CUPRINS I.

STRUCTURA ORGANISMULUI Celula

…………………………………………………….........7 Acidul dezoxiribonucleic (ADN) ……………………………........8 Acidul ribonucleic (ARN) ……………………………………….8 Cromozomul ………………………………………………........9 Tesutul epitelial ................................................................ ..................10 Tesutul conjunctiv ............................................................ ..................12 Tesutul muscular .............................................................. ..................13 Tesutul nervos .................................................................. ..................14 Topografia organelor si a sistemelor de organe ...........................................16 Segmentele corpului uman ..................................................................16 Planuri si axe anatomice ............................................................ ........16 Niveluri de organizare in corpul uman ..............................................17 1. Organele ......................................................................... .........................18

1

Cavitatea craniana ............................................................... ..............18 Cavitatea toracica ................................................................ ..............19 Cavitatea abdominala .......................................................... ..............20 2. Membranele .................................................................... ........................21 II. SISTEMUL OSOS SI TEGUMENTUL 1. Oasele si cartilajele ........................................................................ .........22 Cresterea osoasa ............................................................................ ......22 Cartilajele ............................................................. ..............................23 Structura scheletului ............................................................ ..............25 Membrele si pelvisul ................................................................. ..........26 2. Articulatii si ligamante ....................................................................... ...26 Articulatiile sinoviale ............................................................... .........27 Articulatiile genunchiului ........................................................ ..........27
2

Articulatiile fibroase ................................................................ ..........28 # Ligamentele ......................................................... ...........................28 # Structura .............................................................. ................29 # Functie ................................................................. ................29 3. Pielea .............................................................................. ........................30 Structura pielii ................................................................................ ...30 Culoarea pielii ................................................................................ .....30 III. SISTEMUL MUSCULAR 1. Muschii ........................................................................... ........................31 Structura muschilor ........................................................................ ....32 Functiile muschilor ........................................................................ .....33 2. Tendoanele ..................................................................... .........................34 IV. SISTEMUL NERVOS
3

................ ................................................40 4.............................................................................................................38 Emisferele cerebrale si hipotalamusul .38 Creierul ................................................................................................................ ...........................................35 2.............................................................................................................................................................4 0 Sistemul nervos: REZUMAT ..49 Umoarea vitroasa si retina ...........................................48 Uvea ..... ....... 35 3......................... 36 Maduva spinarii ......... Ochiul .............. Sistemul nervos central .............................. ..................................................................................... Sistemul nervos periferic ..........................................................51 4 ............................................. ................48 Coneea .......49 Nervul optic ................................................................ Celulele nervoase ...................... .... ..........................39 Cortexul cerebral .....................................................................1.. Urechile ...............................50 5....... ......................................................................................... .

...................................... .........................................56 5 .....56 Laringele ......................... ....................... ..............................................51 Echilibrul ................................................................................................... .......... Receptorii tactili ....................................................................... ........54 Mirosul .................................. ...................................... .............56 8............................................................................................ Vorbirea ..................................... .............................................. .............................................55 Releele senzoriale ................................54 7............................................... .......................... ................................................................................................................... ..........................................................................................................53 6.........................................................53 Centrul de control ... Receptorii olfactivi si gustativi ..52 Pornirea si oprirea ..Auzul .....53 Invatarea echilibrului ......................... ....54 Mugurii gustativi .......................55 Caile nervoase .........................................................54 Gustul .........

.57 Rolul creierului ..... SISTEMUL ENDOCRIN 1..62 Glandele suprarenale .........................................................................61 Hormonii hipofizari ........................................60 2..............60 Structura si functie ....................... .......................................................... 60 Rolul hipotalamusului .......................................................62 Pancreasul .......................................58 V.......................Producerea sunetelor .............................................................................. ...................................................................... .............. .............................................................. ......................................... Hormonii ..............................61 Glanda tiroida ............................................ Glandele endocrine ...............................................................................59 Proteinele si steroizii .................. .............................63 6 ................ ........................................ .................. ................. ................59 Modul de actiune al hormonilor .......................................

....................................... ......................................................................... .......64 2............ SISTEMUL CARDIOVASCULAR 1........... SISTEMUL RESPIRATOR 1......................63 # Corticosuprarenala ..................................................... Sangele ..... Plamanii .. .......................................................... ......................67 Plasma ....................................... .............................................................................65 3...............................................................................................................................................................# Medulosuprarenala ......................................................................6 4 Faringele ......................... ..................................66 4.......................................... .. .65 Modul de functionare al plamanilor ...................66 Frecventa respiratorie ........... ...... Caile respiratorii superioare ...........................63 VI.............................................................................................. . Nasul ..............................67 VII.68 7 ...64 Traheea ................................... Respiratia ......................

.................................................. .............................. Circulatia sangelui ..............................................................70 Mononuclearele .................................................................... .......... .................................................... ...........................69 Polinuclearele .......Plachetele ..................................................................................................................................................... .......................72 Structura arterelor .............................................70 2..............................................73 Venele ......................................................................................................75 8 ......74 4..................... .......................................... ..... ..........................................................................................71 Valvele ......................... .............................................................................................................. ..............................................69 Globulele albe ............70 Mecanismul de functionare ... ........72 3.................................................. .. Vasele sanguine .............. ................68 Globulele rosii .............. Inima ..............................................................................72 Ritmul cardiac .............74 Derivatii ...................................73 Capilarele .............. .

. Vasele limfatice .82 9 .......................................... ....81 Glandele salivare ......................................... ....................................................................................................79 Amigdalele ... ........ .......... ........................................77 Functiile splinei ................................. .... SISTEMUL DIGESTIV 1...........................................................................................................77 2.......................................... 76 Distributie si flux ............................................................ ................... SISTEMUL VASCULAR LIMFATIC 1.....................................................79 IX..........................................................................7 6 Controlul circulatiei ..................................................................................... Organe si tesuturi .......... ............................................................76 VIII..................Mecanismele compensatorii .... ..................................................................................80 Limba ..........................................81 Dintii .......... Cavitatea bucala .......78 Timusul ..................................................... ........

.........83 Tipuri de dinti ................................................................................................................................ ....................................................... ...................... Digestia .............. ......86 Ileonul ............................................................................................................................. Intestinul gros ...............................................................91 10 . .........................................88 5........................... ............................................. .................................................................86 4............................................................................................................................................85 3....................................................... Intestinul subtire .................83 Dezvoltarea dintilor ...Fixarea dintilor ................................. ................83 2........................... Esofagul si stomacul ............... .............................................90 Colita ....88 Mezenterul ............... ..............85 Stomacul ...... Tractul intestinal ......... ....................................84 Esofagul .................................... ............................. ...........................................................................................................90 6............88 Rolul jejunului .................89 Absorbtia hranei ................................................

......................................91 Mecanismul de functionare .................... Excretia ................... ..... .......................................................................92 Apendicele ..................................................................................................................................................................................94 Calculii biliari ...............................................................................................................................91 Anusul ............ .....94 Vezicula biliara ....................................................92 Functii ...................................................................................................93 Metabolismul grasimilor ..............................96 11 .................... ..........................................Rectul ............................................................. ......................................... . ................................................................ SISTEMELE EXCRETOARE 1........................... .....92 7.......93 Eliminarea deseurilor ....95 Sistemul urinar ......... Ficatul ......................93 Metabolismul proteinelor .......................93 Bila ........................95 X...............................................................................................................................................................94 Functia bilei .......................................................... ....................

................ ..................................................................................... ...100 Menţinerea temperaturii ..102 Erecţia ............................................ ........................................102 Prepuţul şi glandul .103 Spermatozoizii ...98 Urina ....................................... Rinichii ........................... Sexul masculin .........................98 3................99 4.....................................102 Testiculele ................................... ....... ...................103 12 ............................................................. Organele de reproducere ..........................................2....................... ..................................................................................... .................................................................................99 Controlul vezicii urinare ................................................................... Vezica urinara ...........97 Creşterea presiunii arteriale (presiunea sângelui) ............ SISTEMUL DE REPRODUCERE 1...............................................101 A....................... .......................................................100 Tipuri de glande sudoripare .......................................................................... Glandele sudoripare ........................................... 101 XI.......... ...

...................................................110 2............111 Fertilizarea (fecundaţia) ................ 106 Vaginul ............................. .... .....Producerea spermatozoizilor ..................................... .......................................... ................... .. Concepţia şi reproducerea ................................................105 B..................................................................... ....................105 Clitorisul şi glandele ............... ................................108 Ovarele ......106 Structura ..... .........111 13 .............................................104 Glanda prostatică ..............................................................................................................................................107 Funcţiile vaginului ..................................... .........................................................................104 Ejacularea .........1 11 Placenta ......................... Sexul feminin ........................................................... .....109 Ovulaţia ....................108 Poziţia ........................................................................................................................................................107 Uterul ....................................... ..................................

.............Dezvoltarea fătului ................1 12 ANATOMIA OMULUI I. STRUCTURA ORGANISMULUI 14 ..............................................

Ca orice organism. la maturitate.Anatomia omului este studiată în general prin observarea multiplelor şi variatelor organe ale corpului. care poate atinge.007 milimetri. Ovulul. iar prin asocierea lor. Acestea alcătuiesc ţesuturi. Cu o lungime care depaseste uneori un metru.05 milimetri. La extremitatea opusa se afla eritrocitele. în care se afla scufundate proteinele. membrana controleaza schimburile cu mediul extern. Celula este delimitata de un învelis elastic foarte fin. Multe dintre acestea pot fi grupate laolaltă în diferite sisteme. diferite tipuri de ţesuturi alcătuiesc organele.celulele.1 milimetri.01 si 0. În final. toate sistemele – şi celulele minuscule care sunt componentele de bază ale tuturor organelor şi ţesuturilor – sunt implicate în menţinerea sănătăţii şi a unei stări de echilibru intern ale organismului în prezenţa unor factori constant variabili. Acest gel (lichid) citoplasmatic cuprinde toate componentele celulare. globulele rosii. ocupa pozitia a doua. pe baza modului în care unele organe şi structurile asociate lor acţionează împreună pentru a îndeplini funcţiile specifice ale organismului. Celelalte celule masoara în medie între 0. organitele . Formata din doua foite de lipide suprapuse. şi cel uman este alcătuit din unităţile fundamentale ale lumii vii . membrana celulara. Organele pot fi asociate în sisteme sau aparate pentru îndeplinirea unei funcţii. numit citosol. cu diametrul de 0.care 15 . Suprafata sa este dotata cu receptori care pot reactiona cu substantele chimice aflate în spatiul extracelular. Celulele corpului nostru contin un gel compus din 90% apa. un diametru de 0. neuronii sunt cele mai mari celule ale corpului uman.

Reticulul endoplasmatic este una dintre aceste organite. permitând astfel celulei sa-si modifice forma . 16 . Nucleul are el însusi o dubla membrana cu pori la nivelul carora se efectueaza schimburi între citoplasma si mediul interior al nucleului. Mitocondriile constituie motorul celulei. sunt denumiti si “gunoierii celulei”. un zahar pe care mitocondriile îl preiau din mediul intracelular. Ele sunt în acelasi timp sediul respiratiei celulare si locul de stocare a energiei necesare functionarii celulei. adica toate informatiile utile functionarii si dezvoltarii celulare. Proteinele noi sunt regrupate în veziculele unui alt organit. aparatul Golgi. fiecare dintre ele îndeplinind un ansamblu de functii foarte variat. ele pot de asemenea descompune organitele care nu mai functioneaza. În pliurile sale netede se produc lipide.sunt mici elemente functionale. iar ribozomii sintetizeaza proteine pornind de la materia prima în alimente. Celulele au un mare numar de organite. Acest centru de comanda. a carei activitate este în întregime controlata de nucleu. Fiecare celula este o structura organizata. Citosolul si organitele sale poarta numele de citoplasma. lizozomii. apoi transportate la periferia celulei pentru a fi eliberate în mediul extracelular. fiecare tip de celula este programata pentru a juca un rol precis în corp. Ansamblul acestor elemente este mentinut datorita unei retele de microtubi si microfilamente aflate în interiorul celulei. contine ADN-ul. Alte organite. Unii dintre acesti microtubi au proprietatea de a se deforma.ribozomii. Aceasta energie este furnizata datorita descompunerii unor elemente ca glucoza. Aceste vezicule rotunjite au mai multe enzime care distrug deseurile celulare. Acesta seamana cu o aglomerare de panglici care au zone netede si altele granulare.

se replica (inmulteste) si ADN-ul sau. guanina si uracilul. iar bazele azotate sunt adenina. guanina si timina. formand o molecula in spirala (dublul helix). ARN de transfer (ARNt. este principalul constituient al cromozomilor din nucleul celulei si joaca un rol esential in determinarea caracterelor ereditare. compus organic complex (acid nucleic) prezent in celulele vii. ARN-ul este de mai multe tipuri: . citozina. materialul genetic al celor mai multe organisme vii. Cele doua lanturi sunt rasucite unul in jurul celuilalt si sunt legate intre ele prin punti de hidrogen stabilite intre bazele azotate complementare (imperecherea bazelor azotate). controland sinteza proteinelor din celule. implicat in sinteza proteinelor. citozina. rezultand doua molecule fiice identice cu molecula mama. cum ar fi mitocondriile (ADN mitocondrial). Cea mai mare parte a ARN-ului este sintetizat in nucleu. Molecula de ARN consta dintr-un lant lung de nucleotide in care glucidul este riboza. mai este prezent si in alte organite celulare. ARNsolubil ARNs) este implicat in asamblarea aminoacizilor in 17 . iar bazele azotate sunt adenina. Acidul ribonucleic (ARN-ul). Cand celula se divide.ARN mesager (ARNm) care copiaza informatia genetica si o transporta la situsurile specializate din interiorul celulei (numite ribozomi) unde informatia este tradusa in compozitia proteinei. ARN-ul ribozomal (ARNr) prezent in ribozomi este monocatenar.Acidul dezoxiribonucleic (AND-ul). ADN-ul este un acid nucleic alcatuit din doua lanturi de nucleotide. in care zaharidul este dezoxiriboza. Pe langa nucleu. fiind distribuit apoi in diferite parti ale citoplasmei. dar prezinta si regiuni helicoidale formate prin imperecherea bazelor complementare.

Fiinţa umană posedă o pereche de cromozomi sexuali: femeile au doi cromozomi X (numiţi astfel din cauza formei lor aproximative) iar bărbaţii au un cromozom X şi un cromozom Y.obiect) reprezintă macromolecule de ADN.100 de gene). o celulă umană are un total de 46 de cromozomi. Organismul nostru este dotat cu un proces de reînnoire celulara care functioneaza continuu pentru a conserva . sunt unitati genetice permanente. Cromozomul (din limba greacă chromo nuanţă şi soma .celulele umane sunt diploide (ca de altfel ale tuturor organismelor din regnul animal) şi conţin 22 de perechi de autozomi.functionale si se transmit prin autoreplicare de-a lungul generatiilor celulare. sunt circulari iar anumite eucariote pot avea cromozomi suplimentari citoplasmatici. Cromozomii indiferent de modul de organizare fizica si moleculara.acelasi numar de celule. cromozomii mitocondriali au dimensiuni mici. Cromozomii umani . Fiecare cromozom este constituit dintro moleculă unică şi lungă de ADN care conţine informaţia genetică. lineari sau circulari.aproximativ . cu rol în păstrarea informaţiei ereditare a celulei. versiune erodată a lui X şi care nu conţine mai mult de o sută de gene (cromozomul X conţine 1. care conţine mai multe gene şi secvenţe nucleotide. Aşadar. Fiecare cromozom are un centromer şi unul sau două braţe care pornesc din acest centromer. proprietatile structural .lantul polipeptidic care este sintetizat in ribozomi. Fiecare ARNt este specific pentru un anumit aminoacid si poarta un triplet de baze complementare cu un triplet din structura ARNm. de exemplu. Există şi excepţii. Nici o 18 . plus doi cromozomi sexuali. care isi conserva individualitatea.

Majoritatea contin un nucleu. Cu toate ca sunt de forme si de dimensiuni variate.celula. Molecula de apa. senzoriale. Corpul uman are mai multe niveluri de organizare. 3. fie ca sunt spermatozoizi. secretoare. difera între ei. Dupa natura lor. constituie unitatile de baza structurale. care se afla într-o solutie denumita citosol. functionale si genetice ale organismelor vii. fara exceptie nu moare. delimitata de o membrana. În timpul formarii celulelor reproducatoare. Celulele. celula-mama sufera o meioza: este vorba de doua diviziuni succesive care produc patru celule sexuale sau gameti. zaharurile sau proteinele se aglomereaza pentru a forma structuri celulare de baza. Când ajunge la capatul vietii. # Ţesutul epitelial se clasifică în: 1. Fie ca sunt ovule. acesti gameti. membrana…). conjunctiv. muscular si nervos. tesuturile corpului uman se repartizeaza în patru grupe principale: tesut epitelial. Corpul nostru este compus din miliarde de celule. care rezulta dintr-o meioza. fiecare avand un rol foarte important în organism. Primul dintre aceste niveluri este de ordin chimic. Acest proces de diviziune se numeste mitoza. ele însele compuse din aceste organite diferite. 2. denumite organite sau „organe mici” (nucleul. ea se împarte în doua celule-fiice dotate cu un patrimoniu genetic identic cu al sau. Ţesuturile epiteliale se divid intens. epitelii de acoperire. sunt avascularizate şi sunt întotdeauna însoţite de ţesut conjunctiv moale de unde primesc substanţe nutritive 19 . grupate dupa functii si reunite în tesuturi. de complexitate crescânda.

epitelii simple pavimentoase: în endocard (căptuşind încaperile inimii).unistratificate sau simple.cubice: celule cubice. Epiteliile pluristratificate de la nivelul epidermei. cu celule aşezate întrun singur strat. Epiteliile de acoperire .epitelii pluristratificate pavimentoase cheratinizate: în epidermă. . Tipuri de epitelii de acoperire: .epitelii pluristratificate pavimentoase necheratinizate: în mucoasa bucală. .prin difuzie. după forma celulelor: .pavimentoase: celule turtite. Ele formează epiderma şi căptuşesc cavitaţile: tubul digestiv. aşezate pe unul sau mai multe straturi. celulele sunt legate între ele printr-o substanţă amorfă. Epiteliile pot fi: 1. . 2. inima. sprijinite pe o membrană bazală fină.învelesc suprafeţe. În aceste ţesuturi. faringe şi esofag au functia de protecţie. pleură (plămîni). sunt adesea traversate de unele substanţe. Se pot afla la exterior corpului sau în interiorul organelor cavitare pe care le căptuşesc. .epitelii simple cubice: în canalele excretoare ale glandelor salivare. care le separă de ţesuturile vecine. . peritoneu (cavitatea abdominală). Cele unistratificate. căile respiratorii. Sunt formate din celule alăturate. din cavitatea bucală. cu grosimi diferite.pluristratificate. 1. .epitelii simple cilindrice: în intestinul subţire unde formează un platou striat (o margine în perie). .prismatice: celule cilindrice. vasele etc. 20 . după numărul de straturi: .

. cînd acest ţestut este combinat cu ţesut conjunctiv şi vase de sînge. cît şi exocrine: exemple: pancreasul (exocrin prin sucul pancreatic. . sudoripare. endocrin prin producerea de hormoni sexuali).mamare. glandele sexuale (exocrin.epitelii pseudostratificate: conţin celule în formă de ciupercă/umbrelă aşezate pe un singur strat care datorită dispunerii lor creează falsa impresie de stratificare. Ele au celule bogate în dictiozomi ce secretă diverse substanţe. Epiteliile senzoriale .la exteriorul corpului: gl. 2.exocrine . 21 . Glandele pot fi: . 3.în alte cavitaţi: gl.fără canale de excreţie.prezintă canale prin care-şi elimina produşii de secreţie: . salivare.mixte: atît endocrine. Epiteliile secretoare . endocrin datorită insulinei). sebacee. . Ele intră in alcătuirea unor organe de simţ. datorită gameţilor. formează organe numite glande..produc şi elimină substanţe. Ele sunt deci principalele componente ale glandelor. .conţin celule specializate în recepţionarea unor stimuli şi transmiterea semnalelor către sistemul nervos central. produc hormoni care trec în sînge: exemple: hipofiza.epitelii pluristratificate cubice şi cilindrice necheratinizate: în canalele acinilor pancreatici.uroteliul: în vezica urinară şi uretere.endocrine . . intestinare. este simplu atunci cînd vezica este plină şi stratificat datorită cutării atunci cînd vezica este goală. suprarenalele. tiroida.

. 22 . moi.în ţesutul lax componentele sunt în proporţii aproximativ egale. semidure. oferă protecţie mecanică. După consistenţa substanţei fundamentale ele pot fi: 1. dure. depozitează grăsimi. au rol în imunitate etc. albicios şi elasticitate redusă. produc elementele figurate ale sângelui.ţesutul fibros. prin nenumărate diviziuni. .ţesutul adipos conţine celule care acumulează grăsimi de rezervă. 1. Are un aspect translucid. . 3. fluide – daca ne gandim la sange. între care se află fibre şi un material substanţă fundamentală.# Ţesutul conjunctiv este format din celule distanţate. 2. Conţine fibre puţine şi foarte fine. Ţesutul conjunctiv semidur formează cartilajele. produc elementele figurate ale sângelui. Ţesuturile conjunctive moi au cele trei componente în diferite proporţii: . hrănesc alte ţesuturi.ţesutul reticular are o reţea de fibre fine ăntre celule care.ţesutul cartilaginos hialin este situat la suprafeţele articulare ale oaselor. Acestea nu au vase de sânge. are o rezistenţă mecanică deosebită. datorită numeroaselor fibre de colagen. Ţesuturile conjunctive moi au structuri diferite şi îndeplinesc o varietate de funcţii: leagă între ele diferite părţi ale organelor. 4. . . cum ar fi cel epitelial.ţesutul elastic posedă multe fibre elastice. conţine nervi si multe vase. peretele laringelui şi traheei şi cartilaje costale. 2. hrănind şi însoţind alte ţesuturi.

Ţesutul conjunctiv dur are în substanţa fundamentală o proteină oseină impregnată cu saruri minerale. # Tesutul muscular – dupa structura si proprietatile functionale prezinta trei tipuri: 1. striat.Tesutul muscular striat – alcatuieste muschii striati (voluntari) – care in cea mai mare parte formeaza musculatura somatica sau scheletica (impreuna cu oasele. Acest ţesut se află în partea centrală a oaselor lungi şi la periferia oaselor late şi scurte. de unde vine aspectul spongios (buretos). 4. iar elementele figurate . respirator. . si articulatiile realizeaza aparatul locomotor). în jurul unor canale microscopice prevăzute cu vase şi nervi. pe care iau insertie. Ţesutul osos este format din lamelele osoase dispuse în două moduri: . 1. lăsând între ele nişte spaţii. Ţesutul conjunctiv fluid poate fi considerat sângele. Se întâlneşte în discurile dintre vertebre şi în articulaţii. 2. 3. neted. striat de tip cardiac.în ţesutul osos spongios se întretaie. Acest ţesut se află la extremităţile oaselor lungi şi în centrul oaselor late şi scurte.- ţesutul cartilaginos elastic este bogat în fibre elastice. 23 . 3. în care plasma ar constitui substanţa fundamentală. Este prezent în pavilionul urechii. iar o mica parte intra in structura unor segmente ale tubului digestiv.celulele. ţesutul cartilaginos fibros are puţine celule şi este bogat în fibre care îi dau o rezistenţă deosebita.în ţesutul osos compact au dispoziţie concentrică.

40% din greutatea corpului. determina pozitia ortostatica (verticalitatea). scrisul. mimica fetei. iar 24 . structuri fibroase prin care se insera (fixeaza) pe oase. • contractilitatea. grupate in fascicule si solidarizate prin tesut conjunctiv (epimisium la periferia muschiului. Fibrele musculare sunt paralele intre ele si dispuse de obicei de-a lungul axului longitudinal al muschiului. acte declansate si controlate de catre sistemul nervos central (SNC) prin intermediul nervilor spinali si cranieni. fiecare muschi striat este structurat din celule (fibre) musculare foarte alungite. dar de lungimi de pana la 100-400 microni. vorbitul. dar si specifice fibrei musculare – miofibrilele. ca orice celula. La capat fiecare muschi se termina printrun tendon sau aponevroza. Fiecare fibra musculara striata. masticatia si multe alte acte voluntare motorii. • extensibilitatea. vaselor sanguine si muschilor piloerectori (ai firelor de par). organite comune. perimisium printre fasciculele musculare si endomisium foarte fin printre fibrele musculare). Fibrele musculare nu au striatii transversale. intre 1mm si 10-12cm. Astfel si musculatura striata contribuie la integrarea organismului in mediul biologic inconjurator. sunt fusiforme. au aspect omogen electronomicroscopic. Avand caracteristic proprietati functionale si fiziologice ca: • elasticitatea. are la periferie o membrana subtire – sarcolema si putina – sarcoplasma. Tesutul muscular neted – intra in structura organelor (viscerelor). mersul. cu numerosi nuclei periferici. 2. cu un nucleu mare central.Musculatura striata reprezinta cca.

• muschiul neted multiunitar – din iris.miofibrilele. 3. vezica biliara. Tesutul muscular cardiac este format din doua structuri musculare: • miocardul comun – contractil. Tesutul muscular striat de tip cardiac – miocardul sau muschiul inimii. ce contin echipament enzimatic bazat pe metabolismul aerob.este alcatuit din doua tipuri de celule: • neuroni. contractiile sunt fine. asemanatoare muschiului striat scheletic desi are inervatie vegetativa. este format din din fascicule de fibre musculare cardiace. care au o dispozitie circulara in peretii atriilor si oblic spiralate in ventricule. dispuse la intamplare. celule diferentiate specific. Muschii netezi din punct de vedere functional sunt de doua tipuri: • muschi netezi viscerali – din peretii viscerelor cavitare: majoritatea segmentelor tubului digestiv. fiind alcatuit din structuri musculare de tip embrionar cu activitate predominant anaeroba. uter. • celule gliale care formeaza un tesut de suport sau interstitial al sistemului nervos. 25 . are fibrele musculare separate. cu foarte mare rezistenta la anoxie. si mai limitate. uretere. care genereaza si conduc impulsurile nervoase. este mult mai gros la ventricule (cu deosebire in cel stang) decat in atrii (ventriculele -2 si atriile -2 formeaza cele -4 camere ale inimii). cu fascicule mici de microfilamente de forma neregulata. # Tesutul nervos . vezica urinara. cu fibre musculare striate (cardiace sau miocardiace). ce asigura contractia ritmica si automata a miocardului comun. • miocardul – specific.

care se ramifica in portiunea terminala. care formeaza cea de a doua teaca. Majoritatea axonilor sunt mielinizati si conduc impulsul nervos mult mai repede decat cei nemielinizati. teaca de mielina . teaca Henle . care inconjura axonii.neuroplasma. Mielina se comporta ca un izolator electric. aceasta teaca prezinta intreruperi numite strangulatii Ranvier. In citoplasma se afla organite celulare si un nucleu.Neuronul .neurilema si o citoplasma . care prezinta mai multe prelungiri. substante prin care impulsul nervos este transmis altui neuron. Organite specifice neuronului sunt: corpusculii Nissl (corpii tigroizi) care sunt alcatuiti din aglomerari de reticul endoplasmic rugos si neurofibrilele care reprezinta o retea de fibre care traverseaza intreaga citoplasma. cu rol in transportul substantelor din celula si de sustinere. Axonul este o prelungire unica. Celulele gliale secreta o substanta de culoare alba numita mielina. Butonii terminali contin mediatori chimici. Axonii conduc impulsul nervos dinspre corpul neuronal spre butonii terminali. Neuronul asigura functia de conducere a informatiei. care insoteste ramificatiile axonice pana la terminarea lor. motiv pentru care impulsurile nervoase sar de la o strangulatie Ranvier la alta. Corpul celular are o membrana . Este o celula de forma stelata (corpul celular). 26 .reprezinta unitatea strucurala si functionala a sistemului nervos.din loc in loc. lunga. de obicei central.este formata din celule gliale. cu unul sau mai multi nucleoli. Fibra axonului este acoperita de mai multe teci: teaca Schwann .este o teaca continua. Neuronul are rolul de a genera si conduce impulsurile nervoase. ultimele ramificatii fiind butonii terminali.

proximal . abdominala (viscere) .coapsa (i) . ocupand locul neuronilor distrusi.Gat (regiunea cervicala) .centura . Topografia organelor si a sistemelor de organe: a) Segmentele corpului uman 1. 3. numita mielina. fesiera.membrul propriu zis .pelvis – cavitate pelvina (viscere) / reg. 4. vase si nervi. Ele secreta o substanta de culoare alba. Aceste celule nervoase se asociaza cu tesut conjunctiv.Este alcatuita din tesut conjunctiv si acopera teaca Schwann.partea faciala (viscerocraniu).seg. oase) -anterioara (muschi. muchii. cu rol de nutritie si protectie. Celulele gliale se pot divide. si organe viscerale – trahee.pelvina (i) . oase.torace –cavitate toracica .abdomen – cav. tiroida. Celulele gliale sustin si hranesc neuronul. laringe). Celulele gliale. articulatii. intermediar – antebrat (s) .Cap encefal) .Membre . se afla printre neuroni si indeplinesc mai multe functi: de sustinere.posterioara (dorsala – ceafa. cu rol de sustinere si nutritie.brat (s) .partea craniala (neurocraniu – cu .gamba (i) 27 . articulatii.scapulara (s) .Trunchi . aparare si troficitate (hranire).seg. 2. fagocitoza.

 axe – axul longitudinal (polul superior-cranial  polul inferior/caudal) . Niveluri de organizare in corpul uman 1. Nivel nuclear .sagital – stanga/dreapta .viscerocraniu (sustine organe/viscere: ochi.frontal – paralel cu fruntea . fiind elemente de localizare.abdominala .mana (s) ..corpul uman este tridimensional.reg.regiune plantara (talpa) . membrelor.permit stabilirea pozitiei organelor.inferioara (caudala).toracica . 28 .acizi nucleici si proteine.seg.cervicala .reg. trunchiului .transversal – superioara (craniana) . fiind strabatut de trei planuri si trei axe.deget mare (police) (mana)/halux (haluce)  picior. distal . b) Planuri si axe anatomice .cefalica – neurocraniu (craniana) . .biomolecule . .axul sagital (antero-posterior) -> ventral si dorsal.regiune palmara (volara) .picior (i) .axul transversal ->stang – drept  planuri .pelvina . nas etc.) . a sistemelor de organe. cu simetrie bilaterala. Regiunile corpului .

muscular. Organismul 1. factorii de mediu in factori proprii) .slab specializate: epitelial.histogeneza: celula ou – diviziuni mitotice--> embrion (t.tesuturi . Nivelul organelor .nucleu .metabolism .componente: .sisteme de organe (preponderent dintr-un tesut): sistem nervos. Nivelul celular . 4.autoconservare .membrana .aparate (din mai multe tipuri de tesuturi): stomacul. 5. sist.embrionar) –specializare--> organism . sist.osos.puternic specializate: muscular.autoreproducere . Organele: Prin structură se înţelege modul în care anumite elemente sunt puse laolaltă pentru a forma organe.citoplasma . În cazul corpului uman. . 3. intestinul 6. . se poate vorbi despre această structură enorm de complicată având în vedere 29 . . conjuctiv.2.crestere si diferentiere .excitabilitate. Nivelul tisular (histologia studiaza tesuturile) .organite celulare.celula – un sistem deschis biologic (transf. Nivel subcelular . nervos.proprietatile celulei: .

compus din diferite ţesuturi cu o structură şi funcţie specifice.Cavitatea craniană: Craniul este constituit din două părţi: cavitatea craniană. Creşterea lui este cea care determină forma craniului. Totuşi. în esenţă. care poate fi uşor strivită. Creierul are aspectul unei mase moi de consistenţă gelatinoasă. dacă creierul este lezat şi. Deoarece structura unui organ este în corelaţie cu funcţia sa. Înaintea unei abordări în detaliu este necesară o privire asupra organelor importante ale organismului care sunt conţinute în trei mari cavităţi: craniul. ţesutul său poate fi în continuare distrus prin strivire la contactul cu învelişul osos exterior. Cartilajul este înlocuit treptat de către os în primele 18-24 luni de viaţă. şi aceasta.elementele ei de bază şi considerând modul în care se potrivesc împreună. anatomia şi fiziologia sunt strâns legate. oasele craniului sunt unite prin cartilaje. obiectul de studiu – descrierea formei şi a planului de organizare a corpului. Cavităţile mai mici din craniu includ fosele nazale şi mult mai micile sinusuri sau cavităţi aeriene care 30 . toracele şi abdomenul. Aceasta este. Este învelit întro membrană tisulară rezistentă. care permit mişcările oaselor. după care craniul devine rigid. a. nas şi gură. şi faţa (viscerocraniu) care reprezintă un cadru de susţinere pentru ochi. care adăposteşte creierul (neurocraniu). Un organ reprezintă un element distinct. prin urmare. împreună cu oasele craniului. denumită duramater. este edemaţiat. Iniţial. De aceea reprezintă un element convenabil pe care se poate baza studiul corpului uman. Creierul umple complet cutia craniană. protejează creierul.

Cuşca toracică este localizată imediat sub piele. La baza craniului există mai multe orificii care permit trecerea arterelor. Din bronhiile principale ale fiecărui plămân se desprind conductele aeriene mai mici sub formă arborescentă. peretele toracic constituie o pungă musculară în formă de clopot – având drept suport coastele – care. Cel mai mare dintre ele. Mandibula este considerată. Membrane asemănătoare acoperă plămânii şi inima. Plămânul stâng şi drept ocupă majoritatea toracelui şi sunt conectaţi la trahee prin bronhiile principale. care conduc aerul la alveolele pulmonare. Este articulată de coloana toracică şi este închisă de diafragm. Între coaste există alţi muşchi denumiţi intercostali. denumit foramen magnum (gaura occipitală). b.comunică cu aceasta. În consecinţă. Tot interiorul cavităţii este acoperit de o membrană denumită pleură. de obicei. muşchiul ce separă toracele de abdomen. Când pleura se inflamează. inclusiv suprafeţele lor inferioare. Funcţia de bază a acestora este de a transfera oxigenul din aer la ţesuturi. şi are formă de clopot. Include în totalitate plămânii şi inima. prin mişcări de expansiune şi relaxare. numite bronhii.Cavitatea toracică: Toracele sau pieptul este o cuşcă osoasă care conţine două din cele mai importante organe ale corpului: plămânii şi inima. este orificiul de intrare al măduvei spinării. dă naştere stării cunoscute drept pleurezie. unde este esenţial pentru procesele vitale. este capabilă să absoarbă şi să elimine aerul din plămâni prin traheea care porneşte din torace spre gât. unde oxigenul este extras din aer 31 . ca un accesoriu al craniului. nervilor şi venelor.

care face parte din sistemul vascular limfatic. începând cu stomacul aşezat sub diafragm şi sfârşind cu rectul. În abdomen există un mare număr de organe. Delimitat posterior de coloana vertebrală. cum ar fi ficatul şi pancreasul şi.şi difuzat în sânge. de asemenea. Sângele încărcat cu oxigen se întoarce la atriul stâng şi ventriculul stâng. în plus. de unde este expulzat în principala arteră a corpului – aorta. o glandă denumită timus. Inima se găseşte între cei doi plămâni în interiorul propriei membrane seroase. frecvent denumite viscere. Există. care transportă hrana de la cavitatea bucală până în stomac. care este situat imediat după diafragm. splina. întinzându-se de la diafragm până la bazin. Tractul alimentar reprezintă sistemul de prelucrare şi excreţie a alimentelor – descompune alimentele în substanţe care pot fi absorbite în sânge pentru a fi transportate în alte părţi ale corpului şi elimină reziduurile nedigerabile. în părţile superioare de coaste. c. În susţinerea funcţiilor tractului alimentar intervin glande abdominale importante. toracele conţine esofagul. Aproape tot tractul alimentar este situat în interiorul abdomenului. partea anterioară a abdomenului este un perete muscular gros. În afară de inimă şi plămâni. Timusul joacă un rol important în reglarea mecanismelor de apărare. Cavitatea abdominală: Abdomenul este cea mai mare cavitate a corpului. O 32 . care se goleşte prin anus. anterior traheei. iar dioxidul de carbon – produs rezidual de catabolism – trece în sens opus. situată în porţiunea superioară a toracelui. Inima primeşte sânge din organism prin intermediul cavităţilor drepte (atriul drept şi ventriculul drept) şi îl pompează în plămâni.

aproape toate organele sexulae se găsesc în interiorul organismului. iar la bărbaţi o parte din organele sexuale coboară. la fel ca splina. 2. vezica urinară. abdomenul este prevăzut cu o membrană denumită peritoneu. La femei. care se află în partea inferioară a abdomenului şi în care urina este acumulată înainte de evacuare. el căptuşeşte. fiecare legat de vezică printr-un conduct denumit ureter. în acelaşi timp. iar cea de-a doua este denumită peritoneu parietal. În timp ce peritoneul acoperă organe cum ar fi stomacul. Partea de peritoneu care acoperă organele se numeşte peritoneu visceral. Astfel. de care organele sunt ataşate prin mezenter. ficatul. Penrtru fixarea organelor. Peritoneul are funcţia de a permite mişcări relativ libere ale variatelor structuri din abdomen. uterul şi apendicele. şi cavitatea abdominală. astfel încât orice leziune sau inflamaţie ce apare la nivelul acestuia este resimţită ca o durere localizată acută. în poziţia lor definitivă. pancreasul. În spatele canalului alimentar se găsesc rinichii. Peritoneul parietal are o inervaţie senzitivă bogată. Poate părea imposibil ca atât de multe organe vitale să încapă într-un spaţiu atât de mic. în afara organismului. Strâns legat de aparatul urinar este aparatul de reproducere. Peritoneul acoperă toate organele conţinute în interiorul abdomenului. dar cei 10 m de intestin sunt pliaţi şi astfel pot avea loc în interiorul abdomenului. înainte de naştere. Peritoneul visceral nu este atât de sensibil şi durerea apare dacă intestinul este tracţionat sau destins. Membranele: 33 .reţea imensă de vase sanguine deserveşte toate organele şi nervii abdominali. stomacul şi intestinele sunt acoperite de peritoneu.

Printre funcţiile acestuia se numără lupta împotriva infecţiilor (conţine anticorpi) şi menţinerea laringelui. cum ar fi praful. cum ar fi tractul alimentar. meningele. Membranele mucoase se găsesc. Membranele seroase sunt învelişuri pentru organele din torace şi abdomen. în timpul menstruaţiei. înapoi spre laringe pentru a fi expectoraţi în afara organismului. Există. Mucoasele seroase înconjoară organele din torace şi abdomen. în special endometrul sau membrana uterină. formând vilozităţile pentru a creşte suprafaţa de digestie. la marginea structurilor cavitare. amigdalelor şi a întregului tract alimentar umede şi elastice. Există trei tipuri principale de membrane. conţin şi celule cu funcţii adiţionale. în scop protector şi lubrifiant. Tendoanele. benzile de ţesut fibros care leagă muşchii de oase sunt înconjurate de o teacă sinovală. de asemenea. membrane mucoase în sistemul de reproducere sau sexual. După cum sugerează şi numele. membranele mucoase conţin celule specializate pentru a secreta lichidul fluid denumit mucus. Membranele care delimitează intestinele se pliază în deget de mănuşă. Din ele iau naştere cilii care se mişcă în „valuri concomitente” pentru a împinge corpii străini nocivi. care este eliminată în fiecare lună.Membranele sunt straturi simple de ţesut care acoperă sau separă celulele. protejează creierul şi măduva spinării. Unele membrane mucoase. asigurând protecţia împotriva îmbolnăvirii şi reducând în mare măsură 34 . Membranele sinoviale acoperă suprafeţele articulare şi tendoanele. în special cele din tractul respirator. O categorie specială. Membranele sinoviale se găsesc la nivelul articulaţiilor mobile şi au forma unor pungi conţinând fluidul lubrifiant denumut lichid sinovial. în principal.

35 . pielea (tegumentul) este. În cavitatea toracică există două membrane seroase denumite pleure. măduva. denumită sacul amniotic. membranele au o funcţie specială temporară. de fapt. deoarece are un rol specific. un organ – cu cea mai mare suprafaţă – care nu numai că protejează organele interne faţă de leziuni. proiectat pentru a asigura maximum de forţă şi mobilitate. 1.frecarea de organele învecinate. Fiecare os are o formă particulară. Acesta conţine un lichid în care fătul pur şi simplu pluteşte. Învelişul extern al corpului. La începutul fiecărei noi vieţi. creând astfel un sistem ideal pentru absorbţia şocurilor. După naştere. de asemenea. dar ajută. În abdomen. Oasele şi cartilajele: Scheletul unui adult este format din aproximativ 206 oase. SISTEMUL OSOS ŞI TEGUMENTUL Structura de susţinere a corpului uman este un miracol de construcţie complexă. la reglarea temperaturii corpului. acesta este eliminat împreună cu placenta. În acele părţi ale scheletului în care este necesară mai multă flexibilitate intră în funcţie cartilajele. dar articulaţiile şi ligamentele lor sunt cele care fac din schelet un ansamblu extrem de bine coordonat. toate organele sunt acoperite de o membrană seroasă cunoscută sub numele de peritoneu. II. Fătul în dezvoltare este înconjurat în uter de o membrană specială. Oasele reprezintă un srat exterior dur şi gros şi un interior moale.

scheletul nou-născutului este alcătuit din aproximativ 350 de oase. un material la fel de rezistent ca betonul. de-a lungul anilor. Acest tip de celule produce ceea ce este denumit din punct de vedere tehnic un cadru de ţesut fibros. Ca oricare alte componente ale organismului. Rezultatul final este o structură extrem de rezistentă cu o flexibilitate remarcabilă. acestea sunt complet solide. scheletul reprezintă cadrul care susţine celelalte părţi ale corpului. Deşi pare surprinzător. Canalul medular conţine măduva osoasă în care are loc producerea celulelor sanguine. rupte sau strivite. Creşterea osoasă: Când oasele încep să crească. Fiind legate între ele prin articulaţii şi mişcate de către muşchii ataşaţi la ambele extremităţi. un nou-născut are mai multe oase în corpul lui decât un adult. în acelaşi timp. ele dezvoltă canalul medular. furnizând soliditate cadrului de ţesut fibros. La naştere. În interiorul acestui cadru există o reţea de substanţă mai dură care dă. o substanţă fundamentală relativ moale şi pliabilă. ele formează spaţii (cavităţi) care servesc la protejarea organelor moi. unele din acestea fuzionează pentru a forma segmente mai mari. În plus. asigurând în acelaşi timp un grad ridicat de mobilitate. prin calcificare. Formarea canalului medular reduce foarte puţin rezistenţa osului. Aceasta reprezintă o lege naturală a ingineriei structurale din care natura îşi ia toate avantajele în ceea ce priveşte formarea oaselor. Craniul unui nou-născut este un bun exemplu în acest sens. reducându-i însă. Într-un stadiu ulterior. foarte mult greutatea. a. oasele sunt formate din celule. în cursul naşterii acesta este supus unei presiuni într-un 36 .Oasele sunt la fel de puternice şi rezistente ca betonul şi pot suporta mari greutăţi fără a fi îndoite.

dar în caelaşi timp flexibilă. Scheletul unui copil este format nu numai din oase. care formează scheletul membrelor. a 37 . Dacă craniul acestuia ar fi la fel de inflexibil ca a unui adult. ci şi din cartilaje care sunt mult mai flexibile. Suprafeţele de creştere se osifică la toate oasele într-o ordine precisă. pur şi simplu ar fi imposibil pentru copil să treacă prin canalul pelvin. Modelarea oaselor are loc în special în timpul creşterii şi persistă toată viaţa. picioarelor şi a coloanei vertebrale. Suprafaţa de creştere este formată. Odată ce suprafaţa de creştere s-a transformat în ţesut osos. care continuă şi la vârsta adultă. Pe măsura creşterii organismului se întăresc treptat înspre o consistenţă osoasă – un proces numit osificare. creşterea în lungime a oaselor se opreşte. Proporţiile scheletului uman se schimbă semnificativ pe măsură ce acesta se dezvoltă. Procesul de creştere are loc printr-o mărire a lungimii oaselor braţelor. aceste fontanele se închid treptat. O caracteristică importantă şi remarcabilă a oaselor este capacitatea lor de a creşte spre o formă adecvată funcţiei. b. Acest lucru este important în special pentru oasele lungi. în principal. După naştere. din cartilaj mai mult decât din os şi din acest motiv zona cartilajului de creştere nu este aparentă pe radiografie. Ele sunt mai largi la cele două extremităţi decât la mijloc. rezistentă.canal îngust. Maturitatea completă a scheletului nu se atinge până la 20 de ani. Oasele lungi ale membrelor au câte o suprafaţă de creştere la fiecare extremitate şi acestea reprezintă locul de unde porneşte creşterea. ceea ce face posibil un contact mai bun la nivelul suprafeţelor articulare unde acesta este necesar în cel mai înalt grad. Cartilajele: Cartilajele sau zgârciul constituie o componentă moale.

dar toate se aseamănă prin faptul că nu conţin vase sanguine. Cartilajul hialin este. În funcţie de caracteristicile fizice. cartilajele hialine sunt implicate nu numai în susţinere. La extremitatea coastelor. unde netezimea şi flexibilitatea sunt necesare în cel mai înalt grad. Acest tip de ţesut formează scheletul embrionului şi are o mare capacitate de creştere care permite nou-născutului să ajungă de la dimensiuni de aproximativ 45cm până la dimensiunea adultului de 1. şi din fibre constituite din proteine denumite colagen şi elastină.scheletului corpului. dar şi în mecanismul vorbirii. participând la formarea cavităţii nazale posterioare (cornete) şi. După ce creşterea s-a oprit. Toate cartilajele sunt compuse dintr-o structură de bază. Aceasta variază în raport cu funcţiile specifice pe care le îndeplineşte. sau matrice. Pe măsura mişcării. cartilajul hialin rămâne înt-un strat foarte subţire de 1-2 mm pe suprafaţa extremităţilor osoase la nivelul articulaţiilor. abundent în tractul respirator. Cartilajul hialin este un ţesut traslucid de culoare albastră-albă şi. dar flexibile ce înconjoară traheea şi bronhiile care conduc la plămâni. La nivelul laringelui. Consistenţa acestor fibre variază în diferite tipuri de ţesut cartilaginos. La adulţi se găseşte mai ales în articulaţii. ţesutul cartilaginos se împarte în cartilaj hialin.80 m. conţine cea mai mică cantitate de celule şi de fibre. Structura cartilajului nu este aceeaşi în tot scheletul. cartilaj fibros şi cartilaj elastic. având un rol în facilitatea expansiunii şi contracţiei toracelui în timpul respiraţiei. Toate fibrele pe care le conţine sunt formate din colagen. în care sunt incluse celulele. dintre cele trei tipuri histologice. acoperind extremităţile osoase şi în alte puncte strategice ale scheletului. benzi de cartilaj hialin fac legătura între coaste şi osul stern. ele controlează cantitatea 38 . de asemenea. de asemenea. în inelele rigide.

cel de-al treilea tip de cartilaj. 14 formează structura masivului facial. cel elastic. Ambele însuşiri sunt necesare la locul în care este prezent. acest cartilaj are o importanţă particulară. Cartilajul elastic. Cartilajul fibros. la nivelul centurii pelviene. ca şi a celor de colagen în structura sa. Discurile intervertebrale protejează coloana împotriva traumelor şi fac posibilă poziţia ortostatică. În coloana vertebrală. Cavităţile orbitale care se găsesc sub frunte adăpostesc mecanismele complexe şi delicate ale ochiului. în consecinţă. este format din mai multe fascicule de colagen care îi conferă atât elasticitate cât şi rezistenţă la compresii. ochii şi urechile. Structura scheletului: Fiecare segment al scheletului îndeplineşte o funcţie particulară. în speţă între vertebre. al doilea tip. dar flexibil şi intră în constituţia epiglotei. Cartilajul elastic formează pavilionul urechii. El este compact.de aer ce trece prin laringe şi. Craniul protejează creierul şi. La femei. timbrul sunetului emis. de asemenea. el uneşte oasele bazinului în articulaţia numită simfiza pubiană. care leagă fiecare ureche cu faringele posterior. deoarece devine mai lax sub influenţa hormonilor secretaţi în timpul sarcinii. O privire asupra craniului arată cum structurile vulnerabile ale feţei sunt protejate de aceste oase. ca şi pereţii conductului auditiv extern şi ai tubelor Eustachio. La fel 39 . Cartilajul fibros are un rol de conectare între oase şi ligamente. Împreună cu cartialjul hialin. îşi datorează denumirea prezenţei fibrelor de elstină. vertebrele sunt separate între ele printr-un disc fibrocartilaginos. pentru a permite trecerea capului fătului. Din cele 29 de oase ale craniului. cartilajul elastic participă la structura laringelui şi a corzilor vocale. c. care acoperă intrarea în căile respiratorii în timpul deglutiţiei (înghiţirii).

dar şi să ne menţinem poziţia ortostatică.mucoasa olfactivă este adăpostită profund în cavitatea nazală. Cutia toracică este delimitată lateral de coaste. Acest lucru ne face capabili să ne aplecăm înainte şi să ne atingem degetele de la picioare. prin care trec către braţ o serie de pachete vasculo40 . sub craniu. în maxilarul superior. nervi şi piele. Cele două coaste inferioare (11 şi 12) sunt articulate doar de coloana vertebrală şi nu se articulează cu sternul. dar. Este deosebit de solidă. de asemenea. foarte flexibilă. măduva spinării. fie în sus. Când vedem oasele faciale acoperite cu muşchi. Coloana vertebrală este formată dintr-un lanţ de oase mici denumite vertebre şi formează axul central al scheletului. Fiind mobilă. de asemenea. este greu de observat cât de eficiente sunt forma şi dispunerea lor. posterior de coloana vertebrală şi anterior de către stern. intră în contact cu maxilarul superior. în loc să fie un os unic. La unele animale. Extremitatea inferioară a coloanei vertebrale este denumită coccis. pentru a preveni deplasarea oaselor faciale fie posterior. cum ar fi câinii şi pisicile. Un alt exemplu de structură adaptată este acela că zona facială este mai solidă în jurul ochilor şi al nasului. Un element frapant al craniului este dimensiunea mandibulei sau maxilarul inferior. prin intermediul dinţilor. Acestea sunt cunoscute sub denumirea de coaste flotante şi au o slabă implicaţie în respiraţie. Anterior. deoarece este o tijă formată din segmente mici. se ataşează de stern prin ţesut cartilaginos. Vertebrele protejează. este. care le permit mişcarea în timpul respiraţiei. dispusă în canalul vertebral. este mult mai lung şi formează coada. Prima şi a doua pereche de coaste sunt strâns legate de claviculă şi formează baza gâtului. mandibula reprezintă un instrument ideal de strivire a hranei atunci când. Coastele sunt fixate de coloana vertebrală printrun tip special de articulaţii.

suprafeţele osoase sunt complementare. cel mai lung os din corp. De fiecare parte. completată de o ansă osoasă denumită ischion. care este alcătuit dintrun grup de oase extrem de rezistente. Acest lucru ne dă posibilitatea să apucăm obiectele şi să realizăm mişcări de fineţe. descrisă mai sus. în care fiecare din componentele mâinii se mişcă într-un mod diferit. permiţând un surplus de stabilitate organismului. sacrul se articulează cu un os masiv. Mâna este formată dintr-un mare număr de oase mici. dar perfect coordonat. Această parte a pelvisului este pubisul. Membrele şi pelvisul: Braţele sunt unite cu axul central al corpului reprezentat de coloana vertebrală prin centura scapulară. care este formată din scapulă (omoplat) şi claviculă. oasele bazinului se curbează în plan anterior. Aproape la două treimi inferior de creasta iliacă se găseşte cavitatea acetabulară. cutia toracică este astfel alcătuită încât asigură o protecţie a inimii şi a plămânilor care se găsesc în interiorul ei. Anterior. Structural. 41 . Legătura dintre membrele inferioare şi coloana vertebrală se face prin pelvis. formând simfiza pubiană. deoarece lezarea acestor organe ar putea fi fatală. osul iliac. Articulaţia sacro-iliacă este întărită cu fibre şi ligamente încrucişate. cele două oase pubiene se articulează. Mai jos de această cavitate. Partea posterioară a pelvisului este delimitată de osul sacru. a cărui creastă poate fi simţită cu uşurinţă la suprafaţa corpului. Osul braţului este denumit humerus şi se articulează la nivelul cotului cu cele două oase ale antebraţului: radius şi ulna. În plus. perfect adaptată pentru articularea cu capul femurului sau osul coapsei. d. complexe.nervoase.

Articulaţiile cotului şi ale genunchiului permit mişcări de flexie şi de extensie. Aceste articulaţii ne permit o gamă variată de mişcări şi fac din schelet un sistem foarte mobil. merg de la partea superioară la creasta iliacă. Pe lângă aceste două tipuri. articulaţiile semimobile permit mişcări laterale în toate direcţiile. Articulaţiile dintre coaste şi stern sunt exemple de articulaţii cartilaginoase. Deşi este necesară o articulare solidă. la rândul lor. a. Deoarece cartilajul este foarte flexibil. Articulaţiile sinoviale pot fi. Mai multe ligamente consolidează articulaţia şi. oasele pumnului şi oasele tarsiene. el permite un grad deosebit de mişcare în absenţa unei membrane sinoviale. Articulaţii şi ligamente: Oasele scheletului sunt unite prin articulaţii. discul interpubic. Articulaţiile pivotante de la baza craniului şi 42 . Articulaţiile sinoviale permit o gamă largă de mişcări şi sunt delimitate de un înveliş numit sinovial. Articulaţiile sunt împărţite în două categorii principale – mobile sau sinoviale şi fixe sau fibroase. 2. La nivelul gambei există două oase.La nivelul acesteia se găseşte un disc cartilaginos. prezintă un schelet alcătuit din oase mici. de asemenea. menţinând stabilitatea pelvisului. Această alcătuire ne face capabili de a menţine poziţia ortostatică şi de a merge şi alerga păstrându-ne echilibrul. Exemple de articulaţii semimobile se găsesc la nivelul coloanei vertebrale. unele articulaţii ale corpului se formează între os şi cartilaj. în acelaşi timp. la fel ca mâna. unele oase trebuie să fie capabile de mobilitate unul în raport cu celălalt. Piciorul. împărţite în funcţie de amplitudinea mişcării pe care o pot efectua. Mobilitatea articulaţiilor fibroase este limitată de prezenţa ţesutului fibros. deoarece suprafeţele articulare sunt aplatizate sau uşor curbate. tibia şi fibula (peroneu).

Articulaţia genunchiului este o articulaţie în balama cu o structură aparte. b. sunt denumite articulaţii cu suprafeţe sferice. uneori. Fără acestea. Suprafeţele oaselor sunt acoperite cu cartilaj. Acesta este un strat de ţesut care. se găseşte sinoviala. Totuşi. Acestea reprezintă porţiunile care suferă leziuni în cursul activităţii sportive şi pot fi îndepărtate prin intervenţie chirurgicală. are doar grosimea unei singure celule care formează lichidul sinovial. Extremitatea inferioară a femurului este rotunjită pentru a permite o articulare optimă cu extremitatea superioară a tibiei. denumit capsulă articulară. dar nedepăşind cartilajul articular. cum ar fi cele al şoldului şi umărului. Extremităţile osoase sunt acoperite cu un material denumit cartilaj articular. articulaţia genunchiului poate fi încă funcţională. Întreaga articulaţie este împrejmuită de un ţesut fibros rezistent. esenţială pentru a preveni uzura şi distrugerea articulaţiei. Aceasta menţine poziţia articulaţiei. făcând posibile mişcări cum ar fi răsucirea unei chei sau a unei şurubelniţe. probabil.cea a cotului între humerus şi ulna sunt tipuri speciale de articulaţii în balama care se mişcă în jurul unui pivot. Ea nu este absolut necesară pentru funcţionarea normală a articulaţiei şi în anumite condiţii în care membrana sinovială este afectată. Pentru a permite stabilitatea articulaţiei şi flexibilitatea mişcărilor în spaţiul articular se găsesc două foiţe cartilaginoase. prevenind orice mişcare anormală. poate fi îndepărtată. o membrană sinovială sănătoasă este. În interiorul articulaţiei. Articulaţia pivotantă a gâtului permite mişcările de rotaţie ale capului. fără afectarea pe termen scurt a articulaţiei. cum ar fi artrita reumatoidă. Articulaţiile degetelor sunt articulaţii tipice în balama. iar cea a cotului asigură rotaţia antebraţului. ce permite mişcarea şi reducerea frecării. dar 43 . Articulaţiile care sunt mobile în toate direcţiile.

Inserţia acestor muşchi se află pe oasele bazinului şi pe femur. Articulaţiile coloanei vertebrale reprezintă o excepţie. c. trecând peste articulaţia genunchiului. Mişcările articulaţiei genunchiului sunt determinate de muşchii coapsei. care fac parte din articulaţie şi au un rol de protecţie împotriva şocurilor severe. de asemenea. are loc extensia genunchiului şi piciorul este adus pe pământ prin mişcări ale articulaţiei şoldului. Articulaţiile fibroase le includ pe cele ale coloanei vertebrale. aceşti muşchi se unesc într-un tendon fibros. care nu permite decât mişcări limitate sau nici un tip de mişcare. Cu fiecare pas. săculeţi cu lichid numiţi burse sinoviale.uzura articulară creşte. Aceste articulaţii nu au sinovială. # Ligamentele: 44 . sacrului. Fără a împiedica mişcarea genunchiului. Forţa şi stabilitatea sunt asigurate de benzi fibroase denumite ligamente. Muşchii anteriori determină extensia articulaţiei (îl trag înainte) şi cei posteriori fac flexia (îl trag înapoi). în acelaşi timp menţinânduşi rolul de susţinere al acesteia. Suprafeţele articulare sunt lubrifiate cu lichid sinovial pentru a asigura mobilitatea articulaţiei. menţinându-i poziţia. Genunchiul este important în mod special la locomoţie. fiind destul de flexibile pentru a permite un anumit grad de mobilitate. La extremitatea inferioară. el se îndoaie. în cursul vieţii. craniului şi unele din articulaţiile gleznei şi pelvisului. aceste ligamente sunt dispuse pe ambele părţi şi în interiorul articulaţiei. oasele sunt unite printr-un ţesut fibros dens. Există. care se prind pe tibie. După aceea. poate apărea artrita. permiţând mişcarea înainte a gambei fără a atinge pământul – astfel piciorul ar avea o mişcare exterioară datorită tracţionării pelvisului. astfel încât mai târziu.

de asemenea. Ţesutul cartilaginos al ligamentelor este format. cât şi să furnizeze suprafaţa de fixare pentru ligamente şi muşchi. Periostul are o vascularizaţie şi o inervaţie care îi permit să hrănească osul. sunt dispuse sub forma unei reţele încrucişate de fibre. Fără ligamente. conectează oasele articulare şi le menţin poziţia prin limitarea mişcărilor. acest ţesut este aşezat ordonat în fascicule fibroase.Oasele unei articulaţii sunt acţionate de către muşchi. fibrele sunt dispuse longitudinal şi rezistă la întindere. Şi la nivelul sânilor există ligamente constituite din fibre fine care susţin greutatea acestora. la nivelul abdomenului. # Funcţie: Varietatea mişcărilor corpului este dependentă de forma şi aspectul suprafeţelor osoase articulare şi a 45 . Alte ligamente. În majoritatea ligamentelor. Ligamentele se găsesc. # Structură: Ligamentele sunt o formă de ţesut conjunctiv. din colagen şi din elastină. Ele se unesc cu fibrele care penetrează învelişul extern al osului (periostul). Ligamentele. digestiei şi sarcinii. unde au rolul de a menţine poziţia unor organe cum ar fi ficatul sau uterul. oasele ar putea fi foarte uşor dislocate. Ligamentele se ataşează de oase. care au rolul de a preveni mişcarea laterală a articulaţiilor. Ligamentele şi periostul se află într-o interacţiune atât de perfectă încât periostul este frecvent afectat în urma unei leziuni a ligamentului. în principal. în acelaşi timp permiţând un grad de mobilitate necesar pentru modificările care apar în cursul alimentaţiei. Aceştia se leagă de articulaţii prin tendoane lipsite de elasticitate. În ligamentele cu formă cilindrică. care au o elasticitate redusă.

totuşi. În unele articulaţii. înconjoară capul radiusului (osul extern al antebraţului). unii prin contracţie şi alţii prin relaxare. Astfel. care previn deplasarea posterioară a articulaţiei şi stabilizează articulaţia în ortostatism. permiţând mişcările oaselor. Ligamentele funcţionează în concordanţă cu aceşti muşchi. Este un organ activ şi elastic. La acest nivel. Muşchii acţionează grupat la nivelul articulaţiilor. Există ligamente inserate între două porţiuni ale aceluiaşi os. mişcarea de rotaţie. în acelaşi timp. Ligamentele nu sunt capabile de contracţie. oasele reprezintă cel mai important factor. Pielea: Pielea. sau tegumentul. anterioare şi posterioare. legându-l de ulnă şi permiţând. La articulaţia cotului. ulna formează suprafaţa inferioară a articulaţiei şi are o formă de cârlig care permite doar mişcări simple. este mai mult decât un înveliş al corpului nostru. mişcările sunt controlate printr-un tip special de ligamente (ligamente încrucişate). prevenind mişcări cu amplitudini excesive. vasele sanguine şi nervii. rezistent la umiditate şi căldură şi care ne protejează de radiaţiile dăunătoare din lumina solară. deşi genunchiul este o articulaţie balama. Ele pot fi întinse de către mişcările articulaţiilor şi devin din ce în ce mai tensionate. La articulaţia genunchiului. Ele protejează sau menţin poziţia unor structuri importante. până ce mişcarea nu mai este posibilă. totuşi. forma oaselor nu opune rezistenţă la mişcarea articulară. destul de suplă pentru 46 . ligamentele au doar rolul de a preveni frecarea şi un ligament special (ligamentul anular). 3. Este destul de rezistentă pentru a avea o acţiune protectoare împotriva agresiunilor şi. nefiind afectate de mişcări. fiind o structura statică şi pasivă.ligamentelor.

sebacee şi apocrine. Timpul în care o celulă din stratul profund ajunge la suprafaţă este de trei-patru săptămâni. stres sau de necesităţi calorice. 47 . Papilele dermice pătrund în epiderm şi aspectul vălurit al joncţiunii dintre cele două straturi ale pielii dă naştere crestelor papilare. foliculii piloşi. deschizîndu-se la suprafaţa pielii. situate în stratul bazal al tegumentului. Partea externă – epidermul – este formată din mai multe straturi celulare. Fiecare glandă sudoripară este formată dintr-un conduct contorsionat de celule epiteliale care se deschid în ductul sudoripar. Ea este formată în celulele denumite melanocite. unde se aplatizează şi sunt transformate într-un material numit cheratină şi sunt eliminate în final prin descuamare. Părul şi ductele glandulare trec prin epiderm până la suprafaţă. de asemenea. celulele se divid constant şi se deplasează către suprafaţă. cel intern profund fiind numit strat generator. în păr şi iris. Secreţia glandelor sudoripare este controlată de sistemul nervos şi este stimulată de emoţii. vasele sanguine şi nervii. dar vasele sanguine rămân în derm. Acest strat protectiv extern este ferm ataşat de un strat subiacent denumit derm. b. Culoarea pielii: Culoarea pielii se datorează pigmentului negru denumit melanină. În interiorul dermului se află glandele sudoripare. Nervii penetrează epidermul. astfel menţinându-se o temperatură internă constantă. Melanina se găseşte. care sunt mai proeminente la vârful degetelor şi determină apariţia amprentelor digitale. Dermul este format din fibre de colagen şi elastină. a. Ea conservă căldura sau răceşte corpul în funcţie de necesităţi. În acest strat. Structura pielii: Pielea este constituită din două componente principale.a permite mişcările.

este posibilă datorită muşchilor şi tendoanelor – extensii ale muşchilor care joacă un rol crucial în transmiterea forţelor de 48 . fie prin surse artificiale. Alţi factori care contribuie la coloraţia pielii sunt sângele din vasele sanguine tegumentare şi coloraţia galbenă naturală a ţesutului. stimulează producerea de melanină printr-un proces fiziologic de bronzare. Astfel devenim „palizi” în condiţii de frică. când mare parte din oxigenul din sânge este transportat spre ţesuturi pe măsură ce fluxul sanguin scade. în melanină au loc la periferia melanocitului. „roşii sau pletorici” la mânie datorită creşterii fluxului sanguin şi cianotici. cu cât pielea are o culoare mai închisă. când vasele mici se închid. „albaştri” la frig. dar toate persoanele. acelaşi număr de melanocite este întâlnit în pielea fiecărei fiinţe umane. tirozina. III. Are loc formarea melaninei. fie prin radiaţia solară. Odată format. Funcţia melaninei este de a proteja pielea faţă de radiaţia solară. Răspunsul este variabil de la individ la individ. La rasa neagră. de la o clipire a unei pleoape până la un salt în aer. SISTEMUL MUSCULAR Fiecare mişcare a corpului. pigmentul se deplasează spre centrul celulei pentru a acoperi şi proteja astfel nucleul celular. Procesele chimice complexe ale organismului ce convertesc aminoacidul. Cantitatea de melanină produsă de aceste celule prezintă mari variaţii. melanocitele sunt mai mari şi produc mai mult pigment.Indiferent de tipul rasial. celulele se măresc şi culoarea pielii devine mai închisă. Coloraţia pielii poate fi modificată ca urmare a unei stări particulare a nuanţei sângelui din vasele pielii. Expunerea la lumina ultravioletă. în afară de albinoşi. cu atât sunt mai puţin probabile arsurile datorate radiaţiei solare. devin mai pigmentate urmare acestei expuneri prelungite la lumina solară.

Ei îşi exercită acţiunea prin scurtarea lungimii. implicat în motilitatea (proprietate a unor organe cu musculatura neteda de a efectua miscari de contractie si de relaxare) organelor interne. şi de a menţine un tonus constant pentru a păstra corpul într-o postură normată. Muşchii voluntari se mai numesc striaţi datorită faptului că. la examinarea microscopică. de tipul celei pe care o efectuează muşchii membrelor inferioare în timpul unei sărituri. 49 . 1. ce implică creierul. În spatele activităţii musculare există mecanisme sofisticate care fac dintr-o acţiune aparent simplă. cum ar fi intestinele sau vezica urinară. Al doilea tip este muşchiul neted (denumit aşa datorită aspectului său microscopic). nervii şi organele de simţ. cum ar fi urcarea scărilor. care asigură expulzarea sângelui din inimă în vasele sanguine. un proces complicat. un proces denumit contracţie. aranjamentul fibrilar care îi formează le dă un aspect dungat. şi sunt de asemenea implicaţi în reacţiile automate denumite reflexe. Împreună cu oasele şi tendoanele. care reprezintă constituientul principal al inimii. Inima este unica structură a corpului compusă din muşchi striat de tip cardiac. Al treilea tip este muşchiul cardiac. Contracţiile inimii sunt rezultatul impulsurilor produse de sistemul excitoconductor al inimii. explozivă. Ei trebuie să fie capabili de a produce o contracţie rapidă. Primul tip este reprezentat de muşchii scheletici sau voluntari. cum ar fi mişcarea capului.contracţie a muşchiului la osul asupra căruia acţionează. Muşchii: Există trei tipuri diferite de muşchi în organism. ei sunt responsabili pentru toate formele de mişcări conştiente.

Muşchiul se scurtează când filamentele de actină şi miozină glisează în lungul lor. Aceste filamente sunt grupate în fascicule denumite miofibrile. fiecare fibră este o celulă alungită. care formează majoritatea masei fesiere şi controlează mişcările articulaţiei şoldului. ei produc contracţia musculară necesară în procese cum ar fi digestia. reprezentând o proporţie de 25 la sută din greutatea corpului.Muşchii voluntari se găsesc în întreg organismul. determinând peristaltismul intestinal. un os mic al urechii medii. fusiformă. până la muşchiul gluteus maximus (marele fesier). în care oxigenul şi substratul energetic sunt metabolizate pentru a produce energie. şi furnizorii normali de energie. dar fibrele sunt mai scurte şi groase. a. Structura muşchilor: Muşchii voluntari pot fi priviţi ca o serie de fascicule paralele de fibre adunate împreună pentru a forma o unitate completă. Cele mai mici dintre ele – unităţile de bază ale activităţii musculare – sunt filamente de actină şi miozină. mitocondriile. 50 . În muşchii netezi sau involuntari. atât de fine încât pot fi observate numai la microscopul electronic. Muşchiul cardiac are o structură foarte asemănătoare cu cel voluntar. chiar şi la un nou născut. formând o reţea densă. Ele sunt proteine cunoscute sub numele de proteine contractile. Printre miofibrile se află depozitele energetice ale muşchiului. de la micul muşchi stapedius. ce asigură transportul hranei. Muşchii netezi nu sunt sub controlul conştient al creierului. sub formă de glicogen. determinând mişcarea anumitor oase. care acţionează asupra scăriţei. Se comportă ca resorturi ataşate de diferite puncte ale scheletului.

cu un înveliş de ţesut conjunctiv. fiecare din acestea inserându-se pe un os. Fiecare ramificaţie ia apoi contact cu celulele musculare. Un muşchi de dimensiuni mici este alcătuit din puţine fascicule de fibre. formând tendoanele. când ajunge la extremitatea nervului. unde se leagă de zone speciale ale membranei celulare numite receptori. cum ar fi gluteus maximus. eliberează o cantitate mică de acetilcolină din granulele în care aceasta este stocată. sunt activaţi de nervii motori care pleacă din măduva spinării şi care preiau impulsurile venite de la creier printr-un tract nervos. Fiecare fibră musculară vine în contact cu o fibră nervoasă care îi declanşează acţiunea ori de câte ori este necesar. celulele musculare cu nucleii celulari dispuşi la periferie. deşi are o contracţie dependentă de acţiunea filamentelor de miozină şi actină. Structura muşchiului neted nu prezintă acelaşi aranjament geometric ordonat al filamentelor şi fibrelor.Miofibrilele sunt grupate în fascicule mai mari numite fibre musculare. Funcţiile muşchilor: Muşchii scheletici. Întregul muşchi este învelit într-un ţesut fibros. Are un corp muscular gros. Acestea sunt. Impulsul electric se propagă prin nerv plecând de la creier şi. b. ea este constituită din celule fusiforme dispuse neomogen. de fapt. structura muşchiului cardiac este totuşi aceeaşi ca a muşchiului voluntar. care se îngustează la capete. sub membrană. în timp ce un muşchi de dimensiuni mari. Aceşti nervi motori au mai multe ramificaţii. Acetilcolina traversează spaţiul îngust dintre terminaţiile nervoase şi muşchi. Fibrele musculare sunt grupate în fascicule. sau voluntari. poate fi alcătuit din sute de fascicule. Observată la microscop. fiecare fiind distribuită la un muşchi voluntar. cu excepţia faptului că fibrele formează o reţea. După legarea acetilcolinei de 51 .

Activitatea filamentelor de miozină şi actină în timpul contracţiei musculare este un proces complicat. muşchiul se contractă şi rămâne în această stare atât timp cât mediatorul chimic este legat de receptor.receptori. stocată şi transferată apoi în compusul adenozin trifosfat (ATP). o inervaţie motorie. Drept rezultat. de asemenea. mişcarea conştientă a muşchilor voluntari este declanşată de semnale trimise de la creier prin măduva spinării. iar altele au o acţiune inhibitorie. furnizată de arderea substratului energetic în prezenţa oxigenului în mitocondrii. Muşchiul neted are. Procesul contracţiei musculare este iniţiat de influxul de calciu (unul din mineralele comune din corp) în celula musculară printr-o reţea tubulară fină situată printre miofibrile. în care are loc formarea şi desfacerea continuă a unor legături chimice dintre acestea. Unele dintre semnale acţionează prin stimularea unor anumiţi nervi motori. denumită microtubuli. impulsul se propagă simultan la mai multe celule. de exemplu. muşchii coapsei se contractă rapid şi gamba se mişcă înainte. 52 . Aceşti receptori trimit implusuri la măduva spinării şi. Acest proces necesită energie. consecutiv. compus macroergic. Acest mod de propagare ajută. la transportul hranei în intestin. în loc de un singur nerv ce stimulează o singură celulă. o enzimă ce neutralizează acetilcolina intră în acţiune. astfel încâtse creează un mecanism ce va determina contracţia unui muşchi şi relaxarea altuia. acţionează nervii motori care pleacă de la măduva spinării la muşchii coapsei. Spre deosebire de reflexe. Pentru a asigura relaxarea musculară. Cele mai simple reflexe apar prin stimularea directă a nervilor motori de către semnalele ce sosesc la măduva spinării de la receptorii senzoriali prin nervii senzitivi. Totuşi.

Aceste impulsuri au o frecvenţă de aproximativ 72 de ori pe minut. În principiu. favorizând acţiunea de pompă a acesteia. Muşchii ce acţionează aceste tendoane sunt situaţi la distanţă de nivelul braţelor şi picioarelor. realizând tracţiunea structurii interesate şi realizând astfel mişcarea. Există mai multe tendoane localizate aproape de suprafaţa corpului şi care pot fi simţite cu uşurinţă. 53 . ambele feţe ale mâinilor şi picioarelor conţin un întreg set de diferite tendoane. cât şi inele de susţinere în punctele în care vasele mari se unesc cu inima. benzi dense de ţesut fibros formează structuri solide în interiorul muşchiului cardiac.Contracţia muşchiului cardiac nu este produsă de nervi motori. Tendoanele sunt. 1. Tendoanele sunt extensii specializate ale muşchilor şi sunt formate din ţesut conjunctiv. deoarece ele ocupă mult mai puţin spaţiu decât muşchii. Forţa de contracţie a fibrelor musculare este concentrată şi apoi transmisă prin tendon.Tendoanele: Tendoanele joacă un rol important într-o gamă variată de mişcări. Aici. Un tip particular de tendon se află în conexiune cu ţesutul muscular care formează peretele inimii. tendonul uneşte partea activă sau corpul muşchiului cu structura – un os – care va fi mobilizată. care leagă fasciculele de fibre musculare şi care se unesc şi se extind în afara muşchiului sub forma unui cordon inextensibil. ci de un ţesut specializat al inimii. de asemenea. Astfel. întâlnite acolo unde există un mare număr de articulaţii care efectuează mişcări într-un spaţiu relativ mic. determinând contracţia inimii şi expulzia sângelui. care îi conferă atât o structură mai fermă.

percepţia durerii şi a plăcerii. în final. de asemenea. grupe de celule nervoase situate în diverse puncte ale sistemului nervos. SISTEMUL NERVOS Sistemul nervos este esenţial pentru percepţia senzorială. unde ele pot fi retransmise altor neuroni pentru a determina o anumită acţiune. 3. 2. controlul mişcărilor şi reglarea funcţiilor corpului. În centrul său se găsesc creierul şi măduva spinării. gândirii şi memoriei. Sistemul nervos periferic (SNP): Componentele principale ale sistemului nervos sunt nervii. Fiind cea mai complexă structură a organismului. Funcţia lor este oarecum asemănătoare cu cea a circuitelor dintr-un aparat electric complex: ele preiau semnalele dintr-o parte a sistemului nervos şi le transmit alteia. Neuronii sunt clasificaţi în trei tipuri. care. 54 . este. neuroni integrativi (interneuroni).IV. care transmit informaţia de la organele de simţ ale corpului la sistemul nervos central. 1. vitală pentru dezvoltarea limbajului. neuroni motori. Celulele nervoase: Unităţile funcţionale ale sistemului nervos sunt milioanele de celule nervoase interconectate denumite neuroni. care leagă sistemul nervos central de alte părţi ale corpului şi ganglionii nervoşi. care procesează informaţia primită. care iniţiază acţiunile voluntare şi involuntare. ca de exemplu respiraţia. neuroni senzitivi. 2. în raport cu funcţia lor: 1. controlează tot ţesutul nervos din celelalte părţi ale corpului.

Nervii principali. Sistemul nervos periferic are două mari componente: sistemul nervos somatic. La mică distanţă de măduva spinării. Atât fibrele senzitive cât şi cele motorii sunt doar părţi ale neuronilor senzitivi şi motorii. Fibrele motorii şi senzitive sunt prelungirile cele mai lungi ale neuronilor respectivi. colectează informaţii din mediul extern de la organele de simţ. conţin doar fibre senzoriale. fiecare nerv spinal se divide în ramuri care. Ei inervează toate regiunile corpului situate mai jos de gât. şi sistemul nervos autonom. inervează organele digestive. în principal. În primul rând. la rândul lor. Semnalele de la aceşti 55 . deşi un nerv cranian foarte important. vagul. Unii nervi cranieni. cele două tipuri de fibre se alătură pentru a forma nervul. care este sub control subconştient.Un nerv este un fascicul alcătuit din fibre motorii şi senzitive. împreună cu ţesutul conjunctiv şi vasele sanguine. care se găseşte sub control conştient. cât şi senzitive. cum ar fi nervul optic. organele de simţ şi muşchii capului. se divid în numeroase ramuri mai mici. inima şi căile respiratorii din plămâni. una alcătuită din fibre motorii şi cealaltă din fibre senzitive. cum ar fi ochii. formând o reţea care inervează tot corpul. în număr de 43 de perechi. Fiecare nerv spinal este ataşat de măduva spinării prin intermediul a două rădăcini. îşi au originea în sistemul nervos central: 12 perechi se desprind din porţiunea inferioară a creierului (nervii cranieni) şi 31 de perechi din măduva spinării (nervii spinali). După unirea rădăcinilor. Nervii spinali se desprind la intervale regulate din măduva spinării şi conţin întotdeauna atât fibre motorii. care conţin celule receptoare specializate. deşi fiecare acţionează independent de cealaltă. # Sistemul nervos somatic are un rol dublu. Nervii cranieni inervează.

# Sistemul nervos autonom are. denumite simpatic şi parasimpatic. de exemplu. ale unor organe cum ar fi inima. Dacă. intestinul. rolul de a menţine funcţiile automate. nu joacă nici un rol în analiza informaţiilor senzitive sau în iniţierea impulsurilor motorii. El este alcătuit în întregime din nervi motori aranjaţi în releu pornind de la măduva spinării către diferiţi muşchi.receptori sunt transportate apoi către sistemul nervos central. componentele chimice ale corpului şi ajustează sistemul autonom pentru a restabili echilibrul. Creierul şi măduva spinării formează unitatea centrală care prelucrează impulsurile. Ambele activităţi şi multe altele apar în sistemul nervos central. 3. iniţiind astfel mişcarea. stomacul. În al doilea rând. Sistemul nervos central (SNC): Sistemul nervos periferic acţionează doar ca un releu pentru transmiterea mesajelor între sistemul nervos central şi muşchii capului. în principal. Acesta primeşte informaţii despre orice variaţie în. Sistemul nervos autonom este compus din două părţi. plămânii. de exemplu. fără un efort mental deliberat din partea noastră. organele sexuale şi vasele sanguine. hipotalamusul comandă sistemului autonom creşterea frecvenţei cardiace pentru a furniza mai mult sânge oxigenat. Ele primesc 56 . vezica urinară. nivelul oxigenului scade în urma efortului. Întregul sistem autonom este controlat de o zonă din creier numită hipotalamus. fiecare are o autonomie diferită şi are efecte diferite asupra organelor pe care le deserveşte. prin fibrele senzitive. Fiecare foloseşte un mediator chimic diferit acolo unde fibra nervoasă ajunge la organul ţintă. Practic. transmite mesaje prin fibrele motorii de la sistemul nervos central la muşchii scheletici. glande şi organe de simţ.

printr-un canal şi mai îngust. majoritatea neuronilor cerebrali sunt interneuroni care au funcţia de a filtra. către măduva spinării. care au nume specific. şi coloana vertebrală. Spre deosebire de ventriculii inimii. Primul este osos: craniul. dar analiza la nivelul creierului este de obicei de o înaltă complexitate. analiza şi stoca informaţiile. printr-un orificiu îngust. iar primii ventriculi (ventriculi laterali) sunt şi cei mai mari. ajutând astfel la protejarea ţesutului nervos vital faţă de agresiuni. în ventriculul al treilea şi apoi. Cel de-al doilea este constituit din trei membrane fibroase denumite meninge. Numerotarea începe de la emisferele cerebrale în jos. apos.mesaje prin fibrele senzitive de la organele de simţ şi receptori. care circulă în meninge. implicând participarea a mii de neuroni diferiţi. El este de asemenea protejat de două tipuri de învelişuri. care adăposteşte măduva spinării. Funcţia de analiză sau de procesare poate fi relativ simplă pentru unele activităţi ce se desfăşoară în măduva spinării. Fluidul este produs continuu din sânge de către celulele specializate ale plexurilor coroide din ventriculii cerebrali. Deşi mulţi neuroni senzitivi se termină şi mulţi neuroni motori au originea în creier. în măduva spinării şi în ventriculii cerebrali (cavităţi). le selectează şi analizează şi. după aceea. în cel de-al 57 . Întregul sistem nervos central necesită un aport substanţial de sânge. Acestea acoperă în întregime creierul şi măduva spinării. Lichidul are un efect de amortizare. transmit impulsurile de-a lungul fibrelor motorii. apeductul cerebral. Lichidul cefalorahidian este un fluid limpede. Lichidul circulă de la ventriculii laterali. care furnizează oxigenul şi substanţele nutritive. producând un răspuns adecvat al muşchilor şi glandelor. ventriculii cerebrali sunt numerotaţi. care adăposteşte creierul.

De aici iese prin orificii ale planşeului ventriculului în nişte spaţii (cisterne) pline cu lichid care înconjoară trunchiul cerebral la baza creierului.patrulea. care este situată în interiorul canalului vertebral de la creier până la vertebrele inferioare. Aceasta este împrăştiată în trei cordoane şi conţine fasciculele ascendente şi descendente care conectează creierul la măduva spinării în ambele direcţii. una dintre cele trei meninge. Ea este compusă din aglomerări de neuroni şi fascicule de fibre nervoase. ce pleacă din diferite părţi ale creierului. de pe arahnoidă. fibrele acestora din urmă formează fascicule lungi. Materia cenuşie – denumire a aglomerărilor neuronale – are formă de H pe secţiune transversală. lichidul circulă către partea superioară a creierului (emisferele cerebrale) şi este reabsorbit de către proeminenţele speciale. Cel anterior este compus din neuroni motori. Materia cenuşie este înconjurată de materia albă. ea funcţionează ca un sistem de conducere în ambele sensuri între creier şi sistemul nervos periferic. Măduva spinării are două funcţii principale. care este puţin mai larg. După aceea. cu un corn posterior şi unul anterior în fiecare jumătate (protuberanţe). Măduva spinării: Măduva spinării este o coloană de ţesut nervos aproximativ cilindrică. fasciculele ascendente duc impulsurile senzitive către creier. Această funcţie este îndeplinită prin intermediul neuronilor senzitivi şi motori. Fasciculele descendente propagă impulsurile motorii de la creier la sistemul nervos periferic. Ea coboară pe distanţe 58 . denumite vilozităţi arahnoidiene. în timp ce cornul posterior conţine corpii celulari ai neuronilor de asociaţie şi senzitivi. În primul rând. în lungime de circa 40 cm. a.

toate interconectate cu alte porţiuni ale creierului. Aici este locul de încrucişare al tuturor căilor aferente şi eferente. 59 . A doua funcţie a măduvei spinării este de a controla activităţile reflexe simple. b. tot creierul mijlociu şi o parte din cel anterior. care face parte din creierul mijlociu – au funcţii vitale. care fac parte din creierul posterior.variate prin măduva spinării şi la capătul lor la mare distanţă de creier. şi formaţia reticulată. Aceasta se obţine prin neuroni. Această zonă are. Variatele structuri ale trunchiului cerebral – incluzândule pe cele denumite bulb şi puntea. în principal. Creierul: În principiu. astfel încât partea stângă a corpului este controlată de partea dreaptă a creierului şi viceversa. activităţi motorii. Ea trimite impulsuri care produc mişcările inconştiente ale muşchilor. astfel încât postura şi echilibrul sunt menţinute şi acţionează în perfect acord cu ariile motorii ale emisferelor cerebrale pentru coordonarea mişcărilor corpului. ale căror prelungiri se extind pe distanţe mici în sus şi în jos prin măduva spinării şi prin interneuroni care transmit mesajele direct între neuronii senzitivi şi cei motori. Trunchiul cerebral. care controlează funcţii distincte. care leagă creierul cu măduva spinării. Mesajele urcă prin măduva spinării şi sunt conectate prin interneuroni cu nervii motori care controlează mişcările gâtului. Fiecare din aceste regiuni este divizată în zone separate. vin în contact cu dendritele sau cu corpii celulari ai neuronilor senzitivi sau motori aparţinând sistemului nervos periferic. creierul poate fi împărţit în trei regiuni distincte: creierul posterior. cuprinde părţi din creierul posterior. creierul mijlociu şi creierul anterior. Cea mai mare structură a creierului posterior este cerebelul.

Acesta este locul unde toate celelalte părţi ale creierului transmit mesajele pentru a fi luată o decizie. Aceste celule formează un sistem complex de control. Ele sunt unite la bază printr-un fascicul gros de fibre nervoase. El este situat imediat sub o altă structură importantă din creierul anterior. o colecţie de centri nervoşi specializaţi. în expresia feţei şi în poziţionarea membrelor înainte de ridicarea în picioare sau de mers. În interiorul emisferelor cerebrale există o aglomerare de substanţă cenuşie (celule nervoase) denumită ganglioni bazali. cunoscute sub numele de emisfere cerebrale. Creierul mare este împărţit pe linia mediană în două jumătăţi. Hipotalamusul se află la baza creierului. talamusul. ceea ce permite corpului să îndeplinească diferite tipuri de mişcări liber şi inconştient. care coordonează activitatea musculară. denumite corp calos. Hipotalamusul este. în fapt. Acest tip de activitate musculară este implicat în balansarea braţelor în timpul mersului. 60 . cum ar fi mâncatul. dormitul şi termoreglarea. memorie conştientă şi procesele mentale superioare.Emisferele cerebrale şi hipotalamusul: Partea cea mai mare din creier este reprezentată de emisferele cerebrale (cerebrum) localizate în creierul anterior. care sunt conectaţi cu alte zone importante din creier şi cu glanda hipofiză (pituitară). sub cele două emisfere cerebrale. Acestea sunt mai dezvoltate la om decât la orice alt animal şi sunt esenţiale pentru gândire. care funcţionează ca un releu telefonic între măduva spinării şi emisferele cerebrale. Este strâns legat de sistemul hormonal endocrin. Este regiunea creierului implicată în controlul unor funcţii vitale.

Această parte a creierului a devenit atât de dezvoltată la oameni încât a necesitat plieri repetate pentru a avea loc în craniu. lobul parietal pentru pipăit şi gust. care împart fiecare din cele două emisfere ale cortexului în patru zone numite lobi. cortexul cerebral este locul unde informaţiile primite de la cele cinci simţuri – văz. reprezentând suprafaţa exterioară a creierului. Cortexul cerebral: Cortexul cerebral este un strat gros de aproximativ 3 mm de materie cenuşie cu aspectc cutat. vorbire şi gândirea superioară. care nu recepţionează decât senzaţiile de la genunchi şi arie întinsă pentru police. Acelaşi principiu se aplică şi altor arii senzoriale din cortex. iar cel frontal pentru mişcare. pipăit. ar acoperi o suprafaţă de 30 de ori mai mare. Fiecare din aceşti lobi îndeplineşte una sau mai multe funcţii specifice. Aceasta explică de ce policele este mai sensibil decât genunchiul. În plus. care este strâns legat de centrul olfactiv din creier. simţul tactil este localizat pe o arie mică în lobul parietal. Lobul temporal seveşte pentru auz şi miros. De aceea. gust şi miros – sunt analizate şi prelucrate astfel încât alte părţi ale sistemului nervos pot reacţiona la informaţie dacă este necesar. Depliată. 61 . lobul occipital pentru văz. ca şi ariilor motorii. ariile premotorii şi motorii ale cortexului cerebral conlucrează cu alte arii ale sistemului nervos central şi periferic pentru a produce mişcarea coordonată care este vitală pentru orice activitate conştientă.Hipotalamusul are căi nervoase care îl conectează cu sistemul limbic. Între pliuri există câteva şanţuri adânci. De exemplu. În fiecare din aceşti lobi există porţiuni specifice ce recepţionează mesajele senzoriale dintr-o singură zonă a corpului. auz.

N. 62 . micsti)  ganglioni nervosi 2) S. de nervi vegetativi. SNC) .dupa structura si functie: 1) S.portiune periferica (exista in SNP)  repr.  simpatic (actioneaza in conditii neobisnuite. stress)  parasimpatic (intervine in conditii obisnuite) -ambele componente au: .V.N. senzitivi.portiune centrala (centrii nervosi.  pre-viscerali  intra-murali Neuronul  conducere centripeta (dendrite)  conducere centrifuga (axon). fibre vegetative si de ganglioni vegetativi  latero-vertebrali.N.Vegetativ 1) SNC:  maduva spinarii.Somatic (de relatie) – (SNC.Sistemul nervos: REZUMAT Sistemul nervos . SNP) 2) S.  encefal  trunchi cerebral  cerebel diencefal  emisfere cerebrale SNP :  nervi  spinali – 31 perechi (micsti)  cranieni – 12 perechi (motori.

. corpusculi senzitivi. Calea aferenta – dendritele neuronilor din ganglionii spinali sau cei cranieni. controlul cortical este realizat de neuronii motori din scoarta cerebrala. Calea eferenta . Receptorii = receptioneaza informatii din mediul int. le prelucreaza si elaboreaza comenzi corespunzatoare:  distribuiti pe 3 niveluri: -medular (mad.Functia reflexa a SN Somatic Actul reflex = procesul fiziologic de raspuns.diencefal) -cortical (scoarta cerebrala). organe specializate (retina. Centrii nervosi – primesc inf. a) Functia reflexa a maduvei spinarii 63 . Efectorii – muschii striati. art. in impulsuri nervoase. Arcul reflex = baza anatomica a actului reflex. le analizeaza.  schimbarea pozitiei) .exteroceptori (piele) .pot fi: celule senzoriale.axonii neuronilor motori din maduva spinarii sau trunchiul cerebral. si ext. Stimul  Receptor  (cai senzitive/aferente) Centru nervos  (cai motorii/eferente)  Efector  Raspuns. spinarii) -subcortical (trunchi cerebral. dendritele neuronilor senzitivi. organ cortic) .proprioceptori (in muschi. cerebel. interne). si le transf.interoceptori (org. dat de organism la actiunea unui stimul asupra unui camp receptor..

ref.polisinaptice (2) (1) .Ref.timp de latenta scurt . de indepartare a mainii la o intepatura.: . ahilian.punte: supt.caract.de flexie sau nociceptive. clipire.miotatice sau osteotendinoase sau de extensie . deglutitie. de orientare a capului spre o sursa luminoasa.nucleul rosu are rol in reglarea tonusului muscular. tuse. masticatie. .monosinaptice (1) .  ref.p. functional si filogenetic: .reactia de aparare .statice si stato-kinetice (pt.coliculii cvadrigemeni inf. .mezencefal: .v.ex: bicipital. . . .d.  ref.sunt strict limitate . b) Functia reflexa a trunchiului cerebral Centrii nervosi ai ref.coliculii cvadrigemeni sup. de orientare a capului spre o sursa sonora.d. pozitie) . rotulian. punte. (2) . mezencefal.arc reflex cu cel putin 3 neuroni (cel putin 1 neuron intercalar) .bulb: stranut. c) Functia reflexa a cerebelului . somatice . somatice din trunchiul cerebral sunt localizati in nucleii motori.nu iradiaza . din bulb. .arc reflex cu 2 neuroni – 1 senzitiv si 1 motor (din coarnele anterioare) .arhicerebel (1) 64 . voma.

- paleocerebel (2) - neocerebel (3) 1) - reglarea echilibrului; - inf. de la ap. vestibular si de la sensibilitatea proprioceptiva; 2) reglarea tonusului muscular; 3) reglarea miscarilor fine. d) Functia reflexa a emisferelor cerebrale - reflexe neconditionate - reflexe conditionate. Functia de conducere a S.N. Somatic Asig. de: - subst. alba/prelungirile neuronilor, care contine fascicole conducatoare; - nervi perifierici – spinali si cranieni. Functia de conducere a maduvei spinarii - asig. de substanta alba si nervii spinali; - subst. alba – 3 perechi de cordoane - in cordoane exista cai de conducere: - scurte (de asociatie/intersegmentale) - ungi (de proiectie) - ascendente; - descendente. a) Caile ascendente - cai senzitive (ale sensibilitatii) - conduc impulsul nervos de la R la centrii nervosi; - specifice (sens exteroceptive si proprioceptive) - nespecifice (sens. interoceptive). Caile sensibilitatii exteroceptive (tactila, termica, dureroasa) - formate din 3 neuroni;

65

1. calea sensibilitatii exteroceptive tactilogrosiera (protopatica) a sensibilitatii termice si dureroase: - primul neuron – localizat in ganglionul spinal (de pe rad. post. a nerv. spinal); - dendrite culeg informatii de la receptor  le transf. in impuls nervos; - axonul primului neuron (deutoneuron) (cornul posterior); - fie patrunde in cord. ant. de pe partea opusa, formand fascicolul spino-talamic anterior  informatii tactile ; - fie patrunde in cordonul lateral de pe partea opusa, formand fascicolul spino talamic lateral  inf. termice si dureroase; - fascicolele fac sinapsa cu III neuron (tritoneuron), din talamus; axonul lui va proiecta in cortex, in aria somestezica primara (termica si dureroasa) sau aria somestezica secundara. 2. calea sensibilitatii tactile fine (epicritica) - I neuron este localizat in gangl. spinal; - dendritele aduc informatii de la Receptor; - axonul patrunde in maduva, in cordonul posterior, formand fascicole spino – bulbare (Goll si Burdah); - fac sinapsa cu II neuron, din bulb; - axonul lui  III neuron (din talamus); - se proiecteaza in cortex, in aria somestezica primara. Caile sensibilitatii proprioceptive 1.calea sensibilitatii proprioceptive constiente (kinestezice) - simtul pozitiei si al miscarii (constiente); - identica cu calea sensibilitatii tactile fine.

66

2.calea sensibilitatii proprioceptive inconstiente - are 2 neuroni: - protoneuron (in ganglionul spinal); - dendrite  inf de la proprioceptori; - axonul  al II-lea neuron (din cornul post. medular); - axonul celui de-al II-lea neuron: - patrunde in cord lat. De pe aceeasi parte  fasc. spino-cerebelos direct; - patrunde in cord lat de pe partea opusa  fasc spino-cerebelos indirect (incrucisat); - proiecteaza in paleocerebel. Caile ascendente nespecifice - fac parte din subst reticulata medulara, primesc colaterale de pe caile specifice si transmit inf. nespecifice intr-o zona imprecisa a scoartei cerebrale (pe ariile somestezice) determinand o stare de hiperexcitabilitate a scoartei cerebrale; b) Caile descendente - cai ale miscarii - pleaca de la encefal  maduva  muschi, organe (efectori) I. cai piramidale - transmit comenzi care coordoneaza miscarile voluntare, rapide, precise; 1) cortico-spinale; 2) cortico-bulbare; 1) cai cortico-spinale; - controleaza motilitatea voluntara, de la nivelul trunchiului, membrelor si o parte din regiunea gatului; - au 2 neuroni: I.neuron  neocortexul motor (in aria motorie primara) II. neuron  cornul anterior medular
67

II. asociate cu unele activitati dobandite (mers.II neuron – in nucleii motori ai trunchiului cerebral (adica in nucleii de origine pt. nervii cranieni) . 2) cai cortico-bulbare . . avand traseu descendent prin trunchiul cerebral. patrund in maduva prin cordonul anterior. ajungand la piramidele anterioare ale bulbului.  corpii striati. restul de 20-25% (fibre) au traseu descendent prin maduva spinarii. stereotipe. dense de substanta cenusie situate la baza emisferelor cerebrale. vorbit). niveluri alre trunchiului cerebral. aria primara . .  cai corticostriotectospinale. lente. . automate. . anterioara a nervului spinal. unde 75%-80% din fibre se incruciseaza (in decusatia motorie) si patrund in maduva prin cordonul lateral. 68 . pozitia organismului.ganglioni bazali = 2 reg..I neuron – neocortex motor.intervin in declansarea miscarilor det de unele stari emotive 1.axonul I neuron se incruciseaza la dif. tonusul muscular. dupa care trec (se incruciseaza) in cornul anterior opus. in al doilea caz  fascicol piramidal direct. prin rad.2 neuroni. cai care pleaca din cortex (2 neuroni) I. in primul caz  fascicol piramidal incrucisat. scris. ajungand la al II-lea neuron. cai extra piramidale .controleaza alaturi de corpii striati.coordoneaza/controleaza miscarile involuntare. la musculatura striata .motilitatea voluntara din reg capului si restul gatului. II.  neocortex . .axonul I neuron trece printre corpii striati (sau ganglioni bazali).axonul celui de-al doilea neuron ajunge.

metameric intercostal.plexul brahial  se desprind nervii membrelor superioare .1 pereche cocigieni  plexul coccigian. salivare) . Sistemul nervos vegetativ .2.coordoneaza activitatea org interne.  trunchiul cerebral II. determinand scaderea cardioacceleratiei.31 perechi de nervi spinali micsti: . . Nervi spinali Distributia nervilor spinali: . poarta numele de dermatoame. bradicardie si hipotensiune)  act similar (ex: gl.12 perechi toracali (dorsali) distr. 69 .majoritatea organelor au dubla inervatie (simpatice si parasimpatice) . . tahicardic si hipertensiunea arteriala.pancreas – inervatie parasimpatica.5 perechi lombari  plexul lombar .parasimpatic.cele 2 componente pot avea actiune antagonica (asupra inimii  simp: stimuleaza activitatea inimii.plexul sacrat  nervii rusinosi si sciatici .zonele tegumentului inervate de perechile de nervi spinali.8 perechi cervicali – form plexul cervical + plexul brahial.plexul lombar  nervii femurali .  parasimp: inhiba activitatea inimii. . .  cornul anterior medular. .SNV .5 perechi sacrali  plexul sacrat .simpatic. . cai corticostriorubrospinale I. determina cardioacceleratia.

. subst.n. hipotalamus. . pre-viscerali si intramurali.Arcul reflex vegetativ Receptori  visceroceptori.unul postganglionar – simpatic  ganglion latero-vertebrali si in plexul celiac. apartine nervului IX) . cerebrala – aria somestezica 1. accesor al nervului 3 (mezencefal) .in nucleii vegetativi ai trunchiului cerebral (apartine SNV) . reticulata. apartine nervului X) .salivator inferior (in bulb. Calea aferenta  dendrite + axoni ai neuronilor viscerosenzitivi din ganglionii spinali. dorsala si lombara (simpatic) si mad.acetilcolina – mediator 70 .are 2 neuroni: . . sacrata (s2-s4) (parasimpatic) .lacrimal si salivator superior (in punte.2 paleocortex.dorsal (in bulb.unul preganglionar – din centrii nervosi de comanda. Centrii nervosi : . parasimpatic . mezentelic superior si mezentelic inf.fibrele preganglionare mielinice scurte pt.n.n.de comanda – in coarnele lat.in sc. medulare (sunt reprezentate de neuronii visceromotori) – cervicala. simpatice lungi pt.de control si integrare vegetativa .n.parasimpatic  gangl. apartine nervului VII) . Calea eferenta .

Corneea reprezintă o lentilă puternică cu focar fix.acetilcolina – parasimpatice. poate fi distorsionată la trecerea prin anumite structuri. simpatice . Cel mai bun mod de a explica lumina este acela de a o considera ca un instrument de transmitere. Ochiul: Atunci când oamenii vor să explice mecanismul vederii. creând posibilitatea ca obiectele să poată fi văzute. gradul de refracţie poate fi controlat precis de către forma lentilei. Corneea are doar o jumătate de milimetru grosime la centru şi un milimetru la joncţiunea cu sclerotica (albul ochiului). parasimpatice . pentru a înţelege pe deplin felul în care lumea exterioară poate fi vizualizată în mica structură care este ochiul. ea se răspândeşte în toate direcţiile. lumina poate fi refractată sau concentrată pentru a forma imagini mici.adrenalina – simpatice.fibre post ganglionare – amielinice . . Mai mult.. Celălalt lucru important de înţeles despre lumină este că.lungi pt. ei compară. dar perfecte ale unor obiecte mult mai mari. În fapt. De la orice sursă. Corneea: Cînd o rază luminoasă ajunge la ochi.Totuşi. de obicei. 71 . ochiul cu un aparat de fotografiat perfect proiectat. a. prima structură pe care o întâlneşte este o fereastră rotundă numită cornee. 4.scurte pt. trebuie să ne reamintim principiile de bază. cum ar fi lentila de formă specială a aparatului de fotografiat sau lentila alcătuită din ţesut a ochiului uman. care este prima din cele două lentile ale ochiului. deşi de obicei se transmite linear. Puterea optică a corneei este aproximativ două treimi din puterea totală de refracţie a ochiului.

alcătuită din trei structuri distincte: coroida. Dedesubt există un strat elastic numit stratul Bowmann. Acesta are cea mai mare grosime. corneea nu ar fi protejată împotriva microorganismelor bacteriene. Fără lacrimi. În acesată reţea există şi ţesut de susţinere care conţine cantităţi variate de pigmenţi. O peliculă de lacrimi acoperă stratul epitelial. După stromă urmează o membrană elastică denumită Descemet. Coroida este o foiţă membranoasă subţire între sclerotica ce o protejează la exterior şi retină.Corneea este alcătuită din cinci straturi. care este constant drenat şi înlocuit. fiind echivalentul pielii. ce alimentează retina şi formează o reţea intricată pe cea mai mare parte a ochiului. umoarea apoasă. După ce trece prin cornee. raza luminoasă intră în camera anterioară a ochiului. corpul ciliar şi irisul. Acesta menţine transparenţa corneei şi echilibrul hidric dintre cornee şi restul ochiului. La exterior. b. Stroma ajută la apărarea corneei împotriva infecţiilor şi a inflamaţiilor. Urmează apoi stroma formată din colagen. căci fără lacrimi ar pierde transparenţa şi ar deveni opac. acesta împiedică lumina să treacă de polul posterior al ochiului şi să formeze imagini neclare. Pelicula lacrimală alimentează stratul optic (epitelial). Uvea: Uvea reprezintă tunica medie a ochiului. poluării sau prafului. Stratul final este un endoteliu de grosimea unei celule. Aceasta este plină cu un lichid apos. Această membrană are o vascularizaţie bogată. este un epiteliu format din cinci straturi celulare. 72 . celulele acestui strat nu se pot regenera şi astfel leziuni ale endoteliului pot determina defecte permanente ale vederii. Odată formate.

de fapt. denumit retină. care formează peretele posterior al camerei anterioare. Aceasta este sructura al cărui pigement de culoarea ochilor. situată în partea anterioară a ochiului. între cristalin şi suprafaţa internă a corneei. fără ca noi să facem nici un efort conştient. în aria denumită foveea sau 73 . care este în schimb percepută de conuri. În spatele irisului se găseşte cristalinul elastic şi transparent.Corpul ciliar este o porţiune cutată a uveei. de a produce umoarea apoasă. a ochiului. Umoarea vitroasă şi retina: În spatele cristalinului este camera internă. fibrele ei musculare dilatând sau contractând pupila şi controlând astfel cantitatea de lumină care ajunge la retină. datorită formei pe care o au. principală. Aceasta este plină cu o substanţă denumită umoarea vitroasă. numite bastonaşe şi conuri. La lumină slabă. Bastonaşele sunt sensibile la lumina de intensitate slabă şi nu percep culoarea. irisul. ce are un aspect gelatinos şi dă consistenţa. Dacă intensitatea luminii este putenică. lichidul care circulă în camera anterioară. îşi măreşte diametrul. Prin centru ei trece canalul hialoid. Acestea sunt responsabile de claritatea imaginii şi sunt cele mai numeroase la polul posterior al ochiului. Rolul ei este de a modifica forma cristalinului prin intermediul contracţiei muşchilor ciliari. având o putere de refracţie mai mică decât a corneei. Pe suprafaţa internă. Funcţionează ca diafragma unui aparat de fotografiat. curbată. constituit din două tipuri de celule fotosensibile. permiţându-ne focalizarea vederii pe obiectele situate la distanţă mică şi. pupila îşi micşorează dimensiunile. c. de asemenea. forma şi elasticitatea ochiului. rămăşiţele unui canal arterial din cursul dezvoltării fetale. Ataşată de corpul ciliar se află a treia regiune specializată. Acesta este. a globului ocular se găseşte un strat fotosensibil.

retina înregistrează imagini clare. Nervul optic nu este altceva decât un fascicul de fibre nervoase ce transportă impulsuri nervoase detaliate prin fibre fine. dar către marginile sale apare vederea periferică. Nervul optic: Fiecare celulă fotosensibilă din retină se conectează prin intermediul fibrelor nervoase cu creierul. Toate aceste fibre nervoase se unesc la polul posterior al ochiului pentru a forma nervul optic. critalinul îşi focalizează cea mai clară imagine şi vederea noastră este cea mai bună. fiecare din acestea fiind izolate de cealaltă prin teaca de mielină. vederea centrală şi periferică. În această zonă. Nervii din porţiunile temporale (lângă tâmple) ale fiecărei retine nu se încrucişează şi astfel pătrund în emisfera cerebrală de aceeaşi parte. Există o venă corespondentă care traversează nervul optic alături de artera centrală şi care drenează retina. Împreună. unde are loc sinteza informaţiilor despre aspect. în timp ce fibrele din porţiunile nazale se încrucişează şi merg în partea opusă. Nervii de pe fiecare parte se încrucişerază astfel încât o parte din informaţiile de la ochiul stâng trec în partea dreaptă a creierului şi viceversa. în regiunea glandei hipofize.macula. Acesta pleacă de la globul ocular printr-un canal osos al craniului şi pătrunde în cavitatea craniană imediat sub creier. Ea se ramifică la polul posterior al ochiului şi vasele care iau naştere se răspândesc pe suprafaţa retinei. ne oferă o imagine completă a lumii exterioare. d. aici se uneşte cu nervul optic central. spre deosebire de fibrele nervoase motorii. Fibrele nervoare care pleacă de la retină sunt senzoriale. culori şi forme. În centrul nervului există o arteră ce îl însoţeşte pe toată lungimea. Aceasta se numeşte artera centrală a retinei. 74 . În jurul foveei sau maculei.

5. la cortexul vizual. Funcţia acestei conexiuni are legătură cu reflexele pupilare. De la corpii geniculaţi laterali. unde sunt concentrate toate căile motorii şi senzoriale ale organismului. care converteşte vibraţiile sonore în impulsuri nervoase şi determină poziţia capului. Urechea externă şi cea medie sunt implicate în special în auz. 2. informaţia din stânga şi dreapta este din nou schimbată pe linia mediană.care au doar o singură conexiune pe traiectul lor de la creier. Este un organ complex. împărţit în trei regiuni: 1. nervii optici mai au multe sinapse. 75 . Imediat după încrucişare. ci şi pe cel al echilibrului. Mesajele care rezultă sunt transmise la creier de-a lungul a doi nervi apropiaţi. Aici. deşi ele se găsesc împreună în acelaşi organ. Urechile: Urechea nu asigură numai simţul nostru auditiv. denumită corpii geniculaţi laterali. nervii au un traiect către partea posterioară a creierului. nervii se desfac în evantai. Prima dintre acestea se găseşte imediat după punctul în care informaţiile senzoriale sunt transmise de partea opusă. cu traiect comun: nervul vestibular pentru echilibru şi nervul cohlear pentru sunete. al cărei angrenaj osos seamănă cu un aparat ce amplifică sunetele care îi sunt transmise. de fiecare parte formând radiaţiile optice. urechea medie. Acest punct de încrucişare se numeşte chiasma optică şi este foarte apropiat de hipofiză. Acestea îşi modifică uşor traiectul şi se adună sub forma unui fascicul care traversează capsula internă. urechea internă. urechea externă. care preia sunetele precum un radar. este prima sinapsă sau staţie de releu. De aici. dar structurile urechii interne ce interpretează poziţia capului şi sunetul sunt separate. 3.

Acuitatea reprezintă diferenţa în decibeli între cel mai slab sunet perceput şi sunetul standard generat de un aparat special denumit audiometru. denumit tuba Eustachio. Urechea funcţionează ca un captator (urechea externă). şi nicovala. între 500 şi 4. Pereţii canalului secretă o substanţă ceroasă pentru a preveni uscarea şi descuamarea pielii. deşi sensibilitatea maximă la sunete este cuprinsă. Amplificatorul este reprezentat de un andrenaj format din trei osişoare. Pavilionul. scăriţa. nivelul normal al auzului este definit printr-un standard internaţional. De la urechea medie pleacă un canal îngust. porţiunea elastică. amplificator (urechea medie) şi transmiţător (urecgea internă). Auzul: Ceea ce auzim sunt unde sonore produse prin vibraţiile moleculelor de aer. Amplitudinea şi energia acestor unde determină intensitatea. Pentru a măsura gradul pierderii auzului. Frecvenţa sunetului este exprimată în cicli pe secundă sau în herţi (Hz). Numărul vibraţiilor sau a ciclurilor pe secundă determină frecvenţa.000 Hz pe secundă. un os mic. care este ataşată de urechea internă.a. care vine în contact cu timpanul. cu cât numărul vibraţiilor este mai mare. este cel care cooptează sunetele. sensibilitatea pentru frecvenţe înalte scade. în medie. cu atât tonalitatea este mai ascuţită. La persoanele tinere. gama de frecvenţe ce pot fi auzite este aproximativ între 20 până la 20. Pe măsură ce îmbătrânim sau dacă suntem expuşi la sunete cu intensitate excesivă pentru o perioadă de timp. Acest sistem amplifică de 20 de ori mişcările timpanului. care este măsurată în decibeli (dB). care se deschide în spatele 76 . Acestea sunt ciocănelul. În centrul acestuia există un canal osos ce conduce la timpan.000 Hz. care face conexiunea între cele două.

care trec în sus pe toată întinderea cohleei. formând nervul cohlear. b. nu este clar modul în care urechea distinge intensitatea şi tonalitatea sunetelor. prezintă o membrană subţire – membrana bazilară – de la care pleacă mii de fibre nervoase fine. Teoria cea mai acceptată este că celulele cohleei măsoară presiunea undelor din endolimfă şi le transformă în impulsuri electrice (nervoase). ceea ce contribuie la egalizarea presiunii aerului de ambele feţe ale timpanului. Pocniturile din urechi. 77 . rămânând în echilibru. Modul în care undele sunt transformate în impulsuri electrice şi interpretate de către creier nu este complet înţeles. Este numită cohlee şi. atunci organismul se poate adapta. denumită aria auditivă. pe toată lungimea ei. urechea este responsabilă de monitorizarea în fiecare moment a poziţiei şi mişcărilor capului. ce apar ca urmare a modificărilor de presiune din urechea medie. Echilibrul: Ca un organ al echilibrului. cât şi mecanismul echilibrului formează o cameră comună umplută cu un lichid numit endolimfă şi undele de presiune se transmit prin acest fluid de la urechea medie prin intermediul scăriţei. Porţiunea auditivă este situată la un capăt al acestei camere şi formează o serpentină asemănătoare cu cochilia unui melc. Modificări ale intensităţii sunetelor sunt receptate de mici cili de pe membrana bazilară prin undele transmise prin endolimfă. Nervul cohlear ajunge la o regiune specializată a creierului. sunt produse de mişcările reduse ale timpanului. Porţiunea urechii responsabile cu transmiterea este complexă. Şi dacă poziţia capului este corect apreciată. care apar atunci când coborâm rapid cu un lift. Atât auzul.amigdalelor. De asemenea.

dacă este necesar. Toate aceste reacţii se inversează în cazul când copilul se apleacă mult pe spate de pe un scaun. aceste granule presează cilii senzitivi ai celulelor. Pornirea şi oprirea: Imediat deasupra utriculei se găsesc trei canale semicirculare pline cu lichid. înapoi sau lateral. sacula şi canalele semicirculare. Când capul se îndoaie înainte. care sunt îndoite de mişcările fluidului din canalele semicirculare pe măsură ce corpul se mişcă. Utricula şi sacula au funcţia de a detecta poziţia capului. care indică poziţia ortostatică. care apoi. La baza fiecărui canal există o masă gelatinoasă ovală. datorită gravitaţiei. refăcând echilibrul. trimite semnale către muşchi. Îndată ce creierul primeşte această informaţie. de exemplu. Când stăm în picioare. trimit comenzi la muşchi pentru ajustarea poziţiei capului. Dacă un copil. care fac corpul să se aplece înainte. Canalele semicirculare preiau informaţia despre momentul în care capul începe şi se opreşte din 78 . c. bine protejat de oasele craniului. începe să alerge. cele implicate direct în echilibru sunt utricula. Fiecare din aceste cavităţi conţine un strat de celule acoperite de o substanţă gelatinoasă în care sunt incluse mici granule de calcar. toate la niveluri şi unghiuri diferite. Din aceste canale. Utricula intră în acţiune atunci când corpul începe să se mişte înainte sau înapoi. În această masă sunt incluse vârfurile cililor senzoriali. Aceasta declanşează noi mesaje către creier. ca şi când copilul ar cădea pe spate. îndoindu-i într-un mod diferit. granulele calcaroase se mişcă înapoi. granulele calcaroase ating cilii. Cilii transmit apoi semnale nervoase la creier.Organul echilibrului se găseşte în urechea internă. Aici există un labirint de canale umplute cu lichid.

mişcare – de o importanţă particulară în timpul mişcărilor rapide şi complexe. Când corpul începe să se mişte într-un sens, fluidul din canale tinde să rămână nemişcat, acţionând asupra cililor senzoriali. Aceştia trimit mesaje la creier, care acţionează corespunzător. Dar atunci când capul se opreşte din mişcare, în special când încetează mişcarea de rotaţie, fluidul începe să se mişte în canalele semicirculare timp de până la un minut sau mai mult, făcându-ne să ne simţim ameţiţi. d. Centrul de control: Partea creierului responsabilă pentru controlul acţiunii muşchilor de a menţine corpul în echilibru este cerebelul. Ochii, de asemenea, au un rol special în echilibru, furnizând informaţii vitale despre relaţia corpului cu mediul. e. Învăţarea echilibrului: Acesta este un proces lung, care necesită aproximativ primii doi ani din viaţa unui copil, cu încă un an pentru a dobândi deprinderea de a sta într-un picior. Înainte de dobândirea unui echilibru perfect, atât creierul, cât şi muşchii trebuie să fie suficient de maturi pentru a asigura forţa şi coordonarea necesare. 6. Receptorii olfactivi şi gustativi: a. Mirosul: Ca şi multe alte organe din corp, aparatul olfactiv este duplicat, fiecare cavitate acţionând independent. Receptorii senzoriali pentru miros se află pe peretele superior al cavităţii nazale, imediat sub lobii frontali ai creierului. Aceasta se numeşte suprafaţa olfactivă şi este alcătuită din milioane de celule mici, celule olfactive. Fiecare celulă olfactivă are aproximativ o duzină de cili care proemină într-un strat de mucus.
79

Mucusul menţine umiditatea cililor şi acţionează ca o capcană pentru substanţele odorante, în timp ce cilii măresc efectiv suprafaţa fiecărei celule olfactive, dar se crede că aceste substanţe sunt dizolvate în mucus, vin în contact cu cilii şi stimulează celulele care emit impulsuri nervoase. Fibrele nervoase olfactive propagă aceste impulsuri, trecând prin oasele craniului către cei doi lobi olfactivi ai creierului – unde informaţia este stocată, procesată şi apoi transmisă printr-un circuit complicat de fibre nervoase la cortexul cerebral. Aici, mesajul este identificat şi devenim conştienţi de miros. Mecanismul molecular exact al simţului mirosului este în mare măsură necunoscut. Modul exact în care celulele receptoare pot detecta mii de mirosuri diferite şi diferenţele minime dintre ele rămâne un mister. b. Gustul: Simţul gustului este cel mai rudimentar din cele cinci simţuri. Este limitat atât ca aspect, cât şi ca sensibilitate şi ne furnizează mai puţine informaţii despre lumea înconjurătoare decât oricare alt simţ. În fapt, rolul exclusiv al acestui simţ este de a selecta şi aprecia hrana şi băutura, ajutat în mod considerabil de mult de mai sensibilul simţ al mirosului. Acesta nuanţează cele patru simţuri de bază pe care mugurii gustativi le pot recunoaşte. În consecinţă, pierderea gustului – din orice motiv – prezintă o problemă mai mică decât pierderea simţului mirosului. Mugurii gustativi: Ca şi mirosul, mecanismul gustului este declanşat de conţinutul chimic al substanţelor din mâncare şi băutură. Particulele chimice sunt luate în gură şi convertite în impulsuri nervoase care sunt transmise pe cale nervoasă la creier, unde sunt interpretate.

80

Mugurii gustativi se găsesc în centrul acestui sistem. Presărate pe suprafaţa limbii se găsesc mici proeminenţe denumite papile. În interiorul acestora se află mugurii gustativi. Fiecare mugur gustativ este alcătuit din grupuri de celule receptoare şi fiecare dintre acestea au proeminenţe fine – microvili – care ajung la suprafaţa limbii prin porii fini ai papilelor. La capătul opus, celula receptoare este în contact cu o reţea de fibre nervoase. Alcătuirea acestei reţele este complexă şi există un grad mare de interconectare între acestea. Două fascicule nervoase diferite, care fac parte din nervul facial şi glosofaringian, transmit mesajele la creier. Mugurii gustativi sunt sensibili doar la patru gusturi de bază: dulce, acru, sărat şi amar; sediile receptorilor pentru aceste gusturi sunt localizate în diferite părţi ale limbii. Mugurii care răspund la dulce se găsesc pe vârful limbii, în timp ce cei specializati pentru sărat sunt localizaţi progresiv către zona posterioară. Modul în care mugurii gustativi răspund la stimlii chimici din hrană şi iniţiază impulsurile nervoase către creier nu este complet înţeles, dar pentru a le putea detecta gustul, substanţele chimice trebuie să fie sub formă lichidă. Hrana uscată nu dă o senzaţie gustativă imediată, ci îşi dobândeşte gustul doar după ce este dizolvată în salivă. 7. Receptorii tactili: a. Căile nervoase: Unele fibre care conduc informaţia tactilă intră în măduva spinării şi, fără oprire, ajung direct în trunchiul cerebral. Aceste fibre conduc informaţii de presiune şi, în mod particular, un anumit nivel de presiune. De aceea este nevoie ca ele să trimită mesajele direct către centrii nervoşi superiori, astfel că senzaţia bine localizată poate fi evaluată fără a fi diminuată de o prelucrare la nivelul măduvei spinării.
81

De la talamus. Aceasta este aceeaşi zonă care primeşte mesaje de la receptorii dureroşi din piele şi din alte zone ale corpului. Această împărţire a căilor tactile în două compartimente – unul care merge direct la trunchiul cerebral şi altul care este analizat de măduva spinării – face posibilă păstrarea discriminării fine a sensibilităţii tactile. Releele senzoriale: Indiferent dacă senzaţiile tactile de la piele au sosit pe calea directă sau după interpretare din măduva spinării. ele se termină în nucleul de materie cenuşie din talamus. Materia cenuşie a măduvei spinării acţionează ca un organ interpus. unde întâlnesc o reţea de celule care efectuează o analiză iniţială a informaţiilor. Analiza efectuată la nivelul măduvei spinării filtrează informaţiile care sunt transmise ascendent la creier. aşa că informaţia dureroasă poate fi suprimată aici datorită transmiterii concomitente a unor impulsuri tactile. b. analizatorii dureroşi intră în acţiune prin conexiunile din măduvă spinării. dar dacă presiunea este prea mare sau prea ascuţită. situată în partea anterioară a lobului parietal.Alte fibre nervoase ce transportă informaţii asupra unor atingeri mai difuze pătrund în substanţa cenuşie a măduvei spinării. 82 . în acest mod. conştienţi. Aceasta permite centrilor superiori din cortexul cerebral să formeze un tablou al senzaţiilor tactile de care noi devenim. Mesajele tactile şi dureroase se transmit şi ajung împreună la măduva spinării. De aceea putem aprecia cu acurateţe nivelul presiunii şi poziţia unei atingeri. limitând cantitatea de informaţii nesemnificative care trebuie transmise. informaţia în stare brută este transmisă la o arie îngustă. unde informaţiile venite de la diferitele tipuri de receptori din piele sunt asamblate şi coordonate. ceea ce face ca acestea să fie resimţite în acelaşi timp.

care vibrează pentru a produce vorbirea.Această arie senzitivă primară a cortexului prelucrează informaţia înainte de a o transmite la ariile senzoriale secundară şi terţiară. Vorbirea: Vorbirea este una dintre cele mai complexe şi mai delicate operaţii efectuate de organism. dar. Laringele: Laringele este organul vorbirii conţinând corzile vocale. vorbirea. cu un înveliş 83 . are şi o funcţie mai puţin complexă – o poartă de trecere spre plămâni. laringele. dar. tipului şi semnificaţiilor senzaţiilor tactile pe care le percepem şi are loc corelarea cu amintirile unor senzaţii precedente. bineînţeles. În consecinţă. Când avem nevoie să inspirăm şi să expirăm este. unde cuvintele sunt decodificate şi de unde semnalele şi comenzile sunt trimise la sutele de muşchi din plămâni. de asemenea. Centrii vorbirii. Întregul sistem respirator şi toate structurile musculare de la abdomen la nas joacă un anumit rol în emiterea sunetelor. dintre acestea. 8. buzele şi palatul moale sunt cele mai importante. În aceste din urmă arii se conturează tabloul sediului. o porţiune specializată a traheei. făcând ca hrana sau lichidele să alunece în esofag. laringele se închide ermetic. care conduce la stomac. limbajul şi înţelegerea sunt controlate şi coordonate de către creier. deschis. în esenţă. Este. este un instrument extrem de delicat. Când mâncăm sau bem. limba. în partea superioară a traheei. ca şi cu stimulii senzoriali care sunt recepţionaţi de ochi şi urechi. laringe şi gură – implicaţi în producerea vorbirii – se găsesc în cortexul cerebral. Laringele este situat aproximativ pe linia mediană a gâtului. a. În final.

Profunzimea şi timbrul natural al vocii sunt determinate de forma şi mărimea faringelui şi a laringelui. deschis în timpul vorbirii. iar sunetele produse sunt modificate de faringe. asemănătoare ca formă buzelor care se închid şi se deschid după cum trece aerul prin ele. ea va fi eliminată prin tuse. nas şi gură. În afara cazului în care o înghiţitură de mîncare este îndeajuns de mare încât să se oprească în laringe. în timp ce a doua este ferm ancorată de cartilajul tiroid.extern cartilaginos. Corzile vocale sunt două pliuri fine. În mod similar. o clapă care acoperă comunicarea dintre faringele inferior şi laringe. uneori. Cartilajele aritenoide îşi modifică poziţia astfel încât spaţiul dintre corzi variază ca formă între un V. denumite aritenoide. la o fantă îngustă în timpul deglutiţiei. O extremitate este ataşată de o pereche de cartilaje mobile. Acţiunea epiglotei este controlată automat de către creier. denumită glotă. Corzile vocale îndeplinesc o funcţie asemănătoare cu cea a anciei unui instrument de suflat. în general. care formează mărul lui Adam. Vibraţia corzilor vocale în timpul vorbirii apare atunci când spaţiul dintre ele se îngustează şi aerul din plămâni este expulzat prin acest spaţiu în laringe. iar tonalitatea – de lungimea şi gradul de tensionare ale corzilor vocale. corzile vocale vibrează în timpul vorbirii. a nasului şi a gurii. au corzile vocale mai lungi şi cu mişcare mai 84 . Când un muzician suflă aerul prin ancie. Aceasta se numeşte fonaţie. acesta este motivul pentru care bărbaţii care. luând deci o “cale greşită”. acesta este inadecvat şi atunci lichidele sau particulele de hrană pătrund în laringe. lemnul sau plasticul de grosime mică vibrează. cum ar fi clarinetul. care este apoi modificat de conductele şi orificiile instrumentului. Amplitudinea vocii este determinată de forţa cu care aerul este expulzat. dar. Deasupra lui se găseşte epiglota. producând sunetul de bază.

liberă tind să aibă voci mai profunde decât femeile, care, în general, au un laringe mai mic decât bărbaţii. Cavitatea bucală este profund implicată în vorbire, deoarece ajută la modelarea sunetelor emise de cavitatea fonatorie a laringelui. b. Producerea sunetelor: Pentru a transforma sunetele simple emise de corzile vocale în cuvinte inteligibile, buzele, limba, palatul moale şi cavităţile care dau rezonanţa vocii îşi au fiecare rolul lor. Cavităţile rezonante includ toată cavitatea bucală, nasul, faringele (care leagă cavitatea bucală cu esofagul) şi cutia toracică. Controlul acestor structuri este realizat de către sete de muşchi, care conlucrează cu o viteză incredibilă. Deci, vorbirea este alcătuită din vocale şi consoane. Calităţile rezonante ale diferitelor cavităţi ale gurii şi sistemului respirator determină individualitatea vocii. c. Rolul creierului: Vorbirea şi funcţiile asociate sunt concentrate întro singură emisferă. La o persoană care foloseşte mâna dreaptă, aceasta este de obicei emisfera stângă şi la o persoană ce foloseşte mâna stângă este emisfera dreaptă. Această arie a creierului se împarte în centrul motor al vorbirii care controlează muşchii cavităţii bucale, faringelui şi laringelui şi centrul senzitiv care interpretează semnalele care vin pe calea nervilor acustici. De asemenea, în apropiere se află zonele creierului care controlează auzul (prin care înţelegem ce spun cei din jurul nostru), vederea (prin care descifrăm cuvântul scris) şi mişcările complexe ale mâinii folosite la scris, cântatul la un instrument etc. Conversaţia este un proces foarte complicat şi primul eveniment care are loc când auzim o persoană vorbind este acela că centrii auzului, din cortexul
85

cerebral, recunosc ansamblul semnalelor auditive ce sosesc de la urechi. Centrul senzorial al vorbirii decodifică cuvintele astfel încât celelalte zone ale creierului implicate în proces pot recunoaşte cuvintele şi formula un răspuns. Odată ce o replică a fost formulată, centrul motor al vorbirii şi trunchiul cerebral devin operaţionali. Trunchiul cerebral controlează atât muşchii intercostali, situaţi între coaste care determină expansiunea plămânilor, cât şi muşchii abdominali, care determină presiunea aerului inspirat şi expirat. Pe măsură ce aerul este expulzat din plămâni, aria motorie comandă în acelaşi timp mişcările corzilor vocale în fluxul de aer expirat, determinând vibraţia acestora şi producând un sunet simplu.

V. SISTEMUL ENDOCRIN Multe din funcţiile organismului sunt controlate de glandele endocrine, care ajută la menţinerea conlucrării armonioase dintre diferitele părţi ale organismului. Prin secretarea în sânge a unor substanţe chimice denumite hormoni, ele sunt capabile să transmită mesaje la organe şi stimulează îndeplinirea unor funcţii specifice cum ar fi creşterea şi reproducerea. Deoarece toţi hormonii sunt implicaţi în metabolism, ei au tendinţa de a interacţiona între ei pentru obţinerea rezultatului dorit. 1. Hormonii:

86

Hormonii sunt mesagerii chimici ai organismului. Ei sunt sintetizaţi în glande speciale situate în diferite locuri din corp şi circulă prin sânge către celule ale organismului – denumite celule ţintă – unde îşi exercită efectul. Glandele responsabile în cea mai mare măsură pentru producerea şi eliberarea majorităţii hormonilor sunt grupări de celule denumite glande endocrine datorită faptului că îşi descarcă produşii direct în fluxul sanguin, şi nu prin intermediul unui duct, cum fac glandele exocrine. a. Modul de acţiune al hormonilor: În comparaţie cu nervii, hormonii tind să acţioneze mai lent şi, de asemenea, să aibă o acţiune prelungită în timp. Nu toţi hormonii acţionează atât de lent, dar mulţi din cei cu acţiune prelungită sunt implicaţi în activităţi vitale fundamentale, cum ar fi creşterea şi reproducerea. În general, hormonii acţionează controlând sau influenţând metabolismul celulelor ţintă, de exemplu, prin determinarea gradului în care ele utilizează substanţele nutritive şi eliberează energie sau dacă aceste celule ar trebui să producă sau nu lapte, păr sau orice alt produs al metabolismului corpului. Deoarece au efecte pe o arie largă, hormonii produşi de glandele endocrine majore sunt denumiţi hormoni generali; aceştia includ insulina şi hormonii sexuali. Organismul produce mulţi alţi hormoni care acţionează mult mai aproape de locul unde sunt produşi. Un astfel de hormon local este secretina, care este produsă în duoden ca răspuns la prezenţa hranei. Hormonul parcurge o mică distanţă prin sânge către pancreasul din vecinătate şi stimulează eliberarea unui suc apos conţinând enzime (catalizatori chimici), esenţial pentru digestie.

87

b. Proteinele şi steroizii: Toţi hormonii sunt activi în cantităţi foarte mici. Ca structură chimică, hormonii se împart în două categorii: cei care sunt proteine sau derivaţi proteici şi cei care au o structură steroidică ce conţin inele steroidice. Când fiecare hormon ajunge la celula ţintă, poate acţiona doar dacă se fixează de un receptor al acesteia. Odată ce s-a legat de receptor, hormonul acţionează prin stimularea formării unei substanţe denumită AMPciclic (adenozin monofosfat ciclic). Reacţiile fiecărei celule ţintă depind de procesele chimice specifice. Astfel, AMP-ciclic, produs de prezenţa insulinei, determină prelucrarea şi utilizarea glucozei de către celulă, în timp ce glucagonul, de asemenea produs de pancreas, determină eliberarea glucozei din celule şi creşterea nivelului ei în sânge pentru a putea fi folosită ca substrat energetic pentu activitatea fizică. După ce şi-au îndeplinit funcţia, hormonii sunt inactivaţi de însăşi celulele ţintă sau sunt transportaţi la ficat pentru inactivare, apoi degradaţi şi fie executaţi, fie folosiţi pentru producerea unor noi molecule hormonale. c. Rolul hipotalamusului: Hipotalamusul realizează conexiunea dintre sistemul nervos şi glandele endocrine. Una din funcţiile sale majore este cea de releu pentru impulsurile dintre creier şi alte organe cum ar fi rinichiul. Acest lucru se realizează prin intermediul unora dintre mediatorii chimici eliberaţi de celulele nervoase din creier şi, ca răspuns la stimulare, se eliberează hormoni. Cei doi hormoni produşi în hipofiza exterioară, hormonul antidiuretic, ADH şi oxitocina, sunt eliberaţi din hipofiză sub controlul direct al impulsurilor nervoase generate în hipotalamus. Celulele nervoase specializate din hipotalamus produc factori de eliberare
88

sunt produşi de hipotalamus. Glanda hipofiză se găseşte la baza creierului. Hipofiza posterioară este conectată cu hipotalamusul prin tija hipofizară. Împreună. care. Hipofiza anterioară produce hormonii care activează alte glande importante din corp ca şi unul sau doi hormoni ce acţionează direct asupra ţesuturilor. hipofiza şi hipotalamusul controlează multe aspecte ale mentabolismului. hipofiza anterioară are un grad de control independent asupra eliberării lor. Deşi nu este legată direct de hipotalamus. Glanda este împărţită în două porţiuni.care trebuie să acţioneze asupra celulelor hipofizei anterioare înainte ca acestea să-şi elibereze hormonii. Şaua turcească poate fi observată clar pe o radiografie a craniului. funcţiile lor se corelează foarte strâns. impunând investigaţii. a. Ea este conectată cu hipotalamusul printr-o tijă de ţesut nervos şi funcţionează în strânsă legătură cu această zonă a creierului. Ea nu numai că îşi produce proprii hormoni. secreţia hormonală a altor glande. Deşi multe dintre comenzile de eliberare a hormonilor vin de la hipotalamus. fiecare cu o funcţie relativ independentă de a celeilalte. 89 . dar influenţează. înţelegând prin aceasta diferitele procese chimice al căror rol este de a menţine în funcţie fiecare parte a organismului. Ea are doar doi hormoni principali. de asemenea. mărimea caesteia indică existenţa unui proces patologic al glandei. Structură şi funcţie: Glanda hipofiză este situată în interiorul unei “şei” osoase protective denumită „sella turcica” (o expresie latină ce înseamnă şaua turcească). 2. Secreţia unor hormoni este inhibată de substanţe care circulă în sânge. Glandele endocrine: Glanda pituitară (hipofiza) este principala glandă a organismului. de fapt.

Când ADH este secretat în sânge. de asemenea. La bărbaţi. estrogen şi progesteron. după necesităţi. FSH (hormonul foliculo – stimulent) şi LH (hormonul luteinizant). ale căror funcţie şi importanţă nu sunt clarificate.b. Hormonii hipofizari: Hipofiza posterioară eliberează doi hormoni denumiţi hormonul antidiuretic sau ADH şi oxitocina. Ei stimulează producerea a doi hormoni sexuali majori. ce influenţează glandele sexuale. de asemenea. Aceştia sunt cunoscuţi sub numele de gonadotrofine. prin urină. se crede că oxitocina poate avea legătură cu apariţia orgasmului. Activitatea glandei tiroide este declanşată de TSH (tireo stimulant). Aceasta înseamnă că ţesutul renal este capabil de a absorbi mai multă sau mai puţină apă din urină. Când hormonul nu este secretat. ADH controlează echilibrul apei în organism. rinichii tind să reţină apa. pe măsură ce aceasta trece prin tubi. care. mai multă apă din organism. se elimină. de asemenea. Hipofiza anterioară eliberează. Joacă. în timp ce cortexul (porţiunea externă a glandelor suprarenale) este influenţat de ACTH (hormonul adreno – corticotrop). Produce. El acţionează la nivelul tubilor renali. La bărbaţi. un număr de substanţe denumite neurofizine. modificând capacitatea lor de a reţine sau elibera apa. un rol important în declanşarea secreţiei lactate a sânilor. Prolactina este unul dintre cei doi hormoni ai hipofizei antrioare care par să acţioneze direct asupra 90 . Rolul oxitocinei este mai puţin clar. Ea este implicată în iniţierea travaliului şi determină contracţia uterină. controlează ciclul menstrual. la sexul feminin. FSH şi LH stimulează secreţia hormonilor masculini şi a spermatozoizilor.

Glanda tiroidă: Glanda tiroidă se găseşte la nivelul gâtului. prolactina are un rol mult mai complex la femei decât la bărbaţi. creşte de asemenea cantitatea de proteine prelucrate de celule. c. fără a stimula altă glandă. Funcţia glandei este producerea hormonului tiroidian. poate avea efecte negative. este de a asigura creşterea normală. Este singura parte din organism care necesită iod şi tiroida captează foarte eficient tot iodul 91 . De asemenea. Glanda are doi lobi. deşi. rolul ei la bărbat nu este clar. care se află anterior şi lateral de trahee. Cei doi lobi sunt uniţi printr-o punte mică de ţesut şi poate exista un lob central mai mic denumit piramidal. când este în exces. Se pare că există un receptor la suprafaţa nucleului celular care răspunde la acest hormon. Prolactina este implicată serios în controlul mecanismelor de reproducere. o substanţă proteică de care hormonul tiroidian se leagă. Efectul global al hormonului este creşterea cantităţii de energie utilizată de celule. imediat sub laringe.ţesuturilor. glanda prezintă mulţi foliculi de dimensiuni mici. Glanda tiroidă conţine iod care este vital pentru activitatea sa. Este eliberată din glandă şi după aceea este preluată probabil din sânge de către toate celulele corpului. hormonul continuă să aibă rol şi al maturitate. Tiroxina nu are numai o singură activitate specifică. Celălalt hormon produs de hipofiza anterioară etse denumit hormon de creştere (STH). după cum sugerează şi numele. întrucât determină modul în care ţesuturile organismului utilizează zaharurile. putând fi apoi eliberat de către enzime. aceştia sunt insuliţe de ţesut conţinând un material coloidal. tiroxina. Privită la microscop. Având o importanţă majoră în cursul copilăriei şi adolescenţei. De fapt. rolul său.

Insulina îşi exercită efectul permiţând glucozei să treacă din circulaţie în interiorul celulelor pentru a fi utilizată drept sursă de energie. anterior de coloana vertebrală. având drept rezultat diabetul. din care insulina este cel ami important. Unitatea structurală de bază a pancreasului sunt acinii.disponibil din sânge. Dacă nivelul glucozei din sânge începe să crească dincolo de anumite limite. aortă şi vena cavă (artera şi vena principală a corpului). aglomerări de celule secretoare în jurul capătului unui duct unic. Aproape toate celulele sale au funcţie de secreţie. in numar de doua. Restul pancreasului este constituit din corp şi coadă. mecanismul de reglare al nivelului glucozei sanguine este absent. mărirea glandei. e. El este o glandă endocrină cu secreţie de hormoni. d. Pancreasul este situat transversal în partea superioară a abdomenului. prin urmare. Glandele suprarenale: Glandele suprarenale. de care organismul are nevoie pentru controlul constant al glucozei. care se întinde mult la stânga coloanei vertebrale. aşezate ca nişte 92 . Insulele Langerhans răspund prin eliberare de insulină în circulaţie. Printre acini se află mici grupe de celule denumite Insulele Langerhans. reprezintă de fapt două glande într-una. Pancreasul: Pancreasul. Absenţa iodului din dietă determină o disfuncţie a tiroidei şi. una dintre cele mai mari glande din corp. Duodenul înconjoară capul pancreasului. sunt situate imediat deasupra rinichilor. acestea constituie componenta endocrină a pancreasului ce secretă insulina. Dar dacă insulina este absentă din sistem. deoarece glucoza din sânge nu poate fi convertită în surse de energie pentru celule. o stare denumită guşă endemică.

SISTEMUL RESPIRATOR Oxigenul este cea mai importantă şi simplă substanţă de care depind vieţile noastre – este esenţial pentru fiecare celulă sau ţesut din corp. implică plămânii şi diafragmul. Aceste zone secretă diferiţi hormoni. # Corticosuprarenala: Situată deasupra medulosuprarenalei. laringele şi traheea. Principalul hormon sexual masculin – prezent şi la femei într-o cantitate mai mică – este testosteronul. # Medulosuprarenala: Medulara este partea glandei care secretă adrenalina şi compusul asemănător. cavitatea bucală. care îl utilizează pentru a produce energia necesară menţinerii vieţii. denumit cortex. Aceştia sunt secretaţi de cortexul suprarenalian şi completează acţiunea celor şase hormoni produşi în cantităţi chiar mai mari de gonade. Hormonii sexuali sunt hormoni produşi de corticosuprarenală. Este exact ce ne-am aştepta de la o glandă responsabilă de pregătirea organismului pentru a fi capabil de o reacţie instantanee. ca şi tractul respirator superior – cavitatea nazală. Medulosuprarenala este în strânsă legătură cu sistemul nervos. zona corticală secretă o serie de hormoni cunoscuţi sub numele de steroizi.scufii pe polul superior al fiecărui rinichi. 93 . ce mai importanţi fiind aldosteronul şi cortizonul. V. Oxigenul este introdus în organism în timpul inspiraţiei şi produşii secundari sunt eliminaţi prin expiraţie. respiraţia. Steroizii anabolizaţi sunt derivaţi sintetici ai hormonilor sexuali masculini. Acest proces. care este responsabil de creşterea masei musculare. faringele. Fiecare glandă este constituită din două părţi distincte: medulara la interior şi învelişul extern. noradrenalina. fiecare cu o funcţie proprie.

Faringele: Faringele este situat posterior faţă de cavitatea bucală. Căile respiratorii superioare: a. cum ar fi praful. nasul este împărţit în două cavităţi înguste. sunt orientate inferior şi. Are o musculatură bogată şi o formă de pâlnie. Cele două cavităţi create de sept sunt denumite fose nazale. care se uneşte cu marginea nărilor. Sunt. Partea superioară şi cea mai largă a laringelui prezintă o rigiditate relativă datorită raportului cu oasele craniului. Nasul: Pe lângă faptul că reprezintă organul mirosului. Ele sunt foarte înguste. de asemenea. câte unul de fiecare parte. El este acoperit cu o membrană moale şi delicată numită mucoasă nazală. care cresc în jos şi protejează calea aeriană. în timp ce la capătul inferior mai 94 . În interior. Nările prezintă fire de păr rigide. Cele două oase nazale. este alcătuit din oase şi cartilaj. de către un perete ce se întinde anteroposterior. 2. nasul este calea naturală prin care aerul pătrunde în organism în cursul respiraţiei normale. mai ale la bărbaţi. cu o lungime de aproximativ 12 cm de la arcul mandibulei până la locul de joncţiune cu esofagul. Dedesubt. uşor de observat la unii oameni. sub 6 mm în lăţime. Acest perete. formează puntea dintre cei doi ochi. extinzându-se pe o distanţă scurtă la nivelul gâtului. În partea superioară a foselor se găsesc lame osoase subţiri cu numeroşi receptori olfactivi. el are o funcţie de protecţie împotriva substanţelor iritante. uneori. care sunt de obicei expulzate prin strănut şi astfel nu ajung în plămâni. În plus.1. septul. Piramida nazală este alcătuită parţial din oase şi parţial din cartilaje. cartilajele nazale şi cele ale nărilor dau nasului forma şi pliabilitatea.

Fiecare plămân este împărţit în lobi: 95 . îşi datorează numele faptului că este situat deasupra nivelului palatului moale şi formează porţiunea posterioară a cavităţii nazale. Dintre cei doi. faringele este împărţit în trei segmente. în concordanţă cu poziţia şi funcţiile pe care le îndeplineşte. Porţiunea inferioară a faringelui. care ajută la lubrifierea cavităţii bucale şi a faringelui în timpul hrănirii şi vorbirii. laringofaringele. denumite amigdale faringiene. 3. contracţia musculaturii sale ajută la modelarea sunetelor emise de laringe. la împingerea hranei către esofag. aceşti muşchi ajută. este tapetată cu o membrană mucoasă ce conţine celule cu cili care trimit germenii şi praful înapoi în faringe. ca şi cavitatea nazală. b. Plămânii: Cei doi plămâni ocupă cea mai mare parte din torace. cel drept este mai mare decât cel stâng. Mucoasa faringelui este o continuare a celei bucale şi conţine multe celule producătoare de mucus. Pe peretele nazofaringelui există două formaţiuni tisulare. Traheea: Porţiunea superioară a traheei se găseşte în partea anterioară a gâtului şi este formată din inele cartilaginoase care menţin deschis ţesutul elastic. are rol numai în deglutiţie. nazofaringele. evidente în mod special la copii. orofaringele. Porţiunea faringelui situată în continuarea cavităţii bucale.îngust. de unde sunt înghiţiţi. Traheea. deoarece inima ocupă mai mult loc în partea stângă a toracelui. face parte din căile aeriene dintre gură şi plămâni. muşchii săi intră în contact cu cartilajele elastice ale laringelui. de asemenea. Anatomic. Inferior. Cu ajutorul limbii. nazofaringele este delimitat de palatul moale. Având o mobilitate mai mare decît nazofaringele. Porţiunea superioară.

formează o reţea de capilare. superior şi inferior. Dacă aerul pătrunde între plămânii şi peretele toracic. Componenta esenţială a plămânilor este reprezentată de o reţea densă de conducte aeriene. Bronhiolele se termină în saci aerieni – alveole. Circulaţia pulmonară este asigurată de arterele pulmonare care pătrund în plămâni de-a lungul bronhiilor dreaptă şi stângă. Ei sunt menţinuţi deschişi de către tensiunea superficială creată de lichidul produs de către membrana fină ce acoperă plămânii şi pereţii toracici – membrana pleurală. superior. ei s-ar colaba ca un balon care se dezumflă. Când expirăm. bronhiile se divid în bronhii secundare şi terţiare. fiecare pătrunzând în plămânul corespunzător. tensiunea superficială este modificată şi plămânul colabează. care se desprind. La nivelul alveolelor. Cele mai mari sunt bronhiile. Respiraţia: În stare de veghe sau de somn. către stânga şi dreapta.plămânul drept are trei lobi. Când toracele îşi măreşte volumul. plămânii ar reveni rapid la forma iniţială doar dacă nu-i menţinem în poziţie în mod conştient. care au un traseu paralel cu bronhiolele. În interiorul plămânului. Ele se ramifică în vase mai mici. Dacă ar exista o relaxare completă. din trahee spre porţiunea superioară a plămânilor. plămânii le urmează mişcarea şi aerul pătrunde în alveole. iar plămânul stâng are doi. Modul de funcţionare al plămânilor: Dacă plămânii ar fi îndepărtaţi din torace. respirăm în medie de 12 ori pe minut şi în 24 de ore inspirăm şi expirăm 96 . 4. mijlociu şi inferior. Lobii sunt separaţi unul de altul prin şanţuri pe suprafaţă – fisuri. muşchii intercostali se relaxează treptat. şi acestea în conducte mai mici denumite bronhiole.

inimii şi vaselor sanguine are drept scop principal transportul oxigenului din aer la ţesuturi. aerul ajunge la alveole. iar diafragmul formează baza. Frecvenţa respiratorie: 97 . Odată ajuns în plămâni. un perete compus din ţesut muscular fibros care separă toracele şi abdomenul.mai mult de 8000 litri de aer. Nervii frenici pot fi afectaţi de diverse boli sau leziuni. produsul de degradare al proceselor chimice interne. funcţia principală este îndeplinită de diafragm. unde are loc schimbul între oxigen şi dioxidul de carbon. Fibrele musculare ale diafragmului se contractă în timpul inspiraţiei şi aplatizează “cupola” diafragmatică. unde este necesar pentru producerea energiei de care organismul are nevoie pentru menţinerea vieţii. diafragmul primeşte stimuli de contracţie sau relaxare de la sistemul nervos. Coastele formează porţiunea superioară a cavităţii care înconjoară inima şi plămânii. Ca orice alt muşchi. Aceşti nervi îşi au originea în segmentul superior al măduvei spinării şi din această cauză trebuie să parcurgă un traseu lung de la gât până la baza toracelui. Scopul acestui flux aerian înspre şi în afara corpului este de a abilita plămânii să efectueze două funcţii: de a extrage oxigenul necesar pentru menţinerea vieţii şi de a elimina din organism dioxidul de carbon. trăgând porţiunea centrală în abdomen. Nervii diafragmului sunt denumiţi nervul frenic stâng şi drept. frecvenţa respiratorie va creşte considerabil. Oxigenul reprezintă aproximativ a cincea parte din aerul pe care îl respirăm şi activitatea plămânilor. nas şi trahee. Acest fapt creşte volumul plămânilor şi atrage aerul în ei prin gură. În cursul respiraţiei. În cursul efortului fizic intens.

Sângele nu numai că transportă substanţe nutritive. extrăgând dioxidul de carbon şi alţi produşi de degradare care ar putea deveni toxici pentru sistem. hrană şi alte substanţe esenţiale pentru ţesuturi şi. Sângele ajută. stimulând bătăile inimii. O dată cu încetarea efortului. ca atunci când organismul efectuează un efort fizic. Creierul va răspunde unui nivel crescut de dioxid de carbon. la distrugerea microorganismelor patogene şi. Respiraţia va deveni mai amplă şi mai rapidă. la întoarcere. de asemenea. mai degrabă decât de concentraţia de oxigen. Sângele: Sângele este eseţial pentru funcţiile organismului. joacă un rol important în mecanismele naturale de apărare ale organismului. ci acţionează. SISTEMUL CARDIOVASCULAR Sistemul cardiovascular este alcătuit din inimă şi reţeaua de vase sanguine. Compusă aproape în întregime din ţesut muscular.Frecvenţa respiratorie este controlată de către centrul respirator din bulb şi este reglată în funcţie de nivelul de dioxid de carbon din sânge. ca un mijloc de comunicaţie prin transmiterea mesajelor chimice hormonale de la glandele endocrine la organe şi ţesuturi. VII. inima este responsabilă pentru pomparea sângelui în organism. El este pompat de către inimă în reţeaua internă de artere şi vene încă dinaintea naşterii şi până la moarte. 98 . oxigenul şi dioxidul de carbon de la o parte a corpului la alta. astfel încât mai mult oxigen va fi inspirat. nivelul dioxidului de carbon scade şi frecvenţa respiratorie va reveni la normal. de asemenea. şi va adopta corespunzător frecvenţa respiratorie. fluxul sanguin va creşte şi dioxidul de carbon va fi eliminat. furnizând oxigen. 1. datorită capacităţii de coagulare.

Este astfel în directă legătură cu lichidul extracelular – lichidul prezent în spaţiile dintre celulele corpului. Fiecare litru de plasmă conţine aproximativ 75g de proteine. plasma reprezintă o soliţie apoasă de minerale. din apă. Fiind. Plasma: Plasma reprezintă un vehicul pentru transportul substanţelor energetice importante. Vâscozitatea sa proverbială se datorează prezenţei milioanelor de celule ale căror activităţi îl fac să fie un ţesut al organismului. a. la fel ca oasele sau muşchii. o sursă nutritivă pentru ţesuturi. plus un alt component esenţial – o proteină care reprezintă un element major. în principal.Sângele nu este doar un lichid. Ca majoritatea organismului plasma consistă. substanţe nutritive şi mici cantităţi de componente esenţiale. cum ar fi hormonii. care menţine partea fluidă a sângelui în interiorul vaselor sanguine şi opreşte ieşirea lui către ţesuturi şi apoi către celule. şi presiunea osmotică. ea asigură. prin plasmă. de asemenea. Este constituit dintr-un lichid incolor în care plutesc globule roşii (cunoscute şi ca eritrocite). Fiind un lichid. cum sunt glucoza şi grăsimile. Albumina este sintetizată în ficat. care este esenţial pentru sinteza hemoglobinei ce transportă oxigenul şi a unui număr de hormoni importanţi. Acestea se împart în două tipuri principale: albumina şi globulinele. Aceasta înseamnă că mineralele şi alte substanţe pot fi transportate de la celulă la celulă în tot organismul. cum ar fi capilarele. globule albe sau leucocite şi celule foarte mici numite plachete. cum ar fi cei tiroidieni. Albumina ar putea fi 99 . Alte substanţe transportate de plasmă includ fierul. ea poate difuza prin pereţii vaselor sanguine mici. În consecinţă. pe de o parte.

Defectele procesului de coagulare sunt de două tipuri – imposibilitatea formării cheagului şi tromboza. Plachetele: Plachetele sunt cele mai mici celule din organism. de unde derivă numele lor. şi îl transportă înapoi la plămâni. care menţine volumul necesar de apă în fluxul sanguin. Globulele roşii: Globulele roşii acţionează ca transportori ai oxigenului de la plămâni la ţesuturi. Acest sânge oxigenat ajunge la ţesuturi. Ele sunt capabile să facă acest lucru deoarece conţin milioane de molecule de hemoglobină. denumite factori de coagulare. dând globulelor culoarea roşie aprinsă. fiind transportat de artere. care este un alt produs rezidual al activităţii 100 . prevenind astfel o hemoragie fatală în cazul unei leziuni severe a unui vas sanguin. Cu ajutorul enzimelor din globulele roşii. Plachetele au o singură funcţie de bază: formarea cheagului sanguin când hemoragia trebuie stopată. în care cheagurile se formează intravascular. dioxidul de carbon şi apa. b. c. unde este eliminat prin expiraţie. ele preiau dioxidul de carbon. oxigenul se combină foarte rapid cu hemoglobina. un produs de degradare al metabolismului celular. Un mililitru de sânge conţine aproximativ 250 milioane plachete şi fiecare are aproximativ trei microni (un micron reprezintă a mia parte dintr-un milimetru). În plămâni. Aceştia se află în plasmă. între care un rol important îl are protrombina. provine din acţiunea combinată a plachetelor şi a unui număr de 12 substanţe chimice. Capacitatea sângelui de a se coagula. După ce eliberează oxigenul.considerată ca un fel de burete circulant.

Aceste celule trec prin diviziuni succesive. acid folic şi proteine.celulare. necesitând astfel o reînnoire constantă. dacă porţiuni ale măduvei osoase sunt distruse sau dacă aportul de oxigen la ţesuturi este scăzut prin insuficienţă cardiacă sau deoarece o persoană se găseşte la mare altitudine. Producerea globulelor roşii începe din primele săptămâni după concepţie şi. este pierdut definitiv. organismul are nevoie de fier. cele albe nu au toate acelaşi aspect şi sunt capabile de mişcare. măduva osoasă reacţionează prin creşterea producţiei de celule roşii. se desfăşoară la nivelul ficatului. sunt preluate de globule şi tranportate înapoi la plămâni. denumite eritroblaşti. prin vene. globulele roşii sunt supuse unei uzuri enorme. Ele sunt implicate în apărarea organismului împotriva bolilor şi sunt clasificate în doua grupe principale: polinucleare (neutrofile. Pentru producerea celulelor roşii. Globulele albe: Globulele albe din sânge. În circulaţia sanguină. producţia este transferată către măduva osoasă. în primele trei luni. relativ rotundă. în final. leucocitele. acidofile sau eozinofile si bazofile) si mononucleare (limfocite şi monocite). în timpul cărora nucleul devine progresiv mai mic şi. Organismul are o capacitate remarcabilă de a controla numărul globulelor roşii din circulaţie în funcţie de necesităţi. cu nuclei mari. 101 . au dimensiuni mari şi sunt diferite de cele roşii. d. Dacă o cantitate mare de sînge este pierdută. Spre deosebire de globulele roşii. deoarece organismul are nevoie de o cantitate suplimentară de oxigen. unde continuă pentru tot restul vieţii. Numai după 6 luni de dezvoltare fetală. vitamina B12. Dezvoltarea globulelor roşii începe de la celulele cu formă neregulată.

acestea intră în acţiune. se eliberează compusul chimic histamina. dar au şi un rol vital. Când organismul este afectat de o boală produsă de bacterii. sunt subdivizate în trei tipuri. eozinofilele combat agresiunea bacteriană. Cealaltă funcţie esenţială a limfocitelor este producerea anticorpilor şi a substanţelor chimice care previn distrugerea celulelor organismului ca urmare a unei invazii bacteriene. Atunci când orice proteină străină sau antigen pătrund în sânge. În acelaşi timp. deoarece granulaţiile lor produc şi eliberează heparina. ele se deplasează până la locul infecţiei şi încep să înglobeze bacteriile. Al doilea tip de polinucleare este cunoscut ca eozinofil. Limfocitele joacă un rol vital. având nuclei denşi. Cele mai numeroase sunt cele denumite neutrofile. asigurând organismului imunitatea naturală faţă de boli. sferici. Pe măsura desfăşurării acestui proces. care reprezintă 50-75% din globulele albe. dar sunt esenţiale pentru viaţă. are loc producerea anticorpilor care se combină cu antigenul şi le neutralizează efectul. Al treilea tip de polinucleare sunt bazofilele. Atrase de produşii chimici eliberaţi de bacterii. Ele reprezintă mai puţin de 1% din toate globulele albe. care are funcţia de a împiedica coagularea intravasculară a sângelui. granulele din interiorul neutrofilelor încep să producă substanţe chimice ce distrug bacteriile capturate. # Mononuclearele: Limfocitele reprezintă 25% din globulele labe. Reprezentând doar 1-4% din globulele albe. 102 . deoarece granulele lor devin roz prin colorare cu eozină.# Polinuclearele: Polinuclearele. Ele realizează acest lucru prin producerea de antitoxine ce contracarează efectele nocive potenţiale ale unor toxine puternice (otrăvuri) sau compuşi chimici produşi de unele bacterii.

Deşi de obicei este considerată ca fiind situată în partea stângă a corpului. în spatele marginii drepte a sternului. pompează sângele către artere prin aortă. care reprezintă până la 8%. Activitatea polinuclearelor şi a monocitelor declaşate de afecţiunile bacteriene este denumită răspuns inflamator – inflamaţia reprezentând răspunsul organismului faţă de o leziune la nivel local. eliminând detritusurile celulare rezultate în urma agresiunii bacteriene.Un alt tip de globule albe sunt monocitele. furnizându-le oxigen şi substanţe nutritive. Sângele ajunge la organe şi ţesuturi. Activitatea limfocitelor legată de invazia microbiană şi de alte substanţe este denumită răspuns imun. Funcţia inimii este de a pompa sângele în două circulaţii separate. Proiecţia la suprafaţă a inimii de partea stângă a sternului are aproximativ forma unui triunghi cu vârful rotunjit. Are o greutate de aproximativ 340 g la bărbaţi şi ceva mai puţin la femei. Inima pompează sângele în al doilea circuit. 2. de această dată către plămâni. Inima: Inima etse un organ muscular cavitar de dimensiuni mari. ea trece linia mediană spre dreapta. totuşi. oxigenul din el fiind complet absorbit. În primul rând. cea mai mare parte rămânând. După aceea. acesta fiind imediat sub mamelonul stâng. Ele conţin nuclei mari şi înglobează bacteriile. mai mult sau mai puţin. în stânga. Marginea dreaptă a inimii se găseşte. sângele încărcat cu oxigen este retrimis către inimă. După aceea. principala arteră a organismului. sângele se reîntoarce la inimă prin vene. pentru a înlocui oxigenul. Aceasta poartă numele de şoc apexian. situat în regiunea mediană a toracelui. 103 . Pulsaţia sa poate fi palpată la fiecare bătaie a inimii.

care. Contracţia ventriculului drept expulzează sângele în artera pulmonară prin valvele pulmonare. Camerele inimii sunt aranjate în perechi. aducând o nouă cantitate de oxigen. valva mitrală se închide. ce primeşte sângele de la vene. Ventriculul stâng are cei mai groşi pereţi. Sângele ajunge la ţesuturi. în acest timp. Grosimea pereţilor musculari depinde de sarcina pe care fiecare cameră o are de îndeplinit. pentru un nou ciclu. ce are pereţii mai groşi. Fiecare atriu pompează sângele printr-o valvă în ventricul. acesta se contractă şi sângele trece în ventriculul drept prin valva tricuspidă. printr-o valvă denumită valva mitrală. Sângele se reîntoarce la inimă din jumătatea inferioară a corpului prin vena cavă inferioară. care se contractă şi împinge sângele. Pătrunde în atriul drept. care asigură funcţia de pompă. După aceea. Porţiunile din perete pe care le separă sunt denumite septuri: interatrial şi interventricular. Amândouă atriile şi amândouă ventriculele sunt alăturate.Inima are patru camere principale. Acest proces este repetat de 50-60 de ori în fiecare minut. îl pompează într-o arteră principală. Cele două atrii se găsesc deasupra celor două ventricule. Mecanismul de funcţionare: Sângele revine la inimă de la plămâni prin venele pulmonare. astfel încât sângele poate trece numai către aortă prin valvele aortice deschise. unde eliberează oxigen. Pătrunde în atriul stâng. fiecare având un atriu cu perete subţire. 104 . ventriculul stâng se contractă şi. iar din jumătatea superioară a corpului prin venă cavă superioară. întrucât pompează cea mai mare cantitate de sânge. în ventriculul stâng. la rândul lui. Fiecare dintre ele are pereţi musculari care se contractă pentru a asigura circulaţia sângelui.

situat în joncţiunea dintre atrii şi ventriculi. este nodul sinoatrial. valva tricuspidă are trei foiţe. După aceea are loc contracţia ventriculelor. Aceste margini libere sunt legate de o serie de corzi fine. Cele patru valve se deschid şi se închid automat pentru a primi şi descărca sângele de la şi către camere. Valvele mitrală şi tricuspidă sunt mai complicate. în timp ce marginile libere vin în contact şi asigură închiderea comunicării între ventricule şi atrii. după care îl conduce printr-un fascicul de fibre denumit fasciculul His. determinând contracţia acestora imediat după cea a celor două atrii. impulsurile sunt conduse la cele două atrii. De aici. Bazele foiţelor se ataşează de inel. Ritmul cardiac: Cu fiecare bătaie a inimii. Acesta întârzie impulsul de contracţie. astfel încât el poate curge doar într-o singură direcţie. Valva mitrală are două foiţe (cuspide). Sincronizarea acestor contracţii este dependentă de un sistem electric de control. În partea dreaptă a inimii există valvele pulmonare şi tricuspida. funcţia normală a inimii depinde de o serie de valve.Valvele: Ca multe sisteme de pompare. Ele au trei cuspide sau foiţe alcătuite din ţesut fibros dens. Valvele sunt prevăzute cu un inel situat între atriu şi ventricul. care se prind de peretele ventricular şi împiedică prolabarea valvelor în atrii. denumite cordaje tendinoase. Există şi un alt nod. dar subţire. la cea stângă se află valvele aortice şi mitrală. După ce a fost condus prin fascicul. din atriul drept. 105 . impulsul se răspândeşte prin ventriculi. Valvele pulmonară şi aortică au o structură similară. atrio-ventricular. deşi şi structura lor este asemănătoare. cele două atrii se contractă împreună şi încarcă ventriculii cu sânge. determinând contracţia acestora.

de asemenea. Traiectul lor acoperă aproape toată suprafaţa inimii. Principala cavitate a inimii. artera coronară stângă dă naştere la două ramuri. Există. de fapt. Presiunea pe care o atinge manşonul tensiometrului folosit la măsurarea presiunii arteriale este aceeaşi cu presiunea maximă apărută în ventriculul stâng la fiecare bătaie a inimii. mai întâi. ventriculul stâng. Peretele extern al unei artere este un strat de ţesut fibros lax. Aproape imediat după desprinderea din aortă. asigurând aportul de sânge la fiecare zonă. Sub acesta există straturi elastice şi musculare groase. 106 . De acea. Structura arterelor: Deoarece arterele sunt supuse acestei presiuni cu fiecare contracţie a inimii. Restul arterelor transportă sângele la toate celelalte părţi ale organismului. dând naştere. care prezintă la suprafaţa ei un strat celular neted care permite circulaţia continuă şi liberă a sângelui. Primele ramuri ale aortei se desprind din ea imediat ce părăseşte inima.3. Ele sunt arterele coronare. există trei artere coronare: cea dreaptă şi cele două ramuri ale arterei coronare stângi. care conferă rezistenţă arterelor. capilarelor. fibre musculare în interiorul mucoasei. unor ramuri denumite arteriole şi. Ventriculul stâng produce o presiune considerabilă pentru a împinge sângele prin reţeaua arterială. Vasele sanguine: Arterele şi venele sunt cele două tipuri de vase sanguine mari din organism. în timp ce venele transportă sângele pe drumul de întoarcere. Arterele transportă sângele de la inimă la ţesuturi. în final. ce asigură aportul de sânge la inimă. ele trebuie să aibă un perete solid pentru a rezista. expulzează sângele în principala arteră din organism – aorta.

multe vene au valve în interiorul lor care nu se întâlnesc la artere. există diferenţe majore. Venel sunt alcătuite din ţesut muscular şi fibros. deseori. Având un perete subţire. sau lumenul. capilarele pot fi uşor lezate şi cele din piele prezintă cel mai mare risc.. Aceştia continuă să împingă sângele în pauza dintre două bătăi ale inimii. capilarele localizate în piele au un rol special în reglarea temperaturii corpului. În plus. Peretele venelor reprezintă un strat extern – tunica adventiţia . Capilarele: Măsurând aproximativ a opta mia parte dintr-un milimetru. capilarele tegumentare se dilată. va fi mai mare la vene decât la artere. faţă de schimbul de substanţe. Toţi pereţii capilarelor sunt destul de subţiri pentru a permite trecerea substanţelor în ambele sensuri. făcând posibil ca un volum mai mare de sânge să ajungă la piele. Reglarea circulaţiei capilare este asigurată de muşchi. capilarele sunt doar puţin mai largi decât o singură celulă sanguină. De exemplu. un traseu comun. un strat mediu de fibre musculare – tunica 107 . Când temperatura este crescută. Ficare capilar este constituit dintr-un strat foarte subţire de ţesut endotelial înconjurat de o membrană la fel de subţire. iar pereţii unei artere sunt întotdeauna mai groşi decât cei ai unei vene de o mărime corespunzătoare. unde poate fi răcit. Venele: Venele se aseamănă cu arterele prin aceea că au o distribuţie similară – arterele şi venele unui anumit organ sau ţesut au.Pereţii elastici sunt foarte importanţi pentru funcţionarea sistemului vascular. Totuşi. în timp ce canalul central. O mare parte din forţa fiecărei contracţii este preluată de pereţii elastici ai arterelor mari.

substanţe nutritive şi alte substanţe importante. sângele intră în sistemul venos. sângele circulă în aproape toate capilarele din acea zonă. 4. Unele conţin doar un strat foarte subţire de muşchi. înainte ca aorta să se dividă în arterele iliace stângă şi dreaptă. Trece apoi în vene mici şi apoi la inimă prin vene care au dimensiuni destul de mari pentru a putea 108 . În repaus. şi apoi pătrunde în vasta reţea de capilare.medie – şi un strat intern – tunica intima. Artera aortă coboară apoi prin torace în abdomen. sângele curge prin arteriole care conduc la fiecare organ sau ţesut din organism. care reprezintă echivalentul venos al arteriolelor. De la artere. arterele carotide stângă şi dreaptă. Acestea sunt capilarele care au dobândit un calibru mai mare decât media. incluzând chiar şi inima. După ce dă naştere arterelor coronare. El pătrunde întâi în vase foarte mici denumite venule. Circulaţia sângelui: Sângele îşi începe circuitul prin organism părăsind ventriculul stâng prin aortă. Dar dacă există o nevoie sporită de oxigen în orice zonă a corpului. La nivelul abdomenului există trei artere principale către intestine şi ficat şi câte una pentru fiecare rinichi. sângele are tendinţa să curgă prin aşanumitele căi preferenţiale. cum ar fi hormonii. celulele sanguine se aşază pe un singur strat. şi câte o arteră pentru fiecare braţ. După trecerea prin capilare. sângele este bogat în oxigen. aorta are un traiect ascendent înainte de a se curba. În acest stadiu. cedând oxigenul şi alte substanţe şi preluând dioxidul de carbon şi produşii metabolici. În acest arc îşi au originea cele două artere principale ale corpului. În capilare. care duc sângele la pelvis şi membrele inferioare. pentru a forma arcul aortic.

Amândouă venele transportă sângele la partea dreaptă a inimii şi de aici el este pompat în artera pulmonară (singura arteră care transportă sânge fără oxigen). în două mari vase de sânge. ci este drenat în sistemul venos port-hepatic. sângele nu se întoarce direct la inimă. Prima primeşte sângele de la cap. în final. să fie transportat direct la ficat. Acest sistem asigură în modul cel mai eficient transportul la ficat al hranei care pătrunde în sistemul venos din 109 . iar cea către restul organismului este denumită circulaţie sistemică.fi observate sub piele. Acestea. prin capilare speciale denumite sinusoide şi. Faza finală a circulaţiei este reprezentată de transportul sângelui bogat în oxigen prin venele pulmonare (singurele vene care transportă sânge oxigenat) în partea stângă a inimii. Derivaţii: Părăsind intestinele. Această arteră duce sângele la plămâni. pătrunde într-un alt sistem de vene denumite vene hepatice. apoi. trece prin celulele hepatice. Acesta permite sângelui. braţe şi gât şi cea de-a doua primeşte sângele din partea inferioară a corpului. Toate venele din diferite părţi ale organismului se varsă. una denumită vena cavă superioară şi alta vena cavă inferioară. în final. apoi. Venele din acest calibru conţin valve care previn curgerea sângelui înapoi spre ţesuturi. Circulaţia către plămâni este denumită circulaţie pulmonară. Există artere pulmonare şi sistemice care transportă sângele în afara inimii şi vene pulmonare şi sistemice care îl aduc înapoi. se varsă în vena cavă inferioară şi. care poate fi bogat în hrană digerată. la inimă. Odată ce sângele de la intestin ajunge la ficat. Valvele au o formă semilunară care proemină în lumenul venei şi fac ca sângele să circule într-o singură direcţie.

Mecanismele compensatorii: În unele părţi ale corpului. urechile şi nasul. ca atunci când începem brusc să alergăm. picioarele. aproximativ 12% se găseşte în arterele şi venele care îl transportă la şi de la plămâni. îşi măreşte calibrul. ramura celeilalte artere. 5% în capilare şi restul de 9% în inimă. Aici este posibilă existenţa unor comunicaţii directe între arterele şi venele mici. Când există o leziune a unei artere. Alte zone unde există un tip special de aranjament venos sunt la nivelul extremităţilor: mâinile. prin care sângele poate trece de la una la cealaltă fără a trebui să treacă prin sistemul de capilare din ţesuturi. arterele şi ramurile lor sunt conectate astfel încât se pot suplini una pe cealaltă. vasele sanguine din muşchii membrelor inferioare îşi măresc calibrul şi cele din intestine se întind. În orice moment. cum ar fi mâinile şi picioarele. 110 . 15% în artere. Când sunt deschise. formând o cale alternativă pentru sânge dacă una dintre ele este lezată: aceasta se numeşte circulaţie colaterală. Distribuţie şi flux: Sângele nu este repartizat uniform în tot organismul. Dacă organismul se găseşte într-o stare de stres fizic. De asemenea. creşte pierderea de căldură şi temperatura corpului scade. Aproximativ 59% se găseşte în vene. sângele nu curge cu aceeaşi viteză în toate regiunile organismului.intestine. care a preluat fluxul sanguin. Principala funcţie a acestor conexiuni arteriovenoase este controlul temperaturii corpului. astfel încât sângele este dirijat în locul în care necesităţile sunt crescute.

Viteza circulaţiei venoase de întoarcere creşte astfel încât sângele este transportat înapoi la inimă cu 20 cm pe secundă. organe şi ţesuturi limfoide foarte specializate. cunoscute sub numele de limfocite. Vasele limfative: Sistemul vascular limfatic sau sistemul limfatic este compus din vase limfatice. Controlul circulaţiei: Există o zonă în porţiunea inferioară a creierului denumită centrul vasomotor. Pentru aceasta conlucrează îndeaproape cu sângele şi. presiunea arterială. Pereţii capilarelor limfatice 111 . care sunt atât de esenţiale pentru apărarea organismului împotriva îmbolnăvirii. Vasele limfatice realizează transportul excesului de lichid. incluzând timusul. VIII. Ele colectează surplusul de lichid denumit limfă de la ţesuturi. care controlează circulaţia sângelui şi. De aceea acest sistem este implicat în vehicularea reziduurilor şi a particulelor cu potenţial dăunător. Centrul vasomotor primeşte informaţii despre presiunea arterială de la receptorii de presiune din aortă şi arterele carotide şi apoi trimite comenzi către arteriole. Vasele limfatice mici – cele mai mici denumite capilare limfatice – urmează traiectul arterelor şi venelor corpului. SISTEMUL VASCULAR LIMFATIC Sistemul vascular limfatic este un alt sistem de vase care transportă fluidele în tot organismul. 1. implicit. particulelor străine şi alte materiale de la ţesuturile şi celulele corpului. cu globulele albe. în special. Vasele sanguine responsabile pentru controlul acesteia sunt arteriolele localizate în cadrul sistemului circulator între arterele mici şi capilare. splina şi amigdalele.

determinând circulaţia limfei. Ganglionii limfatici sunt situaţi în jurul arterelor mari şi pot fi palpaţi în punctele în care acestea sunt situate superficial sub piele. Compoziţia limfei din vasele limfatice este dependentă de localizarea acestora. Toate vasele limfatice se unesc. Această limfă are un aspect lăptos. incluzând bacteriile. În diferite puncte pe traseul lor. În consecinţă. Acesta este locul în care limfocitele ajung în tot organismul atât prin circulaţia sanguină. În plus. ele au valve pentru a preveni refluxul limfei. reprezintă frecvent o 112 .sunt foarte subţiri şi permeabili. limfa este drenată de la ţesuturi în sânge prin sistemul limfatic. bogată în proteine. de aceea. care nu pot pătrunde în capilarele sanguine. cu excepţia sistemului nervos central. care au fost absorbite din intestin în timpul digestiei. care părăseşte celulele şi vasele sanguine. cât şi prin cea limfatică. formând două ducte principale. vasele care drenează membrele conţin surplusul de fluid faţă de necesităţile organismului. Funcţia ei principală este de a filtra sângele şi de a produce anticorpi. al oaselor. Totuşi. vasele limfatice se unesc cu o formaţiune nodulară de ţesut denumită ganglion limfatic. Vasele limfatice se găsesc în toate regiunile corpului. limfa este. De exemplu. care drenează în venele brahiocefalice stângă şi dreaptă. astfel încât moleculele mari şi alte particule. care se contractă ritmic într-o singură direcţie. De asemenea. sunt de asemenea îndepărtate prin limfă. cartilajelor şi dinţilor. ductul toracic şi ductul limfatic drept. o splină mărită. care poate fi simţită la palparea abdomenului. 2. limfa din intestine conţine multe grăsimi sub formă de chil. Unele vase limfatice conţin un muşchi involuntar. Organe şi ţesuturi: Splina este o parte integrantă a sistemului limfatic.

În al doilea rând. Este posibilă chiar distrugerea unor mici granulaţii denumite corpusculi Malpighi. Celulele reticulare nu numai că îndepărtează celulele sanguine îmbătrânite sau uzate. ea este de aproximativ 13 cm lungime şi se întinde dea lungul coastei a zecea. care se divide în artere mai mici şi apoi în arteriole. modul în care sângele se varsă direct în pulpa splinei permite celuleor reticulare ale acesteia să vină în contact direct cu sângele care ar trebui să fie filtrat. Splina este situată imediat sub diafragm. În condiţii normale. Dacă splina este examinată cu ochiul liber. ea va apărea ca o capsulă fibroasă ce înconjoară o masă amorfă de pulpă roşie. Arteriolele mai prezintă o caracteristică unică: în loc de a fi conectate cu o reţea de capilare. 113 . acestea sunt aglomerări de limfocite. ele par să se golească direct în parenchimul splinei. dar in cazul în care este mărită poate ajunge la o greutate de până la 2 kg sau mai mult. Aportul sanguin la acest organ se realizează prin artera splenică. Splina are o greutate de aproximativ 200 g la adulţi. faptul că arteriolele sunt înconjurate de ţesut limfoid implică faptul că limfa intră imediat în contact cu orice proteină anormală din sânge şi produce anticorpi împotriva acesteia. Mai întâi. Arteriolele splenice au particularitatea de a fi înconjurate de ţesut limfatic pe măsură ce trec prin pulpa splinei.indicaţie a unei afecţiuni undeva în organism şi necesită teste suplimentare. Caracterele particulare ale circulaţiei splenice fac posibilă îndeplinirea a două funcţii fundamentale. În acelaşi timp. asigură eliminarea din sânge a oricăror celule îmbătrânite sau uzate ale acestuia. în partea stângă superioară a abdomenului. Funcţiile splinei: Splina reprezintă unul din principalele organe care filtrează sângele.

dar la persoanele cu afecţiuni ale măduvei osoase. Timusul este situat în partea superioară a toracelui. dar se ştie acum că este esenţial pentru o dezvoltare optimă a sistemului limfatic şi că funcţia sa este îndeplinită în primii ani de viaţă. imediat în spatele sternului. Splina va elimina. De asemenea.dar ele pot îndepărta. Acest lucru este valabil în special în cazul globulelor roşii. pentru a da doar un exemplu. dar globulele albe şi plachetele sunt filtrate selectiv către splină atunci când acest lucru este necesar. Aceste celule se găsesc în sânge. de asemenea. Timusul: În ultimele două decenii. astfel încât globulele albe denumite fagocite o pot distruge. Corpusculii Malpighi produc anticorpi. măduva osoasă. Mecanismul exact prin care timusul îşi exercită acţiunea este încă incomplet cunoscut. splina şi ficatul sunt sediile principale de producere a globulelor roşii. Timusul conţine multe din limfocitele care au un rol important în apărarea organismului împotriva îmbolnăvirilor. are o funcţie în producerea anticorpilor – proteine sanguine circulante care se leagă de o proteină străină şi o imobilizează. Acest lucru nu se întâmplă la adultul normal. particulele străine din fluxul sanguin. de asemenea. În anumite circumstanţe. când acesta se găseşte în uter în cursul sarcinii. de aceea ea joacă rol major în eliminarea bacteriilor din organism. splina produce o mare parte din celulele sanguine ale fătului. orice celule anormale. În plus. a devenit clar că timusul se găseşte în centrul remarcabilei reţele de organe şi ţesuturi aflate în interconexiune pentru a constitui sistemul limfatic şi care sunt implicate în răspunsul imun – adică apărarea noastră în faţa surselor de infecţie. ganglionii 114 . splina are un rol foarte important în producerea unor noi celule sanguine.

dar s-a sugerat că ele joacă un rol seminficativ în menţinerea apărării organismului împotriva bolilor. Celălalt tip de celule imune – limfocitele B – este responsabil de producerea efectivă a anticorpilor faţă de antigene. Totuşi. ele nu dispar complet. Limfocitele T (derivate din timus) sunt sub controlul timusului şi sunt responsabile pentru recunoaşterea antigenului şi pentru multe din căile prin care organismul le distruge. conţine multe limfocite. înainte de a avea prilejul de a ajunge în organism. dar un mecanism important a fost identificat. Stratul extern al timusului.limfatici şi splină şi migraţia lor către ţesuturi poate fi observată în cazul unei reacţii inflamatorii. ele fiind două tipuri de limfocite. pentru a involua după pubertate. În interiorul glandei se găseşte o zonă numită medulară care conţine limfocite şi alte tipuri de celule timice. Existã două tipuri de celule imune în corp. Motivul probabil pentru aceasta este că ele ar putea avea un potenţial autoimun (posibilitatea de a ataca structurile organismului) şi singurele celule cărora timusul le permite dezvoltarea sunt cele care vor ataca substanţele străine. Această 115 . denumit cortex. Se pare că aproximativ 95% din noile tipuri de limfocite produse de timus sunt. Funcţia exactă a amigdalelor nu este cunoscută. care circumscrie intrarea spre căile aeriene şi alimentare. distruse aici. dar cresc rapid în cursul primilor ani de viaţă. ele sunt relativ mici. Mecanismele exacte prin care timusul realizează controlul limfocitelor T nu este cunoscut. Deşi sunt prezente încă de la naştere. Amigdalele: Amigdalele fac parte dintr-un inel de ţesut (inelul Waldeyer). Ele au o poziţie ideală pentru a depista substanţele care reprezintă o ameninţare pentru organism. de fapt.

Ele sunt evidente între unu şi patru ani. dar orice germen cu poartă de intrare respiratorie le poate afecta. cu puţină şansă. exact în locul în care căile aeriene se deschid în faringe. în genere. Dacă infecţia este recurentă. Amigadalele faringiene sunt prezente de la naştere. amigdalele tind să se umfle şi aceasta poate fi simptomatică. De aceea. între aceste vârste. dispar înainte de pubertate. Amigdalele faringiene (adenoizi) sunt organele limfoide situate posterior de cavităţile nazale. IX. copilul este expus continuu la noi infecţii cu diferite tipuri de bacterii şi virusuri. sistemul digetiv conlucrează cu un număr de organe. SISTEMUL DIGESTIV Digestia produce nutrimentele şi substanţele furnizoare de energie necesare celulelor şi ţesuturilor organismului. Cavitatea bucală: Gura omului este un fel de cavernă ce conţine limba şi dinţii. în timp ce la partea posterioară se deschide în căile ce conduc la tractul digestiv şi la plămâni. Datorită acestei conexiuni cu două din circuitele vitale ale organismului.proprietate este conferită de limfocitele care se găsesc la acest nivel. Nu se cunoaşte prea mult despre modul în care amigdalele faringiene se infectează. Pentru a transforma hrana ingerată în componente separate. Amigdalele faringiene sunt astfel plasate încât orice infecţie cu poartă de intrare nazală este filtrată şi. ucisă. glande şi enzimele lor. Amigdalele produc şi anticorpi cu rol în apărarea împotriva infecţiilor locale. care pot fi preluate cu uşurinţă de către sânge din intestinul subţire pentru a fi transportate în vederea utilizării imediate sau a stocării lor. Este delimitată de buze. 1. dar. gura este 116 .

format de baza osului maxilar. Are. Secreţia continuă a acestor glande menţine umiditatea cavităţii bucale. sau mandibula. glande sudoripare sau sebacee. Cavitatea bucală este căptuşită cu o membrană mucoasă ce conţine glande producătoare de mucus. buzele nu au peri. Cavitatea bucală este delimitată superior de palatul dur. prevenind astfel refluxul hranei în nas.implicată inevitabil atât în digestie. sau rădăcină. Sensibilitatea palatului moale este esenţială. împreună cu secreţia glandelor salivare. În mijlocul palatului moale se găseşte o formaţiune numită uvula sau „a treia amigdală”. Spre deosebire de piele. Pe părţile laterale. dar unii cred că are un rol în închiderea căilor aeriene în timpul deglutiţiei. Este ataşată la bază. face ca hrana să fie înmuiată şi mixată. astfel. înecarea. Funcţia ei reprezintă un mister. care se continuă posterior cu palatul moale. Buzele sunt cele care dau expresia gurii. deoarece îi favorizează mişcarea superioară când hrana este înghiţită. La suprafaţa buzelor se găseşte o formă particulară de ţesut epitelial cu o structură intermediară între pielea feţei şi membrana ce delimitează cavitatea bucală. de maxilarul inferior. Palatul dur. care le conferă o sensibilitate deosebită. prevenind. Limba: Limba are o formă asemănătoare unui triunghi – cu o bază largă îngustându-se treptat către vârf. un rol în vorbire. care se deschide în partea posterioară a gurii. permite ca limba să preseze asupra unei suprafeţe ferme şi. rădăcina 117 . Ele sunt alcătuite din fibre musculare întreţesute cu fibre elastice şi au o inervaţie bogată. şi de osul hioid. Mucoasa obrajilor este supusă unei uzuri permanente şi are o remarcabilă capacitate de regenerare. cât şi în respiraţie. de asemenea. în acest mod.

mobilizează limba în sus şi înapoi.7 l de salivă – o secreţie apoasă alcătuită din mucus şi lichid. Glandele salivare: În fiecare zi. de exemplu. pregătindu-l pentru înghiţire. cât şi transversal. numită frenul limbii. Ea conţine ptialina. 118 . Saliva are o acţiune uşor antiseptică. Când această acţiune a fost îndeplinită (sau cand o persoană mănâncă în grabă). care acţionează ca un dezinfectant. Aceste acţiuni sunt realizate printr-o gamă de mişcări ondulatorii: în sus şi în jos. în timp ce hioglosul. el se află în mod normal în repaus înapoia dinţilor. de la nivelul gâtului. una din funcţiile principale ale limbii este de a prezenta hrana dinţilor pentru masticaţie şi în formarea bolului alimentar.limbii este unită cu pereţii faringelui. de asemenea de la nivelul gâtului. cu rol în digestie. Mişcările limbii sunt determinate de muşchii ce intră în alcătuirea sa şi de care este conectată şi de modul în care este poziţionată limba în gură. Porţiunea mijlocie a limbii are o suprafaţă convexă superior. noi producem în mod obişnuit 1. Limba conţine fibre musculare dispuse atât în plan longitudinal. şi o substanţă chimică denumită lizozim. Vârful limbii are mişcări libere. în timp ce faţa inferioară este legată de planşeul bucal printr-o bandă subţire de ţesut. În timpul hrănirii. dar contracţia unui număr de muşchi situaţi pe părţile laterale ale mandibulei pot conferi mişcărilor limbii o mobilitate remarcabilă. care sunt capabile să producă mişcarea. Muşchiul stiloglos. dar când o persoană nu mănâncă sau nu vorbeşte. care îl transportă în stomac. de unde el pătrunde în esofag. protejând mucoasa bucală de infecţii. cavitate ce formează partea posterioară a gurii. limba împinge bolul către faringe. aduce limba în poziţia normală de repaus.

Saliva secretată de glandele sublinguale este de consistenţă vâscoasă. cu mult mucus. Deşi parotidele sunt cele mai voluminoase glande. întinzându-se superior până la nivelul oaselor obrazului. care este puţin vizibilă 119 . după cum sugerează şi numele se găsesc sub maxilarul inferior. glandele parotide. Fiecare dinte prezintă două porţiuni: coroana. Există. În timpul vieţii apar două seturi succesive de dinţi. imediat anterior de ureche. multe glande mici răspândite la nivelul cavităţii bucale. Fiecare glandă salivară se compune din ducte ramificate. Glandele submandibulare. de asemenea. Funcţia acestor celule variază de la o glandă la alta şi secreţiile lor sunt diferite. În comparaţie cu celelalte glande salivare. care se unesc şi sunt delimitate de celule secretorii. implantate în cavităţile maxilarului şi ale mandibulei. submandibulare şi sublinguale. ele produc doar un sfert din volumul total de salivă. Ambele perechi de glande îşi descarcă conţinutul pe părţile laterale ale frenului limbii (un cordon de ţesut care porneşte de la baza limbii şi se uneşte cu planşeul gurii). Saliva produsă de parotide este eliminată prin ducte ce se desprind din glande.Saliva este produsă de trei perechi de glande situate la nivelul feţei şi al gâtului. parotidele produc o secreţie apoasă cu un conţinut mare de ptialină – enzimă ce degradează amidonul. Dinţii: Dinţii sunt structuri osoase dure. pe planşeul cavităţii bucale. sunt situate sub limbă. Glandele submandibulare produc o salivă care conţine cantităţi aproape egale de mucus şi ptialină şi aceasta completează volumul de salivă secretată în gură în orice moment. Glandele parotide sunt cele mai voluminoase glande salivare situate la nivelul unghiului mandibulei. sub dinţii posteriori şi glandele sublinguale (au o denumire adecvată).

Prin acest orificiu. iar dinţii sunt ataşaţi prin fibre ce formează ligamentul periodontal. numit pulpa dentară. Acesta are rolul unui tampon care poate proteja dinţii şi osul în timpul masticaţiei. care este partea încorporată în maxilare. asemănătoare osului. Aceste fibre sunt întreţesute cu fibre de ţesut conjunctiv şi conţin. Fixarea dinţilor: Fiecare dinte este ataşat prin rădăcina sa de oasele maxilare. care se întind de la cementul ce acoperă rădăcina la osul alveolar adiacent. Modul de fixare al dinţilor are drept rezultat un grad foarte mic de mobilitate spontană. Dentina este o substanţă dură. Este un ţesut sensibil. de asemenea. Dinţii frontaşi au doar o rădăcină. părţile din maxilare care conţin dinţii sunt denumite procese alveolare. Dentina coroanei este acoperită de un strat protector de smalţ. care dă senzaţia de durere când este stimulată de excitanţi termici sau chimici. 120 . Rădăcinile dinţilor sunt. care conţine celule vii. Elementul structural major al dintelui este format dintr-un ţesut calcificat denumit dentină. Modul de fixare al dinţilor este. de obicei. şi rădăcina. complex. o structură celulară extrem de dură şi de sensibilă. Rădăcina este acoperită cu un strat de cement. totuşi. Acesta este alcătuit dintr-o serie de fibre de colagen rezistente. mai lungi decât coroana. în timp ce dinţii situaţi mai în spate au două sau trei rădăcini. Aceasta se extinde de la coroană până la extremitatea rădăcinii care prezintă un orificiu în punctul cel mai adânc al dintelui. vasele sanguine şi nervii ajung la pulpa dentară. vase sanguine şi fibre nervoase. Centrul dintelui este o cavitate umplută cu un ţesut conjunctiv sensibil. o substanţă asemănătoare dentinei şi care ajută la fixarea dintelui în alveolă.în gură.

premolarii şi molarii localizaţi propriu-zis spre partea posterioară. canini şi molari. care sunt intermediari atât ca formă. Dinţii deciduali de lapte = sunt cei prezenţi în timpul copilăriei şi. Dinţii formează o arcadă ovalară uniformă. În diferite momente ce corespund dezvoltării individuale a fiecărui dinte. unde fuzionează coroana cu rădăcina. Dinţii permanenţi îi înlocuiesc şi sunt în număr mai mare decât seria iniţială. sunt eliminaţi. astfel încât în timpul masticaţiei dinţii opuşi se suprapun unii peste alţii. celulele epiteliale primitive cresc ca număr şi se formează o bandă groasă. Aceşti muguri capătă o formă finală a jocţiunii dintre smalţ şi dentină. ce are forma arcului dentar. Aceşti dinţi pot fi împărţiţi în aceleaşi tipuri ca dinţii deciduali şi completează seria iniţială cu o altă categorie. protejându-l faţă de infecţii şi alte influenţe nocive. În acest stadiu. această bandă produce mugurii dentari primitivi în ţesutul ce este acoperit de epiteliu. Incisivii se caracterizează printr-o margine ascuţită ca o lamă. gingia intră în contact strâns cu dintele. În această regiune. Tipuri de dinţi: Omul are două serii de dinţi. ca lamele unei foarfeci. se potrivesc una peste alta.O zonă de importanţă crucială se află la nivelul colului dentar. denumită premolari. Caninii sunt dinţii ascuţiţi şi bine adaptaţi la sfâşiere. iar incisivii de pe maxilare opuse funcţionează glisând unii peste alţii. 121 . în timp ce premolarii şi molarii au rol în triturarea hranei. de obicei. Arcadele dentare. cât şi ca poziţie între canini şi molari. Dinţii deciduali pot fi împărţiţi în trei categorii: incisivi. Dezvoltarea dinţilor: Primul semn de dezvoltare a dinţilor apare când fătul are doar şase săptămâni. cu incisivii în partea anterioară şi caninii. de obicei.

în final. un set complet de 20 de dinţi de lapte. copilul va avea. în mod obişnuit. formează rădăcinile dinţilor. Esofagul şi stomacul: Faza orală a digestiei se termină atunci când limba împinge bolul alimentar de palatul gurii spre cavitatea musculară a faringelui înainte de a intra în esofag. apare erupţia incisivilor superiori. o variaţie considerabilă în momentul apariţiei dinţilor. în jurul vârstei de 18 ani. ci posterior faţă de aceştia. în timp ce la alţii pot să apară doar după vârsta de un an. incisivii deciduali inferiori şi superiori sunt înlocuiţi de dinţii permanenţi. Marginile mugurilor dentari continuă să crească în profunzime şi. deşi secvenţa sau ordinea apariţiei poate varia. Consecutiv. după vârsta de şase ani. deşi acest proces nu este finalizat decât aproximativ la un an după erupţia dinţilor deciduali. În jurul vârstei de şase luni. Primul molar permanent apare la vârsta de 6 ani. primii incisivi inferiori încep să apară prin gingie. Problemele dentare pot fi asociate cu oricare din dinţii deciduali.Unele celule evoluează pentru a forma dentina. Vârsta la care acesta apare este variabilă: foarte puţini copii au dinţi la naştere. Molarii permanenţi nu se dezvoltă pe locul molarilor de lapte. singurul semn de ocluzie este semnalat de mucoasa gingivală îngroşată. La aproximativ 25% din populaţie nu apare măseaua de minte niciodata. acest proces fiind denumit erupţie dentară. totuşi. aceştia fiind urmaţi de canini şi molari. În caz ideal. în aşa fel încât să asigure un loc pentru dentiţia permanentă. După apariţia incisivilor inferiori. 122 . Există. în timp ce altele dau naştere smalţului. aceştia ar trebui să fie spaţiaţi. cel de-al doilea la vârsta de 12 ani şi al treilea sau măseaua de minte. În jurul vârstei de doi ani şi jumătate până la trei ani. La naştere. 2.

Primul timp al deglutiţiei este un act voluntar asupra căruia avem un control conştient. esofagul are un traseu uşor către stânga şi trece în spatele bronhiei stângi. propulsând bolul alimentar către esofag. astfel încât hrana nu refluează în gură. automat. astfel încât hrana nu poate pătrunde în trahee şi plămâni. Odată ce hrana a depăşit baza limbii. Odată ce hrana ajunge în faringe. la fel de bine stând în cap sau stând pe scaun. Bolul alimentar este propulsat activ de o serie de contracţii ondulatorii – un proces denumit peristaltism. substanţa înghiţită este imediat expulzată prin tuse. Trecerea hranei prin organism este. alţi muşchi ai feţei şi gâtului ridică limba înspre palatul dur. traversează 123 . Când aceasta se întâmplă. de aceea.Porţiunea inferioară a faringelui este implicată în întregime în deglutiţie. După aceea. aşa se explică faptul că noi putem mânca sau bea. dependent de gravitaţie. dacă dorim. Esofagul: Partea superioară a esofagului se găseşte imediat posterior de trahee. ale căror mişcări contribuie la emiterea sunetelor. deglutiţia este un act involuntar. au loc mai multe evenimente în cursul a câtorva secunde. Sub nivelul manubriului sternal. şi închid epiglota. prevenind intrarea hranei în nazofaringe. pentru a preveni interferenţa dintre deglutiţie şi respiraţie. Acţiunile acestor muşchi ajută la propulsarea alimentelor prin această zonă a faringelui pe tractul digestiv. un proces activ şi nu doar un mecanism pasiv. În acelaşi timp. Muşchii faringelui se contractă. Această porţiune este situată imediat posterior faţă de laringe şi mucoasa ei se continuă cu cea a cartilajelor cricoid şi tiroid. ei produc o mişcare superioară a palatului moale.

un strat muscular relativ gros ce conţine atât fibre circulare. cât şi longitudinale şi. Este legat la extremitatea superioară de esofag şi la cea inferioară de duoden (porţiunea iniţială din intestinul subţire). care se relaxează intermitent. cum ar fi cel de la anus) care să separe esofagul de stomac. Nu există un sfincter (un inel muscular constrictiv.diafragmul şi se închide în porţiunea superioară a stomacului. căptuşit cu o membrană specială. esofagul este alcătuit din patru straturi – o membrană mucoasă ce permite trecerea alimentelor. stomacul acţionează ca un rezervor pentru hrană. 124 . ce conţine acizi şi enzime care degradează hrana şi astfel ajută digestia. un strat submucos care îi menţine poziţia. În stomac. Stomacul: Stomacul este un organ muscular situat în partea superioară a abdomenului. permiţând hranei să treacă în duoden. un strat extern protectiv. va apărea un reflux gastro-esofagian. Când acest mecanism funcţionează inadecvat. în sfârşit. denumită epiteliu. Membrana delimitantă produce o secreţie specifică. La joncţiunea dintre stomac şi duoden există un inel muscular. În primul rând. La fel ca şi restul tractului alimentar.5 cm în diamentru. Esofagul este un tub elastic cu o lungime de aproximativ 25 cm şi 2. sfincterul piloric. Peretele stomacului este alcătuit dintr-un strat muscular gros. care este apoi trecută în duoden. hrana este amestecată cu sucurile digestive până când se formează o masă păstoasă. sucul gastric este ţinut în mod normal în stomac datorită acţiunii concomitente a tunicii musculare a esofagului şi a faptului că esofagul prezintă o îngustare la trecerea prin diafragm în traiectul său de la torace la abdomen.

În timpul pasajului prin intestinul gros. de fapt. 4. unde are loc. denumit şi intestinul gros. foarte asemănător cu mecanismul de trecere din esofag în stomac. Pe măsură ce undele peristaltice propulsează chimul prin stomac. Tractul intestinal: Când hrana pătrunde în stomac. cu excepţia faptului că nu este niciodată complet închis. este desfăcută şi degradată până când devine fluidă. adevăratul proces de digestie şi toate substanţele nutritive dezirabile din hrană sunt absorbite. În final. resturile alimentare se solidifică gradat şi apa este absorbită de influxul sanguin prin peretele intestinal. Evacuarea din stomac este reglată de un muşchi. Pătrunde apoi în intestinul subţire. Acesta este un organ lung şi larg. numită chim – intră apoi în duoden. având apoi un traiect ascendent şi curbat în potcoavă înainte de a se termina la anus. porţiunea iniţială a intestinului subţire. majoritatea substanţelor din fecale sunt reziduuri alimentare. Consistenţa finală a reziduurilor alimentare – fecalele – depinde de cantitatea de apă absorbită. întrucât conţine produşi de degradare ai celulelor sub forma bilei. ajunge în colon. sfincterul permite trecerea unor cantităţi mici către intestinul subţire. care începe în partea inferioară dreaptă a abdomenului. Duodenul produce şi eliberează cantităţi mari de mucus. 3.Hrana este apoi transportată prin intestine pentru a fi în continuare digerată şi absorbită. Se poate discuta dacă acest proces ar trebui denumit excreţie. După ce substanţele nutritive au fost absorbite. acidă. Intestinul subţire: Hrana care părăseşte stomacul – o pastă consistentă. sfincterul piloric. care îl 125 . dar colonul conţine în mod sigur produşi de excreţie.

acizii graşi şi vitaminele dizolvate intră în chilifere şi sunt transportate în sistemul limfatic şi. sunt absorbite direct în capilarele vilozităţilor. Enzimele sunt eliberate de celulele unor mici indentaţii (adancitura. crescatura. plus vitamine şi minerale importante cum ar fi calciu. în fluxul sanguin. unde au loc stadiile finale ale modificărilor chimice. care pe peretele interior prezintă milioane de proeminenţe minuscule. peptidele. denumite vilozităţi. Enzimele pancreatice ajută la digestia hidraţilor de carbon şi a proteinelor pe lângă cea a grăsimilor. Secretina stimulează producerea unor cantităţi mari de sucuri alcaline care neutralizează aciditatea chimului parţial digerat. Duodenul primeşte. Secreţia sucului pancreatic este declanşată de doi hormoni. cu aspect de muscatura) numite criptele Lieberkühn. elibeartă în duoden din vezicula biliară. Cea mai mare parte a absorbţiei are loc în ileon. Aminoacizii rezultaţi din digestia proteinelor şi zaharurilor din hidraţii de carbon. Hrana digerată pătrunde apoi în jejun şi ileon. lipaza care desface grăsimile în molecule de glicerol şi acizi graşi. Aceste 126 . fier. de asemenea. pentru a fragmenta particulele de grăsimi. iod. glicerolul. de asemenea. Enzimele pancreatice se produc ca răspuns la eliberarea unui al doilea hormon.protejează împotriva lezării de către acidul clorhidric şi de enzimele din chim. Bila este. porţiuni ale intestinului subţire situate în continuarea duodenului. Aceste enzime includ tripsina. care desface peptonele în componente mai mici. amilaza care desface hidraţii de carbon până la maltoză. apoi. chilifer. pancreozimina. Când hrana digerată vine în contact cu vilozităţile. până când este nevoie de ea. Fiecare vilozitate conţine un capilar şi o mică ramură limfatică. care este produsă în ficat şi stocată în vezica biliară. sucuri digestive de la pancreas şi cantităţi imporatnte de bilă.

Suprafaţa externă este protejată de peritoneu – o membrană care căptuşeşte cavitatea abdominală.capilare duc la vena port-hepatică. iar restul acestora sunt trecute mai departe în circulaţia generală a organismului. duodenul este porţiunea iniţială a intestinului subţire cu rol în digestia eficientă a hranei. Sucul acţionează. Acesta. Unit cu partea superioară a stomacului. de asemenea. Ele se multiplică mai rapid decât orice alte celule ale organismului: din o sută de celule. Are o lungime de 3. la rândul lui. Are o formă de potcoavă ce înconjoară capul glandei pancreatice. Acesta previne autodigestia duodenului sau lezarea lui de către compuşii acizi veniţi din stomac. Peretele duodenal are două straturi musculare care se contractă şi se relaxează alternativ. care transportă hrana direct la ficat. Celulele mucoasei necesită o reînnoire constantă. în drumul ei. Ileonul: Ileonul reprezintă porţiunea terminală a intestinului subţire. reţine unele substanţe pentru necesităţile proprii şi pentru stocare.5 m – conectând duodenul şi jejunul cu intestinul gros – şi reprezentând aproximativ jumătate din lungimea totală a intestinului subţire. de la stomac la colon. contribuind la deplasarea conţinutului alimentar în timpul digestiei. pentru a neutraliza secreţia gastrică acidă. Deasupra stratului muscular se găseşte submucoasa ce conţine multe glande (glande abarunner) care secretă mucusul protectiv. se găsesc glande care secretă un suc alcalin ce conţine unele dintre enzimele necesare pentru digestie. una este înlocuită la fiecare oră pe tot parcursul vieţii. În stratul superficial al duodenului. Ileonul are o structură asemănătoare cu celelalte două segmente ale intestinului subţire. Peretele este 127 . mucoasa. în care hrana ajunge.

glandele salivare de la nivelul cavităţii bucale îsi încep secreţia şi ptialina. Acţiunea ptialinei încetează. Are o lungime de aproximativ 15 cm şi este ataşată de peretele posterior al abdomenului. Acestea sunt produse de organe ataşate la tractul digestiv şi ele sunt responsabile pentru multe din reacţiile chimice implicate în digestie. ceea ce permite atât jejunului. cum ar fi maltoza şi glucoza. Foiţa care acoperă intestinele are o suprafaţa de 5. Adâncimea mezenterului.alcătuit. 5. acid clorhidric şi enzima pepsină – acţionează asupra ei. unde un complex de substanţe chimice – mucus. jejunul şi ileonul sunt susţinute de o membrană numită mezenter. Digestia depinde de acţiunea unor substanţe denumite enzime asupra hranei ingerate. cât şi ileonului să se mişte relativ liber în cavitatea abdominală. în principal. care este mai mult sau mai puţin ferm fixat de peretele abdominal posterior. Aceste modificări încep în gură. Această structură este alcătuită din două straturi de peritoneu. o enzimă produsă de ele. începe să descompună o parte din hidrocarbonaţi (glucide) în molecule mai mici. creştere şi regenerare. Digestia: Digestia este procesul care descompune hrana în substanţe ce pot fi absorbite şi utilizate de organism pentru energie. ajungând în stomac. din straturi musculare responsabile pentru transportul hranei digerate şi straturi mucoase care delimitează lumenul. Când hrana este mestecată. măsurată de la bază până la intestine. Hrana traversează apoi esofagul. Mezenterul: Spre deosebire de duoden. este de aproximativ 20 cm.5 m². dar începe o 128 .

ci mai mult o schimbare graduală. Hrana parţial digerată care ajunge în duoden conţine mult acid clorhidric.nouă serie de reacţii chimice declanşate de stimuli nervoşi. cât şi în intestin de impulsuri nervoase. Procesul de absorbţie este finalizat în ileon. în timp ce ileonul are un diametru mai mic. Nu există diferenţiere netă între jejun şi ileon. pereţi mai groşi decât ileonul. un hormon.8cm. În continuarea duodenului se găseşte jejunul. jejunul are o structură specializată. Gastrina. Pentru a îndeplini acest rol.5m înainte de joncţiunea cu ileonul. aciditatea este neutralizată de către secreţiile proprii ale duodenului şi de acţiunea bilei şi a sucurilor pancreatice. Jejunul are un diametru în jur de 3. Rolul jejunului: Jejunul reprezintă sediul de absorbţie al alimentelor nutritive utilizabile din hrană. producerea de gastrină încetează. stimulează eliberarea de acid clorhidric şi pepsină din celulele gastrice după ce hrana a ajuns în stomac. de asemenea. Aceste trei secreţii continuă procesul de digestie. care se întinde pe o lungime de 2. pentru a asigura o suprafaţă maximă de 129 . În duoden. Jejunul are. prezenţa hranei şi secreţiile hormonale. Secreţia de mucus previne lezarea mucoasei gastrice de către acidul clorhidric. Duodenul măsoară aproximativ 25 cm. lăsând să treacă apa şi produşii de degradare. deşii ambii au peretele format din două straturi musculare şi structuri mucoase interne care delimitează lumenul intestinal. Cantitatea de suc gastric eliberat este controlată atât aici. care se varsă în duoden din vezica biliară şi pencreas. astfel încât aceasta poate fi degradată până la peptone. Când aciditatea atinge un anumit nivel.

Acest tip particular de fluid limfatic ce conţine grăsimi şi care drenează din intestin este denumit chil. Venele care drenează jejunul. Mucoasa jejunală prezintă o serie de pliuri circulare. denumite vilozităţi. rectul şi canalul anal. Observând la microscop suprafaţa internă. cu “margine în perie”. Grăsimile din alimente sunt absorbite în sistemul limfatic concomitent cu absorbţia altor substanţe nutritive în sânge. ele confluează pentru a forma vena portă. Suprafaţa de contact cu hrana digerată creşte mai mult. înainte de ajunge în restul organismului. pentru metabolizare. Fiecare vilozitate are aproximativ un milimetru. Absorbţia hranei: Întrucât jejunul are rolul de a permite trecerea hranei din intestin în sânge. deoarece învelişul celular al fiecărei vilozităţi are o structură specifică. care se desprinde din el. se vede că întreaga suprafaţă este alcătuită din mici proeminenţe digitiforme. ca şi venele care drenează restul intestinului. care se deschide prin anus. 130 .contact cu lumenul. Cecul şi apendicele vermiform. care face posibilă absorbţia. Arterele şi venele ce transportă sângele către şi de la pereţii jejunali trec prin mezenter. necesită o irigaţie eficientă. Aceasta înseamnă că substanţele nutritive absorbite în sânge sunt transportate mai întâi la ficat. Intestinul gros: Anatomiştii împart intestinul gros în patru regiuni: cecul. colonul. care ajunge la ficat. astfel încât să poată asigura o absorbţie crescută. 6. Fiecare vilozitate are un vas limfatic central sau “ chilifer”. fără nici o funcţie cunoscută la om. nu ajung direct la inimă. sunt ambele căi oarbe.

Are un traiect ascendent către partea dreaptă superioară a cavităţii abdominale. care ajung la el din intestinul subţire. Apa este absorbită în sânge din resturile lichide ale digestiei. unde se continuă cu rectul. Ramuri ale venei porte aduc sângele de la intestin la ficat. Amândouă vasele sunt ramuri ale aortei. când capătă un traiect descendent. Traversează cavitatea abdominală sub stomac şi. măsurând 1. colonul face o curbură către stânga. Colonul ascendent. colita cronică sau ulcerativă este mult mai severă. apoi. La nivelul hipocondrului drept. bineînţeles.Prima parte a intestinului gros este denumită colon ascendent. colita acută este frecvent rezultatul unei infecţii sau al unei alergii şi nu durează mult timp. este vascularizat de artera mezenterică superioară. imediat sub ficat. cea mai mare porţiune a intestinului gros. de departe. Poate avea complicaţii serioase şi necesită 131 . împreună cu porţiunea terminală a intestinului subţire. până în pelvis. segmentul cu traiect descendent se numeşte colon descendent. ia un traiect descendent în partea stângă a corpului. La aproximativ 2-3 cm de extremitatea inferioară există o joncţiune în formă de T cu ileonul (porţiunea finală a intestinului subţire). Colita: Colita este o inflamaţie a mucoasei colonice. Colonul reprezintă. Artera mezenterică inferioară irigă restul colonului. 2. cea de-a doua. Funcţia colonului este de a transporta materiale solide la anus prin procesul de peristaltism şi de a absorbi sodiul şi apa. se numeşte flexură splenică. Curbura colonului din partea stângă este denumită flexură hepatică.3 m. Porţiunea colonului ce traversează cavitatea abdominală este denumită colon transvers şi. Există două tipuri: 1.

Fecalele conţin în mod obişnuit aproximativ 75% apă şi 25% materii solide. Colita cronică este mai frecventă la persoanele în vârstă de la 20 la 40 de ani. Anusul reprezintă doar un canal îngust şi scurt. acest epiteliu conţine glande care produc mucus ce lubrifiază fecalele şi uşurează tranzitul. O parte din apă provine din mucusul ce lubrifiază canalul alimentar şi uşurează eliminarea materiilor fecale din organism. dar în alte ocazii se poate dilata. ca şi restul intestinului gros. înconjurat de un inel muscular care face joncţiunea cu rectul. Rectul: Diferenţa dintre rect şi anus determină multă confuzie în rândul persoanelor neavizate. Partea musculară a rectului se contractă în timpul defecaţiei pentru a expulza fecalele. porţiune inferioară a intestinului gros. Anusul: Anusul sau canalul anal are o lungime de aproximativ 10 cm şi reprezintă orificiul prin care deşeurile solide din organism – denumite fecale – sunt excretate. totuşi. Funcţionarea normală a anusului şi a rectului permite evacuarea intestinului atunci când împrejurările sociale o permit şi nu doar când materiile fecale au traversat întregul intestin gros.tratament prelungit. o 132 . este un tub muscular delimitat de un epiteliu caracteristic. aproximativ o treime sunt bacterii. Dintre materiile solide. pe partea externă. Această capacitate de creştere a dimensiunilor face ca rectul să fie capabil să funcţioneze ca un rezervor. Rectul. dar poate apărea la orice vârstă. La nivelul rectului. Principala funcţie a anusului este menţinerea continenţei fecalelor în timp ce rectul funcţionează ca un rezervor pentru acestea.

treime grăsimi şi proteine nedigerate şi o treime celuloză – componenta vegetală nedigerată. localizată la capătul intestinului gros. Apendicele: Apendicele este o porţiune îngustă de intestin asemănătoare unei cozi. Aceşti pigmenţi biliari ajută. La extremitatea canalului anal se găsesc două inele musculare – sfincterele intern şi extern. permiţând intrarea acestora în canalul anal. mucoasa canalului anal secretă un fluid numit mucus. de asemenea. Este întâlnit doar la oameni. Sfincterul extern este menţinut închis în mod deliberat până când apare un moment convenabil pentru defecaţie. iar reziduurile solide sunt transportate la rect. Culoarea fecalelor se datorează pigmenţilor biliari denumiţi stercobilină şi bilirubină. Din acest motiv. Sfincterul intern sesizează prezenţa fecalelor şi se relaxează. cele două sfinctere menţin anusul închis. Poate avea până la 10 cm în lungime şi aproape 1 cm în diametru. Se pare că. mai compacte pe măsură ce lichidele sunt absorbite din organism. treptat. pentru a permite expulzarea acestora. Pentru a uşura eliminarea fecalelor din anus. dar în cursul defecaţiei ele se relaxează. Vârful acestuia este închis. 133 . devin. În mod normal. nu mai este necesar un organ pentru digerarea acesteia. unele specii de maimuţe şi la marsupiale. apendicele a fost considerat o relicvă evolutivă. pe măsură ce înaintăm în vârstă şi începem să consumăm mai puţină celuloză în favoarea cărnii. la sterilizarea şi deodorizarea fecalelor. Mecanismul de funcţionare: Odată ce fecalele se apropie de punctul final al călătoriei lor prin intestine. celălalt capăt se deschide în cec.

36 – 1. ca rezultat al unei boli. depăşeşte rebordul costal şi poate fi uşor simţit. Ele sunt specializate pentru manipularea substanţelor de bază pe care organismul nostru le vehiculează – proteine. celulele sunt cele care efectuează activităţile vitale la nivelul microscopic. sângele se întoarce înapoi la inimă şi plămâni din stomac numai trecând printr-un sistem venos hepatic. care reprezintă mesagerii chimici ai organismului. uneori trecând peste linia mediană în partea stângă. Ficatul: Ficatul are două roluri vitale: producerea (sau metabolizarea) unor noi substanţe chimice şi neutralizarea produşilor de degradare şi a celor toxici. 134 . Lobul stâng este mai mic. Metabolismul proteinelor: Proteinele sunt esenţiale pentru reînnoirea şi diviziunea celulară oriunde în organism.7. Celulele din ficat sunt denumite hepatocite. Proteinele sunt ingerate sub diferite forme. Ficatul este cel mai mare organ al corpului.81 kg. şi pentru sinteza enzimelor. dar când este mărit. fiind protejat de traumatisme de către coastele inferioare. atât de origine vegetală. hidraţi de carbon şi grăsimi. cât şi animală şi din proteinele iniţiale. pentru formarea hormonilor. Este situat sub diafragm. având o greutate între 1. ficatul nu poate fi palpat. Are două părţi sau lobi. Acest organ reprezintă un loc de tranzit pentru fiecare picătură de sânge care soseşte de la intestin – sânge ce transportă toate substanţele nutritive din hrană. denumiţi lobul stâng şi drept. Funcţii: Ca orice altă parte a organismului. Cu alte cuvinte. De obicei. denumit sistem port. cel drept fiind cel mai mare şi care ocupă în întregime partea superioară dreaptă a abdomenului.

hidraţii de carbon. produs în ficat şi stocat în vezicula biliară. cum ar fi bacteriile. care are un rol de izolator şi de abosrbţie a şocurilor. proteine. Din toate resursele menţionate – sânge. sunt toxice şi celulele hepatice le neutralizează. Este eliberată din veziculă în intestinul subţire. grăsimile reprezintă un mijloc de stocare a energiei. de culoare galben verzuie. un produs inofensiv. Unele. În esenţă. denumit în general ţesut adipos subcutanat. de asemenea. Ele sunt transformate de către ficat în forme care pot fi convertite pentru producerea şi reînnoirea ţesutului adipos. cum ar fi amoniacul. amar. grăsimi şi. nu se întorc în fluxul sanguin. În plus. rezultă produşii finali în urma metabolismului ce are loc în hepatocite. de asemenea. 135 . după numele descoperitorului lor. globulele roşii produse în exces şi le transmite hepatocitelor pentru procesare. esenţiale pentru organism. înapoi în circulaţie. Reziduurile. trimiţând ureea. Eliminarea deşeurilor: La nivelul ficatului se găsesc celule specializate denumite celule Küppfer. Aceste celule înlătură. degradându-le întâi pe cele absorbite şi apoi sintetizându-le. acest proces de sinteză înseamnă că proteinele preluate din sângele adus de vena portă la hepatocite sunt sintetizate de enzimele hepatice şi apoi eliberate în noua lor formă.ficatul trebuie să sintetizeze proteine specifice pentru organism. în mai mică măsură. totuşi. Metabolismul grăsimilor: Grăsimile sunt. care ”curăţă” sângele de impurităţi. Bila: Bila este un fluid consistent. Produşii de degradare ai grăsimilor şi ai sângelui trec în bilă.

bila se scurge printr-un alt duct. Face parte. care o elimină în intestin. Pe măsură ce hrana – şi în special cea care conţine grăsimi – pătrunde din stomac în duoden. ea se scurge în vezicula biliară. De la ductele biliare. Datorită substanţelor pe care le conţine. Bila rămâne în vezicula biliară până când devine necesară în procesul de digestie. este colectată în mici canale prezente între cordoane de celule hepatice. de asemenea. şi este esenţială pentru digerarea grăsimilor. În afară de cazul în care bila este necesară imediat pentru digestie. colesterol şi pigmenţi biliari ce îi conferă culoarea caracteristică. deoarece conţine produşii de degradare a celulelor uzate. săruri minerale. Pe măsură ce este produsă de celule. astfel încât bila este eliminată. care permite să pătrundă în intestinul subţire. are în compoziţie o gamă largă de substanţe chimice ce includ săruri biliare. bila desface picăturile mari de grăsimi în picături mai mici – proces denumit emulsionare – uşurând absorbţia acestora. din sistemele excretorii ale corpului. ductul biliar comun (coledoc) şi printr-un orificiu îngust. Vezicula biliară: Bila este depozitată în vezicula biliară. care este un loc de stocare situat imediat sub ficat. ficatul produce aproximativ un litru de bilă. Bila furnizează o cale utilă 136 . care se varsă în ductele biliare plasate între lobulii hepatici. Acest hormon ajunge pe cale sanguină la vezicula biliară şi determină contracţia pereţilor acesteia. În fiecare zi. Deşi conţine peste 95% apă. duodenul produce un hormon denumit colecistochinină. sfincterul Oddi. bila drenează în ductele hepatice.ca răspuns la prezenţa alimentelor. denumite canalicule biliare. După aceea. Este produsă continuu în cantităţi mici de către fiecare celulă hepatică.

care se formează chiar în vezicula biliară. Ele transportă de asemenea vitaminele A. uneori pot apărea anomalii la nivelul veziculei biliare. Aceştia sunt aglomerări de colesterol cu consistenţă dură. din colesterol şi rareori apar mai mult de unul sau doi şi pot ajunge la 137 . în cea mai mare parte. ce includ şi bicarbonatul. E. deoarece sunt alcătuiţi din biliverdină şi colesterol. Sărurile biliare. 80-90% dintre ele fiind transportate înapoi la ficat prin sânge. substanţe chimice denumite glicocolat de sodiu şi taurocolat de sodiu. D. K. joacă un rol important în digestia hranei. unde stimulează secreţia de bilă şi sunt refolosite de organism. Se pot forma până la 12 calculi în acelaşi timp şi suprafaţa faţetată le permite aglomerarea în vezicula biliară.de eliminarea produşilor de degradare hepatici şi. Organismul îşi conservă sărurile biliare. Cea mai cunoscută afecţiune a veziculei biliare sunt calculii biliari. se crede că sărurile biliare favorizează absorbţia grăsimilor prin peretele intestinal. de asemenea. Pe lângă acţiunea de emulsionare. Funcţia bilei: Sărurile minerale din bilă. Calculii biliari: Chiar dacă producţia hepatică de bilă este normală. sunt formaţi. neutralizează aciditatea hranei parţial digerate în stomac. Ele nu sunt distruse după utilizare. Există trei tipuri diferite de calculi biliari. Calculii colesterolici. care este o substanţă chimică produsă în organism în cursul metabolizării grăsimilor. Cei mai frecvenţi sunt denumiţi calculi micşti. după cum sugerează numele. descompun grăsimile astfel încât enzimele digestive îşi pot exercita acţiunea.

la rândul său. din pigmentul verde din bilă. Dacă dioxidul de carbon este dizolvat în sânge în cantităţi mai mari decât cele normale. SISTEMELE EXCRETOARE Organismul are mai multe metode de a elimina produşii de degradare – substanţe care trebuie îndepărtate datorită toxocităţii lor pentru organism. glandele sudoripare din piele. rinichii. Acest lucru este realizat prin diferitele sisteme de excreţie care depind de diverse organe şi glande pentru eliminarea deşeurilor: sistemul urinar ale cărui componente principale sunt rinichii şi vezica urinară. în principal.2 cm în diamtru.dimensiuni de 1. 1. Acest lucru. mergând până la posibila apariţie a morţii. X. fiind destul de mari pentru a placa ductul biliar comun. pentru a nu deveni toxici pentru organism. colonul sau intestinul gros. Diferitele organe – incluzând plămânii. ficatul şi colonul – veghează la buna desfăşurare a acestei acţiuni. poate paraliza multe reacţii chimice din corp. Calculii pigmentari sunt compuşi. Aceasta este denumită insuficienţă respiratorie şi poate reprezenta stadiul final al bronşitei cronice. de obicei. 138 . Ei au tendinţa de a se forma ca rezultat al unor boli care afectează compoziţia sângelui. Diferitele componente ale corpului generează în continuu produşi secundari specifici şi aceştia trebuie eliminaţi. apar în număr mare şi sunt. dar dixidul de carbon este cel mai important produs de degradare care trebuie eliminat din organism. Excreţia: Excreţia este procesul prin care organismul elimină produşii de degradare. atunci sângele devine foarte acid. Pare ciudat să ne gândim la plămâni ca la un organ de excreţie. mici.

în timp ce restul rămâne în fluxul sanguin. vine de la ADH ( hormonul antidiuretic) secretat de glanda hipofiză. produşii secundari conţin azot. Rinichii au o acţiune complexă.Sistemul urinar: Majoritatea celulelor organismului utilizează unele proteine în reacţiile lor chimice şi. Acest sânge ajunge în final la filtrul situat la capătul unuia din tubii renali – câte două milioane în fiecare rinichi – unde este filtrat. dar acest volum poate varia foarte mult. dar. sodiu şi alţi compuşi sunt reabsorbiţi în sânge. Rinichii reglează. cât şi al nopţii. Ei primesc aproximativ un litru de sânge în fiecare minut. O parte din apă. Aproximativ doi litri de urină sunt produşi în 24 de ore. Rinichii sunt responsabili pentru filtrarea acestor produşi ce conţin azot – dintre care cel mai comun este ureea – în afara fluxului sanguin. de asemenea. Cantitatea totală de uree care este eliminată rămâne aproximativ aceeaşi. Există un sistem foarte asemănător pentru menţinerea echilibrului. Rinichii produc în mod continuu urina atât în timpul zilei. uree şi alţi produşi secundari sunt transportaţi de urină prin două uretere la vezica urinară. Controlul delicat al echilibrului hidric al organismului este realizat de tubii renali care pot absorbi mai mult sau mai puţin din lichidul filtrat care circulă la nivelul lor. dacă organismul devine deshidratat. fiind dizolvată într-o cantitate variabilă de apă. astfel încât componenta apoasă a sângelui (plasma) trece în tubii renali. are drept rezultat o urină mai concentrată sau mai diluată. cantitatea de apă eliminată din organism şi menţin echilibrul corect al sodiului. Stimularea pentru absorbţia unei cantităţi mai mari de apă. ori de câte ori o proteină este degradată. în care aldosteronul. Lichidul filtrat traversează tubii renali şi o mare parte din apă. secretat de glandele 139 .

Fiecare glomerul este înconjurat de capsula Bowman. Glomerulul reprezintă un ghem de mici capilare sanguine cu pereţi foarte subţiri.suprarenale. permitând unor molecule mai mari să ajungă în urină. Când apare o infecţie a rinichilor. în concordanţă cu necesităţile organismului. 2. situaţi pe peretele posterior al abdomenului. Din interiorul fiecărui rinichi coboară pe peretele posterior al cavităţii abdominale un conduct. în care îşi au originea tubulii. aceasta se deschide în faţa vaginului şi la bărbaţi – la extremitatea distală a penisului. Tubii renali pornesc de la glomeruli către un sistem colector care. numit ureter. Aici sunt reabsorbite aproape toată apa şi sodiul care au fost filtrate astfel 140 . incât moleculele peste o anumită dimensiune nu pot trece. unde apa şi nutrimentele esenţiale sunt extrase din sânge. ce se deschide în vezica urinară. Fiecare nefron are două componente principale – partea filtrantă sau glomerulul şi tubii. Porii pereţilor capilari formează o „sită biologică” şi sunt atât de mici. în final. care se găsesc imediat deasupra rinichilor. Rinichii: Fiecare om are doi rinichi. drenează în vezica urinară. Una dintre cele mai mici molecule proteice eliminată prin urină este albumina. glomerulii se inflamează şi filtrarea nu mai este atât de selectivă. Rinichii conţin mii de mici unităţi filtrante – nefronii. La femei. Conductul care pleacă de la vezica urinară se numeşte uretră. situat de cealată parte. acţionează la nivelul tubilor şi determină reabsorbţia unei cantităţi mai mari sau mai mici de sodiu. Apa şi reziduurile dizolvate în ea pot difuza prin aceşti pereţi în sistmul tubilor colectori. Această reţea de capilare este atât de întinsă încât poate conţine – în orice moment – aproximativ 130 ml de sânge în fiecare minut.

constituient principal al oaselor şi dinţilor. Nivelul reninei este dependent de nivelul sodiului. Parathormonul. modificând permeabilitatea tubilor. În condiţii cum ar fi diabetul insipid (care nu trebuie confundat cu diabetul zaharat). hormonul scade. răspunde de schimbul dintre ionii de sodiu şi potasiu – contribuind la controlul presiunii arteriale şi al echilibrului sodiului din organism. Un alt hormon. care. pierzând astfel mari cantităţi prin urină. care trebuie înlocuită prin ingestie de apă. Cât timp acest hormon este prezent în sânge. care este eliminată în exces prin urină – proces denumit diureză. Când se întâmplă acest lucru. angiotensina.încât urina devine mai concentrată. Vezica urinară: 141 . la rândul lui. reglează reabsorbţia calciului. Creşterea presiunii arteriale (presiunea sângelui): Rinichii reglează cantitatea de sodiu din organism şi secretă un hormon numit renină. acest hormon lipseşte complet. Aceasta are două efecte: mai întâi. totuşi. pacientul nu poate reţine apa. tubii permit reabsorbţia unei mari cantităţi de apă. în care intervine un hormon eliberat în sânge de hipofiza posterioră. secretat de glandele suprarenale (corticosuprarenala). în al doilea rând. determină constricţia arteriolelor şi creşte presiunea sângelui. organismul are un sistem foarte sofisticat. 3. determină creşterea secreţiei de aldosteron din glandele suprarenale. tubii devin mai puţin permeabili pentru apă. aldosteronul. Când. Renina activează un alt hormon. este controlat de acţiunea la nivelul tubilor al hormonului suprarenalion – aldosteronul. Pentru a reabsorbi această cantitate de apă. un hormon produs de cele mai mici glande situate în spatele glandei tiroide.

de contracţie penru a o goli. apare necesitatea de a urina. adaptându-se la volumul de urină până când vezica este aproape plină. dacă vezica este prea plină. În timpul micţiunii. cea mai lungă – este denumită uretra 142 . între oasele pubice şi rect. Porţiunea finală – măsoară aproximativ 15 cm. Când această capacitate este depăşită. Porţiunea mijlocie a uretrei masculine are aproximativ 12 mm în lungime şi este frecvent denumită uretra membranoasă. sau uretra prostatică. cu pereţi groşi. La nivelul deschiderii ureterelor în vezica urinară există valve care previn refluxul urinii înapoi către rinichi. măsoară îm medie 20 cm în lungime şi are trei porţiuni. un muşchi circular care se contractă pentru a închide pasajul. Este o cavitate în formă de pâlnie asemănătoare unei piramide răsturnate. la femei. Prima. Totuşi. Rinichiul elimină un flux continuu de urină către vezică. apoi. cu uterul. acest sfincter se relaxează simultan cu contracţia muşchilor vezicali care detemină eliminarea urinei. această comunicare este menţinută închisă de un sfincter. Pereţii vezicii urinare sunt alcătuiţi dintr-un număr de straturi musculare care sunt capabili de relaxare în timp ce vezica se umple şi. vezica urinară nu se comportă ca un balon.Vezica urinară este un organ muscular cavitar. Cele două uretere – conductele prin care urina ajunge de la rinichi la vezică – pătrund prin partea posterioară. În mod normal. are 2. situat în regiunea inferioară a bazinului. la un bărbat matur. a cărei presiune creşte constant în timpul umplerii. Urina este eliminată din corp prin uretră. Baza piramidei reprezintă suprafaţa care vine în raport cu intestinul subţire sau. Uretra masculină.5 cm lungime şi se întinde de la sfincterul colului vezical prin mijlocul glandei prostatice. fibrele musculare ale vezicii fiind capabile de extensie considerabilă. care îşi are originea în porţiunea inferioară a vezicii urinare.

Se găseşte în penis şi se deschide prin meatul uretral. cum ar fi sodiul şi apa. Urina: Compoziţia fluidului din celule este menţinută în limite foarte stricte. Aceasta 143 . uretra este mult mai scurtă şi singura funcţie pe care o are este de a elimina urina. homeostazia. Unele substanţe toxice. Compoziţia urinei excretată în final depinde de natura substanţelor toxice produse în organism. Alte substanţe. se explică frecvenţa mai mare a infecţiilor urinare la femei. Întregul mecanism este extrem de subtil şi complex. La femei. rezultând doar un litru de urină. În mod clar. Are un diametru de 1 cm şi este înconjurată de glande mucoase. este necesar un sistem extrem de flexibil – mai ales datorită faptului că aportul de lichide variază de la zero până la 10 litri pe zi. Aproape tot filtratul este reabsorbit.spongioasă. Virtual. cum ar fi ureea şi acizii. care poate fi uşor contaminată. este una din funcţiile majore ale rinichilor. Aproximativ 1200 litri de sânge trec prin rinichi zilnic şi se formează aproximativ 110 litri de filtrat. Datorită faptului că este atât de scurtă şi se deschide într-o zonă relativ expusă. orice componentă a urinei este prezentă în sânge: doar concentraţiile diferă. trebuie de asemenea menţinute în limite precise şi acest proces. se formează în mod constant şi trebuie eliminaţi pentru a menţine o concentraţie sanguină acceptabilă. cele din urină fiind extrem de variabile pentru a le menţine pe cele din sânge în limite precise. dar rezultatul final este reprezentat de formarea unui fluid în care produşii de degradare şi cantităţile variabile din alte substanţe cum ar fi sodiul pot fi îndepărtate din organism.

curge continuu de la rinichi prin uretere la vezica urinară şi este cantitatea medie de urină produsă pe zi. Temperatura normală a corpului este. distensia pereţilor musculari transmite semnale la măduva spinării. De aceea. deşi există variaţii şi fluctuaţii zilnice de la persoană la persoană. Dacă temperatura mediului extern creşte excesiv. La un copil mic. Controlul vezicii urinare: În mod normal. Pe măsură ce vezica urinară se umple. este esenţial ca temperatura normală să fie menţinută mai mult sau mai puţin constantă. Totuşi. corpul pierde o mare cantitate de sodiu şi apă prin transpiraţie. 4. Aceasta este produsul glandelor sudoripare din piele şi unicul rol al ei este de a regla temperatura constantă a corpului. Dacă cineva nu ar transpira deloc. aceasta determină golirea automată prin mecanism reflex. de 37°C. 144 . transpiraţia nu are o funcţie esenţială în eliminarea produşilor metabolici. acest reflex este suprimat treptat de către controlul centrilor nervoşi superiori. întrucât căldura se pierde o dată cu evaporarea transpiraţiei de la suprafaţa pielii. permiţând astfel o umplere suplimentară înainte de reapariţia senzaţiei de micţiune. prin perspiraţie. vezica adultă poate reţine aproximativ 250 ml de urină înainte de a apărea orice disconfort şi golirea ei apare înainte de reţinerea unei cantităţi ce atinge o pintă întreagă (500 ml). creierul comandă relaxarea muşchilor vezicali. Glandele sudoripare: Într-o zi călduroasă. tradiţional. Pe parcursul vieţii. atunci orice exces de sodiu şi apă ar fi eliminat cu uşurinţă de către rinichi. temperatura corpului este menţinută datorită pierderii de căldură prin glandele sudoripare. Dacă senzaţia de umplere apare într-un moment neconvenabil.

145 . în aşa-numitul stadiu ”insensibil”. Totuşi.O cantitate mică de căldură se pierde direct în fiecare zi prin plămâni şi prin piele. De fapt. majoritatea căldurii pierdute zilnic rezultă din perspiraţie. Există multe glande de acest tip în zone cu tegument gros. sudoarea se evaporă de la suprafaţa pielii înainte de a putea fi observată şi din acest motiv este denumită „perspiraţie insensibilă”. cât şi de hormoni. Aceasta înseamnă că la fel de bine cum răspund la modificările de temperatură. deoarece nu putem creşte frecvenţa respiratorie dacă suntem supraîncălziţi. fără a implica direct glandele sudoripare. apărând prin urmare transpiraţia palmelor în emoţii sau bufeele de la menopauză. acesta este un mod ineficient de a pierde căldură. încât transpiraţia devine excesivă. Dar. Această evaporare permite pierderea de căldură. La oameni. tot aşa reacţionează şi în alte condiţii. acest mecanism a atins un nivel care nu mai poate face faţă – el lucrează la capacitatea maximă. Înaintea pubertăţii. Nu este un mecanism flexibil. Odată ce temperatura corpului a crescut atât de mult. şi activitatea lor este controlată atât de sistemul nervos. Funcţionează pe principiul că lichidul are nevoie de energie pentru evaporare – la fel cum are apa când fierbe şi se transformă în vapori. Tipuri de glande sudoripare: Organismul este acoperit de glande sudoripare ce produc transpiraţia. scăzând prin aceasta temperatura corpului. cum ar fi palmele. cu excepţia buzelor şi a unor regiuni ale organelor sexuale. după cum ne putem imagina. această energie provine din piele şi efectul sudorii care se evaporă se realizează prin utilizarea unei părţi din energia şi căldura pielii. doar unul din tipuri funcţionează – glandele ecrine întâlnite pe tot corpul.

La microscop. Menţinerea temperaturii: Principiul perspiraţiei ca sistem de scădere a temperaturii corpului funcţionează foarte eficient într-o atmosferă relativ uscată. evenimentele majore implicate în procesul de reproducere sunt sub controlul unor mecanisme reglatoare deosebit de fine. acest lucru fiind evident în procesul menstruaţiei. şi gonadele. Organele de reproducere: Organele de reproducere la cele două sexe – masculin şi feminin – sunt de două tipuri: organe genitale interne şi externe. Este necesară datorită nevoii speciei de a se reproduce pentru a supravieţui.Glandele apocrine sunt mult mai implicate decât cele ecrine. 1. La femei. Gonadele sunt 146 . ci şi la celelalte vieţuitoare. Se dezvoltă şi încep să funcţioneze în timpul adolescenţei şi se găsesc la nivelul axilelor şi al areolelor mamare. organele şi glandele de reproducere încep să se dezvolte în timpul pubertăţii. Nu sunt asociate cu sistemul nervos. ceea ce are drept rezultat mirosul neplăcut. dacă nu ne spălăm cu regularitate. Aceasta se întâmplă deoarece secreţia gladulară interacţionează cu bacteriile de la suprafaţa pielii. SISTEMUL DE REPRODUCERE Activitatea sexuală este o funcţie de bază care nu se întâlneşte doar la fiinţele umane. concepţiei şi sarcinii. transpiraţia nu poate duce la scăderea temperaturii şi pelicula de perspiraţie ce acoperă pielea împiedică acest lucru. La oameni. XI. secreţia lăptoasă şi densă pe care o produc determină mirosul specific al corpului. Dacă atmosfera este umedă şi caldă. au un aspect serpentiform.

În timpul stimulării sexuale. Un inel muscular strâns la nivelul colului vezical menţine pasajul închis. Sexul masculin: La bărbaţi. Penisul este situat. A. Atunci atinge o 147 . devine turgescent şi intră în erecţie. stimulează producţia hormonilor sexuali: testosteronul sau androgenii – la bărbaţi – şi estrogenii şi progesteronul – la femei. Aceşti hormoni. în mod normal. organele genitale sunt scrotul şi penisul. Aceşti hormoni simulează creşterea glandelor genitale. într-o stare flască. până la ostiul uretral extern. Aparatul genital masculin este proiectat pentru producerea spermatozoizilor şi pentru fecundare. astfel încât urina este eliminată doar atunci când este nevoie. Pubertatea este momentul în care încep să crească gonadele şi devin active sub influenţa hormonilor gonadotropi produşi de glanda hipofiză. Uretra se întinde de la vezica urinară. Penisul are un conduct central – uretra – de-a lungul căruia se scurge urina sau lichidul seminal în timpul actului sexual. Sperma pătrunde în uretră în timpul actului sexual prin intermediul unor ducte seminale sau vase deferente care se deschid în ea după emergenţa din vezică. situate în exteriorul corpului. ca şi a caracterelor secundare. veziculele seminale şi diferitele conducte ale tractului genital care sunt situate în interiorul cavităţii abdominale. şi glanda prostatică.reprezentate la sexul masculin de testicule şi la sexul feminin de ovare. situat la nivelul glandului. de obicei cu vârful în sus. anterior faţă de scrot. la rândul lor. o pungă tegumentară ce conţine testicule. cum ar fi creşterea laringelui la sexul masculin (care determină îngroşarea vocii) şi apariţia menstruaţiei – la sexul feminin. Lungimea lui variază între 6-12 cm. unde este depozitată urina.

fluxul sanguin scade pănâ la nivele normale şi penisul revine în starea flască pe măsură ce sângele care a determinat erecţia este drenat. Această încărcare cu sânge face penisul mai lung. smegma tinde să se acumuleze. iar zona în care se conectează de abdomenul inferior se numeşte rădăcină. cea mai mare parte a penisului este corpul său. Balanitele repetate sau persistente reprezintă. Îndepărtarea acestei substanţe prin igiena locală prezintă importanţă: la unii bărbaţi. când un bărbat este excitat sexual. cantitatea de sânge care ajunge în aceste zone creşte enorm. de asemenea. ea creşte. conduc la orgasm. în final. Aceste zone sunt bogat vascularizate şi. care poate produce dureri sau inflamaţii la nivelul prepuţului – o stare denumită balanită. Erecţia: Cea mai mare parte a penisului este alcătuită din trei grupuri de ţesuturi responsabile pentru erecţie. mai gros şi mai rigid. presiunea internă. facilitând mişcarea prepuţului pe gland. Şanţul care separă glandul de corpul penisului este şanţul coronar. Prepuţul şi glandul: Glandul este protejat de un pliu tegumentar denumit prepuţ. După ce ejacularea a avut loc şi excitaţia sexuală a scăzut. un motiv medical pentru evacuarea circumciziei 148 .lugime de 10-12 cm. formând un produs mirositor cu consistenţă brânzoasă. uneori. lăsând glandul expus stimulilor care. Tegumentul ce acoperă glandul produce o substanţă grăsoasă denumită smegmă. Glandul penisului este cea mai sensibilă arie. în acelaşi timp fiind împiedicată să părăsească zona. Pe măsură ce penisul se măreşte în timpul erecţiei. care acţionează ca un lubrifiant. acesta se retrage.

testiculele conţin celule care secretă testosteronul. ductul deferent. una din funcţii poate să fie deficitară. Când testiculele sau format. reprezintă sediul de producere al spermatozoizilor. Toate aceste structuri. De aceea. Aceste trei structuri sunt înconjurate de fibre musculare care formează muşchiul cremaster. care transportă spermatozoizii către baza vezicii urinare. în formă de virgulă. în mod normal. cordonul spermatic îndeplineşte două funcţii: mai întâi. asigură aportul sanguin la 149 . Testiculele: Adultul normal de sex masculin are două testicule care se dezvoltă în embrion dintr-o creastă de ţesut în partea posterioară a abdomenului. o practică socială sau religioasă. hormon sexual masculin. Mai întâi. caracteristicile masculine cum ar fi vocea profundă. Testiculele au o funcţie dublă. sunt de dimensiuni microscopice. şi determină. Fiecare testicul este suspendat în scrot de către cordonul spermatic. fiecare spermatozoid conţine toată informaţia genetică a individului respectiv. în consecinţă. În partea posterioară a fiecăruia este ataşată o structură mai mică. Epididimul este format dintr-o serie de microtubuli care colectează sperma de la testicule. Aceste două funcţii sunt îndeplinite de două seturi de celule complet diferite. distribuţia tipică a părului şi a ţesutului adipos. ele coboară treptat în interiorul abdomenului. astfel încât în momentul naşterii fiecare testicul ajunge la poziţia finală din scrot. În al doilea rând. care conţine ductul deferent. fără ca cealaltă să fie afectată. cu excepţia ductului deferent. Testiculele sunt structuri ovalare. care se numeşte epididim.– care este. artera şi vena testiculară. Aceşti tubuli se unesc pentru a forma un duct unic.

rol pe care îl îndeplineşte printr-o mişcare ondulatorie. Spermatozoizii sunt alcătuiţi din diferite substanţe chimice şi material genetic. Singura lor funcţie este de a realiza fertilizarea prin unirea cu celula feminină. Singura funcţie a flagelului este de a propulsa spermatozoidul. care permit penetraţia spermatozoidului în ovul. Fiecare spermatozoid are 0. Ţesuturile înconjurătoare ajută la reglarea temperaturii testiculelor situate în scrot prin contracţii în condiţii de frig şi printr-o creştere a aportului sanguin ce disipează căldura când temperatura devine prea ridicată. Are trei secţiuni principale reprezentate de cap. Partea mediană conţine structuri denumite mitocondrii. Spermatozoizii: Acesta este numele conferit celulelor reproductive masculine. în al doilea rând. Spermatozoizii transportă mesajul genetic care determină sexul copilului. realizând astfel fertilizarea. 150 . Partea anterioară a capului – acrozomul – conţine enzime specifice. ovulul. în scrot.05 mm lungime şi o formă de flagelat. determinând o viteză de aproximativ 3-3. Ca urmare. producerea lor are loc în afara organismului.5 mm pe minut. care furnizează energia necesară pentru a asigura mobilitatea spermatozoidului către ovul. Producerea spermatozoizilor: Producerea eficientă a spermatozoizilor necesită o temperatură cu aproximativ 3°C mai scăzută decât a restului corpului. conduce spermatozoizii nou formaţi de la testicule. Acestea sunt cromozomii care poartă amprenta genetică a tatălui şi care vor determina caracteristicile moştenite pe cale paternă de către copil.testicule. secţiunea mediană şi coada (flagelul).

sperma primeşte o secreţie suplimentară de la veziculele seminale. stimulează mobilitatea – capacitatea de a se mişca spontan – a spermatozoizilor şi favorizează supravieţuirea lor în secreţia vaginală. spermatozoizii se mişcă de-a lungul ductelor deferente – două canale care ajung de la testicule la glanda prostatică – şi într-o zonă de depozit suplimentar. spermatozoizii şi lichidul seminal sunt expulzaţi din ampulă şi epididim în uretră printr-o serie de contracţii musculare. datorită mobilităţii lor. ce conferă şi ea spermatozoizilor o mobilitate mai mare. Aici. În momentul ejaculării. Odată ajunşi în vagin. de unde îşi continuă drumul spre tubele Fallopio. spermatozoizii se dezintegrează şi sunt reabsorbiţi. sunt necesare aproximativ două zile pentru reumplerea sa. epididimul poate fi golit prin trei sau patru ejaculări pe parcursul a 12 ore.Producţia de spermatozoizi – la o valoare de la 10 până la 30 miliarde pe lună – are loc în tubii seminiferi din testicule. numită ampulă. La acest nivel are loc fecundaţia dacă este prezent un ovul. spermatozoizii necesitând între 60-72 de ore pentru maturaţia completă. Această secreţie. Glanda prostatică: Glanda prostatică are o formă de nucă şi este întâlnită numai la bărbaţi. spermatozoizii trec prin cervix în uter. Spermatozoizii nou formaţi intră apoi prin tubii seminiferi în epididim. denumită lichid seminal. Ejacularea: Înainte de apariţia ejaculării. Dacă nu apare nici o ejaculare. care este localizat în partea posterioară a testiculelor. De fapt. două glande care se deschid în ampulă. Glanda prostatică – prin care spematozoizii trec în timpul ejaculării – produce o cantitate mică de lichid. Aceasta este zona de stocare şi de dezvoltare. Este situată la baza vezicii 151 .

Datorită poziţiei sale în organism. favorizând fecundaţia. La bază. Sexul feminin: Sitemul de reproducere al femeii are o dublă funcţie: primeşte spermatozoizii şi produce ovulele care pot fi fertilizate. Ele se unesc deasupra clitorisului. La extremitatea superioară. Aria dintre labiile minore este ocupată de un spaţiu denumit vestibul. Resturile himenului întâlnite la multe femei în jurul vestibulului sunt numite caruncule mirtiforme. Între labiile majore sunt situate labiile minore. muntele pubian sau veneric – denumit frecvent muntele lui Venus. Această glandă produce o secreţie ce se adaugă lichidului spermatic. dar acest aspect particular apare în mod obişnuit la bărbaţii în vârstă. se crede că unul din rolurile sale este de a menţine mobilitatea spermatozoizilor. dând naştere unui copil. labiile majore se continuă cu pielea şi părul. Organele genitale externe ale femeii sunt clitorisul şi labiile. care acoperă stratul de ţesut adipos situat deasupra osului pubian. problemele asociate cu această glandă pot afecta frecvent funcţia vezicii urinare. Deşi funcţia exactă a lichidului prostatic este necunoscută. care. formând o glugă protectoare pentru clitorisul sensibil. formează vulva. divizându-se în pliuri ce îl înconjoară. B. Cele situate în exterior şi cu dimensiuni mai mari – labiile majore – sunt pliuri tegumentare care acoperă şi protejează celelalte structuri. ele devin mai subţiri şi fuzionează cu perineul. Înainte de debutul activităţii sexuale. un semn al virginităţii. împreună. mărime şi grosime. Acesta este variabil ca formă. De asemenea.urinare şi înconjoară uretra. În partea posterioară a labiilor 152 . împreună cu care formează lichidul seminal. acest spaţiu este închis de himen. Părţile proeminente ale vulvei sunt cele două perechi de labii. ele protejează deschiderea uretrei.

mărindu-şi volumul şi devenind sensibile. se formează un abces la nivelul acestora – abcesul Bartholin – ceea ce poate necesita o incizie pentru eliminarea puroiului. se umple cu sânge şi devine erectil. care se găsesc imediat inferior de clitoris şi au o secreţie alcalină ce reduce aciditatea normală a vaginului. Primele sunt glandele Skene. Celelalte se găsesc la baza vestibulului. la orgasm. Clitorisul şi glandele: Clitorisul are. de fapt. fie prin alte mijloace – conduce. Aceste glande sunt. o structură similară cu penisul. Funcţionarea clitorisului în erecţie – fie datorită mişcării penisului în timpul actului sexual. în principal. Acestea sunt glandele Bartholin şi ele îşi elimină secreţia atunci când o femeie este excitată sexual. de mărimea unui bob de mazăre şi nu proemină la suprafaţă. Vaginul: 153 . Este extrem de sensibil şi. Alte părţi ale vulvei răspund de asemenea la stimularea sexuală: labiile conţin ţesut erectil şi devin frecvent turgescente în timpul actului sexual. astfel încât orificiul vaginal devine mai umed şi permite intrarea penisului. echivalentă cu prepuţul şi o bandă conectoare ce se numeşte fren. la infecţii venerice sau de altă natură. un organ cu rol în excitaţia sexuală. În unele cazuri. când este stimulat ţesutul său spongios. Există două perechi de glande situate la nivelul vulvei. Reprezintă.minore se află furşeta care se rupe frecvent în timpul primei naşteri. totuşi. până acolo încât prezintă gluga epitelială formată de către labii. iar glandele Bartholin intră în activitate. în mod normal. de obicei. Ele sunt sensibile. Această condiţie (Bartholinită) necesită tratament cu antibiotic.

vaginul devine moderat alcalin. în mod evident. mai mic decât cel al unei femei mature. Pereţii canalului sunt de obicei alipiţi unul de celălalt şi prezintă multe pliuri. Structura: Vaginul este un canal cu o lungime de 7 cm până la 9 cm înconjurat de ţesuturi fibroase şi musculare. dar în perioada prepubertală şi în anii de după menopauză. În aceste circumstanţe. În timpul vieţii unei femei. bacteriile se dezvoltă şi. o condiţie denumită vaginită atrofică. ele se preling pe toată suprafaţa 154 . Vaginul unei fetiţe este. Anusul este separat de vagin printr-un ţesut fibromuscular denumit centrul perineal. formând porţiunea inferioară a canalului naşterii. Uretra este situată pe peretele anterior al vaginului. aceştia sunt denumiţi estrogeni. fiind capabil să se dilate suficient pentru a permite expulzia copilului. Aceste caracteristici uşurează distensia vaginului în timpul actului sexual şi al naşterii. În cursul naşterii are loc un rol relativ pasiv. de către hormonii secretaţi de ovar. În timpul perioadei fertile din viaţa femeii secreţiile vaginale sunt uşor acide. dar căptuşit cu un strat celular numit epiteliu scuamos. Vaginul joacă rol important în timpul actului sexual şi al naşterii. Aceste modificări sunt influenţate. iar rectul – posterior de treimea superioară a peretelui vaginal. determină dureri şi discomfort. Mucoasa vaginală este mai subţire în copilărie şi la menopauză decât la femei de vârstă fertilă.Vaginul este canalul care uneşte vulva de uter. vaginul suferă mai multe moficări. În timpul actului sexual. Doar recent am început să înţelegem unele din modificările ce apar în vagin în timpul actului sexual. Pereţii vaginului sunt bine lubrifiaţi de secreţiile canalului cervical şi al glandelor Bartholin. în mare măsură. ocazional. Acest lucru inhibă creşterea bacteriilor patogene în vagin.

himenul prezintă diferite forme şi mărimi şi nu poate fi considerat un indicator sigur al virginităţii. devin turgescente şi cantitatea secreţiilor locale creşte. Prezenţa unei anumite cantităţi de secreţie este normală la toate femeile. Dacă o femeie are o stare particulară de tensiune sau anxietate în timpul actului sexual. de obicei. Himenul. dar a dobândit o mare importanţă în aproape toate culturile. incluzând pe cei ce înconjoară vaginul. sunt necesare mai multe luni până când femeia se poate bucura pe deplin de viaţa sexuală. De obicei. Spermatozoizii care vin în contact cu zona genitală pot traversa orificiile himenului până în canalul vaginal.epiteliului vaginal. Deşi condiţia în care se află himenul nu este o dovadă a virginităţii. aceşti muşchi se vor contracta. ca un semn al virginităţii. muşchii pelvisului. cu orificii multiple şi poate fi uşor lezat în timpul exerciţiilor fizice. a fost denumit după zeul grec al căsătoriei . Uterul: 155 . dar. este de grosime mică. în special labiile minore şi vaginul inferior. Această stare se numeşte vaginism. cel mai frecvent. În contradicţie cu credinţa populară. Totuşi. se contractă involuntar. Poate fi tratată cu ajutorul unui consilier psihosexual. Funcţiile vaginului: În timpul excitaţiei sexuale.Hymen. un himen intact nu previne sarcina. Himenul nu are nici o funcţie fiziologică cunoscută. himenul este rupt în timpul contactului sexual. organele genitale. Aceasta determină îngustarea vaginului şi actul sexual devine dureros. cum ar fi alergarea sau călăria. sau semnul virginităţii. Această cantitate creşte în timpul ovulaţiei şi al excitaţiei sexuale. În timpul orgasmului.

cervixul poate fi simţit ca o mică gropiţă. ca o femeie să aibă un copil. uterul se contractă strâns. De la pubertate la menopauză. vasele mari care au aprovizionat placenta. uterul îşi modifică rolul şi începe să se contracte. care sunt eliberate de ţesutul uterin. mental şi fizic. el revine rapid la starea anterioară.Uterul este compus din două părţi majore – corpul organului şi cervixul sau olul – şi este capabil de schimbări majore în timpul perioadei fertile a unei femei. În timpul naşterii. după naştere. pentru a închide. în cursul următorului ciclu menstrual. După aceea. În acelaşi timp. orificiul extern al colului este circular şi de dimensiuni mici. devenind capabil să adăposteacă un alt ou. Cervixul are o formă relativ cilindrică şi porţiunea inferioară proemină în vagin. În timpul sarcinii.5 cm în lungime şi este străbătut de un canal prin care se deschide superior în uter şi inferior în vagin. Uterul pare să nu aibă nici o funcţie înainte de pubertate şi după menopauză. endometrul este eliminat în cursul menstruaţiei şi este înlocuit treptat. uterul se destinde. Felul în care acţionează aceste substanţe ne este complet înţeles. Când fătul este matur. pentru a permite expulzia copilului şi a placentei. acesta se dilată pentru a permite trecerea copilului şi. Cervixul are aproximativ 2. capătă o formă de fantă. Rareori. s-a raportat apariţia acestui eveniment chiar la 36 de zile după naştere. Toate aceste modificări în funcţionarea uterului sunt orchestrate de hormonii eliberaţi de glanda hipofiză şi de ovare şi de substanţe asemănătoare denumite prostaglandine. este împiedicată contracţia fibrelor musculare. permitând creşterea fătului şi asigurându-i protecţia şi nutriţia. Poziţia: 156 . La o femeie nulipară. La palpare. când ar fi evident neconvenabil. După naştere.

dar apare o secreţie bogată în substanţe nutritive. La aproximativ 38 de săptămâni. 157 . Variaţiile în dimensiune sunt controlate de secreţia hormonilor sexuali. În acest mod. proemină în vagin. astefl încât. aproximativ după 12 săptămâni. Uterul este susţinut în pelvis de muşchii planşeului pelvin şi de benzile de ţesut conjunctiv şi vase sanguine care îl ataşează de pereţii laterali ai pelvisului. În prima jumătate a ciclului menstrual al unei femei. Creşterea încetează după aceea. endometrul este eliminat în timpul menstruaţiei. de asemenea. Există mecanisme speciale pentru prevenirea răspândirii infecţiilor pe această cale până în cavitatea abdominală. uterul îşi măreşte dimensiunile. tubele Fallopio. Astfel. cervixul. iar cea posterioară pe rect. dacă ovulul a fost fertilizat. Dacă ovulul nu a fost fertilizat. Faţa anterioară a uterului este aşezată pe vezica urinară. uterul reprezintă o parte dintr-un traiect ce leagă cavitatea abdominală de mediul extern. poate fi palpat la nivelul cavităţii abdominale. uterul se atrofiază. tot în mod normal. ce transportă lunar ovulul eliberat de unul din ovare. cervixul secretă anticorpi protectori şi aciditatea naturală a vaginului inhibă dezvoltarea bacteriilor patogene.La o femeie adultă. mucoasa uterină este eliminată la menstruaţie. numai poate fi palpat în abdomen. Extremitatea inferioară a uterului. Uterul prezintă două tube uterine. În timpul sarcinii. o transformare în continuare. şi transformările endometrului. deasupra pubisului. După menopauză. situat în interiorul oaselor centurii pelviene. uterul este un organ cavitar aproximativ de mărimea şi forma unei pere mici. endometrul îşi măreşte grosimea până în momentul eliberării ovulului. atinge în mod normal marginea inferioară a coastelor şi la aproximatix 2 săptămâni după naştere. care controlează.

pot fi observate la periferia ovarului. Din celule acestui strat delimitant se formează ovulele. Mai uşor de observat sunt foliculii ce conţin ovule aflate în diferite stadii de maturaţie. 158 . prevăzut cu franjuri. Pe măsură ce aceşti foliculi se măresc şi după eliberarea ovulului. care au rolul de a produce şi elibera ovulul matur. Poziţia ovarelor este menţinută de ligamente puternice şi elastice.Ovarele: Ovarele sunt componente ale sistemul de reproducere feminin. care face legătura cu uterul. de asemenea. Ovarele sunt două structuri de culoare gri-roz. Deasupra fiecărui ovar se deschide infundibulul tubelor Fallopio. mii de ovule imature aflate într-un înveliş sferic. La o femeie matură. Centrul ovarului este ocupat de un ţesut elastic fibros ce funcţionează ca un suport pentru stratul extern ce conţine foliculii. Momentul când ovulul este fertilizat de către un spermatozoid marchează începutul unei noi vieţi umane. ovarele eliberează un ovul în fiecare lună. Motivul acestei neregularităţi poate fi dedus prin examinarea la microscop a structurii interne. Ele sunt situate în pelvis. o regiune a corpului delimitată de oasele pelvine. produc aspectul neregulat caracteristic al suprafeţei ovarului. componente esenţiale ale sistemului hormonal sau endocrin al organismului. fiecare având aproximativ 3 cm în lungime şi un centimetru în grosime. în formă de migdală. ovarele au un aspect relativ neregulat. Învelişul ovarului este un strat de celule denumit epiteliu germinativ. sau folicul. Deşi sunt foarte apropiate. De la prima menstruaţie până la menopauză. fiind situate fiecare lateral faţă de uter. nu există o conexiune directă între ovar şi deschiderea tubei. Ele sunt.

ale tubei Fallopio. Funcţia ovariană este sub controlul glandei hipofize. de asemenea. Ea produce mai întâi un hormon denumit foliculinostimulant (FSH). Producerea de FSH reîncepe şi ciclul se reia. 159 . Pe lângă rolul de a produce ovulele. secreţia de progesteron se opreşte şi mucoasa uterină este eliminată prin menstruaţie lunară. Estrogenii stimulează şi sinteza proteinelor din organism şi retenţia de lichide. corpul galben se atrofiază. prin fluxul sanguin. în aproximativ două săptămâni. şi secreţia hormonilor estrogeni. celulele ţesutului folicular permit ieşirea ovulului. la ovare. FSH declanşează. ca glande endocrine. Sub influenţa estrogenilor. el produce propriul său hormon – progesteronul. intră în acţiune şi declanşează dezvoltatea corpului galben (corpus luteum) în foliculul gol. care ajunge. Dacă ovulul nu a fost fertilizat. În centrul acesteia se găseşte ovulul în stadiile finale de maturaţie. Mecanismul exact prin care acest proces are loc este încă un mister. de asemenea. Funcţia corpului galben este aceea de a ajuta menţinerea sarcinii.Ovulaţia: La microscop. mucoasa uterină se îngroaşă. Când foliculul este complet dezvoltat şi ovulul este matur. un alt hormon hipofizar. Ovulul este apoi preluat de către terminaţiile franjurate. Dacă ovulul a fost fertilizat. pregătinduse pentru primirea oului. atunci corpul galben îşi cotinuă funcţia până la formarea placentei şi menstruaţia nu mai apare. luteinizant sau LH. foliculii ovarieni în maturaţie apar ca nişte sfere ce conţin mici aglomerări de celule. eliberând ovulul. ovarele funcţionează. sau fimbrii. După ce un folicul s-a maturat şi rupt.

Dacă actul sexual se petrece în perioada ovulaţiei. Fiecare spermatozoid transportă o enzimă (o substanţă responsabilă pentru catalizarea proceselor chimice ce susţin viaţa). pentru succesul căruia sunt necesare o multitudine de condiţii. Mobilitatea este asigurată de mişcările viguroase ale flagelilor. la uter. care ajută la lichefierea învelişului extern 160 . Odată depuşi în vagin. dacă ovulaţia are loc. Acesta este un mod natural de selecţie pentru a asigura înlăturarea de la fertilizarea ovulului a spermatozoizilor lezaţi sau bolnavi. Dacă un ovul este prezent deja în tubă. Spermatozoizii pot trăi în tubele Fallopio cel mult trei zile. concepţia este foarte probabilă. După aceea. prin cervix.2. Este un proces complex. ei călătoresc până în tubele Fallopio. fertilizarea are loc imediat. care protejează spermatozoizii împotriva acidităţii vaginale. Un bărbat produce aproximativ 400 milioane de spermatozoizi la fiecare ejaculare. fiind gata de a fuziona cu un ovul. O parte din spermatozoizi nu ajung să facă acest traseu şi ei vor fi distruşi de mediul acid din vagin. Fertilizarea (fecundaţia): Milioanele de spermatozoizi care au ajuns în uter sunt hrăniţi de mucusul alcalin al canalului cervical. Acest traseu de aproximativ 20 cm durează 45 minute şi doar în jur de 2000 de spermatozoizi vor supravieţui în final. Fertilizarea este realizată atunci când un spermatozoid penetrează suprafaţa ovulului. spermatozoizii încep să se deplaseze de-a lungul vaginului şi. Aceştia sunt înconjuraţi de lichidul seminal. Concepţia şi reproducerea: Concepţia reprezintă unirea dintre un spermatozoid şi un ovul.

nutrimentele şi hormonii – de la mamă la făt. cântăreşte aproximatix 500 g şi este de culoare roşie închis. dăunând fătului. începe să se dividă în două celule. Timp de 72 de ore. Două straturi de celule menţin separată circulaţia sângelui fetal de a celui matern din interiorul placentei. celulele continuă să se dividă. totuşi. de care fătul este ataşat prin cordonul ombilical. placenta devine un organ separat. Unii anticorpi materni pot. de asemenea. Dioxidul de carbon. Oul călătoreşte către uter în aproximativ 7 zile (ziua a 21-a a unui ciclu de 28 de zile). unde poate fi hrănit şi astfel debutând o sarcină. spongioasă şi de formă discoidală. de asemenea. s-a produs procesul de concepţie complet. Până în săptămâna a 12-a. denumită trofoblast. ca o barieră ce protejează fătul de substanţele potenţial nocive. Placenta: Placenta se formează atunci când o parte specializată a oului. dezvoltă mici proiecţii care ajută la nidarea în mucoasa uterină. Placenta acţionează.al ovulului. restul spermatozoizilor mor. În acest timp. care. O dată cu nidaţia. apoi. deşi multe medicamente pot. oxigenul. nidează în peretele uterului matern. dar multe substanţe pot trece de la mamă la făt. facilitând penetraţia unui singur spematozoid. formând un singur nucleu. traversa placenta. până când se produce un ou cu 64 de celule. Odată ovulul fecundat. produşii de degradare şi hormonii trec de la făt la mamă. 161 . în momentul naşterii. Toată hrana şi oxigenul de care fătul are nevoie sunt primite de la mamă şi este capabil să elimine orice produşi de degradare înapoi în corpul matern. Ovulul şi spermatozoidul (care şi-a pierdut flagelul) fuzionează. traversa placenta. Această funcţie vitalã de schimb este îndeplinită de placentă.

în cea de-a doua săptămână a primului trimestru. de fapt. de asemenea. divizându-se şi redivizându-se. când ovulaţia este cea mai probabilă şi fertilitatea femeii este maximă. oul se deplasează de-a lungul tubei Fallopio. sarcina este reprezentată de o celulă fertilizată sau ou. de aceea. În acest stadiu. inhibă contracţiile înainte de începerea travaliului. ca o viitoare sursă de enegie. concepţia are loc probabil între a 10-a şi a 14-a zi a ciclului menstrual. abdomen şi fese. 162 .În sfârşit. Alţi hormoni stimulează mărirea dimensiunilor uterului şi. Înainte de această dată. dar. probabil. Dezvoltarea fătului: „Făt” este numele atribuit copilului nenăscut din momentul în care poate fi recunoscut ca o fiinţă umană în dezvoltare (de la aproximativ două luni de la fertilizarea ovulului). placenta produce o serie de hormoni. care împiedică noi ovulaţii sau apariţia de noi cicluri în timpul sarcinii. ovulul fecundat este denumit embrion. Timp de aproximativ trei zile după fertilizare. Sarcina este divizată în trimestre. dezvoltarea sânilor în vederea hrănirii nou-născutului şi depozitarea grăsimilor pe coapse. Ei stimulează. formând un mic grup de celule numit morulă. de fapt. sarcina începe.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful