la bazin. Cavitatea abdominală: Abdomenul este cea mai mare cavitate a corpului. cum ar fi ficatul şi pancreasul şi. În susţinerea funcţiilor tractului alimentar intervin glande abdominale importante. de unde este expulzat în principala arteră a corpului – aorta. începând cu stomacul aşezat sub diafragm şi sfârşind cu rectul. Există. splina. o glandă denumită timus. situată în porţiunea superioară a toracelui. toracele conţine esofagul. În afară de inimă şi plămâni. În abdomen există un mare număr de organe. de asemenea. partea anterioară a abdomenului este un perete muscular gros.

la fel ca splina.reţea imensă de vase sanguine deserveşte toate organele şi nervii abdominali. Peritoneul visceral nu este atât de sensibil şi durerea apare dacă intestinul este tracţionat sau destins. La femei. şi cavitatea abdominală. Peritoneul parietal are o inervaţie senzitivă bogată. În timp ce peritoneul acoperă organe cum ar fi stomacul. Poate părea imposibil ca atât de multe organe vitale să încapă într-un spaţiu atât de mic. Strâns legat de aparatul urinar este aparatul de reproducere. iar cea de-a doua este denumită peritoneu parietal. fiecare legat de vezică printr-un conduct denumit ureter. de care organele sunt ataşate prin mezenter. uterul şi apendicele. astfel încât orice leziune sau inflamaţie ce apare la nivelul acestuia este resimţită ca o durere localizată acută. Penrtru fixarea organelor. iar la bărbaţi o parte din organele sexuale coboară. Peritoneul acoperă toate organele conţinute în interiorul abdomenului. abdomenul este prevăzut cu o membrană denumită peritoneu. dar cei 10 m de intestin sunt pliaţi şi astfel pot avea loc în interiorul abdomenului. el căptuşeşte. vezica urinară. în acelaşi timp. în poziţia lor definitivă. pancreasul. aproape toate organele sexulae se găsesc în interiorul organismului. în afara organismului. În spatele canalului alimentar se găsesc rinichii. înainte de naştere. Membranele: 33 . care se află în partea inferioară a abdomenului şi în care urina este acumulată înainte de evacuare. ficatul. Peritoneul are funcţia de a permite mişcări relativ libere ale variatelor structuri din abdomen. Astfel. Partea de peritoneu care acoperă organele se numeşte peritoneu visceral. stomacul şi intestinele sunt acoperite de peritoneu. 2.

în special cele din tractul respirator. Unele membrane mucoase. Membranele mucoase se găsesc. Din ele iau naştere cilii care se mişcă în „valuri concomitente” pentru a împinge corpii străini nocivi. amigdalelor şi a întregului tract alimentar umede şi elastice.Membranele sunt straturi simple de ţesut care acoperă sau separă celulele. Tendoanele. conţin şi celule cu funcţii adiţionale. Membranele sinoviale acoperă suprafeţele articulare şi tendoanele. Membranele sinoviale se găsesc la nivelul articulaţiilor mobile şi au forma unor pungi conţinând fluidul lubrifiant denumut lichid sinovial. înapoi spre laringe pentru a fi expectoraţi în afara organismului. asigurând protecţia împotriva îmbolnăvirii şi reducând în mare măsură 34 . membrane mucoase în sistemul de reproducere sau sexual. în principal. O categorie specială. în special endometrul sau membrana uterină. Membranele care delimitează intestinele se pliază în deget de mănuşă. Printre funcţiile acestuia se numără lupta împotriva infecţiilor (conţine anticorpi) şi menţinerea laringelui. protejează creierul şi măduva spinării. meningele. membranele mucoase conţin celule specializate pentru a secreta lichidul fluid denumit mucus. cum ar fi tractul alimentar. în scop protector şi lubrifiant. Există. Mucoasele seroase înconjoară organele din torace şi abdomen. Membranele seroase sunt învelişuri pentru organele din torace şi abdomen. care este eliminată în fiecare lună. cum ar fi praful. benzile de ţesut fibros care leagă muşchii de oase sunt înconjurate de o teacă sinovală. de asemenea. la marginea structurilor cavitare. Există trei tipuri principale de membrane. formând vilozităţile pentru a creşte suprafaţa de digestie. în timpul menstruaţiei. După cum sugerează şi numele.

acesta este eliminat împreună cu placenta. Acesta conţine un lichid în care fătul pur şi simplu pluteşte. creând astfel un sistem ideal pentru absorbţia şocurilor. un organ – cu cea mai mare suprafaţă – care nu numai că protejează organele interne faţă de leziuni. toate organele sunt acoperite de o membrană seroasă cunoscută sub numele de peritoneu. Fătul în dezvoltare este înconjurat în uter de o membrană specială. dar articulaţiile şi ligamentele lor sunt cele care fac din schelet un ansamblu extrem de bine coordonat. deoarece are un rol specific. proiectat pentru a asigura maximum de forţă şi mobilitate. 1. În abdomen. dar ajută. de fapt. măduva. pielea (tegumentul) este. În cavitatea toracică există două membrane seroase denumite pleure. SISTEMUL OSOS ŞI TEGUMENTUL Structura de susţinere a corpului uman este un miracol de construcţie complexă. După naştere. la reglarea temperaturii corpului. Oasele reprezintă un srat exterior dur şi gros şi un interior moale. 35 . La începutul fiecărei noi vieţi.frecarea de organele învecinate. II. denumită sacul amniotic. Fiecare os are o formă particulară. de asemenea. Oasele şi cartilajele: Scheletul unui adult este format din aproximativ 206 oase. În acele părţi ale scheletului în care este necesară mai multă flexibilitate intră în funcţie cartilajele. Învelişul extern al corpului. membranele au o funcţie specială temporară.

rupte sau strivite. furnizând soliditate cadrului de ţesut fibros. Craniul unui nou-născut este un bun exemplu în acest sens. în cursul naşterii acesta este supus unei presiuni într-un 36 . În plus. În interiorul acestui cadru există o reţea de substanţă mai dură care dă. Rezultatul final este o structură extrem de rezistentă cu o flexibilitate remarcabilă. Acest tip de celule produce ceea ce este denumit din punct de vedere tehnic un cadru de ţesut fibros. scheletul nou-născutului este alcătuit din aproximativ 350 de oase. de-a lungul anilor. Ca oricare alte componente ale organismului.Oasele sunt la fel de puternice şi rezistente ca betonul şi pot suporta mari greutăţi fără a fi îndoite. ele formează spaţii (cavităţi) care servesc la protejarea organelor moi. o substanţă fundamentală relativ moale şi pliabilă. asigurând în acelaşi timp un grad ridicat de mobilitate. Canalul medular conţine măduva osoasă în care are loc producerea celulelor sanguine. Formarea canalului medular reduce foarte puţin rezistenţa osului. Deşi pare surprinzător. un material la fel de rezistent ca betonul. ele dezvoltă canalul medular. Într-un stadiu ulterior. acestea sunt complet solide. prin calcificare. Aceasta reprezintă o lege naturală a ingineriei structurale din care natura îşi ia toate avantajele în ceea ce priveşte formarea oaselor. foarte mult greutatea. Fiind legate între ele prin articulaţii şi mişcate de către muşchii ataşaţi la ambele extremităţi. unele din acestea fuzionează pentru a forma segmente mai mari. Creşterea osoasă: Când oasele încep să crească. în acelaşi timp. a. un nou-născut are mai multe oase în corpul lui decât un adult. oasele sunt formate din celule. scheletul reprezintă cadrul care susţine celelalte părţi ale corpului. La naştere. reducându-i însă.

creşterea în lungime a oaselor se opreşte. Cartilajele: Cartilajele sau zgârciul constituie o componentă moale. care formează scheletul membrelor. Odată ce suprafaţa de creştere s-a transformat în ţesut osos. b. aceste fontanele se închid treptat. din cartilaj mai mult decât din os şi din acest motiv zona cartilajului de creştere nu este aparentă pe radiografie. O caracteristică importantă şi remarcabilă a oaselor este capacitatea lor de a creşte spre o formă adecvată funcţiei. Proporţiile scheletului uman se schimbă semnificativ pe măsură ce acesta se dezvoltă. care continuă şi la vârsta adultă. în principal. Oasele lungi ale membrelor au câte o suprafaţă de creştere la fiecare extremitate şi acestea reprezintă locul de unde porneşte creşterea. După naştere. picioarelor şi a coloanei vertebrale. ceea ce face posibil un contact mai bun la nivelul suprafeţelor articulare unde acesta este necesar în cel mai înalt grad. Ele sunt mai largi la cele două extremităţi decât la mijloc. Acest lucru este important în special pentru oasele lungi. pur şi simplu ar fi imposibil pentru copil să treacă prin canalul pelvin. Suprafeţele de creştere se osifică la toate oasele într-o ordine precisă. Modelarea oaselor are loc în special în timpul creşterii şi persistă toată viaţa.canal îngust. Maturitatea completă a scheletului nu se atinge până la 20 de ani. Procesul de creştere are loc printr-o mărire a lungimii oaselor braţelor. Scheletul unui copil este format nu numai din oase. Suprafaţa de creştere este formată. a 37 . Dacă craniul acestuia ar fi la fel de inflexibil ca a unui adult. ci şi din cartilaje care sunt mult mai flexibile. dar în caelaşi timp flexibilă. rezistentă. Pe măsura creşterii organismului se întăresc treptat înspre o consistenţă osoasă – un proces numit osificare.

participând la formarea cavităţii nazale posterioare (cornete) şi. şi din fibre constituite din proteine denumite colagen şi elastină. Acest tip de ţesut formează scheletul embrionului şi are o mare capacitate de creştere care permite nou-născutului să ajungă de la dimensiuni de aproximativ 45cm până la dimensiunea adultului de 1. având un rol în facilitatea expansiunii şi contracţiei toracelui în timpul respiraţiei. Pe măsura mişcării.scheletului corpului. Consistenţa acestor fibre variază în diferite tipuri de ţesut cartilaginos. Structura cartilajului nu este aceeaşi în tot scheletul. Toate fibrele pe care le conţine sunt formate din colagen. unde netezimea şi flexibilitatea sunt necesare în cel mai înalt grad. în care sunt incluse celulele. La nivelul laringelui. abundent în tractul respirator. dar toate se aseamănă prin faptul că nu conţin vase sanguine. dar flexibile ce înconjoară traheea şi bronhiile care conduc la plămâni. de asemenea. acoperind extremităţile osoase şi în alte puncte strategice ale scheletului. ele controlează cantitatea 38 . sau matrice. conţine cea mai mică cantitate de celule şi de fibre. Toate cartilajele sunt compuse dintr-o structură de bază. La adulţi se găseşte mai ales în articulaţii. ţesutul cartilaginos se împarte în cartilaj hialin. cartilajul hialin rămâne înt-un strat foarte subţire de 1-2 mm pe suprafaţa extremităţilor osoase la nivelul articulaţiilor. dar şi în mecanismul vorbirii. dintre cele trei tipuri histologice. cartilajele hialine sunt implicate nu numai în susţinere. cartilaj fibros şi cartilaj elastic. benzi de cartilaj hialin fac legătura între coaste şi osul stern. După ce creşterea s-a oprit. în inelele rigide. Aceasta variază în raport cu funcţiile specifice pe care le îndeplineşte. Cartilajul hialin este un ţesut traslucid de culoare albastră-albă şi. La extremitatea coastelor. de asemenea. În funcţie de caracteristicile fizice.80 m. Cartilajul hialin este.

vertebrele sunt separate între ele printr-un disc fibrocartilaginos. care leagă fiecare ureche cu faringele posterior. cel elastic. îşi datorează denumirea prezenţei fibrelor de elstină. La femei. El este compact. c. Cartilajul fibros are un rol de conectare între oase şi ligamente. cartilajul elastic participă la structura laringelui şi a corzilor vocale. în speţă între vertebre. ochii şi urechile. Cartilajul fibros. Discurile intervertebrale protejează coloana împotriva traumelor şi fac posibilă poziţia ortostatică. Structura scheletului: Fiecare segment al scheletului îndeplineşte o funcţie particulară. care acoperă intrarea în căile respiratorii în timpul deglutiţiei (înghiţirii). Ambele însuşiri sunt necesare la locul în care este prezent. este format din mai multe fascicule de colagen care îi conferă atât elasticitate cât şi rezistenţă la compresii. Cartilajul elastic. ca şi pereţii conductului auditiv extern şi ai tubelor Eustachio. cel de-al treilea tip de cartilaj. Din cele 29 de oase ale craniului. dar flexibil şi intră în constituţia epiglotei. Cavităţile orbitale care se găsesc sub frunte adăpostesc mecanismele complexe şi delicate ale ochiului. Craniul protejează creierul şi. 14 formează structura masivului facial. la nivelul centurii pelviene. pentru a permite trecerea capului fătului. timbrul sunetului emis. La fel 39 . al doilea tip. acest cartilaj are o importanţă particulară. În coloana vertebrală. O privire asupra craniului arată cum structurile vulnerabile ale feţei sunt protejate de aceste oase. de asemenea. Împreună cu cartialjul hialin. ca şi a celor de colagen în structura sa. deoarece devine mai lax sub influenţa hormonilor secretaţi în timpul sarcinii. el uneşte oasele bazinului în articulaţia numită simfiza pubiană. în consecinţă.de aer ce trece prin laringe şi. Cartilajul elastic formează pavilionul urechii.

nervi şi piele. este greu de observat cât de eficiente sunt forma şi dispunerea lor. fie în sus. Cele două coaste inferioare (11 şi 12) sunt articulate doar de coloana vertebrală şi nu se articulează cu sternul. Coloana vertebrală este formată dintr-un lanţ de oase mici denumite vertebre şi formează axul central al scheletului. Anterior. Extremitatea inferioară a coloanei vertebrale este denumită coccis. în loc să fie un os unic. cum ar fi câinii şi pisicile. Acestea sunt cunoscute sub denumirea de coaste flotante şi au o slabă implicaţie în respiraţie. Un alt exemplu de structură adaptată este acela că zona facială este mai solidă în jurul ochilor şi al nasului. dar şi să ne menţinem poziţia ortostatică. dar. Cutia toracică este delimitată lateral de coaste. Vertebrele protejează. foarte flexibilă. se ataşează de stern prin ţesut cartilaginos. intră în contact cu maxilarul superior. deoarece este o tijă formată din segmente mici. Fiind mobilă. Acest lucru ne face capabili să ne aplecăm înainte şi să ne atingem degetele de la picioare. La unele animale. dispusă în canalul vertebral. prin intermediul dinţilor. Prima şi a doua pereche de coaste sunt strâns legate de claviculă şi formează baza gâtului. Coastele sunt fixate de coloana vertebrală printrun tip special de articulaţii. măduva spinării. care le permit mişcarea în timpul respiraţiei. este. Când vedem oasele faciale acoperite cu muşchi. Este deosebit de solidă. prin care trec către braţ o serie de pachete vasculo40 . în maxilarul superior. de asemenea. de asemenea. sub craniu. posterior de coloana vertebrală şi anterior de către stern. este mult mai lung şi formează coada. mandibula reprezintă un instrument ideal de strivire a hranei atunci când. pentru a preveni deplasarea oaselor faciale fie posterior.mucoasa olfactivă este adăpostită profund în cavitatea nazală. Un element frapant al craniului este dimensiunea mandibulei sau maxilarul inferior.

cele două oase pubiene se articulează.nervoase. Această parte a pelvisului este pubisul. Osul braţului este denumit humerus şi se articulează la nivelul cotului cu cele două oase ale antebraţului: radius şi ulna. Aproape la două treimi inferior de creasta iliacă se găseşte cavitatea acetabulară. cutia toracică este astfel alcătuită încât asigură o protecţie a inimii şi a plămânilor care se găsesc în interiorul ei. deoarece lezarea acestor organe ar putea fi fatală. osul iliac. d. în care fiecare din componentele mâinii se mişcă într-un mod diferit. Structural. Partea posterioară a pelvisului este delimitată de osul sacru. Legătura dintre membrele inferioare şi coloana vertebrală se face prin pelvis. permiţând un surplus de stabilitate organismului. descrisă mai sus. complexe. Mai jos de această cavitate. oasele bazinului se curbează în plan anterior. sacrul se articulează cu un os masiv. dar perfect coordonat. Articulaţia sacro-iliacă este întărită cu fibre şi ligamente încrucişate. care este alcătuit dintrun grup de oase extrem de rezistente. formând simfiza pubiană. Acest lucru ne dă posibilitatea să apucăm obiectele şi să realizăm mişcări de fineţe. 41 . perfect adaptată pentru articularea cu capul femurului sau osul coapsei. care este formată din scapulă (omoplat) şi claviculă. completată de o ansă osoasă denumită ischion. În plus. Mâna este formată dintr-un mare număr de oase mici. Membrele şi pelvisul: Braţele sunt unite cu axul central al corpului reprezentat de coloana vertebrală prin centura scapulară. De fiecare parte. suprafeţele osoase sunt complementare. cel mai lung os din corp. a cărui creastă poate fi simţită cu uşurinţă la suprafaţa corpului. Anterior.

unele oase trebuie să fie capabile de mobilitate unul în raport cu celălalt.La nivelul acesteia se găseşte un disc cartilaginos. Articulaţiile cotului şi ale genunchiului permit mişcări de flexie şi de extensie. merg de la partea superioară la creasta iliacă. Deşi este necesară o articulare solidă. oasele pumnului şi oasele tarsiene. Aceste articulaţii ne permit o gamă variată de mişcări şi fac din schelet un sistem foarte mobil. prezintă un schelet alcătuit din oase mici. Articulaţiile pivotante de la baza craniului şi 42 . Mai multe ligamente consolidează articulaţia şi. Articulaţii şi ligamente: Oasele scheletului sunt unite prin articulaţii. articulaţiile semimobile permit mişcări laterale în toate direcţiile. Pe lângă aceste două tipuri. de asemenea. 2. în acelaşi timp. Articulaţiile sinoviale pot fi. el permite un grad deosebit de mişcare în absenţa unei membrane sinoviale. Articulaţiile dintre coaste şi stern sunt exemple de articulaţii cartilaginoase. împărţite în funcţie de amplitudinea mişcării pe care o pot efectua. Mobilitatea articulaţiilor fibroase este limitată de prezenţa ţesutului fibros. La nivelul gambei există două oase. la rândul lor. Exemple de articulaţii semimobile se găsesc la nivelul coloanei vertebrale. deoarece suprafeţele articulare sunt aplatizate sau uşor curbate. unele articulaţii ale corpului se formează între os şi cartilaj. Articulaţiile sinoviale permit o gamă largă de mişcări şi sunt delimitate de un înveliş numit sinovial. Articulaţiile sunt împărţite în două categorii principale – mobile sau sinoviale şi fixe sau fibroase. Piciorul. a. discul interpubic. Această alcătuire ne face capabili de a menţine poziţia ortostatică şi de a merge şi alerga păstrându-ne echilibrul. Deoarece cartilajul este foarte flexibil. tibia şi fibula (peroneu). la fel ca mâna. menţinând stabilitatea pelvisului.

Articulaţiile degetelor sunt articulaţii tipice în balama. iar cea a cotului asigură rotaţia antebraţului. făcând posibile mişcări cum ar fi răsucirea unei chei sau a unei şurubelniţe. esenţială pentru a preveni uzura şi distrugerea articulaţiei.cea a cotului între humerus şi ulna sunt tipuri speciale de articulaţii în balama care se mişcă în jurul unui pivot. Articulaţia pivotantă a gâtului permite mişcările de rotaţie ale capului. are doar grosimea unei singure celule care formează lichidul sinovial. În interiorul articulaţiei. Articulaţia genunchiului este o articulaţie în balama cu o structură aparte. articulaţia genunchiului poate fi încă funcţională. dar 43 . b. Acesta este un strat de ţesut care. Totuşi. ce permite mişcarea şi reducerea frecării. poate fi îndepărtată. sunt denumite articulaţii cu suprafeţe sferice. Aceasta menţine poziţia articulaţiei. o membrană sinovială sănătoasă este. Extremitatea inferioară a femurului este rotunjită pentru a permite o articulare optimă cu extremitatea superioară a tibiei. probabil. uneori. Articulaţiile care sunt mobile în toate direcţiile. prevenind orice mişcare anormală. Fără acestea. Întreaga articulaţie este împrejmuită de un ţesut fibros rezistent. cum ar fi cele al şoldului şi umărului. cum ar fi artrita reumatoidă. Ea nu este absolut necesară pentru funcţionarea normală a articulaţiei şi în anumite condiţii în care membrana sinovială este afectată. fără afectarea pe termen scurt a articulaţiei. denumit capsulă articulară. Suprafeţele oaselor sunt acoperite cu cartilaj. se găseşte sinoviala. dar nedepăşind cartilajul articular. Acestea reprezintă porţiunile care suferă leziuni în cursul activităţii sportive şi pot fi îndepărtate prin intervenţie chirurgicală. Extremităţile osoase sunt acoperite cu un material denumit cartilaj articular. Pentru a permite stabilitatea articulaţiei şi flexibilitatea mişcărilor în spaţiul articular se găsesc două foiţe cartilaginoase.

# Ligamentele: 44 . care fac parte din articulaţie şi au un rol de protecţie împotriva şocurilor severe. c. are loc extensia genunchiului şi piciorul este adus pe pământ prin mişcări ale articulaţiei şoldului. craniului şi unele din articulaţiile gleznei şi pelvisului. Suprafeţele articulare sunt lubrifiate cu lichid sinovial pentru a asigura mobilitatea articulaţiei. în acelaşi timp menţinânduşi rolul de susţinere al acesteia. sacrului. Există. Muşchii anteriori determină extensia articulaţiei (îl trag înainte) şi cei posteriori fac flexia (îl trag înapoi).uzura articulară creşte. în cursul vieţii. Forţa şi stabilitatea sunt asigurate de benzi fibroase denumite ligamente. Articulaţiile fibroase le includ pe cele ale coloanei vertebrale. Articulaţiile coloanei vertebrale reprezintă o excepţie. Aceste articulaţii nu au sinovială. trecând peste articulaţia genunchiului. permiţând mişcarea înainte a gambei fără a atinge pământul – astfel piciorul ar avea o mişcare exterioară datorită tracţionării pelvisului. După aceea. el se îndoaie. menţinându-i poziţia. Inserţia acestor muşchi se află pe oasele bazinului şi pe femur. fiind destul de flexibile pentru a permite un anumit grad de mobilitate. care nu permite decât mişcări limitate sau nici un tip de mişcare. Mişcările articulaţiei genunchiului sunt determinate de muşchii coapsei. care se prind pe tibie. Cu fiecare pas. astfel încât mai târziu. aceşti muşchi se unesc într-un tendon fibros. Genunchiul este important în mod special la locomoţie. poate apărea artrita. aceste ligamente sunt dispuse pe ambele părţi şi în interiorul articulaţiei. săculeţi cu lichid numiţi burse sinoviale. La extremitatea inferioară. Fără a împiedica mişcarea genunchiului. oasele sunt unite printr-un ţesut fibros dens. de asemenea.

fibrele sunt dispuse longitudinal şi rezistă la întindere. Alte ligamente. Ligamentele. unde au rolul de a menţine poziţia unor organe cum ar fi ficatul sau uterul. # Funcţie: Varietatea mişcărilor corpului este dependentă de forma şi aspectul suprafeţelor osoase articulare şi a 45 . la nivelul abdomenului. Ligamentele se găsesc. sunt dispuse sub forma unei reţele încrucişate de fibre. conectează oasele articulare şi le menţin poziţia prin limitarea mişcărilor. Şi la nivelul sânilor există ligamente constituite din fibre fine care susţin greutatea acestora. oasele ar putea fi foarte uşor dislocate. Periostul are o vascularizaţie şi o inervaţie care îi permit să hrănească osul.Oasele unei articulaţii sunt acţionate de către muşchi. cât şi să furnizeze suprafaţa de fixare pentru ligamente şi muşchi. În majoritatea ligamentelor. care au o elasticitate redusă. Aceştia se leagă de articulaţii prin tendoane lipsite de elasticitate. acest ţesut este aşezat ordonat în fascicule fibroase. În ligamentele cu formă cilindrică. din colagen şi din elastină. Ligamentele se ataşează de oase. Fără ligamente. digestiei şi sarcinii. Ligamentele şi periostul se află într-o interacţiune atât de perfectă încât periostul este frecvent afectat în urma unei leziuni a ligamentului. în principal. # Structură: Ligamentele sunt o formă de ţesut conjunctiv. Ele se unesc cu fibrele care penetrează învelişul extern al osului (periostul). care au rolul de a preveni mişcarea laterală a articulaţiilor. de asemenea. Ţesutul cartilaginos al ligamentelor este format. în acelaşi timp permiţând un grad de mobilitate necesar pentru modificările care apar în cursul alimentaţiei.

vasele sanguine şi nervii. prevenind mişcări cu amplitudini excesive. La acest nivel. În unele articulaţii. ligamentele au doar rolul de a preveni frecarea şi un ligament special (ligamentul anular). care previn deplasarea posterioară a articulaţiei şi stabilizează articulaţia în ortostatism. ulna formează suprafaţa inferioară a articulaţiei şi are o formă de cârlig care permite doar mişcări simple. Ligamentele funcţionează în concordanţă cu aceşti muşchi. Este destul de rezistentă pentru a avea o acţiune protectoare împotriva agresiunilor şi. mişcarea de rotaţie. rezistent la umiditate şi căldură şi care ne protejează de radiaţiile dăunătoare din lumina solară. anterioare şi posterioare. Există ligamente inserate între două porţiuni ale aceluiaşi os. Muşchii acţionează grupat la nivelul articulaţiilor. unii prin contracţie şi alţii prin relaxare. legându-l de ulnă şi permiţând. Ele pot fi întinse de către mişcările articulaţiilor şi devin din ce în ce mai tensionate. totuşi. oasele reprezintă cel mai important factor. în acelaşi timp. până ce mişcarea nu mai este posibilă. deşi genunchiul este o articulaţie balama. permiţând mişcările oaselor. 3. nefiind afectate de mişcări. La articulaţia cotului. destul de suplă pentru 46 . Pielea: Pielea. La articulaţia genunchiului. Ligamentele nu sunt capabile de contracţie.ligamentelor. înconjoară capul radiusului (osul extern al antebraţului). Ele protejează sau menţin poziţia unor structuri importante. totuşi. este mai mult decât un înveliş al corpului nostru. forma oaselor nu opune rezistenţă la mişcarea articulară. Astfel. fiind o structura statică şi pasivă. mişcările sunt controlate printr-un tip special de ligamente (ligamente încrucişate). Este un organ activ şi elastic. sau tegumentul.

cel intern profund fiind numit strat generator. astfel menţinându-se o temperatură internă constantă. Ea conservă căldura sau răceşte corpul în funcţie de necesităţi. În interiorul dermului se află glandele sudoripare. unde se aplatizează şi sunt transformate într-un material numit cheratină şi sunt eliminate în final prin descuamare. Acest strat protectiv extern este ferm ataşat de un strat subiacent denumit derm. 47 . Structura pielii: Pielea este constituită din două componente principale. b. Dermul este format din fibre de colagen şi elastină. În acest strat. Secreţia glandelor sudoripare este controlată de sistemul nervos şi este stimulată de emoţii. Ea este formată în celulele denumite melanocite. de asemenea. în păr şi iris. Fiecare glandă sudoripară este formată dintr-un conduct contorsionat de celule epiteliale care se deschid în ductul sudoripar. situate în stratul bazal al tegumentului. sebacee şi apocrine. foliculii piloşi. care sunt mai proeminente la vârful degetelor şi determină apariţia amprentelor digitale. Partea externă – epidermul – este formată din mai multe straturi celulare. deschizîndu-se la suprafaţa pielii. vasele sanguine şi nervii. celulele se divid constant şi se deplasează către suprafaţă.a permite mişcările. Culoarea pielii: Culoarea pielii se datorează pigmentului negru denumit melanină. Papilele dermice pătrund în epiderm şi aspectul vălurit al joncţiunii dintre cele două straturi ale pielii dă naştere crestelor papilare. Părul şi ductele glandulare trec prin epiderm până la suprafaţă. Melanina se găseşte. Timpul în care o celulă din stratul profund ajunge la suprafaţă este de trei-patru săptămâni. Nervii penetrează epidermul. a. stres sau de necesităţi calorice. dar vasele sanguine rămân în derm.

acelaşi număr de melanocite este întâlnit în pielea fiecărei fiinţe umane. Funcţia melaninei este de a proteja pielea faţă de radiaţia solară. în melanină au loc la periferia melanocitului. în afară de albinoşi.Indiferent de tipul rasial. când vasele mici se închid. III. Răspunsul este variabil de la individ la individ. Alţi factori care contribuie la coloraţia pielii sunt sângele din vasele sanguine tegumentare şi coloraţia galbenă naturală a ţesutului. fie prin radiaţia solară. Are loc formarea melaninei. Expunerea la lumina ultravioletă. tirozina. Odată format. este posibilă datorită muşchilor şi tendoanelor – extensii ale muşchilor care joacă un rol crucial în transmiterea forţelor de 48 . de la o clipire a unei pleoape până la un salt în aer. celulele se măresc şi culoarea pielii devine mai închisă. devin mai pigmentate urmare acestei expuneri prelungite la lumina solară. „albaştri” la frig. SISTEMUL MUSCULAR Fiecare mişcare a corpului. dar toate persoanele. stimulează producerea de melanină printr-un proces fiziologic de bronzare. Procesele chimice complexe ale organismului ce convertesc aminoacidul. cu cât pielea are o culoare mai închisă. Coloraţia pielii poate fi modificată ca urmare a unei stări particulare a nuanţei sângelui din vasele pielii. fie prin surse artificiale. când mare parte din oxigenul din sânge este transportat spre ţesuturi pe măsură ce fluxul sanguin scade. pigmentul se deplasează spre centrul celulei pentru a acoperi şi proteja astfel nucleul celular. Cantitatea de melanină produsă de aceste celule prezintă mari variaţii. „roşii sau pletorici” la mânie datorită creşterii fluxului sanguin şi cianotici. Astfel devenim „palizi” în condiţii de frică. La rasa neagră. cu atât sunt mai puţin probabile arsurile datorate radiaţiei solare. melanocitele sunt mai mari şi produc mai mult pigment.

un proces denumit contracţie. ei sunt responsabili pentru toate formele de mişcări conştiente. nervii şi organele de simţ. la examinarea microscopică. Împreună cu oasele şi tendoanele. aranjamentul fibrilar care îi formează le dă un aspect dungat. 49 . Inima este unica structură a corpului compusă din muşchi striat de tip cardiac. şi sunt de asemenea implicaţi în reacţiile automate denumite reflexe. care asigură expulzarea sângelui din inimă în vasele sanguine. cum ar fi mişcarea capului. Al treilea tip este muşchiul cardiac. Ei îşi exercită acţiunea prin scurtarea lungimii. explozivă. care reprezintă constituientul principal al inimii. Ei trebuie să fie capabili de a produce o contracţie rapidă. un proces complicat. În spatele activităţii musculare există mecanisme sofisticate care fac dintr-o acţiune aparent simplă. 1. Muşchii voluntari se mai numesc striaţi datorită faptului că. Muşchii: Există trei tipuri diferite de muşchi în organism. Contracţiile inimii sunt rezultatul impulsurilor produse de sistemul excitoconductor al inimii. implicat în motilitatea (proprietate a unor organe cu musculatura neteda de a efectua miscari de contractie si de relaxare) organelor interne. cum ar fi intestinele sau vezica urinară.contracţie a muşchiului la osul asupra căruia acţionează. Primul tip este reprezentat de muşchii scheletici sau voluntari. cum ar fi urcarea scărilor. Al doilea tip este muşchiul neted (denumit aşa datorită aspectului său microscopic). de tipul celei pe care o efectuează muşchii membrelor inferioare în timpul unei sărituri. ce implică creierul. şi de a menţine un tonus constant pentru a păstra corpul într-o postură normată.

Cele mai mici dintre ele – unităţile de bază ale activităţii musculare – sunt filamente de actină şi miozină. atât de fine încât pot fi observate numai la microscopul electronic. determinând peristaltismul intestinal. mitocondriile. dar fibrele sunt mai scurte şi groase. Aceste filamente sunt grupate în fascicule denumite miofibrile. determinând mişcarea anumitor oase. Se comportă ca resorturi ataşate de diferite puncte ale scheletului. Printre miofibrile se află depozitele energetice ale muşchiului. care acţionează asupra scăriţei. sub formă de glicogen. un os mic al urechii medii. 50 . formând o reţea densă. Muşchii netezi nu sunt sub controlul conştient al creierului. ei produc contracţia musculară necesară în procese cum ar fi digestia. care formează majoritatea masei fesiere şi controlează mişcările articulaţiei şoldului. Muşchiul cardiac are o structură foarte asemănătoare cu cel voluntar. de la micul muşchi stapedius. În muşchii netezi sau involuntari. Muşchiul se scurtează când filamentele de actină şi miozină glisează în lungul lor. în care oxigenul şi substratul energetic sunt metabolizate pentru a produce energie. ce asigură transportul hranei. Structura muşchilor: Muşchii voluntari pot fi priviţi ca o serie de fascicule paralele de fibre adunate împreună pentru a forma o unitate completă. fusiformă.Muşchii voluntari se găsesc în întreg organismul. Ele sunt proteine cunoscute sub numele de proteine contractile. până la muşchiul gluteus maximus (marele fesier). reprezentând o proporţie de 25 la sută din greutatea corpului. chiar şi la un nou născut. şi furnizorii normali de energie. a. fiecare fibră este o celulă alungită.

când ajunge la extremitatea nervului. celulele musculare cu nucleii celulari dispuşi la periferie. sau voluntari. Fiecare fibră musculară vine în contact cu o fibră nervoasă care îi declanşează acţiunea ori de câte ori este necesar. cu un înveliş de ţesut conjunctiv. Aceşti nervi motori au mai multe ramificaţii. Are un corp muscular gros. poate fi alcătuit din sute de fascicule. ea este constituită din celule fusiforme dispuse neomogen. unde se leagă de zone speciale ale membranei celulare numite receptori. b. cum ar fi gluteus maximus. structura muşchiului cardiac este totuşi aceeaşi ca a muşchiului voluntar. Structura muşchiului neted nu prezintă acelaşi aranjament geometric ordonat al filamentelor şi fibrelor. Observată la microscop. Un muşchi de dimensiuni mici este alcătuit din puţine fascicule de fibre. cu excepţia faptului că fibrele formează o reţea. fiecare fiind distribuită la un muşchi voluntar. Acetilcolina traversează spaţiul îngust dintre terminaţiile nervoase şi muşchi. Întregul muşchi este învelit într-un ţesut fibros. sub membrană. Funcţiile muşchilor: Muşchii scheletici. de fapt. Acestea sunt. Impulsul electric se propagă prin nerv plecând de la creier şi. în timp ce un muşchi de dimensiuni mari. fiecare din acestea inserându-se pe un os. eliberează o cantitate mică de acetilcolină din granulele în care aceasta este stocată. sunt activaţi de nervii motori care pleacă din măduva spinării şi care preiau impulsurile venite de la creier printr-un tract nervos. formând tendoanele. care se îngustează la capete. După legarea acetilcolinei de 51 . deşi are o contracţie dependentă de acţiunea filamentelor de miozină şi actină. Fibrele musculare sunt grupate în fascicule. Fiecare ramificaţie ia apoi contact cu celulele musculare.Miofibrilele sunt grupate în fascicule mai mari numite fibre musculare.

în care are loc formarea şi desfacerea continuă a unor legături chimice dintre acestea. la transportul hranei în intestin. astfel încâtse creează un mecanism ce va determina contracţia unui muşchi şi relaxarea altuia. 52 . stocată şi transferată apoi în compusul adenozin trifosfat (ATP). impulsul se propagă simultan la mai multe celule. mişcarea conştientă a muşchilor voluntari este declanşată de semnale trimise de la creier prin măduva spinării. muşchiul se contractă şi rămâne în această stare atât timp cât mediatorul chimic este legat de receptor. Unele dintre semnale acţionează prin stimularea unor anumiţi nervi motori. Cele mai simple reflexe apar prin stimularea directă a nervilor motori de către semnalele ce sosesc la măduva spinării de la receptorii senzoriali prin nervii senzitivi. compus macroergic. o inervaţie motorie.receptori. în loc de un singur nerv ce stimulează o singură celulă. Procesul contracţiei musculare este iniţiat de influxul de calciu (unul din mineralele comune din corp) în celula musculară printr-o reţea tubulară fină situată printre miofibrile. Spre deosebire de reflexe. Pentru a asigura relaxarea musculară. Drept rezultat. Acest proces necesită energie. Muşchiul neted are. Totuşi. Activitatea filamentelor de miozină şi actină în timpul contracţiei musculare este un proces complicat. denumită microtubuli. Aceşti receptori trimit implusuri la măduva spinării şi. iar altele au o acţiune inhibitorie. furnizată de arderea substratului energetic în prezenţa oxigenului în mitocondrii. de exemplu. acţionează nervii motori care pleacă de la măduva spinării la muşchii coapsei. de asemenea. consecutiv. o enzimă ce neutralizează acetilcolina intră în acţiune. muşchii coapsei se contractă rapid şi gamba se mişcă înainte. Acest mod de propagare ajută.

53 . Forţa de contracţie a fibrelor musculare este concentrată şi apoi transmisă prin tendon. realizând tracţiunea structurii interesate şi realizând astfel mişcarea. În principiu. Astfel.Contracţia muşchiului cardiac nu este produsă de nervi motori. tendonul uneşte partea activă sau corpul muşchiului cu structura – un os – care va fi mobilizată. întâlnite acolo unde există un mare număr de articulaţii care efectuează mişcări într-un spaţiu relativ mic. favorizând acţiunea de pompă a acesteia. Un tip particular de tendon se află în conexiune cu ţesutul muscular care formează peretele inimii. Tendoanele sunt extensii specializate ale muşchilor şi sunt formate din ţesut conjunctiv. Aici. care leagă fasciculele de fibre musculare şi care se unesc şi se extind în afara muşchiului sub forma unui cordon inextensibil. Muşchii ce acţionează aceste tendoane sunt situaţi la distanţă de nivelul braţelor şi picioarelor. 1. deoarece ele ocupă mult mai puţin spaţiu decât muşchii. cât şi inele de susţinere în punctele în care vasele mari se unesc cu inima. de asemenea. ci de un ţesut specializat al inimii. Tendoanele sunt. benzi dense de ţesut fibros formează structuri solide în interiorul muşchiului cardiac. ambele feţe ale mâinilor şi picioarelor conţin un întreg set de diferite tendoane. care îi conferă atât o structură mai fermă. determinând contracţia inimii şi expulzia sângelui.Tendoanele: Tendoanele joacă un rol important într-o gamă variată de mişcări. Aceste impulsuri au o frecvenţă de aproximativ 72 de ori pe minut. Există mai multe tendoane localizate aproape de suprafaţa corpului şi care pot fi simţite cu uşurinţă.

vitală pentru dezvoltarea limbajului. Sistemul nervos periferic (SNP): Componentele principale ale sistemului nervos sunt nervii. În centrul său se găsesc creierul şi măduva spinării. neuroni motori. controlul mişcărilor şi reglarea funcţiilor corpului. Neuronii sunt clasificaţi în trei tipuri. care. Funcţia lor este oarecum asemănătoare cu cea a circuitelor dintr-un aparat electric complex: ele preiau semnalele dintr-o parte a sistemului nervos şi le transmit alteia. care transmit informaţia de la organele de simţ ale corpului la sistemul nervos central. gândirii şi memoriei. care procesează informaţia primită. Fiind cea mai complexă structură a organismului. neuroni senzitivi. ca de exemplu respiraţia. unde ele pot fi retransmise altor neuroni pentru a determina o anumită acţiune. 2. de asemenea. în final. care leagă sistemul nervos central de alte părţi ale corpului şi ganglionii nervoşi. 54 . controlează tot ţesutul nervos din celelalte părţi ale corpului. în raport cu funcţia lor: 1. SISTEMUL NERVOS Sistemul nervos este esenţial pentru percepţia senzorială. Celulele nervoase: Unităţile funcţionale ale sistemului nervos sunt milioanele de celule nervoase interconectate denumite neuroni. neuroni integrativi (interneuroni). 2. 3.IV. care iniţiază acţiunile voluntare şi involuntare. 1. grupe de celule nervoase situate în diverse puncte ale sistemului nervos. este. percepţia durerii şi a plăcerii.

inervează organele digestive. se divid în numeroase ramuri mai mici. organele de simţ şi muşchii capului. Fibrele motorii şi senzitive sunt prelungirile cele mai lungi ale neuronilor respectivi. în număr de 43 de perechi. care este sub control subconştient. Unii nervi cranieni. Nervii spinali se desprind la intervale regulate din măduva spinării şi conţin întotdeauna atât fibre motorii. Semnalele de la aceşti 55 . formând o reţea care inervează tot corpul. cât şi senzitive. vagul. conţin doar fibre senzoriale.Un nerv este un fascicul alcătuit din fibre motorii şi senzitive. cum ar fi nervul optic. în principal. # Sistemul nervos somatic are un rol dublu. Fiecare nerv spinal este ataşat de măduva spinării prin intermediul a două rădăcini. deşi un nerv cranian foarte important. una alcătuită din fibre motorii şi cealaltă din fibre senzitive. şi sistemul nervos autonom. cum ar fi ochii. La mică distanţă de măduva spinării. Sistemul nervos periferic are două mari componente: sistemul nervos somatic. împreună cu ţesutul conjunctiv şi vasele sanguine. la rândul lor. fiecare nerv spinal se divide în ramuri care. îşi au originea în sistemul nervos central: 12 perechi se desprind din porţiunea inferioară a creierului (nervii cranieni) şi 31 de perechi din măduva spinării (nervii spinali). Nervii cranieni inervează. deşi fiecare acţionează independent de cealaltă. Ei inervează toate regiunile corpului situate mai jos de gât. În primul rând. Nervii principali. care conţin celule receptoare specializate. După unirea rădăcinilor. inima şi căile respiratorii din plămâni. Atât fibrele senzitive cât şi cele motorii sunt doar părţi ale neuronilor senzitivi şi motorii. colectează informaţii din mediul extern de la organele de simţ. care se găseşte sub control conştient. cele două tipuri de fibre se alătură pentru a forma nervul.

denumite simpatic şi parasimpatic. organele sexuale şi vasele sanguine. vezica urinară. stomacul. nivelul oxigenului scade în urma efortului. hipotalamusul comandă sistemului autonom creşterea frecvenţei cardiace pentru a furniza mai mult sânge oxigenat. de exemplu. prin fibrele senzitive. În al doilea rând. de exemplu.receptori sunt transportate apoi către sistemul nervos central. 3. glande şi organe de simţ. componentele chimice ale corpului şi ajustează sistemul autonom pentru a restabili echilibrul. transmite mesaje prin fibrele motorii de la sistemul nervos central la muşchii scheletici. Ambele activităţi şi multe altele apar în sistemul nervos central. iniţiind astfel mişcarea. rolul de a menţine funcţiile automate. Dacă. Sistemul nervos autonom este compus din două părţi. ale unor organe cum ar fi inima. Sistemul nervos central (SNC): Sistemul nervos periferic acţionează doar ca un releu pentru transmiterea mesajelor între sistemul nervos central şi muşchii capului. Ele primesc 56 . El este alcătuit în întregime din nervi motori aranjaţi în releu pornind de la măduva spinării către diferiţi muşchi. Fiecare foloseşte un mediator chimic diferit acolo unde fibra nervoasă ajunge la organul ţintă. în principal. nu joacă nici un rol în analiza informaţiilor senzitive sau în iniţierea impulsurilor motorii. fiecare are o autonomie diferită şi are efecte diferite asupra organelor pe care le deserveşte. # Sistemul nervos autonom are. intestinul. fără un efort mental deliberat din partea noastră. plămânii. Întregul sistem autonom este controlat de o zonă din creier numită hipotalamus. Creierul şi măduva spinării formează unitatea centrală care prelucrează impulsurile. Acesta primeşte informaţii despre orice variaţie în. Practic.

care furnizează oxigenul şi substanţele nutritive. după aceea. iar primii ventriculi (ventriculi laterali) sunt şi cei mai mari. le selectează şi analizează şi. care circulă în meninge. majoritatea neuronilor cerebrali sunt interneuroni care au funcţia de a filtra. Spre deosebire de ventriculii inimii. Întregul sistem nervos central necesită un aport substanţial de sânge. analiza şi stoca informaţiile. care adăposteşte creierul. Acestea acoperă în întregime creierul şi măduva spinării. care adăposteşte măduva spinării. printr-un orificiu îngust. în cel de-al 57 . Lichidul are un efect de amortizare. El este de asemenea protejat de două tipuri de învelişuri. producând un răspuns adecvat al muşchilor şi glandelor. implicând participarea a mii de neuroni diferiţi. dar analiza la nivelul creierului este de obicei de o înaltă complexitate. Funcţia de analiză sau de procesare poate fi relativ simplă pentru unele activităţi ce se desfăşoară în măduva spinării. către măduva spinării. apos. transmit impulsurile de-a lungul fibrelor motorii. Fluidul este produs continuu din sânge de către celulele specializate ale plexurilor coroide din ventriculii cerebrali. ajutând astfel la protejarea ţesutului nervos vital faţă de agresiuni.mesaje prin fibrele senzitive de la organele de simţ şi receptori. Cel de-al doilea este constituit din trei membrane fibroase denumite meninge. Lichidul circulă de la ventriculii laterali. printr-un canal şi mai îngust. în ventriculul al treilea şi apoi. ventriculii cerebrali sunt numerotaţi. Lichidul cefalorahidian este un fluid limpede. în măduva spinării şi în ventriculii cerebrali (cavităţi). Primul este osos: craniul. care au nume specific. Numerotarea începe de la emisferele cerebrale în jos. şi coloana vertebrală. Deşi mulţi neuroni senzitivi se termină şi mulţi neuroni motori au originea în creier. apeductul cerebral.

în timp ce cornul posterior conţine corpii celulari ai neuronilor de asociaţie şi senzitivi. de pe arahnoidă. cu un corn posterior şi unul anterior în fiecare jumătate (protuberanţe). lichidul circulă către partea superioară a creierului (emisferele cerebrale) şi este reabsorbit de către proeminenţele speciale. a. Aceasta este împrăştiată în trei cordoane şi conţine fasciculele ascendente şi descendente care conectează creierul la măduva spinării în ambele direcţii. fasciculele ascendente duc impulsurile senzitive către creier. denumite vilozităţi arahnoidiene. În primul rând. care este situată în interiorul canalului vertebral de la creier până la vertebrele inferioare.patrulea. în lungime de circa 40 cm. ce pleacă din diferite părţi ale creierului. Ea este compusă din aglomerări de neuroni şi fascicule de fibre nervoase. Cel anterior este compus din neuroni motori. Fasciculele descendente propagă impulsurile motorii de la creier la sistemul nervos periferic. Ea coboară pe distanţe 58 . ea funcţionează ca un sistem de conducere în ambele sensuri între creier şi sistemul nervos periferic. una dintre cele trei meninge. Măduva spinării are două funcţii principale. care este puţin mai larg. De aici iese prin orificii ale planşeului ventriculului în nişte spaţii (cisterne) pline cu lichid care înconjoară trunchiul cerebral la baza creierului. Materia cenuşie este înconjurată de materia albă. După aceea. fibrele acestora din urmă formează fascicule lungi. Materia cenuşie – denumire a aglomerărilor neuronale – are formă de H pe secţiune transversală. Această funcţie este îndeplinită prin intermediul neuronilor senzitivi şi motori. Măduva spinării: Măduva spinării este o coloană de ţesut nervos aproximativ cilindrică.

Ea trimite impulsuri care produc mişcările inconştiente ale muşchilor. vin în contact cu dendritele sau cu corpii celulari ai neuronilor senzitivi sau motori aparţinând sistemului nervos periferic. astfel încât partea stângă a corpului este controlată de partea dreaptă a creierului şi viceversa. tot creierul mijlociu şi o parte din cel anterior. Mesajele urcă prin măduva spinării şi sunt conectate prin interneuroni cu nervii motori care controlează mişcările gâtului. Fiecare din aceste regiuni este divizată în zone separate. care leagă creierul cu măduva spinării. şi formaţia reticulată. Această zonă are.variate prin măduva spinării şi la capătul lor la mare distanţă de creier. 59 . care controlează funcţii distincte. cuprinde părţi din creierul posterior. Variatele structuri ale trunchiului cerebral – incluzândule pe cele denumite bulb şi puntea. toate interconectate cu alte porţiuni ale creierului. Aceasta se obţine prin neuroni. Creierul: În principiu. Aici este locul de încrucişare al tuturor căilor aferente şi eferente. creierul poate fi împărţit în trei regiuni distincte: creierul posterior. activităţi motorii. b. ale căror prelungiri se extind pe distanţe mici în sus şi în jos prin măduva spinării şi prin interneuroni care transmit mesajele direct între neuronii senzitivi şi cei motori. Trunchiul cerebral. Cea mai mare structură a creierului posterior este cerebelul. în principal. care face parte din creierul mijlociu – au funcţii vitale. A doua funcţie a măduvei spinării este de a controla activităţile reflexe simple. creierul mijlociu şi creierul anterior. astfel încât postura şi echilibrul sunt menţinute şi acţionează în perfect acord cu ariile motorii ale emisferelor cerebrale pentru coordonarea mişcărilor corpului. care fac parte din creierul posterior.

Hipotalamusul este.Emisferele cerebrale şi hipotalamusul: Partea cea mai mare din creier este reprezentată de emisferele cerebrale (cerebrum) localizate în creierul anterior. sub cele două emisfere cerebrale. Este strâns legat de sistemul hormonal endocrin. denumite corp calos. Ele sunt unite la bază printr-un fascicul gros de fibre nervoase. în expresia feţei şi în poziţionarea membrelor înainte de ridicarea în picioare sau de mers. care coordonează activitatea musculară. cunoscute sub numele de emisfere cerebrale. Acestea sunt mai dezvoltate la om decât la orice alt animal şi sunt esenţiale pentru gândire. în fapt. o colecţie de centri nervoşi specializaţi. Hipotalamusul se află la baza creierului. ceea ce permite corpului să îndeplinească diferite tipuri de mişcări liber şi inconştient. Acesta este locul unde toate celelalte părţi ale creierului transmit mesajele pentru a fi luată o decizie. Aceste celule formează un sistem complex de control. El este situat imediat sub o altă structură importantă din creierul anterior. care sunt conectaţi cu alte zone importante din creier şi cu glanda hipofiză (pituitară). talamusul. Este regiunea creierului implicată în controlul unor funcţii vitale. dormitul şi termoreglarea. cum ar fi mâncatul. 60 . În interiorul emisferelor cerebrale există o aglomerare de substanţă cenuşie (celule nervoase) denumită ganglioni bazali. Acest tip de activitate musculară este implicat în balansarea braţelor în timpul mersului. memorie conştientă şi procesele mentale superioare. care funcţionează ca un releu telefonic între măduva spinării şi emisferele cerebrale. Creierul mare este împărţit pe linia mediană în două jumătăţi.

Lobul temporal seveşte pentru auz şi miros. lobul parietal pentru pipăit şi gust.Hipotalamusul are căi nervoase care îl conectează cu sistemul limbic. pipăit. iar cel frontal pentru mişcare. În plus. cortexul cerebral este locul unde informaţiile primite de la cele cinci simţuri – văz. De exemplu. care este strâns legat de centrul olfactiv din creier. Între pliuri există câteva şanţuri adânci. Această parte a creierului a devenit atât de dezvoltată la oameni încât a necesitat plieri repetate pentru a avea loc în craniu. De aceea. Aceasta explică de ce policele este mai sensibil decât genunchiul. Cortexul cerebral: Cortexul cerebral este un strat gros de aproximativ 3 mm de materie cenuşie cu aspectc cutat. auz. În fiecare din aceşti lobi există porţiuni specifice ce recepţionează mesajele senzoriale dintr-o singură zonă a corpului. ariile premotorii şi motorii ale cortexului cerebral conlucrează cu alte arii ale sistemului nervos central şi periferic pentru a produce mişcarea coordonată care este vitală pentru orice activitate conştientă. reprezentând suprafaţa exterioară a creierului. Depliată. Acelaşi principiu se aplică şi altor arii senzoriale din cortex. care împart fiecare din cele două emisfere ale cortexului în patru zone numite lobi. gust şi miros – sunt analizate şi prelucrate astfel încât alte părţi ale sistemului nervos pot reacţiona la informaţie dacă este necesar. Fiecare din aceşti lobi îndeplineşte una sau mai multe funcţii specifice. care nu recepţionează decât senzaţiile de la genunchi şi arie întinsă pentru police. ca şi ariilor motorii. ar acoperi o suprafaţă de 30 de ori mai mare. lobul occipital pentru văz. 61 . simţul tactil este localizat pe o arie mică în lobul parietal. vorbire şi gândirea superioară.

 encefal  trunchi cerebral  cerebel diencefal  emisfere cerebrale SNP :  nervi  spinali – 31 perechi (micsti)  cranieni – 12 perechi (motori. senzitivi.  pre-viscerali  intra-murali Neuronul  conducere centripeta (dendrite)  conducere centrifuga (axon).portiune centrala (centrii nervosi. stress)  parasimpatic (intervine in conditii obisnuite) -ambele componente au: .Vegetativ 1) SNC:  maduva spinarii. micsti)  ganglioni nervosi 2) S. SNP) 2) S. fibre vegetative si de ganglioni vegetativi  latero-vertebrali.dupa structura si functie: 1) S. 62 .N.V.Somatic (de relatie) – (SNC.  simpatic (actioneaza in conditii neobisnuite.portiune periferica (exista in SNP)  repr. SNC) .Sistemul nervos: REZUMAT Sistemul nervos .N. de nervi vegetativi.N.

Efectorii – muschii striati. si le transf. Receptorii = receptioneaza informatii din mediul int. organ cortic) . dendritele neuronilor senzitivi. interne).exteroceptori (piele) . corpusculi senzitivi. Calea aferenta – dendritele neuronilor din ganglionii spinali sau cei cranieni. dat de organism la actiunea unui stimul asupra unui camp receptor. spinarii) -subcortical (trunchi cerebral. organe specializate (retina. art..diencefal) -cortical (scoarta cerebrala).axonii neuronilor motori din maduva spinarii sau trunchiul cerebral. Stimul  Receptor  (cai senzitive/aferente) Centru nervos  (cai motorii/eferente)  Efector  Raspuns. Centrii nervosi – primesc inf.proprioceptori (in muschi. in impulsuri nervoase. controlul cortical este realizat de neuronii motori din scoarta cerebrala.  schimbarea pozitiei) . le analizeaza.pot fi: celule senzoriale. a) Functia reflexa a maduvei spinarii 63 . si ext.interoceptori (org. Calea eferenta .Functia reflexa a SN Somatic Actul reflex = procesul fiziologic de raspuns. le prelucreaza si elaboreaza comenzi corespunzatoare:  distribuiti pe 3 niveluri: -medular (mad. Arcul reflex = baza anatomica a actului reflex. cerebel. .

ex: bicipital. de indepartare a mainii la o intepatura. de orientare a capului spre o sursa sonora.coliculii cvadrigemeni sup.: .monosinaptice (1) .coliculii cvadrigemeni inf.nucleul rosu are rol in reglarea tonusului muscular. mezencefal. somatice . pozitie) .arc reflex cu cel putin 3 neuroni (cel putin 1 neuron intercalar) . b) Functia reflexa a trunchiului cerebral Centrii nervosi ai ref.miotatice sau osteotendinoase sau de extensie . tuse. din bulb. rotulian. masticatie.p.d.Ref. voma.reactia de aparare . deglutitie.caract. de orientare a capului spre o sursa luminoasa.arhicerebel (1) 64 . . . functional si filogenetic: . ahilian.  ref.arc reflex cu 2 neuroni – 1 senzitiv si 1 motor (din coarnele anterioare) .punte: supt.nu iradiaza .mezencefal: .statice si stato-kinetice (pt. .d. .de flexie sau nociceptive. .polisinaptice (2) (1) . punte. somatice din trunchiul cerebral sunt localizati in nucleii motori.sunt strict limitate . .bulb: stranut.ref. (2) .v. clipire.timp de latenta scurt . c) Functia reflexa a cerebelului .  ref.

- paleocerebel (2) - neocerebel (3) 1) - reglarea echilibrului; - inf. de la ap. vestibular si de la sensibilitatea proprioceptiva; 2) reglarea tonusului muscular; 3) reglarea miscarilor fine. d) Functia reflexa a emisferelor cerebrale - reflexe neconditionate - reflexe conditionate. Functia de conducere a S.N. Somatic Asig. de: - subst. alba/prelungirile neuronilor, care contine fascicole conducatoare; - nervi perifierici – spinali si cranieni. Functia de conducere a maduvei spinarii - asig. de substanta alba si nervii spinali; - subst. alba – 3 perechi de cordoane - in cordoane exista cai de conducere: - scurte (de asociatie/intersegmentale) - ungi (de proiectie) - ascendente; - descendente. a) Caile ascendente - cai senzitive (ale sensibilitatii) - conduc impulsul nervos de la R la centrii nervosi; - specifice (sens exteroceptive si proprioceptive) - nespecifice (sens. interoceptive). Caile sensibilitatii exteroceptive (tactila, termica, dureroasa) - formate din 3 neuroni;

65

1. calea sensibilitatii exteroceptive tactilogrosiera (protopatica) a sensibilitatii termice si dureroase: - primul neuron – localizat in ganglionul spinal (de pe rad. post. a nerv. spinal); - dendrite culeg informatii de la receptor  le transf. in impuls nervos; - axonul primului neuron (deutoneuron) (cornul posterior); - fie patrunde in cord. ant. de pe partea opusa, formand fascicolul spino-talamic anterior  informatii tactile ; - fie patrunde in cordonul lateral de pe partea opusa, formand fascicolul spino talamic lateral  inf. termice si dureroase; - fascicolele fac sinapsa cu III neuron (tritoneuron), din talamus; axonul lui va proiecta in cortex, in aria somestezica primara (termica si dureroasa) sau aria somestezica secundara. 2. calea sensibilitatii tactile fine (epicritica) - I neuron este localizat in gangl. spinal; - dendritele aduc informatii de la Receptor; - axonul patrunde in maduva, in cordonul posterior, formand fascicole spino – bulbare (Goll si Burdah); - fac sinapsa cu II neuron, din bulb; - axonul lui  III neuron (din talamus); - se proiecteaza in cortex, in aria somestezica primara. Caile sensibilitatii proprioceptive 1.calea sensibilitatii proprioceptive constiente (kinestezice) - simtul pozitiei si al miscarii (constiente); - identica cu calea sensibilitatii tactile fine.

66

2.calea sensibilitatii proprioceptive inconstiente - are 2 neuroni: - protoneuron (in ganglionul spinal); - dendrite  inf de la proprioceptori; - axonul  al II-lea neuron (din cornul post. medular); - axonul celui de-al II-lea neuron: - patrunde in cord lat. De pe aceeasi parte  fasc. spino-cerebelos direct; - patrunde in cord lat de pe partea opusa  fasc spino-cerebelos indirect (incrucisat); - proiecteaza in paleocerebel. Caile ascendente nespecifice - fac parte din subst reticulata medulara, primesc colaterale de pe caile specifice si transmit inf. nespecifice intr-o zona imprecisa a scoartei cerebrale (pe ariile somestezice) determinand o stare de hiperexcitabilitate a scoartei cerebrale; b) Caile descendente - cai ale miscarii - pleaca de la encefal  maduva  muschi, organe (efectori) I. cai piramidale - transmit comenzi care coordoneaza miscarile voluntare, rapide, precise; 1) cortico-spinale; 2) cortico-bulbare; 1) cai cortico-spinale; - controleaza motilitatea voluntara, de la nivelul trunchiului, membrelor si o parte din regiunea gatului; - au 2 neuroni: I.neuron  neocortexul motor (in aria motorie primara) II. neuron  cornul anterior medular
67

II neuron – in nucleii motori ai trunchiului cerebral (adica in nucleii de origine pt. stereotipe.controleaza alaturi de corpii striati. patrund in maduva prin cordonul anterior.axonul I neuron se incruciseaza la dif. II.motilitatea voluntara din reg capului si restul gatului. dense de substanta cenusie situate la baza emisferelor cerebrale.axonul celui de-al doilea neuron ajunge. . .intervin in declansarea miscarilor det de unele stari emotive 1. restul de 20-25% (fibre) au traseu descendent prin maduva spinarii. ajungand la al II-lea neuron. cai care pleaca din cortex (2 neuroni) I. in al doilea caz  fascicol piramidal direct.ganglioni bazali = 2 reg. ajungand la piramidele anterioare ale bulbului. . scris. lente. vorbit). pozitia organismului.coordoneaza/controleaza miscarile involuntare.  cai corticostriotectospinale. la musculatura striata .  neocortex . niveluri alre trunchiului cerebral. 68 . cai extra piramidale . asociate cu unele activitati dobandite (mers. prin rad. II. unde 75%-80% din fibre se incruciseaza (in decusatia motorie) si patrund in maduva prin cordonul lateral. aria primara . nervii cranieni) . 2) cai cortico-bulbare . . tonusul muscular.  corpii striati. dupa care trec (se incruciseaza) in cornul anterior opus.I neuron – neocortex motor..2 neuroni. automate. avand traseu descendent prin trunchiul cerebral.axonul I neuron trece printre corpii striati (sau ganglioni bazali). anterioara a nervului spinal. . in primul caz  fascicol piramidal incrucisat.

determina cardioacceleratia.12 perechi toracali (dorsali) distr. tahicardic si hipertensiunea arteriala. salivare) .coordoneaza activitatea org interne. metameric intercostal. .plexul brahial  se desprind nervii membrelor superioare .cele 2 componente pot avea actiune antagonica (asupra inimii  simp: stimuleaza activitatea inimii.5 perechi lombari  plexul lombar . .5 perechi sacrali  plexul sacrat .zonele tegumentului inervate de perechile de nervi spinali. .plexul lombar  nervii femurali .2. 69 . . .plexul sacrat  nervii rusinosi si sciatici .SNV . Sistemul nervos vegetativ .pancreas – inervatie parasimpatica. . cai corticostriorubrospinale I.1 pereche cocigieni  plexul coccigian. poarta numele de dermatoame. Nervi spinali Distributia nervilor spinali: .8 perechi cervicali – form plexul cervical + plexul brahial.  trunchiul cerebral II.majoritatea organelor au dubla inervatie (simpatice si parasimpatice) .  cornul anterior medular. determinand scaderea cardioacceleratiei. bradicardie si hipotensiune)  act similar (ex: gl.  parasimp: inhiba activitatea inimii.simpatic.31 perechi de nervi spinali micsti: .parasimpatic.

simpatice lungi pt.lacrimal si salivator superior (in punte. sacrata (s2-s4) (parasimpatic) . apartine nervului VII) .de comanda – in coarnele lat.acetilcolina – mediator 70 . .unul postganglionar – simpatic  ganglion latero-vertebrali si in plexul celiac. medulare (sunt reprezentate de neuronii visceromotori) – cervicala.2 paleocortex. parasimpatic . dorsala si lombara (simpatic) si mad. Centrii nervosi : . pre-viscerali si intramurali.n.dorsal (in bulb.n.n. cerebrala – aria somestezica 1.Arcul reflex vegetativ Receptori  visceroceptori. apartine nervului IX) .in nucleii vegetativi ai trunchiului cerebral (apartine SNV) . reticulata.n.in sc. accesor al nervului 3 (mezencefal) .are 2 neuroni: . .salivator inferior (in bulb. mezentelic superior si mezentelic inf. subst. . Calea aferenta  dendrite + axoni ai neuronilor viscerosenzitivi din ganglionii spinali.unul preganglionar – din centrii nervosi de comanda.fibrele preganglionare mielinice scurte pt.parasimpatic  gangl.de control si integrare vegetativa . Calea eferenta . hipotalamus. apartine nervului X) .

trebuie să ne reamintim principiile de bază. poate fi distorsionată la trecerea prin anumite structuri. gradul de refracţie poate fi controlat precis de către forma lentilei. Corneea are doar o jumătate de milimetru grosime la centru şi un milimetru la joncţiunea cu sclerotica (albul ochiului). prima structură pe care o întâlneşte este o fereastră rotundă numită cornee. Mai mult.scurte pt. deşi de obicei se transmite linear. 4. a. creând posibilitatea ca obiectele să poată fi văzute.. de obicei. simpatice . lumina poate fi refractată sau concentrată pentru a forma imagini mici.fibre post ganglionare – amielinice . În fapt. . Corneea reprezintă o lentilă puternică cu focar fix. cum ar fi lentila de formă specială a aparatului de fotografiat sau lentila alcătuită din ţesut a ochiului uman. ochiul cu un aparat de fotografiat perfect proiectat. Cel mai bun mod de a explica lumina este acela de a o considera ca un instrument de transmitere.adrenalina – simpatice. Corneea: Cînd o rază luminoasă ajunge la ochi. De la orice sursă. ea se răspândeşte în toate direcţiile. dar perfecte ale unor obiecte mult mai mari. Celălalt lucru important de înţeles despre lumină este că. 71 .lungi pt. Puterea optică a corneei este aproximativ două treimi din puterea totală de refracţie a ochiului. ei compară. care este prima din cele două lentile ale ochiului. parasimpatice .Totuşi. pentru a înţelege pe deplin felul în care lumea exterioară poate fi vizualizată în mica structură care este ochiul. Ochiul: Atunci când oamenii vor să explice mecanismul vederii.acetilcolina – parasimpatice.

Pelicula lacrimală alimentează stratul optic (epitelial). Dedesubt există un strat elastic numit stratul Bowmann. Fără lacrimi. ce alimentează retina şi formează o reţea intricată pe cea mai mare parte a ochiului. celulele acestui strat nu se pot regenera şi astfel leziuni ale endoteliului pot determina defecte permanente ale vederii. poluării sau prafului. b.Corneea este alcătuită din cinci straturi. care este constant drenat şi înlocuit. Uvea: Uvea reprezintă tunica medie a ochiului. După ce trece prin cornee. 72 . corpul ciliar şi irisul. Stratul final este un endoteliu de grosimea unei celule. Urmează apoi stroma formată din colagen. raza luminoasă intră în camera anterioară a ochiului. Acesta are cea mai mare grosime. acesta împiedică lumina să treacă de polul posterior al ochiului şi să formeze imagini neclare. umoarea apoasă. Aceasta este plină cu un lichid apos. Acesta menţine transparenţa corneei şi echilibrul hidric dintre cornee şi restul ochiului. corneea nu ar fi protejată împotriva microorganismelor bacteriene. După stromă urmează o membrană elastică denumită Descemet. O peliculă de lacrimi acoperă stratul epitelial. este un epiteliu format din cinci straturi celulare. fiind echivalentul pielii. Stroma ajută la apărarea corneei împotriva infecţiilor şi a inflamaţiilor. Coroida este o foiţă membranoasă subţire între sclerotica ce o protejează la exterior şi retină. căci fără lacrimi ar pierde transparenţa şi ar deveni opac. alcătuită din trei structuri distincte: coroida. Această membrană are o vascularizaţie bogată. În acesată reţea există şi ţesut de susţinere care conţine cantităţi variate de pigmenţi. Odată formate. La exterior.

permiţându-ne focalizarea vederii pe obiectele situate la distanţă mică şi. ce are un aspect gelatinos şi dă consistenţa. forma şi elasticitatea ochiului. situată în partea anterioară a ochiului. constituit din două tipuri de celule fotosensibile. Dacă intensitatea luminii este putenică. Aceasta este sructura al cărui pigement de culoarea ochilor. care formează peretele posterior al camerei anterioare. Rolul ei este de a modifica forma cristalinului prin intermediul contracţiei muşchilor ciliari. îşi măreşte diametrul. c. între cristalin şi suprafaţa internă a corneei. Ataşată de corpul ciliar se află a treia regiune specializată. denumit retină. în aria denumită foveea sau 73 . rămăşiţele unui canal arterial din cursul dezvoltării fetale. La lumină slabă. a ochiului. datorită formei pe care o au. Acesta este. Umoarea vitroasă şi retina: În spatele cristalinului este camera internă. Pe suprafaţa internă. Prin centru ei trece canalul hialoid. fără ca noi să facem nici un efort conştient. curbată. lichidul care circulă în camera anterioară. de fapt. de a produce umoarea apoasă. Acestea sunt responsabile de claritatea imaginii şi sunt cele mai numeroase la polul posterior al ochiului. În spatele irisului se găseşte cristalinul elastic şi transparent. a globului ocular se găseşte un strat fotosensibil. Funcţionează ca diafragma unui aparat de fotografiat. având o putere de refracţie mai mică decât a corneei. principală. care este în schimb percepută de conuri. numite bastonaşe şi conuri. Bastonaşele sunt sensibile la lumina de intensitate slabă şi nu percep culoarea. Aceasta este plină cu o substanţă denumită umoarea vitroasă. de asemenea. irisul.Corpul ciliar este o porţiune cutată a uveei. fibrele ei musculare dilatând sau contractând pupila şi controlând astfel cantitatea de lumină care ajunge la retină. pupila îşi micşorează dimensiunile.

Nervii din porţiunile temporale (lângă tâmple) ale fiecărei retine nu se încrucişează şi astfel pătrund în emisfera cerebrală de aceeaşi parte. În această zonă. spre deosebire de fibrele nervoase motorii. în regiunea glandei hipofize. Există o venă corespondentă care traversează nervul optic alături de artera centrală şi care drenează retina. fiecare din acestea fiind izolate de cealaltă prin teaca de mielină. Nervul optic nu este altceva decât un fascicul de fibre nervoase ce transportă impulsuri nervoase detaliate prin fibre fine. în timp ce fibrele din porţiunile nazale se încrucişează şi merg în partea opusă. În jurul foveei sau maculei.macula. 74 . Împreună. unde are loc sinteza informaţiilor despre aspect. Nervii de pe fiecare parte se încrucişerază astfel încât o parte din informaţiile de la ochiul stâng trec în partea dreaptă a creierului şi viceversa. Aceasta se numeşte artera centrală a retinei. vederea centrală şi periferică. Acesta pleacă de la globul ocular printr-un canal osos al craniului şi pătrunde în cavitatea craniană imediat sub creier. Nervul optic: Fiecare celulă fotosensibilă din retină se conectează prin intermediul fibrelor nervoase cu creierul. critalinul îşi focalizează cea mai clară imagine şi vederea noastră este cea mai bună. retina înregistrează imagini clare. Toate aceste fibre nervoase se unesc la polul posterior al ochiului pentru a forma nervul optic. d. Fibrele nervoare care pleacă de la retină sunt senzoriale. aici se uneşte cu nervul optic central. culori şi forme. dar către marginile sale apare vederea periferică. Ea se ramifică la polul posterior al ochiului şi vasele care iau naştere se răspândesc pe suprafaţa retinei. ne oferă o imagine completă a lumii exterioare. În centrul nervului există o arteră ce îl însoţeşte pe toată lungimea.

Mesajele care rezultă sunt transmise la creier de-a lungul a doi nervi apropiaţi. 75 . deşi ele se găsesc împreună în acelaşi organ. Este un organ complex. al cărei angrenaj osos seamănă cu un aparat ce amplifică sunetele care îi sunt transmise. Aici. Funcţia acestei conexiuni are legătură cu reflexele pupilare. Acest punct de încrucişare se numeşte chiasma optică şi este foarte apropiat de hipofiză. nervii se desfac în evantai. Acestea îşi modifică uşor traiectul şi se adună sub forma unui fascicul care traversează capsula internă.care au doar o singură conexiune pe traiectul lor de la creier. dar structurile urechii interne ce interpretează poziţia capului şi sunetul sunt separate. De aici. 3. cu traiect comun: nervul vestibular pentru echilibru şi nervul cohlear pentru sunete. 5. urechea internă. de fiecare parte formând radiaţiile optice. unde sunt concentrate toate căile motorii şi senzoriale ale organismului. Imediat după încrucişare. nervii au un traiect către partea posterioară a creierului. nervii optici mai au multe sinapse. împărţit în trei regiuni: 1. la cortexul vizual. 2. urechea medie. Urechile: Urechea nu asigură numai simţul nostru auditiv. denumită corpii geniculaţi laterali. care preia sunetele precum un radar. ci şi pe cel al echilibrului. informaţia din stânga şi dreapta este din nou schimbată pe linia mediană. urechea externă. Prima dintre acestea se găseşte imediat după punctul în care informaţiile senzoriale sunt transmise de partea opusă. este prima sinapsă sau staţie de releu. De la corpii geniculaţi laterali. care converteşte vibraţiile sonore în impulsuri nervoase şi determină poziţia capului. Urechea externă şi cea medie sunt implicate în special în auz.

denumit tuba Eustachio. gama de frecvenţe ce pot fi auzite este aproximativ între 20 până la 20. care se deschide în spatele 76 . Pavilionul.000 Hz. sensibilitatea pentru frecvenţe înalte scade. care vine în contact cu timpanul. care este ataşată de urechea internă. Pe măsură ce îmbătrânim sau dacă suntem expuşi la sunete cu intensitate excesivă pentru o perioadă de timp. În centrul acestuia există un canal osos ce conduce la timpan. între 500 şi 4.a. şi nicovala. Acestea sunt ciocănelul. este cel care cooptează sunetele. nivelul normal al auzului este definit printr-un standard internaţional. care este măsurată în decibeli (dB). deşi sensibilitatea maximă la sunete este cuprinsă. Acuitatea reprezintă diferenţa în decibeli între cel mai slab sunet perceput şi sunetul standard generat de un aparat special denumit audiometru. Frecvenţa sunetului este exprimată în cicli pe secundă sau în herţi (Hz). cu cât numărul vibraţiilor este mai mare. cu atât tonalitatea este mai ascuţită. Auzul: Ceea ce auzim sunt unde sonore produse prin vibraţiile moleculelor de aer. un os mic. Urechea funcţionează ca un captator (urechea externă). Pereţii canalului secretă o substanţă ceroasă pentru a preveni uscarea şi descuamarea pielii. Pentru a măsura gradul pierderii auzului. care face conexiunea între cele două. La persoanele tinere. porţiunea elastică. scăriţa. amplificator (urechea medie) şi transmiţător (urecgea internă). Amplificatorul este reprezentat de un andrenaj format din trei osişoare.000 Hz pe secundă. Numărul vibraţiilor sau a ciclurilor pe secundă determină frecvenţa. Amplitudinea şi energia acestor unde determină intensitatea. Acest sistem amplifică de 20 de ori mişcările timpanului. De la urechea medie pleacă un canal îngust. în medie.

denumită aria auditivă. Echilibrul: Ca un organ al echilibrului. nu este clar modul în care urechea distinge intensitatea şi tonalitatea sunetelor. urechea este responsabilă de monitorizarea în fiecare moment a poziţiei şi mişcărilor capului. Este numită cohlee şi. care trec în sus pe toată întinderea cohleei. formând nervul cohlear. Modificări ale intensităţii sunetelor sunt receptate de mici cili de pe membrana bazilară prin undele transmise prin endolimfă. 77 . Porţiunea auditivă este situată la un capăt al acestei camere şi formează o serpentină asemănătoare cu cochilia unui melc. Atât auzul. Teoria cea mai acceptată este că celulele cohleei măsoară presiunea undelor din endolimfă şi le transformă în impulsuri electrice (nervoase). care apar atunci când coborâm rapid cu un lift. ceea ce contribuie la egalizarea presiunii aerului de ambele feţe ale timpanului. ce apar ca urmare a modificărilor de presiune din urechea medie. rămânând în echilibru. sunt produse de mişcările reduse ale timpanului. Pocniturile din urechi.amigdalelor. Nervul cohlear ajunge la o regiune specializată a creierului. De asemenea. cât şi mecanismul echilibrului formează o cameră comună umplută cu un lichid numit endolimfă şi undele de presiune se transmit prin acest fluid de la urechea medie prin intermediul scăriţei. Şi dacă poziţia capului este corect apreciată. b. prezintă o membrană subţire – membrana bazilară – de la care pleacă mii de fibre nervoase fine. pe toată lungimea ei. atunci organismul se poate adapta. Porţiunea urechii responsabile cu transmiterea este complexă. Modul în care undele sunt transformate în impulsuri electrice şi interpretate de către creier nu este complet înţeles.

Utricula şi sacula au funcţia de a detecta poziţia capului. c. îndoindu-i într-un mod diferit. cele implicate direct în echilibru sunt utricula. aceste granule presează cilii senzitivi ai celulelor. începe să alerge. Dacă un copil. Cilii transmit apoi semnale nervoase la creier. trimite semnale către muşchi. bine protejat de oasele craniului. ca şi când copilul ar cădea pe spate. trimit comenzi la muşchi pentru ajustarea poziţiei capului. Toate aceste reacţii se inversează în cazul când copilul se apleacă mult pe spate de pe un scaun. Când stăm în picioare. înapoi sau lateral. Canalele semicirculare preiau informaţia despre momentul în care capul începe şi se opreşte din 78 . În această masă sunt incluse vârfurile cililor senzoriali. Când capul se îndoaie înainte.Organul echilibrului se găseşte în urechea internă. care fac corpul să se aplece înainte. Pornirea şi oprirea: Imediat deasupra utriculei se găsesc trei canale semicirculare pline cu lichid. Aceasta declanşează noi mesaje către creier. Fiecare din aceste cavităţi conţine un strat de celule acoperite de o substanţă gelatinoasă în care sunt incluse mici granule de calcar. Aici există un labirint de canale umplute cu lichid. granulele calcaroase se mişcă înapoi. Îndată ce creierul primeşte această informaţie. dacă este necesar. La baza fiecărui canal există o masă gelatinoasă ovală. datorită gravitaţiei. care apoi. refăcând echilibrul. granulele calcaroase ating cilii. Utricula intră în acţiune atunci când corpul începe să se mişte înainte sau înapoi. toate la niveluri şi unghiuri diferite. care indică poziţia ortostatică. Din aceste canale. care sunt îndoite de mişcările fluidului din canalele semicirculare pe măsură ce corpul se mişcă. de exemplu. sacula şi canalele semicirculare.

mişcare – de o importanţă particulară în timpul mişcărilor rapide şi complexe. Când corpul începe să se mişte într-un sens, fluidul din canale tinde să rămână nemişcat, acţionând asupra cililor senzoriali. Aceştia trimit mesaje la creier, care acţionează corespunzător. Dar atunci când capul se opreşte din mişcare, în special când încetează mişcarea de rotaţie, fluidul începe să se mişte în canalele semicirculare timp de până la un minut sau mai mult, făcându-ne să ne simţim ameţiţi. d. Centrul de control: Partea creierului responsabilă pentru controlul acţiunii muşchilor de a menţine corpul în echilibru este cerebelul. Ochii, de asemenea, au un rol special în echilibru, furnizând informaţii vitale despre relaţia corpului cu mediul. e. Învăţarea echilibrului: Acesta este un proces lung, care necesită aproximativ primii doi ani din viaţa unui copil, cu încă un an pentru a dobândi deprinderea de a sta într-un picior. Înainte de dobândirea unui echilibru perfect, atât creierul, cât şi muşchii trebuie să fie suficient de maturi pentru a asigura forţa şi coordonarea necesare. 6. Receptorii olfactivi şi gustativi: a. Mirosul: Ca şi multe alte organe din corp, aparatul olfactiv este duplicat, fiecare cavitate acţionând independent. Receptorii senzoriali pentru miros se află pe peretele superior al cavităţii nazale, imediat sub lobii frontali ai creierului. Aceasta se numeşte suprafaţa olfactivă şi este alcătuită din milioane de celule mici, celule olfactive. Fiecare celulă olfactivă are aproximativ o duzină de cili care proemină într-un strat de mucus.
79

Mucusul menţine umiditatea cililor şi acţionează ca o capcană pentru substanţele odorante, în timp ce cilii măresc efectiv suprafaţa fiecărei celule olfactive, dar se crede că aceste substanţe sunt dizolvate în mucus, vin în contact cu cilii şi stimulează celulele care emit impulsuri nervoase. Fibrele nervoase olfactive propagă aceste impulsuri, trecând prin oasele craniului către cei doi lobi olfactivi ai creierului – unde informaţia este stocată, procesată şi apoi transmisă printr-un circuit complicat de fibre nervoase la cortexul cerebral. Aici, mesajul este identificat şi devenim conştienţi de miros. Mecanismul molecular exact al simţului mirosului este în mare măsură necunoscut. Modul exact în care celulele receptoare pot detecta mii de mirosuri diferite şi diferenţele minime dintre ele rămâne un mister. b. Gustul: Simţul gustului este cel mai rudimentar din cele cinci simţuri. Este limitat atât ca aspect, cât şi ca sensibilitate şi ne furnizează mai puţine informaţii despre lumea înconjurătoare decât oricare alt simţ. În fapt, rolul exclusiv al acestui simţ este de a selecta şi aprecia hrana şi băutura, ajutat în mod considerabil de mult de mai sensibilul simţ al mirosului. Acesta nuanţează cele patru simţuri de bază pe care mugurii gustativi le pot recunoaşte. În consecinţă, pierderea gustului – din orice motiv – prezintă o problemă mai mică decât pierderea simţului mirosului. Mugurii gustativi: Ca şi mirosul, mecanismul gustului este declanşat de conţinutul chimic al substanţelor din mâncare şi băutură. Particulele chimice sunt luate în gură şi convertite în impulsuri nervoase care sunt transmise pe cale nervoasă la creier, unde sunt interpretate.

80

Mugurii gustativi se găsesc în centrul acestui sistem. Presărate pe suprafaţa limbii se găsesc mici proeminenţe denumite papile. În interiorul acestora se află mugurii gustativi. Fiecare mugur gustativ este alcătuit din grupuri de celule receptoare şi fiecare dintre acestea au proeminenţe fine – microvili – care ajung la suprafaţa limbii prin porii fini ai papilelor. La capătul opus, celula receptoare este în contact cu o reţea de fibre nervoase. Alcătuirea acestei reţele este complexă şi există un grad mare de interconectare între acestea. Două fascicule nervoase diferite, care fac parte din nervul facial şi glosofaringian, transmit mesajele la creier. Mugurii gustativi sunt sensibili doar la patru gusturi de bază: dulce, acru, sărat şi amar; sediile receptorilor pentru aceste gusturi sunt localizate în diferite părţi ale limbii. Mugurii care răspund la dulce se găsesc pe vârful limbii, în timp ce cei specializati pentru sărat sunt localizaţi progresiv către zona posterioară. Modul în care mugurii gustativi răspund la stimlii chimici din hrană şi iniţiază impulsurile nervoase către creier nu este complet înţeles, dar pentru a le putea detecta gustul, substanţele chimice trebuie să fie sub formă lichidă. Hrana uscată nu dă o senzaţie gustativă imediată, ci îşi dobândeşte gustul doar după ce este dizolvată în salivă. 7. Receptorii tactili: a. Căile nervoase: Unele fibre care conduc informaţia tactilă intră în măduva spinării şi, fără oprire, ajung direct în trunchiul cerebral. Aceste fibre conduc informaţii de presiune şi, în mod particular, un anumit nivel de presiune. De aceea este nevoie ca ele să trimită mesajele direct către centrii nervoşi superiori, astfel că senzaţia bine localizată poate fi evaluată fără a fi diminuată de o prelucrare la nivelul măduvei spinării.
81

aşa că informaţia dureroasă poate fi suprimată aici datorită transmiterii concomitente a unor impulsuri tactile.Alte fibre nervoase ce transportă informaţii asupra unor atingeri mai difuze pătrund în substanţa cenuşie a măduvei spinării. De la talamus. informaţia în stare brută este transmisă la o arie îngustă. De aceea putem aprecia cu acurateţe nivelul presiunii şi poziţia unei atingeri. analizatorii dureroşi intră în acţiune prin conexiunile din măduvă spinării. conştienţi. Aceasta este aceeaşi zonă care primeşte mesaje de la receptorii dureroşi din piele şi din alte zone ale corpului. Analiza efectuată la nivelul măduvei spinării filtrează informaţiile care sunt transmise ascendent la creier. Aceasta permite centrilor superiori din cortexul cerebral să formeze un tablou al senzaţiilor tactile de care noi devenim. Această împărţire a căilor tactile în două compartimente – unul care merge direct la trunchiul cerebral şi altul care este analizat de măduva spinării – face posibilă păstrarea discriminării fine a sensibilităţii tactile. situată în partea anterioară a lobului parietal. ele se termină în nucleul de materie cenuşie din talamus. în acest mod. unde informaţiile venite de la diferitele tipuri de receptori din piele sunt asamblate şi coordonate. ceea ce face ca acestea să fie resimţite în acelaşi timp. Mesajele tactile şi dureroase se transmit şi ajung împreună la măduva spinării. unde întâlnesc o reţea de celule care efectuează o analiză iniţială a informaţiilor. Materia cenuşie a măduvei spinării acţionează ca un organ interpus. dar dacă presiunea este prea mare sau prea ascuţită. 82 . Releele senzoriale: Indiferent dacă senzaţiile tactile de la piele au sosit pe calea directă sau după interpretare din măduva spinării. b. limitând cantitatea de informaţii nesemnificative care trebuie transmise.

Este. cu un înveliş 83 . dintre acestea. unde cuvintele sunt decodificate şi de unde semnalele şi comenzile sunt trimise la sutele de muşchi din plămâni. limbajul şi înţelegerea sunt controlate şi coordonate de către creier. Când avem nevoie să inspirăm şi să expirăm este. laringele se închide ermetic. făcând ca hrana sau lichidele să alunece în esofag. limba. dar. În final. laringele. laringe şi gură – implicaţi în producerea vorbirii – se găsesc în cortexul cerebral.Această arie senzitivă primară a cortexului prelucrează informaţia înainte de a o transmite la ariile senzoriale secundară şi terţiară. este un instrument extrem de delicat. dar. În consecinţă. care vibrează pentru a produce vorbirea. 8. tipului şi semnificaţiilor senzaţiilor tactile pe care le percepem şi are loc corelarea cu amintirile unor senzaţii precedente. Laringele este situat aproximativ pe linia mediană a gâtului. în esenţă. de asemenea. o porţiune specializată a traheei. În aceste din urmă arii se conturează tabloul sediului. Laringele: Laringele este organul vorbirii conţinând corzile vocale. Vorbirea: Vorbirea este una dintre cele mai complexe şi mai delicate operaţii efectuate de organism. care conduce la stomac. bineînţeles. în partea superioară a traheei. a. are şi o funcţie mai puţin complexă – o poartă de trecere spre plămâni. vorbirea. deschis. Centrii vorbirii. Când mâncăm sau bem. ca şi cu stimulii senzoriali care sunt recepţionaţi de ochi şi urechi. buzele şi palatul moale sunt cele mai importante. Întregul sistem respirator şi toate structurile musculare de la abdomen la nas joacă un anumit rol în emiterea sunetelor.

iar sunetele produse sunt modificate de faringe. cum ar fi clarinetul. producând sunetul de bază. au corzile vocale mai lungi şi cu mişcare mai 84 . Aceasta se numeşte fonaţie. Când un muzician suflă aerul prin ancie. corzile vocale vibrează în timpul vorbirii. nas şi gură. denumite aritenoide. Corzile vocale sunt două pliuri fine. uneori. în timp ce a doua este ferm ancorată de cartilajul tiroid. acesta este motivul pentru care bărbaţii care. luând deci o “cale greşită”. Deasupra lui se găseşte epiglota. a nasului şi a gurii. În afara cazului în care o înghiţitură de mîncare este îndeajuns de mare încât să se oprească în laringe. ea va fi eliminată prin tuse. Profunzimea şi timbrul natural al vocii sunt determinate de forma şi mărimea faringelui şi a laringelui. care formează mărul lui Adam. acesta este inadecvat şi atunci lichidele sau particulele de hrană pătrund în laringe. Vibraţia corzilor vocale în timpul vorbirii apare atunci când spaţiul dintre ele se îngustează şi aerul din plămâni este expulzat prin acest spaţiu în laringe. deschis în timpul vorbirii. asemănătoare ca formă buzelor care se închid şi se deschid după cum trece aerul prin ele. Corzile vocale îndeplinesc o funcţie asemănătoare cu cea a anciei unui instrument de suflat. denumită glotă. În mod similar. Amplitudinea vocii este determinată de forţa cu care aerul este expulzat. dar. lemnul sau plasticul de grosime mică vibrează. Cartilajele aritenoide îşi modifică poziţia astfel încât spaţiul dintre corzi variază ca formă între un V. iar tonalitatea – de lungimea şi gradul de tensionare ale corzilor vocale. în general. care este apoi modificat de conductele şi orificiile instrumentului. O extremitate este ataşată de o pereche de cartilaje mobile. la o fantă îngustă în timpul deglutiţiei. o clapă care acoperă comunicarea dintre faringele inferior şi laringe. Acţiunea epiglotei este controlată automat de către creier.extern cartilaginos.

liberă tind să aibă voci mai profunde decât femeile, care, în general, au un laringe mai mic decât bărbaţii. Cavitatea bucală este profund implicată în vorbire, deoarece ajută la modelarea sunetelor emise de cavitatea fonatorie a laringelui. b. Producerea sunetelor: Pentru a transforma sunetele simple emise de corzile vocale în cuvinte inteligibile, buzele, limba, palatul moale şi cavităţile care dau rezonanţa vocii îşi au fiecare rolul lor. Cavităţile rezonante includ toată cavitatea bucală, nasul, faringele (care leagă cavitatea bucală cu esofagul) şi cutia toracică. Controlul acestor structuri este realizat de către sete de muşchi, care conlucrează cu o viteză incredibilă. Deci, vorbirea este alcătuită din vocale şi consoane. Calităţile rezonante ale diferitelor cavităţi ale gurii şi sistemului respirator determină individualitatea vocii. c. Rolul creierului: Vorbirea şi funcţiile asociate sunt concentrate întro singură emisferă. La o persoană care foloseşte mâna dreaptă, aceasta este de obicei emisfera stângă şi la o persoană ce foloseşte mâna stângă este emisfera dreaptă. Această arie a creierului se împarte în centrul motor al vorbirii care controlează muşchii cavităţii bucale, faringelui şi laringelui şi centrul senzitiv care interpretează semnalele care vin pe calea nervilor acustici. De asemenea, în apropiere se află zonele creierului care controlează auzul (prin care înţelegem ce spun cei din jurul nostru), vederea (prin care descifrăm cuvântul scris) şi mişcările complexe ale mâinii folosite la scris, cântatul la un instrument etc. Conversaţia este un proces foarte complicat şi primul eveniment care are loc când auzim o persoană vorbind este acela că centrii auzului, din cortexul
85

cerebral, recunosc ansamblul semnalelor auditive ce sosesc de la urechi. Centrul senzorial al vorbirii decodifică cuvintele astfel încât celelalte zone ale creierului implicate în proces pot recunoaşte cuvintele şi formula un răspuns. Odată ce o replică a fost formulată, centrul motor al vorbirii şi trunchiul cerebral devin operaţionali. Trunchiul cerebral controlează atât muşchii intercostali, situaţi între coaste care determină expansiunea plămânilor, cât şi muşchii abdominali, care determină presiunea aerului inspirat şi expirat. Pe măsură ce aerul este expulzat din plămâni, aria motorie comandă în acelaşi timp mişcările corzilor vocale în fluxul de aer expirat, determinând vibraţia acestora şi producând un sunet simplu.

V. SISTEMUL ENDOCRIN Multe din funcţiile organismului sunt controlate de glandele endocrine, care ajută la menţinerea conlucrării armonioase dintre diferitele părţi ale organismului. Prin secretarea în sânge a unor substanţe chimice denumite hormoni, ele sunt capabile să transmită mesaje la organe şi stimulează îndeplinirea unor funcţii specifice cum ar fi creşterea şi reproducerea. Deoarece toţi hormonii sunt implicaţi în metabolism, ei au tendinţa de a interacţiona între ei pentru obţinerea rezultatului dorit. 1. Hormonii:

86

Hormonii sunt mesagerii chimici ai organismului. Ei sunt sintetizaţi în glande speciale situate în diferite locuri din corp şi circulă prin sânge către celule ale organismului – denumite celule ţintă – unde îşi exercită efectul. Glandele responsabile în cea mai mare măsură pentru producerea şi eliberarea majorităţii hormonilor sunt grupări de celule denumite glande endocrine datorită faptului că îşi descarcă produşii direct în fluxul sanguin, şi nu prin intermediul unui duct, cum fac glandele exocrine. a. Modul de acţiune al hormonilor: În comparaţie cu nervii, hormonii tind să acţioneze mai lent şi, de asemenea, să aibă o acţiune prelungită în timp. Nu toţi hormonii acţionează atât de lent, dar mulţi din cei cu acţiune prelungită sunt implicaţi în activităţi vitale fundamentale, cum ar fi creşterea şi reproducerea. În general, hormonii acţionează controlând sau influenţând metabolismul celulelor ţintă, de exemplu, prin determinarea gradului în care ele utilizează substanţele nutritive şi eliberează energie sau dacă aceste celule ar trebui să producă sau nu lapte, păr sau orice alt produs al metabolismului corpului. Deoarece au efecte pe o arie largă, hormonii produşi de glandele endocrine majore sunt denumiţi hormoni generali; aceştia includ insulina şi hormonii sexuali. Organismul produce mulţi alţi hormoni care acţionează mult mai aproape de locul unde sunt produşi. Un astfel de hormon local este secretina, care este produsă în duoden ca răspuns la prezenţa hranei. Hormonul parcurge o mică distanţă prin sânge către pancreasul din vecinătate şi stimulează eliberarea unui suc apos conţinând enzime (catalizatori chimici), esenţial pentru digestie.

87

b. Proteinele şi steroizii: Toţi hormonii sunt activi în cantităţi foarte mici. Ca structură chimică, hormonii se împart în două categorii: cei care sunt proteine sau derivaţi proteici şi cei care au o structură steroidică ce conţin inele steroidice. Când fiecare hormon ajunge la celula ţintă, poate acţiona doar dacă se fixează de un receptor al acesteia. Odată ce s-a legat de receptor, hormonul acţionează prin stimularea formării unei substanţe denumită AMPciclic (adenozin monofosfat ciclic). Reacţiile fiecărei celule ţintă depind de procesele chimice specifice. Astfel, AMP-ciclic, produs de prezenţa insulinei, determină prelucrarea şi utilizarea glucozei de către celulă, în timp ce glucagonul, de asemenea produs de pancreas, determină eliberarea glucozei din celule şi creşterea nivelului ei în sânge pentru a putea fi folosită ca substrat energetic pentu activitatea fizică. După ce şi-au îndeplinit funcţia, hormonii sunt inactivaţi de însăşi celulele ţintă sau sunt transportaţi la ficat pentru inactivare, apoi degradaţi şi fie executaţi, fie folosiţi pentru producerea unor noi molecule hormonale. c. Rolul hipotalamusului: Hipotalamusul realizează conexiunea dintre sistemul nervos şi glandele endocrine. Una din funcţiile sale majore este cea de releu pentru impulsurile dintre creier şi alte organe cum ar fi rinichiul. Acest lucru se realizează prin intermediul unora dintre mediatorii chimici eliberaţi de celulele nervoase din creier şi, ca răspuns la stimulare, se eliberează hormoni. Cei doi hormoni produşi în hipofiza exterioară, hormonul antidiuretic, ADH şi oxitocina, sunt eliberaţi din hipofiză sub controlul direct al impulsurilor nervoase generate în hipotalamus. Celulele nervoase specializate din hipotalamus produc factori de eliberare
88

Hipofiza anterioară produce hormonii care activează alte glande importante din corp ca şi unul sau doi hormoni ce acţionează direct asupra ţesuturilor. sunt produşi de hipotalamus. fiecare cu o funcţie relativ independentă de a celeilalte. Ea nu numai că îşi produce proprii hormoni.care trebuie să acţioneze asupra celulelor hipofizei anterioare înainte ca acestea să-şi elibereze hormonii. Ea este conectată cu hipotalamusul printr-o tijă de ţesut nervos şi funcţionează în strânsă legătură cu această zonă a creierului. hipofiza şi hipotalamusul controlează multe aspecte ale mentabolismului. Structură şi funcţie: Glanda hipofiză este situată în interiorul unei “şei” osoase protective denumită „sella turcica” (o expresie latină ce înseamnă şaua turcească). hipofiza anterioară are un grad de control independent asupra eliberării lor. 2. Secreţia unor hormoni este inhibată de substanţe care circulă în sânge. Glanda hipofiză se găseşte la baza creierului. Glanda este împărţită în două porţiuni. înţelegând prin aceasta diferitele procese chimice al căror rol este de a menţine în funcţie fiecare parte a organismului. funcţiile lor se corelează foarte strâns. Ea are doar doi hormoni principali. Şaua turcească poate fi observată clar pe o radiografie a craniului. 89 . impunând investigaţii. Împreună. Hipofiza posterioară este conectată cu hipotalamusul prin tija hipofizară. care. dar influenţează. secreţia hormonală a altor glande. mărimea caesteia indică existenţa unui proces patologic al glandei. de asemenea. Deşi multe dintre comenzile de eliberare a hormonilor vin de la hipotalamus. a. Glandele endocrine: Glanda pituitară (hipofiza) este principala glandă a organismului. Deşi nu este legată direct de hipotalamus. de fapt.

Când hormonul nu este secretat. estrogen şi progesteron. Când ADH este secretat în sânge. modificând capacitatea lor de a reţine sau elibera apa. La bărbaţi. un număr de substanţe denumite neurofizine. ADH controlează echilibrul apei în organism. controlează ciclul menstrual. Aceasta înseamnă că ţesutul renal este capabil de a absorbi mai multă sau mai puţină apă din urină. la sexul feminin. FSH şi LH stimulează secreţia hormonilor masculini şi a spermatozoizilor. rinichii tind să reţină apa. Produce. Ei stimulează producerea a doi hormoni sexuali majori. pe măsură ce aceasta trece prin tubi. Rolul oxitocinei este mai puţin clar. se crede că oxitocina poate avea legătură cu apariţia orgasmului. FSH (hormonul foliculo – stimulent) şi LH (hormonul luteinizant). ale căror funcţie şi importanţă nu sunt clarificate. prin urină. care. Aceştia sunt cunoscuţi sub numele de gonadotrofine. după necesităţi. ce influenţează glandele sexuale. se elimină. Hormonii hipofizari: Hipofiza posterioară eliberează doi hormoni denumiţi hormonul antidiuretic sau ADH şi oxitocina.b. un rol important în declanşarea secreţiei lactate a sânilor. de asemenea. La bărbaţi. Ea este implicată în iniţierea travaliului şi determină contracţia uterină. Hipofiza anterioară eliberează. de asemenea. Joacă. în timp ce cortexul (porţiunea externă a glandelor suprarenale) este influenţat de ACTH (hormonul adreno – corticotrop). mai multă apă din organism. Prolactina este unul dintre cei doi hormoni ai hipofizei antrioare care par să acţioneze direct asupra 90 . Activitatea glandei tiroide este declanşată de TSH (tireo stimulant). El acţionează la nivelul tubilor renali. de asemenea.

hormonul continuă să aibă rol şi al maturitate. aceştia sunt insuliţe de ţesut conţinând un material coloidal. este de a asigura creşterea normală. după cum sugerează şi numele. De asemenea. creşte de asemenea cantitatea de proteine prelucrate de celule. Având o importanţă majoră în cursul copilăriei şi adolescenţei. Efectul global al hormonului este creşterea cantităţii de energie utilizată de celule. Glanda tiroidă conţine iod care este vital pentru activitatea sa. Glanda are doi lobi. glanda prezintă mulţi foliculi de dimensiuni mici. Este eliberată din glandă şi după aceea este preluată probabil din sânge de către toate celulele corpului. Este singura parte din organism care necesită iod şi tiroida captează foarte eficient tot iodul 91 . când este în exces. Privită la microscop. Se pare că există un receptor la suprafaţa nucleului celular care răspunde la acest hormon. rolul său. deşi. care se află anterior şi lateral de trahee. fără a stimula altă glandă. Celălalt hormon produs de hipofiza anterioară etse denumit hormon de creştere (STH). tiroxina. Funcţia glandei este producerea hormonului tiroidian. Prolactina este implicată serios în controlul mecanismelor de reproducere. Tiroxina nu are numai o singură activitate specifică. putând fi apoi eliberat de către enzime. o substanţă proteică de care hormonul tiroidian se leagă. întrucât determină modul în care ţesuturile organismului utilizează zaharurile. c. rolul ei la bărbat nu este clar. Cei doi lobi sunt uniţi printr-o punte mică de ţesut şi poate exista un lob central mai mic denumit piramidal. imediat sub laringe. prolactina are un rol mult mai complex la femei decât la bărbaţi. poate avea efecte negative.ţesuturilor. Glanda tiroidă: Glanda tiroidă se găseşte la nivelul gâtului. De fapt.

Glandele suprarenale: Glandele suprarenale. Unitatea structurală de bază a pancreasului sunt acinii. Dar dacă insulina este absentă din sistem. aortă şi vena cavă (artera şi vena principală a corpului). reprezintă de fapt două glande într-una. aşezate ca nişte 92 . Insulina îşi exercită efectul permiţând glucozei să treacă din circulaţie în interiorul celulelor pentru a fi utilizată drept sursă de energie. Absenţa iodului din dietă determină o disfuncţie a tiroidei şi.disponibil din sânge. acestea constituie componenta endocrină a pancreasului ce secretă insulina. Restul pancreasului este constituit din corp şi coadă. prin urmare. Aproape toate celulele sale au funcţie de secreţie. El este o glandă endocrină cu secreţie de hormoni. având drept rezultat diabetul. Duodenul înconjoară capul pancreasului. din care insulina este cel ami important. Pancreasul: Pancreasul. Dacă nivelul glucozei din sânge începe să crească dincolo de anumite limite. care se întinde mult la stânga coloanei vertebrale. aglomerări de celule secretoare în jurul capătului unui duct unic. sunt situate imediat deasupra rinichilor. mecanismul de reglare al nivelului glucozei sanguine este absent. e. in numar de doua. de care organismul are nevoie pentru controlul constant al glucozei. anterior de coloana vertebrală. una dintre cele mai mari glande din corp. d. Printre acini se află mici grupe de celule denumite Insulele Langerhans. mărirea glandei. o stare denumită guşă endemică. Insulele Langerhans răspund prin eliberare de insulină în circulaţie. deoarece glucoza din sânge nu poate fi convertită în surse de energie pentru celule. Pancreasul este situat transversal în partea superioară a abdomenului.

scufii pe polul superior al fiecărui rinichi. ca şi tractul respirator superior – cavitatea nazală. zona corticală secretă o serie de hormoni cunoscuţi sub numele de steroizi. Oxigenul este introdus în organism în timpul inspiraţiei şi produşii secundari sunt eliminaţi prin expiraţie. faringele. care este responsabil de creşterea masei musculare. V. 93 . implică plămânii şi diafragmul. SISTEMUL RESPIRATOR Oxigenul este cea mai importantă şi simplă substanţă de care depind vieţile noastre – este esenţial pentru fiecare celulă sau ţesut din corp. ce mai importanţi fiind aldosteronul şi cortizonul. denumit cortex. # Corticosuprarenala: Situată deasupra medulosuprarenalei. Principalul hormon sexual masculin – prezent şi la femei într-o cantitate mai mică – este testosteronul. Fiecare glandă este constituită din două părţi distincte: medulara la interior şi învelişul extern. laringele şi traheea. Acest proces. respiraţia. Este exact ce ne-am aştepta de la o glandă responsabilă de pregătirea organismului pentru a fi capabil de o reacţie instantanee. noradrenalina. cavitatea bucală. # Medulosuprarenala: Medulara este partea glandei care secretă adrenalina şi compusul asemănător. Aceştia sunt secretaţi de cortexul suprarenalian şi completează acţiunea celor şase hormoni produşi în cantităţi chiar mai mari de gonade. Aceste zone secretă diferiţi hormoni. Hormonii sexuali sunt hormoni produşi de corticosuprarenală. Medulosuprarenala este în strânsă legătură cu sistemul nervos. care îl utilizează pentru a produce energia necesară menţinerii vieţii. Steroizii anabolizaţi sunt derivaţi sintetici ai hormonilor sexuali masculini. fiecare cu o funcţie proprie.

care cresc în jos şi protejează calea aeriană. Sunt. Dedesubt. În partea superioară a foselor se găsesc lame osoase subţiri cu numeroşi receptori olfactivi. În plus. Piramida nazală este alcătuită parţial din oase şi parţial din cartilaje. de asemenea. sub 6 mm în lăţime. Căile respiratorii superioare: a. este alcătuit din oase şi cartilaj. el are o funcţie de protecţie împotriva substanţelor iritante. Faringele: Faringele este situat posterior faţă de cavitatea bucală. cum ar fi praful. Nasul: Pe lângă faptul că reprezintă organul mirosului. 2. uneori. care sunt de obicei expulzate prin strănut şi astfel nu ajung în plămâni. nasul este calea naturală prin care aerul pătrunde în organism în cursul respiraţiei normale. mai ale la bărbaţi.1. Ele sunt foarte înguste. câte unul de fiecare parte. formează puntea dintre cei doi ochi. Acest perete. Partea superioară şi cea mai largă a laringelui prezintă o rigiditate relativă datorită raportului cu oasele craniului. uşor de observat la unii oameni. care se uneşte cu marginea nărilor. cartilajele nazale şi cele ale nărilor dau nasului forma şi pliabilitatea. Nările prezintă fire de păr rigide. Cele două cavităţi create de sept sunt denumite fose nazale. nasul este împărţit în două cavităţi înguste. În interior. Are o musculatură bogată şi o formă de pâlnie. de către un perete ce se întinde anteroposterior. septul. El este acoperit cu o membrană moale şi delicată numită mucoasă nazală. cu o lungime de aproximativ 12 cm de la arcul mandibulei până la locul de joncţiune cu esofagul. sunt orientate inferior şi. în timp ce la capătul inferior mai 94 . Cele două oase nazale. extinzându-se pe o distanţă scurtă la nivelul gâtului.

Porţiunea inferioară a faringelui. deoarece inima ocupă mai mult loc în partea stângă a toracelui. Având o mobilitate mai mare decît nazofaringele. Inferior. denumite amigdale faringiene. Cu ajutorul limbii. faringele este împărţit în trei segmente. ca şi cavitatea nazală. este tapetată cu o membrană mucoasă ce conţine celule cu cili care trimit germenii şi praful înapoi în faringe. Porţiunea faringelui situată în continuarea cavităţii bucale. la împingerea hranei către esofag. Mucoasa faringelui este o continuare a celei bucale şi conţine multe celule producătoare de mucus. de asemenea. muşchii săi intră în contact cu cartilajele elastice ale laringelui. Porţiunea superioară. face parte din căile aeriene dintre gură şi plămâni. 3. are rol numai în deglutiţie. b. Pe peretele nazofaringelui există două formaţiuni tisulare. laringofaringele. Plămânii: Cei doi plămâni ocupă cea mai mare parte din torace. îşi datorează numele faptului că este situat deasupra nivelului palatului moale şi formează porţiunea posterioară a cavităţii nazale. nazofaringele este delimitat de palatul moale. Fiecare plămân este împărţit în lobi: 95 . de unde sunt înghiţiţi. nazofaringele.îngust. Dintre cei doi. care ajută la lubrifierea cavităţii bucale şi a faringelui în timpul hrănirii şi vorbirii. în concordanţă cu poziţia şi funcţiile pe care le îndeplineşte. Traheea. orofaringele. Traheea: Porţiunea superioară a traheei se găseşte în partea anterioară a gâtului şi este formată din inele cartilaginoase care menţin deschis ţesutul elastic. evidente în mod special la copii. aceşti muşchi ajută. Anatomic. cel drept este mai mare decât cel stâng. contracţia musculaturii sale ajută la modelarea sunetelor emise de laringe.

Dacă aerul pătrunde între plămânii şi peretele toracic. În interiorul plămânului. respirăm în medie de 12 ori pe minut şi în 24 de ore inspirăm şi expirăm 96 . formează o reţea de capilare. fiecare pătrunzând în plămânul corespunzător. superior şi inferior. bronhiile se divid în bronhii secundare şi terţiare. Respiraţia: În stare de veghe sau de somn. către stânga şi dreapta. care se desprind. ei s-ar colaba ca un balon care se dezumflă. superior. iar plămânul stâng are doi. Când toracele îşi măreşte volumul. Lobii sunt separaţi unul de altul prin şanţuri pe suprafaţă – fisuri. Când expirăm. muşchii intercostali se relaxează treptat. şi acestea în conducte mai mici denumite bronhiole. Dacă ar exista o relaxare completă. din trahee spre porţiunea superioară a plămânilor. Circulaţia pulmonară este asigurată de arterele pulmonare care pătrund în plămâni de-a lungul bronhiilor dreaptă şi stângă. mijlociu şi inferior. Modul de funcţionare al plămânilor: Dacă plămânii ar fi îndepărtaţi din torace. Componenta esenţială a plămânilor este reprezentată de o reţea densă de conducte aeriene. Cele mai mari sunt bronhiile. plămânii ar reveni rapid la forma iniţială doar dacă nu-i menţinem în poziţie în mod conştient.plămânul drept are trei lobi. 4. Bronhiolele se termină în saci aerieni – alveole. Ele se ramifică în vase mai mici. Ei sunt menţinuţi deschişi de către tensiunea superficială creată de lichidul produs de către membrana fină ce acoperă plămânii şi pereţii toracici – membrana pleurală. plămânii le urmează mişcarea şi aerul pătrunde în alveole. care au un traseu paralel cu bronhiolele. La nivelul alveolelor. tensiunea superficială este modificată şi plămânul colabează.

Ca orice alt muşchi. un perete compus din ţesut muscular fibros care separă toracele şi abdomenul. inimii şi vaselor sanguine are drept scop principal transportul oxigenului din aer la ţesuturi.mai mult de 8000 litri de aer. trăgând porţiunea centrală în abdomen. nas şi trahee. produsul de degradare al proceselor chimice interne. Fibrele musculare ale diafragmului se contractă în timpul inspiraţiei şi aplatizează “cupola” diafragmatică. diafragmul primeşte stimuli de contracţie sau relaxare de la sistemul nervos. Nervii diafragmului sunt denumiţi nervul frenic stâng şi drept. În cursul efortului fizic intens. Frecvenţa respiratorie: 97 . În cursul respiraţiei. Oxigenul reprezintă aproximativ a cincea parte din aerul pe care îl respirăm şi activitatea plămânilor. unde are loc schimbul între oxigen şi dioxidul de carbon. Scopul acestui flux aerian înspre şi în afara corpului este de a abilita plămânii să efectueze două funcţii: de a extrage oxigenul necesar pentru menţinerea vieţii şi de a elimina din organism dioxidul de carbon. iar diafragmul formează baza. Coastele formează porţiunea superioară a cavităţii care înconjoară inima şi plămânii. unde este necesar pentru producerea energiei de care organismul are nevoie pentru menţinerea vieţii. Acest fapt creşte volumul plămânilor şi atrage aerul în ei prin gură. Aceşti nervi îşi au originea în segmentul superior al măduvei spinării şi din această cauză trebuie să parcurgă un traseu lung de la gât până la baza toracelui. frecvenţa respiratorie va creşte considerabil. funcţia principală este îndeplinită de diafragm. aerul ajunge la alveole. Nervii frenici pot fi afectaţi de diverse boli sau leziuni. Odată ajuns în plămâni.

Sângele: Sângele este eseţial pentru funcţiile organismului. VII. de asemenea. SISTEMUL CARDIOVASCULAR Sistemul cardiovascular este alcătuit din inimă şi reţeaua de vase sanguine.Frecvenţa respiratorie este controlată de către centrul respirator din bulb şi este reglată în funcţie de nivelul de dioxid de carbon din sânge. inima este responsabilă pentru pomparea sângelui în organism. joacă un rol important în mecanismele naturale de apărare ale organismului. O dată cu încetarea efortului. datorită capacităţii de coagulare. Sângele ajută. extrăgând dioxidul de carbon şi alţi produşi de degradare care ar putea deveni toxici pentru sistem. Sângele nu numai că transportă substanţe nutritive. la întoarcere. mai degrabă decât de concentraţia de oxigen. Respiraţia va deveni mai amplă şi mai rapidă. nivelul dioxidului de carbon scade şi frecvenţa respiratorie va reveni la normal. stimulând bătăile inimii. hrană şi alte substanţe esenţiale pentru ţesuturi şi. furnizând oxigen. oxigenul şi dioxidul de carbon de la o parte a corpului la alta. Creierul va răspunde unui nivel crescut de dioxid de carbon. şi va adopta corespunzător frecvenţa respiratorie. fluxul sanguin va creşte şi dioxidul de carbon va fi eliminat. 1. 98 . El este pompat de către inimă în reţeaua internă de artere şi vene încă dinaintea naşterii şi până la moarte. astfel încât mai mult oxigen va fi inspirat. de asemenea. Compusă aproape în întregime din ţesut muscular. ca un mijloc de comunicaţie prin transmiterea mesajelor chimice hormonale de la glandele endocrine la organe şi ţesuturi. la distrugerea microorganismelor patogene şi. ci acţionează. ca atunci când organismul efectuează un efort fizic.

a. plus un alt component esenţial – o proteină care reprezintă un element major. Fiind un lichid. Este constituit dintr-un lichid incolor în care plutesc globule roşii (cunoscute şi ca eritrocite). prin plasmă. şi presiunea osmotică. Acestea se împart în două tipuri principale: albumina şi globulinele. pe de o parte. Fiecare litru de plasmă conţine aproximativ 75g de proteine. cum ar fi capilarele. în principal. Plasma: Plasma reprezintă un vehicul pentru transportul substanţelor energetice importante. ea poate difuza prin pereţii vaselor sanguine mici. care menţine partea fluidă a sângelui în interiorul vaselor sanguine şi opreşte ieşirea lui către ţesuturi şi apoi către celule. În consecinţă. Ca majoritatea organismului plasma consistă. plasma reprezintă o soliţie apoasă de minerale. globule albe sau leucocite şi celule foarte mici numite plachete. o sursă nutritivă pentru ţesuturi. la fel ca oasele sau muşchii. cum ar fi cei tiroidieni. Alte substanţe transportate de plasmă includ fierul. de asemenea. substanţe nutritive şi mici cantităţi de componente esenţiale. ea asigură. Vâscozitatea sa proverbială se datorează prezenţei milioanelor de celule ale căror activităţi îl fac să fie un ţesut al organismului. Fiind. cum ar fi hormonii.Sângele nu este doar un lichid. care este esenţial pentru sinteza hemoglobinei ce transportă oxigenul şi a unui număr de hormoni importanţi. Albumina ar putea fi 99 . cum sunt glucoza şi grăsimile. Aceasta înseamnă că mineralele şi alte substanţe pot fi transportate de la celulă la celulă în tot organismul. din apă. Albumina este sintetizată în ficat. Este astfel în directă legătură cu lichidul extracelular – lichidul prezent în spaţiile dintre celulele corpului.

provine din acţiunea combinată a plachetelor şi a unui număr de 12 substanţe chimice. Un mililitru de sânge conţine aproximativ 250 milioane plachete şi fiecare are aproximativ trei microni (un micron reprezintă a mia parte dintr-un milimetru). denumite factori de coagulare. Capacitatea sângelui de a se coagula. Plachetele au o singură funcţie de bază: formarea cheagului sanguin când hemoragia trebuie stopată. prevenind astfel o hemoragie fatală în cazul unei leziuni severe a unui vas sanguin. dând globulelor culoarea roşie aprinsă. Plachetele: Plachetele sunt cele mai mici celule din organism. între care un rol important îl are protrombina. Aceştia se află în plasmă. După ce eliberează oxigenul.considerată ca un fel de burete circulant. ele preiau dioxidul de carbon. dioxidul de carbon şi apa. Acest sânge oxigenat ajunge la ţesuturi. c. fiind transportat de artere. un produs de degradare al metabolismului celular. unde este eliminat prin expiraţie. oxigenul se combină foarte rapid cu hemoglobina. b. care menţine volumul necesar de apă în fluxul sanguin. de unde derivă numele lor. care este un alt produs rezidual al activităţii 100 . în care cheagurile se formează intravascular. Ele sunt capabile să facă acest lucru deoarece conţin milioane de molecule de hemoglobină. Cu ajutorul enzimelor din globulele roşii. Defectele procesului de coagulare sunt de două tipuri – imposibilitatea formării cheagului şi tromboza. Globulele roşii: Globulele roşii acţionează ca transportori ai oxigenului de la plămâni la ţesuturi. şi îl transportă înapoi la plămâni. În plămâni.

dacă porţiuni ale măduvei osoase sunt distruse sau dacă aportul de oxigen la ţesuturi este scăzut prin insuficienţă cardiacă sau deoarece o persoană se găseşte la mare altitudine. sunt preluate de globule şi tranportate înapoi la plămâni. Producerea globulelor roşii începe din primele săptămâni după concepţie şi. cu nuclei mari. acid folic şi proteine. unde continuă pentru tot restul vieţii. Aceste celule trec prin diviziuni succesive. Ele sunt implicate în apărarea organismului împotriva bolilor şi sunt clasificate în doua grupe principale: polinucleare (neutrofile. în primele trei luni. vitamina B12. relativ rotundă. Globulele albe: Globulele albe din sânge. măduva osoasă reacţionează prin creşterea producţiei de celule roşii. producţia este transferată către măduva osoasă. se desfăşoară la nivelul ficatului. organismul are nevoie de fier. Numai după 6 luni de dezvoltare fetală. cele albe nu au toate acelaşi aspect şi sunt capabile de mişcare.celulare. deoarece organismul are nevoie de o cantitate suplimentară de oxigen. este pierdut definitiv. în timpul cărora nucleul devine progresiv mai mic şi. Dacă o cantitate mare de sînge este pierdută. globulele roşii sunt supuse unei uzuri enorme. În circulaţia sanguină. denumite eritroblaşti. Pentru producerea celulelor roşii. leucocitele. Dezvoltarea globulelor roşii începe de la celulele cu formă neregulată. 101 . prin vene. Spre deosebire de globulele roşii. acidofile sau eozinofile si bazofile) si mononucleare (limfocite şi monocite). în final. au dimensiuni mari şi sunt diferite de cele roşii. d. necesitând astfel o reînnoire constantă. Organismul are o capacitate remarcabilă de a controla numărul globulelor roşii din circulaţie în funcţie de necesităţi.

care reprezintă 50-75% din globulele albe. Reprezentând doar 1-4% din globulele albe. Când organismul este afectat de o boală produsă de bacterii. care are funcţia de a împiedica coagularea intravasculară a sângelui. dar sunt esenţiale pentru viaţă. dar au şi un rol vital. # Mononuclearele: Limfocitele reprezintă 25% din globulele labe. Al treilea tip de polinucleare sunt bazofilele. eozinofilele combat agresiunea bacteriană. granulele din interiorul neutrofilelor încep să producă substanţe chimice ce distrug bacteriile capturate. Ele reprezintă mai puţin de 1% din toate globulele albe. Atrase de produşii chimici eliberaţi de bacterii. În acelaşi timp. Atunci când orice proteină străină sau antigen pătrund în sânge. Limfocitele joacă un rol vital. are loc producerea anticorpilor care se combină cu antigenul şi le neutralizează efectul. deoarece granulaţiile lor produc şi eliberează heparina.# Polinuclearele: Polinuclearele. sunt subdivizate în trei tipuri. se eliberează compusul chimic histamina. Cealaltă funcţie esenţială a limfocitelor este producerea anticorpilor şi a substanţelor chimice care previn distrugerea celulelor organismului ca urmare a unei invazii bacteriene. având nuclei denşi. acestea intră în acţiune. Ele realizează acest lucru prin producerea de antitoxine ce contracarează efectele nocive potenţiale ale unor toxine puternice (otrăvuri) sau compuşi chimici produşi de unele bacterii. Al doilea tip de polinucleare este cunoscut ca eozinofil. Cele mai numeroase sunt cele denumite neutrofile. deoarece granulele lor devin roz prin colorare cu eozină. Pe măsura desfăşurării acestui proces. ele se deplasează până la locul infecţiei şi încep să înglobeze bacteriile. 102 . sferici. asigurând organismului imunitatea naturală faţă de boli.

eliminând detritusurile celulare rezultate în urma agresiunii bacteriene. După aceea. Inima pompează sângele în al doilea circuit. Activitatea limfocitelor legată de invazia microbiană şi de alte substanţe este denumită răspuns imun. Pulsaţia sa poate fi palpată la fiecare bătaie a inimii. de această dată către plămâni. sângele încărcat cu oxigen este retrimis către inimă. sângele se reîntoarce la inimă prin vene. totuşi. principala arteră a organismului. Activitatea polinuclearelor şi a monocitelor declaşate de afecţiunile bacteriene este denumită răspuns inflamator – inflamaţia reprezentând răspunsul organismului faţă de o leziune la nivel local. Deşi de obicei este considerată ca fiind situată în partea stângă a corpului. pentru a înlocui oxigenul.Un alt tip de globule albe sunt monocitele. mai mult sau mai puţin. situat în regiunea mediană a toracelui. pompează sângele către artere prin aortă. Inima: Inima etse un organ muscular cavitar de dimensiuni mari. Marginea dreaptă a inimii se găseşte. Aceasta poartă numele de şoc apexian. După aceea. oxigenul din el fiind complet absorbit. Proiecţia la suprafaţă a inimii de partea stângă a sternului are aproximativ forma unui triunghi cu vârful rotunjit. cea mai mare parte rămânând. 2. în spatele marginii drepte a sternului. care reprezintă până la 8%. ea trece linia mediană spre dreapta. acesta fiind imediat sub mamelonul stâng. Sângele ajunge la organe şi ţesuturi. furnizându-le oxigen şi substanţe nutritive. 103 . în stânga. În primul rând. Are o greutate de aproximativ 340 g la bărbaţi şi ceva mai puţin la femei. Funcţia inimii este de a pompa sângele în două circulaţii separate. Ele conţin nuclei mari şi înglobează bacteriile.

unde eliberează oxigen. pentru un nou ciclu. întrucât pompează cea mai mare cantitate de sânge. îl pompează într-o arteră principală.Inima are patru camere principale. Grosimea pereţilor musculari depinde de sarcina pe care fiecare cameră o are de îndeplinit. care se contractă şi împinge sângele. ventriculul stâng se contractă şi. acesta se contractă şi sângele trece în ventriculul drept prin valva tricuspidă. ce primeşte sângele de la vene. Amândouă atriile şi amândouă ventriculele sunt alăturate. astfel încât sângele poate trece numai către aortă prin valvele aortice deschise. ce are pereţii mai groşi. Pătrunde în atriul stâng. în acest timp. Sângele ajunge la ţesuturi. valva mitrală se închide. care asigură funcţia de pompă. 104 . După aceea. Acest proces este repetat de 50-60 de ori în fiecare minut. printr-o valvă denumită valva mitrală. Ventriculul stâng are cei mai groşi pereţi. în ventriculul stâng. fiecare având un atriu cu perete subţire. Porţiunile din perete pe care le separă sunt denumite septuri: interatrial şi interventricular. Pătrunde în atriul drept. Mecanismul de funcţionare: Sângele revine la inimă de la plămâni prin venele pulmonare. la rândul lui. Fiecare dintre ele are pereţi musculari care se contractă pentru a asigura circulaţia sângelui. Sângele se reîntoarce la inimă din jumătatea inferioară a corpului prin vena cavă inferioară. aducând o nouă cantitate de oxigen. Fiecare atriu pompează sângele printr-o valvă în ventricul. Cele două atrii se găsesc deasupra celor două ventricule. Contracţia ventriculului drept expulzează sângele în artera pulmonară prin valvele pulmonare. iar din jumătatea superioară a corpului prin venă cavă superioară. care. Camerele inimii sunt aranjate în perechi.

impulsurile sunt conduse la cele două atrii. Valva mitrală are două foiţe (cuspide). determinând contracţia acestora. Valvele mitrală şi tricuspidă sunt mai complicate. După ce a fost condus prin fascicul. Aceste margini libere sunt legate de o serie de corzi fine. Ritmul cardiac: Cu fiecare bătaie a inimii. în timp ce marginile libere vin în contact şi asigură închiderea comunicării între ventricule şi atrii. În partea dreaptă a inimii există valvele pulmonare şi tricuspida. Bazele foiţelor se ataşează de inel. determinând contracţia acestora imediat după cea a celor două atrii. funcţia normală a inimii depinde de o serie de valve. situat în joncţiunea dintre atrii şi ventriculi. Cele patru valve se deschid şi se închid automat pentru a primi şi descărca sângele de la şi către camere. după care îl conduce printr-un fascicul de fibre denumit fasciculul His. După aceea are loc contracţia ventriculelor. Există şi un alt nod. De aici. impulsul se răspândeşte prin ventriculi. la cea stângă se află valvele aortice şi mitrală. deşi şi structura lor este asemănătoare. dar subţire. denumite cordaje tendinoase. Valvele sunt prevăzute cu un inel situat între atriu şi ventricul. cele două atrii se contractă împreună şi încarcă ventriculii cu sânge. astfel încât el poate curge doar într-o singură direcţie. atrio-ventricular. Acesta întârzie impulsul de contracţie. 105 . valva tricuspidă are trei foiţe. este nodul sinoatrial. Ele au trei cuspide sau foiţe alcătuite din ţesut fibros dens. Sincronizarea acestor contracţii este dependentă de un sistem electric de control.Valvele: Ca multe sisteme de pompare. din atriul drept. Valvele pulmonară şi aortică au o structură similară. care se prind de peretele ventricular şi împiedică prolabarea valvelor în atrii.

expulzează sângele în principala arteră din organism – aorta. Aproape imediat după desprinderea din aortă. Ventriculul stâng produce o presiune considerabilă pentru a împinge sângele prin reţeaua arterială. Peretele extern al unei artere este un strat de ţesut fibros lax. care prezintă la suprafaţa ei un strat celular neted care permite circulaţia continuă şi liberă a sângelui. Primele ramuri ale aortei se desprind din ea imediat ce părăseşte inima. în final. De acea. Restul arterelor transportă sângele la toate celelalte părţi ale organismului. de fapt. Există. capilarelor. ce asigură aportul de sânge la inimă. Presiunea pe care o atinge manşonul tensiometrului folosit la măsurarea presiunii arteriale este aceeaşi cu presiunea maximă apărută în ventriculul stâng la fiecare bătaie a inimii. fibre musculare în interiorul mucoasei. există trei artere coronare: cea dreaptă şi cele două ramuri ale arterei coronare stângi. asigurând aportul de sânge la fiecare zonă. unor ramuri denumite arteriole şi. Traiectul lor acoperă aproape toată suprafaţa inimii. în timp ce venele transportă sângele pe drumul de întoarcere.3. de asemenea. mai întâi. Principala cavitate a inimii. Vasele sanguine: Arterele şi venele sunt cele două tipuri de vase sanguine mari din organism. 106 . Ele sunt arterele coronare. Structura arterelor: Deoarece arterele sunt supuse acestei presiuni cu fiecare contracţie a inimii. care conferă rezistenţă arterelor. ventriculul stâng. artera coronară stângă dă naştere la două ramuri. dând naştere. Arterele transportă sângele de la inimă la ţesuturi. ele trebuie să aibă un perete solid pentru a rezista. Sub acesta există straturi elastice şi musculare groase.

capilarele localizate în piele au un rol special în reglarea temperaturii corpului. iar pereţii unei artere sunt întotdeauna mai groşi decât cei ai unei vene de o mărime corespunzătoare. Capilarele: Măsurând aproximativ a opta mia parte dintr-un milimetru. capilarele sunt doar puţin mai largi decât o singură celulă sanguină. făcând posibil ca un volum mai mare de sânge să ajungă la piele. Totuşi. faţă de schimbul de substanţe.. Venel sunt alcătuite din ţesut muscular şi fibros. De exemplu. Aceştia continuă să împingă sângele în pauza dintre două bătăi ale inimii. Ficare capilar este constituit dintr-un strat foarte subţire de ţesut endotelial înconjurat de o membrană la fel de subţire. unde poate fi răcit. Toţi pereţii capilarelor sunt destul de subţiri pentru a permite trecerea substanţelor în ambele sensuri. Când temperatura este crescută. O mare parte din forţa fiecărei contracţii este preluată de pereţii elastici ai arterelor mari. un strat mediu de fibre musculare – tunica 107 . Reglarea circulaţiei capilare este asigurată de muşchi. deseori. Peretele venelor reprezintă un strat extern – tunica adventiţia . capilarele pot fi uşor lezate şi cele din piele prezintă cel mai mare risc. multe vene au valve în interiorul lor care nu se întâlnesc la artere. în timp ce canalul central. capilarele tegumentare se dilată. sau lumenul. un traseu comun.Pereţii elastici sunt foarte importanţi pentru funcţionarea sistemului vascular. va fi mai mare la vene decât la artere. există diferenţe majore. În plus. Având un perete subţire. Venele: Venele se aseamănă cu arterele prin aceea că au o distribuţie similară – arterele şi venele unui anumit organ sau ţesut au.

sângele circulă în aproape toate capilarele din acea zonă. substanţe nutritive şi alte substanţe importante. arterele carotide stângă şi dreaptă. care duc sângele la pelvis şi membrele inferioare. sângele are tendinţa să curgă prin aşanumitele căi preferenţiale. 4. cedând oxigenul şi alte substanţe şi preluând dioxidul de carbon şi produşii metabolici. sângele este bogat în oxigen. După ce dă naştere arterelor coronare. El pătrunde întâi în vase foarte mici denumite venule. cum ar fi hormonii. Trece apoi în vene mici şi apoi la inimă prin vene care au dimensiuni destul de mari pentru a putea 108 . După trecerea prin capilare. Circulaţia sângelui: Sângele îşi începe circuitul prin organism părăsind ventriculul stâng prin aortă. În acest stadiu. sângele intră în sistemul venos. De la artere. aorta are un traiect ascendent înainte de a se curba. Unele conţin doar un strat foarte subţire de muşchi. În capilare. Acestea sunt capilarele care au dobândit un calibru mai mare decât media.medie – şi un strat intern – tunica intima. pentru a forma arcul aortic. În repaus. celulele sanguine se aşază pe un singur strat. La nivelul abdomenului există trei artere principale către intestine şi ficat şi câte una pentru fiecare rinichi. înainte ca aorta să se dividă în arterele iliace stângă şi dreaptă. şi apoi pătrunde în vasta reţea de capilare. incluzând chiar şi inima. În acest arc îşi au originea cele două artere principale ale corpului. şi câte o arteră pentru fiecare braţ. Dar dacă există o nevoie sporită de oxigen în orice zonă a corpului. sângele curge prin arteriole care conduc la fiecare organ sau ţesut din organism. care reprezintă echivalentul venos al arteriolelor. Artera aortă coboară apoi prin torace în abdomen.

Acestea. în două mari vase de sânge. apoi. Această arteră duce sângele la plămâni. Toate venele din diferite părţi ale organismului se varsă. Odată ce sângele de la intestin ajunge la ficat. să fie transportat direct la ficat. Acest sistem asigură în modul cel mai eficient transportul la ficat al hranei care pătrunde în sistemul venos din 109 . în final. Venele din acest calibru conţin valve care previn curgerea sângelui înapoi spre ţesuturi. iar cea către restul organismului este denumită circulaţie sistemică. pătrunde într-un alt sistem de vene denumite vene hepatice. se varsă în vena cavă inferioară şi. Circulaţia către plămâni este denumită circulaţie pulmonară. Prima primeşte sângele de la cap. în final. trece prin celulele hepatice. care poate fi bogat în hrană digerată. sângele nu se întoarce direct la inimă. una denumită vena cavă superioară şi alta vena cavă inferioară. Valvele au o formă semilunară care proemină în lumenul venei şi fac ca sângele să circule într-o singură direcţie. ci este drenat în sistemul venos port-hepatic.fi observate sub piele. apoi. Există artere pulmonare şi sistemice care transportă sângele în afara inimii şi vene pulmonare şi sistemice care îl aduc înapoi. Derivaţii: Părăsind intestinele. braţe şi gât şi cea de-a doua primeşte sângele din partea inferioară a corpului. Amândouă venele transportă sângele la partea dreaptă a inimii şi de aici el este pompat în artera pulmonară (singura arteră care transportă sânge fără oxigen). la inimă. Faza finală a circulaţiei este reprezentată de transportul sângelui bogat în oxigen prin venele pulmonare (singurele vene care transportă sânge oxigenat) în partea stângă a inimii. prin capilare speciale denumite sinusoide şi. Acesta permite sângelui.

În orice moment. 110 . sângele nu curge cu aceeaşi viteză în toate regiunile organismului. ca atunci când începem brusc să alergăm. De asemenea. Dacă organismul se găseşte într-o stare de stres fizic. 5% în capilare şi restul de 9% în inimă. care a preluat fluxul sanguin.intestine. Aproximativ 59% se găseşte în vene. prin care sângele poate trece de la una la cealaltă fără a trebui să treacă prin sistemul de capilare din ţesuturi. urechile şi nasul. creşte pierderea de căldură şi temperatura corpului scade. astfel încât sângele este dirijat în locul în care necesităţile sunt crescute. ramura celeilalte artere. Aici este posibilă existenţa unor comunicaţii directe între arterele şi venele mici. Când sunt deschise. Alte zone unde există un tip special de aranjament venos sunt la nivelul extremităţilor: mâinile. arterele şi ramurile lor sunt conectate astfel încât se pot suplini una pe cealaltă. 15% în artere. vasele sanguine din muşchii membrelor inferioare îşi măresc calibrul şi cele din intestine se întind. Distribuţie şi flux: Sângele nu este repartizat uniform în tot organismul. cum ar fi mâinile şi picioarele. Mecanismele compensatorii: În unele părţi ale corpului. Când există o leziune a unei artere. picioarele. formând o cale alternativă pentru sânge dacă una dintre ele este lezată: aceasta se numeşte circulaţie colaterală. aproximativ 12% se găseşte în arterele şi venele care îl transportă la şi de la plămâni. îşi măreşte calibrul. Principala funcţie a acestor conexiuni arteriovenoase este controlul temperaturii corpului.

Viteza circulaţiei venoase de întoarcere creşte astfel încât sângele este transportat înapoi la inimă cu 20 cm pe secundă. Pereţii capilarelor limfatice 111 . VIII. în special. splina şi amigdalele. Vasele limfatice mici – cele mai mici denumite capilare limfatice – urmează traiectul arterelor şi venelor corpului. SISTEMUL VASCULAR LIMFATIC Sistemul vascular limfatic este un alt sistem de vase care transportă fluidele în tot organismul. De aceea acest sistem este implicat în vehicularea reziduurilor şi a particulelor cu potenţial dăunător. care sunt atât de esenţiale pentru apărarea organismului împotriva îmbolnăvirii. Ele colectează surplusul de lichid denumit limfă de la ţesuturi. Vasele sanguine responsabile pentru controlul acesteia sunt arteriolele localizate în cadrul sistemului circulator între arterele mici şi capilare. Vasele limfative: Sistemul vascular limfatic sau sistemul limfatic este compus din vase limfatice. particulelor străine şi alte materiale de la ţesuturile şi celulele corpului. Controlul circulaţiei: Există o zonă în porţiunea inferioară a creierului denumită centrul vasomotor. Pentru aceasta conlucrează îndeaproape cu sângele şi. care controlează circulaţia sângelui şi. cunoscute sub numele de limfocite. 1. Vasele limfatice realizează transportul excesului de lichid. organe şi ţesuturi limfoide foarte specializate. presiunea arterială. implicit. Centrul vasomotor primeşte informaţii despre presiunea arterială de la receptorii de presiune din aortă şi arterele carotide şi apoi trimite comenzi către arteriole. cu globulele albe. incluzând timusul.

vasele care drenează membrele conţin surplusul de fluid faţă de necesităţile organismului.sunt foarte subţiri şi permeabili. De exemplu. Vasele limfatice se găsesc în toate regiunile corpului. sunt de asemenea îndepărtate prin limfă. incluzând bacteriile. o splină mărită. Organe şi ţesuturi: Splina este o parte integrantă a sistemului limfatic. Ganglionii limfatici sunt situaţi în jurul arterelor mari şi pot fi palpaţi în punctele în care acestea sunt situate superficial sub piele. cât şi prin cea limfatică. reprezintă frecvent o 112 . Toate vasele limfatice se unesc. limfa este drenată de la ţesuturi în sânge prin sistemul limfatic. De asemenea. Acesta este locul în care limfocitele ajung în tot organismul atât prin circulaţia sanguină. care poate fi simţită la palparea abdomenului. Funcţia ei principală este de a filtra sângele şi de a produce anticorpi. cu excepţia sistemului nervos central. În plus. care au fost absorbite din intestin în timpul digestiei. În diferite puncte pe traseul lor. bogată în proteine. astfel încât moleculele mari şi alte particule. 2. formând două ducte principale. limfa este. care se contractă ritmic într-o singură direcţie. limfa din intestine conţine multe grăsimi sub formă de chil. Această limfă are un aspect lăptos. ductul toracic şi ductul limfatic drept. determinând circulaţia limfei. care nu pot pătrunde în capilarele sanguine. Totuşi. care părăseşte celulele şi vasele sanguine. În consecinţă. Compoziţia limfei din vasele limfatice este dependentă de localizarea acestora. Unele vase limfatice conţin un muşchi involuntar. cartilajelor şi dinţilor. care drenează în venele brahiocefalice stângă şi dreaptă. vasele limfatice se unesc cu o formaţiune nodulară de ţesut denumită ganglion limfatic. ele au valve pentru a preveni refluxul limfei. de aceea. al oaselor.

ele par să se golească direct în parenchimul splinei. ea este de aproximativ 13 cm lungime şi se întinde dea lungul coastei a zecea. modul în care sângele se varsă direct în pulpa splinei permite celuleor reticulare ale acesteia să vină în contact direct cu sângele care ar trebui să fie filtrat. 113 . Arteriolele mai prezintă o caracteristică unică: în loc de a fi conectate cu o reţea de capilare. Splina este situată imediat sub diafragm. acestea sunt aglomerări de limfocite. ea va apărea ca o capsulă fibroasă ce înconjoară o masă amorfă de pulpă roşie. asigură eliminarea din sânge a oricăror celule îmbătrânite sau uzate ale acestuia. În al doilea rând. Este posibilă chiar distrugerea unor mici granulaţii denumite corpusculi Malpighi. În acelaşi timp. în partea stângă superioară a abdomenului. Caracterele particulare ale circulaţiei splenice fac posibilă îndeplinirea a două funcţii fundamentale. Funcţiile splinei: Splina reprezintă unul din principalele organe care filtrează sângele. Dacă splina este examinată cu ochiul liber. Celulele reticulare nu numai că îndepărtează celulele sanguine îmbătrânite sau uzate.indicaţie a unei afecţiuni undeva în organism şi necesită teste suplimentare. În condiţii normale. faptul că arteriolele sunt înconjurate de ţesut limfoid implică faptul că limfa intră imediat în contact cu orice proteină anormală din sânge şi produce anticorpi împotriva acesteia. care se divide în artere mai mici şi apoi în arteriole. Mai întâi. Arteriolele splenice au particularitatea de a fi înconjurate de ţesut limfatic pe măsură ce trec prin pulpa splinei. Splina are o greutate de aproximativ 200 g la adulţi. dar in cazul în care este mărită poate ajunge la o greutate de până la 2 kg sau mai mult. Aportul sanguin la acest organ se realizează prin artera splenică.

Acest lucru nu se întâmplă la adultul normal. dar se ştie acum că este esenţial pentru o dezvoltare optimă a sistemului limfatic şi că funcţia sa este îndeplinită în primii ani de viaţă. De asemenea. În plus. ganglionii 114 . a devenit clar că timusul se găseşte în centrul remarcabilei reţele de organe şi ţesuturi aflate în interconexiune pentru a constitui sistemul limfatic şi care sunt implicate în răspunsul imun – adică apărarea noastră în faţa surselor de infecţie. Splina va elimina. Mecanismul exact prin care timusul îşi exercită acţiunea este încă incomplet cunoscut. Corpusculii Malpighi produc anticorpi. Timusul: În ultimele două decenii. splina şi ficatul sunt sediile principale de producere a globulelor roşii. când acesta se găseşte în uter în cursul sarcinii. În anumite circumstanţe. Aceste celule se găsesc în sânge. de aceea ea joacă rol major în eliminarea bacteriilor din organism. dar la persoanele cu afecţiuni ale măduvei osoase. pentru a da doar un exemplu. Acest lucru este valabil în special în cazul globulelor roşii. dar globulele albe şi plachetele sunt filtrate selectiv către splină atunci când acest lucru este necesar. splina produce o mare parte din celulele sanguine ale fătului. Timusul este situat în partea superioară a toracelui. măduva osoasă. particulele străine din fluxul sanguin.dar ele pot îndepărta. splina are un rol foarte important în producerea unor noi celule sanguine. de asemenea. imediat în spatele sternului. are o funcţie în producerea anticorpilor – proteine sanguine circulante care se leagă de o proteină străină şi o imobilizează. Timusul conţine multe din limfocitele care au un rol important în apărarea organismului împotriva îmbolnăvirilor. orice celule anormale. astfel încât globulele albe denumite fagocite o pot distruge. de asemenea.

Stratul extern al timusului. denumit cortex. Această 115 . Amigdalele: Amigdalele fac parte dintr-un inel de ţesut (inelul Waldeyer). de fapt. Totuşi. Se pare că aproximativ 95% din noile tipuri de limfocite produse de timus sunt. Motivul probabil pentru aceasta este că ele ar putea avea un potenţial autoimun (posibilitatea de a ataca structurile organismului) şi singurele celule cărora timusul le permite dezvoltarea sunt cele care vor ataca substanţele străine. dar un mecanism important a fost identificat. pentru a involua după pubertate. ele sunt relativ mici. Celălalt tip de celule imune – limfocitele B – este responsabil de producerea efectivă a anticorpilor faţă de antigene. distruse aici. În interiorul glandei se găseşte o zonă numită medulară care conţine limfocite şi alte tipuri de celule timice. Funcţia exactă a amigdalelor nu este cunoscută. Deşi sunt prezente încă de la naştere. Ele au o poziţie ideală pentru a depista substanţele care reprezintă o ameninţare pentru organism. dar s-a sugerat că ele joacă un rol seminficativ în menţinerea apărării organismului împotriva bolilor. ele nu dispar complet. conţine multe limfocite. Existã două tipuri de celule imune în corp. Limfocitele T (derivate din timus) sunt sub controlul timusului şi sunt responsabile pentru recunoaşterea antigenului şi pentru multe din căile prin care organismul le distruge. înainte de a avea prilejul de a ajunge în organism. care circumscrie intrarea spre căile aeriene şi alimentare. Mecanismele exacte prin care timusul realizează controlul limfocitelor T nu este cunoscut.limfatici şi splină şi migraţia lor către ţesuturi poate fi observată în cazul unei reacţii inflamatorii. ele fiind două tipuri de limfocite. dar cresc rapid în cursul primilor ani de viaţă.

IX. amigdalele tind să se umfle şi aceasta poate fi simptomatică. Cavitatea bucală: Gura omului este un fel de cavernă ce conţine limba şi dinţii. Nu se cunoaşte prea mult despre modul în care amigdalele faringiene se infectează. cu puţină şansă. gura este 116 . copilul este expus continuu la noi infecţii cu diferite tipuri de bacterii şi virusuri. Ele sunt evidente între unu şi patru ani. Amigdalele produc şi anticorpi cu rol în apărarea împotriva infecţiilor locale. Dacă infecţia este recurentă. glande şi enzimele lor. Pentru a transforma hrana ingerată în componente separate. între aceste vârste. 1. Amigadalele faringiene sunt prezente de la naştere. în timp ce la partea posterioară se deschide în căile ce conduc la tractul digestiv şi la plămâni. dar. dar orice germen cu poartă de intrare respiratorie le poate afecta. exact în locul în care căile aeriene se deschid în faringe. SISTEMUL DIGESTIV Digestia produce nutrimentele şi substanţele furnizoare de energie necesare celulelor şi ţesuturilor organismului. Amigdalele faringiene sunt astfel plasate încât orice infecţie cu poartă de intrare nazală este filtrată şi. ucisă. care pot fi preluate cu uşurinţă de către sânge din intestinul subţire pentru a fi transportate în vederea utilizării imediate sau a stocării lor. sistemul digetiv conlucrează cu un număr de organe.proprietate este conferită de limfocitele care se găsesc la acest nivel. în genere. De aceea. dispar înainte de pubertate. Datorită acestei conexiuni cu două din circuitele vitale ale organismului. Este delimitată de buze. Amigdalele faringiene (adenoizi) sunt organele limfoide situate posterior de cavităţile nazale.

permite ca limba să preseze asupra unei suprafeţe ferme şi. care se continuă posterior cu palatul moale.implicată inevitabil atât în digestie. În mijlocul palatului moale se găseşte o formaţiune numită uvula sau „a treia amigdală”. Pe părţile laterale. astfel. Este ataşată la bază. format de baza osului maxilar. în acest mod. prevenind astfel refluxul hranei în nas. care se deschide în partea posterioară a gurii. La suprafaţa buzelor se găseşte o formă particulară de ţesut epitelial cu o structură intermediară între pielea feţei şi membrana ce delimitează cavitatea bucală. Sensibilitatea palatului moale este esenţială. prevenind. de maxilarul inferior. împreună cu secreţia glandelor salivare. şi de osul hioid. Buzele sunt cele care dau expresia gurii. rădăcina 117 . Ele sunt alcătuite din fibre musculare întreţesute cu fibre elastice şi au o inervaţie bogată. Secreţia continuă a acestor glande menţine umiditatea cavităţii bucale. face ca hrana să fie înmuiată şi mixată. sau rădăcină. cât şi în respiraţie. de asemenea. glande sudoripare sau sebacee. deoarece îi favorizează mişcarea superioară când hrana este înghiţită. Mucoasa obrajilor este supusă unei uzuri permanente şi are o remarcabilă capacitate de regenerare. dar unii cred că are un rol în închiderea căilor aeriene în timpul deglutiţiei. buzele nu au peri. Are. Cavitatea bucală este delimitată superior de palatul dur. Limba: Limba are o formă asemănătoare unui triunghi – cu o bază largă îngustându-se treptat către vârf. sau mandibula. Cavitatea bucală este căptuşită cu o membrană mucoasă ce conţine glande producătoare de mucus. înecarea. Palatul dur. Funcţia ei reprezintă un mister. Spre deosebire de piele. un rol în vorbire. care le conferă o sensibilitate deosebită.

aduce limba în poziţia normală de repaus. şi o substanţă chimică denumită lizozim. care sunt capabile să producă mişcarea. de unde el pătrunde în esofag. Glandele salivare: În fiecare zi. Limba conţine fibre musculare dispuse atât în plan longitudinal. dar când o persoană nu mănâncă sau nu vorbeşte. Saliva are o acţiune uşor antiseptică. Porţiunea mijlocie a limbii are o suprafaţă convexă superior. noi producem în mod obişnuit 1. 118 . numită frenul limbii. una din funcţiile principale ale limbii este de a prezenta hrana dinţilor pentru masticaţie şi în formarea bolului alimentar. Aceste acţiuni sunt realizate printr-o gamă de mişcări ondulatorii: în sus şi în jos. în timp ce faţa inferioară este legată de planşeul bucal printr-o bandă subţire de ţesut. protejând mucoasa bucală de infecţii. Ea conţine ptialina. care îl transportă în stomac. dar contracţia unui număr de muşchi situaţi pe părţile laterale ale mandibulei pot conferi mişcărilor limbii o mobilitate remarcabilă. de asemenea de la nivelul gâtului. Mişcările limbii sunt determinate de muşchii ce intră în alcătuirea sa şi de care este conectată şi de modul în care este poziţionată limba în gură. de exemplu. de la nivelul gâtului. cu rol în digestie.limbii este unită cu pereţii faringelui. Muşchiul stiloglos. cavitate ce formează partea posterioară a gurii. limba împinge bolul către faringe. În timpul hrănirii. mobilizează limba în sus şi înapoi. pregătindu-l pentru înghiţire.7 l de salivă – o secreţie apoasă alcătuită din mucus şi lichid. Vârful limbii are mişcări libere. în timp ce hioglosul. cât şi transversal. Când această acţiune a fost îndeplinită (sau cand o persoană mănâncă în grabă). care acţionează ca un dezinfectant. el se află în mod normal în repaus înapoia dinţilor.

implantate în cavităţile maxilarului şi ale mandibulei. Dinţii: Dinţii sunt structuri osoase dure. întinzându-se superior până la nivelul oaselor obrazului. parotidele produc o secreţie apoasă cu un conţinut mare de ptialină – enzimă ce degradează amidonul. Există. care se unesc şi sunt delimitate de celule secretorii. sunt situate sub limbă. Saliva secretată de glandele sublinguale este de consistenţă vâscoasă. Ambele perechi de glande îşi descarcă conţinutul pe părţile laterale ale frenului limbii (un cordon de ţesut care porneşte de la baza limbii şi se uneşte cu planşeul gurii). Fiecare dinte prezintă două porţiuni: coroana. cu mult mucus. Deşi parotidele sunt cele mai voluminoase glande. imediat anterior de ureche. multe glande mici răspândite la nivelul cavităţii bucale. pe planşeul cavităţii bucale. care este puţin vizibilă 119 . Saliva produsă de parotide este eliminată prin ducte ce se desprind din glande. Funcţia acestor celule variază de la o glandă la alta şi secreţiile lor sunt diferite. Fiecare glandă salivară se compune din ducte ramificate. după cum sugerează şi numele se găsesc sub maxilarul inferior. de asemenea. Glandele submandibulare. ele produc doar un sfert din volumul total de salivă. Glandele parotide sunt cele mai voluminoase glande salivare situate la nivelul unghiului mandibulei. submandibulare şi sublinguale.Saliva este produsă de trei perechi de glande situate la nivelul feţei şi al gâtului. sub dinţii posteriori şi glandele sublinguale (au o denumire adecvată). Glandele submandibulare produc o salivă care conţine cantităţi aproape egale de mucus şi ptialină şi aceasta completează volumul de salivă secretată în gură în orice moment. În comparaţie cu celelalte glande salivare. glandele parotide. În timpul vieţii apar două seturi succesive de dinţi.

şi rădăcina. iar dinţii sunt ataşaţi prin fibre ce formează ligamentul periodontal. Modul de fixare al dinţilor are drept rezultat un grad foarte mic de mobilitate spontană. complex. Dinţii frontaşi au doar o rădăcină. Dentina este o substanţă dură. numit pulpa dentară. care se întind de la cementul ce acoperă rădăcina la osul alveolar adiacent. în timp ce dinţii situaţi mai în spate au două sau trei rădăcini. Acesta este alcătuit dintr-o serie de fibre de colagen rezistente. Este un ţesut sensibil. vasele sanguine şi nervii ajung la pulpa dentară. care dă senzaţia de durere când este stimulată de excitanţi termici sau chimici. Aceasta se extinde de la coroană până la extremitatea rădăcinii care prezintă un orificiu în punctul cel mai adânc al dintelui. Prin acest orificiu. o structură celulară extrem de dură şi de sensibilă. mai lungi decât coroana. Acesta are rolul unui tampon care poate proteja dinţii şi osul în timpul masticaţiei. Centrul dintelui este o cavitate umplută cu un ţesut conjunctiv sensibil. părţile din maxilare care conţin dinţii sunt denumite procese alveolare. Rădăcinile dinţilor sunt.în gură. 120 . vase sanguine şi fibre nervoase. Rădăcina este acoperită cu un strat de cement. de obicei. Aceste fibre sunt întreţesute cu fibre de ţesut conjunctiv şi conţin. Dentina coroanei este acoperită de un strat protector de smalţ. Fixarea dinţilor: Fiecare dinte este ataşat prin rădăcina sa de oasele maxilare. de asemenea. totuşi. asemănătoare osului. o substanţă asemănătoare dentinei şi care ajută la fixarea dintelui în alveolă. care este partea încorporată în maxilare. Elementul structural major al dintelui este format dintr-un ţesut calcificat denumit dentină. care conţine celule vii. Modul de fixare al dinţilor este.

Dinţii formează o arcadă ovalară uniformă. În acest stadiu. care sunt intermediari atât ca formă. sunt eliminaţi. premolarii şi molarii localizaţi propriu-zis spre partea posterioară. Incisivii se caracterizează printr-o margine ascuţită ca o lamă. această bandă produce mugurii dentari primitivi în ţesutul ce este acoperit de epiteliu. Dinţii deciduali pot fi împărţiţi în trei categorii: incisivi. unde fuzionează coroana cu rădăcina. astfel încât în timpul masticaţiei dinţii opuşi se suprapun unii peste alţii. Dinţii permanenţi îi înlocuiesc şi sunt în număr mai mare decât seria iniţială. protejându-l faţă de infecţii şi alte influenţe nocive. ca lamele unei foarfeci. ce are forma arcului dentar. gingia intră în contact strâns cu dintele. cu incisivii în partea anterioară şi caninii. de obicei. Aceşti dinţi pot fi împărţiţi în aceleaşi tipuri ca dinţii deciduali şi completează seria iniţială cu o altă categorie. canini şi molari. se potrivesc una peste alta. în timp ce premolarii şi molarii au rol în triturarea hranei. Tipuri de dinţi: Omul are două serii de dinţi. iar incisivii de pe maxilare opuse funcţionează glisând unii peste alţii. Dinţii deciduali de lapte = sunt cei prezenţi în timpul copilăriei şi. denumită premolari. Dezvoltarea dinţilor: Primul semn de dezvoltare a dinţilor apare când fătul are doar şase săptămâni. de obicei.O zonă de importanţă crucială se află la nivelul colului dentar. celulele epiteliale primitive cresc ca număr şi se formează o bandă groasă. Caninii sunt dinţii ascuţiţi şi bine adaptaţi la sfâşiere. cât şi ca poziţie între canini şi molari. Aceşti muguri capătă o formă finală a jocţiunii dintre smalţ şi dentină. În diferite momente ce corespund dezvoltării individuale a fiecărui dinte. În această regiune. Arcadele dentare. 121 .

La aproximativ 25% din populaţie nu apare măseaua de minte niciodata. aceştia ar trebui să fie spaţiaţi. în timp ce la alţii pot să apară doar după vârsta de un an. cel de-al doilea la vârsta de 12 ani şi al treilea sau măseaua de minte. ci posterior faţă de aceştia. deşi secvenţa sau ordinea apariţiei poate varia.Unele celule evoluează pentru a forma dentina. În jurul vârstei de doi ani şi jumătate până la trei ani. totuşi. incisivii deciduali inferiori şi superiori sunt înlocuiţi de dinţii permanenţi. deşi acest proces nu este finalizat decât aproximativ la un an după erupţia dinţilor deciduali. în aşa fel încât să asigure un loc pentru dentiţia permanentă. după vârsta de şase ani. un set complet de 20 de dinţi de lapte. După apariţia incisivilor inferiori. în final. Există. 2. Marginile mugurilor dentari continuă să crească în profunzime şi. singurul semn de ocluzie este semnalat de mucoasa gingivală îngroşată. Molarii permanenţi nu se dezvoltă pe locul molarilor de lapte. 122 . La naştere. Esofagul şi stomacul: Faza orală a digestiei se termină atunci când limba împinge bolul alimentar de palatul gurii spre cavitatea musculară a faringelui înainte de a intra în esofag. aceştia fiind urmaţi de canini şi molari. o variaţie considerabilă în momentul apariţiei dinţilor. În caz ideal. copilul va avea. în mod obişnuit. Primul molar permanent apare la vârsta de 6 ani. Problemele dentare pot fi asociate cu oricare din dinţii deciduali. Vârsta la care acesta apare este variabilă: foarte puţini copii au dinţi la naştere. formează rădăcinile dinţilor. în jurul vârstei de 18 ani. acest proces fiind denumit erupţie dentară. apare erupţia incisivilor superiori. În jurul vârstei de şase luni. în timp ce altele dau naştere smalţului. Consecutiv. primii incisivi inferiori încep să apară prin gingie.

Acţiunile acestor muşchi ajută la propulsarea alimentelor prin această zonă a faringelui pe tractul digestiv. de aceea. Bolul alimentar este propulsat activ de o serie de contracţii ondulatorii – un proces denumit peristaltism. Această porţiune este situată imediat posterior faţă de laringe şi mucoasa ei se continuă cu cea a cartilajelor cricoid şi tiroid. deglutiţia este un act involuntar.Porţiunea inferioară a faringelui este implicată în întregime în deglutiţie. ei produc o mişcare superioară a palatului moale. aşa se explică faptul că noi putem mânca sau bea. Muşchii faringelui se contractă. Trecerea hranei prin organism este. la fel de bine stând în cap sau stând pe scaun. un proces activ şi nu doar un mecanism pasiv. substanţa înghiţită este imediat expulzată prin tuse. prevenind intrarea hranei în nazofaringe. În acelaşi timp. astfel încât hrana nu poate pătrunde în trahee şi plămâni. pentru a preveni interferenţa dintre deglutiţie şi respiraţie. automat. După aceea. şi închid epiglota. traversează 123 . Primul timp al deglutiţiei este un act voluntar asupra căruia avem un control conştient. au loc mai multe evenimente în cursul a câtorva secunde. propulsând bolul alimentar către esofag. astfel încât hrana nu refluează în gură. Sub nivelul manubriului sternal. Esofagul: Partea superioară a esofagului se găseşte imediat posterior de trahee. ale căror mişcări contribuie la emiterea sunetelor. Când aceasta se întâmplă. alţi muşchi ai feţei şi gâtului ridică limba înspre palatul dur. Odată ce hrana ajunge în faringe. dependent de gravitaţie. Odată ce hrana a depăşit baza limbii. dacă dorim. esofagul are un traseu uşor către stânga şi trece în spatele bronhiei stângi.

sucul gastric este ţinut în mod normal în stomac datorită acţiunii concomitente a tunicii musculare a esofagului şi a faptului că esofagul prezintă o îngustare la trecerea prin diafragm în traiectul său de la torace la abdomen. La fel ca şi restul tractului alimentar. Peretele stomacului este alcătuit dintr-un strat muscular gros. un strat extern protectiv. căptuşit cu o membrană specială. cum ar fi cel de la anus) care să separe esofagul de stomac. care este apoi trecută în duoden. hrana este amestecată cu sucurile digestive până când se formează o masă păstoasă. 124 . stomacul acţionează ca un rezervor pentru hrană. În stomac. Membrana delimitantă produce o secreţie specifică. Nu există un sfincter (un inel muscular constrictiv. în sfârşit. care se relaxează intermitent. Esofagul este un tub elastic cu o lungime de aproximativ 25 cm şi 2. Când acest mecanism funcţionează inadecvat. un strat muscular relativ gros ce conţine atât fibre circulare. un strat submucos care îi menţine poziţia. esofagul este alcătuit din patru straturi – o membrană mucoasă ce permite trecerea alimentelor. Stomacul: Stomacul este un organ muscular situat în partea superioară a abdomenului.diafragmul şi se închide în porţiunea superioară a stomacului. La joncţiunea dintre stomac şi duoden există un inel muscular.5 cm în diamentru. permiţând hranei să treacă în duoden. Este legat la extremitatea superioară de esofag şi la cea inferioară de duoden (porţiunea iniţială din intestinul subţire). ce conţine acizi şi enzime care degradează hrana şi astfel ajută digestia. sfincterul piloric. denumită epiteliu. În primul rând. cât şi longitudinale şi. va apărea un reflux gastro-esofagian.

având apoi un traiect ascendent şi curbat în potcoavă înainte de a se termina la anus. denumit şi intestinul gros. porţiunea iniţială a intestinului subţire. resturile alimentare se solidifică gradat şi apa este absorbită de influxul sanguin prin peretele intestinal. acidă. În timpul pasajului prin intestinul gros. foarte asemănător cu mecanismul de trecere din esofag în stomac. Se poate discuta dacă acest proces ar trebui denumit excreţie. Tractul intestinal: Când hrana pătrunde în stomac. Duodenul produce şi eliberează cantităţi mari de mucus. unde are loc. întrucât conţine produşi de degradare ai celulelor sub forma bilei. sfincterul permite trecerea unor cantităţi mici către intestinul subţire. Pe măsură ce undele peristaltice propulsează chimul prin stomac.Hrana este apoi transportată prin intestine pentru a fi în continuare digerată şi absorbită. Intestinul subţire: Hrana care părăseşte stomacul – o pastă consistentă. Consistenţa finală a reziduurilor alimentare – fecalele – depinde de cantitatea de apă absorbită. majoritatea substanţelor din fecale sunt reziduuri alimentare. 4. După ce substanţele nutritive au fost absorbite. dar colonul conţine în mod sigur produşi de excreţie. care îl 125 . care începe în partea inferioară dreaptă a abdomenului. numită chim – intră apoi în duoden. Pătrunde apoi în intestinul subţire. În final. de fapt. 3. Evacuarea din stomac este reglată de un muşchi. Acesta este un organ lung şi larg. sfincterul piloric. cu excepţia faptului că nu este niciodată complet închis. adevăratul proces de digestie şi toate substanţele nutritive dezirabile din hrană sunt absorbite. ajunge în colon. este desfăcută şi degradată până când devine fluidă.

crescatura. Hrana digerată pătrunde apoi în jejun şi ileon. elibeartă în duoden din vezicula biliară. Fiecare vilozitate conţine un capilar şi o mică ramură limfatică. Aminoacizii rezultaţi din digestia proteinelor şi zaharurilor din hidraţii de carbon.protejează împotriva lezării de către acidul clorhidric şi de enzimele din chim. Aceste enzime includ tripsina. care pe peretele interior prezintă milioane de proeminenţe minuscule. Cea mai mare parte a absorbţiei are loc în ileon. care este produsă în ficat şi stocată în vezica biliară. amilaza care desface hidraţii de carbon până la maltoză. cu aspect de muscatura) numite criptele Lieberkühn. în fluxul sanguin. Enzimele pancreatice se produc ca răspuns la eliberarea unui al doilea hormon. Bila este. glicerolul. Aceste 126 . apoi. sunt absorbite direct în capilarele vilozităţilor. Secreţia sucului pancreatic este declanşată de doi hormoni. de asemenea. pentru a fragmenta particulele de grăsimi. pancreozimina. chilifer. plus vitamine şi minerale importante cum ar fi calciu. de asemenea. peptidele. sucuri digestive de la pancreas şi cantităţi imporatnte de bilă. Secretina stimulează producerea unor cantităţi mari de sucuri alcaline care neutralizează aciditatea chimului parţial digerat. până când este nevoie de ea. fier. Când hrana digerată vine în contact cu vilozităţile. care desface peptonele în componente mai mici. porţiuni ale intestinului subţire situate în continuarea duodenului. denumite vilozităţi. Duodenul primeşte. Enzimele sunt eliberate de celulele unor mici indentaţii (adancitura. Enzimele pancreatice ajută la digestia hidraţilor de carbon şi a proteinelor pe lângă cea a grăsimilor. acizii graşi şi vitaminele dizolvate intră în chilifere şi sunt transportate în sistemul limfatic şi. unde au loc stadiile finale ale modificărilor chimice. iod. lipaza care desface grăsimile în molecule de glicerol şi acizi graşi.

Acesta. Are o formă de potcoavă ce înconjoară capul glandei pancreatice. Unit cu partea superioară a stomacului. pentru a neutraliza secreţia gastrică acidă. Peretele este 127 . în drumul ei. Ileonul are o structură asemănătoare cu celelalte două segmente ale intestinului subţire. la rândul lui.capilare duc la vena port-hepatică. Suprafaţa externă este protejată de peritoneu – o membrană care căptuşeşte cavitatea abdominală. Peretele duodenal are două straturi musculare care se contractă şi se relaxează alternativ. reţine unele substanţe pentru necesităţile proprii şi pentru stocare. În stratul superficial al duodenului. Celulele mucoasei necesită o reînnoire constantă. se găsesc glande care secretă un suc alcalin ce conţine unele dintre enzimele necesare pentru digestie. Acesta previne autodigestia duodenului sau lezarea lui de către compuşii acizi veniţi din stomac. duodenul este porţiunea iniţială a intestinului subţire cu rol în digestia eficientă a hranei. care transportă hrana direct la ficat. de la stomac la colon. Are o lungime de 3. în care hrana ajunge. mucoasa. Deasupra stratului muscular se găseşte submucoasa ce conţine multe glande (glande abarunner) care secretă mucusul protectiv.5 m – conectând duodenul şi jejunul cu intestinul gros – şi reprezentând aproximativ jumătate din lungimea totală a intestinului subţire. Sucul acţionează. contribuind la deplasarea conţinutului alimentar în timpul digestiei. una este înlocuită la fiecare oră pe tot parcursul vieţii. Ele se multiplică mai rapid decât orice alte celule ale organismului: din o sută de celule. Ileonul: Ileonul reprezintă porţiunea terminală a intestinului subţire. iar restul acestora sunt trecute mai departe în circulaţia generală a organismului. de asemenea.

ceea ce permite atât jejunului. o enzimă produsă de ele. 5. Această structură este alcătuită din două straturi de peritoneu. creştere şi regenerare. Adâncimea mezenterului. Acţiunea ptialinei încetează. măsurată de la bază până la intestine. glandele salivare de la nivelul cavităţii bucale îsi încep secreţia şi ptialina. Are o lungime de aproximativ 15 cm şi este ataşată de peretele posterior al abdomenului. Mezenterul: Spre deosebire de duoden. Când hrana este mestecată. unde un complex de substanţe chimice – mucus. Acestea sunt produse de organe ataşate la tractul digestiv şi ele sunt responsabile pentru multe din reacţiile chimice implicate în digestie. cum ar fi maltoza şi glucoza. Digestia: Digestia este procesul care descompune hrana în substanţe ce pot fi absorbite şi utilizate de organism pentru energie. acid clorhidric şi enzima pepsină – acţionează asupra ei. Foiţa care acoperă intestinele are o suprafaţa de 5. ajungând în stomac. din straturi musculare responsabile pentru transportul hranei digerate şi straturi mucoase care delimitează lumenul. este de aproximativ 20 cm. dar începe o 128 . în principal. cât şi ileonului să se mişte relativ liber în cavitatea abdominală. Hrana traversează apoi esofagul. începe să descompună o parte din hidrocarbonaţi (glucide) în molecule mai mici.5 m². jejunul şi ileonul sunt susţinute de o membrană numită mezenter. care este mai mult sau mai puţin ferm fixat de peretele abdominal posterior.alcătuit. Digestia depinde de acţiunea unor substanţe denumite enzime asupra hranei ingerate. Aceste modificări încep în gură.

Jejunul are. pentru a asigura o suprafaţă maximă de 129 . Procesul de absorbţie este finalizat în ileon. un hormon. Cantitatea de suc gastric eliberat este controlată atât aici. ci mai mult o schimbare graduală. Secreţia de mucus previne lezarea mucoasei gastrice de către acidul clorhidric. astfel încât aceasta poate fi degradată până la peptone.8cm. aciditatea este neutralizată de către secreţiile proprii ale duodenului şi de acţiunea bilei şi a sucurilor pancreatice. care se întinde pe o lungime de 2. stimulează eliberarea de acid clorhidric şi pepsină din celulele gastrice după ce hrana a ajuns în stomac. cât şi în intestin de impulsuri nervoase. Pentru a îndeplini acest rol. de asemenea. lăsând să treacă apa şi produşii de degradare. în timp ce ileonul are un diametru mai mic. Duodenul măsoară aproximativ 25 cm. deşii ambii au peretele format din două straturi musculare şi structuri mucoase interne care delimitează lumenul intestinal. pereţi mai groşi decât ileonul. jejunul are o structură specializată. În duoden. Când aciditatea atinge un anumit nivel. prezenţa hranei şi secreţiile hormonale. producerea de gastrină încetează. Gastrina. care se varsă în duoden din vezica biliară şi pencreas. În continuarea duodenului se găseşte jejunul. Jejunul are un diametru în jur de 3. Hrana parţial digerată care ajunge în duoden conţine mult acid clorhidric. Nu există diferenţiere netă între jejun şi ileon. Rolul jejunului: Jejunul reprezintă sediul de absorbţie al alimentelor nutritive utilizabile din hrană. Aceste trei secreţii continuă procesul de digestie.nouă serie de reacţii chimice declanşate de stimuli nervoşi.5m înainte de joncţiunea cu ileonul.

contact cu lumenul. Grăsimile din alimente sunt absorbite în sistemul limfatic concomitent cu absorbţia altor substanţe nutritive în sânge. rectul şi canalul anal. Arterele şi venele ce transportă sângele către şi de la pereţii jejunali trec prin mezenter. Intestinul gros: Anatomiştii împart intestinul gros în patru regiuni: cecul. pentru metabolizare. denumite vilozităţi. Cecul şi apendicele vermiform. necesită o irigaţie eficientă. Absorbţia hranei: Întrucât jejunul are rolul de a permite trecerea hranei din intestin în sânge. colonul. care face posibilă absorbţia. Observând la microscop suprafaţa internă. fără nici o funcţie cunoscută la om. Mucoasa jejunală prezintă o serie de pliuri circulare. sunt ambele căi oarbe. care se deschide prin anus. Suprafaţa de contact cu hrana digerată creşte mai mult. nu ajung direct la inimă. Aceasta înseamnă că substanţele nutritive absorbite în sânge sunt transportate mai întâi la ficat. cu “margine în perie”. deoarece învelişul celular al fiecărei vilozităţi are o structură specifică. astfel încât să poată asigura o absorbţie crescută. Fiecare vilozitate are un vas limfatic central sau “ chilifer”. Fiecare vilozitate are aproximativ un milimetru. Acest tip particular de fluid limfatic ce conţine grăsimi şi care drenează din intestin este denumit chil. ca şi venele care drenează restul intestinului. ele confluează pentru a forma vena portă. care ajunge la ficat. care se desprinde din el. Venele care drenează jejunul. se vede că întreaga suprafaţă este alcătuită din mici proeminenţe digitiforme. 6. 130 . înainte de ajunge în restul organismului.

cea de-a doua. Apa este absorbită în sânge din resturile lichide ale digestiei. bineînţeles. împreună cu porţiunea terminală a intestinului subţire. La nivelul hipocondrului drept. unde se continuă cu rectul. colita cronică sau ulcerativă este mult mai severă.Prima parte a intestinului gros este denumită colon ascendent. Poate avea complicaţii serioase şi necesită 131 . segmentul cu traiect descendent se numeşte colon descendent. când capătă un traiect descendent. Porţiunea colonului ce traversează cavitatea abdominală este denumită colon transvers şi. colonul face o curbură către stânga. Există două tipuri: 1. Amândouă vasele sunt ramuri ale aortei. Colita: Colita este o inflamaţie a mucoasei colonice. colita acută este frecvent rezultatul unei infecţii sau al unei alergii şi nu durează mult timp. Colonul ascendent. până în pelvis. apoi. cea mai mare porţiune a intestinului gros. 2.3 m. se numeşte flexură splenică. Traversează cavitatea abdominală sub stomac şi. Artera mezenterică inferioară irigă restul colonului. Are un traiect ascendent către partea dreaptă superioară a cavităţii abdominale. care ajung la el din intestinul subţire. Curbura colonului din partea stângă este denumită flexură hepatică. Ramuri ale venei porte aduc sângele de la intestin la ficat. de departe. este vascularizat de artera mezenterică superioară. măsurând 1. ia un traiect descendent în partea stângă a corpului. Colonul reprezintă. La aproximativ 2-3 cm de extremitatea inferioară există o joncţiune în formă de T cu ileonul (porţiunea finală a intestinului subţire). Funcţia colonului este de a transporta materiale solide la anus prin procesul de peristaltism şi de a absorbi sodiul şi apa. imediat sub ficat.

acest epiteliu conţine glande care produc mucus ce lubrifiază fecalele şi uşurează tranzitul. Dintre materiile solide. este un tub muscular delimitat de un epiteliu caracteristic. dar poate apărea la orice vârstă. Anusul: Anusul sau canalul anal are o lungime de aproximativ 10 cm şi reprezintă orificiul prin care deşeurile solide din organism – denumite fecale – sunt excretate. Rectul: Diferenţa dintre rect şi anus determină multă confuzie în rândul persoanelor neavizate. Anusul reprezintă doar un canal îngust şi scurt. totuşi. ca şi restul intestinului gros. O parte din apă provine din mucusul ce lubrifiază canalul alimentar şi uşurează eliminarea materiilor fecale din organism. porţiune inferioară a intestinului gros. La nivelul rectului. dar în alte ocazii se poate dilata. Funcţionarea normală a anusului şi a rectului permite evacuarea intestinului atunci când împrejurările sociale o permit şi nu doar când materiile fecale au traversat întregul intestin gros. Rectul. aproximativ o treime sunt bacterii. Fecalele conţin în mod obişnuit aproximativ 75% apă şi 25% materii solide. Colita cronică este mai frecventă la persoanele în vârstă de la 20 la 40 de ani. pe partea externă. Principala funcţie a anusului este menţinerea continenţei fecalelor în timp ce rectul funcţionează ca un rezervor pentru acestea. o 132 . Această capacitate de creştere a dimensiunilor face ca rectul să fie capabil să funcţioneze ca un rezervor. înconjurat de un inel muscular care face joncţiunea cu rectul.tratament prelungit. Partea musculară a rectului se contractă în timpul defecaţiei pentru a expulza fecalele.

Pentru a uşura eliminarea fecalelor din anus. Culoarea fecalelor se datorează pigmenţilor biliari denumiţi stercobilină şi bilirubină. Mecanismul de funcţionare: Odată ce fecalele se apropie de punctul final al călătoriei lor prin intestine. 133 . devin. nu mai este necesar un organ pentru digerarea acesteia. iar reziduurile solide sunt transportate la rect. Poate avea până la 10 cm în lungime şi aproape 1 cm în diametru. Apendicele: Apendicele este o porţiune îngustă de intestin asemănătoare unei cozi. dar în cursul defecaţiei ele se relaxează. cele două sfinctere menţin anusul închis. mai compacte pe măsură ce lichidele sunt absorbite din organism. Este întâlnit doar la oameni. Se pare că. apendicele a fost considerat o relicvă evolutivă. permiţând intrarea acestora în canalul anal. Sfincterul extern este menţinut închis în mod deliberat până când apare un moment convenabil pentru defecaţie. La extremitatea canalului anal se găsesc două inele musculare – sfincterele intern şi extern. celălalt capăt se deschide în cec. Sfincterul intern sesizează prezenţa fecalelor şi se relaxează. la sterilizarea şi deodorizarea fecalelor. treptat. pe măsură ce înaintăm în vârstă şi începem să consumăm mai puţină celuloză în favoarea cărnii. În mod normal. de asemenea.treime grăsimi şi proteine nedigerate şi o treime celuloză – componenta vegetală nedigerată. pentru a permite expulzarea acestora. Din acest motiv. mucoasa canalului anal secretă un fluid numit mucus. localizată la capătul intestinului gros. unele specii de maimuţe şi la marsupiale. Aceşti pigmenţi biliari ajută. Vârful acestuia este închis.

pentru formarea hormonilor. ficatul nu poate fi palpat. şi pentru sinteza enzimelor. Este situat sub diafragm. ca rezultat al unei boli. Ficatul este cel mai mare organ al corpului. Funcţii: Ca orice altă parte a organismului. cel drept fiind cel mai mare şi care ocupă în întregime partea superioară dreaptă a abdomenului. denumit sistem port. hidraţi de carbon şi grăsimi.81 kg. uneori trecând peste linia mediană în partea stângă. Proteinele sunt ingerate sub diferite forme. Acest organ reprezintă un loc de tranzit pentru fiecare picătură de sânge care soseşte de la intestin – sânge ce transportă toate substanţele nutritive din hrană. Cu alte cuvinte. De obicei. 134 . Celulele din ficat sunt denumite hepatocite. care reprezintă mesagerii chimici ai organismului.7. dar când este mărit. depăşeşte rebordul costal şi poate fi uşor simţit. Are două părţi sau lobi.36 – 1. fiind protejat de traumatisme de către coastele inferioare. având o greutate între 1. Ele sunt specializate pentru manipularea substanţelor de bază pe care organismul nostru le vehiculează – proteine. sângele se întoarce înapoi la inimă şi plămâni din stomac numai trecând printr-un sistem venos hepatic. denumiţi lobul stâng şi drept. atât de origine vegetală. Ficatul: Ficatul are două roluri vitale: producerea (sau metabolizarea) unor noi substanţe chimice şi neutralizarea produşilor de degradare şi a celor toxici. Metabolismul proteinelor: Proteinele sunt esenţiale pentru reînnoirea şi diviziunea celulară oriunde în organism. celulele sunt cele care efectuează activităţile vitale la nivelul microscopic. cât şi animală şi din proteinele iniţiale. Lobul stâng este mai mic.

degradându-le întâi pe cele absorbite şi apoi sintetizându-le. după numele descoperitorului lor. nu se întorc în fluxul sanguin. de culoare galben verzuie. Eliminarea deşeurilor: La nivelul ficatului se găsesc celule specializate denumite celule Küppfer. grăsimi şi. rezultă produşii finali în urma metabolismului ce are loc în hepatocite. produs în ficat şi stocat în vezicula biliară. Bila: Bila este un fluid consistent. globulele roşii produse în exces şi le transmite hepatocitelor pentru procesare. Este eliberată din veziculă în intestinul subţire. de asemenea. Reziduurile. Unele. acest proces de sinteză înseamnă că proteinele preluate din sângele adus de vena portă la hepatocite sunt sintetizate de enzimele hepatice şi apoi eliberate în noua lor formă. de asemenea. Metabolismul grăsimilor: Grăsimile sunt. Aceste celule înlătură. proteine. sunt toxice şi celulele hepatice le neutralizează. care ”curăţă” sângele de impurităţi. Ele sunt transformate de către ficat în forme care pot fi convertite pentru producerea şi reînnoirea ţesutului adipos. 135 . amar. În esenţă. esenţiale pentru organism. înapoi în circulaţie. care are un rol de izolator şi de abosrbţie a şocurilor. totuşi.ficatul trebuie să sintetizeze proteine specifice pentru organism. Din toate resursele menţionate – sânge. un produs inofensiv. trimiţând ureea. În plus. în mai mică măsură. denumit în general ţesut adipos subcutanat. grăsimile reprezintă un mijloc de stocare a energiei. cum ar fi bacteriile. cum ar fi amoniacul. hidraţii de carbon. Produşii de degradare ai grăsimilor şi ai sângelui trec în bilă.

duodenul produce un hormon denumit colecistochinină. astfel încât bila este eliminată. care permite să pătrundă în intestinul subţire. denumite canalicule biliare. este colectată în mici canale prezente între cordoane de celule hepatice. bila desface picăturile mari de grăsimi în picături mai mici – proces denumit emulsionare – uşurând absorbţia acestora. În afară de cazul în care bila este necesară imediat pentru digestie. bila drenează în ductele hepatice. ficatul produce aproximativ un litru de bilă. De la ductele biliare. care o elimină în intestin. Vezicula biliară: Bila este depozitată în vezicula biliară.ca răspuns la prezenţa alimentelor. ductul biliar comun (coledoc) şi printr-un orificiu îngust. are în compoziţie o gamă largă de substanţe chimice ce includ săruri biliare. şi este esenţială pentru digerarea grăsimilor. săruri minerale. care se varsă în ductele biliare plasate între lobulii hepatici. sfincterul Oddi. Bila rămâne în vezicula biliară până când devine necesară în procesul de digestie. colesterol şi pigmenţi biliari ce îi conferă culoarea caracteristică. Deşi conţine peste 95% apă. În fiecare zi. bila se scurge printr-un alt duct. deoarece conţine produşii de degradare a celulelor uzate. Acest hormon ajunge pe cale sanguină la vezicula biliară şi determină contracţia pereţilor acesteia. Pe măsură ce este produsă de celule. Este produsă continuu în cantităţi mici de către fiecare celulă hepatică. Datorită substanţelor pe care le conţine. din sistemele excretorii ale corpului. ea se scurge în vezicula biliară. Pe măsură ce hrana – şi în special cea care conţine grăsimi – pătrunde din stomac în duoden. care este un loc de stocare situat imediat sub ficat. de asemenea. După aceea. Bila furnizează o cale utilă 136 . Face parte.

de eliminarea produşilor de degradare hepatici şi. de asemenea. Calculii colesterolici. în cea mai mare parte. neutralizează aciditatea hranei parţial digerate în stomac. substanţe chimice denumite glicocolat de sodiu şi taurocolat de sodiu. 80-90% dintre ele fiind transportate înapoi la ficat prin sânge. sunt formaţi. K. deoarece sunt alcătuiţi din biliverdină şi colesterol. se crede că sărurile biliare favorizează absorbţia grăsimilor prin peretele intestinal. descompun grăsimile astfel încât enzimele digestive îşi pot exercita acţiunea. Ele nu sunt distruse după utilizare. Funcţia bilei: Sărurile minerale din bilă. din colesterol şi rareori apar mai mult de unul sau doi şi pot ajunge la 137 . E. unde stimulează secreţia de bilă şi sunt refolosite de organism. Cea mai cunoscută afecţiune a veziculei biliare sunt calculii biliari. Sărurile biliare. Organismul îşi conservă sărurile biliare. care se formează chiar în vezicula biliară. Calculii biliari: Chiar dacă producţia hepatică de bilă este normală. Cei mai frecvenţi sunt denumiţi calculi micşti. care este o substanţă chimică produsă în organism în cursul metabolizării grăsimilor. Ele transportă de asemenea vitaminele A. uneori pot apărea anomalii la nivelul veziculei biliare. după cum sugerează numele. D. joacă un rol important în digestia hranei. Se pot forma până la 12 calculi în acelaşi timp şi suprafaţa faţetată le permite aglomerarea în vezicula biliară. Pe lângă acţiunea de emulsionare. ce includ şi bicarbonatul. Aceştia sunt aglomerări de colesterol cu consistenţă dură. Există trei tipuri diferite de calculi biliari.

colonul sau intestinul gros. Diferitele organe – incluzând plămânii. glandele sudoripare din piele. mergând până la posibila apariţie a morţii. Aceasta este denumită insuficienţă respiratorie şi poate reprezenta stadiul final al bronşitei cronice. Calculii pigmentari sunt compuşi. dar dixidul de carbon este cel mai important produs de degradare care trebuie eliminat din organism.2 cm în diamtru. atunci sângele devine foarte acid. din pigmentul verde din bilă. X. Acest lucru. Diferitele componente ale corpului generează în continuu produşi secundari specifici şi aceştia trebuie eliminaţi. mici. Pare ciudat să ne gândim la plămâni ca la un organ de excreţie. Dacă dioxidul de carbon este dizolvat în sânge în cantităţi mai mari decât cele normale. rinichii. fiind destul de mari pentru a placa ductul biliar comun. în principal.dimensiuni de 1. SISTEMELE EXCRETOARE Organismul are mai multe metode de a elimina produşii de degradare – substanţe care trebuie îndepărtate datorită toxocităţii lor pentru organism. apar în număr mare şi sunt. pentru a nu deveni toxici pentru organism. Ei au tendinţa de a se forma ca rezultat al unor boli care afectează compoziţia sângelui. Acest lucru este realizat prin diferitele sisteme de excreţie care depind de diverse organe şi glande pentru eliminarea deşeurilor: sistemul urinar ale cărui componente principale sunt rinichii şi vezica urinară. poate paraliza multe reacţii chimice din corp. la rândul său. de obicei. 138 . ficatul şi colonul – veghează la buna desfăşurare a acestei acţiuni. 1. Excreţia: Excreţia este procesul prin care organismul elimină produşii de degradare.

uree şi alţi produşi secundari sunt transportaţi de urină prin două uretere la vezica urinară. dar acest volum poate varia foarte mult. ori de câte ori o proteină este degradată. Ei primesc aproximativ un litru de sânge în fiecare minut. Rinichii au o acţiune complexă. astfel încât componenta apoasă a sângelui (plasma) trece în tubii renali. Există un sistem foarte asemănător pentru menţinerea echilibrului. fiind dizolvată într-o cantitate variabilă de apă. Rinichii reglează. are drept rezultat o urină mai concentrată sau mai diluată. Lichidul filtrat traversează tubii renali şi o mare parte din apă. Acest sânge ajunge în final la filtrul situat la capătul unuia din tubii renali – câte două milioane în fiecare rinichi – unde este filtrat. produşii secundari conţin azot. Aproximativ doi litri de urină sunt produşi în 24 de ore. Stimularea pentru absorbţia unei cantităţi mai mari de apă. cât şi al nopţii. în care aldosteronul. vine de la ADH ( hormonul antidiuretic) secretat de glanda hipofiză. în timp ce restul rămâne în fluxul sanguin. Controlul delicat al echilibrului hidric al organismului este realizat de tubii renali care pot absorbi mai mult sau mai puţin din lichidul filtrat care circulă la nivelul lor. secretat de glandele 139 . O parte din apă. cantitatea de apă eliminată din organism şi menţin echilibrul corect al sodiului.Sistemul urinar: Majoritatea celulelor organismului utilizează unele proteine în reacţiile lor chimice şi. Rinichii sunt responsabili pentru filtrarea acestor produşi ce conţin azot – dintre care cel mai comun este ureea – în afara fluxului sanguin. de asemenea. dacă organismul devine deshidratat. sodiu şi alţi compuşi sunt reabsorbiţi în sânge. Cantitatea totală de uree care este eliminată rămâne aproximativ aceeaşi. dar. Rinichii produc în mod continuu urina atât în timpul zilei.

ce se deschide în vezica urinară. în concordanţă cu necesităţile organismului. 2. Fiecare glomerul este înconjurat de capsula Bowman. Apa şi reziduurile dizolvate în ea pot difuza prin aceşti pereţi în sistmul tubilor colectori. drenează în vezica urinară. Această reţea de capilare este atât de întinsă încât poate conţine – în orice moment – aproximativ 130 ml de sânge în fiecare minut. Una dintre cele mai mici molecule proteice eliminată prin urină este albumina. permitând unor molecule mai mari să ajungă în urină. Aici sunt reabsorbite aproape toată apa şi sodiul care au fost filtrate astfel 140 . glomerulii se inflamează şi filtrarea nu mai este atât de selectivă. numit ureter. incât moleculele peste o anumită dimensiune nu pot trece. Rinichii: Fiecare om are doi rinichi. în final. în care îşi au originea tubulii. Porii pereţilor capilari formează o „sită biologică” şi sunt atât de mici. Când apare o infecţie a rinichilor. Conductul care pleacă de la vezica urinară se numeşte uretră. care se găsesc imediat deasupra rinichilor. La femei. Glomerulul reprezintă un ghem de mici capilare sanguine cu pereţi foarte subţiri. aceasta se deschide în faţa vaginului şi la bărbaţi – la extremitatea distală a penisului. situaţi pe peretele posterior al abdomenului. situat de cealată parte.suprarenale. Fiecare nefron are două componente principale – partea filtrantă sau glomerulul şi tubii. Rinichii conţin mii de mici unităţi filtrante – nefronii. unde apa şi nutrimentele esenţiale sunt extrase din sânge. Tubii renali pornesc de la glomeruli către un sistem colector care. Din interiorul fiecărui rinichi coboară pe peretele posterior al cavităţii abdominale un conduct. acţionează la nivelul tubilor şi determină reabsorbţia unei cantităţi mai mari sau mai mici de sodiu.

este controlat de acţiunea la nivelul tubilor al hormonului suprarenalion – aldosteronul. tubii devin mai puţin permeabili pentru apă. pacientul nu poate reţine apa. în al doilea rând. aldosteronul. 3. Creşterea presiunii arteriale (presiunea sângelui): Rinichii reglează cantitatea de sodiu din organism şi secretă un hormon numit renină. secretat de glandele suprarenale (corticosuprarenala). În condiţii cum ar fi diabetul insipid (care nu trebuie confundat cu diabetul zaharat). determină creşterea secreţiei de aldosteron din glandele suprarenale. Renina activează un alt hormon. care. constituient principal al oaselor şi dinţilor. care trebuie înlocuită prin ingestie de apă. angiotensina. totuşi. Când. reglează reabsorbţia calciului. Parathormonul. care este eliminată în exces prin urină – proces denumit diureză. Cât timp acest hormon este prezent în sânge. pierzând astfel mari cantităţi prin urină. la rândul lui. organismul are un sistem foarte sofisticat. acest hormon lipseşte complet. Pentru a reabsorbi această cantitate de apă. tubii permit reabsorbţia unei mari cantităţi de apă. determină constricţia arteriolelor şi creşte presiunea sângelui. Un alt hormon. Vezica urinară: 141 . în care intervine un hormon eliberat în sânge de hipofiza posterioră. Aceasta are două efecte: mai întâi. un hormon produs de cele mai mici glande situate în spatele glandei tiroide. Nivelul reninei este dependent de nivelul sodiului. modificând permeabilitatea tubilor. hormonul scade. răspunde de schimbul dintre ionii de sodiu şi potasiu – contribuind la controlul presiunii arteriale şi al echilibrului sodiului din organism.încât urina devine mai concentrată. Când se întâmplă acest lucru.

între oasele pubice şi rect. la femei.Vezica urinară este un organ muscular cavitar. Porţiunea finală – măsoară aproximativ 15 cm. Porţiunea mijlocie a uretrei masculine are aproximativ 12 mm în lungime şi este frecvent denumită uretra membranoasă. de contracţie penru a o goli. fibrele musculare ale vezicii fiind capabile de extensie considerabilă. Pereţii vezicii urinare sunt alcătuiţi dintr-un număr de straturi musculare care sunt capabili de relaxare în timp ce vezica se umple şi. În mod normal. Totuşi. apoi. vezica urinară nu se comportă ca un balon. Când această capacitate este depăşită. cu uterul. Cele două uretere – conductele prin care urina ajunge de la rinichi la vezică – pătrund prin partea posterioară. Prima. adaptându-se la volumul de urină până când vezica este aproape plină. cea mai lungă – este denumită uretra 142 . Baza piramidei reprezintă suprafaţa care vine în raport cu intestinul subţire sau. situat în regiunea inferioară a bazinului. Este o cavitate în formă de pâlnie asemănătoare unei piramide răsturnate. cu pereţi groşi. În timpul micţiunii. Urina este eliminată din corp prin uretră. dacă vezica este prea plină. are 2. a cărei presiune creşte constant în timpul umplerii. sau uretra prostatică. la un bărbat matur. apare necesitatea de a urina.5 cm lungime şi se întinde de la sfincterul colului vezical prin mijlocul glandei prostatice. La nivelul deschiderii ureterelor în vezica urinară există valve care previn refluxul urinii înapoi către rinichi. măsoară îm medie 20 cm în lungime şi are trei porţiuni. un muşchi circular care se contractă pentru a închide pasajul. această comunicare este menţinută închisă de un sfincter. care îşi are originea în porţiunea inferioară a vezicii urinare. Rinichiul elimină un flux continuu de urină către vezică. Uretra masculină. acest sfincter se relaxează simultan cu contracţia muşchilor vezicali care detemină eliminarea urinei.

se formează în mod constant şi trebuie eliminaţi pentru a menţine o concentraţie sanguină acceptabilă. orice componentă a urinei este prezentă în sânge: doar concentraţiile diferă. Aproape tot filtratul este reabsorbit. Virtual. Alte substanţe. este una din funcţiile majore ale rinichilor. cum ar fi sodiul şi apa. Unele substanţe toxice. Întregul mecanism este extrem de subtil şi complex. homeostazia. cele din urină fiind extrem de variabile pentru a le menţine pe cele din sânge în limite precise.spongioasă. se explică frecvenţa mai mare a infecţiilor urinare la femei. trebuie de asemenea menţinute în limite precise şi acest proces. uretra este mult mai scurtă şi singura funcţie pe care o are este de a elimina urina. dar rezultatul final este reprezentat de formarea unui fluid în care produşii de degradare şi cantităţile variabile din alte substanţe cum ar fi sodiul pot fi îndepărtate din organism. Datorită faptului că este atât de scurtă şi se deschide într-o zonă relativ expusă. Aproximativ 1200 litri de sânge trec prin rinichi zilnic şi se formează aproximativ 110 litri de filtrat. Aceasta 143 . La femei. care poate fi uşor contaminată. este necesar un sistem extrem de flexibil – mai ales datorită faptului că aportul de lichide variază de la zero până la 10 litri pe zi. cum ar fi ureea şi acizii. rezultând doar un litru de urină. Are un diametru de 1 cm şi este înconjurată de glande mucoase. În mod clar. Urina: Compoziţia fluidului din celule este menţinută în limite foarte stricte. Se găseşte în penis şi se deschide prin meatul uretral. Compoziţia urinei excretată în final depinde de natura substanţelor toxice produse în organism.

este esenţial ca temperatura normală să fie menţinută mai mult sau mai puţin constantă. Pe parcursul vieţii. permiţând astfel o umplere suplimentară înainte de reapariţia senzaţiei de micţiune. aceasta determină golirea automată prin mecanism reflex. Dacă senzaţia de umplere apare într-un moment neconvenabil. acest reflex este suprimat treptat de către controlul centrilor nervoşi superiori. transpiraţia nu are o funcţie esenţială în eliminarea produşilor metabolici. Temperatura normală a corpului este. atunci orice exces de sodiu şi apă ar fi eliminat cu uşurinţă de către rinichi. corpul pierde o mare cantitate de sodiu şi apă prin transpiraţie. Totuşi. De aceea. deşi există variaţii şi fluctuaţii zilnice de la persoană la persoană. Dacă temperatura mediului extern creşte excesiv. La un copil mic. creierul comandă relaxarea muşchilor vezicali. vezica adultă poate reţine aproximativ 250 ml de urină înainte de a apărea orice disconfort şi golirea ei apare înainte de reţinerea unei cantităţi ce atinge o pintă întreagă (500 ml). Glandele sudoripare: Într-o zi călduroasă. prin perspiraţie. 4.curge continuu de la rinichi prin uretere la vezica urinară şi este cantitatea medie de urină produsă pe zi. de 37°C. Controlul vezicii urinare: În mod normal. distensia pereţilor musculari transmite semnale la măduva spinării. Pe măsură ce vezica urinară se umple. Aceasta este produsul glandelor sudoripare din piele şi unicul rol al ei este de a regla temperatura constantă a corpului. temperatura corpului este menţinută datorită pierderii de căldură prin glandele sudoripare. 144 . tradiţional. Dacă cineva nu ar transpira deloc. întrucât căldura se pierde o dată cu evaporarea transpiraţiei de la suprafaţa pielii.

O cantitate mică de căldură se pierde direct în fiecare zi prin plămâni şi prin piele. acesta este un mod ineficient de a pierde căldură. apărând prin urmare transpiraţia palmelor în emoţii sau bufeele de la menopauză. Funcţionează pe principiul că lichidul are nevoie de energie pentru evaporare – la fel cum are apa când fierbe şi se transformă în vapori. Odată ce temperatura corpului a crescut atât de mult. şi activitatea lor este controlată atât de sistemul nervos. doar unul din tipuri funcţionează – glandele ecrine întâlnite pe tot corpul. Nu este un mecanism flexibil. încât transpiraţia devine excesivă. în aşa-numitul stadiu ”insensibil”. Dar. majoritatea căldurii pierdute zilnic rezultă din perspiraţie. deoarece nu putem creşte frecvenţa respiratorie dacă suntem supraîncălziţi. cât şi de hormoni. sudoarea se evaporă de la suprafaţa pielii înainte de a putea fi observată şi din acest motiv este denumită „perspiraţie insensibilă”. acest mecanism a atins un nivel care nu mai poate face faţă – el lucrează la capacitatea maximă. Există multe glande de acest tip în zone cu tegument gros. tot aşa reacţionează şi în alte condiţii. Această evaporare permite pierderea de căldură. Totuşi. Tipuri de glande sudoripare: Organismul este acoperit de glande sudoripare ce produc transpiraţia. cum ar fi palmele. Înaintea pubertăţii. Aceasta înseamnă că la fel de bine cum răspund la modificările de temperatură. scăzând prin aceasta temperatura corpului. De fapt. La oameni. 145 . fără a implica direct glandele sudoripare. după cum ne putem imagina. cu excepţia buzelor şi a unor regiuni ale organelor sexuale. această energie provine din piele şi efectul sudorii care se evaporă se realizează prin utilizarea unei părţi din energia şi căldura pielii.

concepţiei şi sarcinii. 1. Aceasta se întâmplă deoarece secreţia gladulară interacţionează cu bacteriile de la suprafaţa pielii. La microscop. Gonadele sunt 146 . Este necesară datorită nevoii speciei de a se reproduce pentru a supravieţui. evenimentele majore implicate în procesul de reproducere sunt sub controlul unor mecanisme reglatoare deosebit de fine. au un aspect serpentiform. ci şi la celelalte vieţuitoare. Dacă atmosfera este umedă şi caldă. Organele de reproducere: Organele de reproducere la cele două sexe – masculin şi feminin – sunt de două tipuri: organe genitale interne şi externe. XI. Se dezvoltă şi încep să funcţioneze în timpul adolescenţei şi se găsesc la nivelul axilelor şi al areolelor mamare. şi gonadele. secreţia lăptoasă şi densă pe care o produc determină mirosul specific al corpului. dacă nu ne spălăm cu regularitate.Glandele apocrine sunt mult mai implicate decât cele ecrine. Menţinerea temperaturii: Principiul perspiraţiei ca sistem de scădere a temperaturii corpului funcţionează foarte eficient într-o atmosferă relativ uscată. ceea ce are drept rezultat mirosul neplăcut. SISTEMUL DE REPRODUCERE Activitatea sexuală este o funcţie de bază care nu se întâlneşte doar la fiinţele umane. Nu sunt asociate cu sistemul nervos. La femei. La oameni. acest lucru fiind evident în procesul menstruaţiei. organele şi glandele de reproducere încep să se dezvolte în timpul pubertăţii. transpiraţia nu poate duce la scăderea temperaturii şi pelicula de perspiraţie ce acoperă pielea împiedică acest lucru.

Aceşti hormoni simulează creşterea glandelor genitale. la rândul lor. Lungimea lui variază între 6-12 cm. stimulează producţia hormonilor sexuali: testosteronul sau androgenii – la bărbaţi – şi estrogenii şi progesteronul – la femei. până la ostiul uretral extern. veziculele seminale şi diferitele conducte ale tractului genital care sunt situate în interiorul cavităţii abdominale. A. astfel încât urina este eliminată doar atunci când este nevoie. Aparatul genital masculin este proiectat pentru producerea spermatozoizilor şi pentru fecundare. Sexul masculin: La bărbaţi. într-o stare flască. o pungă tegumentară ce conţine testicule. situat la nivelul glandului. unde este depozitată urina. de obicei cu vârful în sus. Penisul are un conduct central – uretra – de-a lungul căruia se scurge urina sau lichidul seminal în timpul actului sexual. în mod normal. Sperma pătrunde în uretră în timpul actului sexual prin intermediul unor ducte seminale sau vase deferente care se deschid în ea după emergenţa din vezică. Uretra se întinde de la vezica urinară. şi glanda prostatică. Atunci atinge o 147 . În timpul stimulării sexuale. cum ar fi creşterea laringelui la sexul masculin (care determină îngroşarea vocii) şi apariţia menstruaţiei – la sexul feminin.reprezentate la sexul masculin de testicule şi la sexul feminin de ovare. Pubertatea este momentul în care încep să crească gonadele şi devin active sub influenţa hormonilor gonadotropi produşi de glanda hipofiză. anterior faţă de scrot. Penisul este situat. organele genitale sunt scrotul şi penisul. situate în exteriorul corpului. ca şi a caracterelor secundare. Un inel muscular strâns la nivelul colului vezical menţine pasajul închis. Aceşti hormoni. devine turgescent şi intră în erecţie.

Aceste zone sunt bogat vascularizate şi. formând un produs mirositor cu consistenţă brânzoasă. iar zona în care se conectează de abdomenul inferior se numeşte rădăcină. Această încărcare cu sânge face penisul mai lung. care poate produce dureri sau inflamaţii la nivelul prepuţului – o stare denumită balanită. presiunea internă. Şanţul care separă glandul de corpul penisului este şanţul coronar. Balanitele repetate sau persistente reprezintă. După ce ejacularea a avut loc şi excitaţia sexuală a scăzut. smegma tinde să se acumuleze. acesta se retrage. când un bărbat este excitat sexual. conduc la orgasm. fluxul sanguin scade pănâ la nivele normale şi penisul revine în starea flască pe măsură ce sângele care a determinat erecţia este drenat. un motiv medical pentru evacuarea circumciziei 148 . ea creşte. Erecţia: Cea mai mare parte a penisului este alcătuită din trei grupuri de ţesuturi responsabile pentru erecţie. Tegumentul ce acoperă glandul produce o substanţă grăsoasă denumită smegmă. cantitatea de sânge care ajunge în aceste zone creşte enorm. Prepuţul şi glandul: Glandul este protejat de un pliu tegumentar denumit prepuţ. în final. cea mai mare parte a penisului este corpul său.lugime de 10-12 cm. Glandul penisului este cea mai sensibilă arie. în acelaşi timp fiind împiedicată să părăsească zona. care acţionează ca un lubrifiant. mai gros şi mai rigid. de asemenea. uneori. Pe măsură ce penisul se măreşte în timpul erecţiei. Îndepărtarea acestei substanţe prin igiena locală prezintă importanţă: la unii bărbaţi. lăsând glandul expus stimulilor care. facilitând mişcarea prepuţului pe gland.

una din funcţii poate să fie deficitară. Aceşti tubuli se unesc pentru a forma un duct unic. Mai întâi. în formă de virgulă. cordonul spermatic îndeplineşte două funcţii: mai întâi. o practică socială sau religioasă. În partea posterioară a fiecăruia este ataşată o structură mai mică. în mod normal. De aceea. caracteristicile masculine cum ar fi vocea profundă. care conţine ductul deferent. reprezintă sediul de producere al spermatozoizilor. testiculele conţin celule care secretă testosteronul. care transportă spermatozoizii către baza vezicii urinare. Când testiculele sau format.– care este. cu excepţia ductului deferent. şi determină. Testiculele sunt structuri ovalare. Aceste trei structuri sunt înconjurate de fibre musculare care formează muşchiul cremaster. în consecinţă. Aceste două funcţii sunt îndeplinite de două seturi de celule complet diferite. hormon sexual masculin. Fiecare testicul este suspendat în scrot de către cordonul spermatic. fiecare spermatozoid conţine toată informaţia genetică a individului respectiv. ductul deferent. distribuţia tipică a părului şi a ţesutului adipos. care se numeşte epididim. Testiculele: Adultul normal de sex masculin are două testicule care se dezvoltă în embrion dintr-o creastă de ţesut în partea posterioară a abdomenului. ele coboară treptat în interiorul abdomenului. artera şi vena testiculară. Epididimul este format dintr-o serie de microtubuli care colectează sperma de la testicule. astfel încât în momentul naşterii fiecare testicul ajunge la poziţia finală din scrot. Toate aceste structuri. asigură aportul sanguin la 149 . sunt de dimensiuni microscopice. Testiculele au o funcţie dublă. fără ca cealaltă să fie afectată. În al doilea rând.

Spermatozoizii: Acesta este numele conferit celulelor reproductive masculine.5 mm pe minut. Singura funcţie a flagelului este de a propulsa spermatozoidul. Partea anterioară a capului – acrozomul – conţine enzime specifice. care furnizează energia necesară pentru a asigura mobilitatea spermatozoidului către ovul. în scrot. Spermatozoizii sunt alcătuiţi din diferite substanţe chimice şi material genetic. Ţesuturile înconjurătoare ajută la reglarea temperaturii testiculelor situate în scrot prin contracţii în condiţii de frig şi printr-o creştere a aportului sanguin ce disipează căldura când temperatura devine prea ridicată. 150 . în al doilea rând. Partea mediană conţine structuri denumite mitocondrii. care permit penetraţia spermatozoidului în ovul. Are trei secţiuni principale reprezentate de cap. rol pe care îl îndeplineşte printr-o mişcare ondulatorie. secţiunea mediană şi coada (flagelul). Spermatozoizii transportă mesajul genetic care determină sexul copilului. Producerea spermatozoizilor: Producerea eficientă a spermatozoizilor necesită o temperatură cu aproximativ 3°C mai scăzută decât a restului corpului. determinând o viteză de aproximativ 3-3. Acestea sunt cromozomii care poartă amprenta genetică a tatălui şi care vor determina caracteristicile moştenite pe cale paternă de către copil.05 mm lungime şi o formă de flagelat. Singura lor funcţie este de a realiza fertilizarea prin unirea cu celula feminină. Ca urmare.testicule. Fiecare spermatozoid are 0. conduce spermatozoizii nou formaţi de la testicule. ovulul. realizând astfel fertilizarea. producerea lor are loc în afara organismului.

epididimul poate fi golit prin trei sau patru ejaculări pe parcursul a 12 ore. de unde îşi continuă drumul spre tubele Fallopio. Spermatozoizii nou formaţi intră apoi prin tubii seminiferi în epididim. care este localizat în partea posterioară a testiculelor.Producţia de spermatozoizi – la o valoare de la 10 până la 30 miliarde pe lună – are loc în tubii seminiferi din testicule. Odată ajunşi în vagin. numită ampulă. În momentul ejaculării. Este situată la baza vezicii 151 . două glande care se deschid în ampulă. spermatozoizii se mişcă de-a lungul ductelor deferente – două canale care ajung de la testicule la glanda prostatică – şi într-o zonă de depozit suplimentar. spermatozoizii se dezintegrează şi sunt reabsorbiţi. Glanda prostatică: Glanda prostatică are o formă de nucă şi este întâlnită numai la bărbaţi. Această secreţie. sunt necesare aproximativ două zile pentru reumplerea sa. spermatozoizii şi lichidul seminal sunt expulzaţi din ampulă şi epididim în uretră printr-o serie de contracţii musculare. spermatozoizii necesitând între 60-72 de ore pentru maturaţia completă. Glanda prostatică – prin care spematozoizii trec în timpul ejaculării – produce o cantitate mică de lichid. Aceasta este zona de stocare şi de dezvoltare. denumită lichid seminal. ce conferă şi ea spermatozoizilor o mobilitate mai mare. datorită mobilităţii lor. La acest nivel are loc fecundaţia dacă este prezent un ovul. De fapt. Ejacularea: Înainte de apariţia ejaculării. spermatozoizii trec prin cervix în uter. Aici. sperma primeşte o secreţie suplimentară de la veziculele seminale. Dacă nu apare nici o ejaculare. stimulează mobilitatea – capacitatea de a se mişca spontan – a spermatozoizilor şi favorizează supravieţuirea lor în secreţia vaginală.

Părţile proeminente ale vulvei sunt cele două perechi de labii. Resturile himenului întâlnite la multe femei în jurul vestibulului sunt numite caruncule mirtiforme. ele devin mai subţiri şi fuzionează cu perineul. Organele genitale externe ale femeii sunt clitorisul şi labiile. La bază. Ele se unesc deasupra clitorisului. formează vulva. problemele asociate cu această glandă pot afecta frecvent funcţia vezicii urinare. mărime şi grosime. dar acest aspect particular apare în mod obişnuit la bărbaţii în vârstă. divizându-se în pliuri ce îl înconjoară. De asemenea. Datorită poziţiei sale în organism. La extremitatea superioară. se crede că unul din rolurile sale este de a menţine mobilitatea spermatozoizilor.urinare şi înconjoară uretra. Această glandă produce o secreţie ce se adaugă lichidului spermatic. Deşi funcţia exactă a lichidului prostatic este necunoscută. favorizând fecundaţia. labiile majore se continuă cu pielea şi părul. împreună cu care formează lichidul seminal. Aria dintre labiile minore este ocupată de un spaţiu denumit vestibul. un semn al virginităţii. Sexul feminin: Sitemul de reproducere al femeii are o dublă funcţie: primeşte spermatozoizii şi produce ovulele care pot fi fertilizate. Cele situate în exterior şi cu dimensiuni mai mari – labiile majore – sunt pliuri tegumentare care acoperă şi protejează celelalte structuri. acest spaţiu este închis de himen. care acoperă stratul de ţesut adipos situat deasupra osului pubian. Acesta este variabil ca formă. ele protejează deschiderea uretrei. B. Înainte de debutul activităţii sexuale. muntele pubian sau veneric – denumit frecvent muntele lui Venus. formând o glugă protectoare pentru clitorisul sensibil. împreună. dând naştere unui copil. În partea posterioară a labiilor 152 . Între labiile majore sunt situate labiile minore. care.

Reprezintă. Ele sunt sensibile. în principal. de obicei. Există două perechi de glande situate la nivelul vulvei. un organ cu rol în excitaţia sexuală. mărindu-şi volumul şi devenind sensibile. fie prin alte mijloace – conduce. până acolo încât prezintă gluga epitelială formată de către labii. echivalentă cu prepuţul şi o bandă conectoare ce se numeşte fren. Acestea sunt glandele Bartholin şi ele îşi elimină secreţia atunci când o femeie este excitată sexual. Primele sunt glandele Skene. În unele cazuri. totuşi. Este extrem de sensibil şi. Alte părţi ale vulvei răspund de asemenea la stimularea sexuală: labiile conţin ţesut erectil şi devin frecvent turgescente în timpul actului sexual. iar glandele Bartholin intră în activitate. de fapt. care se găsesc imediat inferior de clitoris şi au o secreţie alcalină ce reduce aciditatea normală a vaginului. astfel încât orificiul vaginal devine mai umed şi permite intrarea penisului. Aceste glande sunt. Vaginul: 153 . Funcţionarea clitorisului în erecţie – fie datorită mişcării penisului în timpul actului sexual. când este stimulat ţesutul său spongios. o structură similară cu penisul. de mărimea unui bob de mazăre şi nu proemină la suprafaţă. la infecţii venerice sau de altă natură. Celelalte se găsesc la baza vestibulului. se formează un abces la nivelul acestora – abcesul Bartholin – ceea ce poate necesita o incizie pentru eliminarea puroiului. Această condiţie (Bartholinită) necesită tratament cu antibiotic. în mod normal. se umple cu sânge şi devine erectil.minore se află furşeta care se rupe frecvent în timpul primei naşteri. la orgasm. Clitorisul şi glandele: Clitorisul are.

Structura: Vaginul este un canal cu o lungime de 7 cm până la 9 cm înconjurat de ţesuturi fibroase şi musculare. fiind capabil să se dilate suficient pentru a permite expulzia copilului. Anusul este separat de vagin printr-un ţesut fibromuscular denumit centrul perineal. Uretra este situată pe peretele anterior al vaginului. Aceste modificări sunt influenţate. ele se preling pe toată suprafaţa 154 . Aceste caracteristici uşurează distensia vaginului în timpul actului sexual şi al naşterii. determină dureri şi discomfort. Vaginul unei fetiţe este. de către hormonii secretaţi de ovar. În timpul vieţii unei femei. Acest lucru inhibă creşterea bacteriilor patogene în vagin. În aceste circumstanţe.Vaginul este canalul care uneşte vulva de uter. în mare măsură. ocazional. mai mic decât cel al unei femei mature. o condiţie denumită vaginită atrofică. formând porţiunea inferioară a canalului naşterii. aceştia sunt denumiţi estrogeni. Pereţii canalului sunt de obicei alipiţi unul de celălalt şi prezintă multe pliuri. Doar recent am început să înţelegem unele din modificările ce apar în vagin în timpul actului sexual. Pereţii vaginului sunt bine lubrifiaţi de secreţiile canalului cervical şi al glandelor Bartholin. În timpul actului sexual. În timpul perioadei fertile din viaţa femeii secreţiile vaginale sunt uşor acide. în mod evident. vaginul suferă mai multe moficări. iar rectul – posterior de treimea superioară a peretelui vaginal. Vaginul joacă rol important în timpul actului sexual şi al naşterii. vaginul devine moderat alcalin. Mucoasa vaginală este mai subţire în copilărie şi la menopauză decât la femei de vârstă fertilă. dar în perioada prepubertală şi în anii de după menopauză. dar căptuşit cu un strat celular numit epiteliu scuamos. bacteriile se dezvoltă şi. În cursul naşterii are loc un rol relativ pasiv.

epiteliului vaginal. Prezenţa unei anumite cantităţi de secreţie este normală la toate femeile. Această stare se numeşte vaginism. în special labiile minore şi vaginul inferior. Această cantitate creşte în timpul ovulaţiei şi al excitaţiei sexuale. un himen intact nu previne sarcina. muşchii pelvisului. se contractă involuntar. este de grosime mică. himenul prezintă diferite forme şi mărimi şi nu poate fi considerat un indicator sigur al virginităţii. Aceasta determină îngustarea vaginului şi actul sexual devine dureros. dar. Himenul nu are nici o funcţie fiziologică cunoscută. cel mai frecvent. Dacă o femeie are o stare particulară de tensiune sau anxietate în timpul actului sexual. aceşti muşchi se vor contracta. sunt necesare mai multe luni până când femeia se poate bucura pe deplin de viaţa sexuală. ca un semn al virginităţii. dar a dobândit o mare importanţă în aproape toate culturile. sau semnul virginităţii. a fost denumit după zeul grec al căsătoriei . himenul este rupt în timpul contactului sexual. Uterul: 155 . incluzând pe cei ce înconjoară vaginul. Himenul. de obicei.Hymen. devin turgescente şi cantitatea secreţiilor locale creşte. În contradicţie cu credinţa populară. organele genitale. În timpul orgasmului. Totuşi. Spermatozoizii care vin în contact cu zona genitală pot traversa orificiile himenului până în canalul vaginal. Funcţiile vaginului: În timpul excitaţiei sexuale. Deşi condiţia în care se află himenul nu este o dovadă a virginităţii. Poate fi tratată cu ajutorul unui consilier psihosexual. cum ar fi alergarea sau călăria. cu orificii multiple şi poate fi uşor lezat în timpul exerciţiilor fizice. De obicei.

ca o femeie să aibă un copil. uterul îşi modifică rolul şi începe să se contracte.Uterul este compus din două părţi majore – corpul organului şi cervixul sau olul – şi este capabil de schimbări majore în timpul perioadei fertile a unei femei. s-a raportat apariţia acestui eveniment chiar la 36 de zile după naştere. devenind capabil să adăposteacă un alt ou. mental şi fizic. pentru a închide. după naştere. La o femeie nulipară. uterul se destinde. pentru a permite expulzia copilului şi a placentei. După aceea. orificiul extern al colului este circular şi de dimensiuni mici. cervixul poate fi simţit ca o mică gropiţă. Cervixul are o formă relativ cilindrică şi porţiunea inferioară proemină în vagin. endometrul este eliminat în cursul menstruaţiei şi este înlocuit treptat. când ar fi evident neconvenabil. După naştere. Uterul pare să nu aibă nici o funcţie înainte de pubertate şi după menopauză. vasele mari care au aprovizionat placenta. Când fătul este matur. Poziţia: 156 . De la pubertate la menopauză. capătă o formă de fantă. uterul se contractă strâns. Cervixul are aproximativ 2. În timpul naşterii. acesta se dilată pentru a permite trecerea copilului şi. În timpul sarcinii. Rareori. el revine rapid la starea anterioară. La palpare. permitând creşterea fătului şi asigurându-i protecţia şi nutriţia. În acelaşi timp. este împiedicată contracţia fibrelor musculare. în cursul următorului ciclu menstrual. care sunt eliberate de ţesutul uterin. Toate aceste modificări în funcţionarea uterului sunt orchestrate de hormonii eliberaţi de glanda hipofiză şi de ovare şi de substanţe asemănătoare denumite prostaglandine.5 cm în lungime şi este străbătut de un canal prin care se deschide superior în uter şi inferior în vagin. Felul în care acţionează aceste substanţe ne este complet înţeles.

poate fi palpat la nivelul cavităţii abdominale.La o femeie adultă. şi transformările endometrului. deasupra pubisului. După menopauză. Există mecanisme speciale pentru prevenirea răspândirii infecţiilor pe această cale până în cavitatea abdominală. Creşterea încetează după aceea. tubele Fallopio. de asemenea. cervixul secretă anticorpi protectori şi aciditatea naturală a vaginului inhibă dezvoltarea bacteriilor patogene. uterul îşi măreşte dimensiunile. situat în interiorul oaselor centurii pelviene. o transformare în continuare. În timpul sarcinii. dacă ovulul a fost fertilizat. iar cea posterioară pe rect. mucoasa uterină este eliminată la menstruaţie. uterul este un organ cavitar aproximativ de mărimea şi forma unei pere mici. atinge în mod normal marginea inferioară a coastelor şi la aproximatix 2 săptămâni după naştere. tot în mod normal. În acest mod. Faţa anterioară a uterului este aşezată pe vezica urinară. uterul se atrofiază. Variaţiile în dimensiune sunt controlate de secreţia hormonilor sexuali. proemină în vagin. 157 . La aproximativ 38 de săptămâni. Dacă ovulul nu a fost fertilizat. cervixul. Uterul prezintă două tube uterine. numai poate fi palpat în abdomen. dar apare o secreţie bogată în substanţe nutritive. astefl încât. care controlează. Astfel. ce transportă lunar ovulul eliberat de unul din ovare. În prima jumătate a ciclului menstrual al unei femei. Extremitatea inferioară a uterului. endometrul este eliminat în timpul menstruaţiei. endometrul îşi măreşte grosimea până în momentul eliberării ovulului. aproximativ după 12 săptămâni. uterul reprezintă o parte dintr-un traiect ce leagă cavitatea abdominală de mediul extern. Uterul este susţinut în pelvis de muşchii planşeului pelvin şi de benzile de ţesut conjunctiv şi vase sanguine care îl ataşează de pereţii laterali ai pelvisului.

care face legătura cu uterul. nu există o conexiune directă între ovar şi deschiderea tubei. Ele sunt. care au rolul de a produce şi elibera ovulul matur. Momentul când ovulul este fertilizat de către un spermatozoid marchează începutul unei noi vieţi umane. produc aspectul neregulat caracteristic al suprafeţei ovarului. Din celule acestui strat delimitant se formează ovulele. componente esenţiale ale sistemului hormonal sau endocrin al organismului. mii de ovule imature aflate într-un înveliş sferic. Învelişul ovarului este un strat de celule denumit epiteliu germinativ. Pe măsură ce aceşti foliculi se măresc şi după eliberarea ovulului. fiind situate fiecare lateral faţă de uter. Mai uşor de observat sunt foliculii ce conţin ovule aflate în diferite stadii de maturaţie. prevăzut cu franjuri. De la prima menstruaţie până la menopauză. Motivul acestei neregularităţi poate fi dedus prin examinarea la microscop a structurii interne. Deasupra fiecărui ovar se deschide infundibulul tubelor Fallopio. pot fi observate la periferia ovarului. La o femeie matură. sau folicul. ovarele au un aspect relativ neregulat. Centrul ovarului este ocupat de un ţesut elastic fibros ce funcţionează ca un suport pentru stratul extern ce conţine foliculii. de asemenea.Ovarele: Ovarele sunt componente ale sistemul de reproducere feminin. fiecare având aproximativ 3 cm în lungime şi un centimetru în grosime. o regiune a corpului delimitată de oasele pelvine. Deşi sunt foarte apropiate. Poziţia ovarelor este menţinută de ligamente puternice şi elastice. ovarele eliberează un ovul în fiecare lună. 158 . Ele sunt situate în pelvis. Ovarele sunt două structuri de culoare gri-roz. în formă de migdală.

la ovare. sau fimbrii. Funcţia corpului galben este aceea de a ajuta menţinerea sarcinii. FSH declanşează. Ea produce mai întâi un hormon denumit foliculinostimulant (FSH). Estrogenii stimulează şi sinteza proteinelor din organism şi retenţia de lichide. Funcţia ovariană este sub controlul glandei hipofize. intră în acţiune şi declanşează dezvoltatea corpului galben (corpus luteum) în foliculul gol. eliberând ovulul. foliculii ovarieni în maturaţie apar ca nişte sfere ce conţin mici aglomerări de celule. luteinizant sau LH. După ce un folicul s-a maturat şi rupt. prin fluxul sanguin. el produce propriul său hormon – progesteronul. Când foliculul este complet dezvoltat şi ovulul este matur. secreţia de progesteron se opreşte şi mucoasa uterină este eliminată prin menstruaţie lunară. de asemenea. ovarele funcţionează. care ajunge. un alt hormon hipofizar. 159 . de asemenea. atunci corpul galben îşi cotinuă funcţia până la formarea placentei şi menstruaţia nu mai apare. corpul galben se atrofiază. În centrul acesteia se găseşte ovulul în stadiile finale de maturaţie. pregătinduse pentru primirea oului. ale tubei Fallopio. în aproximativ două săptămâni. Pe lângă rolul de a produce ovulele. Mecanismul exact prin care acest proces are loc este încă un mister. şi secreţia hormonilor estrogeni. ca glande endocrine. Sub influenţa estrogenilor.Ovulaţia: La microscop. Ovulul este apoi preluat de către terminaţiile franjurate. mucoasa uterină se îngroaşă. celulele ţesutului folicular permit ieşirea ovulului. Dacă ovulul nu a fost fertilizat. Dacă ovulul a fost fertilizat. Producerea de FSH reîncepe şi ciclul se reia.

Un bărbat produce aproximativ 400 milioane de spermatozoizi la fiecare ejaculare. Fiecare spermatozoid transportă o enzimă (o substanţă responsabilă pentru catalizarea proceselor chimice ce susţin viaţa). O parte din spermatozoizi nu ajung să facă acest traseu şi ei vor fi distruşi de mediul acid din vagin. la uter. Fertilizarea (fecundaţia): Milioanele de spermatozoizi care au ajuns în uter sunt hrăniţi de mucusul alcalin al canalului cervical. care ajută la lichefierea învelişului extern 160 . Acest traseu de aproximativ 20 cm durează 45 minute şi doar în jur de 2000 de spermatozoizi vor supravieţui în final. pentru succesul căruia sunt necesare o multitudine de condiţii. fertilizarea are loc imediat. dacă ovulaţia are loc. Concepţia şi reproducerea: Concepţia reprezintă unirea dintre un spermatozoid şi un ovul. Dacă un ovul este prezent deja în tubă. Dacă actul sexual se petrece în perioada ovulaţiei. Aceştia sunt înconjuraţi de lichidul seminal. concepţia este foarte probabilă. Mobilitatea este asigurată de mişcările viguroase ale flagelilor. Spermatozoizii pot trăi în tubele Fallopio cel mult trei zile. Odată depuşi în vagin. Acesta este un mod natural de selecţie pentru a asigura înlăturarea de la fertilizarea ovulului a spermatozoizilor lezaţi sau bolnavi. ei călătoresc până în tubele Fallopio. spermatozoizii încep să se deplaseze de-a lungul vaginului şi. Este un proces complex.2. După aceea. prin cervix. care protejează spermatozoizii împotriva acidităţii vaginale. Fertilizarea este realizată atunci când un spermatozoid penetrează suprafaţa ovulului. fiind gata de a fuziona cu un ovul.

care. până când se produce un ou cu 64 de celule. Timp de 72 de ore. Odată ovulul fecundat. 161 . cântăreşte aproximatix 500 g şi este de culoare roşie închis. denumită trofoblast. Două straturi de celule menţin separată circulaţia sângelui fetal de a celui matern din interiorul placentei. placenta devine un organ separat. dezvoltă mici proiecţii care ajută la nidarea în mucoasa uterină. nutrimentele şi hormonii – de la mamă la făt. ca o barieră ce protejează fătul de substanţele potenţial nocive. spongioasă şi de formă discoidală. deşi multe medicamente pot. dăunând fătului. O dată cu nidaţia. traversa placenta.al ovulului. În acest timp. totuşi. facilitând penetraţia unui singur spematozoid. unde poate fi hrănit şi astfel debutând o sarcină. Unii anticorpi materni pot. Oul călătoreşte către uter în aproximativ 7 zile (ziua a 21-a a unui ciclu de 28 de zile). Placenta: Placenta se formează atunci când o parte specializată a oului. apoi. nidează în peretele uterului matern. oxigenul. celulele continuă să se dividă. restul spermatozoizilor mor. începe să se dividă în două celule. de asemenea. de asemenea. în momentul naşterii. Ovulul şi spermatozoidul (care şi-a pierdut flagelul) fuzionează. dar multe substanţe pot trece de la mamă la făt. Placenta acţionează. formând un singur nucleu. de care fătul este ataşat prin cordonul ombilical. Toată hrana şi oxigenul de care fătul are nevoie sunt primite de la mamă şi este capabil să elimine orice produşi de degradare înapoi în corpul matern. s-a produs procesul de concepţie complet. Dioxidul de carbon. Până în săptămâna a 12-a. produşii de degradare şi hormonii trec de la făt la mamă. traversa placenta. Această funcţie vitalã de schimb este îndeplinită de placentă.

sarcina este reprezentată de o celulă fertilizată sau ou. de asemenea. Dezvoltarea fătului: „Făt” este numele atribuit copilului nenăscut din momentul în care poate fi recunoscut ca o fiinţă umană în dezvoltare (de la aproximativ două luni de la fertilizarea ovulului). ca o viitoare sursă de enegie. ovulul fecundat este denumit embrion. Ei stimulează. Înainte de această dată. 162 . Alţi hormoni stimulează mărirea dimensiunilor uterului şi. oul se deplasează de-a lungul tubei Fallopio. de fapt. când ovulaţia este cea mai probabilă şi fertilitatea femeii este maximă. divizându-se şi redivizându-se. dezvoltarea sânilor în vederea hrănirii nou-născutului şi depozitarea grăsimilor pe coapse.În sfârşit. placenta produce o serie de hormoni. concepţia are loc probabil între a 10-a şi a 14-a zi a ciclului menstrual. Sarcina este divizată în trimestre. formând un mic grup de celule numit morulă. dar. de aceea. care împiedică noi ovulaţii sau apariţia de noi cicluri în timpul sarcinii. probabil. Timp de aproximativ trei zile după fertilizare. sarcina începe. abdomen şi fese. inhibă contracţiile înainte de începerea travaliului. de fapt. în cea de-a doua săptămână a primului trimestru. În acest stadiu.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful