CUPRINS I.

STRUCTURA ORGANISMULUI Celula

…………………………………………………….........7 Acidul dezoxiribonucleic (ADN) ……………………………........8 Acidul ribonucleic (ARN) ……………………………………….8 Cromozomul ………………………………………………........9 Tesutul epitelial ................................................................ ..................10 Tesutul conjunctiv ............................................................ ..................12 Tesutul muscular .............................................................. ..................13 Tesutul nervos .................................................................. ..................14 Topografia organelor si a sistemelor de organe ...........................................16 Segmentele corpului uman ..................................................................16 Planuri si axe anatomice ............................................................ ........16 Niveluri de organizare in corpul uman ..............................................17 1. Organele ......................................................................... .........................18

1

Cavitatea craniana ............................................................... ..............18 Cavitatea toracica ................................................................ ..............19 Cavitatea abdominala .......................................................... ..............20 2. Membranele .................................................................... ........................21 II. SISTEMUL OSOS SI TEGUMENTUL 1. Oasele si cartilajele ........................................................................ .........22 Cresterea osoasa ............................................................................ ......22 Cartilajele ............................................................. ..............................23 Structura scheletului ............................................................ ..............25 Membrele si pelvisul ................................................................. ..........26 2. Articulatii si ligamante ....................................................................... ...26 Articulatiile sinoviale ............................................................... .........27 Articulatiile genunchiului ........................................................ ..........27
2

Articulatiile fibroase ................................................................ ..........28 # Ligamentele ......................................................... ...........................28 # Structura .............................................................. ................29 # Functie ................................................................. ................29 3. Pielea .............................................................................. ........................30 Structura pielii ................................................................................ ...30 Culoarea pielii ................................................................................ .....30 III. SISTEMUL MUSCULAR 1. Muschii ........................................................................... ........................31 Structura muschilor ........................................................................ ....32 Functiile muschilor ........................................................................ .....33 2. Tendoanele ..................................................................... .........................34 IV. SISTEMUL NERVOS
3

......................... ..............................38 Emisferele cerebrale si hipotalamusul ........................ .......................................................... .................................35 2.....................51 4 .......................................4 0 Sistemul nervos: REZUMAT .....1..................................39 Cortexul cerebral .49 Umoarea vitroasa si retina ............. Sistemul nervos central ............................................49 Nervul optic ........................................ ....... ........................ Celulele nervoase ...................................................................................................38 Creierul ....................................................... Ochiul .........48 Coneea ................ 35 3................................................................................................ Sistemul nervos periferic ........................................................ ............................................................................................................. ... ......................................48 Uvea ................................................................................................. 36 Maduva spinarii ........... Urechile ............................................50 5....................... .......................................................................40 4......................

56 8... Receptorii olfactivi si gustativi ................................51 Echilibrul .....56 5 .............. .................. ..............53 6.............. .............. ..............................................................................................56 Laringele .................. ..... ...................55 Caile nervoase . ......................................54 Mugurii gustativi ...................................................... ............................................ .........................52 Pornirea si oprirea ...............53 Invatarea echilibrului .............................................................................................................. ..............55 Releele senzoriale .........................................................................................................................................................53 Centrul de control .................................................................................................................... .......54 Mirosul ....................................................................................... Vorbirea ................................... ................................................... .............................................54 7..............................Auzul ......................................................54 Gustul .............................................. Receptorii tactili .........

.... ...................................................... ..................................... ..................................................................................................................................................62 Glandele suprarenale ........................................................... .60 2....... .............. Glandele endocrine .............. ........................................... 60 Rolul hipotalamusului ..........................59 Modul de actiune al hormonilor ...............57 Rolul creierului ..................................................61 Hormonii hipofizari ............................................................................................................................Producerea sunetelor ........................................... ......................................60 Structura si functie ..................... ..................................63 6 ...................62 Pancreasul ............................ SISTEMUL ENDOCRIN 1............................................. .........................................61 Glanda tiroida ..58 V...... ....................................59 Proteinele si steroizii ......................... Hormonii ............

.. ..... ................................65 3............66 4............................ ..............................................63 # Corticosuprarenala .................................................. .............................65 Modul de functionare al plamanilor ................................................................64 2.........................................66 Frecventa respiratorie ..... Caile respiratorii superioare ............. ............................................... ...............................# Medulosuprarenala ........................ Respiratia ....................67 Plasma ........................ Sangele .................. ................ ........................................................ Nasul ............................................. SISTEMUL CARDIOVASCULAR 1...............................64 Traheea .....................63 VI......68 7 ............................................................ ... Plamanii .........................................................................................................................6 4 Faringele ....... SISTEMUL RESPIRATOR 1.......................................................................................................................................... .67 VII......

....................................74 4............. ...................71 Valvele ...................................................... ....................................................... ................................70 Mecanismul de functionare ....72 3....................72 Ritmul cardiac ................................................................................................................69 Polinuclearele ......... .................. ...........................................70 Mononuclearele .................................... ................................... ....73 Venele .......................................................................................... ..........Plachetele ..................................................... Circulatia sangelui ........................................................................... ......................................................... .....................................................................................................................74 Derivatii ........................................................................................75 8 ........ .....72 Structura arterelor ..................................... .73 Capilarele ................................................... ........ Inima ....70 2......................................................... Vasele sanguine .......................................................69 Globulele albe ......................................... .........68 Globulele rosii ....................

.............................................................. 76 Distributie si flux ..................78 Timusul ............. .................... .................................................................................................... ............ ............81 Dintii .........................................................................81 Glandele salivare ................................. SISTEMUL DIGESTIV 1...........76 VIII............................... ..................... ............................................................79 Amigdalele ............82 9 ............................... Organe si tesuturi ............................................................................ ......77 2.............Mecanismele compensatorii ............................................................. ...........79 IX...................... Vasele limfatice .......................7 6 Controlul circulatiei ............................................... ...77 Functiile splinei ..................80 Limba ......................................... SISTEMUL VASCULAR LIMFATIC 1.......................................................... Cavitatea bucala ....................................................... ..............................................................................

.....................86 4............ ............................. .83 2.... ..............................88 Mezenterul .................................. Digestia ............................................................................................................................................................90 6................................. ....83 Tipuri de dinti .............84 Esofagul .............................91 10 ......................................83 Dezvoltarea dintilor .............................................88 Rolul jejunului ....................85 3.......................... Esofagul si stomacul .Fixarea dintilor ..................86 Ileonul ................... ..........................................89 Absorbtia hranei ......................................... ................................... ....................................................................................................................................85 Stomacul .............88 5.................................................................................................................................................................... ................................................ ....90 Colita .............................................................................................................................................. ................. ........ Tractul intestinal ....... ........................................................................ Intestinul subtire ..................... Intestinul gros ......

....91 Anusul .....................95 X................................................................................................................................ .... ......................... .............................................................................................................................92 Functii ............................96 11 .................................... SISTEMELE EXCRETOARE 1................. Excretia .....92 7.......................................................................................................................................93 Metabolismul proteinelor ..92 Apendicele .............94 Functia bilei ...............................................91 Mecanismul de functionare .......................95 Sistemul urinar ............................... Ficatul .. .........93 Eliminarea deseurilor ..........................................................................................93 Bila .......................94 Calculii biliari ................................................................................................. ...............................94 Vezicula biliara ............................................................................................................................................................... ... ................. .............................Rectul ........ ..........................93 Metabolismul grasimilor .........................................................................................................

.................97 Creşterea presiunii arteriale (presiunea sângelui) ...........................................................................103 12 .................................................................98 3................2................. ................................................................................. Vezica urinara ................................................. Glandele sudoripare ....................................... 101 XI.................. ...................................................... .................99 Controlul vezicii urinare ........ Sexul masculin ...................................................... Rinichii .................... .100 Tipuri de glande sudoripare ..... ................................................................................................................................................................ .........102 Prepuţul şi glandul .....98 Urina .................100 Menţinerea temperaturii ............................................................................................................................ Organele de reproducere ........ ........................ SISTEMUL DE REPRODUCERE 1.......102 Erecţia ...103 Spermatozoizii ................................................. .............. ....99 4..................102 Testiculele .....................................................101 A.....

......................................................Producerea spermatozoizilor ..........................104 Glanda prostatică .... 106 Vaginul .......................... .........106 Structura .... Concepţia şi reproducerea ............109 Ovulaţia ......................................................................................................................... ......................... .............................................................................111 13 .....................107 Funcţiile vaginului .......105 B................................................................... Sexul feminin .......... ......................... ...........................................................................................................................................108 Ovarele ................... ...........................108 Poziţia ......... .............................. .......110 2. ........................................104 Ejacularea ...... ............................................................................107 Uterul ....105 Clitorisul şi glandele .......................... ...........................................................................1 11 Placenta ....................111 Fertilizarea (fecundaţia) ..............................................................................................

......1 12 ANATOMIA OMULUI I............... STRUCTURA ORGANISMULUI 14 ..........................Dezvoltarea fătului .............................

Celelalte celule masoara în medie între 0. Organele pot fi asociate în sisteme sau aparate pentru îndeplinirea unei funcţii. Ca orice organism. şi cel uman este alcătuit din unităţile fundamentale ale lumii vii . un diametru de 0. Acestea alcătuiesc ţesuturi. Cu o lungime care depaseste uneori un metru.Anatomia omului este studiată în general prin observarea multiplelor şi variatelor organe ale corpului. ocupa pozitia a doua. membrana controleaza schimburile cu mediul extern. organitele .care 15 . Celula este delimitata de un învelis elastic foarte fin.05 milimetri. Acest gel (lichid) citoplasmatic cuprinde toate componentele celulare. La extremitatea opusa se afla eritrocitele. Celulele corpului nostru contin un gel compus din 90% apa. Ovulul.007 milimetri. diferite tipuri de ţesuturi alcătuiesc organele.celulele. neuronii sunt cele mai mari celule ale corpului uman. globulele rosii. Multe dintre acestea pot fi grupate laolaltă în diferite sisteme.1 milimetri. pe baza modului în care unele organe şi structurile asociate lor acţionează împreună pentru a îndeplini funcţiile specifice ale organismului. cu diametrul de 0.01 si 0. la maturitate. Suprafata sa este dotata cu receptori care pot reactiona cu substantele chimice aflate în spatiul extracelular. care poate atinge. toate sistemele – şi celulele minuscule care sunt componentele de bază ale tuturor organelor şi ţesuturilor – sunt implicate în menţinerea sănătăţii şi a unei stări de echilibru intern ale organismului în prezenţa unor factori constant variabili. numit citosol. membrana celulara. În final. iar prin asocierea lor. Formata din doua foite de lipide suprapuse. în care se afla scufundate proteinele.

lizozomii.sunt mici elemente functionale. adica toate informatiile utile functionarii si dezvoltarii celulare. 16 . sunt denumiti si “gunoierii celulei”. aparatul Golgi. permitând astfel celulei sa-si modifice forma . Nucleul are el însusi o dubla membrana cu pori la nivelul carora se efectueaza schimburi între citoplasma si mediul interior al nucleului. un zahar pe care mitocondriile îl preiau din mediul intracelular. fiecare dintre ele îndeplinind un ansamblu de functii foarte variat. Reticulul endoplasmatic este una dintre aceste organite. a carei activitate este în întregime controlata de nucleu. apoi transportate la periferia celulei pentru a fi eliberate în mediul extracelular. Celulele au un mare numar de organite. fiecare tip de celula este programata pentru a juca un rol precis în corp. În pliurile sale netede se produc lipide. contine ADN-ul. Proteinele noi sunt regrupate în veziculele unui alt organit.ribozomii. Acest centru de comanda. Aceste vezicule rotunjite au mai multe enzime care distrug deseurile celulare. Aceasta energie este furnizata datorita descompunerii unor elemente ca glucoza. Unii dintre acesti microtubi au proprietatea de a se deforma. Citosolul si organitele sale poarta numele de citoplasma. iar ribozomii sintetizeaza proteine pornind de la materia prima în alimente. Ele sunt în acelasi timp sediul respiratiei celulare si locul de stocare a energiei necesare functionarii celulei. ele pot de asemenea descompune organitele care nu mai functioneaza. Mitocondriile constituie motorul celulei. Alte organite. Ansamblul acestor elemente este mentinut datorita unei retele de microtubi si microfilamente aflate în interiorul celulei. Acesta seamana cu o aglomerare de panglici care au zone netede si altele granulare. Fiecare celula este o structura organizata.

controland sinteza proteinelor din celule.ARN mesager (ARNm) care copiaza informatia genetica si o transporta la situsurile specializate din interiorul celulei (numite ribozomi) unde informatia este tradusa in compozitia proteinei.Acidul dezoxiribonucleic (AND-ul). Pe langa nucleu. Cand celula se divide. ARN de transfer (ARNt. Molecula de ARN consta dintr-un lant lung de nucleotide in care glucidul este riboza. citozina. formand o molecula in spirala (dublul helix). in care zaharidul este dezoxiriboza. ARN-ul este de mai multe tipuri: . materialul genetic al celor mai multe organisme vii. citozina. ARN-ul ribozomal (ARNr) prezent in ribozomi este monocatenar. compus organic complex (acid nucleic) prezent in celulele vii. iar bazele azotate sunt adenina. ARNsolubil ARNs) este implicat in asamblarea aminoacizilor in 17 . ADN-ul este un acid nucleic alcatuit din doua lanturi de nucleotide. Cea mai mare parte a ARN-ului este sintetizat in nucleu. mai este prezent si in alte organite celulare. Acidul ribonucleic (ARN-ul). cum ar fi mitocondriile (ADN mitocondrial). rezultand doua molecule fiice identice cu molecula mama. implicat in sinteza proteinelor. este principalul constituient al cromozomilor din nucleul celulei si joaca un rol esential in determinarea caracterelor ereditare. guanina si uracilul. guanina si timina. dar prezinta si regiuni helicoidale formate prin imperecherea bazelor complementare. iar bazele azotate sunt adenina. se replica (inmulteste) si ADN-ul sau. fiind distribuit apoi in diferite parti ale citoplasmei. Cele doua lanturi sunt rasucite unul in jurul celuilalt si sunt legate intre ele prin punti de hidrogen stabilite intre bazele azotate complementare (imperecherea bazelor azotate).

100 de gene). sunt unitati genetice permanente. Există şi excepţii.obiect) reprezintă macromolecule de ADN.acelasi numar de celule. sunt circulari iar anumite eucariote pot avea cromozomi suplimentari citoplasmatici. Organismul nostru este dotat cu un proces de reînnoire celulara care functioneaza continuu pentru a conserva . Fiecare cromozom este constituit dintro moleculă unică şi lungă de ADN care conţine informaţia genetică. lineari sau circulari. Cromozomii umani . de exemplu. care conţine mai multe gene şi secvenţe nucleotide.lantul polipeptidic care este sintetizat in ribozomi. plus doi cromozomi sexuali. Fiecare cromozom are un centromer şi unul sau două braţe care pornesc din acest centromer. o celulă umană are un total de 46 de cromozomi. cu rol în păstrarea informaţiei ereditare a celulei.aproximativ . Fiinţa umană posedă o pereche de cromozomi sexuali: femeile au doi cromozomi X (numiţi astfel din cauza formei lor aproximative) iar bărbaţii au un cromozom X şi un cromozom Y.functionale si se transmit prin autoreplicare de-a lungul generatiilor celulare. Aşadar. Cromozomii indiferent de modul de organizare fizica si moleculara.celulele umane sunt diploide (ca de altfel ale tuturor organismelor din regnul animal) şi conţin 22 de perechi de autozomi. proprietatile structural . Nici o 18 . care isi conserva individualitatea. Cromozomul (din limba greacă chromo nuanţă şi soma . cromozomii mitocondriali au dimensiuni mici. versiune erodată a lui X şi care nu conţine mai mult de o sută de gene (cromozomul X conţine 1. Fiecare ARNt este specific pentru un anumit aminoacid si poarta un triplet de baze complementare cu un triplet din structura ARNm.

delimitata de o membrana. ea se împarte în doua celule-fiice dotate cu un patrimoniu genetic identic cu al sau. fara exceptie nu moare. Majoritatea contin un nucleu. În timpul formarii celulelor reproducatoare. Acest proces de diviziune se numeste mitoza. Primul dintre aceste niveluri este de ordin chimic. Corpul uman are mai multe niveluri de organizare. conjunctiv. # Ţesutul epitelial se clasifică în: 1.celula. tesuturile corpului uman se repartizeaza în patru grupe principale: tesut epitelial. fiecare avand un rol foarte important în organism. Când ajunge la capatul vietii. epitelii de acoperire. care rezulta dintr-o meioza. difera între ei. Fie ca sunt ovule. senzoriale. Dupa natura lor. Molecula de apa. celula-mama sufera o meioza: este vorba de doua diviziuni succesive care produc patru celule sexuale sau gameti. muscular si nervos. ele însele compuse din aceste organite diferite. secretoare. sunt avascularizate şi sunt întotdeauna însoţite de ţesut conjunctiv moale de unde primesc substanţe nutritive 19 . Ţesuturile epiteliale se divid intens. grupate dupa functii si reunite în tesuturi. care se afla într-o solutie denumita citosol. Corpul nostru este compus din miliarde de celule. 3. Celulele. membrana…). functionale si genetice ale organismelor vii. 2. Cu toate ca sunt de forme si de dimensiuni variate. de complexitate crescânda. acesti gameti. fie ca sunt spermatozoizi. zaharurile sau proteinele se aglomereaza pentru a forma structuri celulare de baza. constituie unitatile de baza structurale. denumite organite sau „organe mici” (nucleul.

În aceste ţesuturi. faringe şi esofag au functia de protecţie. Ele formează epiderma şi căptuşesc cavitaţile: tubul digestiv. din cavitatea bucală. celulele sunt legate între ele printr-o substanţă amorfă.epitelii pluristratificate pavimentoase cheratinizate: în epidermă. 1.pavimentoase: celule turtite.epitelii simple pavimentoase: în endocard (căptuşind încaperile inimii).prismatice: celule cilindrice.prin difuzie. care le separă de ţesuturile vecine. inima. 20 . vasele etc. . aşezate pe unul sau mai multe straturi. Cele unistratificate.unistratificate sau simple. cu celule aşezate întrun singur strat. . Sunt formate din celule alăturate.învelesc suprafeţe. . Se pot afla la exterior corpului sau în interiorul organelor cavitare pe care le căptuşesc. cu grosimi diferite. peritoneu (cavitatea abdominală).cubice: celule cubice. .epitelii simple cilindrice: în intestinul subţire unde formează un platou striat (o margine în perie). Epiteliile pot fi: 1. după forma celulelor: .epitelii simple cubice: în canalele excretoare ale glandelor salivare. . după numărul de straturi: . Epiteliile de acoperire . Epiteliile pluristratificate de la nivelul epidermei. Tipuri de epitelii de acoperire: . căile respiratorii. sprijinite pe o membrană bazală fină. .epitelii pluristratificate pavimentoase necheratinizate: în mucoasa bucală. .pluristratificate. 2. pleură (plămîni). sunt adesea traversate de unele substanţe.

suprarenalele. sebacee. cînd acest ţestut este combinat cu ţesut conjunctiv şi vase de sînge. formează organe numite glande.endocrine . Ele intră in alcătuirea unor organe de simţ.mamare. Epiteliile secretoare .conţin celule specializate în recepţionarea unor stimuli şi transmiterea semnalelor către sistemul nervos central.. salivare. este simplu atunci cînd vezica este plină şi stratificat datorită cutării atunci cînd vezica este goală.în alte cavitaţi: gl. datorită gameţilor. Epiteliile senzoriale . . endocrin prin producerea de hormoni sexuali).exocrine . 2. Ele au celule bogate în dictiozomi ce secretă diverse substanţe. . glandele sexuale (exocrin.epitelii pseudostratificate: conţin celule în formă de ciupercă/umbrelă aşezate pe un singur strat care datorită dispunerii lor creează falsa impresie de stratificare.la exteriorul corpului: gl. . 3. .mixte: atît endocrine. produc hormoni care trec în sînge: exemple: hipofiza. tiroida.epitelii pluristratificate cubice şi cilindrice necheratinizate: în canalele acinilor pancreatici. 21 . sudoripare. cît şi exocrine: exemple: pancreasul (exocrin prin sucul pancreatic.uroteliul: în vezica urinară şi uretere. endocrin datorită insulinei). intestinare. Glandele pot fi: .fără canale de excreţie.prezintă canale prin care-şi elimina produşii de secreţie: . .produc şi elimină substanţe. Ele sunt deci principalele componente ale glandelor.

oferă protecţie mecanică.în ţesutul lax componentele sunt în proporţii aproximativ egale. 4.ţesutul cartilaginos hialin este situat la suprafeţele articulare ale oaselor. moi. După consistenţa substanţei fundamentale ele pot fi: 1. peretele laringelui şi traheei şi cartilaje costale. prin nenumărate diviziuni. albicios şi elasticitate redusă. au rol în imunitate etc. Acestea nu au vase de sânge. 2. între care se află fibre şi un material substanţă fundamentală.# Ţesutul conjunctiv este format din celule distanţate. hrănesc alte ţesuturi. . 1. . 22 . fluide – daca ne gandim la sange. produc elementele figurate ale sângelui. Ţesuturile conjunctive moi au cele trei componente în diferite proporţii: . datorită numeroaselor fibre de colagen. semidure. depozitează grăsimi. conţine nervi si multe vase. hrănind şi însoţind alte ţesuturi.ţesutul reticular are o reţea de fibre fine ăntre celule care. Conţine fibre puţine şi foarte fine. cum ar fi cel epitelial. dure. Ţesutul conjunctiv semidur formează cartilajele.ţesutul elastic posedă multe fibre elastice. . 2.ţesutul adipos conţine celule care acumulează grăsimi de rezervă. 3. Are un aspect translucid.ţesutul fibros. . Ţesuturile conjunctive moi au structuri diferite şi îndeplinesc o varietate de funcţii: leagă între ele diferite părţi ale organelor. . are o rezistenţă mecanică deosebită. produc elementele figurate ale sângelui.

Acest ţesut se află în partea centrală a oaselor lungi şi la periferia oaselor late şi scurte. striat de tip cardiac. 3.celulele. de unde vine aspectul spongios (buretos). respirator. 23 . în jurul unor canale microscopice prevăzute cu vase şi nervi. 2.- ţesutul cartilaginos elastic este bogat în fibre elastice. Acest ţesut se află la extremităţile oaselor lungi şi în centrul oaselor late şi scurte.în ţesutul osos spongios se întretaie. pe care iau insertie. iar elementele figurate . ţesutul cartilaginos fibros are puţine celule şi este bogat în fibre care îi dau o rezistenţă deosebita. 1. Ţesutul conjunctiv fluid poate fi considerat sângele. # Tesutul muscular – dupa structura si proprietatile functionale prezinta trei tipuri: 1. lăsând între ele nişte spaţii.Tesutul muscular striat – alcatuieste muschii striati (voluntari) – care in cea mai mare parte formeaza musculatura somatica sau scheletica (impreuna cu oasele. si articulatiile realizeaza aparatul locomotor). 4.în ţesutul osos compact au dispoziţie concentrică. în care plasma ar constitui substanţa fundamentală. . iar o mica parte intra in structura unor segmente ale tubului digestiv. Este prezent în pavilionul urechii. striat. Ţesutul osos este format din lamelele osoase dispuse în două moduri: . 3. Se întâlneşte în discurile dintre vertebre şi în articulaţii. neted. Ţesutul conjunctiv dur are în substanţa fundamentală o proteină oseină impregnată cu saruri minerale.

are la periferie o membrana subtire – sarcolema si putina – sarcoplasma. iar 24 . ca orice celula. au aspect omogen electronomicroscopic. vorbitul. determina pozitia ortostatica (verticalitatea). 40% din greutatea corpului. fiecare muschi striat este structurat din celule (fibre) musculare foarte alungite. dar de lungimi de pana la 100-400 microni. cu numerosi nuclei periferici. Fibrele musculare sunt paralele intre ele si dispuse de obicei de-a lungul axului longitudinal al muschiului.Musculatura striata reprezinta cca. 2. organite comune. grupate in fascicule si solidarizate prin tesut conjunctiv (epimisium la periferia muschiului. structuri fibroase prin care se insera (fixeaza) pe oase. dar si specifice fibrei musculare – miofibrilele. Tesutul muscular neted – intra in structura organelor (viscerelor). intre 1mm si 10-12cm. cu un nucleu mare central. Astfel si musculatura striata contribuie la integrarea organismului in mediul biologic inconjurator. Avand caracteristic proprietati functionale si fiziologice ca: • elasticitatea. mersul. Fibrele musculare nu au striatii transversale. acte declansate si controlate de catre sistemul nervos central (SNC) prin intermediul nervilor spinali si cranieni. mimica fetei. • extensibilitatea. La capat fiecare muschi se termina printrun tendon sau aponevroza. Fiecare fibra musculara striata. scrisul. perimisium printre fasciculele musculare si endomisium foarte fin printre fibrele musculare). masticatia si multe alte acte voluntare motorii. sunt fusiforme. vaselor sanguine si muschilor piloerectori (ai firelor de par). • contractilitatea.

este format din din fascicule de fibre musculare cardiace. 3. are fibrele musculare separate. • celule gliale care formeaza un tesut de suport sau interstitial al sistemului nervos. # Tesutul nervos . uter. • miocardul – specific. Tesutul muscular striat de tip cardiac – miocardul sau muschiul inimii. este mult mai gros la ventricule (cu deosebire in cel stang) decat in atrii (ventriculele -2 si atriile -2 formeaza cele -4 camere ale inimii). asemanatoare muschiului striat scheletic desi are inervatie vegetativa. si mai limitate. cu foarte mare rezistenta la anoxie. Tesutul muscular cardiac este format din doua structuri musculare: • miocardul comun – contractil. ce asigura contractia ritmica si automata a miocardului comun.este alcatuit din doua tipuri de celule: • neuroni. care au o dispozitie circulara in peretii atriilor si oblic spiralate in ventricule. • muschiul neted multiunitar – din iris. dispuse la intamplare. celule diferentiate specific. vezica urinara. ce contin echipament enzimatic bazat pe metabolismul aerob. cu fascicule mici de microfilamente de forma neregulata.miofibrilele. 25 . care genereaza si conduc impulsurile nervoase. contractiile sunt fine. Muschii netezi din punct de vedere functional sunt de doua tipuri: • muschi netezi viscerali – din peretii viscerelor cavitare: majoritatea segmentelor tubului digestiv. vezica biliara. fiind alcatuit din structuri musculare de tip embrionar cu activitate predominant anaeroba. cu fibre musculare striate (cardiace sau miocardiace). uretere.

Axonul este o prelungire unica. care prezinta mai multe prelungiri. de obicei central. cu unul sau mai multi nucleoli.este o teaca continua. Majoritatea axonilor sunt mielinizati si conduc impulsul nervos mult mai repede decat cei nemielinizati. substante prin care impulsul nervos este transmis altui neuron. Este o celula de forma stelata (corpul celular). Mielina se comporta ca un izolator electric.reprezinta unitatea strucurala si functionala a sistemului nervos. teaca de mielina .Neuronul . Celulele gliale secreta o substanta de culoare alba numita mielina. Organite specifice neuronului sunt: corpusculii Nissl (corpii tigroizi) care sunt alcatuiti din aglomerari de reticul endoplasmic rugos si neurofibrilele care reprezinta o retea de fibre care traverseaza intreaga citoplasma. In citoplasma se afla organite celulare si un nucleu. care formeaza cea de a doua teaca. cu rol in transportul substantelor din celula si de sustinere.este formata din celule gliale. aceasta teaca prezinta intreruperi numite strangulatii Ranvier. ultimele ramificatii fiind butonii terminali. care inconjura axonii.din loc in loc. Fibra axonului este acoperita de mai multe teci: teaca Schwann .neurilema si o citoplasma . teaca Henle . lunga. Corpul celular are o membrana . motiv pentru care impulsurile nervoase sar de la o strangulatie Ranvier la alta. care se ramifica in portiunea terminala. care insoteste ramificatiile axonice pana la terminarea lor. Axonii conduc impulsul nervos dinspre corpul neuronal spre butonii terminali.neuroplasma. 26 . Neuronul asigura functia de conducere a informatiei. Neuronul are rolul de a genera si conduce impulsurile nervoase. Butonii terminali contin mediatori chimici.

partea craniala (neurocraniu – cu .torace –cavitate toracica . cu rol de nutritie si protectie. Topografia organelor si a sistemelor de organe: a) Segmentele corpului uman 1. Ele secreta o substanta de culoare alba. 3.partea faciala (viscerocraniu). vase si nervi. fagocitoza. proximal .seg. aparare si troficitate (hranire). abdominala (viscere) .posterioara (dorsala – ceafa. fesiera. oase) -anterioara (muschi.membrul propriu zis .gamba (i) 27 .coapsa (i) .scapulara (s) . 4.Membre . Celulele gliale se pot divide. si organe viscerale – trahee.Cap encefal) . ocupand locul neuronilor distrusi.Trunchi . 2. se afla printre neuroni si indeplinesc mai multe functi: de sustinere. cu rol de sustinere si nutritie.abdomen – cav.Este alcatuita din tesut conjunctiv si acopera teaca Schwann. Celulele gliale sustin si hranesc neuronul. Celulele gliale. oase. tiroida.centura .pelvis – cavitate pelvina (viscere) / reg. articulatii.seg.pelvina (i) . articulatii. intermediar – antebrat (s) .brat (s) . laringe). Aceste celule nervoase se asociaza cu tesut conjunctiv.Gat (regiunea cervicala) . numita mielina. muchii.

Nivel nuclear .picior (i) .axul sagital (antero-posterior) -> ventral si dorsal.) . Niveluri de organizare in corpul uman 1.corpul uman este tridimensional.mana (s) .frontal – paralel cu fruntea . cu simetrie bilaterala. . trunchiului .  axe – axul longitudinal (polul superior-cranial  polul inferior/caudal) .deget mare (police) (mana)/halux (haluce)  picior.permit stabilirea pozitiei organelor. nas etc. a sistemelor de organe.acizi nucleici si proteine.abdominala .biomolecule . distal .transversal – superioara (craniana) . b) Planuri si axe anatomice . fiind elemente de localizare.pelvina .sagital – stanga/dreapta .cefalica – neurocraniu (craniana) .reg.viscerocraniu (sustine organe/viscere: ochi. 28 .inferioara (caudala).reg.seg..regiune plantara (talpa) . fiind strabatut de trei planuri si trei axe. membrelor. Regiunile corpului .regiune palmara (volara) .axul transversal ->stang – drept  planuri .toracica . .cervicala .

crestere si diferentiere . factorii de mediu in factori proprii) . 4.histogeneza: celula ou – diviziuni mitotice--> embrion (t. Nivelul organelor . . În cazul corpului uman. sist.aparate (din mai multe tipuri de tesuturi): stomacul. Nivelul tisular (histologia studiaza tesuturile) . conjuctiv.proprietatile celulei: .autoreproducere .sisteme de organe (preponderent dintr-un tesut): sistem nervos. se poate vorbi despre această structură enorm de complicată având în vedere 29 . sist.embrionar) –specializare--> organism . nervos.osos. muscular. 3. 5.slab specializate: epitelial.componente: . intestinul 6. Nivel subcelular .puternic specializate: muscular.nucleu .citoplasma . .autoconservare . Organele: Prin structură se înţelege modul în care anumite elemente sunt puse laolaltă pentru a forma organe. .metabolism .tesuturi . Organismul 1. Nivelul celular .membrana .2.celula – un sistem deschis biologic (transf.excitabilitate.organite celulare.

denumită duramater. după care craniul devine rigid. anatomia şi fiziologia sunt strâns legate. ţesutul său poate fi în continuare distrus prin strivire la contactul cu învelişul osos exterior. Deoarece structura unui organ este în corelaţie cu funcţia sa. Este învelit întro membrană tisulară rezistentă. oasele craniului sunt unite prin cartilaje. care poate fi uşor strivită. Cavităţile mai mici din craniu includ fosele nazale şi mult mai micile sinusuri sau cavităţi aeriene care 30 . Creierul umple complet cutia craniană. Cartilajul este înlocuit treptat de către os în primele 18-24 luni de viaţă. Aceasta este. Un organ reprezintă un element distinct. împreună cu oasele craniului. este edemaţiat. în esenţă. Totuşi. care permit mişcările oaselor.elementele ei de bază şi considerând modul în care se potrivesc împreună. a. şi aceasta. Creşterea lui este cea care determină forma craniului. compus din diferite ţesuturi cu o structură şi funcţie specifice. Iniţial. nas şi gură. dacă creierul este lezat şi. protejează creierul. Creierul are aspectul unei mase moi de consistenţă gelatinoasă. obiectul de studiu – descrierea formei şi a planului de organizare a corpului.Cavitatea craniană: Craniul este constituit din două părţi: cavitatea craniană. şi faţa (viscerocraniu) care reprezintă un cadru de susţinere pentru ochi. care adăposteşte creierul (neurocraniu). prin urmare. De aceea reprezintă un element convenabil pe care se poate baza studiul corpului uman. toracele şi abdomenul. Înaintea unei abordări în detaliu este necesară o privire asupra organelor importante ale organismului care sunt conţinute în trei mari cavităţi: craniul.

Mandibula este considerată. este capabilă să absoarbă şi să elimine aerul din plămâni prin traheea care porneşte din torace spre gât. Este articulată de coloana toracică şi este închisă de diafragm. Membrane asemănătoare acoperă plămânii şi inima. numite bronhii. muşchiul ce separă toracele de abdomen. care conduc aerul la alveolele pulmonare. de obicei. Include în totalitate plămânii şi inima. Între coaste există alţi muşchi denumiţi intercostali. peretele toracic constituie o pungă musculară în formă de clopot – având drept suport coastele – care.Cavitatea toracică: Toracele sau pieptul este o cuşcă osoasă care conţine două din cele mai importante organe ale corpului: plămânii şi inima. În consecinţă. Din bronhiile principale ale fiecărui plămân se desprind conductele aeriene mai mici sub formă arborescentă. Când pleura se inflamează. şi are formă de clopot. unde este esenţial pentru procesele vitale. Funcţia de bază a acestora este de a transfera oxigenul din aer la ţesuturi. ca un accesoriu al craniului. prin mişcări de expansiune şi relaxare. este orificiul de intrare al măduvei spinării. Tot interiorul cavităţii este acoperit de o membrană denumită pleură. La baza craniului există mai multe orificii care permit trecerea arterelor.comunică cu aceasta. Plămânul stâng şi drept ocupă majoritatea toracelui şi sunt conectaţi la trahee prin bronhiile principale. nervilor şi venelor. denumit foramen magnum (gaura occipitală). b. inclusiv suprafeţele lor inferioare. Cel mai mare dintre ele. unde oxigenul este extras din aer 31 . dă naştere stării cunoscute drept pleurezie. Cuşca toracică este localizată imediat sub piele.

care este situat imediat după diafragm. care se goleşte prin anus. Inima se găseşte între cei doi plămâni în interiorul propriei membrane seroase. Delimitat posterior de coloana vertebrală. care transportă hrana de la cavitatea bucală până în stomac. de asemenea. întinzându-se de la diafragm până la bazin. Tractul alimentar reprezintă sistemul de prelucrare şi excreţie a alimentelor – descompune alimentele în substanţe care pot fi absorbite în sânge pentru a fi transportate în alte părţi ale corpului şi elimină reziduurile nedigerabile. iar dioxidul de carbon – produs rezidual de catabolism – trece în sens opus. în părţile superioare de coaste. de unde este expulzat în principala arteră a corpului – aorta. Aproape tot tractul alimentar este situat în interiorul abdomenului. frecvent denumite viscere. toracele conţine esofagul. În abdomen există un mare număr de organe. începând cu stomacul aşezat sub diafragm şi sfârşind cu rectul. Inima primeşte sânge din organism prin intermediul cavităţilor drepte (atriul drept şi ventriculul drept) şi îl pompează în plămâni. În susţinerea funcţiilor tractului alimentar intervin glande abdominale importante. În afară de inimă şi plămâni. O 32 . Sângele încărcat cu oxigen se întoarce la atriul stâng şi ventriculul stâng. splina. anterior traheei. care face parte din sistemul vascular limfatic. partea anterioară a abdomenului este un perete muscular gros. Cavitatea abdominală: Abdomenul este cea mai mare cavitate a corpului. Timusul joacă un rol important în reglarea mecanismelor de apărare. în plus. c.şi difuzat în sânge. cum ar fi ficatul şi pancreasul şi. Există. situată în porţiunea superioară a toracelui. o glandă denumită timus.

iar la bărbaţi o parte din organele sexuale coboară. Membranele: 33 . În spatele canalului alimentar se găsesc rinichii. vezica urinară. Poate părea imposibil ca atât de multe organe vitale să încapă într-un spaţiu atât de mic. în afara organismului. Peritoneul parietal are o inervaţie senzitivă bogată. abdomenul este prevăzut cu o membrană denumită peritoneu. Peritoneul visceral nu este atât de sensibil şi durerea apare dacă intestinul este tracţionat sau destins. care se află în partea inferioară a abdomenului şi în care urina este acumulată înainte de evacuare. pancreasul. în acelaşi timp. stomacul şi intestinele sunt acoperite de peritoneu. dar cei 10 m de intestin sunt pliaţi şi astfel pot avea loc în interiorul abdomenului. fiecare legat de vezică printr-un conduct denumit ureter.reţea imensă de vase sanguine deserveşte toate organele şi nervii abdominali. el căptuşeşte. de care organele sunt ataşate prin mezenter. uterul şi apendicele. iar cea de-a doua este denumită peritoneu parietal. În timp ce peritoneul acoperă organe cum ar fi stomacul. Penrtru fixarea organelor. La femei. Astfel. în poziţia lor definitivă. înainte de naştere. aproape toate organele sexulae se găsesc în interiorul organismului. şi cavitatea abdominală. 2. Partea de peritoneu care acoperă organele se numeşte peritoneu visceral. ficatul. la fel ca splina. Peritoneul acoperă toate organele conţinute în interiorul abdomenului. Peritoneul are funcţia de a permite mişcări relativ libere ale variatelor structuri din abdomen. Strâns legat de aparatul urinar este aparatul de reproducere. astfel încât orice leziune sau inflamaţie ce apare la nivelul acestuia este resimţită ca o durere localizată acută.

Membranele sinoviale acoperă suprafeţele articulare şi tendoanele. Există trei tipuri principale de membrane. meningele. conţin şi celule cu funcţii adiţionale. Tendoanele. Există. Mucoasele seroase înconjoară organele din torace şi abdomen. în scop protector şi lubrifiant. Membranele sinoviale se găsesc la nivelul articulaţiilor mobile şi au forma unor pungi conţinând fluidul lubrifiant denumut lichid sinovial. Unele membrane mucoase.Membranele sunt straturi simple de ţesut care acoperă sau separă celulele. în special endometrul sau membrana uterină. O categorie specială. de asemenea. amigdalelor şi a întregului tract alimentar umede şi elastice. Printre funcţiile acestuia se numără lupta împotriva infecţiilor (conţine anticorpi) şi menţinerea laringelui. în principal. cum ar fi tractul alimentar. Membranele mucoase se găsesc. După cum sugerează şi numele. în special cele din tractul respirator. formând vilozităţile pentru a creşte suprafaţa de digestie. cum ar fi praful. la marginea structurilor cavitare. în timpul menstruaţiei. Din ele iau naştere cilii care se mişcă în „valuri concomitente” pentru a împinge corpii străini nocivi. Membranele seroase sunt învelişuri pentru organele din torace şi abdomen. protejează creierul şi măduva spinării. care este eliminată în fiecare lună. înapoi spre laringe pentru a fi expectoraţi în afara organismului. Membranele care delimitează intestinele se pliază în deget de mănuşă. benzile de ţesut fibros care leagă muşchii de oase sunt înconjurate de o teacă sinovală. asigurând protecţia împotriva îmbolnăvirii şi reducând în mare măsură 34 . membranele mucoase conţin celule specializate pentru a secreta lichidul fluid denumit mucus. membrane mucoase în sistemul de reproducere sau sexual.

În acele părţi ale scheletului în care este necesară mai multă flexibilitate intră în funcţie cartilajele. acesta este eliminat împreună cu placenta. denumită sacul amniotic. 35 . În abdomen. la reglarea temperaturii corpului. Acesta conţine un lichid în care fătul pur şi simplu pluteşte. de fapt. deoarece are un rol specific. pielea (tegumentul) este. Fiecare os are o formă particulară. 1. membranele au o funcţie specială temporară. un organ – cu cea mai mare suprafaţă – care nu numai că protejează organele interne faţă de leziuni. dar articulaţiile şi ligamentele lor sunt cele care fac din schelet un ansamblu extrem de bine coordonat. În cavitatea toracică există două membrane seroase denumite pleure. toate organele sunt acoperite de o membrană seroasă cunoscută sub numele de peritoneu. II. dar ajută. măduva. Învelişul extern al corpului. Oasele reprezintă un srat exterior dur şi gros şi un interior moale. creând astfel un sistem ideal pentru absorbţia şocurilor. Oasele şi cartilajele: Scheletul unui adult este format din aproximativ 206 oase. proiectat pentru a asigura maximum de forţă şi mobilitate. de asemenea. SISTEMUL OSOS ŞI TEGUMENTUL Structura de susţinere a corpului uman este un miracol de construcţie complexă. Fătul în dezvoltare este înconjurat în uter de o membrană specială.frecarea de organele învecinate. După naştere. La începutul fiecărei noi vieţi.

rupte sau strivite. Acest tip de celule produce ceea ce este denumit din punct de vedere tehnic un cadru de ţesut fibros. un material la fel de rezistent ca betonul. a. prin calcificare. Deşi pare surprinzător. ele dezvoltă canalul medular. în cursul naşterii acesta este supus unei presiuni într-un 36 . furnizând soliditate cadrului de ţesut fibros. oasele sunt formate din celule. ele formează spaţii (cavităţi) care servesc la protejarea organelor moi. Canalul medular conţine măduva osoasă în care are loc producerea celulelor sanguine. Formarea canalului medular reduce foarte puţin rezistenţa osului. de-a lungul anilor. Aceasta reprezintă o lege naturală a ingineriei structurale din care natura îşi ia toate avantajele în ceea ce priveşte formarea oaselor. În plus. scheletul reprezintă cadrul care susţine celelalte părţi ale corpului. Creşterea osoasă: Când oasele încep să crească. Ca oricare alte componente ale organismului. Fiind legate între ele prin articulaţii şi mişcate de către muşchii ataşaţi la ambele extremităţi. acestea sunt complet solide. Într-un stadiu ulterior. reducându-i însă. un nou-născut are mai multe oase în corpul lui decât un adult. În interiorul acestui cadru există o reţea de substanţă mai dură care dă. Rezultatul final este o structură extrem de rezistentă cu o flexibilitate remarcabilă. o substanţă fundamentală relativ moale şi pliabilă. Craniul unui nou-născut este un bun exemplu în acest sens. în acelaşi timp. unele din acestea fuzionează pentru a forma segmente mai mari.Oasele sunt la fel de puternice şi rezistente ca betonul şi pot suporta mari greutăţi fără a fi îndoite. asigurând în acelaşi timp un grad ridicat de mobilitate. La naştere. scheletul nou-născutului este alcătuit din aproximativ 350 de oase. foarte mult greutatea.

în principal. dar în caelaşi timp flexibilă. Modelarea oaselor are loc în special în timpul creşterii şi persistă toată viaţa. aceste fontanele se închid treptat. După naştere. pur şi simplu ar fi imposibil pentru copil să treacă prin canalul pelvin. Scheletul unui copil este format nu numai din oase. ci şi din cartilaje care sunt mult mai flexibile. Maturitatea completă a scheletului nu se atinge până la 20 de ani. Proporţiile scheletului uman se schimbă semnificativ pe măsură ce acesta se dezvoltă. Suprafaţa de creştere este formată. ceea ce face posibil un contact mai bun la nivelul suprafeţelor articulare unde acesta este necesar în cel mai înalt grad. b. Acest lucru este important în special pentru oasele lungi. picioarelor şi a coloanei vertebrale. Suprafeţele de creştere se osifică la toate oasele într-o ordine precisă. a 37 . Dacă craniul acestuia ar fi la fel de inflexibil ca a unui adult. Procesul de creştere are loc printr-o mărire a lungimii oaselor braţelor. care formează scheletul membrelor. Pe măsura creşterii organismului se întăresc treptat înspre o consistenţă osoasă – un proces numit osificare. Ele sunt mai largi la cele două extremităţi decât la mijloc. rezistentă. Cartilajele: Cartilajele sau zgârciul constituie o componentă moale. creşterea în lungime a oaselor se opreşte. Odată ce suprafaţa de creştere s-a transformat în ţesut osos. din cartilaj mai mult decât din os şi din acest motiv zona cartilajului de creştere nu este aparentă pe radiografie. Oasele lungi ale membrelor au câte o suprafaţă de creştere la fiecare extremitate şi acestea reprezintă locul de unde porneşte creşterea. care continuă şi la vârsta adultă.canal îngust. O caracteristică importantă şi remarcabilă a oaselor este capacitatea lor de a creşte spre o formă adecvată funcţiei.

scheletului corpului. ţesutul cartilaginos se împarte în cartilaj hialin. sau matrice. de asemenea. cartilaj fibros şi cartilaj elastic. Aceasta variază în raport cu funcţiile specifice pe care le îndeplineşte. unde netezimea şi flexibilitatea sunt necesare în cel mai înalt grad. şi din fibre constituite din proteine denumite colagen şi elastină. dintre cele trei tipuri histologice. Consistenţa acestor fibre variază în diferite tipuri de ţesut cartilaginos. în care sunt incluse celulele. La extremitatea coastelor. ele controlează cantitatea 38 . de asemenea. Acest tip de ţesut formează scheletul embrionului şi are o mare capacitate de creştere care permite nou-născutului să ajungă de la dimensiuni de aproximativ 45cm până la dimensiunea adultului de 1. Structura cartilajului nu este aceeaşi în tot scheletul. După ce creşterea s-a oprit. dar toate se aseamănă prin faptul că nu conţin vase sanguine. în inelele rigide.80 m. cartilajele hialine sunt implicate nu numai în susţinere. participând la formarea cavităţii nazale posterioare (cornete) şi. Cartilajul hialin este un ţesut traslucid de culoare albastră-albă şi. Toate cartilajele sunt compuse dintr-o structură de bază. având un rol în facilitatea expansiunii şi contracţiei toracelui în timpul respiraţiei. abundent în tractul respirator. Toate fibrele pe care le conţine sunt formate din colagen. benzi de cartilaj hialin fac legătura între coaste şi osul stern. dar şi în mecanismul vorbirii. Cartilajul hialin este. cartilajul hialin rămâne înt-un strat foarte subţire de 1-2 mm pe suprafaţa extremităţilor osoase la nivelul articulaţiilor. Pe măsura mişcării. acoperind extremităţile osoase şi în alte puncte strategice ale scheletului. dar flexibile ce înconjoară traheea şi bronhiile care conduc la plămâni. În funcţie de caracteristicile fizice. La nivelul laringelui. La adulţi se găseşte mai ales în articulaţii. conţine cea mai mică cantitate de celule şi de fibre.

ochii şi urechile. deoarece devine mai lax sub influenţa hormonilor secretaţi în timpul sarcinii. ca şi a celor de colagen în structura sa. cel elastic. O privire asupra craniului arată cum structurile vulnerabile ale feţei sunt protejate de aceste oase. Din cele 29 de oase ale craniului. El este compact. cartilajul elastic participă la structura laringelui şi a corzilor vocale. care acoperă intrarea în căile respiratorii în timpul deglutiţiei (înghiţirii). Craniul protejează creierul şi. 14 formează structura masivului facial. îşi datorează denumirea prezenţei fibrelor de elstină. Cavităţile orbitale care se găsesc sub frunte adăpostesc mecanismele complexe şi delicate ale ochiului. care leagă fiecare ureche cu faringele posterior.de aer ce trece prin laringe şi. al doilea tip. acest cartilaj are o importanţă particulară. Cartilajul fibros are un rol de conectare între oase şi ligamente. Discurile intervertebrale protejează coloana împotriva traumelor şi fac posibilă poziţia ortostatică. ca şi pereţii conductului auditiv extern şi ai tubelor Eustachio. Structura scheletului: Fiecare segment al scheletului îndeplineşte o funcţie particulară. Împreună cu cartialjul hialin. La femei. Cartilajul fibros. cel de-al treilea tip de cartilaj. la nivelul centurii pelviene. de asemenea. Cartilajul elastic. în speţă între vertebre. în consecinţă. c. pentru a permite trecerea capului fătului. dar flexibil şi intră în constituţia epiglotei. timbrul sunetului emis. el uneşte oasele bazinului în articulaţia numită simfiza pubiană. vertebrele sunt separate între ele printr-un disc fibrocartilaginos. În coloana vertebrală. Cartilajul elastic formează pavilionul urechii. este format din mai multe fascicule de colagen care îi conferă atât elasticitate cât şi rezistenţă la compresii. La fel 39 . Ambele însuşiri sunt necesare la locul în care este prezent.

de asemenea. cum ar fi câinii şi pisicile. în loc să fie un os unic. Un alt exemplu de structură adaptată este acela că zona facială este mai solidă în jurul ochilor şi al nasului. mandibula reprezintă un instrument ideal de strivire a hranei atunci când. dar. dar şi să ne menţinem poziţia ortostatică. este mult mai lung şi formează coada. fie în sus. Anterior. Cutia toracică este delimitată lateral de coaste. Este deosebit de solidă. sub craniu. care le permit mişcarea în timpul respiraţiei. Coastele sunt fixate de coloana vertebrală printrun tip special de articulaţii. este. prin intermediul dinţilor. în maxilarul superior. nervi şi piele. Cele două coaste inferioare (11 şi 12) sunt articulate doar de coloana vertebrală şi nu se articulează cu sternul. de asemenea. prin care trec către braţ o serie de pachete vasculo40 . deoarece este o tijă formată din segmente mici. Vertebrele protejează. măduva spinării. Un element frapant al craniului este dimensiunea mandibulei sau maxilarul inferior. Prima şi a doua pereche de coaste sunt strâns legate de claviculă şi formează baza gâtului. intră în contact cu maxilarul superior. este greu de observat cât de eficiente sunt forma şi dispunerea lor. pentru a preveni deplasarea oaselor faciale fie posterior. Acest lucru ne face capabili să ne aplecăm înainte şi să ne atingem degetele de la picioare. posterior de coloana vertebrală şi anterior de către stern. Fiind mobilă. Acestea sunt cunoscute sub denumirea de coaste flotante şi au o slabă implicaţie în respiraţie. Când vedem oasele faciale acoperite cu muşchi. Coloana vertebrală este formată dintr-un lanţ de oase mici denumite vertebre şi formează axul central al scheletului. Extremitatea inferioară a coloanei vertebrale este denumită coccis. se ataşează de stern prin ţesut cartilaginos. dispusă în canalul vertebral.mucoasa olfactivă este adăpostită profund în cavitatea nazală. La unele animale. foarte flexibilă.

nervoase. cutia toracică este astfel alcătuită încât asigură o protecţie a inimii şi a plămânilor care se găsesc în interiorul ei. care este formată din scapulă (omoplat) şi claviculă. perfect adaptată pentru articularea cu capul femurului sau osul coapsei. Aproape la două treimi inferior de creasta iliacă se găseşte cavitatea acetabulară. 41 . d. dar perfect coordonat. Osul braţului este denumit humerus şi se articulează la nivelul cotului cu cele două oase ale antebraţului: radius şi ulna. Mâna este formată dintr-un mare număr de oase mici. în care fiecare din componentele mâinii se mişcă într-un mod diferit. Legătura dintre membrele inferioare şi coloana vertebrală se face prin pelvis. Structural. complexe. sacrul se articulează cu un os masiv. De fiecare parte. cele două oase pubiene se articulează. Acest lucru ne dă posibilitatea să apucăm obiectele şi să realizăm mişcări de fineţe. Anterior. Partea posterioară a pelvisului este delimitată de osul sacru. cel mai lung os din corp. descrisă mai sus. Această parte a pelvisului este pubisul. formând simfiza pubiană. oasele bazinului se curbează în plan anterior. completată de o ansă osoasă denumită ischion. osul iliac. a cărui creastă poate fi simţită cu uşurinţă la suprafaţa corpului. Membrele şi pelvisul: Braţele sunt unite cu axul central al corpului reprezentat de coloana vertebrală prin centura scapulară. În plus. Mai jos de această cavitate. care este alcătuit dintrun grup de oase extrem de rezistente. permiţând un surplus de stabilitate organismului. deoarece lezarea acestor organe ar putea fi fatală. suprafeţele osoase sunt complementare. Articulaţia sacro-iliacă este întărită cu fibre şi ligamente încrucişate.

el permite un grad deosebit de mişcare în absenţa unei membrane sinoviale. unele articulaţii ale corpului se formează între os şi cartilaj. tibia şi fibula (peroneu). Articulaţiile sinoviale pot fi. unele oase trebuie să fie capabile de mobilitate unul în raport cu celălalt. Piciorul. Deoarece cartilajul este foarte flexibil. la rândul lor. împărţite în funcţie de amplitudinea mişcării pe care o pot efectua. Articulaţiile sunt împărţite în două categorii principale – mobile sau sinoviale şi fixe sau fibroase. Aceste articulaţii ne permit o gamă variată de mişcări şi fac din schelet un sistem foarte mobil. Articulaţiile sinoviale permit o gamă largă de mişcări şi sunt delimitate de un înveliş numit sinovial. La nivelul gambei există două oase. Mai multe ligamente consolidează articulaţia şi. Această alcătuire ne face capabili de a menţine poziţia ortostatică şi de a merge şi alerga păstrându-ne echilibrul. deoarece suprafeţele articulare sunt aplatizate sau uşor curbate. merg de la partea superioară la creasta iliacă. a. prezintă un schelet alcătuit din oase mici. Pe lângă aceste două tipuri. Articulaţii şi ligamente: Oasele scheletului sunt unite prin articulaţii. Exemple de articulaţii semimobile se găsesc la nivelul coloanei vertebrale. Articulaţiile dintre coaste şi stern sunt exemple de articulaţii cartilaginoase. Articulaţiile cotului şi ale genunchiului permit mişcări de flexie şi de extensie. de asemenea. oasele pumnului şi oasele tarsiene. Articulaţiile pivotante de la baza craniului şi 42 . 2. Deşi este necesară o articulare solidă.La nivelul acesteia se găseşte un disc cartilaginos. discul interpubic. în acelaşi timp. la fel ca mâna. menţinând stabilitatea pelvisului. Mobilitatea articulaţiilor fibroase este limitată de prezenţa ţesutului fibros. articulaţiile semimobile permit mişcări laterale în toate direcţiile.

fără afectarea pe termen scurt a articulaţiei. b. Acestea reprezintă porţiunile care suferă leziuni în cursul activităţii sportive şi pot fi îndepărtate prin intervenţie chirurgicală. probabil. Extremităţile osoase sunt acoperite cu un material denumit cartilaj articular. Articulaţiile degetelor sunt articulaţii tipice în balama. cum ar fi artrita reumatoidă. Suprafeţele oaselor sunt acoperite cu cartilaj. uneori. se găseşte sinoviala. În interiorul articulaţiei. dar 43 . denumit capsulă articulară. dar nedepăşind cartilajul articular. Totuşi. iar cea a cotului asigură rotaţia antebraţului. Fără acestea. o membrană sinovială sănătoasă este. Articulaţia pivotantă a gâtului permite mişcările de rotaţie ale capului. Ea nu este absolut necesară pentru funcţionarea normală a articulaţiei şi în anumite condiţii în care membrana sinovială este afectată. ce permite mişcarea şi reducerea frecării. sunt denumite articulaţii cu suprafeţe sferice. esenţială pentru a preveni uzura şi distrugerea articulaţiei. prevenind orice mişcare anormală. are doar grosimea unei singure celule care formează lichidul sinovial. Acesta este un strat de ţesut care. Întreaga articulaţie este împrejmuită de un ţesut fibros rezistent. Extremitatea inferioară a femurului este rotunjită pentru a permite o articulare optimă cu extremitatea superioară a tibiei. cum ar fi cele al şoldului şi umărului. Articulaţia genunchiului este o articulaţie în balama cu o structură aparte. poate fi îndepărtată. Pentru a permite stabilitatea articulaţiei şi flexibilitatea mişcărilor în spaţiul articular se găsesc două foiţe cartilaginoase.cea a cotului între humerus şi ulna sunt tipuri speciale de articulaţii în balama care se mişcă în jurul unui pivot. Aceasta menţine poziţia articulaţiei. Articulaţiile care sunt mobile în toate direcţiile. făcând posibile mişcări cum ar fi răsucirea unei chei sau a unei şurubelniţe. articulaţia genunchiului poate fi încă funcţională.

craniului şi unele din articulaţiile gleznei şi pelvisului. Aceste articulaţii nu au sinovială. are loc extensia genunchiului şi piciorul este adus pe pământ prin mişcări ale articulaţiei şoldului. el se îndoaie. de asemenea. Articulaţiile fibroase le includ pe cele ale coloanei vertebrale. astfel încât mai târziu. Există. oasele sunt unite printr-un ţesut fibros dens.uzura articulară creşte. Inserţia acestor muşchi se află pe oasele bazinului şi pe femur. Articulaţiile coloanei vertebrale reprezintă o excepţie. fiind destul de flexibile pentru a permite un anumit grad de mobilitate. Fără a împiedica mişcarea genunchiului. Suprafeţele articulare sunt lubrifiate cu lichid sinovial pentru a asigura mobilitatea articulaţiei. sacrului. aceste ligamente sunt dispuse pe ambele părţi şi în interiorul articulaţiei. aceşti muşchi se unesc într-un tendon fibros. care se prind pe tibie. Genunchiul este important în mod special la locomoţie. Cu fiecare pas. La extremitatea inferioară. # Ligamentele: 44 . săculeţi cu lichid numiţi burse sinoviale. în acelaşi timp menţinânduşi rolul de susţinere al acesteia. poate apărea artrita. Mişcările articulaţiei genunchiului sunt determinate de muşchii coapsei. Forţa şi stabilitatea sunt asigurate de benzi fibroase denumite ligamente. c. După aceea. care fac parte din articulaţie şi au un rol de protecţie împotriva şocurilor severe. care nu permite decât mişcări limitate sau nici un tip de mişcare. Muşchii anteriori determină extensia articulaţiei (îl trag înainte) şi cei posteriori fac flexia (îl trag înapoi). în cursul vieţii. permiţând mişcarea înainte a gambei fără a atinge pământul – astfel piciorul ar avea o mişcare exterioară datorită tracţionării pelvisului. menţinându-i poziţia. trecând peste articulaţia genunchiului.

acest ţesut este aşezat ordonat în fascicule fibroase. Ele se unesc cu fibrele care penetrează învelişul extern al osului (periostul). din colagen şi din elastină. unde au rolul de a menţine poziţia unor organe cum ar fi ficatul sau uterul. fibrele sunt dispuse longitudinal şi rezistă la întindere. care au o elasticitate redusă. Ligamentele se ataşează de oase. Ligamentele. de asemenea. Ligamentele şi periostul se află într-o interacţiune atât de perfectă încât periostul este frecvent afectat în urma unei leziuni a ligamentului. Periostul are o vascularizaţie şi o inervaţie care îi permit să hrănească osul. În ligamentele cu formă cilindrică. # Structură: Ligamentele sunt o formă de ţesut conjunctiv. la nivelul abdomenului. În majoritatea ligamentelor. care au rolul de a preveni mişcarea laterală a articulaţiilor. în principal. conectează oasele articulare şi le menţin poziţia prin limitarea mişcărilor. în acelaşi timp permiţând un grad de mobilitate necesar pentru modificările care apar în cursul alimentaţiei. oasele ar putea fi foarte uşor dislocate. Fără ligamente. Ligamentele se găsesc. sunt dispuse sub forma unei reţele încrucişate de fibre. Alte ligamente. Aceştia se leagă de articulaţii prin tendoane lipsite de elasticitate. # Funcţie: Varietatea mişcărilor corpului este dependentă de forma şi aspectul suprafeţelor osoase articulare şi a 45 . cât şi să furnizeze suprafaţa de fixare pentru ligamente şi muşchi. digestiei şi sarcinii.Oasele unei articulaţii sunt acţionate de către muşchi. Ţesutul cartilaginos al ligamentelor este format. Şi la nivelul sânilor există ligamente constituite din fibre fine care susţin greutatea acestora.

Muşchii acţionează grupat la nivelul articulaţiilor. La articulaţia genunchiului. în acelaşi timp. ligamentele au doar rolul de a preveni frecarea şi un ligament special (ligamentul anular). Ligamentele nu sunt capabile de contracţie. fiind o structura statică şi pasivă. La articulaţia cotului. până ce mişcarea nu mai este posibilă. deşi genunchiul este o articulaţie balama. La acest nivel. permiţând mişcările oaselor. nefiind afectate de mişcări. legându-l de ulnă şi permiţând. prevenind mişcări cu amplitudini excesive. Ligamentele funcţionează în concordanţă cu aceşti muşchi. În unele articulaţii. Este destul de rezistentă pentru a avea o acţiune protectoare împotriva agresiunilor şi. înconjoară capul radiusului (osul extern al antebraţului). vasele sanguine şi nervii. forma oaselor nu opune rezistenţă la mişcarea articulară. Este un organ activ şi elastic. Astfel. destul de suplă pentru 46 . totuşi. ulna formează suprafaţa inferioară a articulaţiei şi are o formă de cârlig care permite doar mişcări simple.ligamentelor. mişcarea de rotaţie. totuşi. rezistent la umiditate şi căldură şi care ne protejează de radiaţiile dăunătoare din lumina solară. sau tegumentul. 3. care previn deplasarea posterioară a articulaţiei şi stabilizează articulaţia în ortostatism. Pielea: Pielea. Ele pot fi întinse de către mişcările articulaţiilor şi devin din ce în ce mai tensionate. unii prin contracţie şi alţii prin relaxare. anterioare şi posterioare. Ele protejează sau menţin poziţia unor structuri importante. oasele reprezintă cel mai important factor. Există ligamente inserate între două porţiuni ale aceluiaşi os. mişcările sunt controlate printr-un tip special de ligamente (ligamente încrucişate). este mai mult decât un înveliş al corpului nostru.

Secreţia glandelor sudoripare este controlată de sistemul nervos şi este stimulată de emoţii. dar vasele sanguine rămân în derm. Partea externă – epidermul – este formată din mai multe straturi celulare. vasele sanguine şi nervii. În acest strat.a permite mişcările. stres sau de necesităţi calorice. Părul şi ductele glandulare trec prin epiderm până la suprafaţă. Melanina se găseşte. a. Nervii penetrează epidermul. foliculii piloşi. de asemenea. În interiorul dermului se află glandele sudoripare. 47 . Acest strat protectiv extern este ferm ataşat de un strat subiacent denumit derm. Timpul în care o celulă din stratul profund ajunge la suprafaţă este de trei-patru săptămâni. situate în stratul bazal al tegumentului. Dermul este format din fibre de colagen şi elastină. astfel menţinându-se o temperatură internă constantă. Papilele dermice pătrund în epiderm şi aspectul vălurit al joncţiunii dintre cele două straturi ale pielii dă naştere crestelor papilare. Structura pielii: Pielea este constituită din două componente principale. cel intern profund fiind numit strat generator. Fiecare glandă sudoripară este formată dintr-un conduct contorsionat de celule epiteliale care se deschid în ductul sudoripar. Ea este formată în celulele denumite melanocite. Culoarea pielii: Culoarea pielii se datorează pigmentului negru denumit melanină. celulele se divid constant şi se deplasează către suprafaţă. deschizîndu-se la suprafaţa pielii. sebacee şi apocrine. în păr şi iris. care sunt mai proeminente la vârful degetelor şi determină apariţia amprentelor digitale. Ea conservă căldura sau răceşte corpul în funcţie de necesităţi. unde se aplatizează şi sunt transformate într-un material numit cheratină şi sunt eliminate în final prin descuamare. b.

Coloraţia pielii poate fi modificată ca urmare a unei stări particulare a nuanţei sângelui din vasele pielii. este posibilă datorită muşchilor şi tendoanelor – extensii ale muşchilor care joacă un rol crucial în transmiterea forţelor de 48 . melanocitele sunt mai mari şi produc mai mult pigment. stimulează producerea de melanină printr-un proces fiziologic de bronzare. Funcţia melaninei este de a proteja pielea faţă de radiaţia solară. fie prin radiaţia solară. fie prin surse artificiale. Răspunsul este variabil de la individ la individ. când vasele mici se închid. acelaşi număr de melanocite este întâlnit în pielea fiecărei fiinţe umane. cu atât sunt mai puţin probabile arsurile datorate radiaţiei solare. de la o clipire a unei pleoape până la un salt în aer. III. Are loc formarea melaninei. în melanină au loc la periferia melanocitului. când mare parte din oxigenul din sânge este transportat spre ţesuturi pe măsură ce fluxul sanguin scade. devin mai pigmentate urmare acestei expuneri prelungite la lumina solară. „roşii sau pletorici” la mânie datorită creşterii fluxului sanguin şi cianotici.Indiferent de tipul rasial. Cantitatea de melanină produsă de aceste celule prezintă mari variaţii. Odată format. cu cât pielea are o culoare mai închisă. SISTEMUL MUSCULAR Fiecare mişcare a corpului. Astfel devenim „palizi” în condiţii de frică. dar toate persoanele. tirozina. celulele se măresc şi culoarea pielii devine mai închisă. pigmentul se deplasează spre centrul celulei pentru a acoperi şi proteja astfel nucleul celular. Alţi factori care contribuie la coloraţia pielii sunt sângele din vasele sanguine tegumentare şi coloraţia galbenă naturală a ţesutului. La rasa neagră. „albaştri” la frig. Expunerea la lumina ultravioletă. Procesele chimice complexe ale organismului ce convertesc aminoacidul. în afară de albinoşi.

Primul tip este reprezentat de muşchii scheletici sau voluntari. un proces complicat. ce implică creierul. cum ar fi intestinele sau vezica urinară. În spatele activităţii musculare există mecanisme sofisticate care fac dintr-o acţiune aparent simplă. cum ar fi mişcarea capului. 49 . care reprezintă constituientul principal al inimii. ei sunt responsabili pentru toate formele de mişcări conştiente. Ei îşi exercită acţiunea prin scurtarea lungimii. care asigură expulzarea sângelui din inimă în vasele sanguine. Contracţiile inimii sunt rezultatul impulsurilor produse de sistemul excitoconductor al inimii. şi sunt de asemenea implicaţi în reacţiile automate denumite reflexe. aranjamentul fibrilar care îi formează le dă un aspect dungat. 1. Al treilea tip este muşchiul cardiac. implicat în motilitatea (proprietate a unor organe cu musculatura neteda de a efectua miscari de contractie si de relaxare) organelor interne. un proces denumit contracţie. la examinarea microscopică. Împreună cu oasele şi tendoanele.contracţie a muşchiului la osul asupra căruia acţionează. explozivă. de tipul celei pe care o efectuează muşchii membrelor inferioare în timpul unei sărituri. Inima este unica structură a corpului compusă din muşchi striat de tip cardiac. şi de a menţine un tonus constant pentru a păstra corpul într-o postură normată. nervii şi organele de simţ. Al doilea tip este muşchiul neted (denumit aşa datorită aspectului său microscopic). cum ar fi urcarea scărilor. Muşchii voluntari se mai numesc striaţi datorită faptului că. Ei trebuie să fie capabili de a produce o contracţie rapidă. Muşchii: Există trei tipuri diferite de muşchi în organism.

fusiformă. dar fibrele sunt mai scurte şi groase. chiar şi la un nou născut. 50 . care formează majoritatea masei fesiere şi controlează mişcările articulaţiei şoldului. a.Muşchii voluntari se găsesc în întreg organismul. sub formă de glicogen. atât de fine încât pot fi observate numai la microscopul electronic. până la muşchiul gluteus maximus (marele fesier). Cele mai mici dintre ele – unităţile de bază ale activităţii musculare – sunt filamente de actină şi miozină. Ele sunt proteine cunoscute sub numele de proteine contractile. de la micul muşchi stapedius. ei produc contracţia musculară necesară în procese cum ar fi digestia. care acţionează asupra scăriţei. determinând peristaltismul intestinal. în care oxigenul şi substratul energetic sunt metabolizate pentru a produce energie. formând o reţea densă. ce asigură transportul hranei. reprezentând o proporţie de 25 la sută din greutatea corpului. Se comportă ca resorturi ataşate de diferite puncte ale scheletului. mitocondriile. Aceste filamente sunt grupate în fascicule denumite miofibrile. fiecare fibră este o celulă alungită. Structura muşchilor: Muşchii voluntari pot fi priviţi ca o serie de fascicule paralele de fibre adunate împreună pentru a forma o unitate completă. Muşchiul se scurtează când filamentele de actină şi miozină glisează în lungul lor. Muşchii netezi nu sunt sub controlul conştient al creierului. Printre miofibrile se află depozitele energetice ale muşchiului. În muşchii netezi sau involuntari. Muşchiul cardiac are o structură foarte asemănătoare cu cel voluntar. un os mic al urechii medii. determinând mişcarea anumitor oase. şi furnizorii normali de energie.

Funcţiile muşchilor: Muşchii scheletici. unde se leagă de zone speciale ale membranei celulare numite receptori. când ajunge la extremitatea nervului. Acetilcolina traversează spaţiul îngust dintre terminaţiile nervoase şi muşchi. Structura muşchiului neted nu prezintă acelaşi aranjament geometric ordonat al filamentelor şi fibrelor. celulele musculare cu nucleii celulari dispuşi la periferie. Fiecare fibră musculară vine în contact cu o fibră nervoasă care îi declanşează acţiunea ori de câte ori este necesar. sunt activaţi de nervii motori care pleacă din măduva spinării şi care preiau impulsurile venite de la creier printr-un tract nervos. poate fi alcătuit din sute de fascicule. Aceşti nervi motori au mai multe ramificaţii. După legarea acetilcolinei de 51 . sau voluntari. structura muşchiului cardiac este totuşi aceeaşi ca a muşchiului voluntar. eliberează o cantitate mică de acetilcolină din granulele în care aceasta este stocată. formând tendoanele. deşi are o contracţie dependentă de acţiunea filamentelor de miozină şi actină. Observată la microscop. cu excepţia faptului că fibrele formează o reţea. în timp ce un muşchi de dimensiuni mari. Un muşchi de dimensiuni mici este alcătuit din puţine fascicule de fibre. Fibrele musculare sunt grupate în fascicule. Întregul muşchi este învelit într-un ţesut fibros. cu un înveliş de ţesut conjunctiv. de fapt. fiecare fiind distribuită la un muşchi voluntar. Fiecare ramificaţie ia apoi contact cu celulele musculare. cum ar fi gluteus maximus. Acestea sunt. care se îngustează la capete. fiecare din acestea inserându-se pe un os. sub membrană. Are un corp muscular gros. Impulsul electric se propagă prin nerv plecând de la creier şi.Miofibrilele sunt grupate în fascicule mai mari numite fibre musculare. ea este constituită din celule fusiforme dispuse neomogen. b.

Drept rezultat. Aceşti receptori trimit implusuri la măduva spinării şi. Pentru a asigura relaxarea musculară. compus macroergic. denumită microtubuli. impulsul se propagă simultan la mai multe celule. Spre deosebire de reflexe. de exemplu. în care are loc formarea şi desfacerea continuă a unor legături chimice dintre acestea.receptori. o inervaţie motorie. muşchiul se contractă şi rămâne în această stare atât timp cât mediatorul chimic este legat de receptor. muşchii coapsei se contractă rapid şi gamba se mişcă înainte. furnizată de arderea substratului energetic în prezenţa oxigenului în mitocondrii. astfel încâtse creează un mecanism ce va determina contracţia unui muşchi şi relaxarea altuia. acţionează nervii motori care pleacă de la măduva spinării la muşchii coapsei. Muşchiul neted are. consecutiv. Procesul contracţiei musculare este iniţiat de influxul de calciu (unul din mineralele comune din corp) în celula musculară printr-o reţea tubulară fină situată printre miofibrile. iar altele au o acţiune inhibitorie. la transportul hranei în intestin. Cele mai simple reflexe apar prin stimularea directă a nervilor motori de către semnalele ce sosesc la măduva spinării de la receptorii senzoriali prin nervii senzitivi. o enzimă ce neutralizează acetilcolina intră în acţiune. în loc de un singur nerv ce stimulează o singură celulă. stocată şi transferată apoi în compusul adenozin trifosfat (ATP). de asemenea. Acest mod de propagare ajută. Acest proces necesită energie. Totuşi. 52 . Unele dintre semnale acţionează prin stimularea unor anumiţi nervi motori. Activitatea filamentelor de miozină şi actină în timpul contracţiei musculare este un proces complicat. mişcarea conştientă a muşchilor voluntari este declanşată de semnale trimise de la creier prin măduva spinării.

Există mai multe tendoane localizate aproape de suprafaţa corpului şi care pot fi simţite cu uşurinţă. care leagă fasciculele de fibre musculare şi care se unesc şi se extind în afara muşchiului sub forma unui cordon inextensibil. ambele feţe ale mâinilor şi picioarelor conţin un întreg set de diferite tendoane. întâlnite acolo unde există un mare număr de articulaţii care efectuează mişcări într-un spaţiu relativ mic. Un tip particular de tendon se află în conexiune cu ţesutul muscular care formează peretele inimii. 1. cât şi inele de susţinere în punctele în care vasele mari se unesc cu inima. Forţa de contracţie a fibrelor musculare este concentrată şi apoi transmisă prin tendon.Tendoanele: Tendoanele joacă un rol important într-o gamă variată de mişcări. Tendoanele sunt extensii specializate ale muşchilor şi sunt formate din ţesut conjunctiv. favorizând acţiunea de pompă a acesteia. realizând tracţiunea structurii interesate şi realizând astfel mişcarea. deoarece ele ocupă mult mai puţin spaţiu decât muşchii. tendonul uneşte partea activă sau corpul muşchiului cu structura – un os – care va fi mobilizată. Muşchii ce acţionează aceste tendoane sunt situaţi la distanţă de nivelul braţelor şi picioarelor. Aceste impulsuri au o frecvenţă de aproximativ 72 de ori pe minut. determinând contracţia inimii şi expulzia sângelui. În principiu. de asemenea. ci de un ţesut specializat al inimii. benzi dense de ţesut fibros formează structuri solide în interiorul muşchiului cardiac. 53 . care îi conferă atât o structură mai fermă. Tendoanele sunt. Astfel.Contracţia muşchiului cardiac nu este produsă de nervi motori. Aici.

2. care iniţiază acţiunile voluntare şi involuntare. 3. În centrul său se găsesc creierul şi măduva spinării. care procesează informaţia primită. Fiind cea mai complexă structură a organismului. Neuronii sunt clasificaţi în trei tipuri. neuroni senzitivi. neuroni integrativi (interneuroni). este. Sistemul nervos periferic (SNP): Componentele principale ale sistemului nervos sunt nervii. controlul mişcărilor şi reglarea funcţiilor corpului. controlează tot ţesutul nervos din celelalte părţi ale corpului. care leagă sistemul nervos central de alte părţi ale corpului şi ganglionii nervoşi. care transmit informaţia de la organele de simţ ale corpului la sistemul nervos central. neuroni motori. de asemenea.IV. unde ele pot fi retransmise altor neuroni pentru a determina o anumită acţiune. grupe de celule nervoase situate în diverse puncte ale sistemului nervos. gândirii şi memoriei. Funcţia lor este oarecum asemănătoare cu cea a circuitelor dintr-un aparat electric complex: ele preiau semnalele dintr-o parte a sistemului nervos şi le transmit alteia. în final. Celulele nervoase: Unităţile funcţionale ale sistemului nervos sunt milioanele de celule nervoase interconectate denumite neuroni. vitală pentru dezvoltarea limbajului. 1. SISTEMUL NERVOS Sistemul nervos este esenţial pentru percepţia senzorială. care. în raport cu funcţia lor: 1. 54 . ca de exemplu respiraţia. percepţia durerii şi a plăcerii. 2.

inervează organele digestive. Nervii cranieni inervează. La mică distanţă de măduva spinării. cum ar fi nervul optic. Fiecare nerv spinal este ataşat de măduva spinării prin intermediul a două rădăcini. Nervii spinali se desprind la intervale regulate din măduva spinării şi conţin întotdeauna atât fibre motorii. După unirea rădăcinilor. care conţin celule receptoare specializate. vagul. la rândul lor. cât şi senzitive. conţin doar fibre senzoriale. Fibrele motorii şi senzitive sunt prelungirile cele mai lungi ale neuronilor respectivi. deşi fiecare acţionează independent de cealaltă. care se găseşte sub control conştient. împreună cu ţesutul conjunctiv şi vasele sanguine. îşi au originea în sistemul nervos central: 12 perechi se desprind din porţiunea inferioară a creierului (nervii cranieni) şi 31 de perechi din măduva spinării (nervii spinali). se divid în numeroase ramuri mai mici. # Sistemul nervos somatic are un rol dublu. Sistemul nervos periferic are două mari componente: sistemul nervos somatic.Un nerv este un fascicul alcătuit din fibre motorii şi senzitive. în principal. cum ar fi ochii. Nervii principali. Ei inervează toate regiunile corpului situate mai jos de gât. organele de simţ şi muşchii capului. cele două tipuri de fibre se alătură pentru a forma nervul. Unii nervi cranieni. formând o reţea care inervează tot corpul. care este sub control subconştient. şi sistemul nervos autonom. deşi un nerv cranian foarte important. inima şi căile respiratorii din plămâni. una alcătuită din fibre motorii şi cealaltă din fibre senzitive. Atât fibrele senzitive cât şi cele motorii sunt doar părţi ale neuronilor senzitivi şi motorii. în număr de 43 de perechi. Semnalele de la aceşti 55 . colectează informaţii din mediul extern de la organele de simţ. fiecare nerv spinal se divide în ramuri care. În primul rând.

denumite simpatic şi parasimpatic. glande şi organe de simţ. hipotalamusul comandă sistemului autonom creşterea frecvenţei cardiace pentru a furniza mai mult sânge oxigenat. iniţiind astfel mişcarea. prin fibrele senzitive. Ambele activităţi şi multe altele apar în sistemul nervos central. plămânii. stomacul. fără un efort mental deliberat din partea noastră. Întregul sistem autonom este controlat de o zonă din creier numită hipotalamus. În al doilea rând. organele sexuale şi vasele sanguine. vezica urinară.receptori sunt transportate apoi către sistemul nervos central. ale unor organe cum ar fi inima. nu joacă nici un rol în analiza informaţiilor senzitive sau în iniţierea impulsurilor motorii. rolul de a menţine funcţiile automate. în principal. fiecare are o autonomie diferită şi are efecte diferite asupra organelor pe care le deserveşte. nivelul oxigenului scade în urma efortului. 3. Practic. Sistemul nervos central (SNC): Sistemul nervos periferic acţionează doar ca un releu pentru transmiterea mesajelor între sistemul nervos central şi muşchii capului. Creierul şi măduva spinării formează unitatea centrală care prelucrează impulsurile. Ele primesc 56 . Dacă. Acesta primeşte informaţii despre orice variaţie în. # Sistemul nervos autonom are. El este alcătuit în întregime din nervi motori aranjaţi în releu pornind de la măduva spinării către diferiţi muşchi. transmite mesaje prin fibrele motorii de la sistemul nervos central la muşchii scheletici. Sistemul nervos autonom este compus din două părţi. Fiecare foloseşte un mediator chimic diferit acolo unde fibra nervoasă ajunge la organul ţintă. intestinul. componentele chimice ale corpului şi ajustează sistemul autonom pentru a restabili echilibrul. de exemplu. de exemplu.

apos. în măduva spinării şi în ventriculii cerebrali (cavităţi). care au nume specific. apeductul cerebral. Întregul sistem nervos central necesită un aport substanţial de sânge. analiza şi stoca informaţiile. El este de asemenea protejat de două tipuri de învelişuri. dar analiza la nivelul creierului este de obicei de o înaltă complexitate. majoritatea neuronilor cerebrali sunt interneuroni care au funcţia de a filtra. printr-un canal şi mai îngust. Spre deosebire de ventriculii inimii. şi coloana vertebrală. în cel de-al 57 . Deşi mulţi neuroni senzitivi se termină şi mulţi neuroni motori au originea în creier. producând un răspuns adecvat al muşchilor şi glandelor. ajutând astfel la protejarea ţesutului nervos vital faţă de agresiuni. Lichidul are un efect de amortizare.mesaje prin fibrele senzitive de la organele de simţ şi receptori. ventriculii cerebrali sunt numerotaţi. Numerotarea începe de la emisferele cerebrale în jos. care furnizează oxigenul şi substanţele nutritive. care adăposteşte măduva spinării. implicând participarea a mii de neuroni diferiţi. care adăposteşte creierul. către măduva spinării. Lichidul circulă de la ventriculii laterali. le selectează şi analizează şi. Lichidul cefalorahidian este un fluid limpede. Primul este osos: craniul. transmit impulsurile de-a lungul fibrelor motorii. Funcţia de analiză sau de procesare poate fi relativ simplă pentru unele activităţi ce se desfăşoară în măduva spinării. Acestea acoperă în întregime creierul şi măduva spinării. Fluidul este produs continuu din sânge de către celulele specializate ale plexurilor coroide din ventriculii cerebrali. în ventriculul al treilea şi apoi. iar primii ventriculi (ventriculi laterali) sunt şi cei mai mari. după aceea. printr-un orificiu îngust. Cel de-al doilea este constituit din trei membrane fibroase denumite meninge. care circulă în meninge.

de pe arahnoidă. care este puţin mai larg. Această funcţie este îndeplinită prin intermediul neuronilor senzitivi şi motori. Fasciculele descendente propagă impulsurile motorii de la creier la sistemul nervos periferic. De aici iese prin orificii ale planşeului ventriculului în nişte spaţii (cisterne) pline cu lichid care înconjoară trunchiul cerebral la baza creierului. În primul rând.patrulea. După aceea. Măduva spinării are două funcţii principale. în timp ce cornul posterior conţine corpii celulari ai neuronilor de asociaţie şi senzitivi. Ea este compusă din aglomerări de neuroni şi fascicule de fibre nervoase. ce pleacă din diferite părţi ale creierului. care este situată în interiorul canalului vertebral de la creier până la vertebrele inferioare. în lungime de circa 40 cm. Aceasta este împrăştiată în trei cordoane şi conţine fasciculele ascendente şi descendente care conectează creierul la măduva spinării în ambele direcţii. Materia cenuşie – denumire a aglomerărilor neuronale – are formă de H pe secţiune transversală. Măduva spinării: Măduva spinării este o coloană de ţesut nervos aproximativ cilindrică. a. una dintre cele trei meninge. fasciculele ascendente duc impulsurile senzitive către creier. cu un corn posterior şi unul anterior în fiecare jumătate (protuberanţe). denumite vilozităţi arahnoidiene. fibrele acestora din urmă formează fascicule lungi. lichidul circulă către partea superioară a creierului (emisferele cerebrale) şi este reabsorbit de către proeminenţele speciale. Cel anterior este compus din neuroni motori. ea funcţionează ca un sistem de conducere în ambele sensuri între creier şi sistemul nervos periferic. Materia cenuşie este înconjurată de materia albă. Ea coboară pe distanţe 58 .

în principal. Ea trimite impulsuri care produc mişcările inconştiente ale muşchilor. creierul poate fi împărţit în trei regiuni distincte: creierul posterior. creierul mijlociu şi creierul anterior. tot creierul mijlociu şi o parte din cel anterior. şi formaţia reticulată. Fiecare din aceste regiuni este divizată în zone separate. Aici este locul de încrucişare al tuturor căilor aferente şi eferente. care leagă creierul cu măduva spinării. astfel încât partea stângă a corpului este controlată de partea dreaptă a creierului şi viceversa. cuprinde părţi din creierul posterior. Cea mai mare structură a creierului posterior este cerebelul. b. A doua funcţie a măduvei spinării este de a controla activităţile reflexe simple. vin în contact cu dendritele sau cu corpii celulari ai neuronilor senzitivi sau motori aparţinând sistemului nervos periferic. Trunchiul cerebral. care face parte din creierul mijlociu – au funcţii vitale. care fac parte din creierul posterior. Creierul: În principiu. Mesajele urcă prin măduva spinării şi sunt conectate prin interneuroni cu nervii motori care controlează mişcările gâtului. 59 . Aceasta se obţine prin neuroni. ale căror prelungiri se extind pe distanţe mici în sus şi în jos prin măduva spinării şi prin interneuroni care transmit mesajele direct între neuronii senzitivi şi cei motori.variate prin măduva spinării şi la capătul lor la mare distanţă de creier. astfel încât postura şi echilibrul sunt menţinute şi acţionează în perfect acord cu ariile motorii ale emisferelor cerebrale pentru coordonarea mişcărilor corpului. care controlează funcţii distincte. Această zonă are. toate interconectate cu alte porţiuni ale creierului. activităţi motorii. Variatele structuri ale trunchiului cerebral – incluzândule pe cele denumite bulb şi puntea.

cum ar fi mâncatul. Hipotalamusul se află la baza creierului. ceea ce permite corpului să îndeplinească diferite tipuri de mişcări liber şi inconştient. dormitul şi termoreglarea. Acestea sunt mai dezvoltate la om decât la orice alt animal şi sunt esenţiale pentru gândire. Creierul mare este împărţit pe linia mediană în două jumătăţi. Aceste celule formează un sistem complex de control. Este strâns legat de sistemul hormonal endocrin. care coordonează activitatea musculară. talamusul. care funcţionează ca un releu telefonic între măduva spinării şi emisferele cerebrale. în fapt. denumite corp calos. El este situat imediat sub o altă structură importantă din creierul anterior. sub cele două emisfere cerebrale. o colecţie de centri nervoşi specializaţi. 60 . care sunt conectaţi cu alte zone importante din creier şi cu glanda hipofiză (pituitară). Acest tip de activitate musculară este implicat în balansarea braţelor în timpul mersului. cunoscute sub numele de emisfere cerebrale. în expresia feţei şi în poziţionarea membrelor înainte de ridicarea în picioare sau de mers. Hipotalamusul este. Ele sunt unite la bază printr-un fascicul gros de fibre nervoase. În interiorul emisferelor cerebrale există o aglomerare de substanţă cenuşie (celule nervoase) denumită ganglioni bazali. Este regiunea creierului implicată în controlul unor funcţii vitale. Acesta este locul unde toate celelalte părţi ale creierului transmit mesajele pentru a fi luată o decizie.Emisferele cerebrale şi hipotalamusul: Partea cea mai mare din creier este reprezentată de emisferele cerebrale (cerebrum) localizate în creierul anterior. memorie conştientă şi procesele mentale superioare.

În fiecare din aceşti lobi există porţiuni specifice ce recepţionează mesajele senzoriale dintr-o singură zonă a corpului. ar acoperi o suprafaţă de 30 de ori mai mare. ca şi ariilor motorii.Hipotalamusul are căi nervoase care îl conectează cu sistemul limbic. ariile premotorii şi motorii ale cortexului cerebral conlucrează cu alte arii ale sistemului nervos central şi periferic pentru a produce mişcarea coordonată care este vitală pentru orice activitate conştientă. auz. vorbire şi gândirea superioară. Fiecare din aceşti lobi îndeplineşte una sau mai multe funcţii specifice. În plus. Lobul temporal seveşte pentru auz şi miros. De aceea. lobul occipital pentru văz. gust şi miros – sunt analizate şi prelucrate astfel încât alte părţi ale sistemului nervos pot reacţiona la informaţie dacă este necesar. De exemplu. Cortexul cerebral: Cortexul cerebral este un strat gros de aproximativ 3 mm de materie cenuşie cu aspectc cutat. care este strâns legat de centrul olfactiv din creier. cortexul cerebral este locul unde informaţiile primite de la cele cinci simţuri – văz. Acelaşi principiu se aplică şi altor arii senzoriale din cortex. care împart fiecare din cele două emisfere ale cortexului în patru zone numite lobi. lobul parietal pentru pipăit şi gust. Aceasta explică de ce policele este mai sensibil decât genunchiul. Între pliuri există câteva şanţuri adânci. 61 . pipăit. reprezentând suprafaţa exterioară a creierului. Această parte a creierului a devenit atât de dezvoltată la oameni încât a necesitat plieri repetate pentru a avea loc în craniu. iar cel frontal pentru mişcare. simţul tactil este localizat pe o arie mică în lobul parietal. Depliată. care nu recepţionează decât senzaţiile de la genunchi şi arie întinsă pentru police.

portiune centrala (centrii nervosi. micsti)  ganglioni nervosi 2) S.Vegetativ 1) SNC:  maduva spinarii.Somatic (de relatie) – (SNC. stress)  parasimpatic (intervine in conditii obisnuite) -ambele componente au: . SNC) .dupa structura si functie: 1) S.N.V. 62 . fibre vegetative si de ganglioni vegetativi  latero-vertebrali. SNP) 2) S. senzitivi.N.Sistemul nervos: REZUMAT Sistemul nervos .  simpatic (actioneaza in conditii neobisnuite.  encefal  trunchi cerebral  cerebel diencefal  emisfere cerebrale SNP :  nervi  spinali – 31 perechi (micsti)  cranieni – 12 perechi (motori.N. de nervi vegetativi.  pre-viscerali  intra-murali Neuronul  conducere centripeta (dendrite)  conducere centrifuga (axon).portiune periferica (exista in SNP)  repr.

controlul cortical este realizat de neuronii motori din scoarta cerebrala. organe specializate (retina. si ext. dendritele neuronilor senzitivi. le analizeaza.  schimbarea pozitiei) .proprioceptori (in muschi. cerebel. Receptorii = receptioneaza informatii din mediul int. Stimul  Receptor  (cai senzitive/aferente) Centru nervos  (cai motorii/eferente)  Efector  Raspuns. le prelucreaza si elaboreaza comenzi corespunzatoare:  distribuiti pe 3 niveluri: -medular (mad. dat de organism la actiunea unui stimul asupra unui camp receptor. in impulsuri nervoase.Functia reflexa a SN Somatic Actul reflex = procesul fiziologic de raspuns.pot fi: celule senzoriale. Calea eferenta . corpusculi senzitivi. interne). si le transf. spinarii) -subcortical (trunchi cerebral. organ cortic) . Calea aferenta – dendritele neuronilor din ganglionii spinali sau cei cranieni. Arcul reflex = baza anatomica a actului reflex. Efectorii – muschii striati.exteroceptori (piele) .axonii neuronilor motori din maduva spinarii sau trunchiul cerebral. a) Functia reflexa a maduvei spinarii 63 . art.interoceptori (org. .diencefal) -cortical (scoarta cerebrala).. Centrii nervosi – primesc inf.

coliculii cvadrigemeni inf. de orientare a capului spre o sursa sonora.monosinaptice (1) .v.  ref. mezencefal. .mezencefal: . .ex: bicipital. . .timp de latenta scurt . somatice din trunchiul cerebral sunt localizati in nucleii motori. .miotatice sau osteotendinoase sau de extensie . functional si filogenetic: .ref.arc reflex cu cel putin 3 neuroni (cel putin 1 neuron intercalar) . .coliculii cvadrigemeni sup. ahilian. de indepartare a mainii la o intepatura. punte.statice si stato-kinetice (pt. pozitie) . voma.: . masticatie.  ref. (2) .nu iradiaza .d.d.arhicerebel (1) 64 .sunt strict limitate . c) Functia reflexa a cerebelului .caract.arc reflex cu 2 neuroni – 1 senzitiv si 1 motor (din coarnele anterioare) . tuse.reactia de aparare .nucleul rosu are rol in reglarea tonusului muscular. deglutitie.Ref. de orientare a capului spre o sursa luminoasa.bulb: stranut.polisinaptice (2) (1) .punte: supt.de flexie sau nociceptive. din bulb. somatice .p. clipire. b) Functia reflexa a trunchiului cerebral Centrii nervosi ai ref. rotulian.

- paleocerebel (2) - neocerebel (3) 1) - reglarea echilibrului; - inf. de la ap. vestibular si de la sensibilitatea proprioceptiva; 2) reglarea tonusului muscular; 3) reglarea miscarilor fine. d) Functia reflexa a emisferelor cerebrale - reflexe neconditionate - reflexe conditionate. Functia de conducere a S.N. Somatic Asig. de: - subst. alba/prelungirile neuronilor, care contine fascicole conducatoare; - nervi perifierici – spinali si cranieni. Functia de conducere a maduvei spinarii - asig. de substanta alba si nervii spinali; - subst. alba – 3 perechi de cordoane - in cordoane exista cai de conducere: - scurte (de asociatie/intersegmentale) - ungi (de proiectie) - ascendente; - descendente. a) Caile ascendente - cai senzitive (ale sensibilitatii) - conduc impulsul nervos de la R la centrii nervosi; - specifice (sens exteroceptive si proprioceptive) - nespecifice (sens. interoceptive). Caile sensibilitatii exteroceptive (tactila, termica, dureroasa) - formate din 3 neuroni;

65

1. calea sensibilitatii exteroceptive tactilogrosiera (protopatica) a sensibilitatii termice si dureroase: - primul neuron – localizat in ganglionul spinal (de pe rad. post. a nerv. spinal); - dendrite culeg informatii de la receptor  le transf. in impuls nervos; - axonul primului neuron (deutoneuron) (cornul posterior); - fie patrunde in cord. ant. de pe partea opusa, formand fascicolul spino-talamic anterior  informatii tactile ; - fie patrunde in cordonul lateral de pe partea opusa, formand fascicolul spino talamic lateral  inf. termice si dureroase; - fascicolele fac sinapsa cu III neuron (tritoneuron), din talamus; axonul lui va proiecta in cortex, in aria somestezica primara (termica si dureroasa) sau aria somestezica secundara. 2. calea sensibilitatii tactile fine (epicritica) - I neuron este localizat in gangl. spinal; - dendritele aduc informatii de la Receptor; - axonul patrunde in maduva, in cordonul posterior, formand fascicole spino – bulbare (Goll si Burdah); - fac sinapsa cu II neuron, din bulb; - axonul lui  III neuron (din talamus); - se proiecteaza in cortex, in aria somestezica primara. Caile sensibilitatii proprioceptive 1.calea sensibilitatii proprioceptive constiente (kinestezice) - simtul pozitiei si al miscarii (constiente); - identica cu calea sensibilitatii tactile fine.

66

2.calea sensibilitatii proprioceptive inconstiente - are 2 neuroni: - protoneuron (in ganglionul spinal); - dendrite  inf de la proprioceptori; - axonul  al II-lea neuron (din cornul post. medular); - axonul celui de-al II-lea neuron: - patrunde in cord lat. De pe aceeasi parte  fasc. spino-cerebelos direct; - patrunde in cord lat de pe partea opusa  fasc spino-cerebelos indirect (incrucisat); - proiecteaza in paleocerebel. Caile ascendente nespecifice - fac parte din subst reticulata medulara, primesc colaterale de pe caile specifice si transmit inf. nespecifice intr-o zona imprecisa a scoartei cerebrale (pe ariile somestezice) determinand o stare de hiperexcitabilitate a scoartei cerebrale; b) Caile descendente - cai ale miscarii - pleaca de la encefal  maduva  muschi, organe (efectori) I. cai piramidale - transmit comenzi care coordoneaza miscarile voluntare, rapide, precise; 1) cortico-spinale; 2) cortico-bulbare; 1) cai cortico-spinale; - controleaza motilitatea voluntara, de la nivelul trunchiului, membrelor si o parte din regiunea gatului; - au 2 neuroni: I.neuron  neocortexul motor (in aria motorie primara) II. neuron  cornul anterior medular
67

2) cai cortico-bulbare .2 neuroni.II neuron – in nucleii motori ai trunchiului cerebral (adica in nucleii de origine pt. II. dupa care trec (se incruciseaza) in cornul anterior opus. anterioara a nervului spinal. nervii cranieni) .axonul I neuron se incruciseaza la dif. stereotipe. cai care pleaca din cortex (2 neuroni) I.  cai corticostriotectospinale. 68 .I neuron – neocortex motor. tonusul muscular.controleaza alaturi de corpii striati. aria primara . unde 75%-80% din fibre se incruciseaza (in decusatia motorie) si patrund in maduva prin cordonul lateral.ganglioni bazali = 2 reg. niveluri alre trunchiului cerebral. .  neocortex .intervin in declansarea miscarilor det de unele stari emotive 1. automate. la musculatura striata .axonul celui de-al doilea neuron ajunge. in al doilea caz  fascicol piramidal direct. . . prin rad. ajungand la al II-lea neuron. scris. dense de substanta cenusie situate la baza emisferelor cerebrale. avand traseu descendent prin trunchiul cerebral.  corpii striati. .. restul de 20-25% (fibre) au traseu descendent prin maduva spinarii. ajungand la piramidele anterioare ale bulbului. patrund in maduva prin cordonul anterior. in primul caz  fascicol piramidal incrucisat.axonul I neuron trece printre corpii striati (sau ganglioni bazali). cai extra piramidale . vorbit).motilitatea voluntara din reg capului si restul gatului. . II.coordoneaza/controleaza miscarile involuntare. lente. pozitia organismului. asociate cu unele activitati dobandite (mers.

determinand scaderea cardioacceleratiei.31 perechi de nervi spinali micsti: .majoritatea organelor au dubla inervatie (simpatice si parasimpatice) .pancreas – inervatie parasimpatica.coordoneaza activitatea org interne. . salivare) .5 perechi sacrali  plexul sacrat .  parasimp: inhiba activitatea inimii.cele 2 componente pot avea actiune antagonica (asupra inimii  simp: stimuleaza activitatea inimii.1 pereche cocigieni  plexul coccigian. determina cardioacceleratia. metameric intercostal. cai corticostriorubrospinale I.parasimpatic.  cornul anterior medular.plexul lombar  nervii femurali . tahicardic si hipertensiunea arteriala.plexul brahial  se desprind nervii membrelor superioare .12 perechi toracali (dorsali) distr. . .5 perechi lombari  plexul lombar .2. Nervi spinali Distributia nervilor spinali: . 69 .plexul sacrat  nervii rusinosi si sciatici . poarta numele de dermatoame.zonele tegumentului inervate de perechile de nervi spinali.8 perechi cervicali – form plexul cervical + plexul brahial.simpatic.SNV . . bradicardie si hipotensiune)  act similar (ex: gl.  trunchiul cerebral II. . Sistemul nervos vegetativ . .

. parasimpatic .parasimpatic  gangl.n. accesor al nervului 3 (mezencefal) .in sc. Centrii nervosi : . reticulata.n.n. medulare (sunt reprezentate de neuronii visceromotori) – cervicala.dorsal (in bulb. apartine nervului VII) .de control si integrare vegetativa .n. dorsala si lombara (simpatic) si mad.fibrele preganglionare mielinice scurte pt.Arcul reflex vegetativ Receptori  visceroceptori.de comanda – in coarnele lat.are 2 neuroni: . apartine nervului X) .in nucleii vegetativi ai trunchiului cerebral (apartine SNV) . cerebrala – aria somestezica 1.salivator inferior (in bulb. Calea aferenta  dendrite + axoni ai neuronilor viscerosenzitivi din ganglionii spinali. sacrata (s2-s4) (parasimpatic) . apartine nervului IX) . simpatice lungi pt. hipotalamus.unul postganglionar – simpatic  ganglion latero-vertebrali si in plexul celiac.2 paleocortex. .lacrimal si salivator superior (in punte. pre-viscerali si intramurali. .unul preganglionar – din centrii nervosi de comanda.acetilcolina – mediator 70 . mezentelic superior si mezentelic inf. subst. Calea eferenta .

fibre post ganglionare – amielinice .Totuşi. care este prima din cele două lentile ale ochiului. Cel mai bun mod de a explica lumina este acela de a o considera ca un instrument de transmitere. de obicei. dar perfecte ale unor obiecte mult mai mari. În fapt. 71 . lumina poate fi refractată sau concentrată pentru a forma imagini mici. a. ochiul cu un aparat de fotografiat perfect proiectat. cum ar fi lentila de formă specială a aparatului de fotografiat sau lentila alcătuită din ţesut a ochiului uman. parasimpatice . . ea se răspândeşte în toate direcţiile. ei compară. Celălalt lucru important de înţeles despre lumină este că.scurte pt. prima structură pe care o întâlneşte este o fereastră rotundă numită cornee. pentru a înţelege pe deplin felul în care lumea exterioară poate fi vizualizată în mica structură care este ochiul. 4. Ochiul: Atunci când oamenii vor să explice mecanismul vederii. Corneea are doar o jumătate de milimetru grosime la centru şi un milimetru la joncţiunea cu sclerotica (albul ochiului). trebuie să ne reamintim principiile de bază. Corneea reprezintă o lentilă puternică cu focar fix. simpatice .acetilcolina – parasimpatice.lungi pt. gradul de refracţie poate fi controlat precis de către forma lentilei.adrenalina – simpatice. creând posibilitatea ca obiectele să poată fi văzute. poate fi distorsionată la trecerea prin anumite structuri.. De la orice sursă. Puterea optică a corneei este aproximativ două treimi din puterea totală de refracţie a ochiului. Corneea: Cînd o rază luminoasă ajunge la ochi. deşi de obicei se transmite linear. Mai mult.

Dedesubt există un strat elastic numit stratul Bowmann. corpul ciliar şi irisul. Stroma ajută la apărarea corneei împotriva infecţiilor şi a inflamaţiilor. Uvea: Uvea reprezintă tunica medie a ochiului. După ce trece prin cornee. 72 . ce alimentează retina şi formează o reţea intricată pe cea mai mare parte a ochiului. fiind echivalentul pielii. b. căci fără lacrimi ar pierde transparenţa şi ar deveni opac. alcătuită din trei structuri distincte: coroida. Coroida este o foiţă membranoasă subţire între sclerotica ce o protejează la exterior şi retină. care este constant drenat şi înlocuit. umoarea apoasă. Aceasta este plină cu un lichid apos. Odată formate. Urmează apoi stroma formată din colagen. raza luminoasă intră în camera anterioară a ochiului. Pelicula lacrimală alimentează stratul optic (epitelial). este un epiteliu format din cinci straturi celulare. Această membrană are o vascularizaţie bogată. celulele acestui strat nu se pot regenera şi astfel leziuni ale endoteliului pot determina defecte permanente ale vederii. Stratul final este un endoteliu de grosimea unei celule. acesta împiedică lumina să treacă de polul posterior al ochiului şi să formeze imagini neclare. corneea nu ar fi protejată împotriva microorganismelor bacteriene. O peliculă de lacrimi acoperă stratul epitelial. Fără lacrimi. În acesată reţea există şi ţesut de susţinere care conţine cantităţi variate de pigmenţi. Acesta menţine transparenţa corneei şi echilibrul hidric dintre cornee şi restul ochiului. După stromă urmează o membrană elastică denumită Descemet. Acesta are cea mai mare grosime.Corneea este alcătuită din cinci straturi. poluării sau prafului. La exterior.

irisul. Aceasta este sructura al cărui pigement de culoarea ochilor. situată în partea anterioară a ochiului. curbată. Rolul ei este de a modifica forma cristalinului prin intermediul contracţiei muşchilor ciliari. permiţându-ne focalizarea vederii pe obiectele situate la distanţă mică şi. ce are un aspect gelatinos şi dă consistenţa. forma şi elasticitatea ochiului. denumit retină. rămăşiţele unui canal arterial din cursul dezvoltării fetale. fibrele ei musculare dilatând sau contractând pupila şi controlând astfel cantitatea de lumină care ajunge la retină. constituit din două tipuri de celule fotosensibile. care este în schimb percepută de conuri. Ataşată de corpul ciliar se află a treia regiune specializată. c. numite bastonaşe şi conuri. de asemenea. de a produce umoarea apoasă. Dacă intensitatea luminii este putenică. având o putere de refracţie mai mică decât a corneei. de fapt. îşi măreşte diametrul. pupila îşi micşorează dimensiunile. Bastonaşele sunt sensibile la lumina de intensitate slabă şi nu percep culoarea. a globului ocular se găseşte un strat fotosensibil.Corpul ciliar este o porţiune cutată a uveei. Aceasta este plină cu o substanţă denumită umoarea vitroasă. în aria denumită foveea sau 73 . care formează peretele posterior al camerei anterioare. fără ca noi să facem nici un efort conştient. La lumină slabă. a ochiului. Pe suprafaţa internă. Acesta este. Acestea sunt responsabile de claritatea imaginii şi sunt cele mai numeroase la polul posterior al ochiului. Prin centru ei trece canalul hialoid. lichidul care circulă în camera anterioară. În spatele irisului se găseşte cristalinul elastic şi transparent. datorită formei pe care o au. Funcţionează ca diafragma unui aparat de fotografiat. principală. Umoarea vitroasă şi retina: În spatele cristalinului este camera internă. între cristalin şi suprafaţa internă a corneei.

macula. Toate aceste fibre nervoase se unesc la polul posterior al ochiului pentru a forma nervul optic. fiecare din acestea fiind izolate de cealaltă prin teaca de mielină. 74 . unde are loc sinteza informaţiilor despre aspect. Nervul optic nu este altceva decât un fascicul de fibre nervoase ce transportă impulsuri nervoase detaliate prin fibre fine. Nervii din porţiunile temporale (lângă tâmple) ale fiecărei retine nu se încrucişează şi astfel pătrund în emisfera cerebrală de aceeaşi parte. în regiunea glandei hipofize. dar către marginile sale apare vederea periferică. în timp ce fibrele din porţiunile nazale se încrucişează şi merg în partea opusă. Împreună. ne oferă o imagine completă a lumii exterioare. spre deosebire de fibrele nervoase motorii. În această zonă. Acesta pleacă de la globul ocular printr-un canal osos al craniului şi pătrunde în cavitatea craniană imediat sub creier. d. Nervul optic: Fiecare celulă fotosensibilă din retină se conectează prin intermediul fibrelor nervoase cu creierul. Există o venă corespondentă care traversează nervul optic alături de artera centrală şi care drenează retina. aici se uneşte cu nervul optic central. retina înregistrează imagini clare. vederea centrală şi periferică. În centrul nervului există o arteră ce îl însoţeşte pe toată lungimea. culori şi forme. Nervii de pe fiecare parte se încrucişerază astfel încât o parte din informaţiile de la ochiul stâng trec în partea dreaptă a creierului şi viceversa. În jurul foveei sau maculei. Ea se ramifică la polul posterior al ochiului şi vasele care iau naştere se răspândesc pe suprafaţa retinei. Fibrele nervoare care pleacă de la retină sunt senzoriale. critalinul îşi focalizează cea mai clară imagine şi vederea noastră este cea mai bună. Aceasta se numeşte artera centrală a retinei.

la cortexul vizual. Urechea externă şi cea medie sunt implicate în special în auz. care converteşte vibraţiile sonore în impulsuri nervoase şi determină poziţia capului. cu traiect comun: nervul vestibular pentru echilibru şi nervul cohlear pentru sunete. este prima sinapsă sau staţie de releu. nervii se desfac în evantai. ci şi pe cel al echilibrului. unde sunt concentrate toate căile motorii şi senzoriale ale organismului.care au doar o singură conexiune pe traiectul lor de la creier. Aici. deşi ele se găsesc împreună în acelaşi organ. 3. urechea externă. 75 . Este un organ complex. Mesajele care rezultă sunt transmise la creier de-a lungul a doi nervi apropiaţi. De la corpii geniculaţi laterali. dar structurile urechii interne ce interpretează poziţia capului şi sunetul sunt separate. al cărei angrenaj osos seamănă cu un aparat ce amplifică sunetele care îi sunt transmise. Prima dintre acestea se găseşte imediat după punctul în care informaţiile senzoriale sunt transmise de partea opusă. urechea medie. Imediat după încrucişare. De aici. de fiecare parte formând radiaţiile optice. 5. împărţit în trei regiuni: 1. Funcţia acestei conexiuni are legătură cu reflexele pupilare. care preia sunetele precum un radar. nervii au un traiect către partea posterioară a creierului. urechea internă. Urechile: Urechea nu asigură numai simţul nostru auditiv. Acest punct de încrucişare se numeşte chiasma optică şi este foarte apropiat de hipofiză. Acestea îşi modifică uşor traiectul şi se adună sub forma unui fascicul care traversează capsula internă. informaţia din stânga şi dreapta este din nou schimbată pe linia mediană. denumită corpii geniculaţi laterali. 2. nervii optici mai au multe sinapse.

Amplitudinea şi energia acestor unde determină intensitatea. De la urechea medie pleacă un canal îngust. Frecvenţa sunetului este exprimată în cicli pe secundă sau în herţi (Hz). care vine în contact cu timpanul. cu atât tonalitatea este mai ascuţită.000 Hz pe secundă. gama de frecvenţe ce pot fi auzite este aproximativ între 20 până la 20. amplificator (urechea medie) şi transmiţător (urecgea internă). care face conexiunea între cele două. care este ataşată de urechea internă. Acest sistem amplifică de 20 de ori mişcările timpanului. La persoanele tinere. cu cât numărul vibraţiilor este mai mare. este cel care cooptează sunetele. Pentru a măsura gradul pierderii auzului.a. Auzul: Ceea ce auzim sunt unde sonore produse prin vibraţiile moleculelor de aer. şi nicovala. Pavilionul. Pereţii canalului secretă o substanţă ceroasă pentru a preveni uscarea şi descuamarea pielii. Pe măsură ce îmbătrânim sau dacă suntem expuşi la sunete cu intensitate excesivă pentru o perioadă de timp. deşi sensibilitatea maximă la sunete este cuprinsă. un os mic. denumit tuba Eustachio. sensibilitatea pentru frecvenţe înalte scade. Urechea funcţionează ca un captator (urechea externă). nivelul normal al auzului este definit printr-un standard internaţional. în medie. Acestea sunt ciocănelul. între 500 şi 4. Acuitatea reprezintă diferenţa în decibeli între cel mai slab sunet perceput şi sunetul standard generat de un aparat special denumit audiometru. scăriţa. care se deschide în spatele 76 . Numărul vibraţiilor sau a ciclurilor pe secundă determină frecvenţa. În centrul acestuia există un canal osos ce conduce la timpan.000 Hz. care este măsurată în decibeli (dB). Amplificatorul este reprezentat de un andrenaj format din trei osişoare. porţiunea elastică.

Teoria cea mai acceptată este că celulele cohleei măsoară presiunea undelor din endolimfă şi le transformă în impulsuri electrice (nervoase). sunt produse de mişcările reduse ale timpanului. 77 . nu este clar modul în care urechea distinge intensitatea şi tonalitatea sunetelor. formând nervul cohlear. Şi dacă poziţia capului este corect apreciată. Porţiunea urechii responsabile cu transmiterea este complexă. pe toată lungimea ei. urechea este responsabilă de monitorizarea în fiecare moment a poziţiei şi mişcărilor capului. denumită aria auditivă. prezintă o membrană subţire – membrana bazilară – de la care pleacă mii de fibre nervoase fine. Modificări ale intensităţii sunetelor sunt receptate de mici cili de pe membrana bazilară prin undele transmise prin endolimfă. Echilibrul: Ca un organ al echilibrului. Atât auzul. care trec în sus pe toată întinderea cohleei. care apar atunci când coborâm rapid cu un lift. Nervul cohlear ajunge la o regiune specializată a creierului. rămânând în echilibru. De asemenea. atunci organismul se poate adapta. Porţiunea auditivă este situată la un capăt al acestei camere şi formează o serpentină asemănătoare cu cochilia unui melc. Modul în care undele sunt transformate în impulsuri electrice şi interpretate de către creier nu este complet înţeles. ce apar ca urmare a modificărilor de presiune din urechea medie. Pocniturile din urechi. Este numită cohlee şi. b. cât şi mecanismul echilibrului formează o cameră comună umplută cu un lichid numit endolimfă şi undele de presiune se transmit prin acest fluid de la urechea medie prin intermediul scăriţei.amigdalelor. ceea ce contribuie la egalizarea presiunii aerului de ambele feţe ale timpanului.

Utricula şi sacula au funcţia de a detecta poziţia capului. îndoindu-i într-un mod diferit. granulele calcaroase se mişcă înapoi. sacula şi canalele semicirculare. Cilii transmit apoi semnale nervoase la creier. Dacă un copil. datorită gravitaţiei. care indică poziţia ortostatică. cele implicate direct în echilibru sunt utricula. Aceasta declanşează noi mesaje către creier. aceste granule presează cilii senzitivi ai celulelor. bine protejat de oasele craniului. trimit comenzi la muşchi pentru ajustarea poziţiei capului. Când stăm în picioare. de exemplu. ca şi când copilul ar cădea pe spate. Canalele semicirculare preiau informaţia despre momentul în care capul începe şi se opreşte din 78 . Toate aceste reacţii se inversează în cazul când copilul se apleacă mult pe spate de pe un scaun. granulele calcaroase ating cilii. Din aceste canale.Organul echilibrului se găseşte în urechea internă. La baza fiecărui canal există o masă gelatinoasă ovală. Aici există un labirint de canale umplute cu lichid. refăcând echilibrul. care sunt îndoite de mişcările fluidului din canalele semicirculare pe măsură ce corpul se mişcă. care apoi. Utricula intră în acţiune atunci când corpul începe să se mişte înainte sau înapoi. În această masă sunt incluse vârfurile cililor senzoriali. trimite semnale către muşchi. înapoi sau lateral. care fac corpul să se aplece înainte. Îndată ce creierul primeşte această informaţie. c. începe să alerge. toate la niveluri şi unghiuri diferite. Când capul se îndoaie înainte. Fiecare din aceste cavităţi conţine un strat de celule acoperite de o substanţă gelatinoasă în care sunt incluse mici granule de calcar. dacă este necesar. Pornirea şi oprirea: Imediat deasupra utriculei se găsesc trei canale semicirculare pline cu lichid.

mişcare – de o importanţă particulară în timpul mişcărilor rapide şi complexe. Când corpul începe să se mişte într-un sens, fluidul din canale tinde să rămână nemişcat, acţionând asupra cililor senzoriali. Aceştia trimit mesaje la creier, care acţionează corespunzător. Dar atunci când capul se opreşte din mişcare, în special când încetează mişcarea de rotaţie, fluidul începe să se mişte în canalele semicirculare timp de până la un minut sau mai mult, făcându-ne să ne simţim ameţiţi. d. Centrul de control: Partea creierului responsabilă pentru controlul acţiunii muşchilor de a menţine corpul în echilibru este cerebelul. Ochii, de asemenea, au un rol special în echilibru, furnizând informaţii vitale despre relaţia corpului cu mediul. e. Învăţarea echilibrului: Acesta este un proces lung, care necesită aproximativ primii doi ani din viaţa unui copil, cu încă un an pentru a dobândi deprinderea de a sta într-un picior. Înainte de dobândirea unui echilibru perfect, atât creierul, cât şi muşchii trebuie să fie suficient de maturi pentru a asigura forţa şi coordonarea necesare. 6. Receptorii olfactivi şi gustativi: a. Mirosul: Ca şi multe alte organe din corp, aparatul olfactiv este duplicat, fiecare cavitate acţionând independent. Receptorii senzoriali pentru miros se află pe peretele superior al cavităţii nazale, imediat sub lobii frontali ai creierului. Aceasta se numeşte suprafaţa olfactivă şi este alcătuită din milioane de celule mici, celule olfactive. Fiecare celulă olfactivă are aproximativ o duzină de cili care proemină într-un strat de mucus.
79

Mucusul menţine umiditatea cililor şi acţionează ca o capcană pentru substanţele odorante, în timp ce cilii măresc efectiv suprafaţa fiecărei celule olfactive, dar se crede că aceste substanţe sunt dizolvate în mucus, vin în contact cu cilii şi stimulează celulele care emit impulsuri nervoase. Fibrele nervoase olfactive propagă aceste impulsuri, trecând prin oasele craniului către cei doi lobi olfactivi ai creierului – unde informaţia este stocată, procesată şi apoi transmisă printr-un circuit complicat de fibre nervoase la cortexul cerebral. Aici, mesajul este identificat şi devenim conştienţi de miros. Mecanismul molecular exact al simţului mirosului este în mare măsură necunoscut. Modul exact în care celulele receptoare pot detecta mii de mirosuri diferite şi diferenţele minime dintre ele rămâne un mister. b. Gustul: Simţul gustului este cel mai rudimentar din cele cinci simţuri. Este limitat atât ca aspect, cât şi ca sensibilitate şi ne furnizează mai puţine informaţii despre lumea înconjurătoare decât oricare alt simţ. În fapt, rolul exclusiv al acestui simţ este de a selecta şi aprecia hrana şi băutura, ajutat în mod considerabil de mult de mai sensibilul simţ al mirosului. Acesta nuanţează cele patru simţuri de bază pe care mugurii gustativi le pot recunoaşte. În consecinţă, pierderea gustului – din orice motiv – prezintă o problemă mai mică decât pierderea simţului mirosului. Mugurii gustativi: Ca şi mirosul, mecanismul gustului este declanşat de conţinutul chimic al substanţelor din mâncare şi băutură. Particulele chimice sunt luate în gură şi convertite în impulsuri nervoase care sunt transmise pe cale nervoasă la creier, unde sunt interpretate.

80

Mugurii gustativi se găsesc în centrul acestui sistem. Presărate pe suprafaţa limbii se găsesc mici proeminenţe denumite papile. În interiorul acestora se află mugurii gustativi. Fiecare mugur gustativ este alcătuit din grupuri de celule receptoare şi fiecare dintre acestea au proeminenţe fine – microvili – care ajung la suprafaţa limbii prin porii fini ai papilelor. La capătul opus, celula receptoare este în contact cu o reţea de fibre nervoase. Alcătuirea acestei reţele este complexă şi există un grad mare de interconectare între acestea. Două fascicule nervoase diferite, care fac parte din nervul facial şi glosofaringian, transmit mesajele la creier. Mugurii gustativi sunt sensibili doar la patru gusturi de bază: dulce, acru, sărat şi amar; sediile receptorilor pentru aceste gusturi sunt localizate în diferite părţi ale limbii. Mugurii care răspund la dulce se găsesc pe vârful limbii, în timp ce cei specializati pentru sărat sunt localizaţi progresiv către zona posterioară. Modul în care mugurii gustativi răspund la stimlii chimici din hrană şi iniţiază impulsurile nervoase către creier nu este complet înţeles, dar pentru a le putea detecta gustul, substanţele chimice trebuie să fie sub formă lichidă. Hrana uscată nu dă o senzaţie gustativă imediată, ci îşi dobândeşte gustul doar după ce este dizolvată în salivă. 7. Receptorii tactili: a. Căile nervoase: Unele fibre care conduc informaţia tactilă intră în măduva spinării şi, fără oprire, ajung direct în trunchiul cerebral. Aceste fibre conduc informaţii de presiune şi, în mod particular, un anumit nivel de presiune. De aceea este nevoie ca ele să trimită mesajele direct către centrii nervoşi superiori, astfel că senzaţia bine localizată poate fi evaluată fără a fi diminuată de o prelucrare la nivelul măduvei spinării.
81

Releele senzoriale: Indiferent dacă senzaţiile tactile de la piele au sosit pe calea directă sau după interpretare din măduva spinării. informaţia în stare brută este transmisă la o arie îngustă. unde informaţiile venite de la diferitele tipuri de receptori din piele sunt asamblate şi coordonate. Mesajele tactile şi dureroase se transmit şi ajung împreună la măduva spinării. situată în partea anterioară a lobului parietal. în acest mod. De aceea putem aprecia cu acurateţe nivelul presiunii şi poziţia unei atingeri. b. ele se termină în nucleul de materie cenuşie din talamus. De la talamus. conştienţi. Materia cenuşie a măduvei spinării acţionează ca un organ interpus. Această împărţire a căilor tactile în două compartimente – unul care merge direct la trunchiul cerebral şi altul care este analizat de măduva spinării – face posibilă păstrarea discriminării fine a sensibilităţii tactile. dar dacă presiunea este prea mare sau prea ascuţită. analizatorii dureroşi intră în acţiune prin conexiunile din măduvă spinării. 82 .Alte fibre nervoase ce transportă informaţii asupra unor atingeri mai difuze pătrund în substanţa cenuşie a măduvei spinării. Aceasta permite centrilor superiori din cortexul cerebral să formeze un tablou al senzaţiilor tactile de care noi devenim. Analiza efectuată la nivelul măduvei spinării filtrează informaţiile care sunt transmise ascendent la creier. Aceasta este aceeaşi zonă care primeşte mesaje de la receptorii dureroşi din piele şi din alte zone ale corpului. limitând cantitatea de informaţii nesemnificative care trebuie transmise. unde întâlnesc o reţea de celule care efectuează o analiză iniţială a informaţiilor. ceea ce face ca acestea să fie resimţite în acelaşi timp. aşa că informaţia dureroasă poate fi suprimată aici datorită transmiterii concomitente a unor impulsuri tactile.

dar.Această arie senzitivă primară a cortexului prelucrează informaţia înainte de a o transmite la ariile senzoriale secundară şi terţiară. a. ca şi cu stimulii senzoriali care sunt recepţionaţi de ochi şi urechi. 8. este un instrument extrem de delicat. laringele. Centrii vorbirii. buzele şi palatul moale sunt cele mai importante. care conduce la stomac. limba. în partea superioară a traheei. laringele se închide ermetic. dintre acestea. Este. laringe şi gură – implicaţi în producerea vorbirii – se găsesc în cortexul cerebral. de asemenea. unde cuvintele sunt decodificate şi de unde semnalele şi comenzile sunt trimise la sutele de muşchi din plămâni. care vibrează pentru a produce vorbirea. Când avem nevoie să inspirăm şi să expirăm este. deschis. Laringele: Laringele este organul vorbirii conţinând corzile vocale. Vorbirea: Vorbirea este una dintre cele mai complexe şi mai delicate operaţii efectuate de organism. tipului şi semnificaţiilor senzaţiilor tactile pe care le percepem şi are loc corelarea cu amintirile unor senzaţii precedente. În aceste din urmă arii se conturează tabloul sediului. în esenţă. bineînţeles. limbajul şi înţelegerea sunt controlate şi coordonate de către creier. are şi o funcţie mai puţin complexă – o poartă de trecere spre plămâni. dar. cu un înveliş 83 . Întregul sistem respirator şi toate structurile musculare de la abdomen la nas joacă un anumit rol în emiterea sunetelor. În final. făcând ca hrana sau lichidele să alunece în esofag. Când mâncăm sau bem. În consecinţă. o porţiune specializată a traheei. Laringele este situat aproximativ pe linia mediană a gâtului. vorbirea.

iar sunetele produse sunt modificate de faringe. iar tonalitatea – de lungimea şi gradul de tensionare ale corzilor vocale. au corzile vocale mai lungi şi cu mişcare mai 84 . Aceasta se numeşte fonaţie. Corzile vocale sunt două pliuri fine. Cartilajele aritenoide îşi modifică poziţia astfel încât spaţiul dintre corzi variază ca formă între un V. în timp ce a doua este ferm ancorată de cartilajul tiroid. deschis în timpul vorbirii. producând sunetul de bază. Deasupra lui se găseşte epiglota. Profunzimea şi timbrul natural al vocii sunt determinate de forma şi mărimea faringelui şi a laringelui. denumită glotă. o clapă care acoperă comunicarea dintre faringele inferior şi laringe. acesta este motivul pentru care bărbaţii care. În mod similar. care formează mărul lui Adam. Amplitudinea vocii este determinată de forţa cu care aerul este expulzat. O extremitate este ataşată de o pereche de cartilaje mobile. asemănătoare ca formă buzelor care se închid şi se deschid după cum trece aerul prin ele. Acţiunea epiglotei este controlată automat de către creier. cum ar fi clarinetul. denumite aritenoide. acesta este inadecvat şi atunci lichidele sau particulele de hrană pătrund în laringe. lemnul sau plasticul de grosime mică vibrează.extern cartilaginos. Când un muzician suflă aerul prin ancie. nas şi gură. În afara cazului în care o înghiţitură de mîncare este îndeajuns de mare încât să se oprească în laringe. dar. uneori. în general. Corzile vocale îndeplinesc o funcţie asemănătoare cu cea a anciei unui instrument de suflat. care este apoi modificat de conductele şi orificiile instrumentului. luând deci o “cale greşită”. corzile vocale vibrează în timpul vorbirii. la o fantă îngustă în timpul deglutiţiei. Vibraţia corzilor vocale în timpul vorbirii apare atunci când spaţiul dintre ele se îngustează şi aerul din plămâni este expulzat prin acest spaţiu în laringe. a nasului şi a gurii. ea va fi eliminată prin tuse.

liberă tind să aibă voci mai profunde decât femeile, care, în general, au un laringe mai mic decât bărbaţii. Cavitatea bucală este profund implicată în vorbire, deoarece ajută la modelarea sunetelor emise de cavitatea fonatorie a laringelui. b. Producerea sunetelor: Pentru a transforma sunetele simple emise de corzile vocale în cuvinte inteligibile, buzele, limba, palatul moale şi cavităţile care dau rezonanţa vocii îşi au fiecare rolul lor. Cavităţile rezonante includ toată cavitatea bucală, nasul, faringele (care leagă cavitatea bucală cu esofagul) şi cutia toracică. Controlul acestor structuri este realizat de către sete de muşchi, care conlucrează cu o viteză incredibilă. Deci, vorbirea este alcătuită din vocale şi consoane. Calităţile rezonante ale diferitelor cavităţi ale gurii şi sistemului respirator determină individualitatea vocii. c. Rolul creierului: Vorbirea şi funcţiile asociate sunt concentrate întro singură emisferă. La o persoană care foloseşte mâna dreaptă, aceasta este de obicei emisfera stângă şi la o persoană ce foloseşte mâna stângă este emisfera dreaptă. Această arie a creierului se împarte în centrul motor al vorbirii care controlează muşchii cavităţii bucale, faringelui şi laringelui şi centrul senzitiv care interpretează semnalele care vin pe calea nervilor acustici. De asemenea, în apropiere se află zonele creierului care controlează auzul (prin care înţelegem ce spun cei din jurul nostru), vederea (prin care descifrăm cuvântul scris) şi mişcările complexe ale mâinii folosite la scris, cântatul la un instrument etc. Conversaţia este un proces foarte complicat şi primul eveniment care are loc când auzim o persoană vorbind este acela că centrii auzului, din cortexul
85

cerebral, recunosc ansamblul semnalelor auditive ce sosesc de la urechi. Centrul senzorial al vorbirii decodifică cuvintele astfel încât celelalte zone ale creierului implicate în proces pot recunoaşte cuvintele şi formula un răspuns. Odată ce o replică a fost formulată, centrul motor al vorbirii şi trunchiul cerebral devin operaţionali. Trunchiul cerebral controlează atât muşchii intercostali, situaţi între coaste care determină expansiunea plămânilor, cât şi muşchii abdominali, care determină presiunea aerului inspirat şi expirat. Pe măsură ce aerul este expulzat din plămâni, aria motorie comandă în acelaşi timp mişcările corzilor vocale în fluxul de aer expirat, determinând vibraţia acestora şi producând un sunet simplu.

V. SISTEMUL ENDOCRIN Multe din funcţiile organismului sunt controlate de glandele endocrine, care ajută la menţinerea conlucrării armonioase dintre diferitele părţi ale organismului. Prin secretarea în sânge a unor substanţe chimice denumite hormoni, ele sunt capabile să transmită mesaje la organe şi stimulează îndeplinirea unor funcţii specifice cum ar fi creşterea şi reproducerea. Deoarece toţi hormonii sunt implicaţi în metabolism, ei au tendinţa de a interacţiona între ei pentru obţinerea rezultatului dorit. 1. Hormonii:

86

Hormonii sunt mesagerii chimici ai organismului. Ei sunt sintetizaţi în glande speciale situate în diferite locuri din corp şi circulă prin sânge către celule ale organismului – denumite celule ţintă – unde îşi exercită efectul. Glandele responsabile în cea mai mare măsură pentru producerea şi eliberarea majorităţii hormonilor sunt grupări de celule denumite glande endocrine datorită faptului că îşi descarcă produşii direct în fluxul sanguin, şi nu prin intermediul unui duct, cum fac glandele exocrine. a. Modul de acţiune al hormonilor: În comparaţie cu nervii, hormonii tind să acţioneze mai lent şi, de asemenea, să aibă o acţiune prelungită în timp. Nu toţi hormonii acţionează atât de lent, dar mulţi din cei cu acţiune prelungită sunt implicaţi în activităţi vitale fundamentale, cum ar fi creşterea şi reproducerea. În general, hormonii acţionează controlând sau influenţând metabolismul celulelor ţintă, de exemplu, prin determinarea gradului în care ele utilizează substanţele nutritive şi eliberează energie sau dacă aceste celule ar trebui să producă sau nu lapte, păr sau orice alt produs al metabolismului corpului. Deoarece au efecte pe o arie largă, hormonii produşi de glandele endocrine majore sunt denumiţi hormoni generali; aceştia includ insulina şi hormonii sexuali. Organismul produce mulţi alţi hormoni care acţionează mult mai aproape de locul unde sunt produşi. Un astfel de hormon local este secretina, care este produsă în duoden ca răspuns la prezenţa hranei. Hormonul parcurge o mică distanţă prin sânge către pancreasul din vecinătate şi stimulează eliberarea unui suc apos conţinând enzime (catalizatori chimici), esenţial pentru digestie.

87

b. Proteinele şi steroizii: Toţi hormonii sunt activi în cantităţi foarte mici. Ca structură chimică, hormonii se împart în două categorii: cei care sunt proteine sau derivaţi proteici şi cei care au o structură steroidică ce conţin inele steroidice. Când fiecare hormon ajunge la celula ţintă, poate acţiona doar dacă se fixează de un receptor al acesteia. Odată ce s-a legat de receptor, hormonul acţionează prin stimularea formării unei substanţe denumită AMPciclic (adenozin monofosfat ciclic). Reacţiile fiecărei celule ţintă depind de procesele chimice specifice. Astfel, AMP-ciclic, produs de prezenţa insulinei, determină prelucrarea şi utilizarea glucozei de către celulă, în timp ce glucagonul, de asemenea produs de pancreas, determină eliberarea glucozei din celule şi creşterea nivelului ei în sânge pentru a putea fi folosită ca substrat energetic pentu activitatea fizică. După ce şi-au îndeplinit funcţia, hormonii sunt inactivaţi de însăşi celulele ţintă sau sunt transportaţi la ficat pentru inactivare, apoi degradaţi şi fie executaţi, fie folosiţi pentru producerea unor noi molecule hormonale. c. Rolul hipotalamusului: Hipotalamusul realizează conexiunea dintre sistemul nervos şi glandele endocrine. Una din funcţiile sale majore este cea de releu pentru impulsurile dintre creier şi alte organe cum ar fi rinichiul. Acest lucru se realizează prin intermediul unora dintre mediatorii chimici eliberaţi de celulele nervoase din creier şi, ca răspuns la stimulare, se eliberează hormoni. Cei doi hormoni produşi în hipofiza exterioară, hormonul antidiuretic, ADH şi oxitocina, sunt eliberaţi din hipofiză sub controlul direct al impulsurilor nervoase generate în hipotalamus. Celulele nervoase specializate din hipotalamus produc factori de eliberare
88

Glandele endocrine: Glanda pituitară (hipofiza) este principala glandă a organismului. Glanda este împărţită în două porţiuni. care. Glanda hipofiză se găseşte la baza creierului. hipofiza şi hipotalamusul controlează multe aspecte ale mentabolismului. Ea este conectată cu hipotalamusul printr-o tijă de ţesut nervos şi funcţionează în strânsă legătură cu această zonă a creierului. mărimea caesteia indică existenţa unui proces patologic al glandei. Hipofiza anterioară produce hormonii care activează alte glande importante din corp ca şi unul sau doi hormoni ce acţionează direct asupra ţesuturilor. de asemenea. 89 .care trebuie să acţioneze asupra celulelor hipofizei anterioare înainte ca acestea să-şi elibereze hormonii. fiecare cu o funcţie relativ independentă de a celeilalte. Deşi multe dintre comenzile de eliberare a hormonilor vin de la hipotalamus. Împreună. Secreţia unor hormoni este inhibată de substanţe care circulă în sânge. Ea are doar doi hormoni principali. impunând investigaţii. Ea nu numai că îşi produce proprii hormoni. Structură şi funcţie: Glanda hipofiză este situată în interiorul unei “şei” osoase protective denumită „sella turcica” (o expresie latină ce înseamnă şaua turcească). Deşi nu este legată direct de hipotalamus. funcţiile lor se corelează foarte strâns. hipofiza anterioară are un grad de control independent asupra eliberării lor. de fapt. a. Hipofiza posterioară este conectată cu hipotalamusul prin tija hipofizară. sunt produşi de hipotalamus. 2. Şaua turcească poate fi observată clar pe o radiografie a craniului. secreţia hormonală a altor glande. înţelegând prin aceasta diferitele procese chimice al căror rol este de a menţine în funcţie fiecare parte a organismului. dar influenţează.

ale căror funcţie şi importanţă nu sunt clarificate. Produce. se elimină. la sexul feminin. de asemenea. Activitatea glandei tiroide este declanşată de TSH (tireo stimulant). ADH controlează echilibrul apei în organism. un număr de substanţe denumite neurofizine. mai multă apă din organism. La bărbaţi. de asemenea. Joacă. rinichii tind să reţină apa. de asemenea. Când hormonul nu este secretat. La bărbaţi. care. ce influenţează glandele sexuale. estrogen şi progesteron. Ea este implicată în iniţierea travaliului şi determină contracţia uterină. Hipofiza anterioară eliberează. Ei stimulează producerea a doi hormoni sexuali majori. controlează ciclul menstrual. Aceştia sunt cunoscuţi sub numele de gonadotrofine. după necesităţi. FSH (hormonul foliculo – stimulent) şi LH (hormonul luteinizant). se crede că oxitocina poate avea legătură cu apariţia orgasmului. în timp ce cortexul (porţiunea externă a glandelor suprarenale) este influenţat de ACTH (hormonul adreno – corticotrop). Prolactina este unul dintre cei doi hormoni ai hipofizei antrioare care par să acţioneze direct asupra 90 .b. modificând capacitatea lor de a reţine sau elibera apa. prin urină. pe măsură ce aceasta trece prin tubi. FSH şi LH stimulează secreţia hormonilor masculini şi a spermatozoizilor. Când ADH este secretat în sânge. Rolul oxitocinei este mai puţin clar. Aceasta înseamnă că ţesutul renal este capabil de a absorbi mai multă sau mai puţină apă din urină. Hormonii hipofizari: Hipofiza posterioară eliberează doi hormoni denumiţi hormonul antidiuretic sau ADH şi oxitocina. El acţionează la nivelul tubilor renali. un rol important în declanşarea secreţiei lactate a sânilor.

c. creşte de asemenea cantitatea de proteine prelucrate de celule. după cum sugerează şi numele. putând fi apoi eliberat de către enzime. Este eliberată din glandă şi după aceea este preluată probabil din sânge de către toate celulele corpului. Funcţia glandei este producerea hormonului tiroidian. De asemenea. aceştia sunt insuliţe de ţesut conţinând un material coloidal. De fapt. tiroxina. care se află anterior şi lateral de trahee. o substanţă proteică de care hormonul tiroidian se leagă. prolactina are un rol mult mai complex la femei decât la bărbaţi. rolul său. este de a asigura creşterea normală. Se pare că există un receptor la suprafaţa nucleului celular care răspunde la acest hormon. poate avea efecte negative. Glanda tiroidă: Glanda tiroidă se găseşte la nivelul gâtului. Având o importanţă majoră în cursul copilăriei şi adolescenţei. imediat sub laringe. hormonul continuă să aibă rol şi al maturitate. deşi. Prolactina este implicată serios în controlul mecanismelor de reproducere. Efectul global al hormonului este creşterea cantităţii de energie utilizată de celule. întrucât determină modul în care ţesuturile organismului utilizează zaharurile. Celălalt hormon produs de hipofiza anterioară etse denumit hormon de creştere (STH). Cei doi lobi sunt uniţi printr-o punte mică de ţesut şi poate exista un lob central mai mic denumit piramidal.ţesuturilor. Privită la microscop. rolul ei la bărbat nu este clar. Glanda are doi lobi. Este singura parte din organism care necesită iod şi tiroida captează foarte eficient tot iodul 91 . când este în exces. fără a stimula altă glandă. glanda prezintă mulţi foliculi de dimensiuni mici. Glanda tiroidă conţine iod care este vital pentru activitatea sa. Tiroxina nu are numai o singură activitate specifică.

reprezintă de fapt două glande într-una. Duodenul înconjoară capul pancreasului. Restul pancreasului este constituit din corp şi coadă. o stare denumită guşă endemică. sunt situate imediat deasupra rinichilor. mecanismul de reglare al nivelului glucozei sanguine este absent. Absenţa iodului din dietă determină o disfuncţie a tiroidei şi. Pancreasul: Pancreasul. Dar dacă insulina este absentă din sistem.disponibil din sânge. d. Insulele Langerhans răspund prin eliberare de insulină în circulaţie. una dintre cele mai mari glande din corp. anterior de coloana vertebrală. deoarece glucoza din sânge nu poate fi convertită în surse de energie pentru celule. Printre acini se află mici grupe de celule denumite Insulele Langerhans. Aproape toate celulele sale au funcţie de secreţie. aşezate ca nişte 92 . Pancreasul este situat transversal în partea superioară a abdomenului. El este o glandă endocrină cu secreţie de hormoni. mărirea glandei. prin urmare. aortă şi vena cavă (artera şi vena principală a corpului). din care insulina este cel ami important. in numar de doua. Unitatea structurală de bază a pancreasului sunt acinii. Glandele suprarenale: Glandele suprarenale. aglomerări de celule secretoare în jurul capătului unui duct unic. acestea constituie componenta endocrină a pancreasului ce secretă insulina. Insulina îşi exercită efectul permiţând glucozei să treacă din circulaţie în interiorul celulelor pentru a fi utilizată drept sursă de energie. Dacă nivelul glucozei din sânge începe să crească dincolo de anumite limite. e. care se întinde mult la stânga coloanei vertebrale. având drept rezultat diabetul. de care organismul are nevoie pentru controlul constant al glucozei.

Este exact ce ne-am aştepta de la o glandă responsabilă de pregătirea organismului pentru a fi capabil de o reacţie instantanee. SISTEMUL RESPIRATOR Oxigenul este cea mai importantă şi simplă substanţă de care depind vieţile noastre – este esenţial pentru fiecare celulă sau ţesut din corp.scufii pe polul superior al fiecărui rinichi. # Medulosuprarenala: Medulara este partea glandei care secretă adrenalina şi compusul asemănător. faringele. Oxigenul este introdus în organism în timpul inspiraţiei şi produşii secundari sunt eliminaţi prin expiraţie. Hormonii sexuali sunt hormoni produşi de corticosuprarenală. laringele şi traheea. 93 . noradrenalina. Acest proces. respiraţia. denumit cortex. Aceştia sunt secretaţi de cortexul suprarenalian şi completează acţiunea celor şase hormoni produşi în cantităţi chiar mai mari de gonade. care este responsabil de creşterea masei musculare. Medulosuprarenala este în strânsă legătură cu sistemul nervos. fiecare cu o funcţie proprie. # Corticosuprarenala: Situată deasupra medulosuprarenalei. implică plămânii şi diafragmul. cavitatea bucală. care îl utilizează pentru a produce energia necesară menţinerii vieţii. V. ca şi tractul respirator superior – cavitatea nazală. Fiecare glandă este constituită din două părţi distincte: medulara la interior şi învelişul extern. zona corticală secretă o serie de hormoni cunoscuţi sub numele de steroizi. Principalul hormon sexual masculin – prezent şi la femei într-o cantitate mai mică – este testosteronul. Steroizii anabolizaţi sunt derivaţi sintetici ai hormonilor sexuali masculini. Aceste zone secretă diferiţi hormoni. ce mai importanţi fiind aldosteronul şi cortizonul.

În partea superioară a foselor se găsesc lame osoase subţiri cu numeroşi receptori olfactivi. uşor de observat la unii oameni. Cele două cavităţi create de sept sunt denumite fose nazale. în timp ce la capătul inferior mai 94 . septul. care cresc în jos şi protejează calea aeriană. Partea superioară şi cea mai largă a laringelui prezintă o rigiditate relativă datorită raportului cu oasele craniului. Faringele: Faringele este situat posterior faţă de cavitatea bucală. Dedesubt. Nările prezintă fire de păr rigide. extinzându-se pe o distanţă scurtă la nivelul gâtului. sunt orientate inferior şi. Căile respiratorii superioare: a. Acest perete. el are o funcţie de protecţie împotriva substanţelor iritante. cu o lungime de aproximativ 12 cm de la arcul mandibulei până la locul de joncţiune cu esofagul. cum ar fi praful. nasul este calea naturală prin care aerul pătrunde în organism în cursul respiraţiei normale. este alcătuit din oase şi cartilaj. În plus. Sunt. uneori. care se uneşte cu marginea nărilor. de asemenea. care sunt de obicei expulzate prin strănut şi astfel nu ajung în plămâni. Cele două oase nazale. În interior. cartilajele nazale şi cele ale nărilor dau nasului forma şi pliabilitatea. sub 6 mm în lăţime. Piramida nazală este alcătuită parţial din oase şi parţial din cartilaje. Ele sunt foarte înguste.1. mai ale la bărbaţi. Are o musculatură bogată şi o formă de pâlnie. 2. formează puntea dintre cei doi ochi. câte unul de fiecare parte. nasul este împărţit în două cavităţi înguste. de către un perete ce se întinde anteroposterior. El este acoperit cu o membrană moale şi delicată numită mucoasă nazală. Nasul: Pe lângă faptul că reprezintă organul mirosului.

laringofaringele. Anatomic.îngust. Porţiunea faringelui situată în continuarea cavităţii bucale. Dintre cei doi. Fiecare plămân este împărţit în lobi: 95 . orofaringele. Pe peretele nazofaringelui există două formaţiuni tisulare. deoarece inima ocupă mai mult loc în partea stângă a toracelui. la împingerea hranei către esofag. aceşti muşchi ajută. are rol numai în deglutiţie. Traheea: Porţiunea superioară a traheei se găseşte în partea anterioară a gâtului şi este formată din inele cartilaginoase care menţin deschis ţesutul elastic. Inferior. evidente în mod special la copii. Porţiunea superioară. îşi datorează numele faptului că este situat deasupra nivelului palatului moale şi formează porţiunea posterioară a cavităţii nazale. b. cel drept este mai mare decât cel stâng. face parte din căile aeriene dintre gură şi plămâni. în concordanţă cu poziţia şi funcţiile pe care le îndeplineşte. nazofaringele. care ajută la lubrifierea cavităţii bucale şi a faringelui în timpul hrănirii şi vorbirii. de unde sunt înghiţiţi. faringele este împărţit în trei segmente. nazofaringele este delimitat de palatul moale. denumite amigdale faringiene. 3. Având o mobilitate mai mare decît nazofaringele. muşchii săi intră în contact cu cartilajele elastice ale laringelui. Porţiunea inferioară a faringelui. Cu ajutorul limbii. ca şi cavitatea nazală. este tapetată cu o membrană mucoasă ce conţine celule cu cili care trimit germenii şi praful înapoi în faringe. contracţia musculaturii sale ajută la modelarea sunetelor emise de laringe. Plămânii: Cei doi plămâni ocupă cea mai mare parte din torace. Mucoasa faringelui este o continuare a celei bucale şi conţine multe celule producătoare de mucus. de asemenea. Traheea.

În interiorul plămânului. Dacă aerul pătrunde între plămânii şi peretele toracic. Bronhiolele se termină în saci aerieni – alveole. Circulaţia pulmonară este asigurată de arterele pulmonare care pătrund în plămâni de-a lungul bronhiilor dreaptă şi stângă. care au un traseu paralel cu bronhiolele. Modul de funcţionare al plămânilor: Dacă plămânii ar fi îndepărtaţi din torace. care se desprind. fiecare pătrunzând în plămânul corespunzător. superior. Ele se ramifică în vase mai mici. Respiraţia: În stare de veghe sau de somn. 4. formează o reţea de capilare. şi acestea în conducte mai mici denumite bronhiole. iar plămânul stâng are doi. mijlociu şi inferior. bronhiile se divid în bronhii secundare şi terţiare. La nivelul alveolelor. tensiunea superficială este modificată şi plămânul colabează. Lobii sunt separaţi unul de altul prin şanţuri pe suprafaţă – fisuri. Dacă ar exista o relaxare completă. din trahee spre porţiunea superioară a plămânilor. către stânga şi dreapta. Cele mai mari sunt bronhiile. plămânii ar reveni rapid la forma iniţială doar dacă nu-i menţinem în poziţie în mod conştient. plămânii le urmează mişcarea şi aerul pătrunde în alveole. Când expirăm. ei s-ar colaba ca un balon care se dezumflă.plămânul drept are trei lobi. respirăm în medie de 12 ori pe minut şi în 24 de ore inspirăm şi expirăm 96 . Ei sunt menţinuţi deschişi de către tensiunea superficială creată de lichidul produs de către membrana fină ce acoperă plămânii şi pereţii toracici – membrana pleurală. Componenta esenţială a plămânilor este reprezentată de o reţea densă de conducte aeriene. superior şi inferior. muşchii intercostali se relaxează treptat. Când toracele îşi măreşte volumul.

funcţia principală este îndeplinită de diafragm. În cursul respiraţiei. unde este necesar pentru producerea energiei de care organismul are nevoie pentru menţinerea vieţii. Acest fapt creşte volumul plămânilor şi atrage aerul în ei prin gură. unde are loc schimbul între oxigen şi dioxidul de carbon. Nervii frenici pot fi afectaţi de diverse boli sau leziuni. Scopul acestui flux aerian înspre şi în afara corpului este de a abilita plămânii să efectueze două funcţii: de a extrage oxigenul necesar pentru menţinerea vieţii şi de a elimina din organism dioxidul de carbon.mai mult de 8000 litri de aer. Nervii diafragmului sunt denumiţi nervul frenic stâng şi drept. Odată ajuns în plămâni. produsul de degradare al proceselor chimice interne. Fibrele musculare ale diafragmului se contractă în timpul inspiraţiei şi aplatizează “cupola” diafragmatică. inimii şi vaselor sanguine are drept scop principal transportul oxigenului din aer la ţesuturi. Oxigenul reprezintă aproximativ a cincea parte din aerul pe care îl respirăm şi activitatea plămânilor. iar diafragmul formează baza. diafragmul primeşte stimuli de contracţie sau relaxare de la sistemul nervos. aerul ajunge la alveole. Ca orice alt muşchi. trăgând porţiunea centrală în abdomen. nas şi trahee. Coastele formează porţiunea superioară a cavităţii care înconjoară inima şi plămânii. un perete compus din ţesut muscular fibros care separă toracele şi abdomenul. În cursul efortului fizic intens. Frecvenţa respiratorie: 97 . frecvenţa respiratorie va creşte considerabil. Aceşti nervi îşi au originea în segmentul superior al măduvei spinării şi din această cauză trebuie să parcurgă un traseu lung de la gât până la baza toracelui.

Sângele: Sângele este eseţial pentru funcţiile organismului. ci acţionează. furnizând oxigen. la distrugerea microorganismelor patogene şi. oxigenul şi dioxidul de carbon de la o parte a corpului la alta. extrăgând dioxidul de carbon şi alţi produşi de degradare care ar putea deveni toxici pentru sistem. hrană şi alte substanţe esenţiale pentru ţesuturi şi. fluxul sanguin va creşte şi dioxidul de carbon va fi eliminat. astfel încât mai mult oxigen va fi inspirat. El este pompat de către inimă în reţeaua internă de artere şi vene încă dinaintea naşterii şi până la moarte. inima este responsabilă pentru pomparea sângelui în organism. ca atunci când organismul efectuează un efort fizic. ca un mijloc de comunicaţie prin transmiterea mesajelor chimice hormonale de la glandele endocrine la organe şi ţesuturi. Sângele nu numai că transportă substanţe nutritive. Compusă aproape în întregime din ţesut muscular.Frecvenţa respiratorie este controlată de către centrul respirator din bulb şi este reglată în funcţie de nivelul de dioxid de carbon din sânge. de asemenea. datorită capacităţii de coagulare. şi va adopta corespunzător frecvenţa respiratorie. nivelul dioxidului de carbon scade şi frecvenţa respiratorie va reveni la normal. de asemenea. Sângele ajută. stimulând bătăile inimii. la întoarcere. VII. Respiraţia va deveni mai amplă şi mai rapidă. O dată cu încetarea efortului. SISTEMUL CARDIOVASCULAR Sistemul cardiovascular este alcătuit din inimă şi reţeaua de vase sanguine. 98 . Creierul va răspunde unui nivel crescut de dioxid de carbon. 1. joacă un rol important în mecanismele naturale de apărare ale organismului. mai degrabă decât de concentraţia de oxigen.

Vâscozitatea sa proverbială se datorează prezenţei milioanelor de celule ale căror activităţi îl fac să fie un ţesut al organismului. Fiind un lichid. a. şi presiunea osmotică. care menţine partea fluidă a sângelui în interiorul vaselor sanguine şi opreşte ieşirea lui către ţesuturi şi apoi către celule. pe de o parte. plasma reprezintă o soliţie apoasă de minerale. Plasma: Plasma reprezintă un vehicul pentru transportul substanţelor energetice importante. Ca majoritatea organismului plasma consistă. substanţe nutritive şi mici cantităţi de componente esenţiale. Fiind. Fiecare litru de plasmă conţine aproximativ 75g de proteine. prin plasmă. din apă. cum sunt glucoza şi grăsimile. În consecinţă. plus un alt component esenţial – o proteină care reprezintă un element major. ea asigură. cum ar fi cei tiroidieni. în principal. Albumina ar putea fi 99 .Sângele nu este doar un lichid. ea poate difuza prin pereţii vaselor sanguine mici. de asemenea. o sursă nutritivă pentru ţesuturi. cum ar fi capilarele. Este astfel în directă legătură cu lichidul extracelular – lichidul prezent în spaţiile dintre celulele corpului. cum ar fi hormonii. Este constituit dintr-un lichid incolor în care plutesc globule roşii (cunoscute şi ca eritrocite). Alte substanţe transportate de plasmă includ fierul. globule albe sau leucocite şi celule foarte mici numite plachete. Acestea se împart în două tipuri principale: albumina şi globulinele. Albumina este sintetizată în ficat. Aceasta înseamnă că mineralele şi alte substanţe pot fi transportate de la celulă la celulă în tot organismul. care este esenţial pentru sinteza hemoglobinei ce transportă oxigenul şi a unui număr de hormoni importanţi. la fel ca oasele sau muşchii.

Plachetele: Plachetele sunt cele mai mici celule din organism. dând globulelor culoarea roşie aprinsă. şi îl transportă înapoi la plămâni. care menţine volumul necesar de apă în fluxul sanguin. Capacitatea sângelui de a se coagula. unde este eliminat prin expiraţie. Aceştia se află în plasmă. Acest sânge oxigenat ajunge la ţesuturi. un produs de degradare al metabolismului celular. ele preiau dioxidul de carbon. După ce eliberează oxigenul. În plămâni. c. Plachetele au o singură funcţie de bază: formarea cheagului sanguin când hemoragia trebuie stopată. b. care este un alt produs rezidual al activităţii 100 .considerată ca un fel de burete circulant. în care cheagurile se formează intravascular. provine din acţiunea combinată a plachetelor şi a unui număr de 12 substanţe chimice. prevenind astfel o hemoragie fatală în cazul unei leziuni severe a unui vas sanguin. fiind transportat de artere. oxigenul se combină foarte rapid cu hemoglobina. Un mililitru de sânge conţine aproximativ 250 milioane plachete şi fiecare are aproximativ trei microni (un micron reprezintă a mia parte dintr-un milimetru). Cu ajutorul enzimelor din globulele roşii. de unde derivă numele lor. Defectele procesului de coagulare sunt de două tipuri – imposibilitatea formării cheagului şi tromboza. denumite factori de coagulare. Globulele roşii: Globulele roşii acţionează ca transportori ai oxigenului de la plămâni la ţesuturi. Ele sunt capabile să facă acest lucru deoarece conţin milioane de molecule de hemoglobină. dioxidul de carbon şi apa. între care un rol important îl are protrombina.

este pierdut definitiv. acid folic şi proteine. în timpul cărora nucleul devine progresiv mai mic şi. unde continuă pentru tot restul vieţii. Globulele albe: Globulele albe din sânge.celulare. Pentru producerea celulelor roşii. vitamina B12. prin vene. organismul are nevoie de fier. au dimensiuni mari şi sunt diferite de cele roşii. d. Organismul are o capacitate remarcabilă de a controla numărul globulelor roşii din circulaţie în funcţie de necesităţi. Aceste celule trec prin diviziuni succesive. în primele trei luni. producţia este transferată către măduva osoasă. Ele sunt implicate în apărarea organismului împotriva bolilor şi sunt clasificate în doua grupe principale: polinucleare (neutrofile. globulele roşii sunt supuse unei uzuri enorme. relativ rotundă. Spre deosebire de globulele roşii. Numai după 6 luni de dezvoltare fetală. Producerea globulelor roşii începe din primele săptămâni după concepţie şi. sunt preluate de globule şi tranportate înapoi la plămâni. În circulaţia sanguină. măduva osoasă reacţionează prin creşterea producţiei de celule roşii. acidofile sau eozinofile si bazofile) si mononucleare (limfocite şi monocite). dacă porţiuni ale măduvei osoase sunt distruse sau dacă aportul de oxigen la ţesuturi este scăzut prin insuficienţă cardiacă sau deoarece o persoană se găseşte la mare altitudine. denumite eritroblaşti. în final. Dacă o cantitate mare de sînge este pierdută. se desfăşoară la nivelul ficatului. deoarece organismul are nevoie de o cantitate suplimentară de oxigen. Dezvoltarea globulelor roşii începe de la celulele cu formă neregulată. cele albe nu au toate acelaşi aspect şi sunt capabile de mişcare. leucocitele. cu nuclei mari. necesitând astfel o reînnoire constantă. 101 .

sferici. 102 . Cele mai numeroase sunt cele denumite neutrofile. Cealaltă funcţie esenţială a limfocitelor este producerea anticorpilor şi a substanţelor chimice care previn distrugerea celulelor organismului ca urmare a unei invazii bacteriene. Ele realizează acest lucru prin producerea de antitoxine ce contracarează efectele nocive potenţiale ale unor toxine puternice (otrăvuri) sau compuşi chimici produşi de unele bacterii. se eliberează compusul chimic histamina. În acelaşi timp. eozinofilele combat agresiunea bacteriană. are loc producerea anticorpilor care se combină cu antigenul şi le neutralizează efectul. # Mononuclearele: Limfocitele reprezintă 25% din globulele labe. granulele din interiorul neutrofilelor încep să producă substanţe chimice ce distrug bacteriile capturate. dar sunt esenţiale pentru viaţă. dar au şi un rol vital. Atunci când orice proteină străină sau antigen pătrund în sânge. care reprezintă 50-75% din globulele albe.# Polinuclearele: Polinuclearele. Reprezentând doar 1-4% din globulele albe. sunt subdivizate în trei tipuri. având nuclei denşi. ele se deplasează până la locul infecţiei şi încep să înglobeze bacteriile. Ele reprezintă mai puţin de 1% din toate globulele albe. asigurând organismului imunitatea naturală faţă de boli. care are funcţia de a împiedica coagularea intravasculară a sângelui. Limfocitele joacă un rol vital. acestea intră în acţiune. Pe măsura desfăşurării acestui proces. deoarece granulaţiile lor produc şi eliberează heparina. deoarece granulele lor devin roz prin colorare cu eozină. Al doilea tip de polinucleare este cunoscut ca eozinofil. Când organismul este afectat de o boală produsă de bacterii. Al treilea tip de polinucleare sunt bazofilele. Atrase de produşii chimici eliberaţi de bacterii.

cea mai mare parte rămânând. Are o greutate de aproximativ 340 g la bărbaţi şi ceva mai puţin la femei. Ele conţin nuclei mari şi înglobează bacteriile. furnizându-le oxigen şi substanţe nutritive. Inima: Inima etse un organ muscular cavitar de dimensiuni mari. pentru a înlocui oxigenul. Deşi de obicei este considerată ca fiind situată în partea stângă a corpului. sângele se reîntoarce la inimă prin vene. După aceea. oxigenul din el fiind complet absorbit. acesta fiind imediat sub mamelonul stâng. care reprezintă până la 8%. ea trece linia mediană spre dreapta. situat în regiunea mediană a toracelui. Sângele ajunge la organe şi ţesuturi. pompează sângele către artere prin aortă. Marginea dreaptă a inimii se găseşte. eliminând detritusurile celulare rezultate în urma agresiunii bacteriene. în stânga. 103 . de această dată către plămâni. Aceasta poartă numele de şoc apexian. Activitatea limfocitelor legată de invazia microbiană şi de alte substanţe este denumită răspuns imun. sângele încărcat cu oxigen este retrimis către inimă. În primul rând. Pulsaţia sa poate fi palpată la fiecare bătaie a inimii. principala arteră a organismului. în spatele marginii drepte a sternului. Funcţia inimii este de a pompa sângele în două circulaţii separate. Activitatea polinuclearelor şi a monocitelor declaşate de afecţiunile bacteriene este denumită răspuns inflamator – inflamaţia reprezentând răspunsul organismului faţă de o leziune la nivel local.Un alt tip de globule albe sunt monocitele. Proiecţia la suprafaţă a inimii de partea stângă a sternului are aproximativ forma unui triunghi cu vârful rotunjit. totuşi. Inima pompează sângele în al doilea circuit. După aceea. mai mult sau mai puţin. 2.

în ventriculul stâng. Fiecare atriu pompează sângele printr-o valvă în ventricul. iar din jumătatea superioară a corpului prin venă cavă superioară. în acest timp. Sângele se reîntoarce la inimă din jumătatea inferioară a corpului prin vena cavă inferioară. ventriculul stâng se contractă şi. printr-o valvă denumită valva mitrală. fiecare având un atriu cu perete subţire. Cele două atrii se găsesc deasupra celor două ventricule. îl pompează într-o arteră principală.Inima are patru camere principale. la rândul lui. care se contractă şi împinge sângele. aducând o nouă cantitate de oxigen. ce are pereţii mai groşi. Grosimea pereţilor musculari depinde de sarcina pe care fiecare cameră o are de îndeplinit. Pătrunde în atriul stâng. Sângele ajunge la ţesuturi. Camerele inimii sunt aranjate în perechi. După aceea. Porţiunile din perete pe care le separă sunt denumite septuri: interatrial şi interventricular. valva mitrală se închide. Acest proces este repetat de 50-60 de ori în fiecare minut. Fiecare dintre ele are pereţi musculari care se contractă pentru a asigura circulaţia sângelui. ce primeşte sângele de la vene. pentru un nou ciclu. unde eliberează oxigen. Ventriculul stâng are cei mai groşi pereţi. Amândouă atriile şi amândouă ventriculele sunt alăturate. Pătrunde în atriul drept. acesta se contractă şi sângele trece în ventriculul drept prin valva tricuspidă. care. Mecanismul de funcţionare: Sângele revine la inimă de la plămâni prin venele pulmonare. Contracţia ventriculului drept expulzează sângele în artera pulmonară prin valvele pulmonare. astfel încât sângele poate trece numai către aortă prin valvele aortice deschise. întrucât pompează cea mai mare cantitate de sânge. care asigură funcţia de pompă. 104 .

Ele au trei cuspide sau foiţe alcătuite din ţesut fibros dens. După aceea are loc contracţia ventriculelor. Valvele pulmonară şi aortică au o structură similară. Ritmul cardiac: Cu fiecare bătaie a inimii. denumite cordaje tendinoase. este nodul sinoatrial. 105 . dar subţire.Valvele: Ca multe sisteme de pompare. Acesta întârzie impulsul de contracţie. după care îl conduce printr-un fascicul de fibre denumit fasciculul His. Bazele foiţelor se ataşează de inel. în timp ce marginile libere vin în contact şi asigură închiderea comunicării între ventricule şi atrii. Valva mitrală are două foiţe (cuspide). deşi şi structura lor este asemănătoare. atrio-ventricular. Sincronizarea acestor contracţii este dependentă de un sistem electric de control. la cea stângă se află valvele aortice şi mitrală. din atriul drept. situat în joncţiunea dintre atrii şi ventriculi. De aici. determinând contracţia acestora imediat după cea a celor două atrii. valva tricuspidă are trei foiţe. care se prind de peretele ventricular şi împiedică prolabarea valvelor în atrii. După ce a fost condus prin fascicul. impulsurile sunt conduse la cele două atrii. Aceste margini libere sunt legate de o serie de corzi fine. În partea dreaptă a inimii există valvele pulmonare şi tricuspida. impulsul se răspândeşte prin ventriculi. astfel încât el poate curge doar într-o singură direcţie. Există şi un alt nod. Valvele mitrală şi tricuspidă sunt mai complicate. Cele patru valve se deschid şi se închid automat pentru a primi şi descărca sângele de la şi către camere. cele două atrii se contractă împreună şi încarcă ventriculii cu sânge. determinând contracţia acestora. funcţia normală a inimii depinde de o serie de valve. Valvele sunt prevăzute cu un inel situat între atriu şi ventricul.

care prezintă la suprafaţa ei un strat celular neted care permite circulaţia continuă şi liberă a sângelui. ce asigură aportul de sânge la inimă. în final. Sub acesta există straturi elastice şi musculare groase. ventriculul stâng. Aproape imediat după desprinderea din aortă. există trei artere coronare: cea dreaptă şi cele două ramuri ale arterei coronare stângi. unor ramuri denumite arteriole şi. Structura arterelor: Deoarece arterele sunt supuse acestei presiuni cu fiecare contracţie a inimii. mai întâi. Traiectul lor acoperă aproape toată suprafaţa inimii. de fapt. Arterele transportă sângele de la inimă la ţesuturi. De acea. Principala cavitate a inimii. expulzează sângele în principala arteră din organism – aorta. de asemenea. care conferă rezistenţă arterelor. Vasele sanguine: Arterele şi venele sunt cele două tipuri de vase sanguine mari din organism. Peretele extern al unei artere este un strat de ţesut fibros lax. dând naştere. artera coronară stângă dă naştere la două ramuri. Presiunea pe care o atinge manşonul tensiometrului folosit la măsurarea presiunii arteriale este aceeaşi cu presiunea maximă apărută în ventriculul stâng la fiecare bătaie a inimii. Ele sunt arterele coronare. ele trebuie să aibă un perete solid pentru a rezista. capilarelor.3. 106 . Ventriculul stâng produce o presiune considerabilă pentru a împinge sângele prin reţeaua arterială. în timp ce venele transportă sângele pe drumul de întoarcere. asigurând aportul de sânge la fiecare zonă. Există. fibre musculare în interiorul mucoasei. Primele ramuri ale aortei se desprind din ea imediat ce părăseşte inima. Restul arterelor transportă sângele la toate celelalte părţi ale organismului.

Aceştia continuă să împingă sângele în pauza dintre două bătăi ale inimii. capilarele localizate în piele au un rol special în reglarea temperaturii corpului. Ficare capilar este constituit dintr-un strat foarte subţire de ţesut endotelial înconjurat de o membrană la fel de subţire. un traseu comun. făcând posibil ca un volum mai mare de sânge să ajungă la piele. un strat mediu de fibre musculare – tunica 107 . Capilarele: Măsurând aproximativ a opta mia parte dintr-un milimetru. unde poate fi răcit. Reglarea circulaţiei capilare este asigurată de muşchi. iar pereţii unei artere sunt întotdeauna mai groşi decât cei ai unei vene de o mărime corespunzătoare. Toţi pereţii capilarelor sunt destul de subţiri pentru a permite trecerea substanţelor în ambele sensuri. există diferenţe majore. faţă de schimbul de substanţe. În plus.. Totuşi. capilarele pot fi uşor lezate şi cele din piele prezintă cel mai mare risc. Când temperatura este crescută. multe vene au valve în interiorul lor care nu se întâlnesc la artere. De exemplu. sau lumenul. Având un perete subţire. Peretele venelor reprezintă un strat extern – tunica adventiţia . capilarele tegumentare se dilată. Venel sunt alcătuite din ţesut muscular şi fibros. capilarele sunt doar puţin mai largi decât o singură celulă sanguină. Venele: Venele se aseamănă cu arterele prin aceea că au o distribuţie similară – arterele şi venele unui anumit organ sau ţesut au. deseori.Pereţii elastici sunt foarte importanţi pentru funcţionarea sistemului vascular. va fi mai mare la vene decât la artere. în timp ce canalul central. O mare parte din forţa fiecărei contracţii este preluată de pereţii elastici ai arterelor mari.

arterele carotide stângă şi dreaptă. sângele are tendinţa să curgă prin aşanumitele căi preferenţiale. Artera aortă coboară apoi prin torace în abdomen.medie – şi un strat intern – tunica intima. substanţe nutritive şi alte substanţe importante. şi apoi pătrunde în vasta reţea de capilare. În acest stadiu. Dar dacă există o nevoie sporită de oxigen în orice zonă a corpului. aorta are un traiect ascendent înainte de a se curba. După ce dă naştere arterelor coronare. pentru a forma arcul aortic. El pătrunde întâi în vase foarte mici denumite venule. Unele conţin doar un strat foarte subţire de muşchi. înainte ca aorta să se dividă în arterele iliace stângă şi dreaptă. sângele intră în sistemul venos. cum ar fi hormonii. 4. La nivelul abdomenului există trei artere principale către intestine şi ficat şi câte una pentru fiecare rinichi. sângele curge prin arteriole care conduc la fiecare organ sau ţesut din organism. sângele circulă în aproape toate capilarele din acea zonă. În acest arc îşi au originea cele două artere principale ale corpului. care reprezintă echivalentul venos al arteriolelor. celulele sanguine se aşază pe un singur strat. cedând oxigenul şi alte substanţe şi preluând dioxidul de carbon şi produşii metabolici. Trece apoi în vene mici şi apoi la inimă prin vene care au dimensiuni destul de mari pentru a putea 108 . Circulaţia sângelui: Sângele îşi începe circuitul prin organism părăsind ventriculul stâng prin aortă. şi câte o arteră pentru fiecare braţ. După trecerea prin capilare. care duc sângele la pelvis şi membrele inferioare. În capilare. În repaus. incluzând chiar şi inima. De la artere. sângele este bogat în oxigen. Acestea sunt capilarele care au dobândit un calibru mai mare decât media.

ci este drenat în sistemul venos port-hepatic. Venele din acest calibru conţin valve care previn curgerea sângelui înapoi spre ţesuturi. Derivaţii: Părăsind intestinele. Există artere pulmonare şi sistemice care transportă sângele în afara inimii şi vene pulmonare şi sistemice care îl aduc înapoi. Acesta permite sângelui.fi observate sub piele. Odată ce sângele de la intestin ajunge la ficat. pătrunde într-un alt sistem de vene denumite vene hepatice. apoi. la inimă. Această arteră duce sângele la plămâni. trece prin celulele hepatice. care poate fi bogat în hrană digerată. Valvele au o formă semilunară care proemină în lumenul venei şi fac ca sângele să circule într-o singură direcţie. să fie transportat direct la ficat. în două mari vase de sânge. apoi. în final. una denumită vena cavă superioară şi alta vena cavă inferioară. iar cea către restul organismului este denumită circulaţie sistemică. Amândouă venele transportă sângele la partea dreaptă a inimii şi de aici el este pompat în artera pulmonară (singura arteră care transportă sânge fără oxigen). Prima primeşte sângele de la cap. Acest sistem asigură în modul cel mai eficient transportul la ficat al hranei care pătrunde în sistemul venos din 109 . prin capilare speciale denumite sinusoide şi. Circulaţia către plămâni este denumită circulaţie pulmonară. sângele nu se întoarce direct la inimă. se varsă în vena cavă inferioară şi. Faza finală a circulaţiei este reprezentată de transportul sângelui bogat în oxigen prin venele pulmonare (singurele vene care transportă sânge oxigenat) în partea stângă a inimii. Toate venele din diferite părţi ale organismului se varsă. în final. Acestea. braţe şi gât şi cea de-a doua primeşte sângele din partea inferioară a corpului.

astfel încât sângele este dirijat în locul în care necesităţile sunt crescute. Aici este posibilă existenţa unor comunicaţii directe între arterele şi venele mici. Mecanismele compensatorii: În unele părţi ale corpului. În orice moment. Când sunt deschise. Principala funcţie a acestor conexiuni arteriovenoase este controlul temperaturii corpului. Când există o leziune a unei artere. Alte zone unde există un tip special de aranjament venos sunt la nivelul extremităţilor: mâinile.intestine. sângele nu curge cu aceeaşi viteză în toate regiunile organismului. urechile şi nasul. Aproximativ 59% se găseşte în vene. cum ar fi mâinile şi picioarele. aproximativ 12% se găseşte în arterele şi venele care îl transportă la şi de la plămâni. Dacă organismul se găseşte într-o stare de stres fizic. Distribuţie şi flux: Sângele nu este repartizat uniform în tot organismul. 5% în capilare şi restul de 9% în inimă. 15% în artere. formând o cale alternativă pentru sânge dacă una dintre ele este lezată: aceasta se numeşte circulaţie colaterală. picioarele. ca atunci când începem brusc să alergăm. care a preluat fluxul sanguin. 110 . prin care sângele poate trece de la una la cealaltă fără a trebui să treacă prin sistemul de capilare din ţesuturi. arterele şi ramurile lor sunt conectate astfel încât se pot suplini una pe cealaltă. creşte pierderea de căldură şi temperatura corpului scade. îşi măreşte calibrul. De asemenea. vasele sanguine din muşchii membrelor inferioare îşi măresc calibrul şi cele din intestine se întind. ramura celeilalte artere.

Pentru aceasta conlucrează îndeaproape cu sângele şi. Vasele sanguine responsabile pentru controlul acesteia sunt arteriolele localizate în cadrul sistemului circulator între arterele mici şi capilare. incluzând timusul. Controlul circulaţiei: Există o zonă în porţiunea inferioară a creierului denumită centrul vasomotor. organe şi ţesuturi limfoide foarte specializate. care controlează circulaţia sângelui şi. care sunt atât de esenţiale pentru apărarea organismului împotriva îmbolnăvirii. De aceea acest sistem este implicat în vehicularea reziduurilor şi a particulelor cu potenţial dăunător. presiunea arterială. în special. particulelor străine şi alte materiale de la ţesuturile şi celulele corpului. implicit.Viteza circulaţiei venoase de întoarcere creşte astfel încât sângele este transportat înapoi la inimă cu 20 cm pe secundă. Vasele limfatice mici – cele mai mici denumite capilare limfatice – urmează traiectul arterelor şi venelor corpului. cunoscute sub numele de limfocite. cu globulele albe. Vasele limfatice realizează transportul excesului de lichid. Ele colectează surplusul de lichid denumit limfă de la ţesuturi. splina şi amigdalele. Vasele limfative: Sistemul vascular limfatic sau sistemul limfatic este compus din vase limfatice. SISTEMUL VASCULAR LIMFATIC Sistemul vascular limfatic este un alt sistem de vase care transportă fluidele în tot organismul. VIII. Pereţii capilarelor limfatice 111 . Centrul vasomotor primeşte informaţii despre presiunea arterială de la receptorii de presiune din aortă şi arterele carotide şi apoi trimite comenzi către arteriole. 1.

De exemplu. Acesta este locul în care limfocitele ajung în tot organismul atât prin circulaţia sanguină. sunt de asemenea îndepărtate prin limfă. cât şi prin cea limfatică. În plus. Ganglionii limfatici sunt situaţi în jurul arterelor mari şi pot fi palpaţi în punctele în care acestea sunt situate superficial sub piele. Compoziţia limfei din vasele limfatice este dependentă de localizarea acestora. limfa este drenată de la ţesuturi în sânge prin sistemul limfatic. care se contractă ritmic într-o singură direcţie. limfa din intestine conţine multe grăsimi sub formă de chil. incluzând bacteriile. 2. astfel încât moleculele mari şi alte particule. care părăseşte celulele şi vasele sanguine. limfa este. ele au valve pentru a preveni refluxul limfei.sunt foarte subţiri şi permeabili. Organe şi ţesuturi: Splina este o parte integrantă a sistemului limfatic. determinând circulaţia limfei. formând două ducte principale. Vasele limfatice se găsesc în toate regiunile corpului. Unele vase limfatice conţin un muşchi involuntar. reprezintă frecvent o 112 . care poate fi simţită la palparea abdomenului. În diferite puncte pe traseul lor. vasele care drenează membrele conţin surplusul de fluid faţă de necesităţile organismului. Totuşi. bogată în proteine. Această limfă are un aspect lăptos. De asemenea. care au fost absorbite din intestin în timpul digestiei. cartilajelor şi dinţilor. care drenează în venele brahiocefalice stângă şi dreaptă. Funcţia ei principală este de a filtra sângele şi de a produce anticorpi. care nu pot pătrunde în capilarele sanguine. al oaselor. ductul toracic şi ductul limfatic drept. În consecinţă. o splină mărită. vasele limfatice se unesc cu o formaţiune nodulară de ţesut denumită ganglion limfatic. Toate vasele limfatice se unesc. de aceea. cu excepţia sistemului nervos central.

modul în care sângele se varsă direct în pulpa splinei permite celuleor reticulare ale acesteia să vină în contact direct cu sângele care ar trebui să fie filtrat. Arteriolele mai prezintă o caracteristică unică: în loc de a fi conectate cu o reţea de capilare.indicaţie a unei afecţiuni undeva în organism şi necesită teste suplimentare. dar in cazul în care este mărită poate ajunge la o greutate de până la 2 kg sau mai mult. ea este de aproximativ 13 cm lungime şi se întinde dea lungul coastei a zecea. Splina are o greutate de aproximativ 200 g la adulţi. în partea stângă superioară a abdomenului. ea va apărea ca o capsulă fibroasă ce înconjoară o masă amorfă de pulpă roşie. Este posibilă chiar distrugerea unor mici granulaţii denumite corpusculi Malpighi. În al doilea rând. care se divide în artere mai mici şi apoi în arteriole. În acelaşi timp. acestea sunt aglomerări de limfocite. Aportul sanguin la acest organ se realizează prin artera splenică. Arteriolele splenice au particularitatea de a fi înconjurate de ţesut limfatic pe măsură ce trec prin pulpa splinei. Mai întâi. Funcţiile splinei: Splina reprezintă unul din principalele organe care filtrează sângele. Caracterele particulare ale circulaţiei splenice fac posibilă îndeplinirea a două funcţii fundamentale. Celulele reticulare nu numai că îndepărtează celulele sanguine îmbătrânite sau uzate. 113 . asigură eliminarea din sânge a oricăror celule îmbătrânite sau uzate ale acestuia. Splina este situată imediat sub diafragm. faptul că arteriolele sunt înconjurate de ţesut limfoid implică faptul că limfa intră imediat în contact cu orice proteină anormală din sânge şi produce anticorpi împotriva acesteia. Dacă splina este examinată cu ochiul liber. În condiţii normale. ele par să se golească direct în parenchimul splinei.

astfel încât globulele albe denumite fagocite o pot distruge. când acesta se găseşte în uter în cursul sarcinii. splina şi ficatul sunt sediile principale de producere a globulelor roşii. are o funcţie în producerea anticorpilor – proteine sanguine circulante care se leagă de o proteină străină şi o imobilizează. măduva osoasă. Corpusculii Malpighi produc anticorpi. de aceea ea joacă rol major în eliminarea bacteriilor din organism. ganglionii 114 . În anumite circumstanţe. Mecanismul exact prin care timusul îşi exercită acţiunea este încă incomplet cunoscut. splina are un rol foarte important în producerea unor noi celule sanguine. splina produce o mare parte din celulele sanguine ale fătului. de asemenea. a devenit clar că timusul se găseşte în centrul remarcabilei reţele de organe şi ţesuturi aflate în interconexiune pentru a constitui sistemul limfatic şi care sunt implicate în răspunsul imun – adică apărarea noastră în faţa surselor de infecţie. particulele străine din fluxul sanguin. Aceste celule se găsesc în sânge. Timusul: În ultimele două decenii. Splina va elimina. pentru a da doar un exemplu. imediat în spatele sternului. orice celule anormale. Acest lucru este valabil în special în cazul globulelor roşii.dar ele pot îndepărta. Timusul conţine multe din limfocitele care au un rol important în apărarea organismului împotriva îmbolnăvirilor. În plus. Acest lucru nu se întâmplă la adultul normal. de asemenea. dar la persoanele cu afecţiuni ale măduvei osoase. De asemenea. Timusul este situat în partea superioară a toracelui. dar globulele albe şi plachetele sunt filtrate selectiv către splină atunci când acest lucru este necesar. dar se ştie acum că este esenţial pentru o dezvoltare optimă a sistemului limfatic şi că funcţia sa este îndeplinită în primii ani de viaţă.

înainte de a avea prilejul de a ajunge în organism. ele sunt relativ mici. Mecanismele exacte prin care timusul realizează controlul limfocitelor T nu este cunoscut. Limfocitele T (derivate din timus) sunt sub controlul timusului şi sunt responsabile pentru recunoaşterea antigenului şi pentru multe din căile prin care organismul le distruge. dar un mecanism important a fost identificat. Deşi sunt prezente încă de la naştere. Funcţia exactă a amigdalelor nu este cunoscută. care circumscrie intrarea spre căile aeriene şi alimentare. conţine multe limfocite. dar cresc rapid în cursul primilor ani de viaţă. ele fiind două tipuri de limfocite. Motivul probabil pentru aceasta este că ele ar putea avea un potenţial autoimun (posibilitatea de a ataca structurile organismului) şi singurele celule cărora timusul le permite dezvoltarea sunt cele care vor ataca substanţele străine. Existã două tipuri de celule imune în corp. de fapt. Stratul extern al timusului. distruse aici. pentru a involua după pubertate. În interiorul glandei se găseşte o zonă numită medulară care conţine limfocite şi alte tipuri de celule timice. Celălalt tip de celule imune – limfocitele B – este responsabil de producerea efectivă a anticorpilor faţă de antigene. Ele au o poziţie ideală pentru a depista substanţele care reprezintă o ameninţare pentru organism. denumit cortex. dar s-a sugerat că ele joacă un rol seminficativ în menţinerea apărării organismului împotriva bolilor.limfatici şi splină şi migraţia lor către ţesuturi poate fi observată în cazul unei reacţii inflamatorii. Amigdalele: Amigdalele fac parte dintr-un inel de ţesut (inelul Waldeyer). ele nu dispar complet. Această 115 . Totuşi. Se pare că aproximativ 95% din noile tipuri de limfocite produse de timus sunt.

care pot fi preluate cu uşurinţă de către sânge din intestinul subţire pentru a fi transportate în vederea utilizării imediate sau a stocării lor. 1. amigdalele tind să se umfle şi aceasta poate fi simptomatică. SISTEMUL DIGESTIV Digestia produce nutrimentele şi substanţele furnizoare de energie necesare celulelor şi ţesuturilor organismului. copilul este expus continuu la noi infecţii cu diferite tipuri de bacterii şi virusuri. Pentru a transforma hrana ingerată în componente separate. De aceea. Ele sunt evidente între unu şi patru ani. Amigadalele faringiene sunt prezente de la naştere. Cavitatea bucală: Gura omului este un fel de cavernă ce conţine limba şi dinţii. cu puţină şansă. dispar înainte de pubertate. glande şi enzimele lor. Amigdalele faringiene sunt astfel plasate încât orice infecţie cu poartă de intrare nazală este filtrată şi. în genere. Amigdalele faringiene (adenoizi) sunt organele limfoide situate posterior de cavităţile nazale. Este delimitată de buze.proprietate este conferită de limfocitele care se găsesc la acest nivel. sistemul digetiv conlucrează cu un număr de organe. Nu se cunoaşte prea mult despre modul în care amigdalele faringiene se infectează. gura este 116 . Dacă infecţia este recurentă. exact în locul în care căile aeriene se deschid în faringe. Datorită acestei conexiuni cu două din circuitele vitale ale organismului. dar orice germen cu poartă de intrare respiratorie le poate afecta. în timp ce la partea posterioară se deschide în căile ce conduc la tractul digestiv şi la plămâni. dar. ucisă. IX. între aceste vârste. Amigdalele produc şi anticorpi cu rol în apărarea împotriva infecţiilor locale.

care le conferă o sensibilitate deosebită. Limba: Limba are o formă asemănătoare unui triunghi – cu o bază largă îngustându-se treptat către vârf. Cavitatea bucală este delimitată superior de palatul dur. Mucoasa obrajilor este supusă unei uzuri permanente şi are o remarcabilă capacitate de regenerare. glande sudoripare sau sebacee. Este ataşată la bază. Are. înecarea. care se continuă posterior cu palatul moale. Palatul dur. de asemenea. în acest mod.implicată inevitabil atât în digestie. de maxilarul inferior. cât şi în respiraţie. Spre deosebire de piele. Ele sunt alcătuite din fibre musculare întreţesute cu fibre elastice şi au o inervaţie bogată. Secreţia continuă a acestor glande menţine umiditatea cavităţii bucale. care se deschide în partea posterioară a gurii. format de baza osului maxilar. Pe părţile laterale. deoarece îi favorizează mişcarea superioară când hrana este înghiţită. permite ca limba să preseze asupra unei suprafeţe ferme şi. prevenind astfel refluxul hranei în nas. În mijlocul palatului moale se găseşte o formaţiune numită uvula sau „a treia amigdală”. La suprafaţa buzelor se găseşte o formă particulară de ţesut epitelial cu o structură intermediară între pielea feţei şi membrana ce delimitează cavitatea bucală. sau mandibula. sau rădăcină. buzele nu au peri. face ca hrana să fie înmuiată şi mixată. Funcţia ei reprezintă un mister. un rol în vorbire. rădăcina 117 . împreună cu secreţia glandelor salivare. şi de osul hioid. Sensibilitatea palatului moale este esenţială. Cavitatea bucală este căptuşită cu o membrană mucoasă ce conţine glande producătoare de mucus. Buzele sunt cele care dau expresia gurii. dar unii cred că are un rol în închiderea căilor aeriene în timpul deglutiţiei. astfel. prevenind.

cu rol în digestie. pregătindu-l pentru înghiţire. 118 . Limba conţine fibre musculare dispuse atât în plan longitudinal. el se află în mod normal în repaus înapoia dinţilor. Mişcările limbii sunt determinate de muşchii ce intră în alcătuirea sa şi de care este conectată şi de modul în care este poziţionată limba în gură. Vârful limbii are mişcări libere. una din funcţiile principale ale limbii este de a prezenta hrana dinţilor pentru masticaţie şi în formarea bolului alimentar. Aceste acţiuni sunt realizate printr-o gamă de mişcări ondulatorii: în sus şi în jos. care acţionează ca un dezinfectant. Porţiunea mijlocie a limbii are o suprafaţă convexă superior. dar când o persoană nu mănâncă sau nu vorbeşte. protejând mucoasa bucală de infecţii. şi o substanţă chimică denumită lizozim. Ea conţine ptialina. cât şi transversal. aduce limba în poziţia normală de repaus. mobilizează limba în sus şi înapoi. numită frenul limbii. în timp ce hioglosul. Când această acţiune a fost îndeplinită (sau cand o persoană mănâncă în grabă).limbii este unită cu pereţii faringelui. de exemplu. de asemenea de la nivelul gâtului. dar contracţia unui număr de muşchi situaţi pe părţile laterale ale mandibulei pot conferi mişcărilor limbii o mobilitate remarcabilă. limba împinge bolul către faringe.7 l de salivă – o secreţie apoasă alcătuită din mucus şi lichid. care îl transportă în stomac. care sunt capabile să producă mişcarea. Glandele salivare: În fiecare zi. noi producem în mod obişnuit 1. Muşchiul stiloglos. În timpul hrănirii. cavitate ce formează partea posterioară a gurii. în timp ce faţa inferioară este legată de planşeul bucal printr-o bandă subţire de ţesut. de la nivelul gâtului. de unde el pătrunde în esofag. Saliva are o acţiune uşor antiseptică.

Fiecare glandă salivară se compune din ducte ramificate. glandele parotide. submandibulare şi sublinguale. pe planşeul cavităţii bucale. cu mult mucus. În comparaţie cu celelalte glande salivare. În timpul vieţii apar două seturi succesive de dinţi. Glandele parotide sunt cele mai voluminoase glande salivare situate la nivelul unghiului mandibulei. Ambele perechi de glande îşi descarcă conţinutul pe părţile laterale ale frenului limbii (un cordon de ţesut care porneşte de la baza limbii şi se uneşte cu planşeul gurii). sunt situate sub limbă. de asemenea. Există. multe glande mici răspândite la nivelul cavităţii bucale. Dinţii: Dinţii sunt structuri osoase dure. ele produc doar un sfert din volumul total de salivă. Saliva secretată de glandele sublinguale este de consistenţă vâscoasă. Glandele submandibulare produc o salivă care conţine cantităţi aproape egale de mucus şi ptialină şi aceasta completează volumul de salivă secretată în gură în orice moment. întinzându-se superior până la nivelul oaselor obrazului. care se unesc şi sunt delimitate de celule secretorii. Fiecare dinte prezintă două porţiuni: coroana. imediat anterior de ureche. după cum sugerează şi numele se găsesc sub maxilarul inferior. Deşi parotidele sunt cele mai voluminoase glande. parotidele produc o secreţie apoasă cu un conţinut mare de ptialină – enzimă ce degradează amidonul. sub dinţii posteriori şi glandele sublinguale (au o denumire adecvată). Saliva produsă de parotide este eliminată prin ducte ce se desprind din glande.Saliva este produsă de trei perechi de glande situate la nivelul feţei şi al gâtului. implantate în cavităţile maxilarului şi ale mandibulei. Glandele submandibulare. Funcţia acestor celule variază de la o glandă la alta şi secreţiile lor sunt diferite. care este puţin vizibilă 119 .

120 . Rădăcina este acoperită cu un strat de cement. Acesta este alcătuit dintr-o serie de fibre de colagen rezistente. o structură celulară extrem de dură şi de sensibilă. Este un ţesut sensibil. în timp ce dinţii situaţi mai în spate au două sau trei rădăcini. şi rădăcina. care se întind de la cementul ce acoperă rădăcina la osul alveolar adiacent. Aceasta se extinde de la coroană până la extremitatea rădăcinii care prezintă un orificiu în punctul cel mai adânc al dintelui. mai lungi decât coroana. care dă senzaţia de durere când este stimulată de excitanţi termici sau chimici. Dentina este o substanţă dură. Modul de fixare al dinţilor este. Dinţii frontaşi au doar o rădăcină. Prin acest orificiu. totuşi. care conţine celule vii. Aceste fibre sunt întreţesute cu fibre de ţesut conjunctiv şi conţin. o substanţă asemănătoare dentinei şi care ajută la fixarea dintelui în alveolă.în gură. Elementul structural major al dintelui este format dintr-un ţesut calcificat denumit dentină. Centrul dintelui este o cavitate umplută cu un ţesut conjunctiv sensibil. care este partea încorporată în maxilare. numit pulpa dentară. de obicei. Modul de fixare al dinţilor are drept rezultat un grad foarte mic de mobilitate spontană. asemănătoare osului. Fixarea dinţilor: Fiecare dinte este ataşat prin rădăcina sa de oasele maxilare. Rădăcinile dinţilor sunt. vase sanguine şi fibre nervoase. iar dinţii sunt ataşaţi prin fibre ce formează ligamentul periodontal. complex. vasele sanguine şi nervii ajung la pulpa dentară. Acesta are rolul unui tampon care poate proteja dinţii şi osul în timpul masticaţiei. părţile din maxilare care conţin dinţii sunt denumite procese alveolare. de asemenea. Dentina coroanei este acoperită de un strat protector de smalţ.

Dinţii formează o arcadă ovalară uniformă. În diferite momente ce corespund dezvoltării individuale a fiecărui dinte. Dezvoltarea dinţilor: Primul semn de dezvoltare a dinţilor apare când fătul are doar şase săptămâni. Aceşti dinţi pot fi împărţiţi în aceleaşi tipuri ca dinţii deciduali şi completează seria iniţială cu o altă categorie. care sunt intermediari atât ca formă. astfel încât în timpul masticaţiei dinţii opuşi se suprapun unii peste alţii. de obicei. de obicei. această bandă produce mugurii dentari primitivi în ţesutul ce este acoperit de epiteliu. Dinţii deciduali pot fi împărţiţi în trei categorii: incisivi. sunt eliminaţi. Arcadele dentare. premolarii şi molarii localizaţi propriu-zis spre partea posterioară. În această regiune. Caninii sunt dinţii ascuţiţi şi bine adaptaţi la sfâşiere. Aceşti muguri capătă o formă finală a jocţiunii dintre smalţ şi dentină. celulele epiteliale primitive cresc ca număr şi se formează o bandă groasă.O zonă de importanţă crucială se află la nivelul colului dentar. ca lamele unei foarfeci. Tipuri de dinţi: Omul are două serii de dinţi. în timp ce premolarii şi molarii au rol în triturarea hranei. Dinţii deciduali de lapte = sunt cei prezenţi în timpul copilăriei şi. cu incisivii în partea anterioară şi caninii. În acest stadiu. unde fuzionează coroana cu rădăcina. se potrivesc una peste alta. Dinţii permanenţi îi înlocuiesc şi sunt în număr mai mare decât seria iniţială. protejându-l faţă de infecţii şi alte influenţe nocive. denumită premolari. iar incisivii de pe maxilare opuse funcţionează glisând unii peste alţii. gingia intră în contact strâns cu dintele. canini şi molari. 121 . Incisivii se caracterizează printr-o margine ascuţită ca o lamă. ce are forma arcului dentar. cât şi ca poziţie între canini şi molari.

ci posterior faţă de aceştia. Există. în mod obişnuit. Consecutiv. Vârsta la care acesta apare este variabilă: foarte puţini copii au dinţi la naştere. Esofagul şi stomacul: Faza orală a digestiei se termină atunci când limba împinge bolul alimentar de palatul gurii spre cavitatea musculară a faringelui înainte de a intra în esofag. În caz ideal. La aproximativ 25% din populaţie nu apare măseaua de minte niciodata. singurul semn de ocluzie este semnalat de mucoasa gingivală îngroşată. Marginile mugurilor dentari continuă să crească în profunzime şi. primii incisivi inferiori încep să apară prin gingie. copilul va avea. Molarii permanenţi nu se dezvoltă pe locul molarilor de lapte. Primul molar permanent apare la vârsta de 6 ani. acest proces fiind denumit erupţie dentară. După apariţia incisivilor inferiori. un set complet de 20 de dinţi de lapte. după vârsta de şase ani. În jurul vârstei de şase luni. o variaţie considerabilă în momentul apariţiei dinţilor. în final. deşi acest proces nu este finalizat decât aproximativ la un an după erupţia dinţilor deciduali. deşi secvenţa sau ordinea apariţiei poate varia.Unele celule evoluează pentru a forma dentina. formează rădăcinile dinţilor. totuşi. în timp ce altele dau naştere smalţului. cel de-al doilea la vârsta de 12 ani şi al treilea sau măseaua de minte. În jurul vârstei de doi ani şi jumătate până la trei ani. aceştia ar trebui să fie spaţiaţi. în jurul vârstei de 18 ani. în timp ce la alţii pot să apară doar după vârsta de un an. aceştia fiind urmaţi de canini şi molari. 2. La naştere. în aşa fel încât să asigure un loc pentru dentiţia permanentă. apare erupţia incisivilor superiori. 122 . Problemele dentare pot fi asociate cu oricare din dinţii deciduali. incisivii deciduali inferiori şi superiori sunt înlocuiţi de dinţii permanenţi.

esofagul are un traseu uşor către stânga şi trece în spatele bronhiei stângi. ale căror mişcări contribuie la emiterea sunetelor. Acţiunile acestor muşchi ajută la propulsarea alimentelor prin această zonă a faringelui pe tractul digestiv. şi închid epiglota. de aceea. un proces activ şi nu doar un mecanism pasiv. la fel de bine stând în cap sau stând pe scaun. propulsând bolul alimentar către esofag. dacă dorim. deglutiţia este un act involuntar. Primul timp al deglutiţiei este un act voluntar asupra căruia avem un control conştient. ei produc o mişcare superioară a palatului moale. substanţa înghiţită este imediat expulzată prin tuse. traversează 123 . astfel încât hrana nu refluează în gură. alţi muşchi ai feţei şi gâtului ridică limba înspre palatul dur. Când aceasta se întâmplă. Această porţiune este situată imediat posterior faţă de laringe şi mucoasa ei se continuă cu cea a cartilajelor cricoid şi tiroid. Muşchii faringelui se contractă. prevenind intrarea hranei în nazofaringe. Trecerea hranei prin organism este. Bolul alimentar este propulsat activ de o serie de contracţii ondulatorii – un proces denumit peristaltism. pentru a preveni interferenţa dintre deglutiţie şi respiraţie. Odată ce hrana a depăşit baza limbii. Odată ce hrana ajunge în faringe. Esofagul: Partea superioară a esofagului se găseşte imediat posterior de trahee. au loc mai multe evenimente în cursul a câtorva secunde. aşa se explică faptul că noi putem mânca sau bea. dependent de gravitaţie. automat. În acelaşi timp. astfel încât hrana nu poate pătrunde în trahee şi plămâni. După aceea. Sub nivelul manubriului sternal.Porţiunea inferioară a faringelui este implicată în întregime în deglutiţie.

căptuşit cu o membrană specială. Este legat la extremitatea superioară de esofag şi la cea inferioară de duoden (porţiunea iniţială din intestinul subţire). hrana este amestecată cu sucurile digestive până când se formează o masă păstoasă. un strat muscular relativ gros ce conţine atât fibre circulare. La fel ca şi restul tractului alimentar. Membrana delimitantă produce o secreţie specifică. va apărea un reflux gastro-esofagian. Esofagul este un tub elastic cu o lungime de aproximativ 25 cm şi 2. La joncţiunea dintre stomac şi duoden există un inel muscular. ce conţine acizi şi enzime care degradează hrana şi astfel ajută digestia. în sfârşit. stomacul acţionează ca un rezervor pentru hrană. Nu există un sfincter (un inel muscular constrictiv.diafragmul şi se închide în porţiunea superioară a stomacului. În primul rând. esofagul este alcătuit din patru straturi – o membrană mucoasă ce permite trecerea alimentelor. un strat extern protectiv. care este apoi trecută în duoden. Când acest mecanism funcţionează inadecvat. 124 . cum ar fi cel de la anus) care să separe esofagul de stomac. cât şi longitudinale şi.5 cm în diamentru. permiţând hranei să treacă în duoden. sfincterul piloric. Stomacul: Stomacul este un organ muscular situat în partea superioară a abdomenului. un strat submucos care îi menţine poziţia. În stomac. care se relaxează intermitent. denumită epiteliu. sucul gastric este ţinut în mod normal în stomac datorită acţiunii concomitente a tunicii musculare a esofagului şi a faptului că esofagul prezintă o îngustare la trecerea prin diafragm în traiectul său de la torace la abdomen. Peretele stomacului este alcătuit dintr-un strat muscular gros.

având apoi un traiect ascendent şi curbat în potcoavă înainte de a se termina la anus. 3. acidă. care îl 125 . denumit şi intestinul gros.Hrana este apoi transportată prin intestine pentru a fi în continuare digerată şi absorbită. sfincterul permite trecerea unor cantităţi mici către intestinul subţire. 4. Consistenţa finală a reziduurilor alimentare – fecalele – depinde de cantitatea de apă absorbită. În timpul pasajului prin intestinul gros. adevăratul proces de digestie şi toate substanţele nutritive dezirabile din hrană sunt absorbite. întrucât conţine produşi de degradare ai celulelor sub forma bilei. majoritatea substanţelor din fecale sunt reziduuri alimentare. În final. ajunge în colon. unde are loc. Evacuarea din stomac este reglată de un muşchi. După ce substanţele nutritive au fost absorbite. Intestinul subţire: Hrana care părăseşte stomacul – o pastă consistentă. numită chim – intră apoi în duoden. foarte asemănător cu mecanismul de trecere din esofag în stomac. de fapt. Duodenul produce şi eliberează cantităţi mari de mucus. Tractul intestinal: Când hrana pătrunde în stomac. este desfăcută şi degradată până când devine fluidă. Pe măsură ce undele peristaltice propulsează chimul prin stomac. cu excepţia faptului că nu este niciodată complet închis. Se poate discuta dacă acest proces ar trebui denumit excreţie. Acesta este un organ lung şi larg. care începe în partea inferioară dreaptă a abdomenului. porţiunea iniţială a intestinului subţire. Pătrunde apoi în intestinul subţire. resturile alimentare se solidifică gradat şi apa este absorbită de influxul sanguin prin peretele intestinal. dar colonul conţine în mod sigur produşi de excreţie. sfincterul piloric.

Aceste 126 . cu aspect de muscatura) numite criptele Lieberkühn. pancreozimina. peptidele. Cea mai mare parte a absorbţiei are loc în ileon. elibeartă în duoden din vezicula biliară. de asemenea. Când hrana digerată vine în contact cu vilozităţile. amilaza care desface hidraţii de carbon până la maltoză. fier. Aceste enzime includ tripsina. care este produsă în ficat şi stocată în vezica biliară. Aminoacizii rezultaţi din digestia proteinelor şi zaharurilor din hidraţii de carbon. acizii graşi şi vitaminele dizolvate intră în chilifere şi sunt transportate în sistemul limfatic şi. pentru a fragmenta particulele de grăsimi. plus vitamine şi minerale importante cum ar fi calciu. până când este nevoie de ea. iod. denumite vilozităţi. chilifer. în fluxul sanguin. sucuri digestive de la pancreas şi cantităţi imporatnte de bilă. porţiuni ale intestinului subţire situate în continuarea duodenului. Duodenul primeşte. Secreţia sucului pancreatic este declanşată de doi hormoni. Enzimele pancreatice se produc ca răspuns la eliberarea unui al doilea hormon.protejează împotriva lezării de către acidul clorhidric şi de enzimele din chim. Fiecare vilozitate conţine un capilar şi o mică ramură limfatică. Secretina stimulează producerea unor cantităţi mari de sucuri alcaline care neutralizează aciditatea chimului parţial digerat. care desface peptonele în componente mai mici. Bila este. care pe peretele interior prezintă milioane de proeminenţe minuscule. apoi. Enzimele pancreatice ajută la digestia hidraţilor de carbon şi a proteinelor pe lângă cea a grăsimilor. de asemenea. Enzimele sunt eliberate de celulele unor mici indentaţii (adancitura. glicerolul. unde au loc stadiile finale ale modificărilor chimice. Hrana digerată pătrunde apoi în jejun şi ileon. lipaza care desface grăsimile în molecule de glicerol şi acizi graşi. sunt absorbite direct în capilarele vilozităţilor. crescatura.

mucoasa. Sucul acţionează. în drumul ei. Peretele este 127 . Peretele duodenal are două straturi musculare care se contractă şi se relaxează alternativ. de asemenea. la rândul lui. contribuind la deplasarea conţinutului alimentar în timpul digestiei. de la stomac la colon. Deasupra stratului muscular se găseşte submucoasa ce conţine multe glande (glande abarunner) care secretă mucusul protectiv. se găsesc glande care secretă un suc alcalin ce conţine unele dintre enzimele necesare pentru digestie. Unit cu partea superioară a stomacului. una este înlocuită la fiecare oră pe tot parcursul vieţii. Are o formă de potcoavă ce înconjoară capul glandei pancreatice. Are o lungime de 3.capilare duc la vena port-hepatică.5 m – conectând duodenul şi jejunul cu intestinul gros – şi reprezentând aproximativ jumătate din lungimea totală a intestinului subţire. Ele se multiplică mai rapid decât orice alte celule ale organismului: din o sută de celule. duodenul este porţiunea iniţială a intestinului subţire cu rol în digestia eficientă a hranei. În stratul superficial al duodenului. care transportă hrana direct la ficat. Acesta. reţine unele substanţe pentru necesităţile proprii şi pentru stocare. iar restul acestora sunt trecute mai departe în circulaţia generală a organismului. Ileonul are o structură asemănătoare cu celelalte două segmente ale intestinului subţire. în care hrana ajunge. pentru a neutraliza secreţia gastrică acidă. Acesta previne autodigestia duodenului sau lezarea lui de către compuşii acizi veniţi din stomac. Suprafaţa externă este protejată de peritoneu – o membrană care căptuşeşte cavitatea abdominală. Ileonul: Ileonul reprezintă porţiunea terminală a intestinului subţire. Celulele mucoasei necesită o reînnoire constantă.

ajungând în stomac. Adâncimea mezenterului. Are o lungime de aproximativ 15 cm şi este ataşată de peretele posterior al abdomenului. măsurată de la bază până la intestine. o enzimă produsă de ele. începe să descompună o parte din hidrocarbonaţi (glucide) în molecule mai mici. Acţiunea ptialinei încetează. ceea ce permite atât jejunului. unde un complex de substanţe chimice – mucus. Când hrana este mestecată. dar începe o 128 .5 m². Această structură este alcătuită din două straturi de peritoneu. Mezenterul: Spre deosebire de duoden. Acestea sunt produse de organe ataşate la tractul digestiv şi ele sunt responsabile pentru multe din reacţiile chimice implicate în digestie. creştere şi regenerare. este de aproximativ 20 cm. 5. Hrana traversează apoi esofagul. Digestia: Digestia este procesul care descompune hrana în substanţe ce pot fi absorbite şi utilizate de organism pentru energie. Digestia depinde de acţiunea unor substanţe denumite enzime asupra hranei ingerate. Aceste modificări încep în gură. cum ar fi maltoza şi glucoza. în principal. Foiţa care acoperă intestinele are o suprafaţa de 5. acid clorhidric şi enzima pepsină – acţionează asupra ei.alcătuit. care este mai mult sau mai puţin ferm fixat de peretele abdominal posterior. jejunul şi ileonul sunt susţinute de o membrană numită mezenter. cât şi ileonului să se mişte relativ liber în cavitatea abdominală. din straturi musculare responsabile pentru transportul hranei digerate şi straturi mucoase care delimitează lumenul. glandele salivare de la nivelul cavităţii bucale îsi încep secreţia şi ptialina.

Jejunul are un diametru în jur de 3. lăsând să treacă apa şi produşii de degradare.nouă serie de reacţii chimice declanşate de stimuli nervoşi. Cantitatea de suc gastric eliberat este controlată atât aici. Aceste trei secreţii continuă procesul de digestie. Când aciditatea atinge un anumit nivel. Gastrina. prezenţa hranei şi secreţiile hormonale. Hrana parţial digerată care ajunge în duoden conţine mult acid clorhidric. Jejunul are. cât şi în intestin de impulsuri nervoase. Rolul jejunului: Jejunul reprezintă sediul de absorbţie al alimentelor nutritive utilizabile din hrană. Pentru a îndeplini acest rol. ci mai mult o schimbare graduală. un hormon. Procesul de absorbţie este finalizat în ileon. în timp ce ileonul are un diametru mai mic. de asemenea. aciditatea este neutralizată de către secreţiile proprii ale duodenului şi de acţiunea bilei şi a sucurilor pancreatice. În duoden. În continuarea duodenului se găseşte jejunul. producerea de gastrină încetează. pereţi mai groşi decât ileonul. Duodenul măsoară aproximativ 25 cm. care se întinde pe o lungime de 2. Secreţia de mucus previne lezarea mucoasei gastrice de către acidul clorhidric. deşii ambii au peretele format din două straturi musculare şi structuri mucoase interne care delimitează lumenul intestinal.5m înainte de joncţiunea cu ileonul. stimulează eliberarea de acid clorhidric şi pepsină din celulele gastrice după ce hrana a ajuns în stomac. care se varsă în duoden din vezica biliară şi pencreas.8cm. Nu există diferenţiere netă între jejun şi ileon. astfel încât aceasta poate fi degradată până la peptone. pentru a asigura o suprafaţă maximă de 129 . jejunul are o structură specializată.

înainte de ajunge în restul organismului. 130 . Suprafaţa de contact cu hrana digerată creşte mai mult. Venele care drenează jejunul. deoarece învelişul celular al fiecărei vilozităţi are o structură specifică. care se desprinde din el. Fiecare vilozitate are aproximativ un milimetru. Fiecare vilozitate are un vas limfatic central sau “ chilifer”. Absorbţia hranei: Întrucât jejunul are rolul de a permite trecerea hranei din intestin în sânge. ele confluează pentru a forma vena portă. care ajunge la ficat.contact cu lumenul. denumite vilozităţi. 6. fără nici o funcţie cunoscută la om. pentru metabolizare. Cecul şi apendicele vermiform. Mucoasa jejunală prezintă o serie de pliuri circulare. care face posibilă absorbţia. sunt ambele căi oarbe. Acest tip particular de fluid limfatic ce conţine grăsimi şi care drenează din intestin este denumit chil. Arterele şi venele ce transportă sângele către şi de la pereţii jejunali trec prin mezenter. Aceasta înseamnă că substanţele nutritive absorbite în sânge sunt transportate mai întâi la ficat. Observând la microscop suprafaţa internă. se vede că întreaga suprafaţă este alcătuită din mici proeminenţe digitiforme. astfel încât să poată asigura o absorbţie crescută. colonul. cu “margine în perie”. Intestinul gros: Anatomiştii împart intestinul gros în patru regiuni: cecul. care se deschide prin anus. necesită o irigaţie eficientă. rectul şi canalul anal. ca şi venele care drenează restul intestinului. Grăsimile din alimente sunt absorbite în sistemul limfatic concomitent cu absorbţia altor substanţe nutritive în sânge. nu ajung direct la inimă.

unde se continuă cu rectul. imediat sub ficat.3 m. Poate avea complicaţii serioase şi necesită 131 .Prima parte a intestinului gros este denumită colon ascendent. bineînţeles. Curbura colonului din partea stângă este denumită flexură hepatică. segmentul cu traiect descendent se numeşte colon descendent. de departe. 2. Are un traiect ascendent către partea dreaptă superioară a cavităţii abdominale. măsurând 1. Porţiunea colonului ce traversează cavitatea abdominală este denumită colon transvers şi. colita acută este frecvent rezultatul unei infecţii sau al unei alergii şi nu durează mult timp. Ramuri ale venei porte aduc sângele de la intestin la ficat. apoi. Apa este absorbită în sânge din resturile lichide ale digestiei. cea de-a doua. cea mai mare porţiune a intestinului gros. Colonul reprezintă. Artera mezenterică inferioară irigă restul colonului. se numeşte flexură splenică. care ajung la el din intestinul subţire. La nivelul hipocondrului drept. până în pelvis. Colonul ascendent. Funcţia colonului este de a transporta materiale solide la anus prin procesul de peristaltism şi de a absorbi sodiul şi apa. La aproximativ 2-3 cm de extremitatea inferioară există o joncţiune în formă de T cu ileonul (porţiunea finală a intestinului subţire). Traversează cavitatea abdominală sub stomac şi. colita cronică sau ulcerativă este mult mai severă. colonul face o curbură către stânga. când capătă un traiect descendent. Amândouă vasele sunt ramuri ale aortei. este vascularizat de artera mezenterică superioară. ia un traiect descendent în partea stângă a corpului. Colita: Colita este o inflamaţie a mucoasei colonice. împreună cu porţiunea terminală a intestinului subţire. Există două tipuri: 1.

ca şi restul intestinului gros. Anusul reprezintă doar un canal îngust şi scurt. dar în alte ocazii se poate dilata. Funcţionarea normală a anusului şi a rectului permite evacuarea intestinului atunci când împrejurările sociale o permit şi nu doar când materiile fecale au traversat întregul intestin gros. aproximativ o treime sunt bacterii. Colita cronică este mai frecventă la persoanele în vârstă de la 20 la 40 de ani. Rectul. totuşi. o 132 . este un tub muscular delimitat de un epiteliu caracteristic. porţiune inferioară a intestinului gros. Rectul: Diferenţa dintre rect şi anus determină multă confuzie în rândul persoanelor neavizate. pe partea externă. Principala funcţie a anusului este menţinerea continenţei fecalelor în timp ce rectul funcţionează ca un rezervor pentru acestea. Anusul: Anusul sau canalul anal are o lungime de aproximativ 10 cm şi reprezintă orificiul prin care deşeurile solide din organism – denumite fecale – sunt excretate. Această capacitate de creştere a dimensiunilor face ca rectul să fie capabil să funcţioneze ca un rezervor. acest epiteliu conţine glande care produc mucus ce lubrifiază fecalele şi uşurează tranzitul. La nivelul rectului. Partea musculară a rectului se contractă în timpul defecaţiei pentru a expulza fecalele. Fecalele conţin în mod obişnuit aproximativ 75% apă şi 25% materii solide. dar poate apărea la orice vârstă.tratament prelungit. O parte din apă provine din mucusul ce lubrifiază canalul alimentar şi uşurează eliminarea materiilor fecale din organism. Dintre materiile solide. înconjurat de un inel muscular care face joncţiunea cu rectul.

La extremitatea canalului anal se găsesc două inele musculare – sfincterele intern şi extern. unele specii de maimuţe şi la marsupiale.treime grăsimi şi proteine nedigerate şi o treime celuloză – componenta vegetală nedigerată. iar reziduurile solide sunt transportate la rect. mucoasa canalului anal secretă un fluid numit mucus. mai compacte pe măsură ce lichidele sunt absorbite din organism. Culoarea fecalelor se datorează pigmenţilor biliari denumiţi stercobilină şi bilirubină. treptat. permiţând intrarea acestora în canalul anal. pentru a permite expulzarea acestora. devin. Se pare că. În mod normal. Este întâlnit doar la oameni. Pentru a uşura eliminarea fecalelor din anus. Mecanismul de funcţionare: Odată ce fecalele se apropie de punctul final al călătoriei lor prin intestine. celălalt capăt se deschide în cec. Poate avea până la 10 cm în lungime şi aproape 1 cm în diametru. pe măsură ce înaintăm în vârstă şi începem să consumăm mai puţină celuloză în favoarea cărnii. localizată la capătul intestinului gros. Apendicele: Apendicele este o porţiune îngustă de intestin asemănătoare unei cozi. Aceşti pigmenţi biliari ajută. Sfincterul extern este menţinut închis în mod deliberat până când apare un moment convenabil pentru defecaţie. Din acest motiv. la sterilizarea şi deodorizarea fecalelor. Vârful acestuia este închis. apendicele a fost considerat o relicvă evolutivă. dar în cursul defecaţiei ele se relaxează. 133 . nu mai este necesar un organ pentru digerarea acesteia. de asemenea. Sfincterul intern sesizează prezenţa fecalelor şi se relaxează. cele două sfinctere menţin anusul închis.

depăşeşte rebordul costal şi poate fi uşor simţit. pentru formarea hormonilor.7. având o greutate între 1. Ele sunt specializate pentru manipularea substanţelor de bază pe care organismul nostru le vehiculează – proteine. Metabolismul proteinelor: Proteinele sunt esenţiale pentru reînnoirea şi diviziunea celulară oriunde în organism. care reprezintă mesagerii chimici ai organismului. cât şi animală şi din proteinele iniţiale. hidraţi de carbon şi grăsimi. denumiţi lobul stâng şi drept. Este situat sub diafragm. şi pentru sinteza enzimelor. Acest organ reprezintă un loc de tranzit pentru fiecare picătură de sânge care soseşte de la intestin – sânge ce transportă toate substanţele nutritive din hrană. Lobul stâng este mai mic. sângele se întoarce înapoi la inimă şi plămâni din stomac numai trecând printr-un sistem venos hepatic. Ficatul: Ficatul are două roluri vitale: producerea (sau metabolizarea) unor noi substanţe chimice şi neutralizarea produşilor de degradare şi a celor toxici. De obicei. 134 . ca rezultat al unei boli. ficatul nu poate fi palpat. uneori trecând peste linia mediană în partea stângă.81 kg. dar când este mărit. Funcţii: Ca orice altă parte a organismului. fiind protejat de traumatisme de către coastele inferioare. celulele sunt cele care efectuează activităţile vitale la nivelul microscopic. atât de origine vegetală. Ficatul este cel mai mare organ al corpului.36 – 1. Celulele din ficat sunt denumite hepatocite. Are două părţi sau lobi. cel drept fiind cel mai mare şi care ocupă în întregime partea superioară dreaptă a abdomenului. Cu alte cuvinte. Proteinele sunt ingerate sub diferite forme. denumit sistem port.

Eliminarea deşeurilor: La nivelul ficatului se găsesc celule specializate denumite celule Küppfer. un produs inofensiv.ficatul trebuie să sintetizeze proteine specifice pentru organism. Produşii de degradare ai grăsimilor şi ai sângelui trec în bilă. globulele roşii produse în exces şi le transmite hepatocitelor pentru procesare. 135 . nu se întorc în fluxul sanguin. rezultă produşii finali în urma metabolismului ce are loc în hepatocite. produs în ficat şi stocat în vezicula biliară. sunt toxice şi celulele hepatice le neutralizează. esenţiale pentru organism. totuşi. În esenţă. în mai mică măsură. Din toate resursele menţionate – sânge. de asemenea. degradându-le întâi pe cele absorbite şi apoi sintetizându-le. înapoi în circulaţie. după numele descoperitorului lor. trimiţând ureea. acest proces de sinteză înseamnă că proteinele preluate din sângele adus de vena portă la hepatocite sunt sintetizate de enzimele hepatice şi apoi eliberate în noua lor formă. Reziduurile. cum ar fi amoniacul. denumit în general ţesut adipos subcutanat. Ele sunt transformate de către ficat în forme care pot fi convertite pentru producerea şi reînnoirea ţesutului adipos. Bila: Bila este un fluid consistent. grăsimile reprezintă un mijloc de stocare a energiei. proteine. care are un rol de izolator şi de abosrbţie a şocurilor. Este eliberată din veziculă în intestinul subţire. hidraţii de carbon. Aceste celule înlătură. cum ar fi bacteriile. În plus. de culoare galben verzuie. Unele. Metabolismul grăsimilor: Grăsimile sunt. de asemenea. care ”curăţă” sângele de impurităţi. amar. grăsimi şi.

Pe măsură ce este produsă de celule. Vezicula biliară: Bila este depozitată în vezicula biliară. După aceea. duodenul produce un hormon denumit colecistochinină. care este un loc de stocare situat imediat sub ficat. bila drenează în ductele hepatice. de asemenea. Bila rămâne în vezicula biliară până când devine necesară în procesul de digestie. Pe măsură ce hrana – şi în special cea care conţine grăsimi – pătrunde din stomac în duoden. Bila furnizează o cale utilă 136 . denumite canalicule biliare. bila desface picăturile mari de grăsimi în picături mai mici – proces denumit emulsionare – uşurând absorbţia acestora. sfincterul Oddi. deoarece conţine produşii de degradare a celulelor uzate. ea se scurge în vezicula biliară. ductul biliar comun (coledoc) şi printr-un orificiu îngust. În afară de cazul în care bila este necesară imediat pentru digestie. are în compoziţie o gamă largă de substanţe chimice ce includ săruri biliare. bila se scurge printr-un alt duct. ficatul produce aproximativ un litru de bilă. colesterol şi pigmenţi biliari ce îi conferă culoarea caracteristică. care o elimină în intestin. Deşi conţine peste 95% apă.ca răspuns la prezenţa alimentelor. Datorită substanţelor pe care le conţine. este colectată în mici canale prezente între cordoane de celule hepatice. care permite să pătrundă în intestinul subţire. din sistemele excretorii ale corpului. săruri minerale. astfel încât bila este eliminată. Acest hormon ajunge pe cale sanguină la vezicula biliară şi determină contracţia pereţilor acesteia. De la ductele biliare. Este produsă continuu în cantităţi mici de către fiecare celulă hepatică. Face parte. şi este esenţială pentru digerarea grăsimilor. care se varsă în ductele biliare plasate între lobulii hepatici. În fiecare zi.

Cei mai frecvenţi sunt denumiţi calculi micşti.de eliminarea produşilor de degradare hepatici şi. care se formează chiar în vezicula biliară. K. sunt formaţi. uneori pot apărea anomalii la nivelul veziculei biliare. D. ce includ şi bicarbonatul. din colesterol şi rareori apar mai mult de unul sau doi şi pot ajunge la 137 . Există trei tipuri diferite de calculi biliari. E. Sărurile biliare. Pe lângă acţiunea de emulsionare. de asemenea. Se pot forma până la 12 calculi în acelaşi timp şi suprafaţa faţetată le permite aglomerarea în vezicula biliară. Funcţia bilei: Sărurile minerale din bilă. substanţe chimice denumite glicocolat de sodiu şi taurocolat de sodiu. se crede că sărurile biliare favorizează absorbţia grăsimilor prin peretele intestinal. joacă un rol important în digestia hranei. Cea mai cunoscută afecţiune a veziculei biliare sunt calculii biliari. unde stimulează secreţia de bilă şi sunt refolosite de organism. Calculii colesterolici. după cum sugerează numele. descompun grăsimile astfel încât enzimele digestive îşi pot exercita acţiunea. în cea mai mare parte. Organismul îşi conservă sărurile biliare. deoarece sunt alcătuiţi din biliverdină şi colesterol. Ele transportă de asemenea vitaminele A. Calculii biliari: Chiar dacă producţia hepatică de bilă este normală. Aceştia sunt aglomerări de colesterol cu consistenţă dură. care este o substanţă chimică produsă în organism în cursul metabolizării grăsimilor. 80-90% dintre ele fiind transportate înapoi la ficat prin sânge. neutralizează aciditatea hranei parţial digerate în stomac. Ele nu sunt distruse după utilizare.

pentru a nu deveni toxici pentru organism. în principal. poate paraliza multe reacţii chimice din corp. Ei au tendinţa de a se forma ca rezultat al unor boli care afectează compoziţia sângelui. 1. Diferitele organe – incluzând plămânii. la rândul său. SISTEMELE EXCRETOARE Organismul are mai multe metode de a elimina produşii de degradare – substanţe care trebuie îndepărtate datorită toxocităţii lor pentru organism.dimensiuni de 1. dar dixidul de carbon este cel mai important produs de degradare care trebuie eliminat din organism. Excreţia: Excreţia este procesul prin care organismul elimină produşii de degradare.2 cm în diamtru. Aceasta este denumită insuficienţă respiratorie şi poate reprezenta stadiul final al bronşitei cronice. Acest lucru. glandele sudoripare din piele. apar în număr mare şi sunt. Pare ciudat să ne gândim la plămâni ca la un organ de excreţie. rinichii. X. mergând până la posibila apariţie a morţii. Calculii pigmentari sunt compuşi. de obicei. Diferitele componente ale corpului generează în continuu produşi secundari specifici şi aceştia trebuie eliminaţi. Dacă dioxidul de carbon este dizolvat în sânge în cantităţi mai mari decât cele normale. colonul sau intestinul gros. fiind destul de mari pentru a placa ductul biliar comun. 138 . ficatul şi colonul – veghează la buna desfăşurare a acestei acţiuni. mici. atunci sângele devine foarte acid. din pigmentul verde din bilă. Acest lucru este realizat prin diferitele sisteme de excreţie care depind de diverse organe şi glande pentru eliminarea deşeurilor: sistemul urinar ale cărui componente principale sunt rinichii şi vezica urinară.

Aproximativ doi litri de urină sunt produşi în 24 de ore. dar acest volum poate varia foarte mult. sodiu şi alţi compuşi sunt reabsorbiţi în sânge. Există un sistem foarte asemănător pentru menţinerea echilibrului. produşii secundari conţin azot. Acest sânge ajunge în final la filtrul situat la capătul unuia din tubii renali – câte două milioane în fiecare rinichi – unde este filtrat. fiind dizolvată într-o cantitate variabilă de apă. Rinichii sunt responsabili pentru filtrarea acestor produşi ce conţin azot – dintre care cel mai comun este ureea – în afara fluxului sanguin.Sistemul urinar: Majoritatea celulelor organismului utilizează unele proteine în reacţiile lor chimice şi. ori de câte ori o proteină este degradată. Rinichii reglează. Lichidul filtrat traversează tubii renali şi o mare parte din apă. cât şi al nopţii. Controlul delicat al echilibrului hidric al organismului este realizat de tubii renali care pot absorbi mai mult sau mai puţin din lichidul filtrat care circulă la nivelul lor. Stimularea pentru absorbţia unei cantităţi mai mari de apă. în care aldosteronul. Rinichii produc în mod continuu urina atât în timpul zilei. Rinichii au o acţiune complexă. cantitatea de apă eliminată din organism şi menţin echilibrul corect al sodiului. uree şi alţi produşi secundari sunt transportaţi de urină prin două uretere la vezica urinară. dacă organismul devine deshidratat. O parte din apă. astfel încât componenta apoasă a sângelui (plasma) trece în tubii renali. are drept rezultat o urină mai concentrată sau mai diluată. în timp ce restul rămâne în fluxul sanguin. vine de la ADH ( hormonul antidiuretic) secretat de glanda hipofiză. Ei primesc aproximativ un litru de sânge în fiecare minut. de asemenea. secretat de glandele 139 . Cantitatea totală de uree care este eliminată rămâne aproximativ aceeaşi. dar.

Apa şi reziduurile dizolvate în ea pot difuza prin aceşti pereţi în sistmul tubilor colectori. în concordanţă cu necesităţile organismului. Când apare o infecţie a rinichilor. permitând unor molecule mai mari să ajungă în urină. Din interiorul fiecărui rinichi coboară pe peretele posterior al cavităţii abdominale un conduct. acţionează la nivelul tubilor şi determină reabsorbţia unei cantităţi mai mari sau mai mici de sodiu. Glomerulul reprezintă un ghem de mici capilare sanguine cu pereţi foarte subţiri. numit ureter.suprarenale. 2. situaţi pe peretele posterior al abdomenului. care se găsesc imediat deasupra rinichilor. Rinichii: Fiecare om are doi rinichi. Fiecare nefron are două componente principale – partea filtrantă sau glomerulul şi tubii. Aici sunt reabsorbite aproape toată apa şi sodiul care au fost filtrate astfel 140 . Conductul care pleacă de la vezica urinară se numeşte uretră. în final. ce se deschide în vezica urinară. în care îşi au originea tubulii. Tubii renali pornesc de la glomeruli către un sistem colector care. unde apa şi nutrimentele esenţiale sunt extrase din sânge. La femei. Una dintre cele mai mici molecule proteice eliminată prin urină este albumina. Rinichii conţin mii de mici unităţi filtrante – nefronii. Această reţea de capilare este atât de întinsă încât poate conţine – în orice moment – aproximativ 130 ml de sânge în fiecare minut. incât moleculele peste o anumită dimensiune nu pot trece. situat de cealată parte. aceasta se deschide în faţa vaginului şi la bărbaţi – la extremitatea distală a penisului. Porii pereţilor capilari formează o „sită biologică” şi sunt atât de mici. Fiecare glomerul este înconjurat de capsula Bowman. glomerulii se inflamează şi filtrarea nu mai este atât de selectivă. drenează în vezica urinară.

încât urina devine mai concentrată. determină creşterea secreţiei de aldosteron din glandele suprarenale. Renina activează un alt hormon. angiotensina. în care intervine un hormon eliberat în sânge de hipofiza posterioră. secretat de glandele suprarenale (corticosuprarenala). organismul are un sistem foarte sofisticat. modificând permeabilitatea tubilor. totuşi. la rândul lui. Vezica urinară: 141 . care trebuie înlocuită prin ingestie de apă. determină constricţia arteriolelor şi creşte presiunea sângelui. 3. Aceasta are două efecte: mai întâi. tubii permit reabsorbţia unei mari cantităţi de apă. hormonul scade. Cât timp acest hormon este prezent în sânge. Când. acest hormon lipseşte complet. Creşterea presiunii arteriale (presiunea sângelui): Rinichii reglează cantitatea de sodiu din organism şi secretă un hormon numit renină. care. Pentru a reabsorbi această cantitate de apă. care este eliminată în exces prin urină – proces denumit diureză. aldosteronul. pacientul nu poate reţine apa. răspunde de schimbul dintre ionii de sodiu şi potasiu – contribuind la controlul presiunii arteriale şi al echilibrului sodiului din organism. Nivelul reninei este dependent de nivelul sodiului. tubii devin mai puţin permeabili pentru apă. Un alt hormon. În condiţii cum ar fi diabetul insipid (care nu trebuie confundat cu diabetul zaharat). în al doilea rând. reglează reabsorbţia calciului. constituient principal al oaselor şi dinţilor. Parathormonul. este controlat de acţiunea la nivelul tubilor al hormonului suprarenalion – aldosteronul. Când se întâmplă acest lucru. pierzând astfel mari cantităţi prin urină. un hormon produs de cele mai mici glande situate în spatele glandei tiroide.

Prima. un muşchi circular care se contractă pentru a închide pasajul. cu pereţi groşi. Uretra masculină. acest sfincter se relaxează simultan cu contracţia muşchilor vezicali care detemină eliminarea urinei. Când această capacitate este depăşită. are 2. Baza piramidei reprezintă suprafaţa care vine în raport cu intestinul subţire sau. dacă vezica este prea plină. la femei. la un bărbat matur. Rinichiul elimină un flux continuu de urină către vezică.Vezica urinară este un organ muscular cavitar. această comunicare este menţinută închisă de un sfincter. Cele două uretere – conductele prin care urina ajunge de la rinichi la vezică – pătrund prin partea posterioară. a cărei presiune creşte constant în timpul umplerii. sau uretra prostatică. Porţiunea finală – măsoară aproximativ 15 cm. adaptându-se la volumul de urină până când vezica este aproape plină. cea mai lungă – este denumită uretra 142 . de contracţie penru a o goli. cu uterul. Urina este eliminată din corp prin uretră. apare necesitatea de a urina. Porţiunea mijlocie a uretrei masculine are aproximativ 12 mm în lungime şi este frecvent denumită uretra membranoasă. Totuşi. între oasele pubice şi rect. apoi. Este o cavitate în formă de pâlnie asemănătoare unei piramide răsturnate. În timpul micţiunii. Pereţii vezicii urinare sunt alcătuiţi dintr-un număr de straturi musculare care sunt capabili de relaxare în timp ce vezica se umple şi.5 cm lungime şi se întinde de la sfincterul colului vezical prin mijlocul glandei prostatice. situat în regiunea inferioară a bazinului. fibrele musculare ale vezicii fiind capabile de extensie considerabilă. La nivelul deschiderii ureterelor în vezica urinară există valve care previn refluxul urinii înapoi către rinichi. măsoară îm medie 20 cm în lungime şi are trei porţiuni. În mod normal. vezica urinară nu se comportă ca un balon. care îşi are originea în porţiunea inferioară a vezicii urinare.

cum ar fi sodiul şi apa. dar rezultatul final este reprezentat de formarea unui fluid în care produşii de degradare şi cantităţile variabile din alte substanţe cum ar fi sodiul pot fi îndepărtate din organism. Compoziţia urinei excretată în final depinde de natura substanţelor toxice produse în organism. rezultând doar un litru de urină. Alte substanţe. este necesar un sistem extrem de flexibil – mai ales datorită faptului că aportul de lichide variază de la zero până la 10 litri pe zi. La femei. cele din urină fiind extrem de variabile pentru a le menţine pe cele din sânge în limite precise. Se găseşte în penis şi se deschide prin meatul uretral. este una din funcţiile majore ale rinichilor. se formează în mod constant şi trebuie eliminaţi pentru a menţine o concentraţie sanguină acceptabilă. orice componentă a urinei este prezentă în sânge: doar concentraţiile diferă. Aceasta 143 . Întregul mecanism este extrem de subtil şi complex. trebuie de asemenea menţinute în limite precise şi acest proces. Aproape tot filtratul este reabsorbit. homeostazia. care poate fi uşor contaminată.spongioasă. Urina: Compoziţia fluidului din celule este menţinută în limite foarte stricte. cum ar fi ureea şi acizii. Virtual. Datorită faptului că este atât de scurtă şi se deschide într-o zonă relativ expusă. Unele substanţe toxice. se explică frecvenţa mai mare a infecţiilor urinare la femei. uretra este mult mai scurtă şi singura funcţie pe care o are este de a elimina urina. Are un diametru de 1 cm şi este înconjurată de glande mucoase. În mod clar. Aproximativ 1200 litri de sânge trec prin rinichi zilnic şi se formează aproximativ 110 litri de filtrat.

de 37°C. Glandele sudoripare: Într-o zi călduroasă. Temperatura normală a corpului este. distensia pereţilor musculari transmite semnale la măduva spinării. este esenţial ca temperatura normală să fie menţinută mai mult sau mai puţin constantă. 4. Dacă senzaţia de umplere apare într-un moment neconvenabil. întrucât căldura se pierde o dată cu evaporarea transpiraţiei de la suprafaţa pielii. Controlul vezicii urinare: În mod normal. deşi există variaţii şi fluctuaţii zilnice de la persoană la persoană. La un copil mic. aceasta determină golirea automată prin mecanism reflex. permiţând astfel o umplere suplimentară înainte de reapariţia senzaţiei de micţiune. atunci orice exces de sodiu şi apă ar fi eliminat cu uşurinţă de către rinichi. Pe parcursul vieţii. vezica adultă poate reţine aproximativ 250 ml de urină înainte de a apărea orice disconfort şi golirea ei apare înainte de reţinerea unei cantităţi ce atinge o pintă întreagă (500 ml). Totuşi. temperatura corpului este menţinută datorită pierderii de căldură prin glandele sudoripare. transpiraţia nu are o funcţie esenţială în eliminarea produşilor metabolici. Aceasta este produsul glandelor sudoripare din piele şi unicul rol al ei este de a regla temperatura constantă a corpului. creierul comandă relaxarea muşchilor vezicali. Dacă temperatura mediului extern creşte excesiv. Dacă cineva nu ar transpira deloc. De aceea. prin perspiraţie.curge continuu de la rinichi prin uretere la vezica urinară şi este cantitatea medie de urină produsă pe zi. acest reflex este suprimat treptat de către controlul centrilor nervoşi superiori. 144 . corpul pierde o mare cantitate de sodiu şi apă prin transpiraţie. tradiţional. Pe măsură ce vezica urinară se umple.

scăzând prin aceasta temperatura corpului. Tipuri de glande sudoripare: Organismul este acoperit de glande sudoripare ce produc transpiraţia. Înaintea pubertăţii. Există multe glande de acest tip în zone cu tegument gros.O cantitate mică de căldură se pierde direct în fiecare zi prin plămâni şi prin piele. cât şi de hormoni. după cum ne putem imagina. fără a implica direct glandele sudoripare. această energie provine din piele şi efectul sudorii care se evaporă se realizează prin utilizarea unei părţi din energia şi căldura pielii. tot aşa reacţionează şi în alte condiţii. 145 . Nu este un mecanism flexibil. Funcţionează pe principiul că lichidul are nevoie de energie pentru evaporare – la fel cum are apa când fierbe şi se transformă în vapori. Totuşi. doar unul din tipuri funcţionează – glandele ecrine întâlnite pe tot corpul. De fapt. încât transpiraţia devine excesivă. apărând prin urmare transpiraţia palmelor în emoţii sau bufeele de la menopauză. sudoarea se evaporă de la suprafaţa pielii înainte de a putea fi observată şi din acest motiv este denumită „perspiraţie insensibilă”. cum ar fi palmele. majoritatea căldurii pierdute zilnic rezultă din perspiraţie. şi activitatea lor este controlată atât de sistemul nervos. acesta este un mod ineficient de a pierde căldură. Odată ce temperatura corpului a crescut atât de mult. acest mecanism a atins un nivel care nu mai poate face faţă – el lucrează la capacitatea maximă. Dar. deoarece nu putem creşte frecvenţa respiratorie dacă suntem supraîncălziţi. cu excepţia buzelor şi a unor regiuni ale organelor sexuale. în aşa-numitul stadiu ”insensibil”. Această evaporare permite pierderea de căldură. Aceasta înseamnă că la fel de bine cum răspund la modificările de temperatură. La oameni.

concepţiei şi sarcinii. La oameni. dacă nu ne spălăm cu regularitate. Este necesară datorită nevoii speciei de a se reproduce pentru a supravieţui. ci şi la celelalte vieţuitoare. transpiraţia nu poate duce la scăderea temperaturii şi pelicula de perspiraţie ce acoperă pielea împiedică acest lucru. secreţia lăptoasă şi densă pe care o produc determină mirosul specific al corpului. XI. 1.Glandele apocrine sunt mult mai implicate decât cele ecrine. au un aspect serpentiform. SISTEMUL DE REPRODUCERE Activitatea sexuală este o funcţie de bază care nu se întâlneşte doar la fiinţele umane. Gonadele sunt 146 . acest lucru fiind evident în procesul menstruaţiei. La microscop. evenimentele majore implicate în procesul de reproducere sunt sub controlul unor mecanisme reglatoare deosebit de fine. Se dezvoltă şi încep să funcţioneze în timpul adolescenţei şi se găsesc la nivelul axilelor şi al areolelor mamare. Organele de reproducere: Organele de reproducere la cele două sexe – masculin şi feminin – sunt de două tipuri: organe genitale interne şi externe. organele şi glandele de reproducere încep să se dezvolte în timpul pubertăţii. şi gonadele. Menţinerea temperaturii: Principiul perspiraţiei ca sistem de scădere a temperaturii corpului funcţionează foarte eficient într-o atmosferă relativ uscată. La femei. ceea ce are drept rezultat mirosul neplăcut. Aceasta se întâmplă deoarece secreţia gladulară interacţionează cu bacteriile de la suprafaţa pielii. Dacă atmosfera este umedă şi caldă. Nu sunt asociate cu sistemul nervos.

într-o stare flască. cum ar fi creşterea laringelui la sexul masculin (care determină îngroşarea vocii) şi apariţia menstruaţiei – la sexul feminin. situat la nivelul glandului. Un inel muscular strâns la nivelul colului vezical menţine pasajul închis. organele genitale sunt scrotul şi penisul. o pungă tegumentară ce conţine testicule. de obicei cu vârful în sus. până la ostiul uretral extern. veziculele seminale şi diferitele conducte ale tractului genital care sunt situate în interiorul cavităţii abdominale. Aceşti hormoni. Penisul are un conduct central – uretra – de-a lungul căruia se scurge urina sau lichidul seminal în timpul actului sexual. la rândul lor. În timpul stimulării sexuale. în mod normal.reprezentate la sexul masculin de testicule şi la sexul feminin de ovare. unde este depozitată urina. situate în exteriorul corpului. A. şi glanda prostatică. ca şi a caracterelor secundare. astfel încât urina este eliminată doar atunci când este nevoie. Aceşti hormoni simulează creşterea glandelor genitale. Aparatul genital masculin este proiectat pentru producerea spermatozoizilor şi pentru fecundare. devine turgescent şi intră în erecţie. Penisul este situat. Uretra se întinde de la vezica urinară. anterior faţă de scrot. Pubertatea este momentul în care încep să crească gonadele şi devin active sub influenţa hormonilor gonadotropi produşi de glanda hipofiză. Atunci atinge o 147 . Sperma pătrunde în uretră în timpul actului sexual prin intermediul unor ducte seminale sau vase deferente care se deschid în ea după emergenţa din vezică. Sexul masculin: La bărbaţi. stimulează producţia hormonilor sexuali: testosteronul sau androgenii – la bărbaţi – şi estrogenii şi progesteronul – la femei. Lungimea lui variază între 6-12 cm.

acesta se retrage. care acţionează ca un lubrifiant. în acelaşi timp fiind împiedicată să părăsească zona. fluxul sanguin scade pănâ la nivele normale şi penisul revine în starea flască pe măsură ce sângele care a determinat erecţia este drenat. Pe măsură ce penisul se măreşte în timpul erecţiei. Glandul penisului este cea mai sensibilă arie. smegma tinde să se acumuleze. Şanţul care separă glandul de corpul penisului este şanţul coronar. de asemenea. Această încărcare cu sânge face penisul mai lung. presiunea internă. Îndepărtarea acestei substanţe prin igiena locală prezintă importanţă: la unii bărbaţi. Aceste zone sunt bogat vascularizate şi. cea mai mare parte a penisului este corpul său. când un bărbat este excitat sexual. iar zona în care se conectează de abdomenul inferior se numeşte rădăcină. Prepuţul şi glandul: Glandul este protejat de un pliu tegumentar denumit prepuţ. un motiv medical pentru evacuarea circumciziei 148 . formând un produs mirositor cu consistenţă brânzoasă. După ce ejacularea a avut loc şi excitaţia sexuală a scăzut. Tegumentul ce acoperă glandul produce o substanţă grăsoasă denumită smegmă. ea creşte. facilitând mişcarea prepuţului pe gland. Balanitele repetate sau persistente reprezintă. cantitatea de sânge care ajunge în aceste zone creşte enorm. mai gros şi mai rigid. lăsând glandul expus stimulilor care. în final. conduc la orgasm.lugime de 10-12 cm. uneori. Erecţia: Cea mai mare parte a penisului este alcătuită din trei grupuri de ţesuturi responsabile pentru erecţie. care poate produce dureri sau inflamaţii la nivelul prepuţului – o stare denumită balanită.

astfel încât în momentul naşterii fiecare testicul ajunge la poziţia finală din scrot. şi determină. artera şi vena testiculară. fiecare spermatozoid conţine toată informaţia genetică a individului respectiv. în consecinţă. Testiculele: Adultul normal de sex masculin are două testicule care se dezvoltă în embrion dintr-o creastă de ţesut în partea posterioară a abdomenului. caracteristicile masculine cum ar fi vocea profundă. În partea posterioară a fiecăruia este ataşată o structură mai mică. care conţine ductul deferent. ele coboară treptat în interiorul abdomenului. reprezintă sediul de producere al spermatozoizilor. care se numeşte epididim. Testiculele au o funcţie dublă. în mod normal. cu excepţia ductului deferent. hormon sexual masculin. Epididimul este format dintr-o serie de microtubuli care colectează sperma de la testicule. una din funcţii poate să fie deficitară. Când testiculele sau format. Aceste două funcţii sunt îndeplinite de două seturi de celule complet diferite. Mai întâi. o practică socială sau religioasă. Fiecare testicul este suspendat în scrot de către cordonul spermatic. testiculele conţin celule care secretă testosteronul. care transportă spermatozoizii către baza vezicii urinare. Aceşti tubuli se unesc pentru a forma un duct unic. sunt de dimensiuni microscopice. Toate aceste structuri. în formă de virgulă. Aceste trei structuri sunt înconjurate de fibre musculare care formează muşchiul cremaster. În al doilea rând. cordonul spermatic îndeplineşte două funcţii: mai întâi. distribuţia tipică a părului şi a ţesutului adipos.– care este. fără ca cealaltă să fie afectată. asigură aportul sanguin la 149 . De aceea. ductul deferent. Testiculele sunt structuri ovalare.

Fiecare spermatozoid are 0. care furnizează energia necesară pentru a asigura mobilitatea spermatozoidului către ovul. producerea lor are loc în afara organismului. Partea mediană conţine structuri denumite mitocondrii. Partea anterioară a capului – acrozomul – conţine enzime specifice.05 mm lungime şi o formă de flagelat. Spermatozoizii sunt alcătuiţi din diferite substanţe chimice şi material genetic. Spermatozoizii: Acesta este numele conferit celulelor reproductive masculine. Spermatozoizii transportă mesajul genetic care determină sexul copilului. Singura funcţie a flagelului este de a propulsa spermatozoidul. rol pe care îl îndeplineşte printr-o mişcare ondulatorie. Ţesuturile înconjurătoare ajută la reglarea temperaturii testiculelor situate în scrot prin contracţii în condiţii de frig şi printr-o creştere a aportului sanguin ce disipează căldura când temperatura devine prea ridicată. conduce spermatozoizii nou formaţi de la testicule. care permit penetraţia spermatozoidului în ovul. Ca urmare. în scrot. ovulul.testicule. în al doilea rând. Producerea spermatozoizilor: Producerea eficientă a spermatozoizilor necesită o temperatură cu aproximativ 3°C mai scăzută decât a restului corpului. realizând astfel fertilizarea. Are trei secţiuni principale reprezentate de cap. Acestea sunt cromozomii care poartă amprenta genetică a tatălui şi care vor determina caracteristicile moştenite pe cale paternă de către copil.5 mm pe minut. secţiunea mediană şi coada (flagelul). 150 . Singura lor funcţie este de a realiza fertilizarea prin unirea cu celula feminină. determinând o viteză de aproximativ 3-3.

Glanda prostatică: Glanda prostatică are o formă de nucă şi este întâlnită numai la bărbaţi. Spermatozoizii nou formaţi intră apoi prin tubii seminiferi în epididim.Producţia de spermatozoizi – la o valoare de la 10 până la 30 miliarde pe lună – are loc în tubii seminiferi din testicule. sunt necesare aproximativ două zile pentru reumplerea sa. Glanda prostatică – prin care spematozoizii trec în timpul ejaculării – produce o cantitate mică de lichid. Este situată la baza vezicii 151 . spermatozoizii se dezintegrează şi sunt reabsorbiţi. spermatozoizii trec prin cervix în uter. Odată ajunşi în vagin. spermatozoizii se mişcă de-a lungul ductelor deferente – două canale care ajung de la testicule la glanda prostatică – şi într-o zonă de depozit suplimentar. numită ampulă. ce conferă şi ea spermatozoizilor o mobilitate mai mare. În momentul ejaculării. epididimul poate fi golit prin trei sau patru ejaculări pe parcursul a 12 ore. care este localizat în partea posterioară a testiculelor. Ejacularea: Înainte de apariţia ejaculării. Aici. datorită mobilităţii lor. de unde îşi continuă drumul spre tubele Fallopio. două glande care se deschid în ampulă. spermatozoizii şi lichidul seminal sunt expulzaţi din ampulă şi epididim în uretră printr-o serie de contracţii musculare. Această secreţie. Aceasta este zona de stocare şi de dezvoltare. stimulează mobilitatea – capacitatea de a se mişca spontan – a spermatozoizilor şi favorizează supravieţuirea lor în secreţia vaginală. sperma primeşte o secreţie suplimentară de la veziculele seminale. denumită lichid seminal. La acest nivel are loc fecundaţia dacă este prezent un ovul. De fapt. Dacă nu apare nici o ejaculare. spermatozoizii necesitând între 60-72 de ore pentru maturaţia completă.

labiile majore se continuă cu pielea şi părul. B. ele protejează deschiderea uretrei. Înainte de debutul activităţii sexuale. Între labiile majore sunt situate labiile minore. favorizând fecundaţia. Această glandă produce o secreţie ce se adaugă lichidului spermatic. Deşi funcţia exactă a lichidului prostatic este necunoscută. împreună cu care formează lichidul seminal. acest spaţiu este închis de himen. împreună. Cele situate în exterior şi cu dimensiuni mai mari – labiile majore – sunt pliuri tegumentare care acoperă şi protejează celelalte structuri. Organele genitale externe ale femeii sunt clitorisul şi labiile. De asemenea. care. problemele asociate cu această glandă pot afecta frecvent funcţia vezicii urinare. Părţile proeminente ale vulvei sunt cele două perechi de labii. formând o glugă protectoare pentru clitorisul sensibil. La bază. ele devin mai subţiri şi fuzionează cu perineul. formează vulva. În partea posterioară a labiilor 152 . mărime şi grosime. Datorită poziţiei sale în organism. care acoperă stratul de ţesut adipos situat deasupra osului pubian. Aria dintre labiile minore este ocupată de un spaţiu denumit vestibul. un semn al virginităţii. Resturile himenului întâlnite la multe femei în jurul vestibulului sunt numite caruncule mirtiforme. se crede că unul din rolurile sale este de a menţine mobilitatea spermatozoizilor. La extremitatea superioară. Sexul feminin: Sitemul de reproducere al femeii are o dublă funcţie: primeşte spermatozoizii şi produce ovulele care pot fi fertilizate. muntele pubian sau veneric – denumit frecvent muntele lui Venus. dar acest aspect particular apare în mod obişnuit la bărbaţii în vârstă.urinare şi înconjoară uretra. divizându-se în pliuri ce îl înconjoară. Acesta este variabil ca formă. Ele se unesc deasupra clitorisului. dând naştere unui copil.

mărindu-şi volumul şi devenind sensibile. Alte părţi ale vulvei răspund de asemenea la stimularea sexuală: labiile conţin ţesut erectil şi devin frecvent turgescente în timpul actului sexual. în mod normal. de fapt. se formează un abces la nivelul acestora – abcesul Bartholin – ceea ce poate necesita o incizie pentru eliminarea puroiului. la infecţii venerice sau de altă natură. Funcţionarea clitorisului în erecţie – fie datorită mişcării penisului în timpul actului sexual. o structură similară cu penisul. la orgasm. Aceste glande sunt. Reprezintă. iar glandele Bartholin intră în activitate. Ele sunt sensibile. Există două perechi de glande situate la nivelul vulvei. echivalentă cu prepuţul şi o bandă conectoare ce se numeşte fren. Vaginul: 153 . astfel încât orificiul vaginal devine mai umed şi permite intrarea penisului. până acolo încât prezintă gluga epitelială formată de către labii.minore se află furşeta care se rupe frecvent în timpul primei naşteri. totuşi. când este stimulat ţesutul său spongios. un organ cu rol în excitaţia sexuală. se umple cu sânge şi devine erectil. Este extrem de sensibil şi. Această condiţie (Bartholinită) necesită tratament cu antibiotic. de mărimea unui bob de mazăre şi nu proemină la suprafaţă. Primele sunt glandele Skene. care se găsesc imediat inferior de clitoris şi au o secreţie alcalină ce reduce aciditatea normală a vaginului. Acestea sunt glandele Bartholin şi ele îşi elimină secreţia atunci când o femeie este excitată sexual. În unele cazuri. Clitorisul şi glandele: Clitorisul are. de obicei. fie prin alte mijloace – conduce. în principal. Celelalte se găsesc la baza vestibulului.

În cursul naşterii are loc un rol relativ pasiv. Aceste caracteristici uşurează distensia vaginului în timpul actului sexual şi al naşterii. Anusul este separat de vagin printr-un ţesut fibromuscular denumit centrul perineal. Vaginul unei fetiţe este. Pereţii vaginului sunt bine lubrifiaţi de secreţiile canalului cervical şi al glandelor Bartholin. În timpul actului sexual. vaginul suferă mai multe moficări. fiind capabil să se dilate suficient pentru a permite expulzia copilului. o condiţie denumită vaginită atrofică. vaginul devine moderat alcalin.Vaginul este canalul care uneşte vulva de uter. Aceste modificări sunt influenţate. În aceste circumstanţe. bacteriile se dezvoltă şi. iar rectul – posterior de treimea superioară a peretelui vaginal. Structura: Vaginul este un canal cu o lungime de 7 cm până la 9 cm înconjurat de ţesuturi fibroase şi musculare. În timpul vieţii unei femei. determină dureri şi discomfort. Acest lucru inhibă creşterea bacteriilor patogene în vagin. Mucoasa vaginală este mai subţire în copilărie şi la menopauză decât la femei de vârstă fertilă. în mod evident. aceştia sunt denumiţi estrogeni. în mare măsură. Doar recent am început să înţelegem unele din modificările ce apar în vagin în timpul actului sexual. ele se preling pe toată suprafaţa 154 . mai mic decât cel al unei femei mature. de către hormonii secretaţi de ovar. formând porţiunea inferioară a canalului naşterii. Vaginul joacă rol important în timpul actului sexual şi al naşterii. dar căptuşit cu un strat celular numit epiteliu scuamos. Uretra este situată pe peretele anterior al vaginului. Pereţii canalului sunt de obicei alipiţi unul de celălalt şi prezintă multe pliuri. dar în perioada prepubertală şi în anii de după menopauză. În timpul perioadei fertile din viaţa femeii secreţiile vaginale sunt uşor acide. ocazional.

devin turgescente şi cantitatea secreţiilor locale creşte. Dacă o femeie are o stare particulară de tensiune sau anxietate în timpul actului sexual. un himen intact nu previne sarcina. Aceasta determină îngustarea vaginului şi actul sexual devine dureros. cel mai frecvent. Această cantitate creşte în timpul ovulaţiei şi al excitaţiei sexuale. himenul este rupt în timpul contactului sexual. Poate fi tratată cu ajutorul unui consilier psihosexual. muşchii pelvisului. Uterul: 155 . himenul prezintă diferite forme şi mărimi şi nu poate fi considerat un indicator sigur al virginităţii. Prezenţa unei anumite cantităţi de secreţie este normală la toate femeile. aceşti muşchi se vor contracta. incluzând pe cei ce înconjoară vaginul. a fost denumit după zeul grec al căsătoriei . dar. cum ar fi alergarea sau călăria. Spermatozoizii care vin în contact cu zona genitală pot traversa orificiile himenului până în canalul vaginal. în special labiile minore şi vaginul inferior. Himenul. Funcţiile vaginului: În timpul excitaţiei sexuale. este de grosime mică. de obicei. sunt necesare mai multe luni până când femeia se poate bucura pe deplin de viaţa sexuală. Deşi condiţia în care se află himenul nu este o dovadă a virginităţii. organele genitale. cu orificii multiple şi poate fi uşor lezat în timpul exerciţiilor fizice. Această stare se numeşte vaginism. În contradicţie cu credinţa populară.epiteliului vaginal. dar a dobândit o mare importanţă în aproape toate culturile. sau semnul virginităţii. se contractă involuntar. Totuşi. De obicei.Hymen. ca un semn al virginităţii. În timpul orgasmului. Himenul nu are nici o funcţie fiziologică cunoscută.

vasele mari care au aprovizionat placenta. În acelaşi timp. uterul îşi modifică rolul şi începe să se contracte. Poziţia: 156 . După naştere. După aceea. mental şi fizic. pentru a închide. endometrul este eliminat în cursul menstruaţiei şi este înlocuit treptat. Felul în care acţionează aceste substanţe ne este complet înţeles. pentru a permite expulzia copilului şi a placentei. Când fătul este matur. când ar fi evident neconvenabil. după naştere. cervixul poate fi simţit ca o mică gropiţă. Uterul pare să nu aibă nici o funcţie înainte de pubertate şi după menopauză. acesta se dilată pentru a permite trecerea copilului şi. În timpul naşterii.Uterul este compus din două părţi majore – corpul organului şi cervixul sau olul – şi este capabil de schimbări majore în timpul perioadei fertile a unei femei. La palpare. permitând creşterea fătului şi asigurându-i protecţia şi nutriţia. La o femeie nulipară. care sunt eliberate de ţesutul uterin. el revine rapid la starea anterioară. Rareori. Toate aceste modificări în funcţionarea uterului sunt orchestrate de hormonii eliberaţi de glanda hipofiză şi de ovare şi de substanţe asemănătoare denumite prostaglandine. orificiul extern al colului este circular şi de dimensiuni mici. devenind capabil să adăposteacă un alt ou. ca o femeie să aibă un copil. este împiedicată contracţia fibrelor musculare. În timpul sarcinii. Cervixul are aproximativ 2. s-a raportat apariţia acestui eveniment chiar la 36 de zile după naştere. Cervixul are o formă relativ cilindrică şi porţiunea inferioară proemină în vagin. capătă o formă de fantă.5 cm în lungime şi este străbătut de un canal prin care se deschide superior în uter şi inferior în vagin. uterul se destinde. în cursul următorului ciclu menstrual. uterul se contractă strâns. De la pubertate la menopauză.

dar apare o secreţie bogată în substanţe nutritive. iar cea posterioară pe rect. uterul este un organ cavitar aproximativ de mărimea şi forma unei pere mici. Uterul este susţinut în pelvis de muşchii planşeului pelvin şi de benzile de ţesut conjunctiv şi vase sanguine care îl ataşează de pereţii laterali ai pelvisului. Creşterea încetează după aceea. uterul se atrofiază. endometrul este eliminat în timpul menstruaţiei. atinge în mod normal marginea inferioară a coastelor şi la aproximatix 2 săptămâni după naştere. poate fi palpat la nivelul cavităţii abdominale. Variaţiile în dimensiune sunt controlate de secreţia hormonilor sexuali. 157 . aproximativ după 12 săptămâni. Dacă ovulul nu a fost fertilizat. cervixul. uterul reprezintă o parte dintr-un traiect ce leagă cavitatea abdominală de mediul extern. uterul îşi măreşte dimensiunile. proemină în vagin. tubele Fallopio. situat în interiorul oaselor centurii pelviene. astefl încât. tot în mod normal. şi transformările endometrului. deasupra pubisului. numai poate fi palpat în abdomen. Faţa anterioară a uterului este aşezată pe vezica urinară. Astfel. dacă ovulul a fost fertilizat. La aproximativ 38 de săptămâni. Uterul prezintă două tube uterine. Extremitatea inferioară a uterului. mucoasa uterină este eliminată la menstruaţie. În prima jumătate a ciclului menstrual al unei femei. de asemenea. ce transportă lunar ovulul eliberat de unul din ovare. care controlează. cervixul secretă anticorpi protectori şi aciditatea naturală a vaginului inhibă dezvoltarea bacteriilor patogene. Există mecanisme speciale pentru prevenirea răspândirii infecţiilor pe această cale până în cavitatea abdominală. În acest mod. În timpul sarcinii. endometrul îşi măreşte grosimea până în momentul eliberării ovulului. o transformare în continuare.La o femeie adultă. După menopauză.

Motivul acestei neregularităţi poate fi dedus prin examinarea la microscop a structurii interne. Momentul când ovulul este fertilizat de către un spermatozoid marchează începutul unei noi vieţi umane. în formă de migdală. Mai uşor de observat sunt foliculii ce conţin ovule aflate în diferite stadii de maturaţie. fiecare având aproximativ 3 cm în lungime şi un centimetru în grosime. Ele sunt. La o femeie matură. Ele sunt situate în pelvis. Ovarele sunt două structuri de culoare gri-roz. care face legătura cu uterul. produc aspectul neregulat caracteristic al suprafeţei ovarului. Deasupra fiecărui ovar se deschide infundibulul tubelor Fallopio. ovarele au un aspect relativ neregulat. componente esenţiale ale sistemului hormonal sau endocrin al organismului. De la prima menstruaţie până la menopauză. Centrul ovarului este ocupat de un ţesut elastic fibros ce funcţionează ca un suport pentru stratul extern ce conţine foliculii. care au rolul de a produce şi elibera ovulul matur. pot fi observate la periferia ovarului. sau folicul. Din celule acestui strat delimitant se formează ovulele.Ovarele: Ovarele sunt componente ale sistemul de reproducere feminin. nu există o conexiune directă între ovar şi deschiderea tubei. Poziţia ovarelor este menţinută de ligamente puternice şi elastice. de asemenea. fiind situate fiecare lateral faţă de uter. mii de ovule imature aflate într-un înveliş sferic. Deşi sunt foarte apropiate. ovarele eliberează un ovul în fiecare lună. 158 . Învelişul ovarului este un strat de celule denumit epiteliu germinativ. o regiune a corpului delimitată de oasele pelvine. prevăzut cu franjuri. Pe măsură ce aceşti foliculi se măresc şi după eliberarea ovulului.

foliculii ovarieni în maturaţie apar ca nişte sfere ce conţin mici aglomerări de celule. Mecanismul exact prin care acest proces are loc este încă un mister. ca glande endocrine. care ajunge. de asemenea. sau fimbrii. Ea produce mai întâi un hormon denumit foliculinostimulant (FSH). un alt hormon hipofizar. pregătinduse pentru primirea oului. el produce propriul său hormon – progesteronul. În centrul acesteia se găseşte ovulul în stadiile finale de maturaţie. Dacă ovulul nu a fost fertilizat. Pe lângă rolul de a produce ovulele. Ovulul este apoi preluat de către terminaţiile franjurate. FSH declanşează. ovarele funcţionează. Dacă ovulul a fost fertilizat. de asemenea. în aproximativ două săptămâni. Sub influenţa estrogenilor. Estrogenii stimulează şi sinteza proteinelor din organism şi retenţia de lichide. eliberând ovulul. După ce un folicul s-a maturat şi rupt. şi secreţia hormonilor estrogeni. atunci corpul galben îşi cotinuă funcţia până la formarea placentei şi menstruaţia nu mai apare. 159 . mucoasa uterină se îngroaşă. ale tubei Fallopio.Ovulaţia: La microscop. celulele ţesutului folicular permit ieşirea ovulului. Când foliculul este complet dezvoltat şi ovulul este matur. Funcţia ovariană este sub controlul glandei hipofize. prin fluxul sanguin. luteinizant sau LH. Producerea de FSH reîncepe şi ciclul se reia. corpul galben se atrofiază. secreţia de progesteron se opreşte şi mucoasa uterină este eliminată prin menstruaţie lunară. intră în acţiune şi declanşează dezvoltatea corpului galben (corpus luteum) în foliculul gol. Funcţia corpului galben este aceea de a ajuta menţinerea sarcinii. la ovare.

pentru succesul căruia sunt necesare o multitudine de condiţii. Odată depuşi în vagin. Acest traseu de aproximativ 20 cm durează 45 minute şi doar în jur de 2000 de spermatozoizi vor supravieţui în final. care ajută la lichefierea învelişului extern 160 . spermatozoizii încep să se deplaseze de-a lungul vaginului şi. prin cervix. care protejează spermatozoizii împotriva acidităţii vaginale. Concepţia şi reproducerea: Concepţia reprezintă unirea dintre un spermatozoid şi un ovul. Fiecare spermatozoid transportă o enzimă (o substanţă responsabilă pentru catalizarea proceselor chimice ce susţin viaţa). Fertilizarea este realizată atunci când un spermatozoid penetrează suprafaţa ovulului. După aceea. concepţia este foarte probabilă. Fertilizarea (fecundaţia): Milioanele de spermatozoizi care au ajuns în uter sunt hrăniţi de mucusul alcalin al canalului cervical. Dacă actul sexual se petrece în perioada ovulaţiei. Dacă un ovul este prezent deja în tubă. Un bărbat produce aproximativ 400 milioane de spermatozoizi la fiecare ejaculare. fertilizarea are loc imediat.2. Mobilitatea este asigurată de mişcările viguroase ale flagelilor. fiind gata de a fuziona cu un ovul. Spermatozoizii pot trăi în tubele Fallopio cel mult trei zile. dacă ovulaţia are loc. Aceştia sunt înconjuraţi de lichidul seminal. Este un proces complex. O parte din spermatozoizi nu ajung să facă acest traseu şi ei vor fi distruşi de mediul acid din vagin. ei călătoresc până în tubele Fallopio. la uter. Acesta este un mod natural de selecţie pentru a asigura înlăturarea de la fertilizarea ovulului a spermatozoizilor lezaţi sau bolnavi.

denumită trofoblast. traversa placenta. Odată ovulul fecundat. În acest timp. de care fătul este ataşat prin cordonul ombilical.al ovulului. Ovulul şi spermatozoidul (care şi-a pierdut flagelul) fuzionează. Această funcţie vitalã de schimb este îndeplinită de placentă. dăunând fătului. unde poate fi hrănit şi astfel debutând o sarcină. ca o barieră ce protejează fătul de substanţele potenţial nocive. celulele continuă să se dividă. placenta devine un organ separat. care. O dată cu nidaţia. produşii de degradare şi hormonii trec de la făt la mamă. deşi multe medicamente pot. nutrimentele şi hormonii – de la mamă la făt. totuşi. începe să se dividă în două celule. cântăreşte aproximatix 500 g şi este de culoare roşie închis. dar multe substanţe pot trece de la mamă la făt. formând un singur nucleu. în momentul naşterii. Placenta: Placenta se formează atunci când o parte specializată a oului. dezvoltă mici proiecţii care ajută la nidarea în mucoasa uterină. de asemenea. Unii anticorpi materni pot. restul spermatozoizilor mor. oxigenul. Până în săptămâna a 12-a. Toată hrana şi oxigenul de care fătul are nevoie sunt primite de la mamă şi este capabil să elimine orice produşi de degradare înapoi în corpul matern. Timp de 72 de ore. Oul călătoreşte către uter în aproximativ 7 zile (ziua a 21-a a unui ciclu de 28 de zile). spongioasă şi de formă discoidală. s-a produs procesul de concepţie complet. traversa placenta. 161 . facilitând penetraţia unui singur spematozoid. Placenta acţionează. apoi. Două straturi de celule menţin separată circulaţia sângelui fetal de a celui matern din interiorul placentei. până când se produce un ou cu 64 de celule. de asemenea. Dioxidul de carbon. nidează în peretele uterului matern.

ca o viitoare sursă de enegie. inhibă contracţiile înainte de începerea travaliului. probabil. în cea de-a doua săptămână a primului trimestru. Sarcina este divizată în trimestre. ovulul fecundat este denumit embrion. formând un mic grup de celule numit morulă. de fapt. oul se deplasează de-a lungul tubei Fallopio. 162 . Înainte de această dată. Ei stimulează. Timp de aproximativ trei zile după fertilizare. concepţia are loc probabil între a 10-a şi a 14-a zi a ciclului menstrual. dar. În acest stadiu. de asemenea. Alţi hormoni stimulează mărirea dimensiunilor uterului şi. când ovulaţia este cea mai probabilă şi fertilitatea femeii este maximă. care împiedică noi ovulaţii sau apariţia de noi cicluri în timpul sarcinii. sarcina începe. abdomen şi fese. divizându-se şi redivizându-se.În sfârşit. dezvoltarea sânilor în vederea hrănirii nou-născutului şi depozitarea grăsimilor pe coapse. de fapt. de aceea. Dezvoltarea fătului: „Făt” este numele atribuit copilului nenăscut din momentul în care poate fi recunoscut ca o fiinţă umană în dezvoltare (de la aproximativ două luni de la fertilizarea ovulului). sarcina este reprezentată de o celulă fertilizată sau ou. placenta produce o serie de hormoni.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful