CUPRINS I.

STRUCTURA ORGANISMULUI Celula

…………………………………………………….........7 Acidul dezoxiribonucleic (ADN) ……………………………........8 Acidul ribonucleic (ARN) ……………………………………….8 Cromozomul ………………………………………………........9 Tesutul epitelial ................................................................ ..................10 Tesutul conjunctiv ............................................................ ..................12 Tesutul muscular .............................................................. ..................13 Tesutul nervos .................................................................. ..................14 Topografia organelor si a sistemelor de organe ...........................................16 Segmentele corpului uman ..................................................................16 Planuri si axe anatomice ............................................................ ........16 Niveluri de organizare in corpul uman ..............................................17 1. Organele ......................................................................... .........................18

1

Cavitatea craniana ............................................................... ..............18 Cavitatea toracica ................................................................ ..............19 Cavitatea abdominala .......................................................... ..............20 2. Membranele .................................................................... ........................21 II. SISTEMUL OSOS SI TEGUMENTUL 1. Oasele si cartilajele ........................................................................ .........22 Cresterea osoasa ............................................................................ ......22 Cartilajele ............................................................. ..............................23 Structura scheletului ............................................................ ..............25 Membrele si pelvisul ................................................................. ..........26 2. Articulatii si ligamante ....................................................................... ...26 Articulatiile sinoviale ............................................................... .........27 Articulatiile genunchiului ........................................................ ..........27
2

Articulatiile fibroase ................................................................ ..........28 # Ligamentele ......................................................... ...........................28 # Structura .............................................................. ................29 # Functie ................................................................. ................29 3. Pielea .............................................................................. ........................30 Structura pielii ................................................................................ ...30 Culoarea pielii ................................................................................ .....30 III. SISTEMUL MUSCULAR 1. Muschii ........................................................................... ........................31 Structura muschilor ........................................................................ ....32 Functiile muschilor ........................................................................ .....33 2. Tendoanele ..................................................................... .........................34 IV. SISTEMUL NERVOS
3

....................................................................49 Umoarea vitroasa si retina ............................................................................... ....................................51 4 ............................................................................................................................................... ................ 36 Maduva spinarii ...........38 Creierul ................................................. Sistemul nervos central .............................................................................................................. ......... Celulele nervoase ....................48 Uvea ..................1.......... ...48 Coneea ....................................................................................................................................40 4......... Ochiul ........................................................................................ Sistemul nervos periferic ............................. .............49 Nervul optic ........................................................... ... ................................................4 0 Sistemul nervos: REZUMAT .................................................. Urechile .... ..........39 Cortexul cerebral ...................................... 35 3....38 Emisferele cerebrale si hipotalamusul ..35 2......................... .....50 5........................................................

..............................54 Mirosul ........................................................................................54 Gustul .. ............. ...................................................................................................................................................................................... Receptorii tactili ........ ........................................ ...............................53 Centrul de control ................................. ...........56 Laringele .....53 Invatarea echilibrului ................................................... ..................... ...............53 6.................................................56 8................................ Vorbirea ............................................... .................... ............ ........54 7............54 Mugurii gustativi ...........................................................55 Caile nervoase .................................................51 Echilibrul ..............................56 5 ........................................... ............52 Pornirea si oprirea ................................................................................ Receptorii olfactivi si gustativi .......... .........Auzul ............................................................................................................................................55 Releele senzoriale .......................... ................

..62 Glandele suprarenale .......................................................................... .......... .................................................................................................60 2..... .............. Hormonii .......... .............................................63 6 ...........................................59 Proteinele si steroizii ........................................................ ........................................... SISTEMUL ENDOCRIN 1............................................................................................... .................................................................60 Structura si functie .................................................. Glandele endocrine ....58 V..................................................................... ......................... ................... ............ 60 Rolul hipotalamusului .............61 Hormonii hipofizari ........61 Glanda tiroida ......... ........................................................Producerea sunetelor .......59 Modul de actiune al hormonilor ..............62 Pancreasul .................................57 Rolul creierului ..................................................................

.................. Respiratia .......................67 VII....................................66 Frecventa respiratorie ..65 3........................................................ Sangele ................. ........................63 VI. Caile respiratorii superioare ................... .............................................................................................................................................................. Nasul ......................................................... SISTEMUL CARDIOVASCULAR 1.64 2..............65 Modul de functionare al plamanilor ........................................................ ......................................... Plamanii .....................................66 4................................................ .........64 Traheea ...67 Plasma ...................... ....6 4 Faringele ........ ....................................... ..................................................... SISTEMUL RESPIRATOR 1.........................................................................................................................# Medulosuprarenala ..... . .........................................................................................63 # Corticosuprarenala ............... ............68 7 .............

......... Circulatia sangelui ...............................................................................71 Valvele .............. ........................................................................68 Globulele rosii .............................. .................................. ...72 Structura arterelor ................. ................70 2...69 Polinuclearele ............73 Capilarele .................... ...................................................73 Venele ............................... ...........................................................................................................................75 8 ............................70 Mecanismul de functionare ........... Vasele sanguine ..................... ...... .......................................................74 Derivatii ...... .....................69 Globulele albe ................................................... ...................................70 Mononuclearele ................... .....................................................................74 4....................................................................72 3............................................................................Plachetele ................................................... .........................................................................72 Ritmul cardiac ................................................................................................... ....................................... ............ Inima ......................

........ .......... ......... 76 Distributie si flux .............................................................................................81 Dintii .................... Organe si tesuturi ..............................81 Glandele salivare ..........................................................77 Functiile splinei .. Vasele limfatice ........................................................................................... ................... SISTEMUL DIGESTIV 1..........................82 9 ......... Cavitatea bucala ..................................................... .............................................................................................................................................................................................................. .... . ........................78 Timusul .......................................... .....7 6 Controlul circulatiei ..........................79 Amigdalele ....................................................... SISTEMUL VASCULAR LIMFATIC 1.......................Mecanismele compensatorii .............................77 2............................................79 IX............80 Limba ............................. ...........................76 VIII..................... .............................................

88 Mezenterul ...............Fixarea dintilor .............................................88 5............... ..................... ..................................................................................84 Esofagul ..................................................................................................... ..............91 10 ............................. Intestinul gros .................................................................................................................................. Digestia ............................................................................90 Colita ................................................................90 6....................... .................................................................... ............................................ ......................................... ......................................................................................................................85 Stomacul ........................ Tractul intestinal .....86 Ileonul ........................................................................85 3........................................... Esofagul si stomacul ..............89 Absorbtia hranei .............................................. .................................. Intestinul subtire .............83 Dezvoltarea dintilor .............. ...................86 4..........................................83 Tipuri de dinti ......... ..88 Rolul jejunului ......... .......................83 2.............. ................

....................91 Anusul ................................................................................................................................ ........91 Mecanismul de functionare ............................................................................................ Excretia ...............................................................................................93 Eliminarea deseurilor ........................................92 Functii .......Rectul ..................... SISTEMELE EXCRETOARE 1.... ............................................................................................................... ..................................95 X.......................... Ficatul ................................................ ...................................................................................................................92 7............................................ ................93 Metabolismul grasimilor ................................................................ ...............................................................................94 Functia bilei .....................................................................92 Apendicele ...............................................94 Calculii biliari ......... ............93 Metabolismul proteinelor ....... ......................93 Bila ...............................................95 Sistemul urinar ..... ......................94 Vezicula biliara .............................................96 11 ......

.........................99 4....... 101 XI.............. ..................103 12 ................................................... ................................................................ Glandele sudoripare ................. ... SISTEMUL DE REPRODUCERE 1...................................................................... Rinichii .................... ........................ Organele de reproducere ......98 3....................102 Prepuţul şi glandul ....... ................................................ .........................100 Menţinerea temperaturii .........................................102 Testiculele .......................................101 A............ ...99 Controlul vezicii urinare ................................102 Erecţia ................97 Creşterea presiunii arteriale (presiunea sângelui) ............................. Vezica urinara ..................................................................................................................98 Urina ......................... Sexul masculin .....100 Tipuri de glande sudoripare ..................................................................................... ............................................................2.......................................................................103 Spermatozoizii ........................................................... ..........................

...................110 2.......................................... .......................................... .....................................111 Fertilizarea (fecundaţia) ......................................................................Producerea spermatozoizilor ................................ ............................................107 Funcţiile vaginului ...............107 Uterul .104 Ejacularea .............. ............................................................................................ 106 Vaginul ...................109 Ovulaţia ....................105 Clitorisul şi glandele .....................104 Glanda prostatică ............................................................... ...........................108 Ovarele .............108 Poziţia .............................................105 B................... Concepţia şi reproducerea ...................................... ......111 13 ........................1 11 Placenta ................................................................................. ....................................................................106 Structura ............................................ ... Sexul feminin .................................................. ....................................... ............. ............................................................

............................................1 12 ANATOMIA OMULUI I........ STRUCTURA ORGANISMULUI 14 ................Dezvoltarea fătului ........

ocupa pozitia a doua. membrana controleaza schimburile cu mediul extern. La extremitatea opusa se afla eritrocitele. Ovulul. Celulele corpului nostru contin un gel compus din 90% apa.celulele. diferite tipuri de ţesuturi alcătuiesc organele. Formata din doua foite de lipide suprapuse. pe baza modului în care unele organe şi structurile asociate lor acţionează împreună pentru a îndeplini funcţiile specifice ale organismului. Ca orice organism. Multe dintre acestea pot fi grupate laolaltă în diferite sisteme.1 milimetri. la maturitate. Cu o lungime care depaseste uneori un metru. Celelalte celule masoara în medie între 0. în care se afla scufundate proteinele. organitele . şi cel uman este alcătuit din unităţile fundamentale ale lumii vii . Celula este delimitata de un învelis elastic foarte fin. cu diametrul de 0. iar prin asocierea lor. membrana celulara. Organele pot fi asociate în sisteme sau aparate pentru îndeplinirea unei funcţii.01 si 0.05 milimetri.Anatomia omului este studiată în general prin observarea multiplelor şi variatelor organe ale corpului. globulele rosii. Acestea alcătuiesc ţesuturi. toate sistemele – şi celulele minuscule care sunt componentele de bază ale tuturor organelor şi ţesuturilor – sunt implicate în menţinerea sănătăţii şi a unei stări de echilibru intern ale organismului în prezenţa unor factori constant variabili. Acest gel (lichid) citoplasmatic cuprinde toate componentele celulare. Suprafata sa este dotata cu receptori care pot reactiona cu substantele chimice aflate în spatiul extracelular. neuronii sunt cele mai mari celule ale corpului uman.007 milimetri. În final. numit citosol. un diametru de 0.care 15 . care poate atinge.

În pliurile sale netede se produc lipide. 16 . Aceasta energie este furnizata datorita descompunerii unor elemente ca glucoza. Nucleul are el însusi o dubla membrana cu pori la nivelul carora se efectueaza schimburi între citoplasma si mediul interior al nucleului. Acesta seamana cu o aglomerare de panglici care au zone netede si altele granulare. Reticulul endoplasmatic este una dintre aceste organite. fiecare dintre ele îndeplinind un ansamblu de functii foarte variat. Mitocondriile constituie motorul celulei. un zahar pe care mitocondriile îl preiau din mediul intracelular. Acest centru de comanda. Unii dintre acesti microtubi au proprietatea de a se deforma. sunt denumiti si “gunoierii celulei”. ele pot de asemenea descompune organitele care nu mai functioneaza. a carei activitate este în întregime controlata de nucleu. aparatul Golgi. Fiecare celula este o structura organizata. Alte organite.ribozomii. contine ADN-ul. permitând astfel celulei sa-si modifice forma . Proteinele noi sunt regrupate în veziculele unui alt organit.sunt mici elemente functionale. Ansamblul acestor elemente este mentinut datorita unei retele de microtubi si microfilamente aflate în interiorul celulei. iar ribozomii sintetizeaza proteine pornind de la materia prima în alimente. adica toate informatiile utile functionarii si dezvoltarii celulare. fiecare tip de celula este programata pentru a juca un rol precis în corp. Celulele au un mare numar de organite. lizozomii. apoi transportate la periferia celulei pentru a fi eliberate în mediul extracelular. Citosolul si organitele sale poarta numele de citoplasma. Ele sunt în acelasi timp sediul respiratiei celulare si locul de stocare a energiei necesare functionarii celulei. Aceste vezicule rotunjite au mai multe enzime care distrug deseurile celulare.

Acidul ribonucleic (ARN-ul). guanina si uracilul. compus organic complex (acid nucleic) prezent in celulele vii.Acidul dezoxiribonucleic (AND-ul). Cea mai mare parte a ARN-ului este sintetizat in nucleu. rezultand doua molecule fiice identice cu molecula mama. este principalul constituient al cromozomilor din nucleul celulei si joaca un rol esential in determinarea caracterelor ereditare. implicat in sinteza proteinelor. Cele doua lanturi sunt rasucite unul in jurul celuilalt si sunt legate intre ele prin punti de hidrogen stabilite intre bazele azotate complementare (imperecherea bazelor azotate). Cand celula se divide. materialul genetic al celor mai multe organisme vii. se replica (inmulteste) si ADN-ul sau. Molecula de ARN consta dintr-un lant lung de nucleotide in care glucidul este riboza. ARN de transfer (ARNt. controland sinteza proteinelor din celule. Pe langa nucleu. cum ar fi mitocondriile (ADN mitocondrial). mai este prezent si in alte organite celulare. dar prezinta si regiuni helicoidale formate prin imperecherea bazelor complementare. ARN-ul este de mai multe tipuri: . formand o molecula in spirala (dublul helix). ADN-ul este un acid nucleic alcatuit din doua lanturi de nucleotide. fiind distribuit apoi in diferite parti ale citoplasmei. citozina. iar bazele azotate sunt adenina. citozina. guanina si timina. ARNsolubil ARNs) este implicat in asamblarea aminoacizilor in 17 . ARN-ul ribozomal (ARNr) prezent in ribozomi este monocatenar. in care zaharidul este dezoxiriboza. iar bazele azotate sunt adenina.ARN mesager (ARNm) care copiaza informatia genetica si o transporta la situsurile specializate din interiorul celulei (numite ribozomi) unde informatia este tradusa in compozitia proteinei.

Cromozomii indiferent de modul de organizare fizica si moleculara. care isi conserva individualitatea. proprietatile structural . Există şi excepţii.obiect) reprezintă macromolecule de ADN. sunt unitati genetice permanente.100 de gene). cromozomii mitocondriali au dimensiuni mici. o celulă umană are un total de 46 de cromozomi. lineari sau circulari. Nici o 18 . Fiecare cromozom are un centromer şi unul sau două braţe care pornesc din acest centromer.acelasi numar de celule. Fiecare cromozom este constituit dintro moleculă unică şi lungă de ADN care conţine informaţia genetică. Organismul nostru este dotat cu un proces de reînnoire celulara care functioneaza continuu pentru a conserva . sunt circulari iar anumite eucariote pot avea cromozomi suplimentari citoplasmatici. cu rol în păstrarea informaţiei ereditare a celulei. Fiinţa umană posedă o pereche de cromozomi sexuali: femeile au doi cromozomi X (numiţi astfel din cauza formei lor aproximative) iar bărbaţii au un cromozom X şi un cromozom Y. versiune erodată a lui X şi care nu conţine mai mult de o sută de gene (cromozomul X conţine 1. de exemplu. care conţine mai multe gene şi secvenţe nucleotide.aproximativ . Cromozomul (din limba greacă chromo nuanţă şi soma .celulele umane sunt diploide (ca de altfel ale tuturor organismelor din regnul animal) şi conţin 22 de perechi de autozomi.functionale si se transmit prin autoreplicare de-a lungul generatiilor celulare.lantul polipeptidic care este sintetizat in ribozomi. Cromozomii umani . Aşadar. plus doi cromozomi sexuali. Fiecare ARNt este specific pentru un anumit aminoacid si poarta un triplet de baze complementare cu un triplet din structura ARNm.

Majoritatea contin un nucleu. muscular si nervos. tesuturile corpului uman se repartizeaza în patru grupe principale: tesut epitelial. fie ca sunt spermatozoizi. denumite organite sau „organe mici” (nucleul. sunt avascularizate şi sunt întotdeauna însoţite de ţesut conjunctiv moale de unde primesc substanţe nutritive 19 . care rezulta dintr-o meioza.celula. Corpul nostru este compus din miliarde de celule. Ţesuturile epiteliale se divid intens. functionale si genetice ale organismelor vii. difera între ei. ele însele compuse din aceste organite diferite. Fie ca sunt ovule. conjunctiv. celula-mama sufera o meioza: este vorba de doua diviziuni succesive care produc patru celule sexuale sau gameti. care se afla într-o solutie denumita citosol. secretoare. Acest proces de diviziune se numeste mitoza. Când ajunge la capatul vietii. epitelii de acoperire. membrana…). acesti gameti. Celulele. # Ţesutul epitelial se clasifică în: 1. ea se împarte în doua celule-fiice dotate cu un patrimoniu genetic identic cu al sau. Primul dintre aceste niveluri este de ordin chimic. grupate dupa functii si reunite în tesuturi. Cu toate ca sunt de forme si de dimensiuni variate. fara exceptie nu moare. Corpul uman are mai multe niveluri de organizare. constituie unitatile de baza structurale. de complexitate crescânda. În timpul formarii celulelor reproducatoare. delimitata de o membrana. fiecare avand un rol foarte important în organism. Dupa natura lor. 3. senzoriale. 2. Molecula de apa. zaharurile sau proteinele se aglomereaza pentru a forma structuri celulare de baza.

Sunt formate din celule alăturate.epitelii pluristratificate pavimentoase cheratinizate: în epidermă.prin difuzie. 2. căile respiratorii. 1. celulele sunt legate între ele printr-o substanţă amorfă. 20 . . aşezate pe unul sau mai multe straturi. pleură (plămîni). cu grosimi diferite. . . . inima. . Ele formează epiderma şi căptuşesc cavitaţile: tubul digestiv. Epiteliile de acoperire . sprijinite pe o membrană bazală fină. Epiteliile pluristratificate de la nivelul epidermei.cubice: celule cubice. . faringe şi esofag au functia de protecţie. În aceste ţesuturi.învelesc suprafeţe. din cavitatea bucală.epitelii simple cubice: în canalele excretoare ale glandelor salivare.pluristratificate.pavimentoase: celule turtite. după numărul de straturi: .epitelii simple cilindrice: în intestinul subţire unde formează un platou striat (o margine în perie).epitelii pluristratificate pavimentoase necheratinizate: în mucoasa bucală. . peritoneu (cavitatea abdominală). vasele etc.prismatice: celule cilindrice. după forma celulelor: .unistratificate sau simple.epitelii simple pavimentoase: în endocard (căptuşind încaperile inimii). care le separă de ţesuturile vecine. Cele unistratificate. Se pot afla la exterior corpului sau în interiorul organelor cavitare pe care le căptuşesc. cu celule aşezate întrun singur strat. sunt adesea traversate de unele substanţe. Tipuri de epitelii de acoperire: . Epiteliile pot fi: 1.

conţin celule specializate în recepţionarea unor stimuli şi transmiterea semnalelor către sistemul nervos central. formează organe numite glande. Glandele pot fi: . 3.fără canale de excreţie.epitelii pluristratificate cubice şi cilindrice necheratinizate: în canalele acinilor pancreatici.mamare.produc şi elimină substanţe. .endocrine . salivare. intestinare. Epiteliile senzoriale .în alte cavitaţi: gl. suprarenalele. glandele sexuale (exocrin. Epiteliile secretoare . produc hormoni care trec în sînge: exemple: hipofiza. cît şi exocrine: exemple: pancreasul (exocrin prin sucul pancreatic. .epitelii pseudostratificate: conţin celule în formă de ciupercă/umbrelă aşezate pe un singur strat care datorită dispunerii lor creează falsa impresie de stratificare.prezintă canale prin care-şi elimina produşii de secreţie: . este simplu atunci cînd vezica este plină şi stratificat datorită cutării atunci cînd vezica este goală. datorită gameţilor. Ele sunt deci principalele componente ale glandelor. 21 . sudoripare. endocrin prin producerea de hormoni sexuali). . Ele au celule bogate în dictiozomi ce secretă diverse substanţe. tiroida.uroteliul: în vezica urinară şi uretere. endocrin datorită insulinei).mixte: atît endocrine. 2.la exteriorul corpului: gl. Ele intră in alcătuirea unor organe de simţ. . .. sebacee.exocrine . cînd acest ţestut este combinat cu ţesut conjunctiv şi vase de sînge.

Ţesutul conjunctiv semidur formează cartilajele. au rol în imunitate etc.în ţesutul lax componentele sunt în proporţii aproximativ egale. 4. 1. . dure. 22 . moi. hrănesc alte ţesuturi. . între care se află fibre şi un material substanţă fundamentală. albicios şi elasticitate redusă. Acestea nu au vase de sânge. hrănind şi însoţind alte ţesuturi. cum ar fi cel epitelial. Conţine fibre puţine şi foarte fine. . produc elementele figurate ale sângelui. are o rezistenţă mecanică deosebită. . 3.ţesutul cartilaginos hialin este situat la suprafeţele articulare ale oaselor. peretele laringelui şi traheei şi cartilaje costale. Ţesuturile conjunctive moi au structuri diferite şi îndeplinesc o varietate de funcţii: leagă între ele diferite părţi ale organelor. conţine nervi si multe vase.ţesutul reticular are o reţea de fibre fine ăntre celule care.ţesutul adipos conţine celule care acumulează grăsimi de rezervă.ţesutul fibros. oferă protecţie mecanică. semidure.ţesutul elastic posedă multe fibre elastice. . 2. După consistenţa substanţei fundamentale ele pot fi: 1. fluide – daca ne gandim la sange. prin nenumărate diviziuni. 2. Are un aspect translucid. datorită numeroaselor fibre de colagen.# Ţesutul conjunctiv este format din celule distanţate. Ţesuturile conjunctive moi au cele trei componente în diferite proporţii: . produc elementele figurate ale sângelui. depozitează grăsimi.

3. Acest ţesut se află la extremităţile oaselor lungi şi în centrul oaselor late şi scurte. Acest ţesut se află în partea centrală a oaselor lungi şi la periferia oaselor late şi scurte.în ţesutul osos spongios se întretaie. striat. 3.celulele. Ţesutul conjunctiv fluid poate fi considerat sângele. Ţesutul conjunctiv dur are în substanţa fundamentală o proteină oseină impregnată cu saruri minerale. 23 . iar elementele figurate . # Tesutul muscular – dupa structura si proprietatile functionale prezinta trei tipuri: 1. 4. neted. iar o mica parte intra in structura unor segmente ale tubului digestiv. lăsând între ele nişte spaţii. Ţesutul osos este format din lamelele osoase dispuse în două moduri: . striat de tip cardiac. în care plasma ar constitui substanţa fundamentală. în jurul unor canale microscopice prevăzute cu vase şi nervi. Se întâlneşte în discurile dintre vertebre şi în articulaţii.Tesutul muscular striat – alcatuieste muschii striati (voluntari) – care in cea mai mare parte formeaza musculatura somatica sau scheletica (impreuna cu oasele. si articulatiile realizeaza aparatul locomotor). . 2. pe care iau insertie. Este prezent în pavilionul urechii.în ţesutul osos compact au dispoziţie concentrică. de unde vine aspectul spongios (buretos).- ţesutul cartilaginos elastic este bogat în fibre elastice. respirator. ţesutul cartilaginos fibros are puţine celule şi este bogat în fibre care îi dau o rezistenţă deosebita. 1.

2. cu un nucleu mare central. Fibrele musculare nu au striatii transversale. dar si specifice fibrei musculare – miofibrilele. mersul. organite comune. Fibrele musculare sunt paralele intre ele si dispuse de obicei de-a lungul axului longitudinal al muschiului. • extensibilitatea. Avand caracteristic proprietati functionale si fiziologice ca: • elasticitatea. 40% din greutatea corpului. masticatia si multe alte acte voluntare motorii. cu numerosi nuclei periferici. perimisium printre fasciculele musculare si endomisium foarte fin printre fibrele musculare). sunt fusiforme. Tesutul muscular neted – intra in structura organelor (viscerelor). mimica fetei. ca orice celula.Musculatura striata reprezinta cca. au aspect omogen electronomicroscopic. dar de lungimi de pana la 100-400 microni. fiecare muschi striat este structurat din celule (fibre) musculare foarte alungite. scrisul. acte declansate si controlate de catre sistemul nervos central (SNC) prin intermediul nervilor spinali si cranieni. vaselor sanguine si muschilor piloerectori (ai firelor de par). • contractilitatea. Fiecare fibra musculara striata. La capat fiecare muschi se termina printrun tendon sau aponevroza. Astfel si musculatura striata contribuie la integrarea organismului in mediul biologic inconjurator. are la periferie o membrana subtire – sarcolema si putina – sarcoplasma. vorbitul. iar 24 . determina pozitia ortostatica (verticalitatea). structuri fibroase prin care se insera (fixeaza) pe oase. grupate in fascicule si solidarizate prin tesut conjunctiv (epimisium la periferia muschiului. intre 1mm si 10-12cm.

si mai limitate. contractiile sunt fine. 25 . vezica biliara. fiind alcatuit din structuri musculare de tip embrionar cu activitate predominant anaeroba. cu foarte mare rezistenta la anoxie. Muschii netezi din punct de vedere functional sunt de doua tipuri: • muschi netezi viscerali – din peretii viscerelor cavitare: majoritatea segmentelor tubului digestiv. cu fascicule mici de microfilamente de forma neregulata. uretere. celule diferentiate specific.miofibrilele. Tesutul muscular cardiac este format din doua structuri musculare: • miocardul comun – contractil. # Tesutul nervos . ce contin echipament enzimatic bazat pe metabolismul aerob. vezica urinara. are fibrele musculare separate. 3. uter. care au o dispozitie circulara in peretii atriilor si oblic spiralate in ventricule. dispuse la intamplare. cu fibre musculare striate (cardiace sau miocardiace). • celule gliale care formeaza un tesut de suport sau interstitial al sistemului nervos. este format din din fascicule de fibre musculare cardiace. asemanatoare muschiului striat scheletic desi are inervatie vegetativa. ce asigura contractia ritmica si automata a miocardului comun. este mult mai gros la ventricule (cu deosebire in cel stang) decat in atrii (ventriculele -2 si atriile -2 formeaza cele -4 camere ale inimii). Tesutul muscular striat de tip cardiac – miocardul sau muschiul inimii. care genereaza si conduc impulsurile nervoase. • muschiul neted multiunitar – din iris. • miocardul – specific.este alcatuit din doua tipuri de celule: • neuroni.

cu rol in transportul substantelor din celula si de sustinere. Fibra axonului este acoperita de mai multe teci: teaca Schwann . Celulele gliale secreta o substanta de culoare alba numita mielina.Neuronul . Neuronul asigura functia de conducere a informatiei.neuroplasma. Mielina se comporta ca un izolator electric. Organite specifice neuronului sunt: corpusculii Nissl (corpii tigroizi) care sunt alcatuiti din aglomerari de reticul endoplasmic rugos si neurofibrilele care reprezinta o retea de fibre care traverseaza intreaga citoplasma. 26 . aceasta teaca prezinta intreruperi numite strangulatii Ranvier. Este o celula de forma stelata (corpul celular).neurilema si o citoplasma . Neuronul are rolul de a genera si conduce impulsurile nervoase. Axonul este o prelungire unica. care insoteste ramificatiile axonice pana la terminarea lor. care inconjura axonii. cu unul sau mai multi nucleoli. teaca Henle . motiv pentru care impulsurile nervoase sar de la o strangulatie Ranvier la alta. substante prin care impulsul nervos este transmis altui neuron. Axonii conduc impulsul nervos dinspre corpul neuronal spre butonii terminali. care prezinta mai multe prelungiri. care formeaza cea de a doua teaca. In citoplasma se afla organite celulare si un nucleu.este o teaca continua.este formata din celule gliale. teaca de mielina .reprezinta unitatea strucurala si functionala a sistemului nervos. Corpul celular are o membrana . ultimele ramificatii fiind butonii terminali.din loc in loc. care se ramifica in portiunea terminala. lunga. de obicei central. Majoritatea axonilor sunt mielinizati si conduc impulsul nervos mult mai repede decat cei nemielinizati. Butonii terminali contin mediatori chimici.

4. proximal . cu rol de sustinere si nutritie. Aceste celule nervoase se asociaza cu tesut conjunctiv.Trunchi . Ele secreta o substanta de culoare alba. intermediar – antebrat (s) .partea faciala (viscerocraniu).posterioara (dorsala – ceafa.seg. laringe).brat (s) .Gat (regiunea cervicala) .Membre . Celulele gliale. aparare si troficitate (hranire).seg.coapsa (i) . ocupand locul neuronilor distrusi.gamba (i) 27 . se afla printre neuroni si indeplinesc mai multe functi: de sustinere.abdomen – cav. 2. oase) -anterioara (muschi. Celulele gliale sustin si hranesc neuronul. muchii. oase. articulatii.centura .partea craniala (neurocraniu – cu . cu rol de nutritie si protectie. tiroida. abdominala (viscere) .Este alcatuita din tesut conjunctiv si acopera teaca Schwann. 3. numita mielina. vase si nervi.pelvis – cavitate pelvina (viscere) / reg. si organe viscerale – trahee.scapulara (s) . Topografia organelor si a sistemelor de organe: a) Segmentele corpului uman 1.torace –cavitate toracica .Cap encefal) . fagocitoza. Celulele gliale se pot divide. fesiera.pelvina (i) .membrul propriu zis . articulatii.

transversal – superioara (craniana) . nas etc.  axe – axul longitudinal (polul superior-cranial  polul inferior/caudal) .abdominala .biomolecule . a sistemelor de organe. distal .) .regiune plantara (talpa) .regiune palmara (volara) . Niveluri de organizare in corpul uman 1.picior (i) .toracica .axul transversal ->stang – drept  planuri . Regiunile corpului .permit stabilirea pozitiei organelor. .inferioara (caudala).cervicala . trunchiului .axul sagital (antero-posterior) -> ventral si dorsal.seg. 28 .sagital – stanga/dreapta . . membrelor. fiind strabatut de trei planuri si trei axe. fiind elemente de localizare.reg.corpul uman este tridimensional..deget mare (police) (mana)/halux (haluce)  picior.pelvina . Nivel nuclear . cu simetrie bilaterala. b) Planuri si axe anatomice .cefalica – neurocraniu (craniana) .mana (s) .viscerocraniu (sustine organe/viscere: ochi.frontal – paralel cu fruntea .acizi nucleici si proteine.reg.

proprietatile celulei: .tesuturi . 4. 3.osos. 5. . conjuctiv. factorii de mediu in factori proprii) .slab specializate: epitelial.metabolism .sisteme de organe (preponderent dintr-un tesut): sistem nervos. Organismul 1. intestinul 6. Organele: Prin structură se înţelege modul în care anumite elemente sunt puse laolaltă pentru a forma organe.celula – un sistem deschis biologic (transf. Nivel subcelular .autoreproducere .crestere si diferentiere .embrionar) –specializare--> organism .puternic specializate: muscular. Nivelul celular .nucleu . În cazul corpului uman.2. Nivelul organelor .membrana .citoplasma . muscular.organite celulare. nervos. se poate vorbi despre această structură enorm de complicată având în vedere 29 . sist. Nivelul tisular (histologia studiaza tesuturile) . . .excitabilitate.histogeneza: celula ou – diviziuni mitotice--> embrion (t. sist.aparate (din mai multe tipuri de tesuturi): stomacul.autoconservare .componente: .

în esenţă. denumită duramater. şi aceasta. este edemaţiat. oasele craniului sunt unite prin cartilaje. Iniţial. ţesutul său poate fi în continuare distrus prin strivire la contactul cu învelişul osos exterior. obiectul de studiu – descrierea formei şi a planului de organizare a corpului. Este învelit întro membrană tisulară rezistentă. protejează creierul. toracele şi abdomenul. Cartilajul este înlocuit treptat de către os în primele 18-24 luni de viaţă. Creierul are aspectul unei mase moi de consistenţă gelatinoasă. De aceea reprezintă un element convenabil pe care se poate baza studiul corpului uman. Un organ reprezintă un element distinct. nas şi gură. care permit mişcările oaselor. compus din diferite ţesuturi cu o structură şi funcţie specifice. Deoarece structura unui organ este în corelaţie cu funcţia sa. dacă creierul este lezat şi. a. care poate fi uşor strivită. Creşterea lui este cea care determină forma craniului. după care craniul devine rigid. împreună cu oasele craniului. care adăposteşte creierul (neurocraniu).Cavitatea craniană: Craniul este constituit din două părţi: cavitatea craniană. şi faţa (viscerocraniu) care reprezintă un cadru de susţinere pentru ochi. Creierul umple complet cutia craniană. Totuşi. anatomia şi fiziologia sunt strâns legate. Cavităţile mai mici din craniu includ fosele nazale şi mult mai micile sinusuri sau cavităţi aeriene care 30 . Înaintea unei abordări în detaliu este necesară o privire asupra organelor importante ale organismului care sunt conţinute în trei mari cavităţi: craniul. prin urmare.elementele ei de bază şi considerând modul în care se potrivesc împreună. Aceasta este.

În consecinţă. denumit foramen magnum (gaura occipitală). peretele toracic constituie o pungă musculară în formă de clopot – având drept suport coastele – care. Mandibula este considerată. care conduc aerul la alveolele pulmonare. este orificiul de intrare al măduvei spinării. de obicei.Cavitatea toracică: Toracele sau pieptul este o cuşcă osoasă care conţine două din cele mai importante organe ale corpului: plămânii şi inima. Între coaste există alţi muşchi denumiţi intercostali. Plămânul stâng şi drept ocupă majoritatea toracelui şi sunt conectaţi la trahee prin bronhiile principale. Tot interiorul cavităţii este acoperit de o membrană denumită pleură.comunică cu aceasta. b. Cuşca toracică este localizată imediat sub piele. Este articulată de coloana toracică şi este închisă de diafragm. numite bronhii. ca un accesoriu al craniului. inclusiv suprafeţele lor inferioare. Include în totalitate plămânii şi inima. Membrane asemănătoare acoperă plămânii şi inima. dă naştere stării cunoscute drept pleurezie. Din bronhiile principale ale fiecărui plămân se desprind conductele aeriene mai mici sub formă arborescentă. La baza craniului există mai multe orificii care permit trecerea arterelor. prin mişcări de expansiune şi relaxare. unde este esenţial pentru procesele vitale. este capabilă să absoarbă şi să elimine aerul din plămâni prin traheea care porneşte din torace spre gât. şi are formă de clopot. Când pleura se inflamează. Funcţia de bază a acestora este de a transfera oxigenul din aer la ţesuturi. unde oxigenul este extras din aer 31 . muşchiul ce separă toracele de abdomen. Cel mai mare dintre ele. nervilor şi venelor.

situată în porţiunea superioară a toracelui. toracele conţine esofagul. care este situat imediat după diafragm. Delimitat posterior de coloana vertebrală. iar dioxidul de carbon – produs rezidual de catabolism – trece în sens opus. în plus. c. În afară de inimă şi plămâni.şi difuzat în sânge. splina. Cavitatea abdominală: Abdomenul este cea mai mare cavitate a corpului. care se goleşte prin anus. În susţinerea funcţiilor tractului alimentar intervin glande abdominale importante. întinzându-se de la diafragm până la bazin. Timusul joacă un rol important în reglarea mecanismelor de apărare. O 32 . cum ar fi ficatul şi pancreasul şi. În abdomen există un mare număr de organe. începând cu stomacul aşezat sub diafragm şi sfârşind cu rectul. de asemenea. care face parte din sistemul vascular limfatic. partea anterioară a abdomenului este un perete muscular gros. Tractul alimentar reprezintă sistemul de prelucrare şi excreţie a alimentelor – descompune alimentele în substanţe care pot fi absorbite în sânge pentru a fi transportate în alte părţi ale corpului şi elimină reziduurile nedigerabile. Inima se găseşte între cei doi plămâni în interiorul propriei membrane seroase. Inima primeşte sânge din organism prin intermediul cavităţilor drepte (atriul drept şi ventriculul drept) şi îl pompează în plămâni. de unde este expulzat în principala arteră a corpului – aorta. Aproape tot tractul alimentar este situat în interiorul abdomenului. Există. care transportă hrana de la cavitatea bucală până în stomac. în părţile superioare de coaste. o glandă denumită timus. anterior traheei. Sângele încărcat cu oxigen se întoarce la atriul stâng şi ventriculul stâng. frecvent denumite viscere.

în afara organismului. Peritoneul acoperă toate organele conţinute în interiorul abdomenului. Peritoneul are funcţia de a permite mişcări relativ libere ale variatelor structuri din abdomen. Peritoneul parietal are o inervaţie senzitivă bogată. iar cea de-a doua este denumită peritoneu parietal. astfel încât orice leziune sau inflamaţie ce apare la nivelul acestuia este resimţită ca o durere localizată acută. pancreasul. abdomenul este prevăzut cu o membrană denumită peritoneu. la fel ca splina. La femei. uterul şi apendicele. Membranele: 33 . dar cei 10 m de intestin sunt pliaţi şi astfel pot avea loc în interiorul abdomenului. 2. în acelaşi timp. în poziţia lor definitivă. Peritoneul visceral nu este atât de sensibil şi durerea apare dacă intestinul este tracţionat sau destins. care se află în partea inferioară a abdomenului şi în care urina este acumulată înainte de evacuare. În spatele canalului alimentar se găsesc rinichii. iar la bărbaţi o parte din organele sexuale coboară. de care organele sunt ataşate prin mezenter. înainte de naştere. el căptuşeşte. vezica urinară. Strâns legat de aparatul urinar este aparatul de reproducere. stomacul şi intestinele sunt acoperite de peritoneu. şi cavitatea abdominală. În timp ce peritoneul acoperă organe cum ar fi stomacul. Poate părea imposibil ca atât de multe organe vitale să încapă într-un spaţiu atât de mic. Partea de peritoneu care acoperă organele se numeşte peritoneu visceral. fiecare legat de vezică printr-un conduct denumit ureter. Astfel.reţea imensă de vase sanguine deserveşte toate organele şi nervii abdominali. Penrtru fixarea organelor. aproape toate organele sexulae se găsesc în interiorul organismului. ficatul.

care este eliminată în fiecare lună. membrane mucoase în sistemul de reproducere sau sexual. După cum sugerează şi numele. Membranele care delimitează intestinele se pliază în deget de mănuşă. Membranele seroase sunt învelişuri pentru organele din torace şi abdomen. benzile de ţesut fibros care leagă muşchii de oase sunt înconjurate de o teacă sinovală. de asemenea. Tendoanele. Printre funcţiile acestuia se numără lupta împotriva infecţiilor (conţine anticorpi) şi menţinerea laringelui. asigurând protecţia împotriva îmbolnăvirii şi reducând în mare măsură 34 . meningele. protejează creierul şi măduva spinării. Membranele sinoviale se găsesc la nivelul articulaţiilor mobile şi au forma unor pungi conţinând fluidul lubrifiant denumut lichid sinovial. conţin şi celule cu funcţii adiţionale. în timpul menstruaţiei. cum ar fi tractul alimentar. Membranele mucoase se găsesc. Există trei tipuri principale de membrane.Membranele sunt straturi simple de ţesut care acoperă sau separă celulele. la marginea structurilor cavitare. amigdalelor şi a întregului tract alimentar umede şi elastice. în special cele din tractul respirator. Mucoasele seroase înconjoară organele din torace şi abdomen. în special endometrul sau membrana uterină. cum ar fi praful. membranele mucoase conţin celule specializate pentru a secreta lichidul fluid denumit mucus. Din ele iau naştere cilii care se mişcă în „valuri concomitente” pentru a împinge corpii străini nocivi. Membranele sinoviale acoperă suprafeţele articulare şi tendoanele. formând vilozităţile pentru a creşte suprafaţa de digestie. în scop protector şi lubrifiant. în principal. înapoi spre laringe pentru a fi expectoraţi în afara organismului. Unele membrane mucoase. O categorie specială. Există.

dar articulaţiile şi ligamentele lor sunt cele care fac din schelet un ansamblu extrem de bine coordonat. măduva. deoarece are un rol specific. La începutul fiecărei noi vieţi. II. În acele părţi ale scheletului în care este necesară mai multă flexibilitate intră în funcţie cartilajele. După naştere. dar ajută. acesta este eliminat împreună cu placenta. un organ – cu cea mai mare suprafaţă – care nu numai că protejează organele interne faţă de leziuni. de asemenea. creând astfel un sistem ideal pentru absorbţia şocurilor. la reglarea temperaturii corpului. toate organele sunt acoperite de o membrană seroasă cunoscută sub numele de peritoneu. pielea (tegumentul) este. 35 . de fapt. membranele au o funcţie specială temporară. Oasele şi cartilajele: Scheletul unui adult este format din aproximativ 206 oase. Fătul în dezvoltare este înconjurat în uter de o membrană specială. Fiecare os are o formă particulară. proiectat pentru a asigura maximum de forţă şi mobilitate. Învelişul extern al corpului.frecarea de organele învecinate. În cavitatea toracică există două membrane seroase denumite pleure. 1. Oasele reprezintă un srat exterior dur şi gros şi un interior moale. SISTEMUL OSOS ŞI TEGUMENTUL Structura de susţinere a corpului uman este un miracol de construcţie complexă. denumită sacul amniotic. În abdomen. Acesta conţine un lichid în care fătul pur şi simplu pluteşte.

scheletul reprezintă cadrul care susţine celelalte părţi ale corpului. o substanţă fundamentală relativ moale şi pliabilă. Formarea canalului medular reduce foarte puţin rezistenţa osului. rupte sau strivite. Acest tip de celule produce ceea ce este denumit din punct de vedere tehnic un cadru de ţesut fibros. furnizând soliditate cadrului de ţesut fibros. prin calcificare. ele dezvoltă canalul medular. Într-un stadiu ulterior. a. în acelaşi timp. acestea sunt complet solide. Rezultatul final este o structură extrem de rezistentă cu o flexibilitate remarcabilă. Craniul unui nou-născut este un bun exemplu în acest sens. de-a lungul anilor. asigurând în acelaşi timp un grad ridicat de mobilitate. un nou-născut are mai multe oase în corpul lui decât un adult. foarte mult greutatea. Canalul medular conţine măduva osoasă în care are loc producerea celulelor sanguine. Aceasta reprezintă o lege naturală a ingineriei structurale din care natura îşi ia toate avantajele în ceea ce priveşte formarea oaselor. în cursul naşterii acesta este supus unei presiuni într-un 36 . În interiorul acestui cadru există o reţea de substanţă mai dură care dă. unele din acestea fuzionează pentru a forma segmente mai mari. ele formează spaţii (cavităţi) care servesc la protejarea organelor moi. Fiind legate între ele prin articulaţii şi mişcate de către muşchii ataşaţi la ambele extremităţi.Oasele sunt la fel de puternice şi rezistente ca betonul şi pot suporta mari greutăţi fără a fi îndoite. Deşi pare surprinzător. oasele sunt formate din celule. reducându-i însă. un material la fel de rezistent ca betonul. În plus. scheletul nou-născutului este alcătuit din aproximativ 350 de oase. Ca oricare alte componente ale organismului. Creşterea osoasă: Când oasele încep să crească. La naştere.

Modelarea oaselor are loc în special în timpul creşterii şi persistă toată viaţa. rezistentă. a 37 . Dacă craniul acestuia ar fi la fel de inflexibil ca a unui adult. din cartilaj mai mult decât din os şi din acest motiv zona cartilajului de creştere nu este aparentă pe radiografie. Suprafaţa de creştere este formată. Cartilajele: Cartilajele sau zgârciul constituie o componentă moale. După naştere. O caracteristică importantă şi remarcabilă a oaselor este capacitatea lor de a creşte spre o formă adecvată funcţiei. Ele sunt mai largi la cele două extremităţi decât la mijloc. picioarelor şi a coloanei vertebrale. creşterea în lungime a oaselor se opreşte. Proporţiile scheletului uman se schimbă semnificativ pe măsură ce acesta se dezvoltă. b. ceea ce face posibil un contact mai bun la nivelul suprafeţelor articulare unde acesta este necesar în cel mai înalt grad. Odată ce suprafaţa de creştere s-a transformat în ţesut osos. Pe măsura creşterii organismului se întăresc treptat înspre o consistenţă osoasă – un proces numit osificare. Suprafeţele de creştere se osifică la toate oasele într-o ordine precisă. care continuă şi la vârsta adultă. dar în caelaşi timp flexibilă. ci şi din cartilaje care sunt mult mai flexibile. care formează scheletul membrelor. în principal. pur şi simplu ar fi imposibil pentru copil să treacă prin canalul pelvin.canal îngust. aceste fontanele se închid treptat. Procesul de creştere are loc printr-o mărire a lungimii oaselor braţelor. Scheletul unui copil este format nu numai din oase. Maturitatea completă a scheletului nu se atinge până la 20 de ani. Oasele lungi ale membrelor au câte o suprafaţă de creştere la fiecare extremitate şi acestea reprezintă locul de unde porneşte creşterea. Acest lucru este important în special pentru oasele lungi.

Cartilajul hialin este un ţesut traslucid de culoare albastră-albă şi. La extremitatea coastelor. şi din fibre constituite din proteine denumite colagen şi elastină. La nivelul laringelui. acoperind extremităţile osoase şi în alte puncte strategice ale scheletului. Pe măsura mişcării. Consistenţa acestor fibre variază în diferite tipuri de ţesut cartilaginos. ele controlează cantitatea 38 . Cartilajul hialin este. Acest tip de ţesut formează scheletul embrionului şi are o mare capacitate de creştere care permite nou-născutului să ajungă de la dimensiuni de aproximativ 45cm până la dimensiunea adultului de 1. cartilajele hialine sunt implicate nu numai în susţinere. de asemenea. benzi de cartilaj hialin fac legătura între coaste şi osul stern. În funcţie de caracteristicile fizice. ţesutul cartilaginos se împarte în cartilaj hialin. abundent în tractul respirator. conţine cea mai mică cantitate de celule şi de fibre. Aceasta variază în raport cu funcţiile specifice pe care le îndeplineşte. Structura cartilajului nu este aceeaşi în tot scheletul. cartilaj fibros şi cartilaj elastic. unde netezimea şi flexibilitatea sunt necesare în cel mai înalt grad. de asemenea. dintre cele trei tipuri histologice. dar flexibile ce înconjoară traheea şi bronhiile care conduc la plămâni. cartilajul hialin rămâne înt-un strat foarte subţire de 1-2 mm pe suprafaţa extremităţilor osoase la nivelul articulaţiilor. La adulţi se găseşte mai ales în articulaţii. în inelele rigide.80 m. După ce creşterea s-a oprit. în care sunt incluse celulele. Toate cartilajele sunt compuse dintr-o structură de bază. Toate fibrele pe care le conţine sunt formate din colagen. dar toate se aseamănă prin faptul că nu conţin vase sanguine. sau matrice.scheletului corpului. dar şi în mecanismul vorbirii. participând la formarea cavităţii nazale posterioare (cornete) şi. având un rol în facilitatea expansiunii şi contracţiei toracelui în timpul respiraţiei.

dar flexibil şi intră în constituţia epiglotei. Din cele 29 de oase ale craniului. Cartilajul elastic. al doilea tip. ca şi pereţii conductului auditiv extern şi ai tubelor Eustachio. Structura scheletului: Fiecare segment al scheletului îndeplineşte o funcţie particulară. care leagă fiecare ureche cu faringele posterior. cartilajul elastic participă la structura laringelui şi a corzilor vocale. care acoperă intrarea în căile respiratorii în timpul deglutiţiei (înghiţirii). O privire asupra craniului arată cum structurile vulnerabile ale feţei sunt protejate de aceste oase. c. Ambele însuşiri sunt necesare la locul în care este prezent. este format din mai multe fascicule de colagen care îi conferă atât elasticitate cât şi rezistenţă la compresii. deoarece devine mai lax sub influenţa hormonilor secretaţi în timpul sarcinii. ochii şi urechile. în speţă între vertebre. La femei. cel de-al treilea tip de cartilaj. Cartilajul elastic formează pavilionul urechii. Cavităţile orbitale care se găsesc sub frunte adăpostesc mecanismele complexe şi delicate ale ochiului. cel elastic. Craniul protejează creierul şi. Cartilajul fibros. El este compact. vertebrele sunt separate între ele printr-un disc fibrocartilaginos. el uneşte oasele bazinului în articulaţia numită simfiza pubiană. timbrul sunetului emis. acest cartilaj are o importanţă particulară. în consecinţă.de aer ce trece prin laringe şi. Cartilajul fibros are un rol de conectare între oase şi ligamente. 14 formează structura masivului facial. la nivelul centurii pelviene. Discurile intervertebrale protejează coloana împotriva traumelor şi fac posibilă poziţia ortostatică. În coloana vertebrală. pentru a permite trecerea capului fătului. de asemenea. îşi datorează denumirea prezenţei fibrelor de elstină. ca şi a celor de colagen în structura sa. La fel 39 . Împreună cu cartialjul hialin.

Acestea sunt cunoscute sub denumirea de coaste flotante şi au o slabă implicaţie în respiraţie. foarte flexibilă. sub craniu. dispusă în canalul vertebral. Prima şi a doua pereche de coaste sunt strâns legate de claviculă şi formează baza gâtului. Cutia toracică este delimitată lateral de coaste. posterior de coloana vertebrală şi anterior de către stern. cum ar fi câinii şi pisicile. Anterior. se ataşează de stern prin ţesut cartilaginos. Când vedem oasele faciale acoperite cu muşchi. prin intermediul dinţilor. în maxilarul superior. nervi şi piele. Fiind mobilă. este mult mai lung şi formează coada. mandibula reprezintă un instrument ideal de strivire a hranei atunci când. dar. prin care trec către braţ o serie de pachete vasculo40 . este. care le permit mişcarea în timpul respiraţiei. deoarece este o tijă formată din segmente mici. pentru a preveni deplasarea oaselor faciale fie posterior. măduva spinării. Cele două coaste inferioare (11 şi 12) sunt articulate doar de coloana vertebrală şi nu se articulează cu sternul. Extremitatea inferioară a coloanei vertebrale este denumită coccis. dar şi să ne menţinem poziţia ortostatică. este greu de observat cât de eficiente sunt forma şi dispunerea lor. Este deosebit de solidă. intră în contact cu maxilarul superior. Coastele sunt fixate de coloana vertebrală printrun tip special de articulaţii. Un element frapant al craniului este dimensiunea mandibulei sau maxilarul inferior. în loc să fie un os unic. Un alt exemplu de structură adaptată este acela că zona facială este mai solidă în jurul ochilor şi al nasului. de asemenea. fie în sus. Acest lucru ne face capabili să ne aplecăm înainte şi să ne atingem degetele de la picioare. La unele animale. Coloana vertebrală este formată dintr-un lanţ de oase mici denumite vertebre şi formează axul central al scheletului. Vertebrele protejează. de asemenea.mucoasa olfactivă este adăpostită profund în cavitatea nazală.

în care fiecare din componentele mâinii se mişcă într-un mod diferit. 41 . care este alcătuit dintrun grup de oase extrem de rezistente. cutia toracică este astfel alcătuită încât asigură o protecţie a inimii şi a plămânilor care se găsesc în interiorul ei. Acest lucru ne dă posibilitatea să apucăm obiectele şi să realizăm mişcări de fineţe. Mai jos de această cavitate. descrisă mai sus. Aproape la două treimi inferior de creasta iliacă se găseşte cavitatea acetabulară. cel mai lung os din corp.nervoase. În plus. Legătura dintre membrele inferioare şi coloana vertebrală se face prin pelvis. suprafeţele osoase sunt complementare. De fiecare parte. d. Structural. perfect adaptată pentru articularea cu capul femurului sau osul coapsei. formând simfiza pubiană. Osul braţului este denumit humerus şi se articulează la nivelul cotului cu cele două oase ale antebraţului: radius şi ulna. cele două oase pubiene se articulează. a cărui creastă poate fi simţită cu uşurinţă la suprafaţa corpului. completată de o ansă osoasă denumită ischion. Anterior. Membrele şi pelvisul: Braţele sunt unite cu axul central al corpului reprezentat de coloana vertebrală prin centura scapulară. deoarece lezarea acestor organe ar putea fi fatală. permiţând un surplus de stabilitate organismului. Această parte a pelvisului este pubisul. Articulaţia sacro-iliacă este întărită cu fibre şi ligamente încrucişate. dar perfect coordonat. complexe. Mâna este formată dintr-un mare număr de oase mici. care este formată din scapulă (omoplat) şi claviculă. oasele bazinului se curbează în plan anterior. sacrul se articulează cu un os masiv. Partea posterioară a pelvisului este delimitată de osul sacru. osul iliac.

Exemple de articulaţii semimobile se găsesc la nivelul coloanei vertebrale. deoarece suprafeţele articulare sunt aplatizate sau uşor curbate. Piciorul. discul interpubic. Această alcătuire ne face capabili de a menţine poziţia ortostatică şi de a merge şi alerga păstrându-ne echilibrul. la rândul lor. el permite un grad deosebit de mişcare în absenţa unei membrane sinoviale. unele articulaţii ale corpului se formează între os şi cartilaj. Articulaţiile pivotante de la baza craniului şi 42 . Pe lângă aceste două tipuri. Articulaţiile sinoviale pot fi. oasele pumnului şi oasele tarsiene. 2. unele oase trebuie să fie capabile de mobilitate unul în raport cu celălalt. prezintă un schelet alcătuit din oase mici. Aceste articulaţii ne permit o gamă variată de mişcări şi fac din schelet un sistem foarte mobil. merg de la partea superioară la creasta iliacă. tibia şi fibula (peroneu). Deşi este necesară o articulare solidă.La nivelul acesteia se găseşte un disc cartilaginos. la fel ca mâna. a. Articulaţiile sinoviale permit o gamă largă de mişcări şi sunt delimitate de un înveliş numit sinovial. menţinând stabilitatea pelvisului. Mobilitatea articulaţiilor fibroase este limitată de prezenţa ţesutului fibros. Articulaţiile dintre coaste şi stern sunt exemple de articulaţii cartilaginoase. în acelaşi timp. Articulaţii şi ligamente: Oasele scheletului sunt unite prin articulaţii. Articulaţiile sunt împărţite în două categorii principale – mobile sau sinoviale şi fixe sau fibroase. Deoarece cartilajul este foarte flexibil. articulaţiile semimobile permit mişcări laterale în toate direcţiile. Articulaţiile cotului şi ale genunchiului permit mişcări de flexie şi de extensie. de asemenea. La nivelul gambei există două oase. Mai multe ligamente consolidează articulaţia şi. împărţite în funcţie de amplitudinea mişcării pe care o pot efectua.

Suprafeţele oaselor sunt acoperite cu cartilaj. dar nedepăşind cartilajul articular. se găseşte sinoviala. b. ce permite mişcarea şi reducerea frecării. poate fi îndepărtată. Articulaţia genunchiului este o articulaţie în balama cu o structură aparte. Pentru a permite stabilitatea articulaţiei şi flexibilitatea mişcărilor în spaţiul articular se găsesc două foiţe cartilaginoase. sunt denumite articulaţii cu suprafeţe sferice. Aceasta menţine poziţia articulaţiei. Articulaţia pivotantă a gâtului permite mişcările de rotaţie ale capului. Articulaţiile degetelor sunt articulaţii tipice în balama. are doar grosimea unei singure celule care formează lichidul sinovial. Articulaţiile care sunt mobile în toate direcţiile. probabil. Fără acestea. Extremităţile osoase sunt acoperite cu un material denumit cartilaj articular. iar cea a cotului asigură rotaţia antebraţului. Totuşi. denumit capsulă articulară. Întreaga articulaţie este împrejmuită de un ţesut fibros rezistent. fără afectarea pe termen scurt a articulaţiei. articulaţia genunchiului poate fi încă funcţională. Extremitatea inferioară a femurului este rotunjită pentru a permite o articulare optimă cu extremitatea superioară a tibiei. prevenind orice mişcare anormală. Ea nu este absolut necesară pentru funcţionarea normală a articulaţiei şi în anumite condiţii în care membrana sinovială este afectată. În interiorul articulaţiei. uneori. făcând posibile mişcări cum ar fi răsucirea unei chei sau a unei şurubelniţe. cum ar fi artrita reumatoidă. Acestea reprezintă porţiunile care suferă leziuni în cursul activităţii sportive şi pot fi îndepărtate prin intervenţie chirurgicală. Acesta este un strat de ţesut care. dar 43 .cea a cotului între humerus şi ulna sunt tipuri speciale de articulaţii în balama care se mişcă în jurul unui pivot. cum ar fi cele al şoldului şi umărului. esenţială pentru a preveni uzura şi distrugerea articulaţiei. o membrană sinovială sănătoasă este.

permiţând mişcarea înainte a gambei fără a atinge pământul – astfel piciorul ar avea o mişcare exterioară datorită tracţionării pelvisului. Articulaţiile coloanei vertebrale reprezintă o excepţie. După aceea. săculeţi cu lichid numiţi burse sinoviale. în acelaşi timp menţinânduşi rolul de susţinere al acesteia. Există. Suprafeţele articulare sunt lubrifiate cu lichid sinovial pentru a asigura mobilitatea articulaţiei. Muşchii anteriori determină extensia articulaţiei (îl trag înainte) şi cei posteriori fac flexia (îl trag înapoi). sacrului. aceste ligamente sunt dispuse pe ambele părţi şi în interiorul articulaţiei. Cu fiecare pas. c. de asemenea. oasele sunt unite printr-un ţesut fibros dens. La extremitatea inferioară. el se îndoaie. Articulaţiile fibroase le includ pe cele ale coloanei vertebrale. trecând peste articulaţia genunchiului. poate apărea artrita.uzura articulară creşte. Mişcările articulaţiei genunchiului sunt determinate de muşchii coapsei. Aceste articulaţii nu au sinovială. care se prind pe tibie. # Ligamentele: 44 . Genunchiul este important în mod special la locomoţie. în cursul vieţii. Inserţia acestor muşchi se află pe oasele bazinului şi pe femur. care nu permite decât mişcări limitate sau nici un tip de mişcare. are loc extensia genunchiului şi piciorul este adus pe pământ prin mişcări ale articulaţiei şoldului. Fără a împiedica mişcarea genunchiului. fiind destul de flexibile pentru a permite un anumit grad de mobilitate. craniului şi unele din articulaţiile gleznei şi pelvisului. aceşti muşchi se unesc într-un tendon fibros. care fac parte din articulaţie şi au un rol de protecţie împotriva şocurilor severe. astfel încât mai târziu. menţinându-i poziţia. Forţa şi stabilitatea sunt asigurate de benzi fibroase denumite ligamente.

în acelaşi timp permiţând un grad de mobilitate necesar pentru modificările care apar în cursul alimentaţiei. de asemenea. Ligamentele şi periostul se află într-o interacţiune atât de perfectă încât periostul este frecvent afectat în urma unei leziuni a ligamentului. din colagen şi din elastină. care au rolul de a preveni mişcarea laterală a articulaţiilor. conectează oasele articulare şi le menţin poziţia prin limitarea mişcărilor. Ligamentele se ataşează de oase. acest ţesut este aşezat ordonat în fascicule fibroase. # Structură: Ligamentele sunt o formă de ţesut conjunctiv.Oasele unei articulaţii sunt acţionate de către muşchi. digestiei şi sarcinii. unde au rolul de a menţine poziţia unor organe cum ar fi ficatul sau uterul. Ţesutul cartilaginos al ligamentelor este format. în principal. cât şi să furnizeze suprafaţa de fixare pentru ligamente şi muşchi. Ligamentele se găsesc. oasele ar putea fi foarte uşor dislocate. Şi la nivelul sânilor există ligamente constituite din fibre fine care susţin greutatea acestora. Fără ligamente. Ele se unesc cu fibrele care penetrează învelişul extern al osului (periostul). fibrele sunt dispuse longitudinal şi rezistă la întindere. Ligamentele. sunt dispuse sub forma unei reţele încrucişate de fibre. În majoritatea ligamentelor. la nivelul abdomenului. În ligamentele cu formă cilindrică. # Funcţie: Varietatea mişcărilor corpului este dependentă de forma şi aspectul suprafeţelor osoase articulare şi a 45 . Aceştia se leagă de articulaţii prin tendoane lipsite de elasticitate. care au o elasticitate redusă. Periostul are o vascularizaţie şi o inervaţie care îi permit să hrănească osul. Alte ligamente.

mişcările sunt controlate printr-un tip special de ligamente (ligamente încrucişate). mişcarea de rotaţie. totuşi. totuşi. Ligamentele nu sunt capabile de contracţie. Este un organ activ şi elastic. 3. deşi genunchiul este o articulaţie balama. nefiind afectate de mişcări. permiţând mişcările oaselor. în acelaşi timp. unii prin contracţie şi alţii prin relaxare. Ele pot fi întinse de către mişcările articulaţiilor şi devin din ce în ce mai tensionate. Ele protejează sau menţin poziţia unor structuri importante. vasele sanguine şi nervii. Există ligamente inserate între două porţiuni ale aceluiaşi os. Astfel. ulna formează suprafaţa inferioară a articulaţiei şi are o formă de cârlig care permite doar mişcări simple. până ce mişcarea nu mai este posibilă. este mai mult decât un înveliş al corpului nostru. Muşchii acţionează grupat la nivelul articulaţiilor. Ligamentele funcţionează în concordanţă cu aceşti muşchi. sau tegumentul. forma oaselor nu opune rezistenţă la mişcarea articulară. Este destul de rezistentă pentru a avea o acţiune protectoare împotriva agresiunilor şi. înconjoară capul radiusului (osul extern al antebraţului). care previn deplasarea posterioară a articulaţiei şi stabilizează articulaţia în ortostatism. oasele reprezintă cel mai important factor. Pielea: Pielea. rezistent la umiditate şi căldură şi care ne protejează de radiaţiile dăunătoare din lumina solară. fiind o structura statică şi pasivă. legându-l de ulnă şi permiţând.ligamentelor. La articulaţia genunchiului. În unele articulaţii. La articulaţia cotului. anterioare şi posterioare. prevenind mişcări cu amplitudini excesive. ligamentele au doar rolul de a preveni frecarea şi un ligament special (ligamentul anular). La acest nivel. destul de suplă pentru 46 .

47 . Fiecare glandă sudoripară este formată dintr-un conduct contorsionat de celule epiteliale care se deschid în ductul sudoripar. cel intern profund fiind numit strat generator. astfel menţinându-se o temperatură internă constantă. a. Secreţia glandelor sudoripare este controlată de sistemul nervos şi este stimulată de emoţii. dar vasele sanguine rămân în derm. foliculii piloşi.a permite mişcările. care sunt mai proeminente la vârful degetelor şi determină apariţia amprentelor digitale. Nervii penetrează epidermul. în păr şi iris. de asemenea. Papilele dermice pătrund în epiderm şi aspectul vălurit al joncţiunii dintre cele două straturi ale pielii dă naştere crestelor papilare. unde se aplatizează şi sunt transformate într-un material numit cheratină şi sunt eliminate în final prin descuamare. În acest strat. Culoarea pielii: Culoarea pielii se datorează pigmentului negru denumit melanină. Ea conservă căldura sau răceşte corpul în funcţie de necesităţi. situate în stratul bazal al tegumentului. Părul şi ductele glandulare trec prin epiderm până la suprafaţă. Ea este formată în celulele denumite melanocite. Acest strat protectiv extern este ferm ataşat de un strat subiacent denumit derm. Melanina se găseşte. Structura pielii: Pielea este constituită din două componente principale. În interiorul dermului se află glandele sudoripare. vasele sanguine şi nervii. Timpul în care o celulă din stratul profund ajunge la suprafaţă este de trei-patru săptămâni. sebacee şi apocrine. celulele se divid constant şi se deplasează către suprafaţă. b. Partea externă – epidermul – este formată din mai multe straturi celulare. Dermul este format din fibre de colagen şi elastină. stres sau de necesităţi calorice. deschizîndu-se la suprafaţa pielii.

cu cât pielea are o culoare mai închisă. dar toate persoanele. Cantitatea de melanină produsă de aceste celule prezintă mari variaţii. tirozina. Funcţia melaninei este de a proteja pielea faţă de radiaţia solară. fie prin radiaţia solară. SISTEMUL MUSCULAR Fiecare mişcare a corpului. Astfel devenim „palizi” în condiţii de frică. melanocitele sunt mai mari şi produc mai mult pigment. La rasa neagră. fie prin surse artificiale. de la o clipire a unei pleoape până la un salt în aer.Indiferent de tipul rasial. stimulează producerea de melanină printr-un proces fiziologic de bronzare. în afară de albinoşi. „roşii sau pletorici” la mânie datorită creşterii fluxului sanguin şi cianotici. celulele se măresc şi culoarea pielii devine mai închisă. Expunerea la lumina ultravioletă. Odată format. este posibilă datorită muşchilor şi tendoanelor – extensii ale muşchilor care joacă un rol crucial în transmiterea forţelor de 48 . Coloraţia pielii poate fi modificată ca urmare a unei stări particulare a nuanţei sângelui din vasele pielii. Procesele chimice complexe ale organismului ce convertesc aminoacidul. Are loc formarea melaninei. pigmentul se deplasează spre centrul celulei pentru a acoperi şi proteja astfel nucleul celular. când mare parte din oxigenul din sânge este transportat spre ţesuturi pe măsură ce fluxul sanguin scade. acelaşi număr de melanocite este întâlnit în pielea fiecărei fiinţe umane. devin mai pigmentate urmare acestei expuneri prelungite la lumina solară. cu atât sunt mai puţin probabile arsurile datorate radiaţiei solare. când vasele mici se închid. în melanină au loc la periferia melanocitului. Alţi factori care contribuie la coloraţia pielii sunt sângele din vasele sanguine tegumentare şi coloraţia galbenă naturală a ţesutului. III. „albaştri” la frig. Răspunsul este variabil de la individ la individ.

explozivă. Al doilea tip este muşchiul neted (denumit aşa datorită aspectului său microscopic). de tipul celei pe care o efectuează muşchii membrelor inferioare în timpul unei sărituri. implicat în motilitatea (proprietate a unor organe cu musculatura neteda de a efectua miscari de contractie si de relaxare) organelor interne. un proces denumit contracţie. Împreună cu oasele şi tendoanele. şi de a menţine un tonus constant pentru a păstra corpul într-o postură normată. ei sunt responsabili pentru toate formele de mişcări conştiente. Primul tip este reprezentat de muşchii scheletici sau voluntari. Ei trebuie să fie capabili de a produce o contracţie rapidă. cum ar fi intestinele sau vezica urinară. cum ar fi urcarea scărilor. cum ar fi mişcarea capului. ce implică creierul. care reprezintă constituientul principal al inimii. care asigură expulzarea sângelui din inimă în vasele sanguine. Contracţiile inimii sunt rezultatul impulsurilor produse de sistemul excitoconductor al inimii. un proces complicat. la examinarea microscopică. Ei îşi exercită acţiunea prin scurtarea lungimii. şi sunt de asemenea implicaţi în reacţiile automate denumite reflexe. Muşchii voluntari se mai numesc striaţi datorită faptului că. Al treilea tip este muşchiul cardiac. Muşchii: Există trei tipuri diferite de muşchi în organism. aranjamentul fibrilar care îi formează le dă un aspect dungat. 1.contracţie a muşchiului la osul asupra căruia acţionează. 49 . nervii şi organele de simţ. În spatele activităţii musculare există mecanisme sofisticate care fac dintr-o acţiune aparent simplă. Inima este unica structură a corpului compusă din muşchi striat de tip cardiac.

determinând mişcarea anumitor oase. şi furnizorii normali de energie. Structura muşchilor: Muşchii voluntari pot fi priviţi ca o serie de fascicule paralele de fibre adunate împreună pentru a forma o unitate completă.Muşchii voluntari se găsesc în întreg organismul. Muşchiul se scurtează când filamentele de actină şi miozină glisează în lungul lor. care formează majoritatea masei fesiere şi controlează mişcările articulaţiei şoldului. ei produc contracţia musculară necesară în procese cum ar fi digestia. Ele sunt proteine cunoscute sub numele de proteine contractile. atât de fine încât pot fi observate numai la microscopul electronic. formând o reţea densă. Aceste filamente sunt grupate în fascicule denumite miofibrile. reprezentând o proporţie de 25 la sută din greutatea corpului. Cele mai mici dintre ele – unităţile de bază ale activităţii musculare – sunt filamente de actină şi miozină. În muşchii netezi sau involuntari. fiecare fibră este o celulă alungită. Muşchiul cardiac are o structură foarte asemănătoare cu cel voluntar. Printre miofibrile se află depozitele energetice ale muşchiului. de la micul muşchi stapedius. Muşchii netezi nu sunt sub controlul conştient al creierului. până la muşchiul gluteus maximus (marele fesier). un os mic al urechii medii. ce asigură transportul hranei. a. determinând peristaltismul intestinal. sub formă de glicogen. 50 . mitocondriile. în care oxigenul şi substratul energetic sunt metabolizate pentru a produce energie. care acţionează asupra scăriţei. fusiformă. dar fibrele sunt mai scurte şi groase. Se comportă ca resorturi ataşate de diferite puncte ale scheletului. chiar şi la un nou născut.

sau voluntari. Aceşti nervi motori au mai multe ramificaţii. fiecare din acestea inserându-se pe un os. eliberează o cantitate mică de acetilcolină din granulele în care aceasta este stocată. Întregul muşchi este învelit într-un ţesut fibros. unde se leagă de zone speciale ale membranei celulare numite receptori. ea este constituită din celule fusiforme dispuse neomogen. sunt activaţi de nervii motori care pleacă din măduva spinării şi care preiau impulsurile venite de la creier printr-un tract nervos.Miofibrilele sunt grupate în fascicule mai mari numite fibre musculare. poate fi alcătuit din sute de fascicule. când ajunge la extremitatea nervului. Impulsul electric se propagă prin nerv plecând de la creier şi. celulele musculare cu nucleii celulari dispuşi la periferie. structura muşchiului cardiac este totuşi aceeaşi ca a muşchiului voluntar. în timp ce un muşchi de dimensiuni mari. După legarea acetilcolinei de 51 . cu excepţia faptului că fibrele formează o reţea. deşi are o contracţie dependentă de acţiunea filamentelor de miozină şi actină. sub membrană. Acetilcolina traversează spaţiul îngust dintre terminaţiile nervoase şi muşchi. Funcţiile muşchilor: Muşchii scheletici. cum ar fi gluteus maximus. Un muşchi de dimensiuni mici este alcătuit din puţine fascicule de fibre. Acestea sunt. Observată la microscop. b. formând tendoanele. Fiecare fibră musculară vine în contact cu o fibră nervoasă care îi declanşează acţiunea ori de câte ori este necesar. Fiecare ramificaţie ia apoi contact cu celulele musculare. de fapt. Structura muşchiului neted nu prezintă acelaşi aranjament geometric ordonat al filamentelor şi fibrelor. cu un înveliş de ţesut conjunctiv. Are un corp muscular gros. Fibrele musculare sunt grupate în fascicule. fiecare fiind distribuită la un muşchi voluntar. care se îngustează la capete.

Aceşti receptori trimit implusuri la măduva spinării şi. mişcarea conştientă a muşchilor voluntari este declanşată de semnale trimise de la creier prin măduva spinării. stocată şi transferată apoi în compusul adenozin trifosfat (ATP). de exemplu. astfel încâtse creează un mecanism ce va determina contracţia unui muşchi şi relaxarea altuia. o enzimă ce neutralizează acetilcolina intră în acţiune. 52 . Drept rezultat. de asemenea. iar altele au o acţiune inhibitorie. Pentru a asigura relaxarea musculară. Spre deosebire de reflexe. o inervaţie motorie. acţionează nervii motori care pleacă de la măduva spinării la muşchii coapsei. Activitatea filamentelor de miozină şi actină în timpul contracţiei musculare este un proces complicat. Cele mai simple reflexe apar prin stimularea directă a nervilor motori de către semnalele ce sosesc la măduva spinării de la receptorii senzoriali prin nervii senzitivi. denumită microtubuli. compus macroergic.receptori. Muşchiul neted are. Acest proces necesită energie. furnizată de arderea substratului energetic în prezenţa oxigenului în mitocondrii. Procesul contracţiei musculare este iniţiat de influxul de calciu (unul din mineralele comune din corp) în celula musculară printr-o reţea tubulară fină situată printre miofibrile. în care are loc formarea şi desfacerea continuă a unor legături chimice dintre acestea. consecutiv. muşchiul se contractă şi rămâne în această stare atât timp cât mediatorul chimic este legat de receptor. impulsul se propagă simultan la mai multe celule. Unele dintre semnale acţionează prin stimularea unor anumiţi nervi motori. Totuşi. în loc de un singur nerv ce stimulează o singură celulă. Acest mod de propagare ajută. la transportul hranei în intestin. muşchii coapsei se contractă rapid şi gamba se mişcă înainte.

care îi conferă atât o structură mai fermă. realizând tracţiunea structurii interesate şi realizând astfel mişcarea. Un tip particular de tendon se află în conexiune cu ţesutul muscular care formează peretele inimii. Astfel. În principiu. Aici. tendonul uneşte partea activă sau corpul muşchiului cu structura – un os – care va fi mobilizată. 53 . cât şi inele de susţinere în punctele în care vasele mari se unesc cu inima. favorizând acţiunea de pompă a acesteia. de asemenea. întâlnite acolo unde există un mare număr de articulaţii care efectuează mişcări într-un spaţiu relativ mic. Tendoanele sunt.Contracţia muşchiului cardiac nu este produsă de nervi motori. Tendoanele sunt extensii specializate ale muşchilor şi sunt formate din ţesut conjunctiv. care leagă fasciculele de fibre musculare şi care se unesc şi se extind în afara muşchiului sub forma unui cordon inextensibil. Aceste impulsuri au o frecvenţă de aproximativ 72 de ori pe minut. determinând contracţia inimii şi expulzia sângelui. ci de un ţesut specializat al inimii. benzi dense de ţesut fibros formează structuri solide în interiorul muşchiului cardiac. ambele feţe ale mâinilor şi picioarelor conţin un întreg set de diferite tendoane. Există mai multe tendoane localizate aproape de suprafaţa corpului şi care pot fi simţite cu uşurinţă.Tendoanele: Tendoanele joacă un rol important într-o gamă variată de mişcări. 1. deoarece ele ocupă mult mai puţin spaţiu decât muşchii. Forţa de contracţie a fibrelor musculare este concentrată şi apoi transmisă prin tendon. Muşchii ce acţionează aceste tendoane sunt situaţi la distanţă de nivelul braţelor şi picioarelor.

2. Sistemul nervos periferic (SNP): Componentele principale ale sistemului nervos sunt nervii. 1. Celulele nervoase: Unităţile funcţionale ale sistemului nervos sunt milioanele de celule nervoase interconectate denumite neuroni. care procesează informaţia primită. vitală pentru dezvoltarea limbajului. care. în raport cu funcţia lor: 1. care leagă sistemul nervos central de alte părţi ale corpului şi ganglionii nervoşi. În centrul său se găsesc creierul şi măduva spinării. care iniţiază acţiunile voluntare şi involuntare. gândirii şi memoriei. grupe de celule nervoase situate în diverse puncte ale sistemului nervos. Funcţia lor este oarecum asemănătoare cu cea a circuitelor dintr-un aparat electric complex: ele preiau semnalele dintr-o parte a sistemului nervos şi le transmit alteia. controlează tot ţesutul nervos din celelalte părţi ale corpului. neuroni integrativi (interneuroni). unde ele pot fi retransmise altor neuroni pentru a determina o anumită acţiune. percepţia durerii şi a plăcerii. ca de exemplu respiraţia. neuroni motori. Fiind cea mai complexă structură a organismului. 2. neuroni senzitivi. de asemenea. Neuronii sunt clasificaţi în trei tipuri. care transmit informaţia de la organele de simţ ale corpului la sistemul nervos central. controlul mişcărilor şi reglarea funcţiilor corpului. 3. este.IV. în final. SISTEMUL NERVOS Sistemul nervos este esenţial pentru percepţia senzorială. 54 .

îşi au originea în sistemul nervos central: 12 perechi se desprind din porţiunea inferioară a creierului (nervii cranieni) şi 31 de perechi din măduva spinării (nervii spinali).Un nerv este un fascicul alcătuit din fibre motorii şi senzitive. Nervii cranieni inervează. Atât fibrele senzitive cât şi cele motorii sunt doar părţi ale neuronilor senzitivi şi motorii. Fiecare nerv spinal este ataşat de măduva spinării prin intermediul a două rădăcini. conţin doar fibre senzoriale. în număr de 43 de perechi. # Sistemul nervos somatic are un rol dublu. Semnalele de la aceşti 55 . inima şi căile respiratorii din plămâni. În primul rând. inervează organele digestive. una alcătuită din fibre motorii şi cealaltă din fibre senzitive. Sistemul nervos periferic are două mari componente: sistemul nervos somatic. care conţin celule receptoare specializate. colectează informaţii din mediul extern de la organele de simţ. în principal. cele două tipuri de fibre se alătură pentru a forma nervul. se divid în numeroase ramuri mai mici. cât şi senzitive. cum ar fi ochii. Nervii spinali se desprind la intervale regulate din măduva spinării şi conţin întotdeauna atât fibre motorii. deşi un nerv cranian foarte important. Nervii principali. formând o reţea care inervează tot corpul. împreună cu ţesutul conjunctiv şi vasele sanguine. care este sub control subconştient. deşi fiecare acţionează independent de cealaltă. care se găseşte sub control conştient. Unii nervi cranieni. Fibrele motorii şi senzitive sunt prelungirile cele mai lungi ale neuronilor respectivi. vagul. organele de simţ şi muşchii capului. Ei inervează toate regiunile corpului situate mai jos de gât. La mică distanţă de măduva spinării. fiecare nerv spinal se divide în ramuri care. şi sistemul nervos autonom. După unirea rădăcinilor. la rândul lor. cum ar fi nervul optic.

Întregul sistem autonom este controlat de o zonă din creier numită hipotalamus. plămânii. Practic. fără un efort mental deliberat din partea noastră. denumite simpatic şi parasimpatic. # Sistemul nervos autonom are. Acesta primeşte informaţii despre orice variaţie în. rolul de a menţine funcţiile automate. nivelul oxigenului scade în urma efortului. glande şi organe de simţ. hipotalamusul comandă sistemului autonom creşterea frecvenţei cardiace pentru a furniza mai mult sânge oxigenat. de exemplu. nu joacă nici un rol în analiza informaţiilor senzitive sau în iniţierea impulsurilor motorii. Dacă. Ele primesc 56 . fiecare are o autonomie diferită şi are efecte diferite asupra organelor pe care le deserveşte. vezica urinară. de exemplu. stomacul. Sistemul nervos autonom este compus din două părţi. Creierul şi măduva spinării formează unitatea centrală care prelucrează impulsurile. În al doilea rând. iniţiind astfel mişcarea. în principal. 3. componentele chimice ale corpului şi ajustează sistemul autonom pentru a restabili echilibrul. Ambele activităţi şi multe altele apar în sistemul nervos central. ale unor organe cum ar fi inima. Fiecare foloseşte un mediator chimic diferit acolo unde fibra nervoasă ajunge la organul ţintă. intestinul. transmite mesaje prin fibrele motorii de la sistemul nervos central la muşchii scheletici.receptori sunt transportate apoi către sistemul nervos central. organele sexuale şi vasele sanguine. prin fibrele senzitive. Sistemul nervos central (SNC): Sistemul nervos periferic acţionează doar ca un releu pentru transmiterea mesajelor între sistemul nervos central şi muşchii capului. El este alcătuit în întregime din nervi motori aranjaţi în releu pornind de la măduva spinării către diferiţi muşchi.

transmit impulsurile de-a lungul fibrelor motorii. dar analiza la nivelul creierului este de obicei de o înaltă complexitate. Fluidul este produs continuu din sânge de către celulele specializate ale plexurilor coroide din ventriculii cerebrali. implicând participarea a mii de neuroni diferiţi. care circulă în meninge. analiza şi stoca informaţiile. care furnizează oxigenul şi substanţele nutritive. printr-un orificiu îngust. ventriculii cerebrali sunt numerotaţi. care au nume specific. Cel de-al doilea este constituit din trei membrane fibroase denumite meninge. şi coloana vertebrală. Spre deosebire de ventriculii inimii. Lichidul are un efect de amortizare. care adăposteşte creierul. care adăposteşte măduva spinării. producând un răspuns adecvat al muşchilor şi glandelor.mesaje prin fibrele senzitive de la organele de simţ şi receptori. apos. Acestea acoperă în întregime creierul şi măduva spinării. printr-un canal şi mai îngust. apeductul cerebral. Funcţia de analiză sau de procesare poate fi relativ simplă pentru unele activităţi ce se desfăşoară în măduva spinării. Întregul sistem nervos central necesită un aport substanţial de sânge. în cel de-al 57 . Numerotarea începe de la emisferele cerebrale în jos. după aceea. Lichidul cefalorahidian este un fluid limpede. ajutând astfel la protejarea ţesutului nervos vital faţă de agresiuni. iar primii ventriculi (ventriculi laterali) sunt şi cei mai mari. în măduva spinării şi în ventriculii cerebrali (cavităţi). Lichidul circulă de la ventriculii laterali. le selectează şi analizează şi. Primul este osos: craniul. majoritatea neuronilor cerebrali sunt interneuroni care au funcţia de a filtra. în ventriculul al treilea şi apoi. către măduva spinării. El este de asemenea protejat de două tipuri de învelişuri. Deşi mulţi neuroni senzitivi se termină şi mulţi neuroni motori au originea în creier.

În primul rând. fibrele acestora din urmă formează fascicule lungi. Măduva spinării: Măduva spinării este o coloană de ţesut nervos aproximativ cilindrică. Fasciculele descendente propagă impulsurile motorii de la creier la sistemul nervos periferic. De aici iese prin orificii ale planşeului ventriculului în nişte spaţii (cisterne) pline cu lichid care înconjoară trunchiul cerebral la baza creierului. Ea coboară pe distanţe 58 . care este puţin mai larg. în lungime de circa 40 cm. Măduva spinării are două funcţii principale. lichidul circulă către partea superioară a creierului (emisferele cerebrale) şi este reabsorbit de către proeminenţele speciale. Cel anterior este compus din neuroni motori. de pe arahnoidă. care este situată în interiorul canalului vertebral de la creier până la vertebrele inferioare. a. Ea este compusă din aglomerări de neuroni şi fascicule de fibre nervoase. Această funcţie este îndeplinită prin intermediul neuronilor senzitivi şi motori. în timp ce cornul posterior conţine corpii celulari ai neuronilor de asociaţie şi senzitivi. una dintre cele trei meninge. fasciculele ascendente duc impulsurile senzitive către creier. Aceasta este împrăştiată în trei cordoane şi conţine fasciculele ascendente şi descendente care conectează creierul la măduva spinării în ambele direcţii. Materia cenuşie este înconjurată de materia albă.patrulea. ea funcţionează ca un sistem de conducere în ambele sensuri între creier şi sistemul nervos periferic. După aceea. cu un corn posterior şi unul anterior în fiecare jumătate (protuberanţe). Materia cenuşie – denumire a aglomerărilor neuronale – are formă de H pe secţiune transversală. ce pleacă din diferite părţi ale creierului. denumite vilozităţi arahnoidiene.

ale căror prelungiri se extind pe distanţe mici în sus şi în jos prin măduva spinării şi prin interneuroni care transmit mesajele direct între neuronii senzitivi şi cei motori. şi formaţia reticulată. astfel încât partea stângă a corpului este controlată de partea dreaptă a creierului şi viceversa. Această zonă are. creierul poate fi împărţit în trei regiuni distincte: creierul posterior. activităţi motorii. în principal. care controlează funcţii distincte. care fac parte din creierul posterior. Creierul: În principiu. Ea trimite impulsuri care produc mişcările inconştiente ale muşchilor. cuprinde părţi din creierul posterior. tot creierul mijlociu şi o parte din cel anterior. Aici este locul de încrucişare al tuturor căilor aferente şi eferente. Variatele structuri ale trunchiului cerebral – incluzândule pe cele denumite bulb şi puntea. Fiecare din aceste regiuni este divizată în zone separate. Cea mai mare structură a creierului posterior este cerebelul. care face parte din creierul mijlociu – au funcţii vitale. Mesajele urcă prin măduva spinării şi sunt conectate prin interneuroni cu nervii motori care controlează mişcările gâtului. 59 . Trunchiul cerebral. A doua funcţie a măduvei spinării este de a controla activităţile reflexe simple.variate prin măduva spinării şi la capătul lor la mare distanţă de creier. astfel încât postura şi echilibrul sunt menţinute şi acţionează în perfect acord cu ariile motorii ale emisferelor cerebrale pentru coordonarea mişcărilor corpului. toate interconectate cu alte porţiuni ale creierului. care leagă creierul cu măduva spinării. vin în contact cu dendritele sau cu corpii celulari ai neuronilor senzitivi sau motori aparţinând sistemului nervos periferic. Aceasta se obţine prin neuroni. creierul mijlociu şi creierul anterior. b.

care funcţionează ca un releu telefonic între măduva spinării şi emisferele cerebrale.Emisferele cerebrale şi hipotalamusul: Partea cea mai mare din creier este reprezentată de emisferele cerebrale (cerebrum) localizate în creierul anterior. Hipotalamusul este. În interiorul emisferelor cerebrale există o aglomerare de substanţă cenuşie (celule nervoase) denumită ganglioni bazali. în expresia feţei şi în poziţionarea membrelor înainte de ridicarea în picioare sau de mers. memorie conştientă şi procesele mentale superioare. ceea ce permite corpului să îndeplinească diferite tipuri de mişcări liber şi inconştient. Creierul mare este împărţit pe linia mediană în două jumătăţi. Acestea sunt mai dezvoltate la om decât la orice alt animal şi sunt esenţiale pentru gândire. denumite corp calos. cunoscute sub numele de emisfere cerebrale. Ele sunt unite la bază printr-un fascicul gros de fibre nervoase. care coordonează activitatea musculară. talamusul. sub cele două emisfere cerebrale. Este regiunea creierului implicată în controlul unor funcţii vitale. dormitul şi termoreglarea. Acesta este locul unde toate celelalte părţi ale creierului transmit mesajele pentru a fi luată o decizie. Hipotalamusul se află la baza creierului. cum ar fi mâncatul. Este strâns legat de sistemul hormonal endocrin. în fapt. care sunt conectaţi cu alte zone importante din creier şi cu glanda hipofiză (pituitară). Acest tip de activitate musculară este implicat în balansarea braţelor în timpul mersului. 60 . El este situat imediat sub o altă structură importantă din creierul anterior. o colecţie de centri nervoşi specializaţi. Aceste celule formează un sistem complex de control.

Depliată. care nu recepţionează decât senzaţiile de la genunchi şi arie întinsă pentru police. lobul parietal pentru pipăit şi gust. ariile premotorii şi motorii ale cortexului cerebral conlucrează cu alte arii ale sistemului nervos central şi periferic pentru a produce mişcarea coordonată care este vitală pentru orice activitate conştientă. ca şi ariilor motorii. Fiecare din aceşti lobi îndeplineşte una sau mai multe funcţii specifice. simţul tactil este localizat pe o arie mică în lobul parietal. vorbire şi gândirea superioară. Între pliuri există câteva şanţuri adânci. iar cel frontal pentru mişcare. În fiecare din aceşti lobi există porţiuni specifice ce recepţionează mesajele senzoriale dintr-o singură zonă a corpului. gust şi miros – sunt analizate şi prelucrate astfel încât alte părţi ale sistemului nervos pot reacţiona la informaţie dacă este necesar. Lobul temporal seveşte pentru auz şi miros. Aceasta explică de ce policele este mai sensibil decât genunchiul. care este strâns legat de centrul olfactiv din creier. auz. Această parte a creierului a devenit atât de dezvoltată la oameni încât a necesitat plieri repetate pentru a avea loc în craniu. Acelaşi principiu se aplică şi altor arii senzoriale din cortex. care împart fiecare din cele două emisfere ale cortexului în patru zone numite lobi. reprezentând suprafaţa exterioară a creierului. Cortexul cerebral: Cortexul cerebral este un strat gros de aproximativ 3 mm de materie cenuşie cu aspectc cutat.Hipotalamusul are căi nervoase care îl conectează cu sistemul limbic. În plus. pipăit. 61 . cortexul cerebral este locul unde informaţiile primite de la cele cinci simţuri – văz. De exemplu. De aceea. lobul occipital pentru văz. ar acoperi o suprafaţă de 30 de ori mai mare.

dupa structura si functie: 1) S.N. SNP) 2) S.  simpatic (actioneaza in conditii neobisnuite.V.portiune periferica (exista in SNP)  repr. senzitivi.portiune centrala (centrii nervosi. micsti)  ganglioni nervosi 2) S.  pre-viscerali  intra-murali Neuronul  conducere centripeta (dendrite)  conducere centrifuga (axon).Somatic (de relatie) – (SNC. de nervi vegetativi. 62 . stress)  parasimpatic (intervine in conditii obisnuite) -ambele componente au: .Vegetativ 1) SNC:  maduva spinarii. fibre vegetative si de ganglioni vegetativi  latero-vertebrali.Sistemul nervos: REZUMAT Sistemul nervos .N.N.  encefal  trunchi cerebral  cerebel diencefal  emisfere cerebrale SNP :  nervi  spinali – 31 perechi (micsti)  cranieni – 12 perechi (motori. SNC) .

Calea aferenta – dendritele neuronilor din ganglionii spinali sau cei cranieni. cerebel. art. le prelucreaza si elaboreaza comenzi corespunzatoare:  distribuiti pe 3 niveluri: -medular (mad. a) Functia reflexa a maduvei spinarii 63 . organ cortic) .pot fi: celule senzoriale. Calea eferenta .  schimbarea pozitiei) . corpusculi senzitivi. organe specializate (retina. dendritele neuronilor senzitivi.proprioceptori (in muschi. spinarii) -subcortical (trunchi cerebral. dat de organism la actiunea unui stimul asupra unui camp receptor.. Centrii nervosi – primesc inf. si ext. si le transf.interoceptori (org. Receptorii = receptioneaza informatii din mediul int. in impulsuri nervoase. . Stimul  Receptor  (cai senzitive/aferente) Centru nervos  (cai motorii/eferente)  Efector  Raspuns.diencefal) -cortical (scoarta cerebrala). Efectorii – muschii striati.Functia reflexa a SN Somatic Actul reflex = procesul fiziologic de raspuns. le analizeaza. controlul cortical este realizat de neuronii motori din scoarta cerebrala. interne). Arcul reflex = baza anatomica a actului reflex.exteroceptori (piele) .axonii neuronilor motori din maduva spinarii sau trunchiul cerebral.

mezencefal. . tuse.arhicerebel (1) 64 . de orientare a capului spre o sursa sonora.de flexie sau nociceptive. deglutitie. b) Functia reflexa a trunchiului cerebral Centrii nervosi ai ref. de orientare a capului spre o sursa luminoasa.reactia de aparare . clipire.d.mezencefal: .sunt strict limitate .arc reflex cu cel putin 3 neuroni (cel putin 1 neuron intercalar) .nu iradiaza .monosinaptice (1) . din bulb.coliculii cvadrigemeni sup.nucleul rosu are rol in reglarea tonusului muscular. .bulb: stranut.d.miotatice sau osteotendinoase sau de extensie . pozitie) . . functional si filogenetic: .: .  ref.p. somatice din trunchiul cerebral sunt localizati in nucleii motori. .ex: bicipital.Ref.ref. ahilian. rotulian.v. c) Functia reflexa a cerebelului . de indepartare a mainii la o intepatura. voma.caract.coliculii cvadrigemeni inf.arc reflex cu 2 neuroni – 1 senzitiv si 1 motor (din coarnele anterioare) . (2) .polisinaptice (2) (1) . . punte. masticatie.timp de latenta scurt .punte: supt.  ref. somatice .statice si stato-kinetice (pt. .

- paleocerebel (2) - neocerebel (3) 1) - reglarea echilibrului; - inf. de la ap. vestibular si de la sensibilitatea proprioceptiva; 2) reglarea tonusului muscular; 3) reglarea miscarilor fine. d) Functia reflexa a emisferelor cerebrale - reflexe neconditionate - reflexe conditionate. Functia de conducere a S.N. Somatic Asig. de: - subst. alba/prelungirile neuronilor, care contine fascicole conducatoare; - nervi perifierici – spinali si cranieni. Functia de conducere a maduvei spinarii - asig. de substanta alba si nervii spinali; - subst. alba – 3 perechi de cordoane - in cordoane exista cai de conducere: - scurte (de asociatie/intersegmentale) - ungi (de proiectie) - ascendente; - descendente. a) Caile ascendente - cai senzitive (ale sensibilitatii) - conduc impulsul nervos de la R la centrii nervosi; - specifice (sens exteroceptive si proprioceptive) - nespecifice (sens. interoceptive). Caile sensibilitatii exteroceptive (tactila, termica, dureroasa) - formate din 3 neuroni;

65

1. calea sensibilitatii exteroceptive tactilogrosiera (protopatica) a sensibilitatii termice si dureroase: - primul neuron – localizat in ganglionul spinal (de pe rad. post. a nerv. spinal); - dendrite culeg informatii de la receptor  le transf. in impuls nervos; - axonul primului neuron (deutoneuron) (cornul posterior); - fie patrunde in cord. ant. de pe partea opusa, formand fascicolul spino-talamic anterior  informatii tactile ; - fie patrunde in cordonul lateral de pe partea opusa, formand fascicolul spino talamic lateral  inf. termice si dureroase; - fascicolele fac sinapsa cu III neuron (tritoneuron), din talamus; axonul lui va proiecta in cortex, in aria somestezica primara (termica si dureroasa) sau aria somestezica secundara. 2. calea sensibilitatii tactile fine (epicritica) - I neuron este localizat in gangl. spinal; - dendritele aduc informatii de la Receptor; - axonul patrunde in maduva, in cordonul posterior, formand fascicole spino – bulbare (Goll si Burdah); - fac sinapsa cu II neuron, din bulb; - axonul lui  III neuron (din talamus); - se proiecteaza in cortex, in aria somestezica primara. Caile sensibilitatii proprioceptive 1.calea sensibilitatii proprioceptive constiente (kinestezice) - simtul pozitiei si al miscarii (constiente); - identica cu calea sensibilitatii tactile fine.

66

2.calea sensibilitatii proprioceptive inconstiente - are 2 neuroni: - protoneuron (in ganglionul spinal); - dendrite  inf de la proprioceptori; - axonul  al II-lea neuron (din cornul post. medular); - axonul celui de-al II-lea neuron: - patrunde in cord lat. De pe aceeasi parte  fasc. spino-cerebelos direct; - patrunde in cord lat de pe partea opusa  fasc spino-cerebelos indirect (incrucisat); - proiecteaza in paleocerebel. Caile ascendente nespecifice - fac parte din subst reticulata medulara, primesc colaterale de pe caile specifice si transmit inf. nespecifice intr-o zona imprecisa a scoartei cerebrale (pe ariile somestezice) determinand o stare de hiperexcitabilitate a scoartei cerebrale; b) Caile descendente - cai ale miscarii - pleaca de la encefal  maduva  muschi, organe (efectori) I. cai piramidale - transmit comenzi care coordoneaza miscarile voluntare, rapide, precise; 1) cortico-spinale; 2) cortico-bulbare; 1) cai cortico-spinale; - controleaza motilitatea voluntara, de la nivelul trunchiului, membrelor si o parte din regiunea gatului; - au 2 neuroni: I.neuron  neocortexul motor (in aria motorie primara) II. neuron  cornul anterior medular
67

nervii cranieni) . la musculatura striata . . ajungand la al II-lea neuron.2 neuroni.  corpii striati.axonul celui de-al doilea neuron ajunge. .coordoneaza/controleaza miscarile involuntare. restul de 20-25% (fibre) au traseu descendent prin maduva spinarii. 68 . automate. asociate cu unele activitati dobandite (mers. tonusul muscular. prin rad.axonul I neuron se incruciseaza la dif. . cai extra piramidale .controleaza alaturi de corpii striati. anterioara a nervului spinal. in primul caz  fascicol piramidal incrucisat. II. 2) cai cortico-bulbare . aria primara . ajungand la piramidele anterioare ale bulbului. scris. dense de substanta cenusie situate la baza emisferelor cerebrale. .. . niveluri alre trunchiului cerebral. stereotipe.intervin in declansarea miscarilor det de unele stari emotive 1.II neuron – in nucleii motori ai trunchiului cerebral (adica in nucleii de origine pt.  cai corticostriotectospinale.I neuron – neocortex motor.axonul I neuron trece printre corpii striati (sau ganglioni bazali). lente. pozitia organismului. dupa care trec (se incruciseaza) in cornul anterior opus. patrund in maduva prin cordonul anterior. in al doilea caz  fascicol piramidal direct. unde 75%-80% din fibre se incruciseaza (in decusatia motorie) si patrund in maduva prin cordonul lateral. cai care pleaca din cortex (2 neuroni) I.  neocortex .motilitatea voluntara din reg capului si restul gatului. vorbit). II. avand traseu descendent prin trunchiul cerebral.ganglioni bazali = 2 reg.

 trunchiul cerebral II. .plexul lombar  nervii femurali .8 perechi cervicali – form plexul cervical + plexul brahial. Sistemul nervos vegetativ .SNV . cai corticostriorubrospinale I. tahicardic si hipertensiunea arteriala.plexul sacrat  nervii rusinosi si sciatici . .plexul brahial  se desprind nervii membrelor superioare . 69 .majoritatea organelor au dubla inervatie (simpatice si parasimpatice) . .zonele tegumentului inervate de perechile de nervi spinali.5 perechi lombari  plexul lombar . Nervi spinali Distributia nervilor spinali: .simpatic. metameric intercostal.1 pereche cocigieni  plexul coccigian. salivare) . poarta numele de dermatoame.12 perechi toracali (dorsali) distr.  cornul anterior medular. bradicardie si hipotensiune)  act similar (ex: gl.31 perechi de nervi spinali micsti: .parasimpatic. .cele 2 componente pot avea actiune antagonica (asupra inimii  simp: stimuleaza activitatea inimii. determina cardioacceleratia.  parasimp: inhiba activitatea inimii. determinand scaderea cardioacceleratiei. .coordoneaza activitatea org interne.2. .5 perechi sacrali  plexul sacrat .pancreas – inervatie parasimpatica.

parasimpatic  gangl.lacrimal si salivator superior (in punte.unul preganglionar – din centrii nervosi de comanda. simpatice lungi pt. hipotalamus.in nucleii vegetativi ai trunchiului cerebral (apartine SNV) . apartine nervului IX) . Calea eferenta .de control si integrare vegetativa . mezentelic superior si mezentelic inf.Arcul reflex vegetativ Receptori  visceroceptori.2 paleocortex.in sc.fibrele preganglionare mielinice scurte pt.acetilcolina – mediator 70 . Calea aferenta  dendrite + axoni ai neuronilor viscerosenzitivi din ganglionii spinali. pre-viscerali si intramurali. apartine nervului X) . medulare (sunt reprezentate de neuronii visceromotori) – cervicala. sacrata (s2-s4) (parasimpatic) . parasimpatic . . dorsala si lombara (simpatic) si mad. reticulata. Centrii nervosi : .salivator inferior (in bulb.unul postganglionar – simpatic  ganglion latero-vertebrali si in plexul celiac.dorsal (in bulb. . accesor al nervului 3 (mezencefal) . apartine nervului VII) .n. cerebrala – aria somestezica 1.n.are 2 neuroni: .n.n. . subst.de comanda – in coarnele lat.

ei compară. a. dar perfecte ale unor obiecte mult mai mari. 71 . creând posibilitatea ca obiectele să poată fi văzute. 4. Puterea optică a corneei este aproximativ două treimi din puterea totală de refracţie a ochiului. trebuie să ne reamintim principiile de bază. Corneea are doar o jumătate de milimetru grosime la centru şi un milimetru la joncţiunea cu sclerotica (albul ochiului). gradul de refracţie poate fi controlat precis de către forma lentilei. Mai mult.scurte pt. de obicei.. Ochiul: Atunci când oamenii vor să explice mecanismul vederii.acetilcolina – parasimpatice. deşi de obicei se transmite linear. parasimpatice . În fapt. Cel mai bun mod de a explica lumina este acela de a o considera ca un instrument de transmitere. ochiul cu un aparat de fotografiat perfect proiectat. pentru a înţelege pe deplin felul în care lumea exterioară poate fi vizualizată în mica structură care este ochiul. Corneea: Cînd o rază luminoasă ajunge la ochi.lungi pt. poate fi distorsionată la trecerea prin anumite structuri. simpatice . De la orice sursă. lumina poate fi refractată sau concentrată pentru a forma imagini mici. prima structură pe care o întâlneşte este o fereastră rotundă numită cornee. Corneea reprezintă o lentilă puternică cu focar fix.fibre post ganglionare – amielinice .Totuşi. Celălalt lucru important de înţeles despre lumină este că.adrenalina – simpatice. ea se răspândeşte în toate direcţiile. . care este prima din cele două lentile ale ochiului. cum ar fi lentila de formă specială a aparatului de fotografiat sau lentila alcătuită din ţesut a ochiului uman.

Acesta are cea mai mare grosime. În acesată reţea există şi ţesut de susţinere care conţine cantităţi variate de pigmenţi. Coroida este o foiţă membranoasă subţire între sclerotica ce o protejează la exterior şi retină. Stroma ajută la apărarea corneei împotriva infecţiilor şi a inflamaţiilor. La exterior. Fără lacrimi. O peliculă de lacrimi acoperă stratul epitelial. După stromă urmează o membrană elastică denumită Descemet. poluării sau prafului. Uvea: Uvea reprezintă tunica medie a ochiului. alcătuită din trei structuri distincte: coroida. este un epiteliu format din cinci straturi celulare. corneea nu ar fi protejată împotriva microorganismelor bacteriene. celulele acestui strat nu se pot regenera şi astfel leziuni ale endoteliului pot determina defecte permanente ale vederii. corpul ciliar şi irisul. căci fără lacrimi ar pierde transparenţa şi ar deveni opac. Acesta menţine transparenţa corneei şi echilibrul hidric dintre cornee şi restul ochiului. Dedesubt există un strat elastic numit stratul Bowmann. Odată formate. b. 72 . acesta împiedică lumina să treacă de polul posterior al ochiului şi să formeze imagini neclare. ce alimentează retina şi formează o reţea intricată pe cea mai mare parte a ochiului. umoarea apoasă. raza luminoasă intră în camera anterioară a ochiului. Această membrană are o vascularizaţie bogată. care este constant drenat şi înlocuit. După ce trece prin cornee. fiind echivalentul pielii. Stratul final este un endoteliu de grosimea unei celule.Corneea este alcătuită din cinci straturi. Urmează apoi stroma formată din colagen. Pelicula lacrimală alimentează stratul optic (epitelial). Aceasta este plină cu un lichid apos.

a globului ocular se găseşte un strat fotosensibil. Acestea sunt responsabile de claritatea imaginii şi sunt cele mai numeroase la polul posterior al ochiului. îşi măreşte diametrul. c. având o putere de refracţie mai mică decât a corneei. Prin centru ei trece canalul hialoid. lichidul care circulă în camera anterioară. constituit din două tipuri de celule fotosensibile. În spatele irisului se găseşte cristalinul elastic şi transparent. fără ca noi să facem nici un efort conştient. Dacă intensitatea luminii este putenică. permiţându-ne focalizarea vederii pe obiectele situate la distanţă mică şi. a ochiului. denumit retină. Umoarea vitroasă şi retina: În spatele cristalinului este camera internă. Aceasta este sructura al cărui pigement de culoarea ochilor. de asemenea. de fapt. curbată. care este în schimb percepută de conuri. forma şi elasticitatea ochiului. Aceasta este plină cu o substanţă denumită umoarea vitroasă. ce are un aspect gelatinos şi dă consistenţa. irisul. principală. rămăşiţele unui canal arterial din cursul dezvoltării fetale. fibrele ei musculare dilatând sau contractând pupila şi controlând astfel cantitatea de lumină care ajunge la retină. Ataşată de corpul ciliar se află a treia regiune specializată. situată în partea anterioară a ochiului. Pe suprafaţa internă.Corpul ciliar este o porţiune cutată a uveei. numite bastonaşe şi conuri. datorită formei pe care o au. de a produce umoarea apoasă. La lumină slabă. Acesta este. Funcţionează ca diafragma unui aparat de fotografiat. în aria denumită foveea sau 73 . Bastonaşele sunt sensibile la lumina de intensitate slabă şi nu percep culoarea. între cristalin şi suprafaţa internă a corneei. Rolul ei este de a modifica forma cristalinului prin intermediul contracţiei muşchilor ciliari. pupila îşi micşorează dimensiunile. care formează peretele posterior al camerei anterioare.

În această zonă. unde are loc sinteza informaţiilor despre aspect. Nervul optic: Fiecare celulă fotosensibilă din retină se conectează prin intermediul fibrelor nervoase cu creierul. spre deosebire de fibrele nervoase motorii. d. Acesta pleacă de la globul ocular printr-un canal osos al craniului şi pătrunde în cavitatea craniană imediat sub creier. culori şi forme. Toate aceste fibre nervoase se unesc la polul posterior al ochiului pentru a forma nervul optic. în timp ce fibrele din porţiunile nazale se încrucişează şi merg în partea opusă.macula. dar către marginile sale apare vederea periferică. Nervii de pe fiecare parte se încrucişerază astfel încât o parte din informaţiile de la ochiul stâng trec în partea dreaptă a creierului şi viceversa. Aceasta se numeşte artera centrală a retinei. aici se uneşte cu nervul optic central. retina înregistrează imagini clare. În centrul nervului există o arteră ce îl însoţeşte pe toată lungimea. Există o venă corespondentă care traversează nervul optic alături de artera centrală şi care drenează retina. 74 . Nervul optic nu este altceva decât un fascicul de fibre nervoase ce transportă impulsuri nervoase detaliate prin fibre fine. Fibrele nervoare care pleacă de la retină sunt senzoriale. critalinul îşi focalizează cea mai clară imagine şi vederea noastră este cea mai bună. vederea centrală şi periferică. Nervii din porţiunile temporale (lângă tâmple) ale fiecărei retine nu se încrucişează şi astfel pătrund în emisfera cerebrală de aceeaşi parte. ne oferă o imagine completă a lumii exterioare. Ea se ramifică la polul posterior al ochiului şi vasele care iau naştere se răspândesc pe suprafaţa retinei. În jurul foveei sau maculei. Împreună. fiecare din acestea fiind izolate de cealaltă prin teaca de mielină. în regiunea glandei hipofize.

de fiecare parte formând radiaţiile optice. la cortexul vizual. De la corpii geniculaţi laterali. Urechea externă şi cea medie sunt implicate în special în auz. Este un organ complex. Prima dintre acestea se găseşte imediat după punctul în care informaţiile senzoriale sunt transmise de partea opusă. nervii se desfac în evantai. 3. Funcţia acestei conexiuni are legătură cu reflexele pupilare. 5. nervii au un traiect către partea posterioară a creierului. ci şi pe cel al echilibrului. împărţit în trei regiuni: 1.care au doar o singură conexiune pe traiectul lor de la creier. unde sunt concentrate toate căile motorii şi senzoriale ale organismului. Aici. al cărei angrenaj osos seamănă cu un aparat ce amplifică sunetele care îi sunt transmise. Mesajele care rezultă sunt transmise la creier de-a lungul a doi nervi apropiaţi. este prima sinapsă sau staţie de releu. dar structurile urechii interne ce interpretează poziţia capului şi sunetul sunt separate. informaţia din stânga şi dreapta este din nou schimbată pe linia mediană. cu traiect comun: nervul vestibular pentru echilibru şi nervul cohlear pentru sunete. deşi ele se găsesc împreună în acelaşi organ. care preia sunetele precum un radar. nervii optici mai au multe sinapse. De aici. Urechile: Urechea nu asigură numai simţul nostru auditiv. urechea externă. urechea medie. urechea internă. Imediat după încrucişare. Acest punct de încrucişare se numeşte chiasma optică şi este foarte apropiat de hipofiză. 75 . denumită corpii geniculaţi laterali. care converteşte vibraţiile sonore în impulsuri nervoase şi determină poziţia capului. Acestea îşi modifică uşor traiectul şi se adună sub forma unui fascicul care traversează capsula internă. 2.

sensibilitatea pentru frecvenţe înalte scade. Amplificatorul este reprezentat de un andrenaj format din trei osişoare. care face conexiunea între cele două. şi nicovala. cu atât tonalitatea este mai ascuţită. Acestea sunt ciocănelul. între 500 şi 4. Acuitatea reprezintă diferenţa în decibeli între cel mai slab sunet perceput şi sunetul standard generat de un aparat special denumit audiometru. care vine în contact cu timpanul. gama de frecvenţe ce pot fi auzite este aproximativ între 20 până la 20. porţiunea elastică.000 Hz pe secundă. în medie. este cel care cooptează sunetele. Pentru a măsura gradul pierderii auzului. Auzul: Ceea ce auzim sunt unde sonore produse prin vibraţiile moleculelor de aer. Pe măsură ce îmbătrânim sau dacă suntem expuşi la sunete cu intensitate excesivă pentru o perioadă de timp. Acest sistem amplifică de 20 de ori mişcările timpanului. nivelul normal al auzului este definit printr-un standard internaţional. denumit tuba Eustachio. deşi sensibilitatea maximă la sunete este cuprinsă.a. La persoanele tinere. scăriţa. Numărul vibraţiilor sau a ciclurilor pe secundă determină frecvenţa.000 Hz. un os mic. care se deschide în spatele 76 . Amplitudinea şi energia acestor unde determină intensitatea. Frecvenţa sunetului este exprimată în cicli pe secundă sau în herţi (Hz). Pereţii canalului secretă o substanţă ceroasă pentru a preveni uscarea şi descuamarea pielii. care este ataşată de urechea internă. cu cât numărul vibraţiilor este mai mare. De la urechea medie pleacă un canal îngust. amplificator (urechea medie) şi transmiţător (urecgea internă). Urechea funcţionează ca un captator (urechea externă). care este măsurată în decibeli (dB). În centrul acestuia există un canal osos ce conduce la timpan. Pavilionul.

amigdalelor. prezintă o membrană subţire – membrana bazilară – de la care pleacă mii de fibre nervoase fine. denumită aria auditivă. Modificări ale intensităţii sunetelor sunt receptate de mici cili de pe membrana bazilară prin undele transmise prin endolimfă. Echilibrul: Ca un organ al echilibrului. Este numită cohlee şi. Porţiunea urechii responsabile cu transmiterea este complexă. urechea este responsabilă de monitorizarea în fiecare moment a poziţiei şi mişcărilor capului. 77 . nu este clar modul în care urechea distinge intensitatea şi tonalitatea sunetelor. Porţiunea auditivă este situată la un capăt al acestei camere şi formează o serpentină asemănătoare cu cochilia unui melc. Atât auzul. ce apar ca urmare a modificărilor de presiune din urechea medie. care trec în sus pe toată întinderea cohleei. atunci organismul se poate adapta. Şi dacă poziţia capului este corect apreciată. rămânând în echilibru. Nervul cohlear ajunge la o regiune specializată a creierului. formând nervul cohlear. cât şi mecanismul echilibrului formează o cameră comună umplută cu un lichid numit endolimfă şi undele de presiune se transmit prin acest fluid de la urechea medie prin intermediul scăriţei. ceea ce contribuie la egalizarea presiunii aerului de ambele feţe ale timpanului. b. care apar atunci când coborâm rapid cu un lift. De asemenea. Modul în care undele sunt transformate în impulsuri electrice şi interpretate de către creier nu este complet înţeles. Pocniturile din urechi. Teoria cea mai acceptată este că celulele cohleei măsoară presiunea undelor din endolimfă şi le transformă în impulsuri electrice (nervoase). pe toată lungimea ei. sunt produse de mişcările reduse ale timpanului.

Cilii transmit apoi semnale nervoase la creier. granulele calcaroase ating cilii. trimite semnale către muşchi. ca şi când copilul ar cădea pe spate. Dacă un copil. cele implicate direct în echilibru sunt utricula. Fiecare din aceste cavităţi conţine un strat de celule acoperite de o substanţă gelatinoasă în care sunt incluse mici granule de calcar. toate la niveluri şi unghiuri diferite. înapoi sau lateral.Organul echilibrului se găseşte în urechea internă. Utricula intră în acţiune atunci când corpul începe să se mişte înainte sau înapoi. Utricula şi sacula au funcţia de a detecta poziţia capului. care fac corpul să se aplece înainte. refăcând echilibrul. de exemplu. sacula şi canalele semicirculare. Aceasta declanşează noi mesaje către creier. În această masă sunt incluse vârfurile cililor senzoriali. Aici există un labirint de canale umplute cu lichid. Îndată ce creierul primeşte această informaţie. dacă este necesar. trimit comenzi la muşchi pentru ajustarea poziţiei capului. care apoi. aceste granule presează cilii senzitivi ai celulelor. îndoindu-i într-un mod diferit. datorită gravitaţiei. Canalele semicirculare preiau informaţia despre momentul în care capul începe şi se opreşte din 78 . Toate aceste reacţii se inversează în cazul când copilul se apleacă mult pe spate de pe un scaun. Când capul se îndoaie înainte. Când stăm în picioare. începe să alerge. care indică poziţia ortostatică. granulele calcaroase se mişcă înapoi. care sunt îndoite de mişcările fluidului din canalele semicirculare pe măsură ce corpul se mişcă. bine protejat de oasele craniului. Pornirea şi oprirea: Imediat deasupra utriculei se găsesc trei canale semicirculare pline cu lichid. Din aceste canale. c. La baza fiecărui canal există o masă gelatinoasă ovală.

mişcare – de o importanţă particulară în timpul mişcărilor rapide şi complexe. Când corpul începe să se mişte într-un sens, fluidul din canale tinde să rămână nemişcat, acţionând asupra cililor senzoriali. Aceştia trimit mesaje la creier, care acţionează corespunzător. Dar atunci când capul se opreşte din mişcare, în special când încetează mişcarea de rotaţie, fluidul începe să se mişte în canalele semicirculare timp de până la un minut sau mai mult, făcându-ne să ne simţim ameţiţi. d. Centrul de control: Partea creierului responsabilă pentru controlul acţiunii muşchilor de a menţine corpul în echilibru este cerebelul. Ochii, de asemenea, au un rol special în echilibru, furnizând informaţii vitale despre relaţia corpului cu mediul. e. Învăţarea echilibrului: Acesta este un proces lung, care necesită aproximativ primii doi ani din viaţa unui copil, cu încă un an pentru a dobândi deprinderea de a sta într-un picior. Înainte de dobândirea unui echilibru perfect, atât creierul, cât şi muşchii trebuie să fie suficient de maturi pentru a asigura forţa şi coordonarea necesare. 6. Receptorii olfactivi şi gustativi: a. Mirosul: Ca şi multe alte organe din corp, aparatul olfactiv este duplicat, fiecare cavitate acţionând independent. Receptorii senzoriali pentru miros se află pe peretele superior al cavităţii nazale, imediat sub lobii frontali ai creierului. Aceasta se numeşte suprafaţa olfactivă şi este alcătuită din milioane de celule mici, celule olfactive. Fiecare celulă olfactivă are aproximativ o duzină de cili care proemină într-un strat de mucus.
79

Mucusul menţine umiditatea cililor şi acţionează ca o capcană pentru substanţele odorante, în timp ce cilii măresc efectiv suprafaţa fiecărei celule olfactive, dar se crede că aceste substanţe sunt dizolvate în mucus, vin în contact cu cilii şi stimulează celulele care emit impulsuri nervoase. Fibrele nervoase olfactive propagă aceste impulsuri, trecând prin oasele craniului către cei doi lobi olfactivi ai creierului – unde informaţia este stocată, procesată şi apoi transmisă printr-un circuit complicat de fibre nervoase la cortexul cerebral. Aici, mesajul este identificat şi devenim conştienţi de miros. Mecanismul molecular exact al simţului mirosului este în mare măsură necunoscut. Modul exact în care celulele receptoare pot detecta mii de mirosuri diferite şi diferenţele minime dintre ele rămâne un mister. b. Gustul: Simţul gustului este cel mai rudimentar din cele cinci simţuri. Este limitat atât ca aspect, cât şi ca sensibilitate şi ne furnizează mai puţine informaţii despre lumea înconjurătoare decât oricare alt simţ. În fapt, rolul exclusiv al acestui simţ este de a selecta şi aprecia hrana şi băutura, ajutat în mod considerabil de mult de mai sensibilul simţ al mirosului. Acesta nuanţează cele patru simţuri de bază pe care mugurii gustativi le pot recunoaşte. În consecinţă, pierderea gustului – din orice motiv – prezintă o problemă mai mică decât pierderea simţului mirosului. Mugurii gustativi: Ca şi mirosul, mecanismul gustului este declanşat de conţinutul chimic al substanţelor din mâncare şi băutură. Particulele chimice sunt luate în gură şi convertite în impulsuri nervoase care sunt transmise pe cale nervoasă la creier, unde sunt interpretate.

80

Mugurii gustativi se găsesc în centrul acestui sistem. Presărate pe suprafaţa limbii se găsesc mici proeminenţe denumite papile. În interiorul acestora se află mugurii gustativi. Fiecare mugur gustativ este alcătuit din grupuri de celule receptoare şi fiecare dintre acestea au proeminenţe fine – microvili – care ajung la suprafaţa limbii prin porii fini ai papilelor. La capătul opus, celula receptoare este în contact cu o reţea de fibre nervoase. Alcătuirea acestei reţele este complexă şi există un grad mare de interconectare între acestea. Două fascicule nervoase diferite, care fac parte din nervul facial şi glosofaringian, transmit mesajele la creier. Mugurii gustativi sunt sensibili doar la patru gusturi de bază: dulce, acru, sărat şi amar; sediile receptorilor pentru aceste gusturi sunt localizate în diferite părţi ale limbii. Mugurii care răspund la dulce se găsesc pe vârful limbii, în timp ce cei specializati pentru sărat sunt localizaţi progresiv către zona posterioară. Modul în care mugurii gustativi răspund la stimlii chimici din hrană şi iniţiază impulsurile nervoase către creier nu este complet înţeles, dar pentru a le putea detecta gustul, substanţele chimice trebuie să fie sub formă lichidă. Hrana uscată nu dă o senzaţie gustativă imediată, ci îşi dobândeşte gustul doar după ce este dizolvată în salivă. 7. Receptorii tactili: a. Căile nervoase: Unele fibre care conduc informaţia tactilă intră în măduva spinării şi, fără oprire, ajung direct în trunchiul cerebral. Aceste fibre conduc informaţii de presiune şi, în mod particular, un anumit nivel de presiune. De aceea este nevoie ca ele să trimită mesajele direct către centrii nervoşi superiori, astfel că senzaţia bine localizată poate fi evaluată fără a fi diminuată de o prelucrare la nivelul măduvei spinării.
81

analizatorii dureroşi intră în acţiune prin conexiunile din măduvă spinării. informaţia în stare brută este transmisă la o arie îngustă.Alte fibre nervoase ce transportă informaţii asupra unor atingeri mai difuze pătrund în substanţa cenuşie a măduvei spinării. Această împărţire a căilor tactile în două compartimente – unul care merge direct la trunchiul cerebral şi altul care este analizat de măduva spinării – face posibilă păstrarea discriminării fine a sensibilităţii tactile. unde întâlnesc o reţea de celule care efectuează o analiză iniţială a informaţiilor. 82 . Aceasta este aceeaşi zonă care primeşte mesaje de la receptorii dureroşi din piele şi din alte zone ale corpului. situată în partea anterioară a lobului parietal. De aceea putem aprecia cu acurateţe nivelul presiunii şi poziţia unei atingeri. Aceasta permite centrilor superiori din cortexul cerebral să formeze un tablou al senzaţiilor tactile de care noi devenim. Materia cenuşie a măduvei spinării acţionează ca un organ interpus. Releele senzoriale: Indiferent dacă senzaţiile tactile de la piele au sosit pe calea directă sau după interpretare din măduva spinării. ele se termină în nucleul de materie cenuşie din talamus. Mesajele tactile şi dureroase se transmit şi ajung împreună la măduva spinării. Analiza efectuată la nivelul măduvei spinării filtrează informaţiile care sunt transmise ascendent la creier. aşa că informaţia dureroasă poate fi suprimată aici datorită transmiterii concomitente a unor impulsuri tactile. dar dacă presiunea este prea mare sau prea ascuţită. limitând cantitatea de informaţii nesemnificative care trebuie transmise. unde informaţiile venite de la diferitele tipuri de receptori din piele sunt asamblate şi coordonate. în acest mod. De la talamus. ceea ce face ca acestea să fie resimţite în acelaşi timp. conştienţi. b.

deschis. cu un înveliş 83 . dar. o porţiune specializată a traheei. Centrii vorbirii. de asemenea. 8. laringele. în esenţă. făcând ca hrana sau lichidele să alunece în esofag. bineînţeles. limba. care vibrează pentru a produce vorbirea. Întregul sistem respirator şi toate structurile musculare de la abdomen la nas joacă un anumit rol în emiterea sunetelor. tipului şi semnificaţiilor senzaţiilor tactile pe care le percepem şi are loc corelarea cu amintirile unor senzaţii precedente. unde cuvintele sunt decodificate şi de unde semnalele şi comenzile sunt trimise la sutele de muşchi din plămâni. Laringele: Laringele este organul vorbirii conţinând corzile vocale. laringe şi gură – implicaţi în producerea vorbirii – se găsesc în cortexul cerebral. Când avem nevoie să inspirăm şi să expirăm este. Este. Vorbirea: Vorbirea este una dintre cele mai complexe şi mai delicate operaţii efectuate de organism. este un instrument extrem de delicat.Această arie senzitivă primară a cortexului prelucrează informaţia înainte de a o transmite la ariile senzoriale secundară şi terţiară. vorbirea. În aceste din urmă arii se conturează tabloul sediului. dintre acestea. a. ca şi cu stimulii senzoriali care sunt recepţionaţi de ochi şi urechi. În consecinţă. care conduce la stomac. are şi o funcţie mai puţin complexă – o poartă de trecere spre plămâni. limbajul şi înţelegerea sunt controlate şi coordonate de către creier. în partea superioară a traheei. laringele se închide ermetic. Laringele este situat aproximativ pe linia mediană a gâtului. dar. În final. Când mâncăm sau bem. buzele şi palatul moale sunt cele mai importante.

care este apoi modificat de conductele şi orificiile instrumentului. denumită glotă. corzile vocale vibrează în timpul vorbirii. deschis în timpul vorbirii. Corzile vocale îndeplinesc o funcţie asemănătoare cu cea a anciei unui instrument de suflat. iar sunetele produse sunt modificate de faringe. Corzile vocale sunt două pliuri fine. O extremitate este ataşată de o pereche de cartilaje mobile. Când un muzician suflă aerul prin ancie. iar tonalitatea – de lungimea şi gradul de tensionare ale corzilor vocale. nas şi gură. denumite aritenoide. Vibraţia corzilor vocale în timpul vorbirii apare atunci când spaţiul dintre ele se îngustează şi aerul din plămâni este expulzat prin acest spaţiu în laringe. dar. Amplitudinea vocii este determinată de forţa cu care aerul este expulzat. cum ar fi clarinetul. Deasupra lui se găseşte epiglota. a nasului şi a gurii. În mod similar. care formează mărul lui Adam. Cartilajele aritenoide îşi modifică poziţia astfel încât spaţiul dintre corzi variază ca formă între un V. acesta este motivul pentru care bărbaţii care. în general. lemnul sau plasticul de grosime mică vibrează. Profunzimea şi timbrul natural al vocii sunt determinate de forma şi mărimea faringelui şi a laringelui. asemănătoare ca formă buzelor care se închid şi se deschid după cum trece aerul prin ele. o clapă care acoperă comunicarea dintre faringele inferior şi laringe. Aceasta se numeşte fonaţie.extern cartilaginos. ea va fi eliminată prin tuse. în timp ce a doua este ferm ancorată de cartilajul tiroid. la o fantă îngustă în timpul deglutiţiei. uneori. În afara cazului în care o înghiţitură de mîncare este îndeajuns de mare încât să se oprească în laringe. acesta este inadecvat şi atunci lichidele sau particulele de hrană pătrund în laringe. producând sunetul de bază. au corzile vocale mai lungi şi cu mişcare mai 84 . Acţiunea epiglotei este controlată automat de către creier. luând deci o “cale greşită”.

liberă tind să aibă voci mai profunde decât femeile, care, în general, au un laringe mai mic decât bărbaţii. Cavitatea bucală este profund implicată în vorbire, deoarece ajută la modelarea sunetelor emise de cavitatea fonatorie a laringelui. b. Producerea sunetelor: Pentru a transforma sunetele simple emise de corzile vocale în cuvinte inteligibile, buzele, limba, palatul moale şi cavităţile care dau rezonanţa vocii îşi au fiecare rolul lor. Cavităţile rezonante includ toată cavitatea bucală, nasul, faringele (care leagă cavitatea bucală cu esofagul) şi cutia toracică. Controlul acestor structuri este realizat de către sete de muşchi, care conlucrează cu o viteză incredibilă. Deci, vorbirea este alcătuită din vocale şi consoane. Calităţile rezonante ale diferitelor cavităţi ale gurii şi sistemului respirator determină individualitatea vocii. c. Rolul creierului: Vorbirea şi funcţiile asociate sunt concentrate întro singură emisferă. La o persoană care foloseşte mâna dreaptă, aceasta este de obicei emisfera stângă şi la o persoană ce foloseşte mâna stângă este emisfera dreaptă. Această arie a creierului se împarte în centrul motor al vorbirii care controlează muşchii cavităţii bucale, faringelui şi laringelui şi centrul senzitiv care interpretează semnalele care vin pe calea nervilor acustici. De asemenea, în apropiere se află zonele creierului care controlează auzul (prin care înţelegem ce spun cei din jurul nostru), vederea (prin care descifrăm cuvântul scris) şi mişcările complexe ale mâinii folosite la scris, cântatul la un instrument etc. Conversaţia este un proces foarte complicat şi primul eveniment care are loc când auzim o persoană vorbind este acela că centrii auzului, din cortexul
85

cerebral, recunosc ansamblul semnalelor auditive ce sosesc de la urechi. Centrul senzorial al vorbirii decodifică cuvintele astfel încât celelalte zone ale creierului implicate în proces pot recunoaşte cuvintele şi formula un răspuns. Odată ce o replică a fost formulată, centrul motor al vorbirii şi trunchiul cerebral devin operaţionali. Trunchiul cerebral controlează atât muşchii intercostali, situaţi între coaste care determină expansiunea plămânilor, cât şi muşchii abdominali, care determină presiunea aerului inspirat şi expirat. Pe măsură ce aerul este expulzat din plămâni, aria motorie comandă în acelaşi timp mişcările corzilor vocale în fluxul de aer expirat, determinând vibraţia acestora şi producând un sunet simplu.

V. SISTEMUL ENDOCRIN Multe din funcţiile organismului sunt controlate de glandele endocrine, care ajută la menţinerea conlucrării armonioase dintre diferitele părţi ale organismului. Prin secretarea în sânge a unor substanţe chimice denumite hormoni, ele sunt capabile să transmită mesaje la organe şi stimulează îndeplinirea unor funcţii specifice cum ar fi creşterea şi reproducerea. Deoarece toţi hormonii sunt implicaţi în metabolism, ei au tendinţa de a interacţiona între ei pentru obţinerea rezultatului dorit. 1. Hormonii:

86

Hormonii sunt mesagerii chimici ai organismului. Ei sunt sintetizaţi în glande speciale situate în diferite locuri din corp şi circulă prin sânge către celule ale organismului – denumite celule ţintă – unde îşi exercită efectul. Glandele responsabile în cea mai mare măsură pentru producerea şi eliberarea majorităţii hormonilor sunt grupări de celule denumite glande endocrine datorită faptului că îşi descarcă produşii direct în fluxul sanguin, şi nu prin intermediul unui duct, cum fac glandele exocrine. a. Modul de acţiune al hormonilor: În comparaţie cu nervii, hormonii tind să acţioneze mai lent şi, de asemenea, să aibă o acţiune prelungită în timp. Nu toţi hormonii acţionează atât de lent, dar mulţi din cei cu acţiune prelungită sunt implicaţi în activităţi vitale fundamentale, cum ar fi creşterea şi reproducerea. În general, hormonii acţionează controlând sau influenţând metabolismul celulelor ţintă, de exemplu, prin determinarea gradului în care ele utilizează substanţele nutritive şi eliberează energie sau dacă aceste celule ar trebui să producă sau nu lapte, păr sau orice alt produs al metabolismului corpului. Deoarece au efecte pe o arie largă, hormonii produşi de glandele endocrine majore sunt denumiţi hormoni generali; aceştia includ insulina şi hormonii sexuali. Organismul produce mulţi alţi hormoni care acţionează mult mai aproape de locul unde sunt produşi. Un astfel de hormon local este secretina, care este produsă în duoden ca răspuns la prezenţa hranei. Hormonul parcurge o mică distanţă prin sânge către pancreasul din vecinătate şi stimulează eliberarea unui suc apos conţinând enzime (catalizatori chimici), esenţial pentru digestie.

87

b. Proteinele şi steroizii: Toţi hormonii sunt activi în cantităţi foarte mici. Ca structură chimică, hormonii se împart în două categorii: cei care sunt proteine sau derivaţi proteici şi cei care au o structură steroidică ce conţin inele steroidice. Când fiecare hormon ajunge la celula ţintă, poate acţiona doar dacă se fixează de un receptor al acesteia. Odată ce s-a legat de receptor, hormonul acţionează prin stimularea formării unei substanţe denumită AMPciclic (adenozin monofosfat ciclic). Reacţiile fiecărei celule ţintă depind de procesele chimice specifice. Astfel, AMP-ciclic, produs de prezenţa insulinei, determină prelucrarea şi utilizarea glucozei de către celulă, în timp ce glucagonul, de asemenea produs de pancreas, determină eliberarea glucozei din celule şi creşterea nivelului ei în sânge pentru a putea fi folosită ca substrat energetic pentu activitatea fizică. După ce şi-au îndeplinit funcţia, hormonii sunt inactivaţi de însăşi celulele ţintă sau sunt transportaţi la ficat pentru inactivare, apoi degradaţi şi fie executaţi, fie folosiţi pentru producerea unor noi molecule hormonale. c. Rolul hipotalamusului: Hipotalamusul realizează conexiunea dintre sistemul nervos şi glandele endocrine. Una din funcţiile sale majore este cea de releu pentru impulsurile dintre creier şi alte organe cum ar fi rinichiul. Acest lucru se realizează prin intermediul unora dintre mediatorii chimici eliberaţi de celulele nervoase din creier şi, ca răspuns la stimulare, se eliberează hormoni. Cei doi hormoni produşi în hipofiza exterioară, hormonul antidiuretic, ADH şi oxitocina, sunt eliberaţi din hipofiză sub controlul direct al impulsurilor nervoase generate în hipotalamus. Celulele nervoase specializate din hipotalamus produc factori de eliberare
88

Secreţia unor hormoni este inhibată de substanţe care circulă în sânge. Deşi multe dintre comenzile de eliberare a hormonilor vin de la hipotalamus. Ea este conectată cu hipotalamusul printr-o tijă de ţesut nervos şi funcţionează în strânsă legătură cu această zonă a creierului. dar influenţează. Hipofiza anterioară produce hormonii care activează alte glande importante din corp ca şi unul sau doi hormoni ce acţionează direct asupra ţesuturilor. de fapt. funcţiile lor se corelează foarte strâns. hipofiza şi hipotalamusul controlează multe aspecte ale mentabolismului. a. Glanda hipofiză se găseşte la baza creierului. Deşi nu este legată direct de hipotalamus. impunând investigaţii. fiecare cu o funcţie relativ independentă de a celeilalte. 89 . care. sunt produşi de hipotalamus. Hipofiza posterioară este conectată cu hipotalamusul prin tija hipofizară. de asemenea.care trebuie să acţioneze asupra celulelor hipofizei anterioare înainte ca acestea să-şi elibereze hormonii. Glandele endocrine: Glanda pituitară (hipofiza) este principala glandă a organismului. Şaua turcească poate fi observată clar pe o radiografie a craniului. 2. Împreună. hipofiza anterioară are un grad de control independent asupra eliberării lor. Ea are doar doi hormoni principali. secreţia hormonală a altor glande. Ea nu numai că îşi produce proprii hormoni. Structură şi funcţie: Glanda hipofiză este situată în interiorul unei “şei” osoase protective denumită „sella turcica” (o expresie latină ce înseamnă şaua turcească). Glanda este împărţită în două porţiuni. înţelegând prin aceasta diferitele procese chimice al căror rol este de a menţine în funcţie fiecare parte a organismului. mărimea caesteia indică existenţa unui proces patologic al glandei.

Aceştia sunt cunoscuţi sub numele de gonadotrofine. la sexul feminin. de asemenea. Rolul oxitocinei este mai puţin clar.b. FSH şi LH stimulează secreţia hormonilor masculini şi a spermatozoizilor. Ea este implicată în iniţierea travaliului şi determină contracţia uterină. modificând capacitatea lor de a reţine sau elibera apa. estrogen şi progesteron. Când ADH este secretat în sânge. de asemenea. ADH controlează echilibrul apei în organism. Aceasta înseamnă că ţesutul renal este capabil de a absorbi mai multă sau mai puţină apă din urină. controlează ciclul menstrual. după necesităţi. se crede că oxitocina poate avea legătură cu apariţia orgasmului. care. Hipofiza anterioară eliberează. Hormonii hipofizari: Hipofiza posterioară eliberează doi hormoni denumiţi hormonul antidiuretic sau ADH şi oxitocina. Când hormonul nu este secretat. ce influenţează glandele sexuale. prin urină. Produce. La bărbaţi. Joacă. un rol important în declanşarea secreţiei lactate a sânilor. mai multă apă din organism. în timp ce cortexul (porţiunea externă a glandelor suprarenale) este influenţat de ACTH (hormonul adreno – corticotrop). ale căror funcţie şi importanţă nu sunt clarificate. Prolactina este unul dintre cei doi hormoni ai hipofizei antrioare care par să acţioneze direct asupra 90 . pe măsură ce aceasta trece prin tubi. El acţionează la nivelul tubilor renali. un număr de substanţe denumite neurofizine. se elimină. de asemenea. Activitatea glandei tiroide este declanşată de TSH (tireo stimulant). rinichii tind să reţină apa. FSH (hormonul foliculo – stimulent) şi LH (hormonul luteinizant). Ei stimulează producerea a doi hormoni sexuali majori. La bărbaţi.

Glanda tiroidă: Glanda tiroidă se găseşte la nivelul gâtului. creşte de asemenea cantitatea de proteine prelucrate de celule. deşi. glanda prezintă mulţi foliculi de dimensiuni mici. Privită la microscop. Glanda tiroidă conţine iod care este vital pentru activitatea sa. De fapt. rolul său. De asemenea. Se pare că există un receptor la suprafaţa nucleului celular care răspunde la acest hormon. după cum sugerează şi numele. Prolactina este implicată serios în controlul mecanismelor de reproducere. Cei doi lobi sunt uniţi printr-o punte mică de ţesut şi poate exista un lob central mai mic denumit piramidal. Este eliberată din glandă şi după aceea este preluată probabil din sânge de către toate celulele corpului. întrucât determină modul în care ţesuturile organismului utilizează zaharurile. Este singura parte din organism care necesită iod şi tiroida captează foarte eficient tot iodul 91 . fără a stimula altă glandă. Glanda are doi lobi. prolactina are un rol mult mai complex la femei decât la bărbaţi. putând fi apoi eliberat de către enzime. o substanţă proteică de care hormonul tiroidian se leagă. Tiroxina nu are numai o singură activitate specifică. rolul ei la bărbat nu este clar. care se află anterior şi lateral de trahee. aceştia sunt insuliţe de ţesut conţinând un material coloidal. Celălalt hormon produs de hipofiza anterioară etse denumit hormon de creştere (STH). când este în exces. hormonul continuă să aibă rol şi al maturitate. poate avea efecte negative. imediat sub laringe. c. Având o importanţă majoră în cursul copilăriei şi adolescenţei. este de a asigura creşterea normală. Efectul global al hormonului este creşterea cantităţii de energie utilizată de celule. Funcţia glandei este producerea hormonului tiroidian. tiroxina.ţesuturilor.

deoarece glucoza din sânge nu poate fi convertită în surse de energie pentru celule. mecanismul de reglare al nivelului glucozei sanguine este absent. prin urmare. aglomerări de celule secretoare în jurul capătului unui duct unic. Unitatea structurală de bază a pancreasului sunt acinii. sunt situate imediat deasupra rinichilor. una dintre cele mai mari glande din corp. care se întinde mult la stânga coloanei vertebrale. Aproape toate celulele sale au funcţie de secreţie. Pancreasul este situat transversal în partea superioară a abdomenului. Insulele Langerhans răspund prin eliberare de insulină în circulaţie. Dar dacă insulina este absentă din sistem. având drept rezultat diabetul. anterior de coloana vertebrală. reprezintă de fapt două glande într-una. aşezate ca nişte 92 . Pancreasul: Pancreasul. e. acestea constituie componenta endocrină a pancreasului ce secretă insulina. din care insulina este cel ami important.disponibil din sânge. in numar de doua. o stare denumită guşă endemică. Duodenul înconjoară capul pancreasului. de care organismul are nevoie pentru controlul constant al glucozei. aortă şi vena cavă (artera şi vena principală a corpului). Dacă nivelul glucozei din sânge începe să crească dincolo de anumite limite. Glandele suprarenale: Glandele suprarenale. Restul pancreasului este constituit din corp şi coadă. d. Insulina îşi exercită efectul permiţând glucozei să treacă din circulaţie în interiorul celulelor pentru a fi utilizată drept sursă de energie. Absenţa iodului din dietă determină o disfuncţie a tiroidei şi. El este o glandă endocrină cu secreţie de hormoni. mărirea glandei. Printre acini se află mici grupe de celule denumite Insulele Langerhans.

implică plămânii şi diafragmul. faringele. respiraţia. noradrenalina. # Medulosuprarenala: Medulara este partea glandei care secretă adrenalina şi compusul asemănător. Aceste zone secretă diferiţi hormoni. care îl utilizează pentru a produce energia necesară menţinerii vieţii. cavitatea bucală. Oxigenul este introdus în organism în timpul inspiraţiei şi produşii secundari sunt eliminaţi prin expiraţie. zona corticală secretă o serie de hormoni cunoscuţi sub numele de steroizi. Hormonii sexuali sunt hormoni produşi de corticosuprarenală. V. Steroizii anabolizaţi sunt derivaţi sintetici ai hormonilor sexuali masculini. care este responsabil de creşterea masei musculare. Principalul hormon sexual masculin – prezent şi la femei într-o cantitate mai mică – este testosteronul. Aceştia sunt secretaţi de cortexul suprarenalian şi completează acţiunea celor şase hormoni produşi în cantităţi chiar mai mari de gonade. ce mai importanţi fiind aldosteronul şi cortizonul. Medulosuprarenala este în strânsă legătură cu sistemul nervos. Acest proces. SISTEMUL RESPIRATOR Oxigenul este cea mai importantă şi simplă substanţă de care depind vieţile noastre – este esenţial pentru fiecare celulă sau ţesut din corp. fiecare cu o funcţie proprie. ca şi tractul respirator superior – cavitatea nazală. # Corticosuprarenala: Situată deasupra medulosuprarenalei. Este exact ce ne-am aştepta de la o glandă responsabilă de pregătirea organismului pentru a fi capabil de o reacţie instantanee. 93 .scufii pe polul superior al fiecărui rinichi. laringele şi traheea. denumit cortex. Fiecare glandă este constituită din două părţi distincte: medulara la interior şi învelişul extern.

Faringele: Faringele este situat posterior faţă de cavitatea bucală. Cele două cavităţi create de sept sunt denumite fose nazale. În interior. Piramida nazală este alcătuită parţial din oase şi parţial din cartilaje. Dedesubt. extinzându-se pe o distanţă scurtă la nivelul gâtului. el are o funcţie de protecţie împotriva substanţelor iritante. septul. În plus. uşor de observat la unii oameni. Sunt. Cele două oase nazale. El este acoperit cu o membrană moale şi delicată numită mucoasă nazală. Nările prezintă fire de păr rigide. sunt orientate inferior şi. uneori. care se uneşte cu marginea nărilor. de către un perete ce se întinde anteroposterior. de asemenea. care sunt de obicei expulzate prin strănut şi astfel nu ajung în plămâni. Acest perete. În partea superioară a foselor se găsesc lame osoase subţiri cu numeroşi receptori olfactivi. Are o musculatură bogată şi o formă de pâlnie. cartilajele nazale şi cele ale nărilor dau nasului forma şi pliabilitatea. Căile respiratorii superioare: a. în timp ce la capătul inferior mai 94 .1. Ele sunt foarte înguste. Nasul: Pe lângă faptul că reprezintă organul mirosului. formează puntea dintre cei doi ochi. cu o lungime de aproximativ 12 cm de la arcul mandibulei până la locul de joncţiune cu esofagul. cum ar fi praful. câte unul de fiecare parte. nasul este calea naturală prin care aerul pătrunde în organism în cursul respiraţiei normale. care cresc în jos şi protejează calea aeriană. este alcătuit din oase şi cartilaj. sub 6 mm în lăţime. Partea superioară şi cea mai largă a laringelui prezintă o rigiditate relativă datorită raportului cu oasele craniului. 2. nasul este împărţit în două cavităţi înguste. mai ale la bărbaţi.

ca şi cavitatea nazală. în concordanţă cu poziţia şi funcţiile pe care le îndeplineşte. laringofaringele. deoarece inima ocupă mai mult loc în partea stângă a toracelui. Cu ajutorul limbii. cel drept este mai mare decât cel stâng. contracţia musculaturii sale ajută la modelarea sunetelor emise de laringe. nazofaringele. Traheea: Porţiunea superioară a traheei se găseşte în partea anterioară a gâtului şi este formată din inele cartilaginoase care menţin deschis ţesutul elastic. nazofaringele este delimitat de palatul moale. de unde sunt înghiţiţi. Porţiunea inferioară a faringelui. Porţiunea superioară. denumite amigdale faringiene. evidente în mod special la copii. Anatomic. de asemenea. Plămânii: Cei doi plămâni ocupă cea mai mare parte din torace. care ajută la lubrifierea cavităţii bucale şi a faringelui în timpul hrănirii şi vorbirii.îngust. aceşti muşchi ajută. este tapetată cu o membrană mucoasă ce conţine celule cu cili care trimit germenii şi praful înapoi în faringe. 3. Fiecare plămân este împărţit în lobi: 95 . Pe peretele nazofaringelui există două formaţiuni tisulare. face parte din căile aeriene dintre gură şi plămâni. Având o mobilitate mai mare decît nazofaringele. la împingerea hranei către esofag. are rol numai în deglutiţie. Traheea. Porţiunea faringelui situată în continuarea cavităţii bucale. Mucoasa faringelui este o continuare a celei bucale şi conţine multe celule producătoare de mucus. b. muşchii săi intră în contact cu cartilajele elastice ale laringelui. orofaringele. Inferior. faringele este împărţit în trei segmente. Dintre cei doi. îşi datorează numele faptului că este situat deasupra nivelului palatului moale şi formează porţiunea posterioară a cavităţii nazale.

ei s-ar colaba ca un balon care se dezumflă. Respiraţia: În stare de veghe sau de somn. Bronhiolele se termină în saci aerieni – alveole. formează o reţea de capilare. superior şi inferior. Dacă aerul pătrunde între plămânii şi peretele toracic. În interiorul plămânului. plămânii ar reveni rapid la forma iniţială doar dacă nu-i menţinem în poziţie în mod conştient. şi acestea în conducte mai mici denumite bronhiole. iar plămânul stâng are doi. fiecare pătrunzând în plămânul corespunzător. 4. din trahee spre porţiunea superioară a plămânilor. care se desprind. Dacă ar exista o relaxare completă. Circulaţia pulmonară este asigurată de arterele pulmonare care pătrund în plămâni de-a lungul bronhiilor dreaptă şi stângă. Când expirăm. Ele se ramifică în vase mai mici. Modul de funcţionare al plămânilor: Dacă plămânii ar fi îndepărtaţi din torace. Lobii sunt separaţi unul de altul prin şanţuri pe suprafaţă – fisuri. tensiunea superficială este modificată şi plămânul colabează. respirăm în medie de 12 ori pe minut şi în 24 de ore inspirăm şi expirăm 96 . plămânii le urmează mişcarea şi aerul pătrunde în alveole. Când toracele îşi măreşte volumul. către stânga şi dreapta. Cele mai mari sunt bronhiile. La nivelul alveolelor. mijlociu şi inferior. muşchii intercostali se relaxează treptat. bronhiile se divid în bronhii secundare şi terţiare. Ei sunt menţinuţi deschişi de către tensiunea superficială creată de lichidul produs de către membrana fină ce acoperă plămânii şi pereţii toracici – membrana pleurală. superior. Componenta esenţială a plămânilor este reprezentată de o reţea densă de conducte aeriene. care au un traseu paralel cu bronhiolele.plămânul drept are trei lobi.

produsul de degradare al proceselor chimice interne. Ca orice alt muşchi. Nervii diafragmului sunt denumiţi nervul frenic stâng şi drept. trăgând porţiunea centrală în abdomen. un perete compus din ţesut muscular fibros care separă toracele şi abdomenul. unde este necesar pentru producerea energiei de care organismul are nevoie pentru menţinerea vieţii. nas şi trahee. funcţia principală este îndeplinită de diafragm. iar diafragmul formează baza. Coastele formează porţiunea superioară a cavităţii care înconjoară inima şi plămânii. În cursul efortului fizic intens. Scopul acestui flux aerian înspre şi în afara corpului este de a abilita plămânii să efectueze două funcţii: de a extrage oxigenul necesar pentru menţinerea vieţii şi de a elimina din organism dioxidul de carbon. Oxigenul reprezintă aproximativ a cincea parte din aerul pe care îl respirăm şi activitatea plămânilor. Nervii frenici pot fi afectaţi de diverse boli sau leziuni. diafragmul primeşte stimuli de contracţie sau relaxare de la sistemul nervos. aerul ajunge la alveole. Frecvenţa respiratorie: 97 . Odată ajuns în plămâni. Aceşti nervi îşi au originea în segmentul superior al măduvei spinării şi din această cauză trebuie să parcurgă un traseu lung de la gât până la baza toracelui. Fibrele musculare ale diafragmului se contractă în timpul inspiraţiei şi aplatizează “cupola” diafragmatică. În cursul respiraţiei.mai mult de 8000 litri de aer. Acest fapt creşte volumul plămânilor şi atrage aerul în ei prin gură. frecvenţa respiratorie va creşte considerabil. inimii şi vaselor sanguine are drept scop principal transportul oxigenului din aer la ţesuturi. unde are loc schimbul între oxigen şi dioxidul de carbon.

furnizând oxigen. oxigenul şi dioxidul de carbon de la o parte a corpului la alta. mai degrabă decât de concentraţia de oxigen. ca un mijloc de comunicaţie prin transmiterea mesajelor chimice hormonale de la glandele endocrine la organe şi ţesuturi. stimulând bătăile inimii. la întoarcere. extrăgând dioxidul de carbon şi alţi produşi de degradare care ar putea deveni toxici pentru sistem. VII.Frecvenţa respiratorie este controlată de către centrul respirator din bulb şi este reglată în funcţie de nivelul de dioxid de carbon din sânge. hrană şi alte substanţe esenţiale pentru ţesuturi şi. Creierul va răspunde unui nivel crescut de dioxid de carbon. Sângele: Sângele este eseţial pentru funcţiile organismului. joacă un rol important în mecanismele naturale de apărare ale organismului. El este pompat de către inimă în reţeaua internă de artere şi vene încă dinaintea naşterii şi până la moarte. fluxul sanguin va creşte şi dioxidul de carbon va fi eliminat. inima este responsabilă pentru pomparea sângelui în organism. ca atunci când organismul efectuează un efort fizic. Respiraţia va deveni mai amplă şi mai rapidă. Sângele nu numai că transportă substanţe nutritive. Compusă aproape în întregime din ţesut muscular. Sângele ajută. O dată cu încetarea efortului. ci acţionează. la distrugerea microorganismelor patogene şi. şi va adopta corespunzător frecvenţa respiratorie. de asemenea. 98 . astfel încât mai mult oxigen va fi inspirat. nivelul dioxidului de carbon scade şi frecvenţa respiratorie va reveni la normal. 1. de asemenea. SISTEMUL CARDIOVASCULAR Sistemul cardiovascular este alcătuit din inimă şi reţeaua de vase sanguine. datorită capacităţii de coagulare.

Ca majoritatea organismului plasma consistă. Fiecare litru de plasmă conţine aproximativ 75g de proteine. pe de o parte. cum sunt glucoza şi grăsimile. Vâscozitatea sa proverbială se datorează prezenţei milioanelor de celule ale căror activităţi îl fac să fie un ţesut al organismului. substanţe nutritive şi mici cantităţi de componente esenţiale. din apă.Sângele nu este doar un lichid. Alte substanţe transportate de plasmă includ fierul. globule albe sau leucocite şi celule foarte mici numite plachete. ea asigură. plasma reprezintă o soliţie apoasă de minerale. Este constituit dintr-un lichid incolor în care plutesc globule roşii (cunoscute şi ca eritrocite). a. care este esenţial pentru sinteza hemoglobinei ce transportă oxigenul şi a unui număr de hormoni importanţi. Acestea se împart în două tipuri principale: albumina şi globulinele. cum ar fi cei tiroidieni. cum ar fi hormonii. Este astfel în directă legătură cu lichidul extracelular – lichidul prezent în spaţiile dintre celulele corpului. o sursă nutritivă pentru ţesuturi. în principal. de asemenea. care menţine partea fluidă a sângelui în interiorul vaselor sanguine şi opreşte ieşirea lui către ţesuturi şi apoi către celule. prin plasmă. Aceasta înseamnă că mineralele şi alte substanţe pot fi transportate de la celulă la celulă în tot organismul. Albumina este sintetizată în ficat. Plasma: Plasma reprezintă un vehicul pentru transportul substanţelor energetice importante. Fiind un lichid. Albumina ar putea fi 99 . În consecinţă. Fiind. la fel ca oasele sau muşchii. cum ar fi capilarele. ea poate difuza prin pereţii vaselor sanguine mici. plus un alt component esenţial – o proteină care reprezintă un element major. şi presiunea osmotică.

dând globulelor culoarea roşie aprinsă. c. care menţine volumul necesar de apă în fluxul sanguin. Capacitatea sângelui de a se coagula. dioxidul de carbon şi apa. care este un alt produs rezidual al activităţii 100 . fiind transportat de artere. Acest sânge oxigenat ajunge la ţesuturi.considerată ca un fel de burete circulant. Defectele procesului de coagulare sunt de două tipuri – imposibilitatea formării cheagului şi tromboza. prevenind astfel o hemoragie fatală în cazul unei leziuni severe a unui vas sanguin. între care un rol important îl are protrombina. oxigenul se combină foarte rapid cu hemoglobina. Plachetele: Plachetele sunt cele mai mici celule din organism. ele preiau dioxidul de carbon. în care cheagurile se formează intravascular. Cu ajutorul enzimelor din globulele roşii. un produs de degradare al metabolismului celular. Ele sunt capabile să facă acest lucru deoarece conţin milioane de molecule de hemoglobină. Plachetele au o singură funcţie de bază: formarea cheagului sanguin când hemoragia trebuie stopată. de unde derivă numele lor. După ce eliberează oxigenul. b. şi îl transportă înapoi la plămâni. Un mililitru de sânge conţine aproximativ 250 milioane plachete şi fiecare are aproximativ trei microni (un micron reprezintă a mia parte dintr-un milimetru). provine din acţiunea combinată a plachetelor şi a unui număr de 12 substanţe chimice. Globulele roşii: Globulele roşii acţionează ca transportori ai oxigenului de la plămâni la ţesuturi. denumite factori de coagulare. În plămâni. unde este eliminat prin expiraţie. Aceştia se află în plasmă.

în primele trei luni. unde continuă pentru tot restul vieţii. Producerea globulelor roşii începe din primele săptămâni după concepţie şi. Ele sunt implicate în apărarea organismului împotriva bolilor şi sunt clasificate în doua grupe principale: polinucleare (neutrofile. cu nuclei mari. Numai după 6 luni de dezvoltare fetală. necesitând astfel o reînnoire constantă. În circulaţia sanguină. producţia este transferată către măduva osoasă. au dimensiuni mari şi sunt diferite de cele roşii. prin vene. este pierdut definitiv. Dacă o cantitate mare de sînge este pierdută. dacă porţiuni ale măduvei osoase sunt distruse sau dacă aportul de oxigen la ţesuturi este scăzut prin insuficienţă cardiacă sau deoarece o persoană se găseşte la mare altitudine. 101 .celulare. în final. în timpul cărora nucleul devine progresiv mai mic şi. d. deoarece organismul are nevoie de o cantitate suplimentară de oxigen. Globulele albe: Globulele albe din sânge. se desfăşoară la nivelul ficatului. Pentru producerea celulelor roşii. Aceste celule trec prin diviziuni succesive. relativ rotundă. organismul are nevoie de fier. leucocitele. Organismul are o capacitate remarcabilă de a controla numărul globulelor roşii din circulaţie în funcţie de necesităţi. acidofile sau eozinofile si bazofile) si mononucleare (limfocite şi monocite). globulele roşii sunt supuse unei uzuri enorme. acid folic şi proteine. cele albe nu au toate acelaşi aspect şi sunt capabile de mişcare. sunt preluate de globule şi tranportate înapoi la plămâni. Spre deosebire de globulele roşii. denumite eritroblaşti. Dezvoltarea globulelor roşii începe de la celulele cu formă neregulată. vitamina B12. măduva osoasă reacţionează prin creşterea producţiei de celule roşii.

deoarece granulaţiile lor produc şi eliberează heparina. eozinofilele combat agresiunea bacteriană. se eliberează compusul chimic histamina. Cele mai numeroase sunt cele denumite neutrofile. Pe măsura desfăşurării acestui proces. 102 . având nuclei denşi. # Mononuclearele: Limfocitele reprezintă 25% din globulele labe. Limfocitele joacă un rol vital. asigurând organismului imunitatea naturală faţă de boli. sunt subdivizate în trei tipuri. Când organismul este afectat de o boală produsă de bacterii. Ele realizează acest lucru prin producerea de antitoxine ce contracarează efectele nocive potenţiale ale unor toxine puternice (otrăvuri) sau compuşi chimici produşi de unele bacterii. deoarece granulele lor devin roz prin colorare cu eozină. Al doilea tip de polinucleare este cunoscut ca eozinofil. sferici. care are funcţia de a împiedica coagularea intravasculară a sângelui. Cealaltă funcţie esenţială a limfocitelor este producerea anticorpilor şi a substanţelor chimice care previn distrugerea celulelor organismului ca urmare a unei invazii bacteriene. Al treilea tip de polinucleare sunt bazofilele. Atunci când orice proteină străină sau antigen pătrund în sânge. Ele reprezintă mai puţin de 1% din toate globulele albe.# Polinuclearele: Polinuclearele. acestea intră în acţiune. granulele din interiorul neutrofilelor încep să producă substanţe chimice ce distrug bacteriile capturate. are loc producerea anticorpilor care se combină cu antigenul şi le neutralizează efectul. care reprezintă 50-75% din globulele albe. Reprezentând doar 1-4% din globulele albe. dar sunt esenţiale pentru viaţă. Atrase de produşii chimici eliberaţi de bacterii. dar au şi un rol vital. În acelaşi timp. ele se deplasează până la locul infecţiei şi încep să înglobeze bacteriile.

După aceea. acesta fiind imediat sub mamelonul stâng. Activitatea limfocitelor legată de invazia microbiană şi de alte substanţe este denumită răspuns imun. Aceasta poartă numele de şoc apexian. în stânga. în spatele marginii drepte a sternului. pentru a înlocui oxigenul. eliminând detritusurile celulare rezultate în urma agresiunii bacteriene. sângele încărcat cu oxigen este retrimis către inimă. În primul rând. furnizându-le oxigen şi substanţe nutritive. După aceea. 2. Pulsaţia sa poate fi palpată la fiecare bătaie a inimii. situat în regiunea mediană a toracelui. pompează sângele către artere prin aortă. sângele se reîntoarce la inimă prin vene. Inima: Inima etse un organ muscular cavitar de dimensiuni mari. 103 .Un alt tip de globule albe sunt monocitele. Marginea dreaptă a inimii se găseşte. Ele conţin nuclei mari şi înglobează bacteriile. care reprezintă până la 8%. totuşi. mai mult sau mai puţin. Sângele ajunge la organe şi ţesuturi. Funcţia inimii este de a pompa sângele în două circulaţii separate. Are o greutate de aproximativ 340 g la bărbaţi şi ceva mai puţin la femei. cea mai mare parte rămânând. Deşi de obicei este considerată ca fiind situată în partea stângă a corpului. oxigenul din el fiind complet absorbit. Proiecţia la suprafaţă a inimii de partea stângă a sternului are aproximativ forma unui triunghi cu vârful rotunjit. principala arteră a organismului. Inima pompează sângele în al doilea circuit. de această dată către plămâni. Activitatea polinuclearelor şi a monocitelor declaşate de afecţiunile bacteriene este denumită răspuns inflamator – inflamaţia reprezentând răspunsul organismului faţă de o leziune la nivel local. ea trece linia mediană spre dreapta.

După aceea. Sângele se reîntoarce la inimă din jumătatea inferioară a corpului prin vena cavă inferioară. îl pompează într-o arteră principală. 104 . Pătrunde în atriul drept. care se contractă şi împinge sângele. Cele două atrii se găsesc deasupra celor două ventricule. Camerele inimii sunt aranjate în perechi. Pătrunde în atriul stâng. astfel încât sângele poate trece numai către aortă prin valvele aortice deschise. printr-o valvă denumită valva mitrală. Fiecare atriu pompează sângele printr-o valvă în ventricul. care asigură funcţia de pompă. acesta se contractă şi sângele trece în ventriculul drept prin valva tricuspidă. Sângele ajunge la ţesuturi. ventriculul stâng se contractă şi. Fiecare dintre ele are pereţi musculari care se contractă pentru a asigura circulaţia sângelui. ce are pereţii mai groşi. iar din jumătatea superioară a corpului prin venă cavă superioară. în acest timp. Acest proces este repetat de 50-60 de ori în fiecare minut. fiecare având un atriu cu perete subţire. la rândul lui. ce primeşte sângele de la vene. aducând o nouă cantitate de oxigen. Ventriculul stâng are cei mai groşi pereţi. Grosimea pereţilor musculari depinde de sarcina pe care fiecare cameră o are de îndeplinit. care. Amândouă atriile şi amândouă ventriculele sunt alăturate.Inima are patru camere principale. Contracţia ventriculului drept expulzează sângele în artera pulmonară prin valvele pulmonare. valva mitrală se închide. în ventriculul stâng. pentru un nou ciclu. întrucât pompează cea mai mare cantitate de sânge. Mecanismul de funcţionare: Sângele revine la inimă de la plămâni prin venele pulmonare. unde eliberează oxigen. Porţiunile din perete pe care le separă sunt denumite septuri: interatrial şi interventricular.

În partea dreaptă a inimii există valvele pulmonare şi tricuspida. Acesta întârzie impulsul de contracţie. Ele au trei cuspide sau foiţe alcătuite din ţesut fibros dens. Valvele mitrală şi tricuspidă sunt mai complicate. Valva mitrală are două foiţe (cuspide). Ritmul cardiac: Cu fiecare bătaie a inimii. determinând contracţia acestora. determinând contracţia acestora imediat după cea a celor două atrii. cele două atrii se contractă împreună şi încarcă ventriculii cu sânge. după care îl conduce printr-un fascicul de fibre denumit fasciculul His. este nodul sinoatrial. astfel încât el poate curge doar într-o singură direcţie. la cea stângă se află valvele aortice şi mitrală. din atriul drept. Valvele pulmonară şi aortică au o structură similară. Aceste margini libere sunt legate de o serie de corzi fine. Bazele foiţelor se ataşează de inel. 105 . dar subţire. Sincronizarea acestor contracţii este dependentă de un sistem electric de control. care se prind de peretele ventricular şi împiedică prolabarea valvelor în atrii. Cele patru valve se deschid şi se închid automat pentru a primi şi descărca sângele de la şi către camere. impulsurile sunt conduse la cele două atrii. funcţia normală a inimii depinde de o serie de valve. Valvele sunt prevăzute cu un inel situat între atriu şi ventricul. Există şi un alt nod. După ce a fost condus prin fascicul. deşi şi structura lor este asemănătoare.Valvele: Ca multe sisteme de pompare. situat în joncţiunea dintre atrii şi ventriculi. atrio-ventricular. în timp ce marginile libere vin în contact şi asigură închiderea comunicării între ventricule şi atrii. impulsul se răspândeşte prin ventriculi. După aceea are loc contracţia ventriculelor. valva tricuspidă are trei foiţe. denumite cordaje tendinoase. De aici.

Sub acesta există straturi elastice şi musculare groase. Principala cavitate a inimii. Există. ventriculul stâng. Primele ramuri ale aortei se desprind din ea imediat ce părăseşte inima. Ventriculul stâng produce o presiune considerabilă pentru a împinge sângele prin reţeaua arterială. Ele sunt arterele coronare. Arterele transportă sângele de la inimă la ţesuturi. capilarelor. unor ramuri denumite arteriole şi. ele trebuie să aibă un perete solid pentru a rezista. fibre musculare în interiorul mucoasei. mai întâi. care prezintă la suprafaţa ei un strat celular neted care permite circulaţia continuă şi liberă a sângelui. de fapt. Vasele sanguine: Arterele şi venele sunt cele două tipuri de vase sanguine mari din organism. în final. artera coronară stângă dă naştere la două ramuri. Traiectul lor acoperă aproape toată suprafaţa inimii. există trei artere coronare: cea dreaptă şi cele două ramuri ale arterei coronare stângi. Aproape imediat după desprinderea din aortă. care conferă rezistenţă arterelor.3. expulzează sângele în principala arteră din organism – aorta. de asemenea. 106 . De acea. Peretele extern al unei artere este un strat de ţesut fibros lax. asigurând aportul de sânge la fiecare zonă. Restul arterelor transportă sângele la toate celelalte părţi ale organismului. în timp ce venele transportă sângele pe drumul de întoarcere. dând naştere. Structura arterelor: Deoarece arterele sunt supuse acestei presiuni cu fiecare contracţie a inimii. ce asigură aportul de sânge la inimă. Presiunea pe care o atinge manşonul tensiometrului folosit la măsurarea presiunii arteriale este aceeaşi cu presiunea maximă apărută în ventriculul stâng la fiecare bătaie a inimii.

făcând posibil ca un volum mai mare de sânge să ajungă la piele. capilarele sunt doar puţin mai largi decât o singură celulă sanguină. deseori. Având un perete subţire.. faţă de schimbul de substanţe. unde poate fi răcit. multe vene au valve în interiorul lor care nu se întâlnesc la artere. Capilarele: Măsurând aproximativ a opta mia parte dintr-un milimetru. O mare parte din forţa fiecărei contracţii este preluată de pereţii elastici ai arterelor mari. Venel sunt alcătuite din ţesut muscular şi fibros. Totuşi. Venele: Venele se aseamănă cu arterele prin aceea că au o distribuţie similară – arterele şi venele unui anumit organ sau ţesut au. Peretele venelor reprezintă un strat extern – tunica adventiţia . În plus. un strat mediu de fibre musculare – tunica 107 . Aceştia continuă să împingă sângele în pauza dintre două bătăi ale inimii. Când temperatura este crescută. Reglarea circulaţiei capilare este asigurată de muşchi. sau lumenul. capilarele localizate în piele au un rol special în reglarea temperaturii corpului. Ficare capilar este constituit dintr-un strat foarte subţire de ţesut endotelial înconjurat de o membrană la fel de subţire. există diferenţe majore. iar pereţii unei artere sunt întotdeauna mai groşi decât cei ai unei vene de o mărime corespunzătoare. capilarele pot fi uşor lezate şi cele din piele prezintă cel mai mare risc.Pereţii elastici sunt foarte importanţi pentru funcţionarea sistemului vascular. un traseu comun. De exemplu. în timp ce canalul central. va fi mai mare la vene decât la artere. capilarele tegumentare se dilată. Toţi pereţii capilarelor sunt destul de subţiri pentru a permite trecerea substanţelor în ambele sensuri.

La nivelul abdomenului există trei artere principale către intestine şi ficat şi câte una pentru fiecare rinichi. sângele circulă în aproape toate capilarele din acea zonă. cedând oxigenul şi alte substanţe şi preluând dioxidul de carbon şi produşii metabolici. incluzând chiar şi inima. substanţe nutritive şi alte substanţe importante. Circulaţia sângelui: Sângele îşi începe circuitul prin organism părăsind ventriculul stâng prin aortă. Acestea sunt capilarele care au dobândit un calibru mai mare decât media. 4. înainte ca aorta să se dividă în arterele iliace stângă şi dreaptă. cum ar fi hormonii. În capilare. Dar dacă există o nevoie sporită de oxigen în orice zonă a corpului.medie – şi un strat intern – tunica intima. El pătrunde întâi în vase foarte mici denumite venule. şi apoi pătrunde în vasta reţea de capilare. După trecerea prin capilare. Trece apoi în vene mici şi apoi la inimă prin vene care au dimensiuni destul de mari pentru a putea 108 . arterele carotide stângă şi dreaptă. În acest stadiu. sângele curge prin arteriole care conduc la fiecare organ sau ţesut din organism. şi câte o arteră pentru fiecare braţ. care reprezintă echivalentul venos al arteriolelor. sângele intră în sistemul venos. În acest arc îşi au originea cele două artere principale ale corpului. După ce dă naştere arterelor coronare. celulele sanguine se aşază pe un singur strat. Unele conţin doar un strat foarte subţire de muşchi. care duc sângele la pelvis şi membrele inferioare. De la artere. aorta are un traiect ascendent înainte de a se curba. În repaus. Artera aortă coboară apoi prin torace în abdomen. pentru a forma arcul aortic. sângele este bogat în oxigen. sângele are tendinţa să curgă prin aşanumitele căi preferenţiale.

pătrunde într-un alt sistem de vene denumite vene hepatice. Faza finală a circulaţiei este reprezentată de transportul sângelui bogat în oxigen prin venele pulmonare (singurele vene care transportă sânge oxigenat) în partea stângă a inimii. Acestea. se varsă în vena cavă inferioară şi. Acesta permite sângelui. iar cea către restul organismului este denumită circulaţie sistemică. Amândouă venele transportă sângele la partea dreaptă a inimii şi de aici el este pompat în artera pulmonară (singura arteră care transportă sânge fără oxigen). care poate fi bogat în hrană digerată. trece prin celulele hepatice. în final. la inimă. Derivaţii: Părăsind intestinele. Odată ce sângele de la intestin ajunge la ficat. braţe şi gât şi cea de-a doua primeşte sângele din partea inferioară a corpului. Venele din acest calibru conţin valve care previn curgerea sângelui înapoi spre ţesuturi. Acest sistem asigură în modul cel mai eficient transportul la ficat al hranei care pătrunde în sistemul venos din 109 . să fie transportat direct la ficat. în două mari vase de sânge. apoi. Valvele au o formă semilunară care proemină în lumenul venei şi fac ca sângele să circule într-o singură direcţie. Există artere pulmonare şi sistemice care transportă sângele în afara inimii şi vene pulmonare şi sistemice care îl aduc înapoi. una denumită vena cavă superioară şi alta vena cavă inferioară. sângele nu se întoarce direct la inimă. prin capilare speciale denumite sinusoide şi. apoi. Această arteră duce sângele la plămâni. în final.fi observate sub piele. Prima primeşte sângele de la cap. Circulaţia către plămâni este denumită circulaţie pulmonară. Toate venele din diferite părţi ale organismului se varsă. ci este drenat în sistemul venos port-hepatic.

astfel încât sângele este dirijat în locul în care necesităţile sunt crescute. prin care sângele poate trece de la una la cealaltă fără a trebui să treacă prin sistemul de capilare din ţesuturi. ca atunci când începem brusc să alergăm. sângele nu curge cu aceeaşi viteză în toate regiunile organismului. vasele sanguine din muşchii membrelor inferioare îşi măresc calibrul şi cele din intestine se întind. aproximativ 12% se găseşte în arterele şi venele care îl transportă la şi de la plămâni. De asemenea. formând o cale alternativă pentru sânge dacă una dintre ele este lezată: aceasta se numeşte circulaţie colaterală. ramura celeilalte artere. Dacă organismul se găseşte într-o stare de stres fizic. îşi măreşte calibrul. Mecanismele compensatorii: În unele părţi ale corpului. cum ar fi mâinile şi picioarele. arterele şi ramurile lor sunt conectate astfel încât se pot suplini una pe cealaltă. În orice moment. Aproximativ 59% se găseşte în vene. 5% în capilare şi restul de 9% în inimă. care a preluat fluxul sanguin. Când sunt deschise. Aici este posibilă existenţa unor comunicaţii directe între arterele şi venele mici. 110 . 15% în artere. picioarele. urechile şi nasul. Când există o leziune a unei artere.intestine. creşte pierderea de căldură şi temperatura corpului scade. Distribuţie şi flux: Sângele nu este repartizat uniform în tot organismul. Principala funcţie a acestor conexiuni arteriovenoase este controlul temperaturii corpului. Alte zone unde există un tip special de aranjament venos sunt la nivelul extremităţilor: mâinile.

implicit. Vasele limfative: Sistemul vascular limfatic sau sistemul limfatic este compus din vase limfatice. Pereţii capilarelor limfatice 111 . organe şi ţesuturi limfoide foarte specializate. particulelor străine şi alte materiale de la ţesuturile şi celulele corpului. SISTEMUL VASCULAR LIMFATIC Sistemul vascular limfatic este un alt sistem de vase care transportă fluidele în tot organismul. cunoscute sub numele de limfocite. incluzând timusul. splina şi amigdalele. Centrul vasomotor primeşte informaţii despre presiunea arterială de la receptorii de presiune din aortă şi arterele carotide şi apoi trimite comenzi către arteriole. VIII.Viteza circulaţiei venoase de întoarcere creşte astfel încât sângele este transportat înapoi la inimă cu 20 cm pe secundă. Controlul circulaţiei: Există o zonă în porţiunea inferioară a creierului denumită centrul vasomotor. Vasele sanguine responsabile pentru controlul acesteia sunt arteriolele localizate în cadrul sistemului circulator între arterele mici şi capilare. Vasele limfatice realizează transportul excesului de lichid. care sunt atât de esenţiale pentru apărarea organismului împotriva îmbolnăvirii. care controlează circulaţia sângelui şi. De aceea acest sistem este implicat în vehicularea reziduurilor şi a particulelor cu potenţial dăunător. cu globulele albe. 1. Pentru aceasta conlucrează îndeaproape cu sângele şi. în special. Vasele limfatice mici – cele mai mici denumite capilare limfatice – urmează traiectul arterelor şi venelor corpului. Ele colectează surplusul de lichid denumit limfă de la ţesuturi. presiunea arterială.

vasele care drenează membrele conţin surplusul de fluid faţă de necesităţile organismului. limfa din intestine conţine multe grăsimi sub formă de chil. Organe şi ţesuturi: Splina este o parte integrantă a sistemului limfatic. al oaselor. care nu pot pătrunde în capilarele sanguine. limfa este drenată de la ţesuturi în sânge prin sistemul limfatic. cartilajelor şi dinţilor. cu excepţia sistemului nervos central. Funcţia ei principală este de a filtra sângele şi de a produce anticorpi. de aceea. ductul toracic şi ductul limfatic drept. Compoziţia limfei din vasele limfatice este dependentă de localizarea acestora. ele au valve pentru a preveni refluxul limfei. determinând circulaţia limfei. formând două ducte principale. Această limfă are un aspect lăptos.sunt foarte subţiri şi permeabili. care au fost absorbite din intestin în timpul digestiei. bogată în proteine. care părăseşte celulele şi vasele sanguine. De exemplu. care drenează în venele brahiocefalice stângă şi dreaptă. Acesta este locul în care limfocitele ajung în tot organismul atât prin circulaţia sanguină. În plus. Vasele limfatice se găsesc în toate regiunile corpului. incluzând bacteriile. sunt de asemenea îndepărtate prin limfă. 2. Toate vasele limfatice se unesc. În diferite puncte pe traseul lor. Totuşi. limfa este. Ganglionii limfatici sunt situaţi în jurul arterelor mari şi pot fi palpaţi în punctele în care acestea sunt situate superficial sub piele. o splină mărită. În consecinţă. astfel încât moleculele mari şi alte particule. Unele vase limfatice conţin un muşchi involuntar. care se contractă ritmic într-o singură direcţie. De asemenea. vasele limfatice se unesc cu o formaţiune nodulară de ţesut denumită ganglion limfatic. care poate fi simţită la palparea abdomenului. cât şi prin cea limfatică. reprezintă frecvent o 112 .

care se divide în artere mai mici şi apoi în arteriole. Splina are o greutate de aproximativ 200 g la adulţi. Arteriolele splenice au particularitatea de a fi înconjurate de ţesut limfatic pe măsură ce trec prin pulpa splinei. Funcţiile splinei: Splina reprezintă unul din principalele organe care filtrează sângele. Este posibilă chiar distrugerea unor mici granulaţii denumite corpusculi Malpighi. Aportul sanguin la acest organ se realizează prin artera splenică. În condiţii normale. dar in cazul în care este mărită poate ajunge la o greutate de până la 2 kg sau mai mult. ea este de aproximativ 13 cm lungime şi se întinde dea lungul coastei a zecea. Arteriolele mai prezintă o caracteristică unică: în loc de a fi conectate cu o reţea de capilare. acestea sunt aglomerări de limfocite. Celulele reticulare nu numai că îndepărtează celulele sanguine îmbătrânite sau uzate. modul în care sângele se varsă direct în pulpa splinei permite celuleor reticulare ale acesteia să vină în contact direct cu sângele care ar trebui să fie filtrat. faptul că arteriolele sunt înconjurate de ţesut limfoid implică faptul că limfa intră imediat în contact cu orice proteină anormală din sânge şi produce anticorpi împotriva acesteia. asigură eliminarea din sânge a oricăror celule îmbătrânite sau uzate ale acestuia. 113 . În al doilea rând. ea va apărea ca o capsulă fibroasă ce înconjoară o masă amorfă de pulpă roşie. Splina este situată imediat sub diafragm. ele par să se golească direct în parenchimul splinei. Mai întâi.indicaţie a unei afecţiuni undeva în organism şi necesită teste suplimentare. Caracterele particulare ale circulaţiei splenice fac posibilă îndeplinirea a două funcţii fundamentale. Dacă splina este examinată cu ochiul liber. În acelaşi timp. în partea stângă superioară a abdomenului.

Acest lucru este valabil în special în cazul globulelor roşii. ganglionii 114 . a devenit clar că timusul se găseşte în centrul remarcabilei reţele de organe şi ţesuturi aflate în interconexiune pentru a constitui sistemul limfatic şi care sunt implicate în răspunsul imun – adică apărarea noastră în faţa surselor de infecţie.dar ele pot îndepărta. Mecanismul exact prin care timusul îşi exercită acţiunea este încă incomplet cunoscut. de aceea ea joacă rol major în eliminarea bacteriilor din organism. particulele străine din fluxul sanguin. pentru a da doar un exemplu. astfel încât globulele albe denumite fagocite o pot distruge. măduva osoasă. dar se ştie acum că este esenţial pentru o dezvoltare optimă a sistemului limfatic şi că funcţia sa este îndeplinită în primii ani de viaţă. În anumite circumstanţe. orice celule anormale. de asemenea. Timusul conţine multe din limfocitele care au un rol important în apărarea organismului împotriva îmbolnăvirilor. dar globulele albe şi plachetele sunt filtrate selectiv către splină atunci când acest lucru este necesar. Aceste celule se găsesc în sânge. În plus. splina produce o mare parte din celulele sanguine ale fătului. Acest lucru nu se întâmplă la adultul normal. de asemenea. Timusul este situat în partea superioară a toracelui. Timusul: În ultimele două decenii. Splina va elimina. De asemenea. Corpusculii Malpighi produc anticorpi. splina are un rol foarte important în producerea unor noi celule sanguine. are o funcţie în producerea anticorpilor – proteine sanguine circulante care se leagă de o proteină străină şi o imobilizează. imediat în spatele sternului. dar la persoanele cu afecţiuni ale măduvei osoase. când acesta se găseşte în uter în cursul sarcinii. splina şi ficatul sunt sediile principale de producere a globulelor roşii.

înainte de a avea prilejul de a ajunge în organism. Motivul probabil pentru aceasta este că ele ar putea avea un potenţial autoimun (posibilitatea de a ataca structurile organismului) şi singurele celule cărora timusul le permite dezvoltarea sunt cele care vor ataca substanţele străine. Celălalt tip de celule imune – limfocitele B – este responsabil de producerea efectivă a anticorpilor faţă de antigene. Ele au o poziţie ideală pentru a depista substanţele care reprezintă o ameninţare pentru organism. Stratul extern al timusului. ele nu dispar complet. Deşi sunt prezente încă de la naştere. ele fiind două tipuri de limfocite. denumit cortex. Totuşi. conţine multe limfocite. distruse aici. Mecanismele exacte prin care timusul realizează controlul limfocitelor T nu este cunoscut.limfatici şi splină şi migraţia lor către ţesuturi poate fi observată în cazul unei reacţii inflamatorii. ele sunt relativ mici. Existã două tipuri de celule imune în corp. dar cresc rapid în cursul primilor ani de viaţă. Amigdalele: Amigdalele fac parte dintr-un inel de ţesut (inelul Waldeyer). dar s-a sugerat că ele joacă un rol seminficativ în menţinerea apărării organismului împotriva bolilor. dar un mecanism important a fost identificat. Această 115 . Funcţia exactă a amigdalelor nu este cunoscută. de fapt. Limfocitele T (derivate din timus) sunt sub controlul timusului şi sunt responsabile pentru recunoaşterea antigenului şi pentru multe din căile prin care organismul le distruge. pentru a involua după pubertate. În interiorul glandei se găseşte o zonă numită medulară care conţine limfocite şi alte tipuri de celule timice. care circumscrie intrarea spre căile aeriene şi alimentare. Se pare că aproximativ 95% din noile tipuri de limfocite produse de timus sunt.

cu puţină şansă. Datorită acestei conexiuni cu două din circuitele vitale ale organismului. sistemul digetiv conlucrează cu un număr de organe. dar orice germen cu poartă de intrare respiratorie le poate afecta. dar. copilul este expus continuu la noi infecţii cu diferite tipuri de bacterii şi virusuri. Cavitatea bucală: Gura omului este un fel de cavernă ce conţine limba şi dinţii. IX. Amigdalele produc şi anticorpi cu rol în apărarea împotriva infecţiilor locale. 1. care pot fi preluate cu uşurinţă de către sânge din intestinul subţire pentru a fi transportate în vederea utilizării imediate sau a stocării lor. SISTEMUL DIGESTIV Digestia produce nutrimentele şi substanţele furnizoare de energie necesare celulelor şi ţesuturilor organismului. în genere. Dacă infecţia este recurentă. Este delimitată de buze. De aceea. Ele sunt evidente între unu şi patru ani. Amigadalele faringiene sunt prezente de la naştere. dispar înainte de pubertate. glande şi enzimele lor. Amigdalele faringiene sunt astfel plasate încât orice infecţie cu poartă de intrare nazală este filtrată şi. în timp ce la partea posterioară se deschide în căile ce conduc la tractul digestiv şi la plămâni. gura este 116 . amigdalele tind să se umfle şi aceasta poate fi simptomatică. Pentru a transforma hrana ingerată în componente separate. Amigdalele faringiene (adenoizi) sunt organele limfoide situate posterior de cavităţile nazale.proprietate este conferită de limfocitele care se găsesc la acest nivel. Nu se cunoaşte prea mult despre modul în care amigdalele faringiene se infectează. exact în locul în care căile aeriene se deschid în faringe. ucisă. între aceste vârste.

deoarece îi favorizează mişcarea superioară când hrana este înghiţită. La suprafaţa buzelor se găseşte o formă particulară de ţesut epitelial cu o structură intermediară între pielea feţei şi membrana ce delimitează cavitatea bucală.implicată inevitabil atât în digestie. Este ataşată la bază. dar unii cred că are un rol în închiderea căilor aeriene în timpul deglutiţiei. face ca hrana să fie înmuiată şi mixată. În mijlocul palatului moale se găseşte o formaţiune numită uvula sau „a treia amigdală”. buzele nu au peri. împreună cu secreţia glandelor salivare. care se continuă posterior cu palatul moale. glande sudoripare sau sebacee. de asemenea. de maxilarul inferior. rădăcina 117 . care se deschide în partea posterioară a gurii. Mucoasa obrajilor este supusă unei uzuri permanente şi are o remarcabilă capacitate de regenerare. permite ca limba să preseze asupra unei suprafeţe ferme şi. Cavitatea bucală este căptuşită cu o membrană mucoasă ce conţine glande producătoare de mucus. Cavitatea bucală este delimitată superior de palatul dur. Spre deosebire de piele. sau mandibula. Funcţia ei reprezintă un mister. Buzele sunt cele care dau expresia gurii. în acest mod. Sensibilitatea palatului moale este esenţială. înecarea. Limba: Limba are o formă asemănătoare unui triunghi – cu o bază largă îngustându-se treptat către vârf. prevenind astfel refluxul hranei în nas. astfel. Palatul dur. care le conferă o sensibilitate deosebită. Pe părţile laterale. un rol în vorbire. Are. sau rădăcină. Ele sunt alcătuite din fibre musculare întreţesute cu fibre elastice şi au o inervaţie bogată. şi de osul hioid. prevenind. cât şi în respiraţie. Secreţia continuă a acestor glande menţine umiditatea cavităţii bucale. format de baza osului maxilar.

şi o substanţă chimică denumită lizozim. aduce limba în poziţia normală de repaus. Aceste acţiuni sunt realizate printr-o gamă de mişcări ondulatorii: în sus şi în jos. de asemenea de la nivelul gâtului. protejând mucoasa bucală de infecţii. Saliva are o acţiune uşor antiseptică. Ea conţine ptialina.limbii este unită cu pereţii faringelui. care îl transportă în stomac. care sunt capabile să producă mişcarea. Glandele salivare: În fiecare zi. în timp ce faţa inferioară este legată de planşeul bucal printr-o bandă subţire de ţesut. cavitate ce formează partea posterioară a gurii. de la nivelul gâtului. Vârful limbii are mişcări libere. Muşchiul stiloglos. noi producem în mod obişnuit 1. el se află în mod normal în repaus înapoia dinţilor. Când această acţiune a fost îndeplinită (sau cand o persoană mănâncă în grabă). cu rol în digestie. numită frenul limbii. dar când o persoană nu mănâncă sau nu vorbeşte. Porţiunea mijlocie a limbii are o suprafaţă convexă superior. dar contracţia unui număr de muşchi situaţi pe părţile laterale ale mandibulei pot conferi mişcărilor limbii o mobilitate remarcabilă. În timpul hrănirii. de exemplu. una din funcţiile principale ale limbii este de a prezenta hrana dinţilor pentru masticaţie şi în formarea bolului alimentar. Limba conţine fibre musculare dispuse atât în plan longitudinal. în timp ce hioglosul. Mişcările limbii sunt determinate de muşchii ce intră în alcătuirea sa şi de care este conectată şi de modul în care este poziţionată limba în gură. 118 . limba împinge bolul către faringe. pregătindu-l pentru înghiţire. cât şi transversal. care acţionează ca un dezinfectant. de unde el pătrunde în esofag. mobilizează limba în sus şi înapoi.7 l de salivă – o secreţie apoasă alcătuită din mucus şi lichid.

Glandele submandibulare produc o salivă care conţine cantităţi aproape egale de mucus şi ptialină şi aceasta completează volumul de salivă secretată în gură în orice moment. sunt situate sub limbă. care este puţin vizibilă 119 . parotidele produc o secreţie apoasă cu un conţinut mare de ptialină – enzimă ce degradează amidonul. În timpul vieţii apar două seturi succesive de dinţi. Saliva produsă de parotide este eliminată prin ducte ce se desprind din glande. pe planşeul cavităţii bucale. Fiecare dinte prezintă două porţiuni: coroana. imediat anterior de ureche. În comparaţie cu celelalte glande salivare. care se unesc şi sunt delimitate de celule secretorii. Fiecare glandă salivară se compune din ducte ramificate. Glandele submandibulare. glandele parotide. Saliva secretată de glandele sublinguale este de consistenţă vâscoasă. de asemenea. implantate în cavităţile maxilarului şi ale mandibulei. Funcţia acestor celule variază de la o glandă la alta şi secreţiile lor sunt diferite. Există. întinzându-se superior până la nivelul oaselor obrazului. Ambele perechi de glande îşi descarcă conţinutul pe părţile laterale ale frenului limbii (un cordon de ţesut care porneşte de la baza limbii şi se uneşte cu planşeul gurii). sub dinţii posteriori şi glandele sublinguale (au o denumire adecvată). după cum sugerează şi numele se găsesc sub maxilarul inferior. Deşi parotidele sunt cele mai voluminoase glande. ele produc doar un sfert din volumul total de salivă. cu mult mucus. multe glande mici răspândite la nivelul cavităţii bucale. submandibulare şi sublinguale. Glandele parotide sunt cele mai voluminoase glande salivare situate la nivelul unghiului mandibulei.Saliva este produsă de trei perechi de glande situate la nivelul feţei şi al gâtului. Dinţii: Dinţii sunt structuri osoase dure.

care este partea încorporată în maxilare. 120 . Dinţii frontaşi au doar o rădăcină. de obicei. Acesta este alcătuit dintr-o serie de fibre de colagen rezistente. şi rădăcina. care dă senzaţia de durere când este stimulată de excitanţi termici sau chimici. totuşi. asemănătoare osului. iar dinţii sunt ataşaţi prin fibre ce formează ligamentul periodontal. mai lungi decât coroana. Centrul dintelui este o cavitate umplută cu un ţesut conjunctiv sensibil. Prin acest orificiu. Rădăcinile dinţilor sunt.în gură. Acesta are rolul unui tampon care poate proteja dinţii şi osul în timpul masticaţiei. complex. vasele sanguine şi nervii ajung la pulpa dentară. Modul de fixare al dinţilor are drept rezultat un grad foarte mic de mobilitate spontană. Fixarea dinţilor: Fiecare dinte este ataşat prin rădăcina sa de oasele maxilare. Este un ţesut sensibil. Aceste fibre sunt întreţesute cu fibre de ţesut conjunctiv şi conţin. Rădăcina este acoperită cu un strat de cement. care conţine celule vii. numit pulpa dentară. în timp ce dinţii situaţi mai în spate au două sau trei rădăcini. părţile din maxilare care conţin dinţii sunt denumite procese alveolare. vase sanguine şi fibre nervoase. Aceasta se extinde de la coroană până la extremitatea rădăcinii care prezintă un orificiu în punctul cel mai adânc al dintelui. o structură celulară extrem de dură şi de sensibilă. Dentina este o substanţă dură. care se întind de la cementul ce acoperă rădăcina la osul alveolar adiacent. Dentina coroanei este acoperită de un strat protector de smalţ. Elementul structural major al dintelui este format dintr-un ţesut calcificat denumit dentină. o substanţă asemănătoare dentinei şi care ajută la fixarea dintelui în alveolă. Modul de fixare al dinţilor este. de asemenea.

celulele epiteliale primitive cresc ca număr şi se formează o bandă groasă. În diferite momente ce corespund dezvoltării individuale a fiecărui dinte. Caninii sunt dinţii ascuţiţi şi bine adaptaţi la sfâşiere. Aceşti dinţi pot fi împărţiţi în aceleaşi tipuri ca dinţii deciduali şi completează seria iniţială cu o altă categorie. premolarii şi molarii localizaţi propriu-zis spre partea posterioară. unde fuzionează coroana cu rădăcina. sunt eliminaţi. astfel încât în timpul masticaţiei dinţii opuşi se suprapun unii peste alţii. de obicei. Dinţii deciduali pot fi împărţiţi în trei categorii: incisivi. gingia intră în contact strâns cu dintele. Tipuri de dinţi: Omul are două serii de dinţi. Dinţii deciduali de lapte = sunt cei prezenţi în timpul copilăriei şi. 121 . Dezvoltarea dinţilor: Primul semn de dezvoltare a dinţilor apare când fătul are doar şase săptămâni. Dinţii formează o arcadă ovalară uniformă. ce are forma arcului dentar. În acest stadiu. protejându-l faţă de infecţii şi alte influenţe nocive. de obicei. Dinţii permanenţi îi înlocuiesc şi sunt în număr mai mare decât seria iniţială. care sunt intermediari atât ca formă. Incisivii se caracterizează printr-o margine ascuţită ca o lamă. cât şi ca poziţie între canini şi molari. se potrivesc una peste alta. ca lamele unei foarfeci. în timp ce premolarii şi molarii au rol în triturarea hranei.O zonă de importanţă crucială se află la nivelul colului dentar. Aceşti muguri capătă o formă finală a jocţiunii dintre smalţ şi dentină. cu incisivii în partea anterioară şi caninii. Arcadele dentare. În această regiune. denumită premolari. iar incisivii de pe maxilare opuse funcţionează glisând unii peste alţii. canini şi molari. această bandă produce mugurii dentari primitivi în ţesutul ce este acoperit de epiteliu.

Unele celule evoluează pentru a forma dentina. Există. în aşa fel încât să asigure un loc pentru dentiţia permanentă. În caz ideal. Primul molar permanent apare la vârsta de 6 ani. primii incisivi inferiori încep să apară prin gingie. deşi secvenţa sau ordinea apariţiei poate varia. totuşi. aceştia ar trebui să fie spaţiaţi. în timp ce altele dau naştere smalţului. apare erupţia incisivilor superiori. După apariţia incisivilor inferiori. în mod obişnuit. copilul va avea. singurul semn de ocluzie este semnalat de mucoasa gingivală îngroşată. În jurul vârstei de şase luni. 2. după vârsta de şase ani. La naştere. Esofagul şi stomacul: Faza orală a digestiei se termină atunci când limba împinge bolul alimentar de palatul gurii spre cavitatea musculară a faringelui înainte de a intra în esofag. 122 . Problemele dentare pot fi asociate cu oricare din dinţii deciduali. deşi acest proces nu este finalizat decât aproximativ la un an după erupţia dinţilor deciduali. acest proces fiind denumit erupţie dentară. în final. Consecutiv. cel de-al doilea la vârsta de 12 ani şi al treilea sau măseaua de minte. Marginile mugurilor dentari continuă să crească în profunzime şi. formează rădăcinile dinţilor. În jurul vârstei de doi ani şi jumătate până la trei ani. în timp ce la alţii pot să apară doar după vârsta de un an. aceştia fiind urmaţi de canini şi molari. un set complet de 20 de dinţi de lapte. incisivii deciduali inferiori şi superiori sunt înlocuiţi de dinţii permanenţi. Vârsta la care acesta apare este variabilă: foarte puţini copii au dinţi la naştere. La aproximativ 25% din populaţie nu apare măseaua de minte niciodata. în jurul vârstei de 18 ani. Molarii permanenţi nu se dezvoltă pe locul molarilor de lapte. ci posterior faţă de aceştia. o variaţie considerabilă în momentul apariţiei dinţilor.

Primul timp al deglutiţiei este un act voluntar asupra căruia avem un control conştient. esofagul are un traseu uşor către stânga şi trece în spatele bronhiei stângi. de aceea. Trecerea hranei prin organism este. Bolul alimentar este propulsat activ de o serie de contracţii ondulatorii – un proces denumit peristaltism. traversează 123 . la fel de bine stând în cap sau stând pe scaun. dacă dorim. După aceea. ale căror mişcări contribuie la emiterea sunetelor. astfel încât hrana nu refluează în gură. alţi muşchi ai feţei şi gâtului ridică limba înspre palatul dur. Muşchii faringelui se contractă. au loc mai multe evenimente în cursul a câtorva secunde. Această porţiune este situată imediat posterior faţă de laringe şi mucoasa ei se continuă cu cea a cartilajelor cricoid şi tiroid. automat. Sub nivelul manubriului sternal. deglutiţia este un act involuntar. prevenind intrarea hranei în nazofaringe. Acţiunile acestor muşchi ajută la propulsarea alimentelor prin această zonă a faringelui pe tractul digestiv. Odată ce hrana a depăşit baza limbii. propulsând bolul alimentar către esofag. dependent de gravitaţie. În acelaşi timp. şi închid epiglota. pentru a preveni interferenţa dintre deglutiţie şi respiraţie. Esofagul: Partea superioară a esofagului se găseşte imediat posterior de trahee. un proces activ şi nu doar un mecanism pasiv.Porţiunea inferioară a faringelui este implicată în întregime în deglutiţie. astfel încât hrana nu poate pătrunde în trahee şi plămâni. substanţa înghiţită este imediat expulzată prin tuse. ei produc o mişcare superioară a palatului moale. Odată ce hrana ajunge în faringe. aşa se explică faptul că noi putem mânca sau bea. Când aceasta se întâmplă.

în sfârşit. hrana este amestecată cu sucurile digestive până când se formează o masă păstoasă. care este apoi trecută în duoden.5 cm în diamentru. La joncţiunea dintre stomac şi duoden există un inel muscular. Nu există un sfincter (un inel muscular constrictiv. cât şi longitudinale şi. În primul rând. Esofagul este un tub elastic cu o lungime de aproximativ 25 cm şi 2. permiţând hranei să treacă în duoden. sfincterul piloric. denumită epiteliu. La fel ca şi restul tractului alimentar. Membrana delimitantă produce o secreţie specifică. Stomacul: Stomacul este un organ muscular situat în partea superioară a abdomenului. ce conţine acizi şi enzime care degradează hrana şi astfel ajută digestia. va apărea un reflux gastro-esofagian. În stomac. care se relaxează intermitent. un strat extern protectiv. Când acest mecanism funcţionează inadecvat.diafragmul şi se închide în porţiunea superioară a stomacului. stomacul acţionează ca un rezervor pentru hrană. esofagul este alcătuit din patru straturi – o membrană mucoasă ce permite trecerea alimentelor. sucul gastric este ţinut în mod normal în stomac datorită acţiunii concomitente a tunicii musculare a esofagului şi a faptului că esofagul prezintă o îngustare la trecerea prin diafragm în traiectul său de la torace la abdomen. cum ar fi cel de la anus) care să separe esofagul de stomac. un strat muscular relativ gros ce conţine atât fibre circulare. Peretele stomacului este alcătuit dintr-un strat muscular gros. Este legat la extremitatea superioară de esofag şi la cea inferioară de duoden (porţiunea iniţială din intestinul subţire). căptuşit cu o membrană specială. un strat submucos care îi menţine poziţia. 124 .

numită chim – intră apoi în duoden. care începe în partea inferioară dreaptă a abdomenului. denumit şi intestinul gros. 4. Pe măsură ce undele peristaltice propulsează chimul prin stomac. După ce substanţele nutritive au fost absorbite. porţiunea iniţială a intestinului subţire. este desfăcută şi degradată până când devine fluidă. ajunge în colon. Acesta este un organ lung şi larg. În final. de fapt. sfincterul permite trecerea unor cantităţi mici către intestinul subţire. unde are loc. acidă. 3. Consistenţa finală a reziduurilor alimentare – fecalele – depinde de cantitatea de apă absorbită. majoritatea substanţelor din fecale sunt reziduuri alimentare.Hrana este apoi transportată prin intestine pentru a fi în continuare digerată şi absorbită. Pătrunde apoi în intestinul subţire. Duodenul produce şi eliberează cantităţi mari de mucus. dar colonul conţine în mod sigur produşi de excreţie. resturile alimentare se solidifică gradat şi apa este absorbită de influxul sanguin prin peretele intestinal. Se poate discuta dacă acest proces ar trebui denumit excreţie. cu excepţia faptului că nu este niciodată complet închis. adevăratul proces de digestie şi toate substanţele nutritive dezirabile din hrană sunt absorbite. foarte asemănător cu mecanismul de trecere din esofag în stomac. Evacuarea din stomac este reglată de un muşchi. având apoi un traiect ascendent şi curbat în potcoavă înainte de a se termina la anus. Intestinul subţire: Hrana care părăseşte stomacul – o pastă consistentă. Tractul intestinal: Când hrana pătrunde în stomac. întrucât conţine produşi de degradare ai celulelor sub forma bilei. În timpul pasajului prin intestinul gros. sfincterul piloric. care îl 125 .

Când hrana digerată vine în contact cu vilozităţile. Secretina stimulează producerea unor cantităţi mari de sucuri alcaline care neutralizează aciditatea chimului parţial digerat. Bila este. cu aspect de muscatura) numite criptele Lieberkühn. Hrana digerată pătrunde apoi în jejun şi ileon. care desface peptonele în componente mai mici. până când este nevoie de ea. sunt absorbite direct în capilarele vilozităţilor. Duodenul primeşte. iod. Aceste enzime includ tripsina. apoi.protejează împotriva lezării de către acidul clorhidric şi de enzimele din chim. crescatura. Secreţia sucului pancreatic este declanşată de doi hormoni. porţiuni ale intestinului subţire situate în continuarea duodenului. Enzimele pancreatice se produc ca răspuns la eliberarea unui al doilea hormon. plus vitamine şi minerale importante cum ar fi calciu. care pe peretele interior prezintă milioane de proeminenţe minuscule. în fluxul sanguin. chilifer. unde au loc stadiile finale ale modificărilor chimice. Fiecare vilozitate conţine un capilar şi o mică ramură limfatică. care este produsă în ficat şi stocată în vezica biliară. sucuri digestive de la pancreas şi cantităţi imporatnte de bilă. pancreozimina. denumite vilozităţi. Aminoacizii rezultaţi din digestia proteinelor şi zaharurilor din hidraţii de carbon. de asemenea. elibeartă în duoden din vezicula biliară. de asemenea. Aceste 126 . fier. pentru a fragmenta particulele de grăsimi. Cea mai mare parte a absorbţiei are loc în ileon. glicerolul. lipaza care desface grăsimile în molecule de glicerol şi acizi graşi. acizii graşi şi vitaminele dizolvate intră în chilifere şi sunt transportate în sistemul limfatic şi. Enzimele sunt eliberate de celulele unor mici indentaţii (adancitura. peptidele. amilaza care desface hidraţii de carbon până la maltoză. Enzimele pancreatice ajută la digestia hidraţilor de carbon şi a proteinelor pe lângă cea a grăsimilor.

Peretele duodenal are două straturi musculare care se contractă şi se relaxează alternativ. mucoasa. la rândul lui.5 m – conectând duodenul şi jejunul cu intestinul gros – şi reprezentând aproximativ jumătate din lungimea totală a intestinului subţire. Suprafaţa externă este protejată de peritoneu – o membrană care căptuşeşte cavitatea abdominală. Unit cu partea superioară a stomacului. pentru a neutraliza secreţia gastrică acidă. Ele se multiplică mai rapid decât orice alte celule ale organismului: din o sută de celule. Acesta. Celulele mucoasei necesită o reînnoire constantă. Are o lungime de 3. Deasupra stratului muscular se găseşte submucoasa ce conţine multe glande (glande abarunner) care secretă mucusul protectiv. de la stomac la colon. iar restul acestora sunt trecute mai departe în circulaţia generală a organismului. de asemenea.capilare duc la vena port-hepatică. În stratul superficial al duodenului. una este înlocuită la fiecare oră pe tot parcursul vieţii. care transportă hrana direct la ficat. Are o formă de potcoavă ce înconjoară capul glandei pancreatice. Peretele este 127 . reţine unele substanţe pentru necesităţile proprii şi pentru stocare. se găsesc glande care secretă un suc alcalin ce conţine unele dintre enzimele necesare pentru digestie. în drumul ei. Acesta previne autodigestia duodenului sau lezarea lui de către compuşii acizi veniţi din stomac. în care hrana ajunge. contribuind la deplasarea conţinutului alimentar în timpul digestiei. Sucul acţionează. Ileonul: Ileonul reprezintă porţiunea terminală a intestinului subţire. duodenul este porţiunea iniţială a intestinului subţire cu rol în digestia eficientă a hranei. Ileonul are o structură asemănătoare cu celelalte două segmente ale intestinului subţire.

măsurată de la bază până la intestine. dar începe o 128 . glandele salivare de la nivelul cavităţii bucale îsi încep secreţia şi ptialina. cum ar fi maltoza şi glucoza. Mezenterul: Spre deosebire de duoden. Acţiunea ptialinei încetează. Hrana traversează apoi esofagul.5 m². care este mai mult sau mai puţin ferm fixat de peretele abdominal posterior.alcătuit. Când hrana este mestecată. Digestia: Digestia este procesul care descompune hrana în substanţe ce pot fi absorbite şi utilizate de organism pentru energie. Foiţa care acoperă intestinele are o suprafaţa de 5. Are o lungime de aproximativ 15 cm şi este ataşată de peretele posterior al abdomenului. ajungând în stomac. cât şi ileonului să se mişte relativ liber în cavitatea abdominală. Aceste modificări încep în gură. Adâncimea mezenterului. creştere şi regenerare. jejunul şi ileonul sunt susţinute de o membrană numită mezenter. începe să descompună o parte din hidrocarbonaţi (glucide) în molecule mai mici. unde un complex de substanţe chimice – mucus. acid clorhidric şi enzima pepsină – acţionează asupra ei. din straturi musculare responsabile pentru transportul hranei digerate şi straturi mucoase care delimitează lumenul. Acestea sunt produse de organe ataşate la tractul digestiv şi ele sunt responsabile pentru multe din reacţiile chimice implicate în digestie. Digestia depinde de acţiunea unor substanţe denumite enzime asupra hranei ingerate. în principal. Această structură este alcătuită din două straturi de peritoneu. o enzimă produsă de ele. este de aproximativ 20 cm. 5. ceea ce permite atât jejunului.

prezenţa hranei şi secreţiile hormonale. ci mai mult o schimbare graduală. Jejunul are un diametru în jur de 3.5m înainte de joncţiunea cu ileonul. de asemenea. lăsând să treacă apa şi produşii de degradare. Când aciditatea atinge un anumit nivel. Pentru a îndeplini acest rol. pereţi mai groşi decât ileonul. astfel încât aceasta poate fi degradată până la peptone.nouă serie de reacţii chimice declanşate de stimuli nervoşi. producerea de gastrină încetează. cât şi în intestin de impulsuri nervoase. Nu există diferenţiere netă între jejun şi ileon. aciditatea este neutralizată de către secreţiile proprii ale duodenului şi de acţiunea bilei şi a sucurilor pancreatice. care se întinde pe o lungime de 2. Cantitatea de suc gastric eliberat este controlată atât aici. Hrana parţial digerată care ajunge în duoden conţine mult acid clorhidric. Aceste trei secreţii continuă procesul de digestie. pentru a asigura o suprafaţă maximă de 129 . Jejunul are. Gastrina. jejunul are o structură specializată. un hormon. În continuarea duodenului se găseşte jejunul. în timp ce ileonul are un diametru mai mic. Procesul de absorbţie este finalizat în ileon. deşii ambii au peretele format din două straturi musculare şi structuri mucoase interne care delimitează lumenul intestinal. Rolul jejunului: Jejunul reprezintă sediul de absorbţie al alimentelor nutritive utilizabile din hrană.8cm. În duoden. Duodenul măsoară aproximativ 25 cm. care se varsă în duoden din vezica biliară şi pencreas. stimulează eliberarea de acid clorhidric şi pepsină din celulele gastrice după ce hrana a ajuns în stomac. Secreţia de mucus previne lezarea mucoasei gastrice de către acidul clorhidric.

Fiecare vilozitate are un vas limfatic central sau “ chilifer”. Mucoasa jejunală prezintă o serie de pliuri circulare. Arterele şi venele ce transportă sângele către şi de la pereţii jejunali trec prin mezenter. care se desprinde din el. ele confluează pentru a forma vena portă. deoarece învelişul celular al fiecărei vilozităţi are o structură specifică. 6. care face posibilă absorbţia. fără nici o funcţie cunoscută la om. cu “margine în perie”. Cecul şi apendicele vermiform. care se deschide prin anus. Aceasta înseamnă că substanţele nutritive absorbite în sânge sunt transportate mai întâi la ficat. Absorbţia hranei: Întrucât jejunul are rolul de a permite trecerea hranei din intestin în sânge. Suprafaţa de contact cu hrana digerată creşte mai mult. Grăsimile din alimente sunt absorbite în sistemul limfatic concomitent cu absorbţia altor substanţe nutritive în sânge. colonul. astfel încât să poată asigura o absorbţie crescută. se vede că întreaga suprafaţă este alcătuită din mici proeminenţe digitiforme. ca şi venele care drenează restul intestinului. nu ajung direct la inimă. pentru metabolizare.contact cu lumenul. Fiecare vilozitate are aproximativ un milimetru. necesită o irigaţie eficientă. Venele care drenează jejunul. rectul şi canalul anal. care ajunge la ficat. 130 . Acest tip particular de fluid limfatic ce conţine grăsimi şi care drenează din intestin este denumit chil. Intestinul gros: Anatomiştii împart intestinul gros în patru regiuni: cecul. Observând la microscop suprafaţa internă. înainte de ajunge în restul organismului. sunt ambele căi oarbe. denumite vilozităţi.

bineînţeles. Are un traiect ascendent către partea dreaptă superioară a cavităţii abdominale. Traversează cavitatea abdominală sub stomac şi. cea mai mare porţiune a intestinului gros. Apa este absorbită în sânge din resturile lichide ale digestiei. Ramuri ale venei porte aduc sângele de la intestin la ficat. 2.Prima parte a intestinului gros este denumită colon ascendent. Porţiunea colonului ce traversează cavitatea abdominală este denumită colon transvers şi. Artera mezenterică inferioară irigă restul colonului. apoi. se numeşte flexură splenică. de departe. unde se continuă cu rectul. cea de-a doua. Poate avea complicaţii serioase şi necesită 131 . până în pelvis.3 m. Colita: Colita este o inflamaţie a mucoasei colonice. Colonul reprezintă. imediat sub ficat. împreună cu porţiunea terminală a intestinului subţire. Există două tipuri: 1. La nivelul hipocondrului drept. care ajung la el din intestinul subţire. Curbura colonului din partea stângă este denumită flexură hepatică. La aproximativ 2-3 cm de extremitatea inferioară există o joncţiune în formă de T cu ileonul (porţiunea finală a intestinului subţire). segmentul cu traiect descendent se numeşte colon descendent. când capătă un traiect descendent. Funcţia colonului este de a transporta materiale solide la anus prin procesul de peristaltism şi de a absorbi sodiul şi apa. colita cronică sau ulcerativă este mult mai severă. Colonul ascendent. este vascularizat de artera mezenterică superioară. colita acută este frecvent rezultatul unei infecţii sau al unei alergii şi nu durează mult timp. măsurând 1. colonul face o curbură către stânga. ia un traiect descendent în partea stângă a corpului. Amândouă vasele sunt ramuri ale aortei.

Principala funcţie a anusului este menţinerea continenţei fecalelor în timp ce rectul funcţionează ca un rezervor pentru acestea. o 132 . pe partea externă. este un tub muscular delimitat de un epiteliu caracteristic. Rectul: Diferenţa dintre rect şi anus determină multă confuzie în rândul persoanelor neavizate. Colita cronică este mai frecventă la persoanele în vârstă de la 20 la 40 de ani. Rectul. La nivelul rectului. Fecalele conţin în mod obişnuit aproximativ 75% apă şi 25% materii solide. Această capacitate de creştere a dimensiunilor face ca rectul să fie capabil să funcţioneze ca un rezervor. dar în alte ocazii se poate dilata. aproximativ o treime sunt bacterii. porţiune inferioară a intestinului gros. Partea musculară a rectului se contractă în timpul defecaţiei pentru a expulza fecalele. dar poate apărea la orice vârstă. Dintre materiile solide. acest epiteliu conţine glande care produc mucus ce lubrifiază fecalele şi uşurează tranzitul. înconjurat de un inel muscular care face joncţiunea cu rectul. Anusul reprezintă doar un canal îngust şi scurt. O parte din apă provine din mucusul ce lubrifiază canalul alimentar şi uşurează eliminarea materiilor fecale din organism. Anusul: Anusul sau canalul anal are o lungime de aproximativ 10 cm şi reprezintă orificiul prin care deşeurile solide din organism – denumite fecale – sunt excretate. ca şi restul intestinului gros. totuşi. Funcţionarea normală a anusului şi a rectului permite evacuarea intestinului atunci când împrejurările sociale o permit şi nu doar când materiile fecale au traversat întregul intestin gros.tratament prelungit.

Culoarea fecalelor se datorează pigmenţilor biliari denumiţi stercobilină şi bilirubină. pe măsură ce înaintăm în vârstă şi începem să consumăm mai puţină celuloză în favoarea cărnii. Aceşti pigmenţi biliari ajută. devin. Se pare că. Mecanismul de funcţionare: Odată ce fecalele se apropie de punctul final al călătoriei lor prin intestine. permiţând intrarea acestora în canalul anal. pentru a permite expulzarea acestora. mai compacte pe măsură ce lichidele sunt absorbite din organism.treime grăsimi şi proteine nedigerate şi o treime celuloză – componenta vegetală nedigerată. Este întâlnit doar la oameni. dar în cursul defecaţiei ele se relaxează. În mod normal. mucoasa canalului anal secretă un fluid numit mucus. Pentru a uşura eliminarea fecalelor din anus. apendicele a fost considerat o relicvă evolutivă. Din acest motiv. 133 . la sterilizarea şi deodorizarea fecalelor. Apendicele: Apendicele este o porţiune îngustă de intestin asemănătoare unei cozi. Poate avea până la 10 cm în lungime şi aproape 1 cm în diametru. iar reziduurile solide sunt transportate la rect. nu mai este necesar un organ pentru digerarea acesteia. localizată la capătul intestinului gros. Sfincterul intern sesizează prezenţa fecalelor şi se relaxează. cele două sfinctere menţin anusul închis. treptat. unele specii de maimuţe şi la marsupiale. La extremitatea canalului anal se găsesc două inele musculare – sfincterele intern şi extern. Sfincterul extern este menţinut închis în mod deliberat până când apare un moment convenabil pentru defecaţie. de asemenea. celălalt capăt se deschide în cec. Vârful acestuia este închis.

De obicei. cel drept fiind cel mai mare şi care ocupă în întregime partea superioară dreaptă a abdomenului. Funcţii: Ca orice altă parte a organismului. ficatul nu poate fi palpat. Este situat sub diafragm. denumit sistem port. depăşeşte rebordul costal şi poate fi uşor simţit. Lobul stâng este mai mic. Ficatul este cel mai mare organ al corpului. Ficatul: Ficatul are două roluri vitale: producerea (sau metabolizarea) unor noi substanţe chimice şi neutralizarea produşilor de degradare şi a celor toxici.7. şi pentru sinteza enzimelor. Proteinele sunt ingerate sub diferite forme. care reprezintă mesagerii chimici ai organismului. având o greutate între 1. dar când este mărit. pentru formarea hormonilor.36 – 1. Metabolismul proteinelor: Proteinele sunt esenţiale pentru reînnoirea şi diviziunea celulară oriunde în organism. ca rezultat al unei boli.81 kg. sângele se întoarce înapoi la inimă şi plămâni din stomac numai trecând printr-un sistem venos hepatic. celulele sunt cele care efectuează activităţile vitale la nivelul microscopic. cât şi animală şi din proteinele iniţiale. atât de origine vegetală. Are două părţi sau lobi. Cu alte cuvinte. Ele sunt specializate pentru manipularea substanţelor de bază pe care organismul nostru le vehiculează – proteine. Acest organ reprezintă un loc de tranzit pentru fiecare picătură de sânge care soseşte de la intestin – sânge ce transportă toate substanţele nutritive din hrană. 134 . hidraţi de carbon şi grăsimi. uneori trecând peste linia mediană în partea stângă. Celulele din ficat sunt denumite hepatocite. denumiţi lobul stâng şi drept. fiind protejat de traumatisme de către coastele inferioare.

nu se întorc în fluxul sanguin. grăsimi şi. În esenţă. Unele. înapoi în circulaţie. care ”curăţă” sângele de impurităţi. 135 . Din toate resursele menţionate – sânge. proteine. acest proces de sinteză înseamnă că proteinele preluate din sângele adus de vena portă la hepatocite sunt sintetizate de enzimele hepatice şi apoi eliberate în noua lor formă. sunt toxice şi celulele hepatice le neutralizează. Produşii de degradare ai grăsimilor şi ai sângelui trec în bilă. de asemenea. Reziduurile. denumit în general ţesut adipos subcutanat. globulele roşii produse în exces şi le transmite hepatocitelor pentru procesare. în mai mică măsură. Metabolismul grăsimilor: Grăsimile sunt. un produs inofensiv. degradându-le întâi pe cele absorbite şi apoi sintetizându-le. cum ar fi amoniacul. rezultă produşii finali în urma metabolismului ce are loc în hepatocite. grăsimile reprezintă un mijloc de stocare a energiei. produs în ficat şi stocat în vezicula biliară. Aceste celule înlătură. În plus. cum ar fi bacteriile. Bila: Bila este un fluid consistent. care are un rol de izolator şi de abosrbţie a şocurilor. Este eliberată din veziculă în intestinul subţire. după numele descoperitorului lor. Eliminarea deşeurilor: La nivelul ficatului se găsesc celule specializate denumite celule Küppfer. totuşi. hidraţii de carbon. Ele sunt transformate de către ficat în forme care pot fi convertite pentru producerea şi reînnoirea ţesutului adipos. trimiţând ureea.ficatul trebuie să sintetizeze proteine specifice pentru organism. amar. de asemenea. de culoare galben verzuie. esenţiale pentru organism.

deoarece conţine produşii de degradare a celulelor uzate. Este produsă continuu în cantităţi mici de către fiecare celulă hepatică. În afară de cazul în care bila este necesară imediat pentru digestie. Pe măsură ce este produsă de celule. În fiecare zi. astfel încât bila este eliminată. din sistemele excretorii ale corpului. bila drenează în ductele hepatice. de asemenea. Datorită substanţelor pe care le conţine. colesterol şi pigmenţi biliari ce îi conferă culoarea caracteristică. care se varsă în ductele biliare plasate între lobulii hepatici. denumite canalicule biliare. care este un loc de stocare situat imediat sub ficat. Bila furnizează o cale utilă 136 . Vezicula biliară: Bila este depozitată în vezicula biliară. sfincterul Oddi. Pe măsură ce hrana – şi în special cea care conţine grăsimi – pătrunde din stomac în duoden. De la ductele biliare. Acest hormon ajunge pe cale sanguină la vezicula biliară şi determină contracţia pereţilor acesteia. duodenul produce un hormon denumit colecistochinină. şi este esenţială pentru digerarea grăsimilor. ficatul produce aproximativ un litru de bilă. ductul biliar comun (coledoc) şi printr-un orificiu îngust. Face parte. care permite să pătrundă în intestinul subţire. care o elimină în intestin. Bila rămâne în vezicula biliară până când devine necesară în procesul de digestie. are în compoziţie o gamă largă de substanţe chimice ce includ săruri biliare. este colectată în mici canale prezente între cordoane de celule hepatice. ea se scurge în vezicula biliară. După aceea. bila se scurge printr-un alt duct.ca răspuns la prezenţa alimentelor. săruri minerale. bila desface picăturile mari de grăsimi în picături mai mici – proces denumit emulsionare – uşurând absorbţia acestora. Deşi conţine peste 95% apă.

care este o substanţă chimică produsă în organism în cursul metabolizării grăsimilor. unde stimulează secreţia de bilă şi sunt refolosite de organism. neutralizează aciditatea hranei parţial digerate în stomac. Calculii colesterolici. Ele transportă de asemenea vitaminele A. E. 80-90% dintre ele fiind transportate înapoi la ficat prin sânge. din colesterol şi rareori apar mai mult de unul sau doi şi pot ajunge la 137 . Cei mai frecvenţi sunt denumiţi calculi micşti. D. Funcţia bilei: Sărurile minerale din bilă. ce includ şi bicarbonatul. Aceştia sunt aglomerări de colesterol cu consistenţă dură. Pe lângă acţiunea de emulsionare. după cum sugerează numele. Calculii biliari: Chiar dacă producţia hepatică de bilă este normală. Există trei tipuri diferite de calculi biliari. sunt formaţi. Organismul îşi conservă sărurile biliare. care se formează chiar în vezicula biliară. Ele nu sunt distruse după utilizare. se crede că sărurile biliare favorizează absorbţia grăsimilor prin peretele intestinal. Sărurile biliare. descompun grăsimile astfel încât enzimele digestive îşi pot exercita acţiunea. substanţe chimice denumite glicocolat de sodiu şi taurocolat de sodiu. deoarece sunt alcătuiţi din biliverdină şi colesterol. Se pot forma până la 12 calculi în acelaşi timp şi suprafaţa faţetată le permite aglomerarea în vezicula biliară. Cea mai cunoscută afecţiune a veziculei biliare sunt calculii biliari. uneori pot apărea anomalii la nivelul veziculei biliare. K. în cea mai mare parte. joacă un rol important în digestia hranei.de eliminarea produşilor de degradare hepatici şi. de asemenea.

dimensiuni de 1. fiind destul de mari pentru a placa ductul biliar comun.2 cm în diamtru. dar dixidul de carbon este cel mai important produs de degradare care trebuie eliminat din organism. Ei au tendinţa de a se forma ca rezultat al unor boli care afectează compoziţia sângelui. X. 138 . poate paraliza multe reacţii chimice din corp. Calculii pigmentari sunt compuşi. Pare ciudat să ne gândim la plămâni ca la un organ de excreţie. pentru a nu deveni toxici pentru organism. colonul sau intestinul gros. Aceasta este denumită insuficienţă respiratorie şi poate reprezenta stadiul final al bronşitei cronice. Diferitele organe – incluzând plămânii. Dacă dioxidul de carbon este dizolvat în sânge în cantităţi mai mari decât cele normale. glandele sudoripare din piele. apar în număr mare şi sunt. atunci sângele devine foarte acid. în principal. Acest lucru este realizat prin diferitele sisteme de excreţie care depind de diverse organe şi glande pentru eliminarea deşeurilor: sistemul urinar ale cărui componente principale sunt rinichii şi vezica urinară. ficatul şi colonul – veghează la buna desfăşurare a acestei acţiuni. din pigmentul verde din bilă. rinichii. Acest lucru. SISTEMELE EXCRETOARE Organismul are mai multe metode de a elimina produşii de degradare – substanţe care trebuie îndepărtate datorită toxocităţii lor pentru organism. 1. Diferitele componente ale corpului generează în continuu produşi secundari specifici şi aceştia trebuie eliminaţi. Excreţia: Excreţia este procesul prin care organismul elimină produşii de degradare. mici. mergând până la posibila apariţie a morţii. la rândul său. de obicei.

în timp ce restul rămâne în fluxul sanguin. vine de la ADH ( hormonul antidiuretic) secretat de glanda hipofiză. fiind dizolvată într-o cantitate variabilă de apă. Rinichii au o acţiune complexă. produşii secundari conţin azot. Ei primesc aproximativ un litru de sânge în fiecare minut. dar acest volum poate varia foarte mult. cantitatea de apă eliminată din organism şi menţin echilibrul corect al sodiului. Controlul delicat al echilibrului hidric al organismului este realizat de tubii renali care pot absorbi mai mult sau mai puţin din lichidul filtrat care circulă la nivelul lor. Stimularea pentru absorbţia unei cantităţi mai mari de apă. are drept rezultat o urină mai concentrată sau mai diluată. dar. Rinichii sunt responsabili pentru filtrarea acestor produşi ce conţin azot – dintre care cel mai comun este ureea – în afara fluxului sanguin. secretat de glandele 139 . Rinichii produc în mod continuu urina atât în timpul zilei. Cantitatea totală de uree care este eliminată rămâne aproximativ aceeaşi.Sistemul urinar: Majoritatea celulelor organismului utilizează unele proteine în reacţiile lor chimice şi. dacă organismul devine deshidratat. Rinichii reglează. cât şi al nopţii. ori de câte ori o proteină este degradată. Aproximativ doi litri de urină sunt produşi în 24 de ore. astfel încât componenta apoasă a sângelui (plasma) trece în tubii renali. sodiu şi alţi compuşi sunt reabsorbiţi în sânge. de asemenea. O parte din apă. în care aldosteronul. Lichidul filtrat traversează tubii renali şi o mare parte din apă. uree şi alţi produşi secundari sunt transportaţi de urină prin două uretere la vezica urinară. Acest sânge ajunge în final la filtrul situat la capătul unuia din tubii renali – câte două milioane în fiecare rinichi – unde este filtrat. Există un sistem foarte asemănător pentru menţinerea echilibrului.

Fiecare nefron are două componente principale – partea filtrantă sau glomerulul şi tubii. Tubii renali pornesc de la glomeruli către un sistem colector care. Fiecare glomerul este înconjurat de capsula Bowman.suprarenale. numit ureter. 2. Glomerulul reprezintă un ghem de mici capilare sanguine cu pereţi foarte subţiri. Porii pereţilor capilari formează o „sită biologică” şi sunt atât de mici. Aici sunt reabsorbite aproape toată apa şi sodiul care au fost filtrate astfel 140 . La femei. Apa şi reziduurile dizolvate în ea pot difuza prin aceşti pereţi în sistmul tubilor colectori. drenează în vezica urinară. Această reţea de capilare este atât de întinsă încât poate conţine – în orice moment – aproximativ 130 ml de sânge în fiecare minut. care se găsesc imediat deasupra rinichilor. acţionează la nivelul tubilor şi determină reabsorbţia unei cantităţi mai mari sau mai mici de sodiu. unde apa şi nutrimentele esenţiale sunt extrase din sânge. Una dintre cele mai mici molecule proteice eliminată prin urină este albumina. incât moleculele peste o anumită dimensiune nu pot trece. în concordanţă cu necesităţile organismului. situaţi pe peretele posterior al abdomenului. glomerulii se inflamează şi filtrarea nu mai este atât de selectivă. în final. Când apare o infecţie a rinichilor. Rinichii conţin mii de mici unităţi filtrante – nefronii. permitând unor molecule mai mari să ajungă în urină. Conductul care pleacă de la vezica urinară se numeşte uretră. ce se deschide în vezica urinară. Rinichii: Fiecare om are doi rinichi. în care îşi au originea tubulii. aceasta se deschide în faţa vaginului şi la bărbaţi – la extremitatea distală a penisului. situat de cealată parte. Din interiorul fiecărui rinichi coboară pe peretele posterior al cavităţii abdominale un conduct.

în care intervine un hormon eliberat în sânge de hipofiza posterioră. determină creşterea secreţiei de aldosteron din glandele suprarenale. tubii devin mai puţin permeabili pentru apă. Creşterea presiunii arteriale (presiunea sângelui): Rinichii reglează cantitatea de sodiu din organism şi secretă un hormon numit renină. pacientul nu poate reţine apa. tubii permit reabsorbţia unei mari cantităţi de apă. acest hormon lipseşte complet. 3. la rândul lui. secretat de glandele suprarenale (corticosuprarenala). Când se întâmplă acest lucru. totuşi. în al doilea rând. organismul are un sistem foarte sofisticat. pierzând astfel mari cantităţi prin urină. aldosteronul. constituient principal al oaselor şi dinţilor. Nivelul reninei este dependent de nivelul sodiului. Cât timp acest hormon este prezent în sânge. care. reglează reabsorbţia calciului. care trebuie înlocuită prin ingestie de apă. Pentru a reabsorbi această cantitate de apă. este controlat de acţiunea la nivelul tubilor al hormonului suprarenalion – aldosteronul. Parathormonul. Aceasta are două efecte: mai întâi. angiotensina.încât urina devine mai concentrată. Când. Renina activează un alt hormon. determină constricţia arteriolelor şi creşte presiunea sângelui. răspunde de schimbul dintre ionii de sodiu şi potasiu – contribuind la controlul presiunii arteriale şi al echilibrului sodiului din organism. În condiţii cum ar fi diabetul insipid (care nu trebuie confundat cu diabetul zaharat). un hormon produs de cele mai mici glande situate în spatele glandei tiroide. hormonul scade. Vezica urinară: 141 . care este eliminată în exces prin urină – proces denumit diureză. modificând permeabilitatea tubilor. Un alt hormon.

apare necesitatea de a urina. Urina este eliminată din corp prin uretră. cu pereţi groşi. sau uretra prostatică.Vezica urinară este un organ muscular cavitar. Rinichiul elimină un flux continuu de urină către vezică. În timpul micţiunii. la femei. vezica urinară nu se comportă ca un balon. Când această capacitate este depăşită. Uretra masculină. adaptându-se la volumul de urină până când vezica este aproape plină. Porţiunea finală – măsoară aproximativ 15 cm. Prima. această comunicare este menţinută închisă de un sfincter. fibrele musculare ale vezicii fiind capabile de extensie considerabilă. Cele două uretere – conductele prin care urina ajunge de la rinichi la vezică – pătrund prin partea posterioară. Totuşi. acest sfincter se relaxează simultan cu contracţia muşchilor vezicali care detemină eliminarea urinei. a cărei presiune creşte constant în timpul umplerii. care îşi are originea în porţiunea inferioară a vezicii urinare. Porţiunea mijlocie a uretrei masculine are aproximativ 12 mm în lungime şi este frecvent denumită uretra membranoasă. apoi.5 cm lungime şi se întinde de la sfincterul colului vezical prin mijlocul glandei prostatice. cea mai lungă – este denumită uretra 142 . la un bărbat matur. măsoară îm medie 20 cm în lungime şi are trei porţiuni. Pereţii vezicii urinare sunt alcătuiţi dintr-un număr de straturi musculare care sunt capabili de relaxare în timp ce vezica se umple şi. un muşchi circular care se contractă pentru a închide pasajul. de contracţie penru a o goli. situat în regiunea inferioară a bazinului. Este o cavitate în formă de pâlnie asemănătoare unei piramide răsturnate. dacă vezica este prea plină. La nivelul deschiderii ureterelor în vezica urinară există valve care previn refluxul urinii înapoi către rinichi. între oasele pubice şi rect. cu uterul. Baza piramidei reprezintă suprafaţa care vine în raport cu intestinul subţire sau. are 2. În mod normal.

Aproximativ 1200 litri de sânge trec prin rinichi zilnic şi se formează aproximativ 110 litri de filtrat. homeostazia. rezultând doar un litru de urină. uretra este mult mai scurtă şi singura funcţie pe care o are este de a elimina urina. Virtual. Alte substanţe. Datorită faptului că este atât de scurtă şi se deschide într-o zonă relativ expusă. este una din funcţiile majore ale rinichilor. Are un diametru de 1 cm şi este înconjurată de glande mucoase. Aproape tot filtratul este reabsorbit. Întregul mecanism este extrem de subtil şi complex. cele din urină fiind extrem de variabile pentru a le menţine pe cele din sânge în limite precise. care poate fi uşor contaminată. Unele substanţe toxice. Se găseşte în penis şi se deschide prin meatul uretral. Aceasta 143 . cum ar fi sodiul şi apa. cum ar fi ureea şi acizii. dar rezultatul final este reprezentat de formarea unui fluid în care produşii de degradare şi cantităţile variabile din alte substanţe cum ar fi sodiul pot fi îndepărtate din organism. Compoziţia urinei excretată în final depinde de natura substanţelor toxice produse în organism. orice componentă a urinei este prezentă în sânge: doar concentraţiile diferă. trebuie de asemenea menţinute în limite precise şi acest proces. Urina: Compoziţia fluidului din celule este menţinută în limite foarte stricte.spongioasă. este necesar un sistem extrem de flexibil – mai ales datorită faptului că aportul de lichide variază de la zero până la 10 litri pe zi. În mod clar. se explică frecvenţa mai mare a infecţiilor urinare la femei. La femei. se formează în mod constant şi trebuie eliminaţi pentru a menţine o concentraţie sanguină acceptabilă.

aceasta determină golirea automată prin mecanism reflex. Dacă cineva nu ar transpira deloc. distensia pereţilor musculari transmite semnale la măduva spinării. temperatura corpului este menţinută datorită pierderii de căldură prin glandele sudoripare. este esenţial ca temperatura normală să fie menţinută mai mult sau mai puţin constantă. de 37°C. La un copil mic. Aceasta este produsul glandelor sudoripare din piele şi unicul rol al ei este de a regla temperatura constantă a corpului. Totuşi. permiţând astfel o umplere suplimentară înainte de reapariţia senzaţiei de micţiune. corpul pierde o mare cantitate de sodiu şi apă prin transpiraţie. creierul comandă relaxarea muşchilor vezicali. vezica adultă poate reţine aproximativ 250 ml de urină înainte de a apărea orice disconfort şi golirea ei apare înainte de reţinerea unei cantităţi ce atinge o pintă întreagă (500 ml). întrucât căldura se pierde o dată cu evaporarea transpiraţiei de la suprafaţa pielii. 144 . tradiţional. Glandele sudoripare: Într-o zi călduroasă. acest reflex este suprimat treptat de către controlul centrilor nervoşi superiori. Pe parcursul vieţii. transpiraţia nu are o funcţie esenţială în eliminarea produşilor metabolici. Dacă temperatura mediului extern creşte excesiv. De aceea. Temperatura normală a corpului este. deşi există variaţii şi fluctuaţii zilnice de la persoană la persoană.curge continuu de la rinichi prin uretere la vezica urinară şi este cantitatea medie de urină produsă pe zi. Pe măsură ce vezica urinară se umple. 4. Dacă senzaţia de umplere apare într-un moment neconvenabil. prin perspiraţie. Controlul vezicii urinare: În mod normal. atunci orice exces de sodiu şi apă ar fi eliminat cu uşurinţă de către rinichi.

Tipuri de glande sudoripare: Organismul este acoperit de glande sudoripare ce produc transpiraţia. tot aşa reacţionează şi în alte condiţii. acest mecanism a atins un nivel care nu mai poate face faţă – el lucrează la capacitatea maximă. La oameni. deoarece nu putem creşte frecvenţa respiratorie dacă suntem supraîncălziţi. această energie provine din piele şi efectul sudorii care se evaporă se realizează prin utilizarea unei părţi din energia şi căldura pielii. după cum ne putem imagina.O cantitate mică de căldură se pierde direct în fiecare zi prin plămâni şi prin piele. sudoarea se evaporă de la suprafaţa pielii înainte de a putea fi observată şi din acest motiv este denumită „perspiraţie insensibilă”. 145 . fără a implica direct glandele sudoripare. şi activitatea lor este controlată atât de sistemul nervos. cum ar fi palmele. Înaintea pubertăţii. Odată ce temperatura corpului a crescut atât de mult. apărând prin urmare transpiraţia palmelor în emoţii sau bufeele de la menopauză. doar unul din tipuri funcţionează – glandele ecrine întâlnite pe tot corpul. încât transpiraţia devine excesivă. scăzând prin aceasta temperatura corpului. De fapt. Această evaporare permite pierderea de căldură. Totuşi. cât şi de hormoni. majoritatea căldurii pierdute zilnic rezultă din perspiraţie. Funcţionează pe principiul că lichidul are nevoie de energie pentru evaporare – la fel cum are apa când fierbe şi se transformă în vapori. acesta este un mod ineficient de a pierde căldură. în aşa-numitul stadiu ”insensibil”. Există multe glande de acest tip în zone cu tegument gros. Dar. cu excepţia buzelor şi a unor regiuni ale organelor sexuale. Nu este un mecanism flexibil. Aceasta înseamnă că la fel de bine cum răspund la modificările de temperatură.

concepţiei şi sarcinii. acest lucru fiind evident în procesul menstruaţiei. Menţinerea temperaturii: Principiul perspiraţiei ca sistem de scădere a temperaturii corpului funcţionează foarte eficient într-o atmosferă relativ uscată. ci şi la celelalte vieţuitoare.Glandele apocrine sunt mult mai implicate decât cele ecrine. Nu sunt asociate cu sistemul nervos. secreţia lăptoasă şi densă pe care o produc determină mirosul specific al corpului. Se dezvoltă şi încep să funcţioneze în timpul adolescenţei şi se găsesc la nivelul axilelor şi al areolelor mamare. La femei. evenimentele majore implicate în procesul de reproducere sunt sub controlul unor mecanisme reglatoare deosebit de fine. ceea ce are drept rezultat mirosul neplăcut. au un aspect serpentiform. Dacă atmosfera este umedă şi caldă. Organele de reproducere: Organele de reproducere la cele două sexe – masculin şi feminin – sunt de două tipuri: organe genitale interne şi externe. organele şi glandele de reproducere încep să se dezvolte în timpul pubertăţii. Gonadele sunt 146 . La oameni. Este necesară datorită nevoii speciei de a se reproduce pentru a supravieţui. şi gonadele. dacă nu ne spălăm cu regularitate. transpiraţia nu poate duce la scăderea temperaturii şi pelicula de perspiraţie ce acoperă pielea împiedică acest lucru. Aceasta se întâmplă deoarece secreţia gladulară interacţionează cu bacteriile de la suprafaţa pielii. XI. SISTEMUL DE REPRODUCERE Activitatea sexuală este o funcţie de bază care nu se întâlneşte doar la fiinţele umane. La microscop. 1.

Aparatul genital masculin este proiectat pentru producerea spermatozoizilor şi pentru fecundare. cum ar fi creşterea laringelui la sexul masculin (care determină îngroşarea vocii) şi apariţia menstruaţiei – la sexul feminin. până la ostiul uretral extern. situat la nivelul glandului. Sexul masculin: La bărbaţi. astfel încât urina este eliminată doar atunci când este nevoie. Sperma pătrunde în uretră în timpul actului sexual prin intermediul unor ducte seminale sau vase deferente care se deschid în ea după emergenţa din vezică. Penisul are un conduct central – uretra – de-a lungul căruia se scurge urina sau lichidul seminal în timpul actului sexual.reprezentate la sexul masculin de testicule şi la sexul feminin de ovare. de obicei cu vârful în sus. situate în exteriorul corpului. devine turgescent şi intră în erecţie. la rândul lor. şi glanda prostatică. Penisul este situat. stimulează producţia hormonilor sexuali: testosteronul sau androgenii – la bărbaţi – şi estrogenii şi progesteronul – la femei. Un inel muscular strâns la nivelul colului vezical menţine pasajul închis. Aceşti hormoni. Uretra se întinde de la vezica urinară. A. ca şi a caracterelor secundare. o pungă tegumentară ce conţine testicule. veziculele seminale şi diferitele conducte ale tractului genital care sunt situate în interiorul cavităţii abdominale. Atunci atinge o 147 . unde este depozitată urina. în mod normal. Lungimea lui variază între 6-12 cm. anterior faţă de scrot. organele genitale sunt scrotul şi penisul. într-o stare flască. Pubertatea este momentul în care încep să crească gonadele şi devin active sub influenţa hormonilor gonadotropi produşi de glanda hipofiză. Aceşti hormoni simulează creşterea glandelor genitale. În timpul stimulării sexuale.

După ce ejacularea a avut loc şi excitaţia sexuală a scăzut. smegma tinde să se acumuleze. acesta se retrage. Îndepărtarea acestei substanţe prin igiena locală prezintă importanţă: la unii bărbaţi. un motiv medical pentru evacuarea circumciziei 148 . când un bărbat este excitat sexual. mai gros şi mai rigid. care poate produce dureri sau inflamaţii la nivelul prepuţului – o stare denumită balanită. în acelaşi timp fiind împiedicată să părăsească zona. formând un produs mirositor cu consistenţă brânzoasă. Această încărcare cu sânge face penisul mai lung. fluxul sanguin scade pănâ la nivele normale şi penisul revine în starea flască pe măsură ce sângele care a determinat erecţia este drenat. ea creşte. Balanitele repetate sau persistente reprezintă. de asemenea. Şanţul care separă glandul de corpul penisului este şanţul coronar. Erecţia: Cea mai mare parte a penisului este alcătuită din trei grupuri de ţesuturi responsabile pentru erecţie. cantitatea de sânge care ajunge în aceste zone creşte enorm. în final.lugime de 10-12 cm. facilitând mişcarea prepuţului pe gland. cea mai mare parte a penisului este corpul său. uneori. conduc la orgasm. care acţionează ca un lubrifiant. presiunea internă. Tegumentul ce acoperă glandul produce o substanţă grăsoasă denumită smegmă. lăsând glandul expus stimulilor care. Prepuţul şi glandul: Glandul este protejat de un pliu tegumentar denumit prepuţ. iar zona în care se conectează de abdomenul inferior se numeşte rădăcină. Glandul penisului este cea mai sensibilă arie. Aceste zone sunt bogat vascularizate şi. Pe măsură ce penisul se măreşte în timpul erecţiei.

astfel încât în momentul naşterii fiecare testicul ajunge la poziţia finală din scrot. fiecare spermatozoid conţine toată informaţia genetică a individului respectiv.– care este. De aceea. distribuţia tipică a părului şi a ţesutului adipos. Mai întâi. Aceste două funcţii sunt îndeplinite de două seturi de celule complet diferite. care transportă spermatozoizii către baza vezicii urinare. Aceşti tubuli se unesc pentru a forma un duct unic. Toate aceste structuri. ele coboară treptat în interiorul abdomenului. Epididimul este format dintr-o serie de microtubuli care colectează sperma de la testicule. Când testiculele sau format. în mod normal. hormon sexual masculin. Testiculele: Adultul normal de sex masculin are două testicule care se dezvoltă în embrion dintr-o creastă de ţesut în partea posterioară a abdomenului. una din funcţii poate să fie deficitară. caracteristicile masculine cum ar fi vocea profundă. Fiecare testicul este suspendat în scrot de către cordonul spermatic. asigură aportul sanguin la 149 . În partea posterioară a fiecăruia este ataşată o structură mai mică. fără ca cealaltă să fie afectată. testiculele conţin celule care secretă testosteronul. care conţine ductul deferent. în consecinţă. În al doilea rând. şi determină. Testiculele sunt structuri ovalare. sunt de dimensiuni microscopice. Aceste trei structuri sunt înconjurate de fibre musculare care formează muşchiul cremaster. Testiculele au o funcţie dublă. care se numeşte epididim. cordonul spermatic îndeplineşte două funcţii: mai întâi. în formă de virgulă. artera şi vena testiculară. cu excepţia ductului deferent. o practică socială sau religioasă. reprezintă sediul de producere al spermatozoizilor. ductul deferent.

Partea anterioară a capului – acrozomul – conţine enzime specifice. Fiecare spermatozoid are 0. Partea mediană conţine structuri denumite mitocondrii. conduce spermatozoizii nou formaţi de la testicule. realizând astfel fertilizarea. producerea lor are loc în afara organismului. care permit penetraţia spermatozoidului în ovul. Spermatozoizii transportă mesajul genetic care determină sexul copilului. Singura funcţie a flagelului este de a propulsa spermatozoidul. Producerea spermatozoizilor: Producerea eficientă a spermatozoizilor necesită o temperatură cu aproximativ 3°C mai scăzută decât a restului corpului. rol pe care îl îndeplineşte printr-o mişcare ondulatorie. Ca urmare. care furnizează energia necesară pentru a asigura mobilitatea spermatozoidului către ovul. în al doilea rând.testicule.5 mm pe minut. Spermatozoizii sunt alcătuiţi din diferite substanţe chimice şi material genetic. în scrot. 150 . Spermatozoizii: Acesta este numele conferit celulelor reproductive masculine. Acestea sunt cromozomii care poartă amprenta genetică a tatălui şi care vor determina caracteristicile moştenite pe cale paternă de către copil. Are trei secţiuni principale reprezentate de cap.05 mm lungime şi o formă de flagelat. Singura lor funcţie este de a realiza fertilizarea prin unirea cu celula feminină. secţiunea mediană şi coada (flagelul). Ţesuturile înconjurătoare ajută la reglarea temperaturii testiculelor situate în scrot prin contracţii în condiţii de frig şi printr-o creştere a aportului sanguin ce disipează căldura când temperatura devine prea ridicată. determinând o viteză de aproximativ 3-3. ovulul.

spermatozoizii se mişcă de-a lungul ductelor deferente – două canale care ajung de la testicule la glanda prostatică – şi într-o zonă de depozit suplimentar. spermatozoizii necesitând între 60-72 de ore pentru maturaţia completă. La acest nivel are loc fecundaţia dacă este prezent un ovul. În momentul ejaculării. sperma primeşte o secreţie suplimentară de la veziculele seminale. numită ampulă. spermatozoizii şi lichidul seminal sunt expulzaţi din ampulă şi epididim în uretră printr-o serie de contracţii musculare. Spermatozoizii nou formaţi intră apoi prin tubii seminiferi în epididim. două glande care se deschid în ampulă. Este situată la baza vezicii 151 . sunt necesare aproximativ două zile pentru reumplerea sa. ce conferă şi ea spermatozoizilor o mobilitate mai mare. spermatozoizii se dezintegrează şi sunt reabsorbiţi. spermatozoizii trec prin cervix în uter. datorită mobilităţii lor. Aceasta este zona de stocare şi de dezvoltare. care este localizat în partea posterioară a testiculelor. De fapt. Aici. Dacă nu apare nici o ejaculare. Această secreţie. Odată ajunşi în vagin. Glanda prostatică: Glanda prostatică are o formă de nucă şi este întâlnită numai la bărbaţi. de unde îşi continuă drumul spre tubele Fallopio. Glanda prostatică – prin care spematozoizii trec în timpul ejaculării – produce o cantitate mică de lichid.Producţia de spermatozoizi – la o valoare de la 10 până la 30 miliarde pe lună – are loc în tubii seminiferi din testicule. stimulează mobilitatea – capacitatea de a se mişca spontan – a spermatozoizilor şi favorizează supravieţuirea lor în secreţia vaginală. epididimul poate fi golit prin trei sau patru ejaculări pe parcursul a 12 ore. denumită lichid seminal. Ejacularea: Înainte de apariţia ejaculării.

B. care. ele protejează deschiderea uretrei. se crede că unul din rolurile sale este de a menţine mobilitatea spermatozoizilor. La extremitatea superioară. Organele genitale externe ale femeii sunt clitorisul şi labiile. dar acest aspect particular apare în mod obişnuit la bărbaţii în vârstă. La bază. Deşi funcţia exactă a lichidului prostatic este necunoscută. favorizând fecundaţia. Înainte de debutul activităţii sexuale. ele devin mai subţiri şi fuzionează cu perineul. Sexul feminin: Sitemul de reproducere al femeii are o dublă funcţie: primeşte spermatozoizii şi produce ovulele care pot fi fertilizate. labiile majore se continuă cu pielea şi părul. Acesta este variabil ca formă. muntele pubian sau veneric – denumit frecvent muntele lui Venus. problemele asociate cu această glandă pot afecta frecvent funcţia vezicii urinare.urinare şi înconjoară uretra. Părţile proeminente ale vulvei sunt cele două perechi de labii. Această glandă produce o secreţie ce se adaugă lichidului spermatic. Cele situate în exterior şi cu dimensiuni mai mari – labiile majore – sunt pliuri tegumentare care acoperă şi protejează celelalte structuri. Între labiile majore sunt situate labiile minore. împreună. Aria dintre labiile minore este ocupată de un spaţiu denumit vestibul. care acoperă stratul de ţesut adipos situat deasupra osului pubian. În partea posterioară a labiilor 152 . împreună cu care formează lichidul seminal. De asemenea. divizându-se în pliuri ce îl înconjoară. mărime şi grosime. un semn al virginităţii. formând o glugă protectoare pentru clitorisul sensibil. Datorită poziţiei sale în organism. formează vulva. Ele se unesc deasupra clitorisului. acest spaţiu este închis de himen. dând naştere unui copil. Resturile himenului întâlnite la multe femei în jurul vestibulului sunt numite caruncule mirtiforme.

minore se află furşeta care se rupe frecvent în timpul primei naşteri. la infecţii venerice sau de altă natură. Alte părţi ale vulvei răspund de asemenea la stimularea sexuală: labiile conţin ţesut erectil şi devin frecvent turgescente în timpul actului sexual. când este stimulat ţesutul său spongios. Celelalte se găsesc la baza vestibulului. Există două perechi de glande situate la nivelul vulvei. de fapt. Reprezintă. o structură similară cu penisul. la orgasm. fie prin alte mijloace – conduce. se formează un abces la nivelul acestora – abcesul Bartholin – ceea ce poate necesita o incizie pentru eliminarea puroiului. în mod normal. Clitorisul şi glandele: Clitorisul are. de obicei. Aceste glande sunt. echivalentă cu prepuţul şi o bandă conectoare ce se numeşte fren. Primele sunt glandele Skene. până acolo încât prezintă gluga epitelială formată de către labii. Vaginul: 153 . Ele sunt sensibile. Acestea sunt glandele Bartholin şi ele îşi elimină secreţia atunci când o femeie este excitată sexual. un organ cu rol în excitaţia sexuală. În unele cazuri. totuşi. se umple cu sânge şi devine erectil. care se găsesc imediat inferior de clitoris şi au o secreţie alcalină ce reduce aciditatea normală a vaginului. de mărimea unui bob de mazăre şi nu proemină la suprafaţă. Funcţionarea clitorisului în erecţie – fie datorită mişcării penisului în timpul actului sexual. Este extrem de sensibil şi. mărindu-şi volumul şi devenind sensibile. astfel încât orificiul vaginal devine mai umed şi permite intrarea penisului. iar glandele Bartholin intră în activitate. Această condiţie (Bartholinită) necesită tratament cu antibiotic. în principal.

aceştia sunt denumiţi estrogeni. determină dureri şi discomfort. Vaginul joacă rol important în timpul actului sexual şi al naşterii. Anusul este separat de vagin printr-un ţesut fibromuscular denumit centrul perineal. Aceste caracteristici uşurează distensia vaginului în timpul actului sexual şi al naşterii. În cursul naşterii are loc un rol relativ pasiv. vaginul devine moderat alcalin. Mucoasa vaginală este mai subţire în copilărie şi la menopauză decât la femei de vârstă fertilă. în mare măsură.Vaginul este canalul care uneşte vulva de uter. În timpul perioadei fertile din viaţa femeii secreţiile vaginale sunt uşor acide. Pereţii vaginului sunt bine lubrifiaţi de secreţiile canalului cervical şi al glandelor Bartholin. Aceste modificări sunt influenţate. o condiţie denumită vaginită atrofică. dar în perioada prepubertală şi în anii de după menopauză. de către hormonii secretaţi de ovar. Pereţii canalului sunt de obicei alipiţi unul de celălalt şi prezintă multe pliuri. fiind capabil să se dilate suficient pentru a permite expulzia copilului. dar căptuşit cu un strat celular numit epiteliu scuamos. iar rectul – posterior de treimea superioară a peretelui vaginal. Acest lucru inhibă creşterea bacteriilor patogene în vagin. În timpul actului sexual. În aceste circumstanţe. vaginul suferă mai multe moficări. Structura: Vaginul este un canal cu o lungime de 7 cm până la 9 cm înconjurat de ţesuturi fibroase şi musculare. mai mic decât cel al unei femei mature. Vaginul unei fetiţe este. în mod evident. Doar recent am început să înţelegem unele din modificările ce apar în vagin în timpul actului sexual. Uretra este situată pe peretele anterior al vaginului. bacteriile se dezvoltă şi. formând porţiunea inferioară a canalului naşterii. În timpul vieţii unei femei. ocazional. ele se preling pe toată suprafaţa 154 .

cu orificii multiple şi poate fi uşor lezat în timpul exerciţiilor fizice. Spermatozoizii care vin în contact cu zona genitală pot traversa orificiile himenului până în canalul vaginal. Uterul: 155 . De obicei.Hymen. Această cantitate creşte în timpul ovulaţiei şi al excitaţiei sexuale. Deşi condiţia în care se află himenul nu este o dovadă a virginităţii. Totuşi. cel mai frecvent. devin turgescente şi cantitatea secreţiilor locale creşte. a fost denumit după zeul grec al căsătoriei . de obicei. un himen intact nu previne sarcina. În contradicţie cu credinţa populară. se contractă involuntar. dar a dobândit o mare importanţă în aproape toate culturile. sau semnul virginităţii. Funcţiile vaginului: În timpul excitaţiei sexuale. Himenul nu are nici o funcţie fiziologică cunoscută. Prezenţa unei anumite cantităţi de secreţie este normală la toate femeile. incluzând pe cei ce înconjoară vaginul. dar. himenul este rupt în timpul contactului sexual. Dacă o femeie are o stare particulară de tensiune sau anxietate în timpul actului sexual. aceşti muşchi se vor contracta. organele genitale. ca un semn al virginităţii. Această stare se numeşte vaginism. este de grosime mică. sunt necesare mai multe luni până când femeia se poate bucura pe deplin de viaţa sexuală. Himenul.epiteliului vaginal. cum ar fi alergarea sau călăria. Poate fi tratată cu ajutorul unui consilier psihosexual. himenul prezintă diferite forme şi mărimi şi nu poate fi considerat un indicator sigur al virginităţii. în special labiile minore şi vaginul inferior. Aceasta determină îngustarea vaginului şi actul sexual devine dureros. În timpul orgasmului. muşchii pelvisului.

s-a raportat apariţia acestui eveniment chiar la 36 de zile după naştere. după naştere. Poziţia: 156 . uterul îşi modifică rolul şi începe să se contracte. endometrul este eliminat în cursul menstruaţiei şi este înlocuit treptat. În acelaşi timp. el revine rapid la starea anterioară. Cervixul are aproximativ 2. La palpare. La o femeie nulipară. pentru a permite expulzia copilului şi a placentei. Cervixul are o formă relativ cilindrică şi porţiunea inferioară proemină în vagin. De la pubertate la menopauză.Uterul este compus din două părţi majore – corpul organului şi cervixul sau olul – şi este capabil de schimbări majore în timpul perioadei fertile a unei femei. când ar fi evident neconvenabil. Rareori. Toate aceste modificări în funcţionarea uterului sunt orchestrate de hormonii eliberaţi de glanda hipofiză şi de ovare şi de substanţe asemănătoare denumite prostaglandine. capătă o formă de fantă. După aceea. care sunt eliberate de ţesutul uterin. ca o femeie să aibă un copil. Când fătul este matur. pentru a închide. acesta se dilată pentru a permite trecerea copilului şi. este împiedicată contracţia fibrelor musculare. în cursul următorului ciclu menstrual. devenind capabil să adăposteacă un alt ou. mental şi fizic. În timpul sarcinii. După naştere. permitând creşterea fătului şi asigurându-i protecţia şi nutriţia. orificiul extern al colului este circular şi de dimensiuni mici. uterul se contractă strâns. cervixul poate fi simţit ca o mică gropiţă. Felul în care acţionează aceste substanţe ne este complet înţeles.5 cm în lungime şi este străbătut de un canal prin care se deschide superior în uter şi inferior în vagin. vasele mari care au aprovizionat placenta. În timpul naşterii. Uterul pare să nu aibă nici o funcţie înainte de pubertate şi după menopauză. uterul se destinde.

În prima jumătate a ciclului menstrual al unei femei. Există mecanisme speciale pentru prevenirea răspândirii infecţiilor pe această cale până în cavitatea abdominală. Extremitatea inferioară a uterului. dacă ovulul a fost fertilizat. de asemenea. În acest mod. 157 . astefl încât. situat în interiorul oaselor centurii pelviene. Astfel. poate fi palpat la nivelul cavităţii abdominale. numai poate fi palpat în abdomen. uterul se atrofiază. şi transformările endometrului. tot în mod normal. atinge în mod normal marginea inferioară a coastelor şi la aproximatix 2 săptămâni după naştere. Uterul prezintă două tube uterine. La aproximativ 38 de săptămâni. uterul reprezintă o parte dintr-un traiect ce leagă cavitatea abdominală de mediul extern. ce transportă lunar ovulul eliberat de unul din ovare. După menopauză. cervixul secretă anticorpi protectori şi aciditatea naturală a vaginului inhibă dezvoltarea bacteriilor patogene. endometrul este eliminat în timpul menstruaţiei. Variaţiile în dimensiune sunt controlate de secreţia hormonilor sexuali. Faţa anterioară a uterului este aşezată pe vezica urinară. care controlează. uterul este un organ cavitar aproximativ de mărimea şi forma unei pere mici.La o femeie adultă. deasupra pubisului. uterul îşi măreşte dimensiunile. dar apare o secreţie bogată în substanţe nutritive. Creşterea încetează după aceea. aproximativ după 12 săptămâni. Dacă ovulul nu a fost fertilizat. În timpul sarcinii. o transformare în continuare. cervixul. mucoasa uterină este eliminată la menstruaţie. iar cea posterioară pe rect. tubele Fallopio. endometrul îşi măreşte grosimea până în momentul eliberării ovulului. proemină în vagin. Uterul este susţinut în pelvis de muşchii planşeului pelvin şi de benzile de ţesut conjunctiv şi vase sanguine care îl ataşează de pereţii laterali ai pelvisului.

care au rolul de a produce şi elibera ovulul matur. Mai uşor de observat sunt foliculii ce conţin ovule aflate în diferite stadii de maturaţie. pot fi observate la periferia ovarului. produc aspectul neregulat caracteristic al suprafeţei ovarului. La o femeie matură. Motivul acestei neregularităţi poate fi dedus prin examinarea la microscop a structurii interne. ovarele eliberează un ovul în fiecare lună. Ele sunt. prevăzut cu franjuri. mii de ovule imature aflate într-un înveliş sferic.Ovarele: Ovarele sunt componente ale sistemul de reproducere feminin. Poziţia ovarelor este menţinută de ligamente puternice şi elastice. sau folicul. Centrul ovarului este ocupat de un ţesut elastic fibros ce funcţionează ca un suport pentru stratul extern ce conţine foliculii. Din celule acestui strat delimitant se formează ovulele. fiind situate fiecare lateral faţă de uter. nu există o conexiune directă între ovar şi deschiderea tubei. de asemenea. în formă de migdală. fiecare având aproximativ 3 cm în lungime şi un centimetru în grosime. Pe măsură ce aceşti foliculi se măresc şi după eliberarea ovulului. Deasupra fiecărui ovar se deschide infundibulul tubelor Fallopio. Învelişul ovarului este un strat de celule denumit epiteliu germinativ. Ovarele sunt două structuri de culoare gri-roz. 158 . componente esenţiale ale sistemului hormonal sau endocrin al organismului. Deşi sunt foarte apropiate. De la prima menstruaţie până la menopauză. Momentul când ovulul este fertilizat de către un spermatozoid marchează începutul unei noi vieţi umane. Ele sunt situate în pelvis. care face legătura cu uterul. o regiune a corpului delimitată de oasele pelvine. ovarele au un aspect relativ neregulat.

atunci corpul galben îşi cotinuă funcţia până la formarea placentei şi menstruaţia nu mai apare. şi secreţia hormonilor estrogeni. În centrul acesteia se găseşte ovulul în stadiile finale de maturaţie. ale tubei Fallopio. corpul galben se atrofiază. foliculii ovarieni în maturaţie apar ca nişte sfere ce conţin mici aglomerări de celule. Mecanismul exact prin care acest proces are loc este încă un mister. care ajunge. ovarele funcţionează. de asemenea. Funcţia ovariană este sub controlul glandei hipofize. Dacă ovulul a fost fertilizat. Pe lângă rolul de a produce ovulele. secreţia de progesteron se opreşte şi mucoasa uterină este eliminată prin menstruaţie lunară. eliberând ovulul. Ovulul este apoi preluat de către terminaţiile franjurate. Ea produce mai întâi un hormon denumit foliculinostimulant (FSH).Ovulaţia: La microscop. el produce propriul său hormon – progesteronul. Dacă ovulul nu a fost fertilizat. Când foliculul este complet dezvoltat şi ovulul este matur. Estrogenii stimulează şi sinteza proteinelor din organism şi retenţia de lichide. ca glande endocrine. pregătinduse pentru primirea oului. un alt hormon hipofizar. la ovare. mucoasa uterină se îngroaşă. 159 . Funcţia corpului galben este aceea de a ajuta menţinerea sarcinii. intră în acţiune şi declanşează dezvoltatea corpului galben (corpus luteum) în foliculul gol. FSH declanşează. luteinizant sau LH. Producerea de FSH reîncepe şi ciclul se reia. După ce un folicul s-a maturat şi rupt. sau fimbrii. în aproximativ două săptămâni. de asemenea. prin fluxul sanguin. Sub influenţa estrogenilor. celulele ţesutului folicular permit ieşirea ovulului.

2. fertilizarea are loc imediat. prin cervix. Acesta este un mod natural de selecţie pentru a asigura înlăturarea de la fertilizarea ovulului a spermatozoizilor lezaţi sau bolnavi. Odată depuşi în vagin. care protejează spermatozoizii împotriva acidităţii vaginale. Spermatozoizii pot trăi în tubele Fallopio cel mult trei zile. O parte din spermatozoizi nu ajung să facă acest traseu şi ei vor fi distruşi de mediul acid din vagin. Aceştia sunt înconjuraţi de lichidul seminal. Este un proces complex. care ajută la lichefierea învelişului extern 160 . Dacă un ovul este prezent deja în tubă. Mobilitatea este asigurată de mişcările viguroase ale flagelilor. fiind gata de a fuziona cu un ovul. Fiecare spermatozoid transportă o enzimă (o substanţă responsabilă pentru catalizarea proceselor chimice ce susţin viaţa). concepţia este foarte probabilă. ei călătoresc până în tubele Fallopio. Fertilizarea este realizată atunci când un spermatozoid penetrează suprafaţa ovulului. Concepţia şi reproducerea: Concepţia reprezintă unirea dintre un spermatozoid şi un ovul. Fertilizarea (fecundaţia): Milioanele de spermatozoizi care au ajuns în uter sunt hrăniţi de mucusul alcalin al canalului cervical. Dacă actul sexual se petrece în perioada ovulaţiei. dacă ovulaţia are loc. spermatozoizii încep să se deplaseze de-a lungul vaginului şi. la uter. pentru succesul căruia sunt necesare o multitudine de condiţii. Un bărbat produce aproximativ 400 milioane de spermatozoizi la fiecare ejaculare. După aceea. Acest traseu de aproximativ 20 cm durează 45 minute şi doar în jur de 2000 de spermatozoizi vor supravieţui în final.

care. placenta devine un organ separat. Placenta acţionează. formând un singur nucleu. Unii anticorpi materni pot. dăunând fătului. cântăreşte aproximatix 500 g şi este de culoare roşie închis. Toată hrana şi oxigenul de care fătul are nevoie sunt primite de la mamă şi este capabil să elimine orice produşi de degradare înapoi în corpul matern. produşii de degradare şi hormonii trec de la făt la mamă. Odată ovulul fecundat. de asemenea. deşi multe medicamente pot. Dioxidul de carbon. traversa placenta. O dată cu nidaţia. până când se produce un ou cu 64 de celule. celulele continuă să se dividă. ca o barieră ce protejează fătul de substanţele potenţial nocive. denumită trofoblast. în momentul naşterii. începe să se dividă în două celule. facilitând penetraţia unui singur spematozoid. spongioasă şi de formă discoidală. Această funcţie vitalã de schimb este îndeplinită de placentă. Timp de 72 de ore. Placenta: Placenta se formează atunci când o parte specializată a oului. dar multe substanţe pot trece de la mamă la făt. nidează în peretele uterului matern. unde poate fi hrănit şi astfel debutând o sarcină. restul spermatozoizilor mor. Ovulul şi spermatozoidul (care şi-a pierdut flagelul) fuzionează. totuşi. Până în săptămâna a 12-a. apoi. oxigenul. de asemenea.al ovulului. Două straturi de celule menţin separată circulaţia sângelui fetal de a celui matern din interiorul placentei. dezvoltă mici proiecţii care ajută la nidarea în mucoasa uterină. de care fătul este ataşat prin cordonul ombilical. traversa placenta. nutrimentele şi hormonii – de la mamă la făt. În acest timp. s-a produs procesul de concepţie complet. Oul călătoreşte către uter în aproximativ 7 zile (ziua a 21-a a unui ciclu de 28 de zile). 161 .

ca o viitoare sursă de enegie. dezvoltarea sânilor în vederea hrănirii nou-născutului şi depozitarea grăsimilor pe coapse. formând un mic grup de celule numit morulă. 162 . În acest stadiu. Timp de aproximativ trei zile după fertilizare. când ovulaţia este cea mai probabilă şi fertilitatea femeii este maximă. inhibă contracţiile înainte de începerea travaliului. concepţia are loc probabil între a 10-a şi a 14-a zi a ciclului menstrual. în cea de-a doua săptămână a primului trimestru. de fapt.În sfârşit. probabil. de fapt. Ei stimulează. placenta produce o serie de hormoni. Sarcina este divizată în trimestre. sarcina este reprezentată de o celulă fertilizată sau ou. ovulul fecundat este denumit embrion. de aceea. oul se deplasează de-a lungul tubei Fallopio. abdomen şi fese. dar. Dezvoltarea fătului: „Făt” este numele atribuit copilului nenăscut din momentul în care poate fi recunoscut ca o fiinţă umană în dezvoltare (de la aproximativ două luni de la fertilizarea ovulului). Înainte de această dată. de asemenea. divizându-se şi redivizându-se. sarcina începe. care împiedică noi ovulaţii sau apariţia de noi cicluri în timpul sarcinii. Alţi hormoni stimulează mărirea dimensiunilor uterului şi.