CUPRINS I.

STRUCTURA ORGANISMULUI Celula

…………………………………………………….........7 Acidul dezoxiribonucleic (ADN) ……………………………........8 Acidul ribonucleic (ARN) ……………………………………….8 Cromozomul ………………………………………………........9 Tesutul epitelial ................................................................ ..................10 Tesutul conjunctiv ............................................................ ..................12 Tesutul muscular .............................................................. ..................13 Tesutul nervos .................................................................. ..................14 Topografia organelor si a sistemelor de organe ...........................................16 Segmentele corpului uman ..................................................................16 Planuri si axe anatomice ............................................................ ........16 Niveluri de organizare in corpul uman ..............................................17 1. Organele ......................................................................... .........................18

1

Cavitatea craniana ............................................................... ..............18 Cavitatea toracica ................................................................ ..............19 Cavitatea abdominala .......................................................... ..............20 2. Membranele .................................................................... ........................21 II. SISTEMUL OSOS SI TEGUMENTUL 1. Oasele si cartilajele ........................................................................ .........22 Cresterea osoasa ............................................................................ ......22 Cartilajele ............................................................. ..............................23 Structura scheletului ............................................................ ..............25 Membrele si pelvisul ................................................................. ..........26 2. Articulatii si ligamante ....................................................................... ...26 Articulatiile sinoviale ............................................................... .........27 Articulatiile genunchiului ........................................................ ..........27
2

Articulatiile fibroase ................................................................ ..........28 # Ligamentele ......................................................... ...........................28 # Structura .............................................................. ................29 # Functie ................................................................. ................29 3. Pielea .............................................................................. ........................30 Structura pielii ................................................................................ ...30 Culoarea pielii ................................................................................ .....30 III. SISTEMUL MUSCULAR 1. Muschii ........................................................................... ........................31 Structura muschilor ........................................................................ ....32 Functiile muschilor ........................................................................ .....33 2. Tendoanele ..................................................................... .........................34 IV. SISTEMUL NERVOS
3

.......................... Urechile ...................................... .....................48 Uvea .... ............................ Sistemul nervos central .............................................................39 Cortexul cerebral ......................................... ...........35 2..... ...............................................................1............................................... ..................... ........................................49 Nervul optic ....... Ochiul .............51 4 ...............38 Emisferele cerebrale si hipotalamusul ............................................................... ................50 5.........4 0 Sistemul nervos: REZUMAT ..............................49 Umoarea vitroasa si retina ............................................................................................................................................................ 36 Maduva spinarii ...........................................40 4........................................................................ Celulele nervoase ................................... ...48 Coneea ....................................38 Creierul .......................................... 35 3........................................................................................................ Sistemul nervos periferic ....................................... ..........................................................

.....................................................54 Mirosul ..53 Invatarea echilibrului ....................................................................................................................................................55 Releele senzoriale .......... ...................................................54 Mugurii gustativi ......................................................... Receptorii tactili ....................... Vorbirea ................................................ ........Auzul ....................................................... .. ..............................................................53 Centrul de control .................................................56 8............................. .............. ........................................54 7..........51 Echilibrul ...................................................................... ............ .........55 Caile nervoase ........................................................................................... ............................... ..................................................53 6................52 Pornirea si oprirea ................................ Receptorii olfactivi si gustativi ........56 Laringele ....................56 5 .....................................54 Gustul ........................................................... .............................................. . .........................................

...................................................................................................................................................................................61 Hormonii hipofizari . 60 Rolul hipotalamusului .. ............................................................. ..................................................59 Proteinele si steroizii ...................................................................62 Glandele suprarenale ......................... ......................... ....... ................................................................................. .....58 V................60 2..............................................................................................57 Rolul creierului ................. ................ Hormonii .......................63 6 ..........62 Pancreasul ...................59 Modul de actiune al hormonilor ..... ..........................................................61 Glanda tiroida ........ Glandele endocrine .................. .. ......... SISTEMUL ENDOCRIN 1..............................................................................................Producerea sunetelor ...........................................60 Structura si functie .........

.....................................67 Plasma .................. Caile respiratorii superioare .................................... .......64 2.............................................................................................................. Nasul .........................................................................68 7 ..................................................................................................... SISTEMUL RESPIRATOR 1...................................................... Plamanii ... ....................# Medulosuprarenala ..... ............................................64 Traheea ................ ......................................63 VI..................65 3....... ................................................................................................... Sangele ....... SISTEMUL CARDIOVASCULAR 1................... Respiratia ..................................................................................63 # Corticosuprarenala . .............................. ............................... ......66 4.........................................................................65 Modul de functionare al plamanilor .. ...............66 Frecventa respiratorie .......................67 VII...6 4 Faringele ......... ...............

...................................68 Globulele rosii . .................73 Venele ........................................................................ Vasele sanguine ....... ................................................................................... ................73 Capilarele ................................................................................72 Ritmul cardiac ... .............................................................................................................. .............. ...........................................................................................................................................................75 8 ............................72 Structura arterelor ..................................................................................... .... Circulatia sangelui .................................................................. ................................................................72 3...71 Valvele .....................................70 Mecanismul de functionare ..................................69 Globulele albe .........70 Mononuclearele ................................................... ..................................................... .... ................... ..74 4....Plachetele ...................................................................... Inima .74 Derivatii ................................................................. ......69 Polinuclearele ........................................ .....70 2.................................

................................................................................................................................77 Functiile splinei ......................................81 Dintii ..................... .. Cavitatea bucala ............................ Organe si tesuturi ................ ..................................76 VIII............. ............................................................... .........7 6 Controlul circulatiei ..................................................................77 2...........................Mecanismele compensatorii ..................................................... Vasele limfatice ....................................... .......................................... ..80 Limba ...........................................79 Amigdalele ............................... ..82 9 ................ ................. 76 Distributie si flux ........................... ..................................................................... SISTEMUL VASCULAR LIMFATIC 1.........................................78 Timusul .............81 Glandele salivare ........................................... SISTEMUL DIGESTIV 1.................79 IX.................................................................................. .......................................

........86 Ileonul .........................85 Stomacul ..... ................. ...........................................90 6.............88 5........................................................................Fixarea dintilor .................................... Digestia ............................... ............................................................................ ........................................85 3....................................................................................................... Intestinul subtire ................... .............................................. .......................................90 Colita ...... Tractul intestinal .........................................................................................................................................................................83 2................ ........83 Tipuri de dinti .................................................89 Absorbtia hranei ................................................................................................ ................ Intestinul gros ........................ ....................................84 Esofagul ..................91 10 ...........................................88 Rolul jejunului ................................................................................ .................86 4.........83 Dezvoltarea dintilor ....... ................................................................ .................. Esofagul si stomacul .........................88 Mezenterul ...........

............................................................94 Calculii biliari ......................................................91 Anusul ................... Excretia ... .................................................................. ........................ ...................................................................92 7........................................................................................................................Rectul .........92 Apendicele .......................... ....................94 Vezicula biliara ..........93 Metabolismul grasimilor ..................................................................................................................................... SISTEMELE EXCRETOARE 1.......................................96 11 ..............94 Functia bilei ..............93 Bila ....93 Eliminarea deseurilor ..........................91 Mecanismul de functionare ............... ..................................................................................................................................................... Ficatul ................................................................ ............92 Functii .......................... ............................................... . .................................................................................95 Sistemul urinar .........................................................................................93 Metabolismul proteinelor ....................................95 X...............

...................................................... ...............................................100 Menţinerea temperaturii . SISTEMUL DE REPRODUCERE 1.............................. ................................................................................99 Controlul vezicii urinare ........................................103 Spermatozoizii ...............................................2......98 3..............102 Prepuţul şi glandul ................................... Glandele sudoripare ...... .................97 Creşterea presiunii arteriale (presiunea sângelui) ..................... 101 XI.......... ..................... Vezica urinara ............................................................... Organele de reproducere ............................99 4...........102 Erecţia ....................................................................102 Testiculele ......................................... ....................101 A................................................................................................. ......... .....................100 Tipuri de glande sudoripare ................. Sexul masculin .................................................................................. ...................................................................... Rinichii ........................................ ....................98 Urina ...............103 12 .....

...................Producerea spermatozoizilor ......................................... Concepţia şi reproducerea .......................105 B.................. ..............................................................1 11 Placenta ....................................104 Glanda prostatică .... ............................................................109 Ovulaţia ...........................................................................................................................................106 Structura ..................................................................................................... 106 Vaginul ................................................................... .................................................110 2.............. Sexul feminin ......................108 Poziţia ...................................................111 Fertilizarea (fecundaţia) ..........105 Clitorisul şi glandele ........... ......104 Ejacularea ......................................... ..... ........................................................ ...107 Uterul ...............................................................................107 Funcţiile vaginului ............................................... .. ..108 Ovarele ................................... ..............................................111 13 ... .........

.....................Dezvoltarea fătului .. STRUCTURA ORGANISMULUI 14 .................1 12 ANATOMIA OMULUI I....................................

şi cel uman este alcătuit din unităţile fundamentale ale lumii vii .01 si 0. Acestea alcătuiesc ţesuturi. Multe dintre acestea pot fi grupate laolaltă în diferite sisteme. la maturitate.05 milimetri. care poate atinge.1 milimetri. Organele pot fi asociate în sisteme sau aparate pentru îndeplinirea unei funcţii. numit citosol. un diametru de 0.007 milimetri. globulele rosii. organitele . Celelalte celule masoara în medie între 0. în care se afla scufundate proteinele. iar prin asocierea lor.care 15 . Ca orice organism. Cu o lungime care depaseste uneori un metru. membrana controleaza schimburile cu mediul extern. neuronii sunt cele mai mari celule ale corpului uman.Anatomia omului este studiată în general prin observarea multiplelor şi variatelor organe ale corpului. Celulele corpului nostru contin un gel compus din 90% apa. Ovulul. diferite tipuri de ţesuturi alcătuiesc organele. Formata din doua foite de lipide suprapuse. toate sistemele – şi celulele minuscule care sunt componentele de bază ale tuturor organelor şi ţesuturilor – sunt implicate în menţinerea sănătăţii şi a unei stări de echilibru intern ale organismului în prezenţa unor factori constant variabili. pe baza modului în care unele organe şi structurile asociate lor acţionează împreună pentru a îndeplini funcţiile specifice ale organismului. Acest gel (lichid) citoplasmatic cuprinde toate componentele celulare. În final. membrana celulara. Suprafata sa este dotata cu receptori care pot reactiona cu substantele chimice aflate în spatiul extracelular. Celula este delimitata de un învelis elastic foarte fin. La extremitatea opusa se afla eritrocitele. cu diametrul de 0. ocupa pozitia a doua.celulele.

contine ADN-ul. Fiecare celula este o structura organizata. Ele sunt în acelasi timp sediul respiratiei celulare si locul de stocare a energiei necesare functionarii celulei. 16 . Aceste vezicule rotunjite au mai multe enzime care distrug deseurile celulare. Proteinele noi sunt regrupate în veziculele unui alt organit. Celulele au un mare numar de organite. Unii dintre acesti microtubi au proprietatea de a se deforma. fiecare tip de celula este programata pentru a juca un rol precis în corp. Ansamblul acestor elemente este mentinut datorita unei retele de microtubi si microfilamente aflate în interiorul celulei. Reticulul endoplasmatic este una dintre aceste organite. iar ribozomii sintetizeaza proteine pornind de la materia prima în alimente. ele pot de asemenea descompune organitele care nu mai functioneaza. Mitocondriile constituie motorul celulei. Aceasta energie este furnizata datorita descompunerii unor elemente ca glucoza. lizozomii. Nucleul are el însusi o dubla membrana cu pori la nivelul carora se efectueaza schimburi între citoplasma si mediul interior al nucleului. apoi transportate la periferia celulei pentru a fi eliberate în mediul extracelular. Citosolul si organitele sale poarta numele de citoplasma.ribozomii. Acest centru de comanda. În pliurile sale netede se produc lipide. Acesta seamana cu o aglomerare de panglici care au zone netede si altele granulare. a carei activitate este în întregime controlata de nucleu. aparatul Golgi. sunt denumiti si “gunoierii celulei”.sunt mici elemente functionale. adica toate informatiile utile functionarii si dezvoltarii celulare. Alte organite. permitând astfel celulei sa-si modifice forma . un zahar pe care mitocondriile îl preiau din mediul intracelular. fiecare dintre ele îndeplinind un ansamblu de functii foarte variat.

ARN mesager (ARNm) care copiaza informatia genetica si o transporta la situsurile specializate din interiorul celulei (numite ribozomi) unde informatia este tradusa in compozitia proteinei. mai este prezent si in alte organite celulare. ARN de transfer (ARNt. ARN-ul este de mai multe tipuri: . guanina si timina. implicat in sinteza proteinelor. citozina. guanina si uracilul. fiind distribuit apoi in diferite parti ale citoplasmei. rezultand doua molecule fiice identice cu molecula mama. Acidul ribonucleic (ARN-ul). ARNsolubil ARNs) este implicat in asamblarea aminoacizilor in 17 . Cele doua lanturi sunt rasucite unul in jurul celuilalt si sunt legate intre ele prin punti de hidrogen stabilite intre bazele azotate complementare (imperecherea bazelor azotate). controland sinteza proteinelor din celule.Acidul dezoxiribonucleic (AND-ul). Cea mai mare parte a ARN-ului este sintetizat in nucleu. ADN-ul este un acid nucleic alcatuit din doua lanturi de nucleotide. Pe langa nucleu. ARN-ul ribozomal (ARNr) prezent in ribozomi este monocatenar. iar bazele azotate sunt adenina. cum ar fi mitocondriile (ADN mitocondrial). in care zaharidul este dezoxiriboza. iar bazele azotate sunt adenina. se replica (inmulteste) si ADN-ul sau. citozina. compus organic complex (acid nucleic) prezent in celulele vii. Molecula de ARN consta dintr-un lant lung de nucleotide in care glucidul este riboza. este principalul constituient al cromozomilor din nucleul celulei si joaca un rol esential in determinarea caracterelor ereditare. formand o molecula in spirala (dublul helix). Cand celula se divide. materialul genetic al celor mai multe organisme vii. dar prezinta si regiuni helicoidale formate prin imperecherea bazelor complementare.

functionale si se transmit prin autoreplicare de-a lungul generatiilor celulare. versiune erodată a lui X şi care nu conţine mai mult de o sută de gene (cromozomul X conţine 1. o celulă umană are un total de 46 de cromozomi. sunt circulari iar anumite eucariote pot avea cromozomi suplimentari citoplasmatici. sunt unitati genetice permanente. Fiecare cromozom este constituit dintro moleculă unică şi lungă de ADN care conţine informaţia genetică. Nici o 18 . Fiecare ARNt este specific pentru un anumit aminoacid si poarta un triplet de baze complementare cu un triplet din structura ARNm. Cromozomii umani . lineari sau circulari. cromozomii mitocondriali au dimensiuni mici.celulele umane sunt diploide (ca de altfel ale tuturor organismelor din regnul animal) şi conţin 22 de perechi de autozomi.obiect) reprezintă macromolecule de ADN. Aşadar. Fiecare cromozom are un centromer şi unul sau două braţe care pornesc din acest centromer. cu rol în păstrarea informaţiei ereditare a celulei. care conţine mai multe gene şi secvenţe nucleotide.lantul polipeptidic care este sintetizat in ribozomi. plus doi cromozomi sexuali. Organismul nostru este dotat cu un proces de reînnoire celulara care functioneaza continuu pentru a conserva . care isi conserva individualitatea.acelasi numar de celule. proprietatile structural . Cromozomul (din limba greacă chromo nuanţă şi soma . Fiinţa umană posedă o pereche de cromozomi sexuali: femeile au doi cromozomi X (numiţi astfel din cauza formei lor aproximative) iar bărbaţii au un cromozom X şi un cromozom Y. Există şi excepţii. de exemplu.aproximativ . Cromozomii indiferent de modul de organizare fizica si moleculara.100 de gene).

Când ajunge la capatul vietii. ele însele compuse din aceste organite diferite. secretoare. Corpul nostru este compus din miliarde de celule. 3. celula-mama sufera o meioza: este vorba de doua diviziuni succesive care produc patru celule sexuale sau gameti. Fie ca sunt ovule. fara exceptie nu moare. conjunctiv. ea se împarte în doua celule-fiice dotate cu un patrimoniu genetic identic cu al sau. care se afla într-o solutie denumita citosol. membrana…). # Ţesutul epitelial se clasifică în: 1. fiecare avand un rol foarte important în organism. epitelii de acoperire. functionale si genetice ale organismelor vii. Acest proces de diviziune se numeste mitoza. tesuturile corpului uman se repartizeaza în patru grupe principale: tesut epitelial. care rezulta dintr-o meioza. Celulele.celula. Corpul uman are mai multe niveluri de organizare. denumite organite sau „organe mici” (nucleul. difera între ei. Molecula de apa. muscular si nervos. delimitata de o membrana. Cu toate ca sunt de forme si de dimensiuni variate. de complexitate crescânda. Ţesuturile epiteliale se divid intens. Dupa natura lor. senzoriale. fie ca sunt spermatozoizi. zaharurile sau proteinele se aglomereaza pentru a forma structuri celulare de baza. constituie unitatile de baza structurale. acesti gameti. 2. Primul dintre aceste niveluri este de ordin chimic. Majoritatea contin un nucleu. sunt avascularizate şi sunt întotdeauna însoţite de ţesut conjunctiv moale de unde primesc substanţe nutritive 19 . grupate dupa functii si reunite în tesuturi. În timpul formarii celulelor reproducatoare.

pavimentoase: celule turtite. după numărul de straturi: .cubice: celule cubice. 2.învelesc suprafeţe. vasele etc. . cu grosimi diferite.epitelii pluristratificate pavimentoase necheratinizate: în mucoasa bucală. Se pot afla la exterior corpului sau în interiorul organelor cavitare pe care le căptuşesc. 1. sprijinite pe o membrană bazală fină. . Epiteliile pot fi: 1.epitelii simple pavimentoase: în endocard (căptuşind încaperile inimii). pleură (plămîni). . Epiteliile de acoperire . inima. aşezate pe unul sau mai multe straturi. . care le separă de ţesuturile vecine. . . după forma celulelor: . Sunt formate din celule alăturate. Ele formează epiderma şi căptuşesc cavitaţile: tubul digestiv. peritoneu (cavitatea abdominală).epitelii simple cubice: în canalele excretoare ale glandelor salivare. celulele sunt legate între ele printr-o substanţă amorfă.prin difuzie.epitelii simple cilindrice: în intestinul subţire unde formează un platou striat (o margine în perie).epitelii pluristratificate pavimentoase cheratinizate: în epidermă. Epiteliile pluristratificate de la nivelul epidermei. Cele unistratificate. cu celule aşezate întrun singur strat. sunt adesea traversate de unele substanţe. Tipuri de epitelii de acoperire: . faringe şi esofag au functia de protecţie. .unistratificate sau simple. căile respiratorii.prismatice: celule cilindrice. 20 . În aceste ţesuturi.pluristratificate. din cavitatea bucală.

conţin celule specializate în recepţionarea unor stimuli şi transmiterea semnalelor către sistemul nervos central.mamare. Ele au celule bogate în dictiozomi ce secretă diverse substanţe. Epiteliile senzoriale . sebacee. 21 . cît şi exocrine: exemple: pancreasul (exocrin prin sucul pancreatic.prezintă canale prin care-şi elimina produşii de secreţie: . Epiteliile secretoare .epitelii pluristratificate cubice şi cilindrice necheratinizate: în canalele acinilor pancreatici.epitelii pseudostratificate: conţin celule în formă de ciupercă/umbrelă aşezate pe un singur strat care datorită dispunerii lor creează falsa impresie de stratificare.exocrine . endocrin datorită insulinei). . . salivare.produc şi elimină substanţe.. 3.endocrine . suprarenalele.în alte cavitaţi: gl. Glandele pot fi: . . glandele sexuale (exocrin. . intestinare.mixte: atît endocrine. .la exteriorul corpului: gl. Ele intră in alcătuirea unor organe de simţ. produc hormoni care trec în sînge: exemple: hipofiza. sudoripare. 2.fără canale de excreţie. formează organe numite glande. tiroida. datorită gameţilor. cînd acest ţestut este combinat cu ţesut conjunctiv şi vase de sînge. endocrin prin producerea de hormoni sexuali). Ele sunt deci principalele componente ale glandelor.uroteliul: în vezica urinară şi uretere. este simplu atunci cînd vezica este plină şi stratificat datorită cutării atunci cînd vezica este goală.

Conţine fibre puţine şi foarte fine. au rol în imunitate etc. fluide – daca ne gandim la sange. prin nenumărate diviziuni. cum ar fi cel epitelial. 2.ţesutul cartilaginos hialin este situat la suprafeţele articulare ale oaselor.ţesutul reticular are o reţea de fibre fine ăntre celule care. 3. Acestea nu au vase de sânge.ţesutul adipos conţine celule care acumulează grăsimi de rezervă.# Ţesutul conjunctiv este format din celule distanţate. hrănind şi însoţind alte ţesuturi. 22 . produc elementele figurate ale sângelui. dure.ţesutul fibros. oferă protecţie mecanică. albicios şi elasticitate redusă. Ţesuturile conjunctive moi au cele trei componente în diferite proporţii: . . Are un aspect translucid. . depozitează grăsimi. După consistenţa substanţei fundamentale ele pot fi: 1. 1. Ţesutul conjunctiv semidur formează cartilajele. semidure. produc elementele figurate ale sângelui. Ţesuturile conjunctive moi au structuri diferite şi îndeplinesc o varietate de funcţii: leagă între ele diferite părţi ale organelor. . datorită numeroaselor fibre de colagen. moi.în ţesutul lax componentele sunt în proporţii aproximativ egale. . 4. are o rezistenţă mecanică deosebită. conţine nervi si multe vase. peretele laringelui şi traheei şi cartilaje costale. hrănesc alte ţesuturi. .ţesutul elastic posedă multe fibre elastice. 2. între care se află fibre şi un material substanţă fundamentală.

celulele. Ţesutul conjunctiv dur are în substanţa fundamentală o proteină oseină impregnată cu saruri minerale. Ţesutul conjunctiv fluid poate fi considerat sângele. Se întâlneşte în discurile dintre vertebre şi în articulaţii. # Tesutul muscular – dupa structura si proprietatile functionale prezinta trei tipuri: 1. ţesutul cartilaginos fibros are puţine celule şi este bogat în fibre care îi dau o rezistenţă deosebita. 1.în ţesutul osos compact au dispoziţie concentrică. 3. Este prezent în pavilionul urechii. în jurul unor canale microscopice prevăzute cu vase şi nervi. striat. Acest ţesut se află la extremităţile oaselor lungi şi în centrul oaselor late şi scurte. iar o mica parte intra in structura unor segmente ale tubului digestiv. striat de tip cardiac. Acest ţesut se află în partea centrală a oaselor lungi şi la periferia oaselor late şi scurte. 3. 2. pe care iau insertie. iar elementele figurate . Ţesutul osos este format din lamelele osoase dispuse în două moduri: .în ţesutul osos spongios se întretaie. 4. 23 . în care plasma ar constitui substanţa fundamentală. neted.Tesutul muscular striat – alcatuieste muschii striati (voluntari) – care in cea mai mare parte formeaza musculatura somatica sau scheletica (impreuna cu oasele. .- ţesutul cartilaginos elastic este bogat în fibre elastice. respirator. de unde vine aspectul spongios (buretos). si articulatiile realizeaza aparatul locomotor). lăsând între ele nişte spaţii.

Tesutul muscular neted – intra in structura organelor (viscerelor).Musculatura striata reprezinta cca. acte declansate si controlate de catre sistemul nervos central (SNC) prin intermediul nervilor spinali si cranieni. ca orice celula. intre 1mm si 10-12cm. perimisium printre fasciculele musculare si endomisium foarte fin printre fibrele musculare). dar de lungimi de pana la 100-400 microni. Avand caracteristic proprietati functionale si fiziologice ca: • elasticitatea. structuri fibroase prin care se insera (fixeaza) pe oase. cu un nucleu mare central. Fiecare fibra musculara striata. 2. vaselor sanguine si muschilor piloerectori (ai firelor de par). scrisul. 40% din greutatea corpului. organite comune. vorbitul. • extensibilitatea. dar si specifice fibrei musculare – miofibrilele. mimica fetei. • contractilitatea. masticatia si multe alte acte voluntare motorii. Fibrele musculare sunt paralele intre ele si dispuse de obicei de-a lungul axului longitudinal al muschiului. au aspect omogen electronomicroscopic. La capat fiecare muschi se termina printrun tendon sau aponevroza. iar 24 . cu numerosi nuclei periferici. Fibrele musculare nu au striatii transversale. determina pozitia ortostatica (verticalitatea). fiecare muschi striat este structurat din celule (fibre) musculare foarte alungite. sunt fusiforme. mersul. grupate in fascicule si solidarizate prin tesut conjunctiv (epimisium la periferia muschiului. Astfel si musculatura striata contribuie la integrarea organismului in mediul biologic inconjurator. are la periferie o membrana subtire – sarcolema si putina – sarcoplasma.

3. si mai limitate. cu foarte mare rezistenta la anoxie. uter. ce asigura contractia ritmica si automata a miocardului comun. dispuse la intamplare. • muschiul neted multiunitar – din iris. fiind alcatuit din structuri musculare de tip embrionar cu activitate predominant anaeroba. ce contin echipament enzimatic bazat pe metabolismul aerob. are fibrele musculare separate. # Tesutul nervos . vezica biliara. Tesutul muscular striat de tip cardiac – miocardul sau muschiul inimii.este alcatuit din doua tipuri de celule: • neuroni. celule diferentiate specific. contractiile sunt fine. cu fibre musculare striate (cardiace sau miocardiace). Muschii netezi din punct de vedere functional sunt de doua tipuri: • muschi netezi viscerali – din peretii viscerelor cavitare: majoritatea segmentelor tubului digestiv. uretere. Tesutul muscular cardiac este format din doua structuri musculare: • miocardul comun – contractil. vezica urinara. 25 . este mult mai gros la ventricule (cu deosebire in cel stang) decat in atrii (ventriculele -2 si atriile -2 formeaza cele -4 camere ale inimii). • miocardul – specific. asemanatoare muschiului striat scheletic desi are inervatie vegetativa. cu fascicule mici de microfilamente de forma neregulata. • celule gliale care formeaza un tesut de suport sau interstitial al sistemului nervos.miofibrilele. care genereaza si conduc impulsurile nervoase. este format din din fascicule de fibre musculare cardiace. care au o dispozitie circulara in peretii atriilor si oblic spiralate in ventricule.

26 . lunga. Celulele gliale secreta o substanta de culoare alba numita mielina. cu unul sau mai multi nucleoli. ultimele ramificatii fiind butonii terminali.este o teaca continua. Organite specifice neuronului sunt: corpusculii Nissl (corpii tigroizi) care sunt alcatuiti din aglomerari de reticul endoplasmic rugos si neurofibrilele care reprezinta o retea de fibre care traverseaza intreaga citoplasma. teaca de mielina . substante prin care impulsul nervos este transmis altui neuron. Butonii terminali contin mediatori chimici. Neuronul are rolul de a genera si conduce impulsurile nervoase. Majoritatea axonilor sunt mielinizati si conduc impulsul nervos mult mai repede decat cei nemielinizati. Fibra axonului este acoperita de mai multe teci: teaca Schwann .este formata din celule gliale.reprezinta unitatea strucurala si functionala a sistemului nervos. cu rol in transportul substantelor din celula si de sustinere. Este o celula de forma stelata (corpul celular). care insoteste ramificatiile axonice pana la terminarea lor. Axonul este o prelungire unica. care inconjura axonii.neurilema si o citoplasma .din loc in loc. aceasta teaca prezinta intreruperi numite strangulatii Ranvier.neuroplasma. Neuronul asigura functia de conducere a informatiei. Axonii conduc impulsul nervos dinspre corpul neuronal spre butonii terminali. motiv pentru care impulsurile nervoase sar de la o strangulatie Ranvier la alta. Mielina se comporta ca un izolator electric. In citoplasma se afla organite celulare si un nucleu. care formeaza cea de a doua teaca. care se ramifica in portiunea terminala.Neuronul . teaca Henle . care prezinta mai multe prelungiri. Corpul celular are o membrana . de obicei central.

pelvis – cavitate pelvina (viscere) / reg. Aceste celule nervoase se asociaza cu tesut conjunctiv.scapulara (s) .torace –cavitate toracica . fesiera. numita mielina. ocupand locul neuronilor distrusi. laringe). oase) -anterioara (muschi. se afla printre neuroni si indeplinesc mai multe functi: de sustinere.membrul propriu zis . Celulele gliale se pot divide. tiroida.seg.gamba (i) 27 .Trunchi .coapsa (i) . cu rol de sustinere si nutritie.pelvina (i) .partea faciala (viscerocraniu). articulatii.abdomen – cav.Membre . abdominala (viscere) . vase si nervi. Topografia organelor si a sistemelor de organe: a) Segmentele corpului uman 1.partea craniala (neurocraniu – cu .centura . Celulele gliale. aparare si troficitate (hranire).Este alcatuita din tesut conjunctiv si acopera teaca Schwann. oase.Cap encefal) . 3. Celulele gliale sustin si hranesc neuronul.Gat (regiunea cervicala) . proximal . 2. cu rol de nutritie si protectie. articulatii. si organe viscerale – trahee. fagocitoza. 4. Ele secreta o substanta de culoare alba. muchii.brat (s) .seg.posterioara (dorsala – ceafa. intermediar – antebrat (s) .

. Nivel nuclear . b) Planuri si axe anatomice .biomolecule .regiune palmara (volara) . Niveluri de organizare in corpul uman 1.acizi nucleici si proteine.inferioara (caudala).transversal – superioara (craniana) . trunchiului . fiind elemente de localizare.viscerocraniu (sustine organe/viscere: ochi. distal . nas etc.) .sagital – stanga/dreapta .corpul uman este tridimensional.abdominala .  axe – axul longitudinal (polul superior-cranial  polul inferior/caudal) .pelvina .seg.picior (i) .frontal – paralel cu fruntea . cu simetrie bilaterala. fiind strabatut de trei planuri si trei axe. .axul sagital (antero-posterior) -> ventral si dorsal. membrelor.toracica .reg..regiune plantara (talpa) .mana (s) .deget mare (police) (mana)/halux (haluce)  picior.axul transversal ->stang – drept  planuri .reg. a sistemelor de organe. Regiunile corpului .cervicala . 28 .permit stabilirea pozitiei organelor.cefalica – neurocraniu (craniana) .

factorii de mediu in factori proprii) .organite celulare.autoconservare . se poate vorbi despre această structură enorm de complicată având în vedere 29 . conjuctiv.tesuturi .componente: .2. Nivelul tisular (histologia studiaza tesuturile) .sisteme de organe (preponderent dintr-un tesut): sistem nervos. Nivelul organelor . 3. nervos. sist. sist. 4.puternic specializate: muscular.nucleu .embrionar) –specializare--> organism .osos.slab specializate: epitelial. Nivel subcelular . .metabolism .citoplasma . intestinul 6.histogeneza: celula ou – diviziuni mitotice--> embrion (t. 5.celula – un sistem deschis biologic (transf. .crestere si diferentiere . .autoreproducere . Organismul 1. Organele: Prin structură se înţelege modul în care anumite elemente sunt puse laolaltă pentru a forma organe. Nivelul celular .aparate (din mai multe tipuri de tesuturi): stomacul.excitabilitate.proprietatile celulei: .membrana . muscular. În cazul corpului uman.

Deoarece structura unui organ este în corelaţie cu funcţia sa. împreună cu oasele craniului. şi aceasta. Creşterea lui este cea care determină forma craniului. oasele craniului sunt unite prin cartilaje. a. ţesutul său poate fi în continuare distrus prin strivire la contactul cu învelişul osos exterior. care permit mişcările oaselor.Cavitatea craniană: Craniul este constituit din două părţi: cavitatea craniană. protejează creierul. denumită duramater. Aceasta este. Cartilajul este înlocuit treptat de către os în primele 18-24 luni de viaţă. după care craniul devine rigid. Creierul umple complet cutia craniană. Iniţial. este edemaţiat. care adăposteşte creierul (neurocraniu). Înaintea unei abordări în detaliu este necesară o privire asupra organelor importante ale organismului care sunt conţinute în trei mari cavităţi: craniul. Totuşi. De aceea reprezintă un element convenabil pe care se poate baza studiul corpului uman.elementele ei de bază şi considerând modul în care se potrivesc împreună. Creierul are aspectul unei mase moi de consistenţă gelatinoasă. compus din diferite ţesuturi cu o structură şi funcţie specifice. Este învelit întro membrană tisulară rezistentă. Un organ reprezintă un element distinct. prin urmare. nas şi gură. Cavităţile mai mici din craniu includ fosele nazale şi mult mai micile sinusuri sau cavităţi aeriene care 30 . obiectul de studiu – descrierea formei şi a planului de organizare a corpului. în esenţă. toracele şi abdomenul. şi faţa (viscerocraniu) care reprezintă un cadru de susţinere pentru ochi. care poate fi uşor strivită. anatomia şi fiziologia sunt strâns legate. dacă creierul este lezat şi.

Cel mai mare dintre ele. peretele toracic constituie o pungă musculară în formă de clopot – având drept suport coastele – care. unde oxigenul este extras din aer 31 . Plămânul stâng şi drept ocupă majoritatea toracelui şi sunt conectaţi la trahee prin bronhiile principale. prin mişcări de expansiune şi relaxare. La baza craniului există mai multe orificii care permit trecerea arterelor. denumit foramen magnum (gaura occipitală). numite bronhii. şi are formă de clopot. ca un accesoriu al craniului. de obicei. Între coaste există alţi muşchi denumiţi intercostali. dă naştere stării cunoscute drept pleurezie. inclusiv suprafeţele lor inferioare. Când pleura se inflamează. care conduc aerul la alveolele pulmonare. Cuşca toracică este localizată imediat sub piele. În consecinţă. unde este esenţial pentru procesele vitale.comunică cu aceasta. muşchiul ce separă toracele de abdomen. este orificiul de intrare al măduvei spinării. Funcţia de bază a acestora este de a transfera oxigenul din aer la ţesuturi. Tot interiorul cavităţii este acoperit de o membrană denumită pleură. Din bronhiile principale ale fiecărui plămân se desprind conductele aeriene mai mici sub formă arborescentă. Mandibula este considerată. Include în totalitate plămânii şi inima. nervilor şi venelor. Este articulată de coloana toracică şi este închisă de diafragm. b. este capabilă să absoarbă şi să elimine aerul din plămâni prin traheea care porneşte din torace spre gât.Cavitatea toracică: Toracele sau pieptul este o cuşcă osoasă care conţine două din cele mai importante organe ale corpului: plămânii şi inima. Membrane asemănătoare acoperă plămânii şi inima.

care este situat imediat după diafragm. cum ar fi ficatul şi pancreasul şi. splina. anterior traheei. Inima se găseşte între cei doi plămâni în interiorul propriei membrane seroase. Sângele încărcat cu oxigen se întoarce la atriul stâng şi ventriculul stâng. de unde este expulzat în principala arteră a corpului – aorta. O 32 . Delimitat posterior de coloana vertebrală. iar dioxidul de carbon – produs rezidual de catabolism – trece în sens opus. care transportă hrana de la cavitatea bucală până în stomac. partea anterioară a abdomenului este un perete muscular gros. frecvent denumite viscere. în plus. În afară de inimă şi plămâni. în părţile superioare de coaste. Inima primeşte sânge din organism prin intermediul cavităţilor drepte (atriul drept şi ventriculul drept) şi îl pompează în plămâni. În abdomen există un mare număr de organe. toracele conţine esofagul. care face parte din sistemul vascular limfatic. întinzându-se de la diafragm până la bazin. Cavitatea abdominală: Abdomenul este cea mai mare cavitate a corpului. În susţinerea funcţiilor tractului alimentar intervin glande abdominale importante. Aproape tot tractul alimentar este situat în interiorul abdomenului. Tractul alimentar reprezintă sistemul de prelucrare şi excreţie a alimentelor – descompune alimentele în substanţe care pot fi absorbite în sânge pentru a fi transportate în alte părţi ale corpului şi elimină reziduurile nedigerabile. Există. începând cu stomacul aşezat sub diafragm şi sfârşind cu rectul. de asemenea. c. situată în porţiunea superioară a toracelui. care se goleşte prin anus. o glandă denumită timus. Timusul joacă un rol important în reglarea mecanismelor de apărare.şi difuzat în sânge.

de care organele sunt ataşate prin mezenter. În spatele canalului alimentar se găsesc rinichii. iar la bărbaţi o parte din organele sexuale coboară. vezica urinară. la fel ca splina. Penrtru fixarea organelor. uterul şi apendicele. Peritoneul are funcţia de a permite mişcări relativ libere ale variatelor structuri din abdomen.reţea imensă de vase sanguine deserveşte toate organele şi nervii abdominali. pancreasul. 2. Poate părea imposibil ca atât de multe organe vitale să încapă într-un spaţiu atât de mic. Peritoneul parietal are o inervaţie senzitivă bogată. abdomenul este prevăzut cu o membrană denumită peritoneu. aproape toate organele sexulae se găsesc în interiorul organismului. Astfel. Membranele: 33 . în acelaşi timp. astfel încât orice leziune sau inflamaţie ce apare la nivelul acestuia este resimţită ca o durere localizată acută. dar cei 10 m de intestin sunt pliaţi şi astfel pot avea loc în interiorul abdomenului. În timp ce peritoneul acoperă organe cum ar fi stomacul. el căptuşeşte. fiecare legat de vezică printr-un conduct denumit ureter. La femei. şi cavitatea abdominală. în poziţia lor definitivă. iar cea de-a doua este denumită peritoneu parietal. Peritoneul visceral nu este atât de sensibil şi durerea apare dacă intestinul este tracţionat sau destins. Strâns legat de aparatul urinar este aparatul de reproducere. care se află în partea inferioară a abdomenului şi în care urina este acumulată înainte de evacuare. ficatul. Peritoneul acoperă toate organele conţinute în interiorul abdomenului. Partea de peritoneu care acoperă organele se numeşte peritoneu visceral. stomacul şi intestinele sunt acoperite de peritoneu. în afara organismului. înainte de naştere.

Mucoasele seroase înconjoară organele din torace şi abdomen. Membranele seroase sunt învelişuri pentru organele din torace şi abdomen. formând vilozităţile pentru a creşte suprafaţa de digestie. Membranele sinoviale acoperă suprafeţele articulare şi tendoanele. înapoi spre laringe pentru a fi expectoraţi în afara organismului. Printre funcţiile acestuia se numără lupta împotriva infecţiilor (conţine anticorpi) şi menţinerea laringelui. meningele. în scop protector şi lubrifiant. Membranele care delimitează intestinele se pliază în deget de mănuşă. Există. Membranele sinoviale se găsesc la nivelul articulaţiilor mobile şi au forma unor pungi conţinând fluidul lubrifiant denumut lichid sinovial. în special endometrul sau membrana uterină. la marginea structurilor cavitare. Există trei tipuri principale de membrane. amigdalelor şi a întregului tract alimentar umede şi elastice. După cum sugerează şi numele. Membranele mucoase se găsesc. în timpul menstruaţiei. O categorie specială. Tendoanele. conţin şi celule cu funcţii adiţionale. cum ar fi praful. asigurând protecţia împotriva îmbolnăvirii şi reducând în mare măsură 34 . în special cele din tractul respirator.Membranele sunt straturi simple de ţesut care acoperă sau separă celulele. Unele membrane mucoase. protejează creierul şi măduva spinării. Din ele iau naştere cilii care se mişcă în „valuri concomitente” pentru a împinge corpii străini nocivi. de asemenea. care este eliminată în fiecare lună. cum ar fi tractul alimentar. membranele mucoase conţin celule specializate pentru a secreta lichidul fluid denumit mucus. benzile de ţesut fibros care leagă muşchii de oase sunt înconjurate de o teacă sinovală. membrane mucoase în sistemul de reproducere sau sexual. în principal.

Acesta conţine un lichid în care fătul pur şi simplu pluteşte.frecarea de organele învecinate. Fiecare os are o formă particulară. de asemenea. Fătul în dezvoltare este înconjurat în uter de o membrană specială. dar ajută. După naştere. Oasele reprezintă un srat exterior dur şi gros şi un interior moale. de fapt. În abdomen. proiectat pentru a asigura maximum de forţă şi mobilitate. un organ – cu cea mai mare suprafaţă – care nu numai că protejează organele interne faţă de leziuni. Oasele şi cartilajele: Scheletul unui adult este format din aproximativ 206 oase. SISTEMUL OSOS ŞI TEGUMENTUL Structura de susţinere a corpului uman este un miracol de construcţie complexă. II. La începutul fiecărei noi vieţi. denumită sacul amniotic. În acele părţi ale scheletului în care este necesară mai multă flexibilitate intră în funcţie cartilajele. dar articulaţiile şi ligamentele lor sunt cele care fac din schelet un ansamblu extrem de bine coordonat. Învelişul extern al corpului. 1. membranele au o funcţie specială temporară. măduva. acesta este eliminat împreună cu placenta. În cavitatea toracică există două membrane seroase denumite pleure. 35 . creând astfel un sistem ideal pentru absorbţia şocurilor. la reglarea temperaturii corpului. deoarece are un rol specific. toate organele sunt acoperite de o membrană seroasă cunoscută sub numele de peritoneu. pielea (tegumentul) este.

prin calcificare. Fiind legate între ele prin articulaţii şi mişcate de către muşchii ataşaţi la ambele extremităţi. scheletul nou-născutului este alcătuit din aproximativ 350 de oase. un material la fel de rezistent ca betonul. în acelaşi timp.Oasele sunt la fel de puternice şi rezistente ca betonul şi pot suporta mari greutăţi fără a fi îndoite. reducându-i însă. ele dezvoltă canalul medular. oasele sunt formate din celule. scheletul reprezintă cadrul care susţine celelalte părţi ale corpului. Într-un stadiu ulterior. Acest tip de celule produce ceea ce este denumit din punct de vedere tehnic un cadru de ţesut fibros. asigurând în acelaşi timp un grad ridicat de mobilitate. În interiorul acestui cadru există o reţea de substanţă mai dură care dă. Formarea canalului medular reduce foarte puţin rezistenţa osului. ele formează spaţii (cavităţi) care servesc la protejarea organelor moi. acestea sunt complet solide. unele din acestea fuzionează pentru a forma segmente mai mari. Aceasta reprezintă o lege naturală a ingineriei structurale din care natura îşi ia toate avantajele în ceea ce priveşte formarea oaselor. rupte sau strivite. a. un nou-născut are mai multe oase în corpul lui decât un adult. Deşi pare surprinzător. Craniul unui nou-născut este un bun exemplu în acest sens. Creşterea osoasă: Când oasele încep să crească. foarte mult greutatea. o substanţă fundamentală relativ moale şi pliabilă. Ca oricare alte componente ale organismului. Rezultatul final este o structură extrem de rezistentă cu o flexibilitate remarcabilă. furnizând soliditate cadrului de ţesut fibros. de-a lungul anilor. în cursul naşterii acesta este supus unei presiuni într-un 36 . În plus. La naştere. Canalul medular conţine măduva osoasă în care are loc producerea celulelor sanguine.

dar în caelaşi timp flexibilă. Odată ce suprafaţa de creştere s-a transformat în ţesut osos. Proporţiile scheletului uman se schimbă semnificativ pe măsură ce acesta se dezvoltă. care formează scheletul membrelor. Acest lucru este important în special pentru oasele lungi. Ele sunt mai largi la cele două extremităţi decât la mijloc. ceea ce face posibil un contact mai bun la nivelul suprafeţelor articulare unde acesta este necesar în cel mai înalt grad. Oasele lungi ale membrelor au câte o suprafaţă de creştere la fiecare extremitate şi acestea reprezintă locul de unde porneşte creşterea. b. Maturitatea completă a scheletului nu se atinge până la 20 de ani. a 37 . Suprafaţa de creştere este formată.canal îngust. pur şi simplu ar fi imposibil pentru copil să treacă prin canalul pelvin. Suprafeţele de creştere se osifică la toate oasele într-o ordine precisă. O caracteristică importantă şi remarcabilă a oaselor este capacitatea lor de a creşte spre o formă adecvată funcţiei. care continuă şi la vârsta adultă. rezistentă. ci şi din cartilaje care sunt mult mai flexibile. creşterea în lungime a oaselor se opreşte. Pe măsura creşterii organismului se întăresc treptat înspre o consistenţă osoasă – un proces numit osificare. Procesul de creştere are loc printr-o mărire a lungimii oaselor braţelor. Modelarea oaselor are loc în special în timpul creşterii şi persistă toată viaţa. Scheletul unui copil este format nu numai din oase. în principal. picioarelor şi a coloanei vertebrale. Dacă craniul acestuia ar fi la fel de inflexibil ca a unui adult. După naştere. aceste fontanele se închid treptat. din cartilaj mai mult decât din os şi din acest motiv zona cartilajului de creştere nu este aparentă pe radiografie. Cartilajele: Cartilajele sau zgârciul constituie o componentă moale.

dar flexibile ce înconjoară traheea şi bronhiile care conduc la plămâni. În funcţie de caracteristicile fizice. ţesutul cartilaginos se împarte în cartilaj hialin. La nivelul laringelui.scheletului corpului. benzi de cartilaj hialin fac legătura între coaste şi osul stern. cartilajul hialin rămâne înt-un strat foarte subţire de 1-2 mm pe suprafaţa extremităţilor osoase la nivelul articulaţiilor. Pe măsura mişcării. Toate fibrele pe care le conţine sunt formate din colagen. Cartilajul hialin este. în care sunt incluse celulele. dar şi în mecanismul vorbirii. conţine cea mai mică cantitate de celule şi de fibre. participând la formarea cavităţii nazale posterioare (cornete) şi. având un rol în facilitatea expansiunii şi contracţiei toracelui în timpul respiraţiei. dar toate se aseamănă prin faptul că nu conţin vase sanguine. dintre cele trei tipuri histologice. La adulţi se găseşte mai ales în articulaţii. în inelele rigide.80 m. cartilaj fibros şi cartilaj elastic. La extremitatea coastelor. de asemenea. Cartilajul hialin este un ţesut traslucid de culoare albastră-albă şi. de asemenea. acoperind extremităţile osoase şi în alte puncte strategice ale scheletului. Structura cartilajului nu este aceeaşi în tot scheletul. Aceasta variază în raport cu funcţiile specifice pe care le îndeplineşte. ele controlează cantitatea 38 . cartilajele hialine sunt implicate nu numai în susţinere. şi din fibre constituite din proteine denumite colagen şi elastină. sau matrice. Toate cartilajele sunt compuse dintr-o structură de bază. abundent în tractul respirator. După ce creşterea s-a oprit. unde netezimea şi flexibilitatea sunt necesare în cel mai înalt grad. Acest tip de ţesut formează scheletul embrionului şi are o mare capacitate de creştere care permite nou-născutului să ajungă de la dimensiuni de aproximativ 45cm până la dimensiunea adultului de 1. Consistenţa acestor fibre variază în diferite tipuri de ţesut cartilaginos.

vertebrele sunt separate între ele printr-un disc fibrocartilaginos. el uneşte oasele bazinului în articulaţia numită simfiza pubiană. ca şi pereţii conductului auditiv extern şi ai tubelor Eustachio. În coloana vertebrală. pentru a permite trecerea capului fătului. Cartilajul elastic formează pavilionul urechii. în consecinţă. El este compact. c. al doilea tip. ochii şi urechile. deoarece devine mai lax sub influenţa hormonilor secretaţi în timpul sarcinii. La femei.de aer ce trece prin laringe şi. 14 formează structura masivului facial. O privire asupra craniului arată cum structurile vulnerabile ale feţei sunt protejate de aceste oase. timbrul sunetului emis. la nivelul centurii pelviene. Din cele 29 de oase ale craniului. Cavităţile orbitale care se găsesc sub frunte adăpostesc mecanismele complexe şi delicate ale ochiului. Discurile intervertebrale protejează coloana împotriva traumelor şi fac posibilă poziţia ortostatică. Împreună cu cartialjul hialin. La fel 39 . care acoperă intrarea în căile respiratorii în timpul deglutiţiei (înghiţirii). cel de-al treilea tip de cartilaj. acest cartilaj are o importanţă particulară. Craniul protejează creierul şi. Cartilajul fibros are un rol de conectare între oase şi ligamente. de asemenea. care leagă fiecare ureche cu faringele posterior. ca şi a celor de colagen în structura sa. Cartilajul elastic. îşi datorează denumirea prezenţei fibrelor de elstină. Cartilajul fibros. Structura scheletului: Fiecare segment al scheletului îndeplineşte o funcţie particulară. în speţă între vertebre. cartilajul elastic participă la structura laringelui şi a corzilor vocale. Ambele însuşiri sunt necesare la locul în care este prezent. cel elastic. este format din mai multe fascicule de colagen care îi conferă atât elasticitate cât şi rezistenţă la compresii. dar flexibil şi intră în constituţia epiglotei.

în maxilarul superior. Cutia toracică este delimitată lateral de coaste. este greu de observat cât de eficiente sunt forma şi dispunerea lor. măduva spinării. mandibula reprezintă un instrument ideal de strivire a hranei atunci când. Fiind mobilă. în loc să fie un os unic. intră în contact cu maxilarul superior. care le permit mişcarea în timpul respiraţiei. pentru a preveni deplasarea oaselor faciale fie posterior. Coloana vertebrală este formată dintr-un lanţ de oase mici denumite vertebre şi formează axul central al scheletului. dar. foarte flexibilă. prin intermediul dinţilor. dispusă în canalul vertebral. Un alt exemplu de structură adaptată este acela că zona facială este mai solidă în jurul ochilor şi al nasului. Anterior. Acestea sunt cunoscute sub denumirea de coaste flotante şi au o slabă implicaţie în respiraţie. posterior de coloana vertebrală şi anterior de către stern. fie în sus. dar şi să ne menţinem poziţia ortostatică. de asemenea. cum ar fi câinii şi pisicile. Vertebrele protejează. Acest lucru ne face capabili să ne aplecăm înainte şi să ne atingem degetele de la picioare. deoarece este o tijă formată din segmente mici. de asemenea. sub craniu. se ataşează de stern prin ţesut cartilaginos. Prima şi a doua pereche de coaste sunt strâns legate de claviculă şi formează baza gâtului. La unele animale. este mult mai lung şi formează coada.mucoasa olfactivă este adăpostită profund în cavitatea nazală. Este deosebit de solidă. Coastele sunt fixate de coloana vertebrală printrun tip special de articulaţii. prin care trec către braţ o serie de pachete vasculo40 . este. Când vedem oasele faciale acoperite cu muşchi. Extremitatea inferioară a coloanei vertebrale este denumită coccis. Un element frapant al craniului este dimensiunea mandibulei sau maxilarul inferior. nervi şi piele. Cele două coaste inferioare (11 şi 12) sunt articulate doar de coloana vertebrală şi nu se articulează cu sternul.

În plus. care este formată din scapulă (omoplat) şi claviculă. Mâna este formată dintr-un mare număr de oase mici. cele două oase pubiene se articulează. Anterior. Legătura dintre membrele inferioare şi coloana vertebrală se face prin pelvis. a cărui creastă poate fi simţită cu uşurinţă la suprafaţa corpului. complexe. deoarece lezarea acestor organe ar putea fi fatală. Partea posterioară a pelvisului este delimitată de osul sacru. sacrul se articulează cu un os masiv. De fiecare parte. completată de o ansă osoasă denumită ischion.nervoase. Acest lucru ne dă posibilitatea să apucăm obiectele şi să realizăm mişcări de fineţe. cutia toracică este astfel alcătuită încât asigură o protecţie a inimii şi a plămânilor care se găsesc în interiorul ei. în care fiecare din componentele mâinii se mişcă într-un mod diferit. Articulaţia sacro-iliacă este întărită cu fibre şi ligamente încrucişate. Mai jos de această cavitate. Membrele şi pelvisul: Braţele sunt unite cu axul central al corpului reprezentat de coloana vertebrală prin centura scapulară. osul iliac. oasele bazinului se curbează în plan anterior. perfect adaptată pentru articularea cu capul femurului sau osul coapsei. 41 . d. care este alcătuit dintrun grup de oase extrem de rezistente. Această parte a pelvisului este pubisul. Structural. formând simfiza pubiană. permiţând un surplus de stabilitate organismului. suprafeţele osoase sunt complementare. dar perfect coordonat. descrisă mai sus. Osul braţului este denumit humerus şi se articulează la nivelul cotului cu cele două oase ale antebraţului: radius şi ulna. cel mai lung os din corp. Aproape la două treimi inferior de creasta iliacă se găseşte cavitatea acetabulară.

discul interpubic. Pe lângă aceste două tipuri. La nivelul gambei există două oase. Exemple de articulaţii semimobile se găsesc la nivelul coloanei vertebrale. Articulaţiile sinoviale pot fi. împărţite în funcţie de amplitudinea mişcării pe care o pot efectua. Articulaţiile sinoviale permit o gamă largă de mişcări şi sunt delimitate de un înveliş numit sinovial. Aceste articulaţii ne permit o gamă variată de mişcări şi fac din schelet un sistem foarte mobil.La nivelul acesteia se găseşte un disc cartilaginos. tibia şi fibula (peroneu). el permite un grad deosebit de mişcare în absenţa unei membrane sinoviale. la rândul lor. Articulaţii şi ligamente: Oasele scheletului sunt unite prin articulaţii. Deşi este necesară o articulare solidă. unele oase trebuie să fie capabile de mobilitate unul în raport cu celălalt. Piciorul. menţinând stabilitatea pelvisului. Articulaţiile pivotante de la baza craniului şi 42 . Articulaţiile dintre coaste şi stern sunt exemple de articulaţii cartilaginoase. Articulaţiile cotului şi ale genunchiului permit mişcări de flexie şi de extensie. a. deoarece suprafeţele articulare sunt aplatizate sau uşor curbate. 2. Această alcătuire ne face capabili de a menţine poziţia ortostatică şi de a merge şi alerga păstrându-ne echilibrul. oasele pumnului şi oasele tarsiene. Deoarece cartilajul este foarte flexibil. la fel ca mâna. de asemenea. merg de la partea superioară la creasta iliacă. Articulaţiile sunt împărţite în două categorii principale – mobile sau sinoviale şi fixe sau fibroase. Mai multe ligamente consolidează articulaţia şi. Mobilitatea articulaţiilor fibroase este limitată de prezenţa ţesutului fibros. în acelaşi timp. unele articulaţii ale corpului se formează între os şi cartilaj. prezintă un schelet alcătuit din oase mici. articulaţiile semimobile permit mişcări laterale în toate direcţiile.

dar nedepăşind cartilajul articular. Articulaţia pivotantă a gâtului permite mişcările de rotaţie ale capului. Extremităţile osoase sunt acoperite cu un material denumit cartilaj articular. făcând posibile mişcări cum ar fi răsucirea unei chei sau a unei şurubelniţe.cea a cotului între humerus şi ulna sunt tipuri speciale de articulaţii în balama care se mişcă în jurul unui pivot. Suprafeţele oaselor sunt acoperite cu cartilaj. b. fără afectarea pe termen scurt a articulaţiei. cum ar fi artrita reumatoidă. esenţială pentru a preveni uzura şi distrugerea articulaţiei. Articulaţiile degetelor sunt articulaţii tipice în balama. uneori. Articulaţia genunchiului este o articulaţie în balama cu o structură aparte. denumit capsulă articulară. Acestea reprezintă porţiunile care suferă leziuni în cursul activităţii sportive şi pot fi îndepărtate prin intervenţie chirurgicală. probabil. poate fi îndepărtată. prevenind orice mişcare anormală. articulaţia genunchiului poate fi încă funcţională. are doar grosimea unei singure celule care formează lichidul sinovial. sunt denumite articulaţii cu suprafeţe sferice. Acesta este un strat de ţesut care. Extremitatea inferioară a femurului este rotunjită pentru a permite o articulare optimă cu extremitatea superioară a tibiei. Întreaga articulaţie este împrejmuită de un ţesut fibros rezistent. Pentru a permite stabilitatea articulaţiei şi flexibilitatea mişcărilor în spaţiul articular se găsesc două foiţe cartilaginoase. Ea nu este absolut necesară pentru funcţionarea normală a articulaţiei şi în anumite condiţii în care membrana sinovială este afectată. Aceasta menţine poziţia articulaţiei. dar 43 . se găseşte sinoviala. cum ar fi cele al şoldului şi umărului. Articulaţiile care sunt mobile în toate direcţiile. Totuşi. iar cea a cotului asigură rotaţia antebraţului. o membrană sinovială sănătoasă este. În interiorul articulaţiei. Fără acestea. ce permite mişcarea şi reducerea frecării.

fiind destul de flexibile pentru a permite un anumit grad de mobilitate. La extremitatea inferioară. Muşchii anteriori determină extensia articulaţiei (îl trag înainte) şi cei posteriori fac flexia (îl trag înapoi). menţinându-i poziţia. Forţa şi stabilitatea sunt asigurate de benzi fibroase denumite ligamente. Fără a împiedica mişcarea genunchiului. Mişcările articulaţiei genunchiului sunt determinate de muşchii coapsei. Genunchiul este important în mod special la locomoţie. în cursul vieţii. Suprafeţele articulare sunt lubrifiate cu lichid sinovial pentru a asigura mobilitatea articulaţiei. Articulaţiile fibroase le includ pe cele ale coloanei vertebrale. craniului şi unele din articulaţiile gleznei şi pelvisului. aceste ligamente sunt dispuse pe ambele părţi şi în interiorul articulaţiei. c. # Ligamentele: 44 . Cu fiecare pas. Inserţia acestor muşchi se află pe oasele bazinului şi pe femur. Articulaţiile coloanei vertebrale reprezintă o excepţie. care fac parte din articulaţie şi au un rol de protecţie împotriva şocurilor severe. permiţând mişcarea înainte a gambei fără a atinge pământul – astfel piciorul ar avea o mişcare exterioară datorită tracţionării pelvisului. sacrului. care se prind pe tibie. trecând peste articulaţia genunchiului. poate apărea artrita. de asemenea.uzura articulară creşte. astfel încât mai târziu. oasele sunt unite printr-un ţesut fibros dens. Există. are loc extensia genunchiului şi piciorul este adus pe pământ prin mişcări ale articulaţiei şoldului. care nu permite decât mişcări limitate sau nici un tip de mişcare. el se îndoaie. în acelaşi timp menţinânduşi rolul de susţinere al acesteia. săculeţi cu lichid numiţi burse sinoviale. După aceea. aceşti muşchi se unesc într-un tendon fibros. Aceste articulaţii nu au sinovială.

oasele ar putea fi foarte uşor dislocate.Oasele unei articulaţii sunt acţionate de către muşchi. acest ţesut este aşezat ordonat în fascicule fibroase. Ligamentele se găsesc. care au o elasticitate redusă. Alte ligamente. din colagen şi din elastină. În ligamentele cu formă cilindrică. Şi la nivelul sânilor există ligamente constituite din fibre fine care susţin greutatea acestora. În majoritatea ligamentelor. la nivelul abdomenului. care au rolul de a preveni mişcarea laterală a articulaţiilor. Ligamentele. Ele se unesc cu fibrele care penetrează învelişul extern al osului (periostul). Ligamentele şi periostul se află într-o interacţiune atât de perfectă încât periostul este frecvent afectat în urma unei leziuni a ligamentului. digestiei şi sarcinii. Ligamentele se ataşează de oase. sunt dispuse sub forma unei reţele încrucişate de fibre. fibrele sunt dispuse longitudinal şi rezistă la întindere. # Structură: Ligamentele sunt o formă de ţesut conjunctiv. de asemenea. conectează oasele articulare şi le menţin poziţia prin limitarea mişcărilor. Aceştia se leagă de articulaţii prin tendoane lipsite de elasticitate. cât şi să furnizeze suprafaţa de fixare pentru ligamente şi muşchi. Periostul are o vascularizaţie şi o inervaţie care îi permit să hrănească osul. Ţesutul cartilaginos al ligamentelor este format. Fără ligamente. în principal. în acelaşi timp permiţând un grad de mobilitate necesar pentru modificările care apar în cursul alimentaţiei. unde au rolul de a menţine poziţia unor organe cum ar fi ficatul sau uterul. # Funcţie: Varietatea mişcărilor corpului este dependentă de forma şi aspectul suprafeţelor osoase articulare şi a 45 .

prevenind mişcări cu amplitudini excesive. În unele articulaţii. mişcările sunt controlate printr-un tip special de ligamente (ligamente încrucişate). anterioare şi posterioare. Este un organ activ şi elastic. Muşchii acţionează grupat la nivelul articulaţiilor. permiţând mişcările oaselor. Este destul de rezistentă pentru a avea o acţiune protectoare împotriva agresiunilor şi. La articulaţia cotului. Pielea: Pielea. Astfel.ligamentelor. deşi genunchiul este o articulaţie balama. până ce mişcarea nu mai este posibilă. La articulaţia genunchiului. Ele protejează sau menţin poziţia unor structuri importante. unii prin contracţie şi alţii prin relaxare. La acest nivel. Există ligamente inserate între două porţiuni ale aceluiaşi os. rezistent la umiditate şi căldură şi care ne protejează de radiaţiile dăunătoare din lumina solară. Ele pot fi întinse de către mişcările articulaţiilor şi devin din ce în ce mai tensionate. ulna formează suprafaţa inferioară a articulaţiei şi are o formă de cârlig care permite doar mişcări simple. înconjoară capul radiusului (osul extern al antebraţului). în acelaşi timp. Ligamentele funcţionează în concordanţă cu aceşti muşchi. oasele reprezintă cel mai important factor. fiind o structura statică şi pasivă. legându-l de ulnă şi permiţând. vasele sanguine şi nervii. 3. mişcarea de rotaţie. destul de suplă pentru 46 . forma oaselor nu opune rezistenţă la mişcarea articulară. care previn deplasarea posterioară a articulaţiei şi stabilizează articulaţia în ortostatism. sau tegumentul. nefiind afectate de mişcări. ligamentele au doar rolul de a preveni frecarea şi un ligament special (ligamentul anular). totuşi. totuşi. este mai mult decât un înveliş al corpului nostru. Ligamentele nu sunt capabile de contracţie.

Partea externă – epidermul – este formată din mai multe straturi celulare. Acest strat protectiv extern este ferm ataşat de un strat subiacent denumit derm. vasele sanguine şi nervii. 47 . Părul şi ductele glandulare trec prin epiderm până la suprafaţă. cel intern profund fiind numit strat generator. unde se aplatizează şi sunt transformate într-un material numit cheratină şi sunt eliminate în final prin descuamare. astfel menţinându-se o temperatură internă constantă. Melanina se găseşte. situate în stratul bazal al tegumentului. de asemenea. Structura pielii: Pielea este constituită din două componente principale. celulele se divid constant şi se deplasează către suprafaţă. care sunt mai proeminente la vârful degetelor şi determină apariţia amprentelor digitale. b. Fiecare glandă sudoripară este formată dintr-un conduct contorsionat de celule epiteliale care se deschid în ductul sudoripar. în păr şi iris. Ea conservă căldura sau răceşte corpul în funcţie de necesităţi. Ea este formată în celulele denumite melanocite. Dermul este format din fibre de colagen şi elastină. stres sau de necesităţi calorice. În interiorul dermului se află glandele sudoripare. Papilele dermice pătrund în epiderm şi aspectul vălurit al joncţiunii dintre cele două straturi ale pielii dă naştere crestelor papilare. deschizîndu-se la suprafaţa pielii. foliculii piloşi. a. Culoarea pielii: Culoarea pielii se datorează pigmentului negru denumit melanină. Nervii penetrează epidermul. dar vasele sanguine rămân în derm. Secreţia glandelor sudoripare este controlată de sistemul nervos şi este stimulată de emoţii. sebacee şi apocrine.a permite mişcările. În acest strat. Timpul în care o celulă din stratul profund ajunge la suprafaţă este de trei-patru săptămâni.

„roşii sau pletorici” la mânie datorită creşterii fluxului sanguin şi cianotici. Are loc formarea melaninei.Indiferent de tipul rasial. Procesele chimice complexe ale organismului ce convertesc aminoacidul. dar toate persoanele. melanocitele sunt mai mari şi produc mai mult pigment. Odată format. în afară de albinoşi. stimulează producerea de melanină printr-un proces fiziologic de bronzare. de la o clipire a unei pleoape până la un salt în aer. „albaştri” la frig. Coloraţia pielii poate fi modificată ca urmare a unei stări particulare a nuanţei sângelui din vasele pielii. Cantitatea de melanină produsă de aceste celule prezintă mari variaţii. acelaşi număr de melanocite este întâlnit în pielea fiecărei fiinţe umane. SISTEMUL MUSCULAR Fiecare mişcare a corpului. Expunerea la lumina ultravioletă. fie prin radiaţia solară. Răspunsul este variabil de la individ la individ. când mare parte din oxigenul din sânge este transportat spre ţesuturi pe măsură ce fluxul sanguin scade. tirozina. cu atât sunt mai puţin probabile arsurile datorate radiaţiei solare. este posibilă datorită muşchilor şi tendoanelor – extensii ale muşchilor care joacă un rol crucial în transmiterea forţelor de 48 . Alţi factori care contribuie la coloraţia pielii sunt sângele din vasele sanguine tegumentare şi coloraţia galbenă naturală a ţesutului. Funcţia melaninei este de a proteja pielea faţă de radiaţia solară. La rasa neagră. cu cât pielea are o culoare mai închisă. Astfel devenim „palizi” în condiţii de frică. când vasele mici se închid. în melanină au loc la periferia melanocitului. celulele se măresc şi culoarea pielii devine mai închisă. III. pigmentul se deplasează spre centrul celulei pentru a acoperi şi proteja astfel nucleul celular. devin mai pigmentate urmare acestei expuneri prelungite la lumina solară. fie prin surse artificiale.

şi sunt de asemenea implicaţi în reacţiile automate denumite reflexe. explozivă. Ei îşi exercită acţiunea prin scurtarea lungimii. aranjamentul fibrilar care îi formează le dă un aspect dungat. implicat în motilitatea (proprietate a unor organe cu musculatura neteda de a efectua miscari de contractie si de relaxare) organelor interne. 1. ce implică creierul. un proces denumit contracţie. Muşchii voluntari se mai numesc striaţi datorită faptului că. cum ar fi mişcarea capului. la examinarea microscopică. de tipul celei pe care o efectuează muşchii membrelor inferioare în timpul unei sărituri. Împreună cu oasele şi tendoanele. Primul tip este reprezentat de muşchii scheletici sau voluntari. Al treilea tip este muşchiul cardiac. Inima este unica structură a corpului compusă din muşchi striat de tip cardiac. un proces complicat. care reprezintă constituientul principal al inimii. În spatele activităţii musculare există mecanisme sofisticate care fac dintr-o acţiune aparent simplă.contracţie a muşchiului la osul asupra căruia acţionează. 49 . cum ar fi intestinele sau vezica urinară. ei sunt responsabili pentru toate formele de mişcări conştiente. nervii şi organele de simţ. Al doilea tip este muşchiul neted (denumit aşa datorită aspectului său microscopic). care asigură expulzarea sângelui din inimă în vasele sanguine. cum ar fi urcarea scărilor. Ei trebuie să fie capabili de a produce o contracţie rapidă. Contracţiile inimii sunt rezultatul impulsurilor produse de sistemul excitoconductor al inimii. şi de a menţine un tonus constant pentru a păstra corpul într-o postură normată. Muşchii: Există trei tipuri diferite de muşchi în organism.

sub formă de glicogen. dar fibrele sunt mai scurte şi groase. mitocondriile. atât de fine încât pot fi observate numai la microscopul electronic. care acţionează asupra scăriţei. reprezentând o proporţie de 25 la sută din greutatea corpului.Muşchii voluntari se găsesc în întreg organismul. Muşchiul cardiac are o structură foarte asemănătoare cu cel voluntar. determinând mişcarea anumitor oase. Aceste filamente sunt grupate în fascicule denumite miofibrile. a. fusiformă. Printre miofibrile se află depozitele energetice ale muşchiului. fiecare fibră este o celulă alungită. Muşchiul se scurtează când filamentele de actină şi miozină glisează în lungul lor. până la muşchiul gluteus maximus (marele fesier). În muşchii netezi sau involuntari. ce asigură transportul hranei. determinând peristaltismul intestinal. formând o reţea densă. Ele sunt proteine cunoscute sub numele de proteine contractile. Se comportă ca resorturi ataşate de diferite puncte ale scheletului. în care oxigenul şi substratul energetic sunt metabolizate pentru a produce energie. 50 . care formează majoritatea masei fesiere şi controlează mişcările articulaţiei şoldului. Cele mai mici dintre ele – unităţile de bază ale activităţii musculare – sunt filamente de actină şi miozină. Muşchii netezi nu sunt sub controlul conştient al creierului. chiar şi la un nou născut. ei produc contracţia musculară necesară în procese cum ar fi digestia. de la micul muşchi stapedius. şi furnizorii normali de energie. Structura muşchilor: Muşchii voluntari pot fi priviţi ca o serie de fascicule paralele de fibre adunate împreună pentru a forma o unitate completă. un os mic al urechii medii.

care se îngustează la capete. Impulsul electric se propagă prin nerv plecând de la creier şi. de fapt. Fibrele musculare sunt grupate în fascicule. Funcţiile muşchilor: Muşchii scheletici. Un muşchi de dimensiuni mici este alcătuit din puţine fascicule de fibre. sau voluntari. formând tendoanele.Miofibrilele sunt grupate în fascicule mai mari numite fibre musculare. ea este constituită din celule fusiforme dispuse neomogen. unde se leagă de zone speciale ale membranei celulare numite receptori. fiecare fiind distribuită la un muşchi voluntar. Structura muşchiului neted nu prezintă acelaşi aranjament geometric ordonat al filamentelor şi fibrelor. Observată la microscop. deşi are o contracţie dependentă de acţiunea filamentelor de miozină şi actină. celulele musculare cu nucleii celulari dispuşi la periferie. fiecare din acestea inserându-se pe un os. când ajunge la extremitatea nervului. Acetilcolina traversează spaţiul îngust dintre terminaţiile nervoase şi muşchi. sunt activaţi de nervii motori care pleacă din măduva spinării şi care preiau impulsurile venite de la creier printr-un tract nervos. Aceşti nervi motori au mai multe ramificaţii. Întregul muşchi este învelit într-un ţesut fibros. poate fi alcătuit din sute de fascicule. eliberează o cantitate mică de acetilcolină din granulele în care aceasta este stocată. Fiecare ramificaţie ia apoi contact cu celulele musculare. sub membrană. cum ar fi gluteus maximus. b. în timp ce un muşchi de dimensiuni mari. După legarea acetilcolinei de 51 . cu excepţia faptului că fibrele formează o reţea. structura muşchiului cardiac este totuşi aceeaşi ca a muşchiului voluntar. Acestea sunt. Are un corp muscular gros. cu un înveliş de ţesut conjunctiv. Fiecare fibră musculară vine în contact cu o fibră nervoasă care îi declanşează acţiunea ori de câte ori este necesar.

în loc de un singur nerv ce stimulează o singură celulă. mişcarea conştientă a muşchilor voluntari este declanşată de semnale trimise de la creier prin măduva spinării. în care are loc formarea şi desfacerea continuă a unor legături chimice dintre acestea. o enzimă ce neutralizează acetilcolina intră în acţiune. Aceşti receptori trimit implusuri la măduva spinării şi. Drept rezultat. consecutiv. Pentru a asigura relaxarea musculară. Spre deosebire de reflexe. Muşchiul neted are. Acest mod de propagare ajută. furnizată de arderea substratului energetic în prezenţa oxigenului în mitocondrii. astfel încâtse creează un mecanism ce va determina contracţia unui muşchi şi relaxarea altuia. iar altele au o acţiune inhibitorie. Activitatea filamentelor de miozină şi actină în timpul contracţiei musculare este un proces complicat. muşchii coapsei se contractă rapid şi gamba se mişcă înainte. Procesul contracţiei musculare este iniţiat de influxul de calciu (unul din mineralele comune din corp) în celula musculară printr-o reţea tubulară fină situată printre miofibrile. de asemenea. stocată şi transferată apoi în compusul adenozin trifosfat (ATP). 52 . impulsul se propagă simultan la mai multe celule. Unele dintre semnale acţionează prin stimularea unor anumiţi nervi motori. o inervaţie motorie. Acest proces necesită energie. compus macroergic. muşchiul se contractă şi rămâne în această stare atât timp cât mediatorul chimic este legat de receptor. Totuşi. de exemplu. la transportul hranei în intestin. denumită microtubuli. Cele mai simple reflexe apar prin stimularea directă a nervilor motori de către semnalele ce sosesc la măduva spinării de la receptorii senzoriali prin nervii senzitivi.receptori. acţionează nervii motori care pleacă de la măduva spinării la muşchii coapsei.

Un tip particular de tendon se află în conexiune cu ţesutul muscular care formează peretele inimii. 1. benzi dense de ţesut fibros formează structuri solide în interiorul muşchiului cardiac. de asemenea. Există mai multe tendoane localizate aproape de suprafaţa corpului şi care pot fi simţite cu uşurinţă.Contracţia muşchiului cardiac nu este produsă de nervi motori. În principiu. Forţa de contracţie a fibrelor musculare este concentrată şi apoi transmisă prin tendon. 53 .Tendoanele: Tendoanele joacă un rol important într-o gamă variată de mişcări. Tendoanele sunt. ambele feţe ale mâinilor şi picioarelor conţin un întreg set de diferite tendoane. Tendoanele sunt extensii specializate ale muşchilor şi sunt formate din ţesut conjunctiv. deoarece ele ocupă mult mai puţin spaţiu decât muşchii. tendonul uneşte partea activă sau corpul muşchiului cu structura – un os – care va fi mobilizată. întâlnite acolo unde există un mare număr de articulaţii care efectuează mişcări într-un spaţiu relativ mic. care leagă fasciculele de fibre musculare şi care se unesc şi se extind în afara muşchiului sub forma unui cordon inextensibil. Aceste impulsuri au o frecvenţă de aproximativ 72 de ori pe minut. Astfel. favorizând acţiunea de pompă a acesteia. cât şi inele de susţinere în punctele în care vasele mari se unesc cu inima. care îi conferă atât o structură mai fermă. Muşchii ce acţionează aceste tendoane sunt situaţi la distanţă de nivelul braţelor şi picioarelor. realizând tracţiunea structurii interesate şi realizând astfel mişcarea. ci de un ţesut specializat al inimii. determinând contracţia inimii şi expulzia sângelui. Aici.

Neuronii sunt clasificaţi în trei tipuri. în raport cu funcţia lor: 1. neuroni integrativi (interneuroni). vitală pentru dezvoltarea limbajului. Funcţia lor este oarecum asemănătoare cu cea a circuitelor dintr-un aparat electric complex: ele preiau semnalele dintr-o parte a sistemului nervos şi le transmit alteia. ca de exemplu respiraţia. de asemenea.IV. care transmit informaţia de la organele de simţ ale corpului la sistemul nervos central. Sistemul nervos periferic (SNP): Componentele principale ale sistemului nervos sunt nervii. 1. care procesează informaţia primită. Celulele nervoase: Unităţile funcţionale ale sistemului nervos sunt milioanele de celule nervoase interconectate denumite neuroni. este. 54 . percepţia durerii şi a plăcerii. controlează tot ţesutul nervos din celelalte părţi ale corpului. În centrul său se găsesc creierul şi măduva spinării. care leagă sistemul nervos central de alte părţi ale corpului şi ganglionii nervoşi. în final. SISTEMUL NERVOS Sistemul nervos este esenţial pentru percepţia senzorială. unde ele pot fi retransmise altor neuroni pentru a determina o anumită acţiune. care. 2. 3. 2. controlul mişcărilor şi reglarea funcţiilor corpului. gândirii şi memoriei. Fiind cea mai complexă structură a organismului. neuroni motori. grupe de celule nervoase situate în diverse puncte ale sistemului nervos. neuroni senzitivi. care iniţiază acţiunile voluntare şi involuntare.

cum ar fi nervul optic. care conţin celule receptoare specializate. # Sistemul nervos somatic are un rol dublu. în număr de 43 de perechi. care este sub control subconştient. una alcătuită din fibre motorii şi cealaltă din fibre senzitive. la rândul lor. Nervii principali. care se găseşte sub control conştient. şi sistemul nervos autonom. Fiecare nerv spinal este ataşat de măduva spinării prin intermediul a două rădăcini. împreună cu ţesutul conjunctiv şi vasele sanguine.Un nerv este un fascicul alcătuit din fibre motorii şi senzitive. Ei inervează toate regiunile corpului situate mai jos de gât. îşi au originea în sistemul nervos central: 12 perechi se desprind din porţiunea inferioară a creierului (nervii cranieni) şi 31 de perechi din măduva spinării (nervii spinali). cât şi senzitive. fiecare nerv spinal se divide în ramuri care. După unirea rădăcinilor. organele de simţ şi muşchii capului. se divid în numeroase ramuri mai mici. La mică distanţă de măduva spinării. cum ar fi ochii. conţin doar fibre senzoriale. vagul. formând o reţea care inervează tot corpul. În primul rând. Unii nervi cranieni. deşi un nerv cranian foarte important. Semnalele de la aceşti 55 . Nervii spinali se desprind la intervale regulate din măduva spinării şi conţin întotdeauna atât fibre motorii. cele două tipuri de fibre se alătură pentru a forma nervul. Nervii cranieni inervează. în principal. Fibrele motorii şi senzitive sunt prelungirile cele mai lungi ale neuronilor respectivi. colectează informaţii din mediul extern de la organele de simţ. Atât fibrele senzitive cât şi cele motorii sunt doar părţi ale neuronilor senzitivi şi motorii. inima şi căile respiratorii din plămâni. deşi fiecare acţionează independent de cealaltă. Sistemul nervos periferic are două mari componente: sistemul nervos somatic. inervează organele digestive.

Întregul sistem autonom este controlat de o zonă din creier numită hipotalamus. vezica urinară. Sistemul nervos autonom este compus din două părţi. Dacă.receptori sunt transportate apoi către sistemul nervos central. Ambele activităţi şi multe altele apar în sistemul nervos central. ale unor organe cum ar fi inima. glande şi organe de simţ. fiecare are o autonomie diferită şi are efecte diferite asupra organelor pe care le deserveşte. nivelul oxigenului scade în urma efortului. de exemplu. # Sistemul nervos autonom are. de exemplu. transmite mesaje prin fibrele motorii de la sistemul nervos central la muşchii scheletici. fără un efort mental deliberat din partea noastră. nu joacă nici un rol în analiza informaţiilor senzitive sau în iniţierea impulsurilor motorii. Sistemul nervos central (SNC): Sistemul nervos periferic acţionează doar ca un releu pentru transmiterea mesajelor între sistemul nervos central şi muşchii capului. iniţiind astfel mişcarea. rolul de a menţine funcţiile automate. Fiecare foloseşte un mediator chimic diferit acolo unde fibra nervoasă ajunge la organul ţintă. intestinul. 3. El este alcătuit în întregime din nervi motori aranjaţi în releu pornind de la măduva spinării către diferiţi muşchi. denumite simpatic şi parasimpatic. În al doilea rând. plămânii. componentele chimice ale corpului şi ajustează sistemul autonom pentru a restabili echilibrul. în principal. stomacul. Creierul şi măduva spinării formează unitatea centrală care prelucrează impulsurile. organele sexuale şi vasele sanguine. Ele primesc 56 . prin fibrele senzitive. Acesta primeşte informaţii despre orice variaţie în. hipotalamusul comandă sistemului autonom creşterea frecvenţei cardiace pentru a furniza mai mult sânge oxigenat. Practic.

Funcţia de analiză sau de procesare poate fi relativ simplă pentru unele activităţi ce se desfăşoară în măduva spinării. le selectează şi analizează şi.mesaje prin fibrele senzitive de la organele de simţ şi receptori. printr-un orificiu îngust. transmit impulsurile de-a lungul fibrelor motorii. iar primii ventriculi (ventriculi laterali) sunt şi cei mai mari. către măduva spinării. El este de asemenea protejat de două tipuri de învelişuri. Numerotarea începe de la emisferele cerebrale în jos. producând un răspuns adecvat al muşchilor şi glandelor. Cel de-al doilea este constituit din trei membrane fibroase denumite meninge. implicând participarea a mii de neuroni diferiţi. dar analiza la nivelul creierului este de obicei de o înaltă complexitate. ventriculii cerebrali sunt numerotaţi. şi coloana vertebrală. care au nume specific. printr-un canal şi mai îngust. care circulă în meninge. Deşi mulţi neuroni senzitivi se termină şi mulţi neuroni motori au originea în creier. Primul este osos: craniul. Lichidul circulă de la ventriculii laterali. Acestea acoperă în întregime creierul şi măduva spinării. în măduva spinării şi în ventriculii cerebrali (cavităţi). analiza şi stoca informaţiile. majoritatea neuronilor cerebrali sunt interneuroni care au funcţia de a filtra. care furnizează oxigenul şi substanţele nutritive. Lichidul are un efect de amortizare. care adăposteşte creierul. Întregul sistem nervos central necesită un aport substanţial de sânge. Fluidul este produs continuu din sânge de către celulele specializate ale plexurilor coroide din ventriculii cerebrali. în ventriculul al treilea şi apoi. ajutând astfel la protejarea ţesutului nervos vital faţă de agresiuni. Lichidul cefalorahidian este un fluid limpede. care adăposteşte măduva spinării. după aceea. apos. Spre deosebire de ventriculii inimii. în cel de-al 57 . apeductul cerebral.

Ea este compusă din aglomerări de neuroni şi fascicule de fibre nervoase. Materia cenuşie – denumire a aglomerărilor neuronale – are formă de H pe secţiune transversală. Măduva spinării: Măduva spinării este o coloană de ţesut nervos aproximativ cilindrică. După aceea. Măduva spinării are două funcţii principale. una dintre cele trei meninge. De aici iese prin orificii ale planşeului ventriculului în nişte spaţii (cisterne) pline cu lichid care înconjoară trunchiul cerebral la baza creierului. Fasciculele descendente propagă impulsurile motorii de la creier la sistemul nervos periferic. în timp ce cornul posterior conţine corpii celulari ai neuronilor de asociaţie şi senzitivi. ea funcţionează ca un sistem de conducere în ambele sensuri între creier şi sistemul nervos periferic. în lungime de circa 40 cm. cu un corn posterior şi unul anterior în fiecare jumătate (protuberanţe). Materia cenuşie este înconjurată de materia albă. Această funcţie este îndeplinită prin intermediul neuronilor senzitivi şi motori. În primul rând. denumite vilozităţi arahnoidiene. lichidul circulă către partea superioară a creierului (emisferele cerebrale) şi este reabsorbit de către proeminenţele speciale. a. fibrele acestora din urmă formează fascicule lungi. care este puţin mai larg. ce pleacă din diferite părţi ale creierului. de pe arahnoidă. Aceasta este împrăştiată în trei cordoane şi conţine fasciculele ascendente şi descendente care conectează creierul la măduva spinării în ambele direcţii.patrulea. Cel anterior este compus din neuroni motori. care este situată în interiorul canalului vertebral de la creier până la vertebrele inferioare. Ea coboară pe distanţe 58 . fasciculele ascendente duc impulsurile senzitive către creier.

Ea trimite impulsuri care produc mişcările inconştiente ale muşchilor. Cea mai mare structură a creierului posterior este cerebelul. astfel încât postura şi echilibrul sunt menţinute şi acţionează în perfect acord cu ariile motorii ale emisferelor cerebrale pentru coordonarea mişcărilor corpului. 59 . Mesajele urcă prin măduva spinării şi sunt conectate prin interneuroni cu nervii motori care controlează mişcările gâtului. creierul mijlociu şi creierul anterior. activităţi motorii. Variatele structuri ale trunchiului cerebral – incluzândule pe cele denumite bulb şi puntea. vin în contact cu dendritele sau cu corpii celulari ai neuronilor senzitivi sau motori aparţinând sistemului nervos periferic. care face parte din creierul mijlociu – au funcţii vitale. şi formaţia reticulată. Aceasta se obţine prin neuroni. b. în principal. care controlează funcţii distincte. Creierul: În principiu. care leagă creierul cu măduva spinării. care fac parte din creierul posterior.variate prin măduva spinării şi la capătul lor la mare distanţă de creier. A doua funcţie a măduvei spinării este de a controla activităţile reflexe simple. creierul poate fi împărţit în trei regiuni distincte: creierul posterior. tot creierul mijlociu şi o parte din cel anterior. Fiecare din aceste regiuni este divizată în zone separate. Trunchiul cerebral. ale căror prelungiri se extind pe distanţe mici în sus şi în jos prin măduva spinării şi prin interneuroni care transmit mesajele direct între neuronii senzitivi şi cei motori. cuprinde părţi din creierul posterior. Această zonă are. astfel încât partea stângă a corpului este controlată de partea dreaptă a creierului şi viceversa. Aici este locul de încrucişare al tuturor căilor aferente şi eferente. toate interconectate cu alte porţiuni ale creierului.

care funcţionează ca un releu telefonic între măduva spinării şi emisferele cerebrale. Acestea sunt mai dezvoltate la om decât la orice alt animal şi sunt esenţiale pentru gândire. în expresia feţei şi în poziţionarea membrelor înainte de ridicarea în picioare sau de mers. Hipotalamusul este. Creierul mare este împărţit pe linia mediană în două jumătăţi. Aceste celule formează un sistem complex de control. Acest tip de activitate musculară este implicat în balansarea braţelor în timpul mersului. Ele sunt unite la bază printr-un fascicul gros de fibre nervoase.Emisferele cerebrale şi hipotalamusul: Partea cea mai mare din creier este reprezentată de emisferele cerebrale (cerebrum) localizate în creierul anterior. sub cele două emisfere cerebrale. Hipotalamusul se află la baza creierului. talamusul. Este strâns legat de sistemul hormonal endocrin. memorie conştientă şi procesele mentale superioare. o colecţie de centri nervoşi specializaţi. denumite corp calos. În interiorul emisferelor cerebrale există o aglomerare de substanţă cenuşie (celule nervoase) denumită ganglioni bazali. dormitul şi termoreglarea. care coordonează activitatea musculară. 60 . în fapt. Este regiunea creierului implicată în controlul unor funcţii vitale. cunoscute sub numele de emisfere cerebrale. cum ar fi mâncatul. Acesta este locul unde toate celelalte părţi ale creierului transmit mesajele pentru a fi luată o decizie. ceea ce permite corpului să îndeplinească diferite tipuri de mişcări liber şi inconştient. care sunt conectaţi cu alte zone importante din creier şi cu glanda hipofiză (pituitară). El este situat imediat sub o altă structură importantă din creierul anterior.

reprezentând suprafaţa exterioară a creierului.Hipotalamusul are căi nervoase care îl conectează cu sistemul limbic. ca şi ariilor motorii. lobul occipital pentru văz. care este strâns legat de centrul olfactiv din creier. De aceea. pipăit. De exemplu. Aceasta explică de ce policele este mai sensibil decât genunchiul. care nu recepţionează decât senzaţiile de la genunchi şi arie întinsă pentru police. ar acoperi o suprafaţă de 30 de ori mai mare. simţul tactil este localizat pe o arie mică în lobul parietal. 61 . cortexul cerebral este locul unde informaţiile primite de la cele cinci simţuri – văz. Această parte a creierului a devenit atât de dezvoltată la oameni încât a necesitat plieri repetate pentru a avea loc în craniu. În plus. Depliată. auz. Între pliuri există câteva şanţuri adânci. Cortexul cerebral: Cortexul cerebral este un strat gros de aproximativ 3 mm de materie cenuşie cu aspectc cutat. Acelaşi principiu se aplică şi altor arii senzoriale din cortex. Lobul temporal seveşte pentru auz şi miros. Fiecare din aceşti lobi îndeplineşte una sau mai multe funcţii specifice. care împart fiecare din cele două emisfere ale cortexului în patru zone numite lobi. vorbire şi gândirea superioară. ariile premotorii şi motorii ale cortexului cerebral conlucrează cu alte arii ale sistemului nervos central şi periferic pentru a produce mişcarea coordonată care este vitală pentru orice activitate conştientă. iar cel frontal pentru mişcare. În fiecare din aceşti lobi există porţiuni specifice ce recepţionează mesajele senzoriale dintr-o singură zonă a corpului. lobul parietal pentru pipăit şi gust. gust şi miros – sunt analizate şi prelucrate astfel încât alte părţi ale sistemului nervos pot reacţiona la informaţie dacă este necesar.

Somatic (de relatie) – (SNC.N. stress)  parasimpatic (intervine in conditii obisnuite) -ambele componente au: .N.portiune centrala (centrii nervosi.  simpatic (actioneaza in conditii neobisnuite.V. SNC) .  encefal  trunchi cerebral  cerebel diencefal  emisfere cerebrale SNP :  nervi  spinali – 31 perechi (micsti)  cranieni – 12 perechi (motori.N.dupa structura si functie: 1) S.  pre-viscerali  intra-murali Neuronul  conducere centripeta (dendrite)  conducere centrifuga (axon). micsti)  ganglioni nervosi 2) S. de nervi vegetativi.Sistemul nervos: REZUMAT Sistemul nervos .portiune periferica (exista in SNP)  repr. 62 . SNP) 2) S. senzitivi. fibre vegetative si de ganglioni vegetativi  latero-vertebrali.Vegetativ 1) SNC:  maduva spinarii.

spinarii) -subcortical (trunchi cerebral. le prelucreaza si elaboreaza comenzi corespunzatoare:  distribuiti pe 3 niveluri: -medular (mad.axonii neuronilor motori din maduva spinarii sau trunchiul cerebral. dendritele neuronilor senzitivi.interoceptori (org. .diencefal) -cortical (scoarta cerebrala). si ext. Arcul reflex = baza anatomica a actului reflex.pot fi: celule senzoriale. Stimul  Receptor  (cai senzitive/aferente) Centru nervos  (cai motorii/eferente)  Efector  Raspuns. cerebel. art.exteroceptori (piele) . a) Functia reflexa a maduvei spinarii 63 . Centrii nervosi – primesc inf.proprioceptori (in muschi.. Calea aferenta – dendritele neuronilor din ganglionii spinali sau cei cranieni. le analizeaza. dat de organism la actiunea unui stimul asupra unui camp receptor. interne). Calea eferenta . organ cortic) . organe specializate (retina.Functia reflexa a SN Somatic Actul reflex = procesul fiziologic de raspuns.  schimbarea pozitiei) . in impulsuri nervoase. controlul cortical este realizat de neuronii motori din scoarta cerebrala. Receptorii = receptioneaza informatii din mediul int. Efectorii – muschii striati. corpusculi senzitivi. si le transf.

: . tuse.polisinaptice (2) (1) .ref. .nu iradiaza .coliculii cvadrigemeni sup.statice si stato-kinetice (pt. b) Functia reflexa a trunchiului cerebral Centrii nervosi ai ref.reactia de aparare .p.miotatice sau osteotendinoase sau de extensie .bulb: stranut.ex: bicipital.punte: supt.timp de latenta scurt . punte.caract.d. c) Functia reflexa a cerebelului . mezencefal. voma.coliculii cvadrigemeni inf. masticatie.nucleul rosu are rol in reglarea tonusului muscular.monosinaptice (1) . .  ref. de orientare a capului spre o sursa luminoasa.arc reflex cu cel putin 3 neuroni (cel putin 1 neuron intercalar) . ahilian. .Ref. din bulb. de orientare a capului spre o sursa sonora. . pozitie) . de indepartare a mainii la o intepatura.de flexie sau nociceptive. somatice . somatice din trunchiul cerebral sunt localizati in nucleii motori. deglutitie. clipire. (2) .v. . .d.mezencefal: .arhicerebel (1) 64 .sunt strict limitate . functional si filogenetic: . rotulian.  ref.arc reflex cu 2 neuroni – 1 senzitiv si 1 motor (din coarnele anterioare) .

- paleocerebel (2) - neocerebel (3) 1) - reglarea echilibrului; - inf. de la ap. vestibular si de la sensibilitatea proprioceptiva; 2) reglarea tonusului muscular; 3) reglarea miscarilor fine. d) Functia reflexa a emisferelor cerebrale - reflexe neconditionate - reflexe conditionate. Functia de conducere a S.N. Somatic Asig. de: - subst. alba/prelungirile neuronilor, care contine fascicole conducatoare; - nervi perifierici – spinali si cranieni. Functia de conducere a maduvei spinarii - asig. de substanta alba si nervii spinali; - subst. alba – 3 perechi de cordoane - in cordoane exista cai de conducere: - scurte (de asociatie/intersegmentale) - ungi (de proiectie) - ascendente; - descendente. a) Caile ascendente - cai senzitive (ale sensibilitatii) - conduc impulsul nervos de la R la centrii nervosi; - specifice (sens exteroceptive si proprioceptive) - nespecifice (sens. interoceptive). Caile sensibilitatii exteroceptive (tactila, termica, dureroasa) - formate din 3 neuroni;

65

1. calea sensibilitatii exteroceptive tactilogrosiera (protopatica) a sensibilitatii termice si dureroase: - primul neuron – localizat in ganglionul spinal (de pe rad. post. a nerv. spinal); - dendrite culeg informatii de la receptor  le transf. in impuls nervos; - axonul primului neuron (deutoneuron) (cornul posterior); - fie patrunde in cord. ant. de pe partea opusa, formand fascicolul spino-talamic anterior  informatii tactile ; - fie patrunde in cordonul lateral de pe partea opusa, formand fascicolul spino talamic lateral  inf. termice si dureroase; - fascicolele fac sinapsa cu III neuron (tritoneuron), din talamus; axonul lui va proiecta in cortex, in aria somestezica primara (termica si dureroasa) sau aria somestezica secundara. 2. calea sensibilitatii tactile fine (epicritica) - I neuron este localizat in gangl. spinal; - dendritele aduc informatii de la Receptor; - axonul patrunde in maduva, in cordonul posterior, formand fascicole spino – bulbare (Goll si Burdah); - fac sinapsa cu II neuron, din bulb; - axonul lui  III neuron (din talamus); - se proiecteaza in cortex, in aria somestezica primara. Caile sensibilitatii proprioceptive 1.calea sensibilitatii proprioceptive constiente (kinestezice) - simtul pozitiei si al miscarii (constiente); - identica cu calea sensibilitatii tactile fine.

66

2.calea sensibilitatii proprioceptive inconstiente - are 2 neuroni: - protoneuron (in ganglionul spinal); - dendrite  inf de la proprioceptori; - axonul  al II-lea neuron (din cornul post. medular); - axonul celui de-al II-lea neuron: - patrunde in cord lat. De pe aceeasi parte  fasc. spino-cerebelos direct; - patrunde in cord lat de pe partea opusa  fasc spino-cerebelos indirect (incrucisat); - proiecteaza in paleocerebel. Caile ascendente nespecifice - fac parte din subst reticulata medulara, primesc colaterale de pe caile specifice si transmit inf. nespecifice intr-o zona imprecisa a scoartei cerebrale (pe ariile somestezice) determinand o stare de hiperexcitabilitate a scoartei cerebrale; b) Caile descendente - cai ale miscarii - pleaca de la encefal  maduva  muschi, organe (efectori) I. cai piramidale - transmit comenzi care coordoneaza miscarile voluntare, rapide, precise; 1) cortico-spinale; 2) cortico-bulbare; 1) cai cortico-spinale; - controleaza motilitatea voluntara, de la nivelul trunchiului, membrelor si o parte din regiunea gatului; - au 2 neuroni: I.neuron  neocortexul motor (in aria motorie primara) II. neuron  cornul anterior medular
67

avand traseu descendent prin trunchiul cerebral. dense de substanta cenusie situate la baza emisferelor cerebrale.II neuron – in nucleii motori ai trunchiului cerebral (adica in nucleii de origine pt.intervin in declansarea miscarilor det de unele stari emotive 1. ajungand la piramidele anterioare ale bulbului. nervii cranieni) . tonusul muscular. . scris.motilitatea voluntara din reg capului si restul gatului.ganglioni bazali = 2 reg.coordoneaza/controleaza miscarile involuntare. lente.  corpii striati.axonul I neuron se incruciseaza la dif. automate. ajungand la al II-lea neuron.  neocortex . . dupa care trec (se incruciseaza) in cornul anterior opus.. pozitia organismului. la musculatura striata . . aria primara .2 neuroni. stereotipe.axonul I neuron trece printre corpii striati (sau ganglioni bazali). II. vorbit). 2) cai cortico-bulbare . niveluri alre trunchiului cerebral. . restul de 20-25% (fibre) au traseu descendent prin maduva spinarii. prin rad. in al doilea caz  fascicol piramidal direct. patrund in maduva prin cordonul anterior. . cai care pleaca din cortex (2 neuroni) I. unde 75%-80% din fibre se incruciseaza (in decusatia motorie) si patrund in maduva prin cordonul lateral.axonul celui de-al doilea neuron ajunge. in primul caz  fascicol piramidal incrucisat. 68 .I neuron – neocortex motor. II. asociate cu unele activitati dobandite (mers.controleaza alaturi de corpii striati. anterioara a nervului spinal.  cai corticostriotectospinale. cai extra piramidale .

1 pereche cocigieni  plexul coccigian.coordoneaza activitatea org interne. bradicardie si hipotensiune)  act similar (ex: gl. Sistemul nervos vegetativ .  parasimp: inhiba activitatea inimii. .5 perechi lombari  plexul lombar .zonele tegumentului inervate de perechile de nervi spinali.plexul sacrat  nervii rusinosi si sciatici . determinand scaderea cardioacceleratiei.simpatic. determina cardioacceleratia. .31 perechi de nervi spinali micsti: .SNV . cai corticostriorubrospinale I. 69 . .  trunchiul cerebral II.majoritatea organelor au dubla inervatie (simpatice si parasimpatice) .  cornul anterior medular.2.parasimpatic. . tahicardic si hipertensiunea arteriala.plexul brahial  se desprind nervii membrelor superioare .5 perechi sacrali  plexul sacrat .plexul lombar  nervii femurali . metameric intercostal.12 perechi toracali (dorsali) distr. . salivare) . Nervi spinali Distributia nervilor spinali: .8 perechi cervicali – form plexul cervical + plexul brahial.pancreas – inervatie parasimpatica. poarta numele de dermatoame.cele 2 componente pot avea actiune antagonica (asupra inimii  simp: stimuleaza activitatea inimii. .

are 2 neuroni: .acetilcolina – mediator 70 . . apartine nervului X) . Calea aferenta  dendrite + axoni ai neuronilor viscerosenzitivi din ganglionii spinali.in nucleii vegetativi ai trunchiului cerebral (apartine SNV) . subst. simpatice lungi pt. Centrii nervosi : . hipotalamus.de comanda – in coarnele lat. . pre-viscerali si intramurali.unul postganglionar – simpatic  ganglion latero-vertebrali si in plexul celiac.parasimpatic  gangl.n.n.lacrimal si salivator superior (in punte. Calea eferenta . accesor al nervului 3 (mezencefal) . sacrata (s2-s4) (parasimpatic) .Arcul reflex vegetativ Receptori  visceroceptori.n.n.dorsal (in bulb. . reticulata.unul preganglionar – din centrii nervosi de comanda. dorsala si lombara (simpatic) si mad. apartine nervului IX) . apartine nervului VII) . mezentelic superior si mezentelic inf.de control si integrare vegetativa .salivator inferior (in bulb. cerebrala – aria somestezica 1.fibrele preganglionare mielinice scurte pt.in sc. medulare (sunt reprezentate de neuronii visceromotori) – cervicala. parasimpatic .2 paleocortex.

Corneea are doar o jumătate de milimetru grosime la centru şi un milimetru la joncţiunea cu sclerotica (albul ochiului). Mai mult.acetilcolina – parasimpatice. ea se răspândeşte în toate direcţiile. creând posibilitatea ca obiectele să poată fi văzute. ochiul cu un aparat de fotografiat perfect proiectat. cum ar fi lentila de formă specială a aparatului de fotografiat sau lentila alcătuită din ţesut a ochiului uman. . deşi de obicei se transmite linear.adrenalina – simpatice. gradul de refracţie poate fi controlat precis de către forma lentilei. Celălalt lucru important de înţeles despre lumină este că. parasimpatice .scurte pt. Puterea optică a corneei este aproximativ două treimi din puterea totală de refracţie a ochiului. prima structură pe care o întâlneşte este o fereastră rotundă numită cornee.lungi pt. a. lumina poate fi refractată sau concentrată pentru a forma imagini mici. 71 . dar perfecte ale unor obiecte mult mai mari. Ochiul: Atunci când oamenii vor să explice mecanismul vederii. Corneea: Cînd o rază luminoasă ajunge la ochi. trebuie să ne reamintim principiile de bază. Cel mai bun mod de a explica lumina este acela de a o considera ca un instrument de transmitere. simpatice . pentru a înţelege pe deplin felul în care lumea exterioară poate fi vizualizată în mica structură care este ochiul.Totuşi. ei compară. De la orice sursă. Corneea reprezintă o lentilă puternică cu focar fix. 4. care este prima din cele două lentile ale ochiului. poate fi distorsionată la trecerea prin anumite structuri. În fapt. de obicei..fibre post ganglionare – amielinice .

Stroma ajută la apărarea corneei împotriva infecţiilor şi a inflamaţiilor.Corneea este alcătuită din cinci straturi. După stromă urmează o membrană elastică denumită Descemet. căci fără lacrimi ar pierde transparenţa şi ar deveni opac. Această membrană are o vascularizaţie bogată. Pelicula lacrimală alimentează stratul optic (epitelial). Coroida este o foiţă membranoasă subţire între sclerotica ce o protejează la exterior şi retină. poluării sau prafului. raza luminoasă intră în camera anterioară a ochiului. b. Fără lacrimi. La exterior. acesta împiedică lumina să treacă de polul posterior al ochiului şi să formeze imagini neclare. umoarea apoasă. Uvea: Uvea reprezintă tunica medie a ochiului. fiind echivalentul pielii. Urmează apoi stroma formată din colagen. Odată formate. Acesta menţine transparenţa corneei şi echilibrul hidric dintre cornee şi restul ochiului. 72 . O peliculă de lacrimi acoperă stratul epitelial. alcătuită din trei structuri distincte: coroida. Dedesubt există un strat elastic numit stratul Bowmann. Acesta are cea mai mare grosime. În acesată reţea există şi ţesut de susţinere care conţine cantităţi variate de pigmenţi. Stratul final este un endoteliu de grosimea unei celule. corpul ciliar şi irisul. ce alimentează retina şi formează o reţea intricată pe cea mai mare parte a ochiului. care este constant drenat şi înlocuit. După ce trece prin cornee. corneea nu ar fi protejată împotriva microorganismelor bacteriene. Aceasta este plină cu un lichid apos. celulele acestui strat nu se pot regenera şi astfel leziuni ale endoteliului pot determina defecte permanente ale vederii. este un epiteliu format din cinci straturi celulare.

pupila îşi micşorează dimensiunile. irisul. situată în partea anterioară a ochiului. fără ca noi să facem nici un efort conştient. de a produce umoarea apoasă. între cristalin şi suprafaţa internă a corneei. Funcţionează ca diafragma unui aparat de fotografiat. principală. a globului ocular se găseşte un strat fotosensibil. Prin centru ei trece canalul hialoid. a ochiului. forma şi elasticitatea ochiului. ce are un aspect gelatinos şi dă consistenţa. rămăşiţele unui canal arterial din cursul dezvoltării fetale. Acestea sunt responsabile de claritatea imaginii şi sunt cele mai numeroase la polul posterior al ochiului. în aria denumită foveea sau 73 . Rolul ei este de a modifica forma cristalinului prin intermediul contracţiei muşchilor ciliari. îşi măreşte diametrul. Ataşată de corpul ciliar se află a treia regiune specializată. de asemenea. care este în schimb percepută de conuri. În spatele irisului se găseşte cristalinul elastic şi transparent. Bastonaşele sunt sensibile la lumina de intensitate slabă şi nu percep culoarea. de fapt. constituit din două tipuri de celule fotosensibile. La lumină slabă. Dacă intensitatea luminii este putenică. Acesta este. curbată. Aceasta este sructura al cărui pigement de culoarea ochilor. având o putere de refracţie mai mică decât a corneei. datorită formei pe care o au. Aceasta este plină cu o substanţă denumită umoarea vitroasă. care formează peretele posterior al camerei anterioare. fibrele ei musculare dilatând sau contractând pupila şi controlând astfel cantitatea de lumină care ajunge la retină. Umoarea vitroasă şi retina: În spatele cristalinului este camera internă. Pe suprafaţa internă. c.Corpul ciliar este o porţiune cutată a uveei. lichidul care circulă în camera anterioară. permiţându-ne focalizarea vederii pe obiectele situate la distanţă mică şi. numite bastonaşe şi conuri. denumit retină.

Fibrele nervoare care pleacă de la retină sunt senzoriale. 74 . fiecare din acestea fiind izolate de cealaltă prin teaca de mielină. ne oferă o imagine completă a lumii exterioare. dar către marginile sale apare vederea periferică. Ea se ramifică la polul posterior al ochiului şi vasele care iau naştere se răspândesc pe suprafaţa retinei. critalinul îşi focalizează cea mai clară imagine şi vederea noastră este cea mai bună. Împreună. vederea centrală şi periferică. d. Aceasta se numeşte artera centrală a retinei. aici se uneşte cu nervul optic central. Nervul optic: Fiecare celulă fotosensibilă din retină se conectează prin intermediul fibrelor nervoase cu creierul. Nervii de pe fiecare parte se încrucişerază astfel încât o parte din informaţiile de la ochiul stâng trec în partea dreaptă a creierului şi viceversa. Acesta pleacă de la globul ocular printr-un canal osos al craniului şi pătrunde în cavitatea craniană imediat sub creier. unde are loc sinteza informaţiilor despre aspect. culori şi forme. Există o venă corespondentă care traversează nervul optic alături de artera centrală şi care drenează retina. Nervii din porţiunile temporale (lângă tâmple) ale fiecărei retine nu se încrucişează şi astfel pătrund în emisfera cerebrală de aceeaşi parte. spre deosebire de fibrele nervoase motorii.macula. În această zonă. În jurul foveei sau maculei. retina înregistrează imagini clare. în timp ce fibrele din porţiunile nazale se încrucişează şi merg în partea opusă. În centrul nervului există o arteră ce îl însoţeşte pe toată lungimea. Toate aceste fibre nervoase se unesc la polul posterior al ochiului pentru a forma nervul optic. în regiunea glandei hipofize. Nervul optic nu este altceva decât un fascicul de fibre nervoase ce transportă impulsuri nervoase detaliate prin fibre fine.

75 . este prima sinapsă sau staţie de releu. unde sunt concentrate toate căile motorii şi senzoriale ale organismului. Imediat după încrucişare. Mesajele care rezultă sunt transmise la creier de-a lungul a doi nervi apropiaţi. 5. al cărei angrenaj osos seamănă cu un aparat ce amplifică sunetele care îi sunt transmise. care preia sunetele precum un radar. Prima dintre acestea se găseşte imediat după punctul în care informaţiile senzoriale sunt transmise de partea opusă. deşi ele se găsesc împreună în acelaşi organ. De la corpii geniculaţi laterali. Este un organ complex. nervii optici mai au multe sinapse. 2. nervii se desfac în evantai. denumită corpii geniculaţi laterali. Acestea îşi modifică uşor traiectul şi se adună sub forma unui fascicul care traversează capsula internă. 3. Aici.care au doar o singură conexiune pe traiectul lor de la creier. De aici. dar structurile urechii interne ce interpretează poziţia capului şi sunetul sunt separate. nervii au un traiect către partea posterioară a creierului. Urechile: Urechea nu asigură numai simţul nostru auditiv. Urechea externă şi cea medie sunt implicate în special în auz. urechea internă. urechea externă. la cortexul vizual. urechea medie. informaţia din stânga şi dreapta este din nou schimbată pe linia mediană. care converteşte vibraţiile sonore în impulsuri nervoase şi determină poziţia capului. împărţit în trei regiuni: 1. Acest punct de încrucişare se numeşte chiasma optică şi este foarte apropiat de hipofiză. de fiecare parte formând radiaţiile optice. ci şi pe cel al echilibrului. Funcţia acestei conexiuni are legătură cu reflexele pupilare. cu traiect comun: nervul vestibular pentru echilibru şi nervul cohlear pentru sunete.

Amplitudinea şi energia acestor unde determină intensitatea. sensibilitatea pentru frecvenţe înalte scade. Pereţii canalului secretă o substanţă ceroasă pentru a preveni uscarea şi descuamarea pielii. un os mic. deşi sensibilitatea maximă la sunete este cuprinsă. Numărul vibraţiilor sau a ciclurilor pe secundă determină frecvenţa. care este ataşată de urechea internă. Pavilionul. cu atât tonalitatea este mai ascuţită.000 Hz. scăriţa. cu cât numărul vibraţiilor este mai mare. Pentru a măsura gradul pierderii auzului. Pe măsură ce îmbătrânim sau dacă suntem expuşi la sunete cu intensitate excesivă pentru o perioadă de timp. Acuitatea reprezintă diferenţa în decibeli între cel mai slab sunet perceput şi sunetul standard generat de un aparat special denumit audiometru. Acest sistem amplifică de 20 de ori mişcările timpanului. gama de frecvenţe ce pot fi auzite este aproximativ între 20 până la 20. Amplificatorul este reprezentat de un andrenaj format din trei osişoare. Auzul: Ceea ce auzim sunt unde sonore produse prin vibraţiile moleculelor de aer. între 500 şi 4. care este măsurată în decibeli (dB). Frecvenţa sunetului este exprimată în cicli pe secundă sau în herţi (Hz).000 Hz pe secundă. care se deschide în spatele 76 . este cel care cooptează sunetele. nivelul normal al auzului este definit printr-un standard internaţional. De la urechea medie pleacă un canal îngust. porţiunea elastică.a. denumit tuba Eustachio. La persoanele tinere. şi nicovala. Urechea funcţionează ca un captator (urechea externă). care vine în contact cu timpanul. care face conexiunea între cele două. în medie. Acestea sunt ciocănelul. În centrul acestuia există un canal osos ce conduce la timpan. amplificator (urechea medie) şi transmiţător (urecgea internă).

cât şi mecanismul echilibrului formează o cameră comună umplută cu un lichid numit endolimfă şi undele de presiune se transmit prin acest fluid de la urechea medie prin intermediul scăriţei. Nervul cohlear ajunge la o regiune specializată a creierului. Atât auzul. care apar atunci când coborâm rapid cu un lift. Porţiunea urechii responsabile cu transmiterea este complexă. care trec în sus pe toată întinderea cohleei. nu este clar modul în care urechea distinge intensitatea şi tonalitatea sunetelor. rămânând în echilibru. Porţiunea auditivă este situată la un capăt al acestei camere şi formează o serpentină asemănătoare cu cochilia unui melc. Teoria cea mai acceptată este că celulele cohleei măsoară presiunea undelor din endolimfă şi le transformă în impulsuri electrice (nervoase). Pocniturile din urechi. Modul în care undele sunt transformate în impulsuri electrice şi interpretate de către creier nu este complet înţeles. formând nervul cohlear. ce apar ca urmare a modificărilor de presiune din urechea medie. Şi dacă poziţia capului este corect apreciată. sunt produse de mişcările reduse ale timpanului. pe toată lungimea ei. prezintă o membrană subţire – membrana bazilară – de la care pleacă mii de fibre nervoase fine. De asemenea. Echilibrul: Ca un organ al echilibrului. Modificări ale intensităţii sunetelor sunt receptate de mici cili de pe membrana bazilară prin undele transmise prin endolimfă.amigdalelor. atunci organismul se poate adapta. b. denumită aria auditivă. ceea ce contribuie la egalizarea presiunii aerului de ambele feţe ale timpanului. urechea este responsabilă de monitorizarea în fiecare moment a poziţiei şi mişcărilor capului. Este numită cohlee şi. 77 .

La baza fiecărui canal există o masă gelatinoasă ovală. Fiecare din aceste cavităţi conţine un strat de celule acoperite de o substanţă gelatinoasă în care sunt incluse mici granule de calcar. începe să alerge. Utricula intră în acţiune atunci când corpul începe să se mişte înainte sau înapoi. Pornirea şi oprirea: Imediat deasupra utriculei se găsesc trei canale semicirculare pline cu lichid. aceste granule presează cilii senzitivi ai celulelor. refăcând echilibrul. care apoi. de exemplu. datorită gravitaţiei. care sunt îndoite de mişcările fluidului din canalele semicirculare pe măsură ce corpul se mişcă. Toate aceste reacţii se inversează în cazul când copilul se apleacă mult pe spate de pe un scaun. trimite semnale către muşchi. cele implicate direct în echilibru sunt utricula. bine protejat de oasele craniului. Dacă un copil. Aici există un labirint de canale umplute cu lichid. care indică poziţia ortostatică. trimit comenzi la muşchi pentru ajustarea poziţiei capului. c. ca şi când copilul ar cădea pe spate.Organul echilibrului se găseşte în urechea internă. Cilii transmit apoi semnale nervoase la creier. toate la niveluri şi unghiuri diferite. îndoindu-i într-un mod diferit. sacula şi canalele semicirculare. care fac corpul să se aplece înainte. Când stăm în picioare. Canalele semicirculare preiau informaţia despre momentul în care capul începe şi se opreşte din 78 . Utricula şi sacula au funcţia de a detecta poziţia capului. granulele calcaroase ating cilii. Îndată ce creierul primeşte această informaţie. În această masă sunt incluse vârfurile cililor senzoriali. Când capul se îndoaie înainte. dacă este necesar. Aceasta declanşează noi mesaje către creier. granulele calcaroase se mişcă înapoi. Din aceste canale. înapoi sau lateral.

mişcare – de o importanţă particulară în timpul mişcărilor rapide şi complexe. Când corpul începe să se mişte într-un sens, fluidul din canale tinde să rămână nemişcat, acţionând asupra cililor senzoriali. Aceştia trimit mesaje la creier, care acţionează corespunzător. Dar atunci când capul se opreşte din mişcare, în special când încetează mişcarea de rotaţie, fluidul începe să se mişte în canalele semicirculare timp de până la un minut sau mai mult, făcându-ne să ne simţim ameţiţi. d. Centrul de control: Partea creierului responsabilă pentru controlul acţiunii muşchilor de a menţine corpul în echilibru este cerebelul. Ochii, de asemenea, au un rol special în echilibru, furnizând informaţii vitale despre relaţia corpului cu mediul. e. Învăţarea echilibrului: Acesta este un proces lung, care necesită aproximativ primii doi ani din viaţa unui copil, cu încă un an pentru a dobândi deprinderea de a sta într-un picior. Înainte de dobândirea unui echilibru perfect, atât creierul, cât şi muşchii trebuie să fie suficient de maturi pentru a asigura forţa şi coordonarea necesare. 6. Receptorii olfactivi şi gustativi: a. Mirosul: Ca şi multe alte organe din corp, aparatul olfactiv este duplicat, fiecare cavitate acţionând independent. Receptorii senzoriali pentru miros se află pe peretele superior al cavităţii nazale, imediat sub lobii frontali ai creierului. Aceasta se numeşte suprafaţa olfactivă şi este alcătuită din milioane de celule mici, celule olfactive. Fiecare celulă olfactivă are aproximativ o duzină de cili care proemină într-un strat de mucus.
79

Mucusul menţine umiditatea cililor şi acţionează ca o capcană pentru substanţele odorante, în timp ce cilii măresc efectiv suprafaţa fiecărei celule olfactive, dar se crede că aceste substanţe sunt dizolvate în mucus, vin în contact cu cilii şi stimulează celulele care emit impulsuri nervoase. Fibrele nervoase olfactive propagă aceste impulsuri, trecând prin oasele craniului către cei doi lobi olfactivi ai creierului – unde informaţia este stocată, procesată şi apoi transmisă printr-un circuit complicat de fibre nervoase la cortexul cerebral. Aici, mesajul este identificat şi devenim conştienţi de miros. Mecanismul molecular exact al simţului mirosului este în mare măsură necunoscut. Modul exact în care celulele receptoare pot detecta mii de mirosuri diferite şi diferenţele minime dintre ele rămâne un mister. b. Gustul: Simţul gustului este cel mai rudimentar din cele cinci simţuri. Este limitat atât ca aspect, cât şi ca sensibilitate şi ne furnizează mai puţine informaţii despre lumea înconjurătoare decât oricare alt simţ. În fapt, rolul exclusiv al acestui simţ este de a selecta şi aprecia hrana şi băutura, ajutat în mod considerabil de mult de mai sensibilul simţ al mirosului. Acesta nuanţează cele patru simţuri de bază pe care mugurii gustativi le pot recunoaşte. În consecinţă, pierderea gustului – din orice motiv – prezintă o problemă mai mică decât pierderea simţului mirosului. Mugurii gustativi: Ca şi mirosul, mecanismul gustului este declanşat de conţinutul chimic al substanţelor din mâncare şi băutură. Particulele chimice sunt luate în gură şi convertite în impulsuri nervoase care sunt transmise pe cale nervoasă la creier, unde sunt interpretate.

80

Mugurii gustativi se găsesc în centrul acestui sistem. Presărate pe suprafaţa limbii se găsesc mici proeminenţe denumite papile. În interiorul acestora se află mugurii gustativi. Fiecare mugur gustativ este alcătuit din grupuri de celule receptoare şi fiecare dintre acestea au proeminenţe fine – microvili – care ajung la suprafaţa limbii prin porii fini ai papilelor. La capătul opus, celula receptoare este în contact cu o reţea de fibre nervoase. Alcătuirea acestei reţele este complexă şi există un grad mare de interconectare între acestea. Două fascicule nervoase diferite, care fac parte din nervul facial şi glosofaringian, transmit mesajele la creier. Mugurii gustativi sunt sensibili doar la patru gusturi de bază: dulce, acru, sărat şi amar; sediile receptorilor pentru aceste gusturi sunt localizate în diferite părţi ale limbii. Mugurii care răspund la dulce se găsesc pe vârful limbii, în timp ce cei specializati pentru sărat sunt localizaţi progresiv către zona posterioară. Modul în care mugurii gustativi răspund la stimlii chimici din hrană şi iniţiază impulsurile nervoase către creier nu este complet înţeles, dar pentru a le putea detecta gustul, substanţele chimice trebuie să fie sub formă lichidă. Hrana uscată nu dă o senzaţie gustativă imediată, ci îşi dobândeşte gustul doar după ce este dizolvată în salivă. 7. Receptorii tactili: a. Căile nervoase: Unele fibre care conduc informaţia tactilă intră în măduva spinării şi, fără oprire, ajung direct în trunchiul cerebral. Aceste fibre conduc informaţii de presiune şi, în mod particular, un anumit nivel de presiune. De aceea este nevoie ca ele să trimită mesajele direct către centrii nervoşi superiori, astfel că senzaţia bine localizată poate fi evaluată fără a fi diminuată de o prelucrare la nivelul măduvei spinării.
81

b.Alte fibre nervoase ce transportă informaţii asupra unor atingeri mai difuze pătrund în substanţa cenuşie a măduvei spinării. conştienţi. Aceasta permite centrilor superiori din cortexul cerebral să formeze un tablou al senzaţiilor tactile de care noi devenim. informaţia în stare brută este transmisă la o arie îngustă. dar dacă presiunea este prea mare sau prea ascuţită. Releele senzoriale: Indiferent dacă senzaţiile tactile de la piele au sosit pe calea directă sau după interpretare din măduva spinării. ele se termină în nucleul de materie cenuşie din talamus. unde întâlnesc o reţea de celule care efectuează o analiză iniţială a informaţiilor. limitând cantitatea de informaţii nesemnificative care trebuie transmise. Această împărţire a căilor tactile în două compartimente – unul care merge direct la trunchiul cerebral şi altul care este analizat de măduva spinării – face posibilă păstrarea discriminării fine a sensibilităţii tactile. Aceasta este aceeaşi zonă care primeşte mesaje de la receptorii dureroşi din piele şi din alte zone ale corpului. 82 . De la talamus. Materia cenuşie a măduvei spinării acţionează ca un organ interpus. unde informaţiile venite de la diferitele tipuri de receptori din piele sunt asamblate şi coordonate. Analiza efectuată la nivelul măduvei spinării filtrează informaţiile care sunt transmise ascendent la creier. analizatorii dureroşi intră în acţiune prin conexiunile din măduvă spinării. Mesajele tactile şi dureroase se transmit şi ajung împreună la măduva spinării. situată în partea anterioară a lobului parietal. De aceea putem aprecia cu acurateţe nivelul presiunii şi poziţia unei atingeri. în acest mod. ceea ce face ca acestea să fie resimţite în acelaşi timp. aşa că informaţia dureroasă poate fi suprimată aici datorită transmiterii concomitente a unor impulsuri tactile.

Laringele este situat aproximativ pe linia mediană a gâtului. 8. Când mâncăm sau bem. a. laringele se închide ermetic. în partea superioară a traheei. limbajul şi înţelegerea sunt controlate şi coordonate de către creier. vorbirea. În final. dintre acestea. limba. Vorbirea: Vorbirea este una dintre cele mai complexe şi mai delicate operaţii efectuate de organism. unde cuvintele sunt decodificate şi de unde semnalele şi comenzile sunt trimise la sutele de muşchi din plămâni. laringele. care vibrează pentru a produce vorbirea. buzele şi palatul moale sunt cele mai importante. are şi o funcţie mai puţin complexă – o poartă de trecere spre plămâni. În consecinţă. în esenţă. dar. cu un înveliş 83 . laringe şi gură – implicaţi în producerea vorbirii – se găsesc în cortexul cerebral. Centrii vorbirii. bineînţeles. tipului şi semnificaţiilor senzaţiilor tactile pe care le percepem şi are loc corelarea cu amintirile unor senzaţii precedente. dar. În aceste din urmă arii se conturează tabloul sediului. deschis. care conduce la stomac. Întregul sistem respirator şi toate structurile musculare de la abdomen la nas joacă un anumit rol în emiterea sunetelor. făcând ca hrana sau lichidele să alunece în esofag. Când avem nevoie să inspirăm şi să expirăm este. o porţiune specializată a traheei. Laringele: Laringele este organul vorbirii conţinând corzile vocale.Această arie senzitivă primară a cortexului prelucrează informaţia înainte de a o transmite la ariile senzoriale secundară şi terţiară. este un instrument extrem de delicat. ca şi cu stimulii senzoriali care sunt recepţionaţi de ochi şi urechi. Este. de asemenea.

care formează mărul lui Adam. Amplitudinea vocii este determinată de forţa cu care aerul este expulzat.extern cartilaginos. Acţiunea epiglotei este controlată automat de către creier. luând deci o “cale greşită”. denumite aritenoide. iar sunetele produse sunt modificate de faringe. denumită glotă. Vibraţia corzilor vocale în timpul vorbirii apare atunci când spaţiul dintre ele se îngustează şi aerul din plămâni este expulzat prin acest spaţiu în laringe. ea va fi eliminată prin tuse. În mod similar. O extremitate este ataşată de o pereche de cartilaje mobile. Cartilajele aritenoide îşi modifică poziţia astfel încât spaţiul dintre corzi variază ca formă între un V. acesta este inadecvat şi atunci lichidele sau particulele de hrană pătrund în laringe. Corzile vocale sunt două pliuri fine. Aceasta se numeşte fonaţie. Când un muzician suflă aerul prin ancie. acesta este motivul pentru care bărbaţii care. în general. a nasului şi a gurii. deschis în timpul vorbirii. în timp ce a doua este ferm ancorată de cartilajul tiroid. o clapă care acoperă comunicarea dintre faringele inferior şi laringe. uneori. asemănătoare ca formă buzelor care se închid şi se deschid după cum trece aerul prin ele. nas şi gură. Deasupra lui se găseşte epiglota. În afara cazului în care o înghiţitură de mîncare este îndeajuns de mare încât să se oprească în laringe. lemnul sau plasticul de grosime mică vibrează. au corzile vocale mai lungi şi cu mişcare mai 84 . care este apoi modificat de conductele şi orificiile instrumentului. corzile vocale vibrează în timpul vorbirii. iar tonalitatea – de lungimea şi gradul de tensionare ale corzilor vocale. la o fantă îngustă în timpul deglutiţiei. Profunzimea şi timbrul natural al vocii sunt determinate de forma şi mărimea faringelui şi a laringelui. cum ar fi clarinetul. Corzile vocale îndeplinesc o funcţie asemănătoare cu cea a anciei unui instrument de suflat. producând sunetul de bază. dar.

liberă tind să aibă voci mai profunde decât femeile, care, în general, au un laringe mai mic decât bărbaţii. Cavitatea bucală este profund implicată în vorbire, deoarece ajută la modelarea sunetelor emise de cavitatea fonatorie a laringelui. b. Producerea sunetelor: Pentru a transforma sunetele simple emise de corzile vocale în cuvinte inteligibile, buzele, limba, palatul moale şi cavităţile care dau rezonanţa vocii îşi au fiecare rolul lor. Cavităţile rezonante includ toată cavitatea bucală, nasul, faringele (care leagă cavitatea bucală cu esofagul) şi cutia toracică. Controlul acestor structuri este realizat de către sete de muşchi, care conlucrează cu o viteză incredibilă. Deci, vorbirea este alcătuită din vocale şi consoane. Calităţile rezonante ale diferitelor cavităţi ale gurii şi sistemului respirator determină individualitatea vocii. c. Rolul creierului: Vorbirea şi funcţiile asociate sunt concentrate întro singură emisferă. La o persoană care foloseşte mâna dreaptă, aceasta este de obicei emisfera stângă şi la o persoană ce foloseşte mâna stângă este emisfera dreaptă. Această arie a creierului se împarte în centrul motor al vorbirii care controlează muşchii cavităţii bucale, faringelui şi laringelui şi centrul senzitiv care interpretează semnalele care vin pe calea nervilor acustici. De asemenea, în apropiere se află zonele creierului care controlează auzul (prin care înţelegem ce spun cei din jurul nostru), vederea (prin care descifrăm cuvântul scris) şi mişcările complexe ale mâinii folosite la scris, cântatul la un instrument etc. Conversaţia este un proces foarte complicat şi primul eveniment care are loc când auzim o persoană vorbind este acela că centrii auzului, din cortexul
85

cerebral, recunosc ansamblul semnalelor auditive ce sosesc de la urechi. Centrul senzorial al vorbirii decodifică cuvintele astfel încât celelalte zone ale creierului implicate în proces pot recunoaşte cuvintele şi formula un răspuns. Odată ce o replică a fost formulată, centrul motor al vorbirii şi trunchiul cerebral devin operaţionali. Trunchiul cerebral controlează atât muşchii intercostali, situaţi între coaste care determină expansiunea plămânilor, cât şi muşchii abdominali, care determină presiunea aerului inspirat şi expirat. Pe măsură ce aerul este expulzat din plămâni, aria motorie comandă în acelaşi timp mişcările corzilor vocale în fluxul de aer expirat, determinând vibraţia acestora şi producând un sunet simplu.

V. SISTEMUL ENDOCRIN Multe din funcţiile organismului sunt controlate de glandele endocrine, care ajută la menţinerea conlucrării armonioase dintre diferitele părţi ale organismului. Prin secretarea în sânge a unor substanţe chimice denumite hormoni, ele sunt capabile să transmită mesaje la organe şi stimulează îndeplinirea unor funcţii specifice cum ar fi creşterea şi reproducerea. Deoarece toţi hormonii sunt implicaţi în metabolism, ei au tendinţa de a interacţiona între ei pentru obţinerea rezultatului dorit. 1. Hormonii:

86

Hormonii sunt mesagerii chimici ai organismului. Ei sunt sintetizaţi în glande speciale situate în diferite locuri din corp şi circulă prin sânge către celule ale organismului – denumite celule ţintă – unde îşi exercită efectul. Glandele responsabile în cea mai mare măsură pentru producerea şi eliberarea majorităţii hormonilor sunt grupări de celule denumite glande endocrine datorită faptului că îşi descarcă produşii direct în fluxul sanguin, şi nu prin intermediul unui duct, cum fac glandele exocrine. a. Modul de acţiune al hormonilor: În comparaţie cu nervii, hormonii tind să acţioneze mai lent şi, de asemenea, să aibă o acţiune prelungită în timp. Nu toţi hormonii acţionează atât de lent, dar mulţi din cei cu acţiune prelungită sunt implicaţi în activităţi vitale fundamentale, cum ar fi creşterea şi reproducerea. În general, hormonii acţionează controlând sau influenţând metabolismul celulelor ţintă, de exemplu, prin determinarea gradului în care ele utilizează substanţele nutritive şi eliberează energie sau dacă aceste celule ar trebui să producă sau nu lapte, păr sau orice alt produs al metabolismului corpului. Deoarece au efecte pe o arie largă, hormonii produşi de glandele endocrine majore sunt denumiţi hormoni generali; aceştia includ insulina şi hormonii sexuali. Organismul produce mulţi alţi hormoni care acţionează mult mai aproape de locul unde sunt produşi. Un astfel de hormon local este secretina, care este produsă în duoden ca răspuns la prezenţa hranei. Hormonul parcurge o mică distanţă prin sânge către pancreasul din vecinătate şi stimulează eliberarea unui suc apos conţinând enzime (catalizatori chimici), esenţial pentru digestie.

87

b. Proteinele şi steroizii: Toţi hormonii sunt activi în cantităţi foarte mici. Ca structură chimică, hormonii se împart în două categorii: cei care sunt proteine sau derivaţi proteici şi cei care au o structură steroidică ce conţin inele steroidice. Când fiecare hormon ajunge la celula ţintă, poate acţiona doar dacă se fixează de un receptor al acesteia. Odată ce s-a legat de receptor, hormonul acţionează prin stimularea formării unei substanţe denumită AMPciclic (adenozin monofosfat ciclic). Reacţiile fiecărei celule ţintă depind de procesele chimice specifice. Astfel, AMP-ciclic, produs de prezenţa insulinei, determină prelucrarea şi utilizarea glucozei de către celulă, în timp ce glucagonul, de asemenea produs de pancreas, determină eliberarea glucozei din celule şi creşterea nivelului ei în sânge pentru a putea fi folosită ca substrat energetic pentu activitatea fizică. După ce şi-au îndeplinit funcţia, hormonii sunt inactivaţi de însăşi celulele ţintă sau sunt transportaţi la ficat pentru inactivare, apoi degradaţi şi fie executaţi, fie folosiţi pentru producerea unor noi molecule hormonale. c. Rolul hipotalamusului: Hipotalamusul realizează conexiunea dintre sistemul nervos şi glandele endocrine. Una din funcţiile sale majore este cea de releu pentru impulsurile dintre creier şi alte organe cum ar fi rinichiul. Acest lucru se realizează prin intermediul unora dintre mediatorii chimici eliberaţi de celulele nervoase din creier şi, ca răspuns la stimulare, se eliberează hormoni. Cei doi hormoni produşi în hipofiza exterioară, hormonul antidiuretic, ADH şi oxitocina, sunt eliberaţi din hipofiză sub controlul direct al impulsurilor nervoase generate în hipotalamus. Celulele nervoase specializate din hipotalamus produc factori de eliberare
88

Ea are doar doi hormoni principali. de asemenea. funcţiile lor se corelează foarte strâns. fiecare cu o funcţie relativ independentă de a celeilalte. Glanda este împărţită în două porţiuni. înţelegând prin aceasta diferitele procese chimice al căror rol este de a menţine în funcţie fiecare parte a organismului. secreţia hormonală a altor glande. Glandele endocrine: Glanda pituitară (hipofiza) este principala glandă a organismului. de fapt. impunând investigaţii. care. Şaua turcească poate fi observată clar pe o radiografie a craniului. 89 . Împreună. Deşi multe dintre comenzile de eliberare a hormonilor vin de la hipotalamus. hipofiza anterioară are un grad de control independent asupra eliberării lor. a. Hipofiza posterioară este conectată cu hipotalamusul prin tija hipofizară. Hipofiza anterioară produce hormonii care activează alte glande importante din corp ca şi unul sau doi hormoni ce acţionează direct asupra ţesuturilor. Deşi nu este legată direct de hipotalamus. mărimea caesteia indică existenţa unui proces patologic al glandei. sunt produşi de hipotalamus. Secreţia unor hormoni este inhibată de substanţe care circulă în sânge. 2. hipofiza şi hipotalamusul controlează multe aspecte ale mentabolismului. Structură şi funcţie: Glanda hipofiză este situată în interiorul unei “şei” osoase protective denumită „sella turcica” (o expresie latină ce înseamnă şaua turcească). Glanda hipofiză se găseşte la baza creierului. Ea nu numai că îşi produce proprii hormoni. Ea este conectată cu hipotalamusul printr-o tijă de ţesut nervos şi funcţionează în strânsă legătură cu această zonă a creierului. dar influenţează.care trebuie să acţioneze asupra celulelor hipofizei anterioare înainte ca acestea să-şi elibereze hormonii.

pe măsură ce aceasta trece prin tubi. Când hormonul nu este secretat. la sexul feminin.b. Hormonii hipofizari: Hipofiza posterioară eliberează doi hormoni denumiţi hormonul antidiuretic sau ADH şi oxitocina. mai multă apă din organism. Când ADH este secretat în sânge. FSH (hormonul foliculo – stimulent) şi LH (hormonul luteinizant). prin urină. Produce. în timp ce cortexul (porţiunea externă a glandelor suprarenale) este influenţat de ACTH (hormonul adreno – corticotrop). se elimină. se crede că oxitocina poate avea legătură cu apariţia orgasmului. Ei stimulează producerea a doi hormoni sexuali majori. controlează ciclul menstrual. care. Joacă. Hipofiza anterioară eliberează. de asemenea. Aceasta înseamnă că ţesutul renal este capabil de a absorbi mai multă sau mai puţină apă din urină. estrogen şi progesteron. Aceştia sunt cunoscuţi sub numele de gonadotrofine. un număr de substanţe denumite neurofizine. modificând capacitatea lor de a reţine sau elibera apa. La bărbaţi. un rol important în declanşarea secreţiei lactate a sânilor. ce influenţează glandele sexuale. după necesităţi. de asemenea. La bărbaţi. de asemenea. rinichii tind să reţină apa. Rolul oxitocinei este mai puţin clar. FSH şi LH stimulează secreţia hormonilor masculini şi a spermatozoizilor. ale căror funcţie şi importanţă nu sunt clarificate. ADH controlează echilibrul apei în organism. El acţionează la nivelul tubilor renali. Prolactina este unul dintre cei doi hormoni ai hipofizei antrioare care par să acţioneze direct asupra 90 . Activitatea glandei tiroide este declanşată de TSH (tireo stimulant). Ea este implicată în iniţierea travaliului şi determină contracţia uterină.

Glanda tiroidă conţine iod care este vital pentru activitatea sa. De asemenea. poate avea efecte negative. creşte de asemenea cantitatea de proteine prelucrate de celule. tiroxina. Având o importanţă majoră în cursul copilăriei şi adolescenţei. după cum sugerează şi numele. Prolactina este implicată serios în controlul mecanismelor de reproducere. Privită la microscop. prolactina are un rol mult mai complex la femei decât la bărbaţi. este de a asigura creşterea normală. Cei doi lobi sunt uniţi printr-o punte mică de ţesut şi poate exista un lob central mai mic denumit piramidal. fără a stimula altă glandă. rolul ei la bărbat nu este clar. deşi. o substanţă proteică de care hormonul tiroidian se leagă. De fapt. Tiroxina nu are numai o singură activitate specifică. Celălalt hormon produs de hipofiza anterioară etse denumit hormon de creştere (STH). Este singura parte din organism care necesită iod şi tiroida captează foarte eficient tot iodul 91 . Este eliberată din glandă şi după aceea este preluată probabil din sânge de către toate celulele corpului. Efectul global al hormonului este creşterea cantităţii de energie utilizată de celule. care se află anterior şi lateral de trahee. Glanda are doi lobi. aceştia sunt insuliţe de ţesut conţinând un material coloidal. când este în exces. c. rolul său. Funcţia glandei este producerea hormonului tiroidian.ţesuturilor. imediat sub laringe. hormonul continuă să aibă rol şi al maturitate. putând fi apoi eliberat de către enzime. Se pare că există un receptor la suprafaţa nucleului celular care răspunde la acest hormon. glanda prezintă mulţi foliculi de dimensiuni mici. Glanda tiroidă: Glanda tiroidă se găseşte la nivelul gâtului. întrucât determină modul în care ţesuturile organismului utilizează zaharurile.

Dacă nivelul glucozei din sânge începe să crească dincolo de anumite limite. anterior de coloana vertebrală. prin urmare. acestea constituie componenta endocrină a pancreasului ce secretă insulina. mărirea glandei. Aproape toate celulele sale au funcţie de secreţie. care se întinde mult la stânga coloanei vertebrale. având drept rezultat diabetul. Duodenul înconjoară capul pancreasului. Insulele Langerhans răspund prin eliberare de insulină în circulaţie. de care organismul are nevoie pentru controlul constant al glucozei. Dar dacă insulina este absentă din sistem. Insulina îşi exercită efectul permiţând glucozei să treacă din circulaţie în interiorul celulelor pentru a fi utilizată drept sursă de energie. mecanismul de reglare al nivelului glucozei sanguine este absent. deoarece glucoza din sânge nu poate fi convertită în surse de energie pentru celule. Pancreasul este situat transversal în partea superioară a abdomenului. e. Restul pancreasului este constituit din corp şi coadă. Absenţa iodului din dietă determină o disfuncţie a tiroidei şi. Pancreasul: Pancreasul. una dintre cele mai mari glande din corp. d. El este o glandă endocrină cu secreţie de hormoni. din care insulina este cel ami important. reprezintă de fapt două glande într-una. o stare denumită guşă endemică.disponibil din sânge. Printre acini se află mici grupe de celule denumite Insulele Langerhans. aortă şi vena cavă (artera şi vena principală a corpului). Unitatea structurală de bază a pancreasului sunt acinii. aglomerări de celule secretoare în jurul capătului unui duct unic. in numar de doua. aşezate ca nişte 92 . sunt situate imediat deasupra rinichilor. Glandele suprarenale: Glandele suprarenale.

faringele. cavitatea bucală. 93 . Medulosuprarenala este în strânsă legătură cu sistemul nervos. implică plămânii şi diafragmul. # Medulosuprarenala: Medulara este partea glandei care secretă adrenalina şi compusul asemănător.scufii pe polul superior al fiecărui rinichi. ce mai importanţi fiind aldosteronul şi cortizonul. Acest proces. Principalul hormon sexual masculin – prezent şi la femei într-o cantitate mai mică – este testosteronul. care îl utilizează pentru a produce energia necesară menţinerii vieţii. # Corticosuprarenala: Situată deasupra medulosuprarenalei. V. Hormonii sexuali sunt hormoni produşi de corticosuprarenală. laringele şi traheea. noradrenalina. SISTEMUL RESPIRATOR Oxigenul este cea mai importantă şi simplă substanţă de care depind vieţile noastre – este esenţial pentru fiecare celulă sau ţesut din corp. ca şi tractul respirator superior – cavitatea nazală. Este exact ce ne-am aştepta de la o glandă responsabilă de pregătirea organismului pentru a fi capabil de o reacţie instantanee. Fiecare glandă este constituită din două părţi distincte: medulara la interior şi învelişul extern. respiraţia. denumit cortex. Aceştia sunt secretaţi de cortexul suprarenalian şi completează acţiunea celor şase hormoni produşi în cantităţi chiar mai mari de gonade. Aceste zone secretă diferiţi hormoni. zona corticală secretă o serie de hormoni cunoscuţi sub numele de steroizi. Oxigenul este introdus în organism în timpul inspiraţiei şi produşii secundari sunt eliminaţi prin expiraţie. care este responsabil de creşterea masei musculare. Steroizii anabolizaţi sunt derivaţi sintetici ai hormonilor sexuali masculini. fiecare cu o funcţie proprie.

mai ale la bărbaţi. Are o musculatură bogată şi o formă de pâlnie. formează puntea dintre cei doi ochi. în timp ce la capătul inferior mai 94 . Nările prezintă fire de păr rigide. uneori. extinzându-se pe o distanţă scurtă la nivelul gâtului. cartilajele nazale şi cele ale nărilor dau nasului forma şi pliabilitatea. nasul este calea naturală prin care aerul pătrunde în organism în cursul respiraţiei normale. uşor de observat la unii oameni. 2. Ele sunt foarte înguste. cu o lungime de aproximativ 12 cm de la arcul mandibulei până la locul de joncţiune cu esofagul. el are o funcţie de protecţie împotriva substanţelor iritante. care cresc în jos şi protejează calea aeriană. Cele două cavităţi create de sept sunt denumite fose nazale. În interior. care se uneşte cu marginea nărilor. Piramida nazală este alcătuită parţial din oase şi parţial din cartilaje. În partea superioară a foselor se găsesc lame osoase subţiri cu numeroşi receptori olfactivi. Faringele: Faringele este situat posterior faţă de cavitatea bucală. sunt orientate inferior şi. Cele două oase nazale. Acest perete. nasul este împărţit în două cavităţi înguste. Partea superioară şi cea mai largă a laringelui prezintă o rigiditate relativă datorită raportului cu oasele craniului. Dedesubt. septul. sub 6 mm în lăţime. În plus. El este acoperit cu o membrană moale şi delicată numită mucoasă nazală. este alcătuit din oase şi cartilaj. Nasul: Pe lângă faptul că reprezintă organul mirosului. cum ar fi praful. care sunt de obicei expulzate prin strănut şi astfel nu ajung în plămâni. de către un perete ce se întinde anteroposterior.1. de asemenea. câte unul de fiecare parte. Sunt. Căile respiratorii superioare: a.

îşi datorează numele faptului că este situat deasupra nivelului palatului moale şi formează porţiunea posterioară a cavităţii nazale. cel drept este mai mare decât cel stâng. Fiecare plămân este împărţit în lobi: 95 . Mucoasa faringelui este o continuare a celei bucale şi conţine multe celule producătoare de mucus. la împingerea hranei către esofag. Porţiunea inferioară a faringelui. Inferior. Porţiunea faringelui situată în continuarea cavităţii bucale. 3. Porţiunea superioară. faringele este împărţit în trei segmente. are rol numai în deglutiţie. orofaringele. este tapetată cu o membrană mucoasă ce conţine celule cu cili care trimit germenii şi praful înapoi în faringe. laringofaringele. Cu ajutorul limbii. Anatomic. Traheea. Având o mobilitate mai mare decît nazofaringele. ca şi cavitatea nazală. care ajută la lubrifierea cavităţii bucale şi a faringelui în timpul hrănirii şi vorbirii.îngust. deoarece inima ocupă mai mult loc în partea stângă a toracelui. Traheea: Porţiunea superioară a traheei se găseşte în partea anterioară a gâtului şi este formată din inele cartilaginoase care menţin deschis ţesutul elastic. Pe peretele nazofaringelui există două formaţiuni tisulare. în concordanţă cu poziţia şi funcţiile pe care le îndeplineşte. denumite amigdale faringiene. Plămânii: Cei doi plămâni ocupă cea mai mare parte din torace. contracţia musculaturii sale ajută la modelarea sunetelor emise de laringe. de unde sunt înghiţiţi. muşchii săi intră în contact cu cartilajele elastice ale laringelui. face parte din căile aeriene dintre gură şi plămâni. b. nazofaringele. Dintre cei doi. de asemenea. nazofaringele este delimitat de palatul moale. aceşti muşchi ajută. evidente în mod special la copii.

4. Cele mai mari sunt bronhiile. iar plămânul stâng are doi. muşchii intercostali se relaxează treptat. În interiorul plămânului. şi acestea în conducte mai mici denumite bronhiole. care au un traseu paralel cu bronhiolele. Ele se ramifică în vase mai mici. Dacă aerul pătrunde între plămânii şi peretele toracic. Dacă ar exista o relaxare completă. către stânga şi dreapta. respirăm în medie de 12 ori pe minut şi în 24 de ore inspirăm şi expirăm 96 . Modul de funcţionare al plămânilor: Dacă plămânii ar fi îndepărtaţi din torace. Componenta esenţială a plămânilor este reprezentată de o reţea densă de conducte aeriene. mijlociu şi inferior. bronhiile se divid în bronhii secundare şi terţiare. La nivelul alveolelor. din trahee spre porţiunea superioară a plămânilor. Bronhiolele se termină în saci aerieni – alveole. tensiunea superficială este modificată şi plămânul colabează. Respiraţia: În stare de veghe sau de somn. Când toracele îşi măreşte volumul. superior. ei s-ar colaba ca un balon care se dezumflă. Ei sunt menţinuţi deschişi de către tensiunea superficială creată de lichidul produs de către membrana fină ce acoperă plămânii şi pereţii toracici – membrana pleurală. superior şi inferior. Lobii sunt separaţi unul de altul prin şanţuri pe suprafaţă – fisuri. Circulaţia pulmonară este asigurată de arterele pulmonare care pătrund în plămâni de-a lungul bronhiilor dreaptă şi stângă. Când expirăm. formează o reţea de capilare. care se desprind. plămânii le urmează mişcarea şi aerul pătrunde în alveole.plămânul drept are trei lobi. fiecare pătrunzând în plămânul corespunzător. plămânii ar reveni rapid la forma iniţială doar dacă nu-i menţinem în poziţie în mod conştient.

Odată ajuns în plămâni. iar diafragmul formează baza. Frecvenţa respiratorie: 97 . diafragmul primeşte stimuli de contracţie sau relaxare de la sistemul nervos. Scopul acestui flux aerian înspre şi în afara corpului este de a abilita plămânii să efectueze două funcţii: de a extrage oxigenul necesar pentru menţinerea vieţii şi de a elimina din organism dioxidul de carbon. inimii şi vaselor sanguine are drept scop principal transportul oxigenului din aer la ţesuturi. Fibrele musculare ale diafragmului se contractă în timpul inspiraţiei şi aplatizează “cupola” diafragmatică. frecvenţa respiratorie va creşte considerabil. Ca orice alt muşchi. Acest fapt creşte volumul plămânilor şi atrage aerul în ei prin gură. produsul de degradare al proceselor chimice interne. Aceşti nervi îşi au originea în segmentul superior al măduvei spinării şi din această cauză trebuie să parcurgă un traseu lung de la gât până la baza toracelui. Nervii diafragmului sunt denumiţi nervul frenic stâng şi drept. unde este necesar pentru producerea energiei de care organismul are nevoie pentru menţinerea vieţii. trăgând porţiunea centrală în abdomen. În cursul respiraţiei. unde are loc schimbul între oxigen şi dioxidul de carbon. un perete compus din ţesut muscular fibros care separă toracele şi abdomenul. Coastele formează porţiunea superioară a cavităţii care înconjoară inima şi plămânii. funcţia principală este îndeplinită de diafragm.mai mult de 8000 litri de aer. Oxigenul reprezintă aproximativ a cincea parte din aerul pe care îl respirăm şi activitatea plămânilor. aerul ajunge la alveole. În cursul efortului fizic intens. Nervii frenici pot fi afectaţi de diverse boli sau leziuni. nas şi trahee.

Respiraţia va deveni mai amplă şi mai rapidă. SISTEMUL CARDIOVASCULAR Sistemul cardiovascular este alcătuit din inimă şi reţeaua de vase sanguine. Creierul va răspunde unui nivel crescut de dioxid de carbon. Sângele nu numai că transportă substanţe nutritive. fluxul sanguin va creşte şi dioxidul de carbon va fi eliminat. stimulând bătăile inimii. de asemenea. datorită capacităţii de coagulare. VII. ci acţionează. Sângele ajută. la întoarcere. de asemenea. O dată cu încetarea efortului. Compusă aproape în întregime din ţesut muscular. ca un mijloc de comunicaţie prin transmiterea mesajelor chimice hormonale de la glandele endocrine la organe şi ţesuturi. oxigenul şi dioxidul de carbon de la o parte a corpului la alta. furnizând oxigen. astfel încât mai mult oxigen va fi inspirat.Frecvenţa respiratorie este controlată de către centrul respirator din bulb şi este reglată în funcţie de nivelul de dioxid de carbon din sânge. 1. mai degrabă decât de concentraţia de oxigen. nivelul dioxidului de carbon scade şi frecvenţa respiratorie va reveni la normal. ca atunci când organismul efectuează un efort fizic. Sângele: Sângele este eseţial pentru funcţiile organismului. extrăgând dioxidul de carbon şi alţi produşi de degradare care ar putea deveni toxici pentru sistem. la distrugerea microorganismelor patogene şi. El este pompat de către inimă în reţeaua internă de artere şi vene încă dinaintea naşterii şi până la moarte. hrană şi alte substanţe esenţiale pentru ţesuturi şi. inima este responsabilă pentru pomparea sângelui în organism. joacă un rol important în mecanismele naturale de apărare ale organismului. şi va adopta corespunzător frecvenţa respiratorie. 98 .

Albumina ar putea fi 99 . cum ar fi hormonii. cum sunt glucoza şi grăsimile. globule albe sau leucocite şi celule foarte mici numite plachete. care menţine partea fluidă a sângelui în interiorul vaselor sanguine şi opreşte ieşirea lui către ţesuturi şi apoi către celule. care este esenţial pentru sinteza hemoglobinei ce transportă oxigenul şi a unui număr de hormoni importanţi. plus un alt component esenţial – o proteină care reprezintă un element major. Fiecare litru de plasmă conţine aproximativ 75g de proteine. Albumina este sintetizată în ficat. a. în principal. şi presiunea osmotică. Aceasta înseamnă că mineralele şi alte substanţe pot fi transportate de la celulă la celulă în tot organismul.Sângele nu este doar un lichid. Fiind. de asemenea. substanţe nutritive şi mici cantităţi de componente esenţiale. Este astfel în directă legătură cu lichidul extracelular – lichidul prezent în spaţiile dintre celulele corpului. Ca majoritatea organismului plasma consistă. o sursă nutritivă pentru ţesuturi. cum ar fi cei tiroidieni. Alte substanţe transportate de plasmă includ fierul. plasma reprezintă o soliţie apoasă de minerale. Plasma: Plasma reprezintă un vehicul pentru transportul substanţelor energetice importante. Fiind un lichid. Vâscozitatea sa proverbială se datorează prezenţei milioanelor de celule ale căror activităţi îl fac să fie un ţesut al organismului. Acestea se împart în două tipuri principale: albumina şi globulinele. prin plasmă. la fel ca oasele sau muşchii. Este constituit dintr-un lichid incolor în care plutesc globule roşii (cunoscute şi ca eritrocite). pe de o parte. În consecinţă. ea asigură. cum ar fi capilarele. ea poate difuza prin pereţii vaselor sanguine mici. din apă.

În plămâni. care menţine volumul necesar de apă în fluxul sanguin. Plachetele au o singură funcţie de bază: formarea cheagului sanguin când hemoragia trebuie stopată. Capacitatea sângelui de a se coagula. dând globulelor culoarea roşie aprinsă. b. Plachetele: Plachetele sunt cele mai mici celule din organism. Aceştia se află în plasmă. în care cheagurile se formează intravascular. de unde derivă numele lor. Defectele procesului de coagulare sunt de două tipuri – imposibilitatea formării cheagului şi tromboza. care este un alt produs rezidual al activităţii 100 . Globulele roşii: Globulele roşii acţionează ca transportori ai oxigenului de la plămâni la ţesuturi. Ele sunt capabile să facă acest lucru deoarece conţin milioane de molecule de hemoglobină. şi îl transportă înapoi la plămâni. După ce eliberează oxigenul.considerată ca un fel de burete circulant. prevenind astfel o hemoragie fatală în cazul unei leziuni severe a unui vas sanguin. provine din acţiunea combinată a plachetelor şi a unui număr de 12 substanţe chimice. denumite factori de coagulare. oxigenul se combină foarte rapid cu hemoglobina. ele preiau dioxidul de carbon. un produs de degradare al metabolismului celular. Un mililitru de sânge conţine aproximativ 250 milioane plachete şi fiecare are aproximativ trei microni (un micron reprezintă a mia parte dintr-un milimetru). Acest sânge oxigenat ajunge la ţesuturi. c. dioxidul de carbon şi apa. între care un rol important îl are protrombina. fiind transportat de artere. unde este eliminat prin expiraţie. Cu ajutorul enzimelor din globulele roşii.

acid folic şi proteine. acidofile sau eozinofile si bazofile) si mononucleare (limfocite şi monocite). necesitând astfel o reînnoire constantă. Aceste celule trec prin diviziuni succesive. au dimensiuni mari şi sunt diferite de cele roşii. denumite eritroblaşti. Organismul are o capacitate remarcabilă de a controla numărul globulelor roşii din circulaţie în funcţie de necesităţi. Globulele albe: Globulele albe din sânge. d. dacă porţiuni ale măduvei osoase sunt distruse sau dacă aportul de oxigen la ţesuturi este scăzut prin insuficienţă cardiacă sau deoarece o persoană se găseşte la mare altitudine. Pentru producerea celulelor roşii. producţia este transferată către măduva osoasă. sunt preluate de globule şi tranportate înapoi la plămâni. organismul are nevoie de fier. deoarece organismul are nevoie de o cantitate suplimentară de oxigen. leucocitele. Dezvoltarea globulelor roşii începe de la celulele cu formă neregulată. în primele trei luni. se desfăşoară la nivelul ficatului. Dacă o cantitate mare de sînge este pierdută. relativ rotundă. vitamina B12. 101 . prin vene. Numai după 6 luni de dezvoltare fetală. în timpul cărora nucleul devine progresiv mai mic şi. Ele sunt implicate în apărarea organismului împotriva bolilor şi sunt clasificate în doua grupe principale: polinucleare (neutrofile. măduva osoasă reacţionează prin creşterea producţiei de celule roşii. Producerea globulelor roşii începe din primele săptămâni după concepţie şi.celulare. unde continuă pentru tot restul vieţii. este pierdut definitiv. globulele roşii sunt supuse unei uzuri enorme. în final. cu nuclei mari. În circulaţia sanguină. cele albe nu au toate acelaşi aspect şi sunt capabile de mişcare. Spre deosebire de globulele roşii.

deoarece granulele lor devin roz prin colorare cu eozină. Atrase de produşii chimici eliberaţi de bacterii. eozinofilele combat agresiunea bacteriană. dar sunt esenţiale pentru viaţă. granulele din interiorul neutrofilelor încep să producă substanţe chimice ce distrug bacteriile capturate. având nuclei denşi. # Mononuclearele: Limfocitele reprezintă 25% din globulele labe. Al doilea tip de polinucleare este cunoscut ca eozinofil. Ele realizează acest lucru prin producerea de antitoxine ce contracarează efectele nocive potenţiale ale unor toxine puternice (otrăvuri) sau compuşi chimici produşi de unele bacterii. Pe măsura desfăşurării acestui proces. se eliberează compusul chimic histamina.# Polinuclearele: Polinuclearele. Când organismul este afectat de o boală produsă de bacterii. ele se deplasează până la locul infecţiei şi încep să înglobeze bacteriile. Ele reprezintă mai puţin de 1% din toate globulele albe. care reprezintă 50-75% din globulele albe. Atunci când orice proteină străină sau antigen pătrund în sânge. Cele mai numeroase sunt cele denumite neutrofile. sferici. Al treilea tip de polinucleare sunt bazofilele. Cealaltă funcţie esenţială a limfocitelor este producerea anticorpilor şi a substanţelor chimice care previn distrugerea celulelor organismului ca urmare a unei invazii bacteriene. care are funcţia de a împiedica coagularea intravasculară a sângelui. Limfocitele joacă un rol vital. are loc producerea anticorpilor care se combină cu antigenul şi le neutralizează efectul. sunt subdivizate în trei tipuri. asigurând organismului imunitatea naturală faţă de boli. deoarece granulaţiile lor produc şi eliberează heparina. dar au şi un rol vital. 102 . În acelaşi timp. acestea intră în acţiune. Reprezentând doar 1-4% din globulele albe.

furnizându-le oxigen şi substanţe nutritive. Pulsaţia sa poate fi palpată la fiecare bătaie a inimii. în stânga. 103 . cea mai mare parte rămânând. Funcţia inimii este de a pompa sângele în două circulaţii separate. eliminând detritusurile celulare rezultate în urma agresiunii bacteriene. ea trece linia mediană spre dreapta. totuşi. pompează sângele către artere prin aortă. sângele încărcat cu oxigen este retrimis către inimă. care reprezintă până la 8%. În primul rând. în spatele marginii drepte a sternului. acesta fiind imediat sub mamelonul stâng. După aceea. Ele conţin nuclei mari şi înglobează bacteriile. Inima: Inima etse un organ muscular cavitar de dimensiuni mari.Un alt tip de globule albe sunt monocitele. Activitatea polinuclearelor şi a monocitelor declaşate de afecţiunile bacteriene este denumită răspuns inflamator – inflamaţia reprezentând răspunsul organismului faţă de o leziune la nivel local. Marginea dreaptă a inimii se găseşte. Aceasta poartă numele de şoc apexian. sângele se reîntoarce la inimă prin vene. pentru a înlocui oxigenul. oxigenul din el fiind complet absorbit. Sângele ajunge la organe şi ţesuturi. Activitatea limfocitelor legată de invazia microbiană şi de alte substanţe este denumită răspuns imun. Proiecţia la suprafaţă a inimii de partea stângă a sternului are aproximativ forma unui triunghi cu vârful rotunjit. După aceea. Are o greutate de aproximativ 340 g la bărbaţi şi ceva mai puţin la femei. mai mult sau mai puţin. principala arteră a organismului. 2. Inima pompează sângele în al doilea circuit. situat în regiunea mediană a toracelui. de această dată către plămâni. Deşi de obicei este considerată ca fiind situată în partea stângă a corpului.

Cele două atrii se găsesc deasupra celor două ventricule. la rândul lui. ventriculul stâng se contractă şi. Acest proces este repetat de 50-60 de ori în fiecare minut. După aceea. Camerele inimii sunt aranjate în perechi. Pătrunde în atriul stâng. Ventriculul stâng are cei mai groşi pereţi. îl pompează într-o arteră principală. care asigură funcţia de pompă. ce primeşte sângele de la vene. iar din jumătatea superioară a corpului prin venă cavă superioară. ce are pereţii mai groşi. valva mitrală se închide. Grosimea pereţilor musculari depinde de sarcina pe care fiecare cameră o are de îndeplinit. acesta se contractă şi sângele trece în ventriculul drept prin valva tricuspidă. Fiecare atriu pompează sângele printr-o valvă în ventricul. printr-o valvă denumită valva mitrală. pentru un nou ciclu. Mecanismul de funcţionare: Sângele revine la inimă de la plămâni prin venele pulmonare. Amândouă atriile şi amândouă ventriculele sunt alăturate. Pătrunde în atriul drept. Contracţia ventriculului drept expulzează sângele în artera pulmonară prin valvele pulmonare. Fiecare dintre ele are pereţi musculari care se contractă pentru a asigura circulaţia sângelui. în acest timp. care se contractă şi împinge sângele. 104 . Porţiunile din perete pe care le separă sunt denumite septuri: interatrial şi interventricular. Sângele se reîntoarce la inimă din jumătatea inferioară a corpului prin vena cavă inferioară. întrucât pompează cea mai mare cantitate de sânge. astfel încât sângele poate trece numai către aortă prin valvele aortice deschise. fiecare având un atriu cu perete subţire. Sângele ajunge la ţesuturi. care. aducând o nouă cantitate de oxigen. unde eliberează oxigen. în ventriculul stâng.Inima are patru camere principale.

determinând contracţia acestora imediat după cea a celor două atrii. impulsurile sunt conduse la cele două atrii. denumite cordaje tendinoase. la cea stângă se află valvele aortice şi mitrală. cele două atrii se contractă împreună şi încarcă ventriculii cu sânge. funcţia normală a inimii depinde de o serie de valve. atrio-ventricular. valva tricuspidă are trei foiţe. Sincronizarea acestor contracţii este dependentă de un sistem electric de control. situat în joncţiunea dintre atrii şi ventriculi. După aceea are loc contracţia ventriculelor. 105 . în timp ce marginile libere vin în contact şi asigură închiderea comunicării între ventricule şi atrii. determinând contracţia acestora. impulsul se răspândeşte prin ventriculi. Valvele sunt prevăzute cu un inel situat între atriu şi ventricul. Valvele pulmonară şi aortică au o structură similară. este nodul sinoatrial. Aceste margini libere sunt legate de o serie de corzi fine. De aici. În partea dreaptă a inimii există valvele pulmonare şi tricuspida. După ce a fost condus prin fascicul. Acesta întârzie impulsul de contracţie. Bazele foiţelor se ataşează de inel. care se prind de peretele ventricular şi împiedică prolabarea valvelor în atrii. Există şi un alt nod. Valva mitrală are două foiţe (cuspide). dar subţire. Ele au trei cuspide sau foiţe alcătuite din ţesut fibros dens. Ritmul cardiac: Cu fiecare bătaie a inimii. deşi şi structura lor este asemănătoare. astfel încât el poate curge doar într-o singură direcţie. după care îl conduce printr-un fascicul de fibre denumit fasciculul His. Valvele mitrală şi tricuspidă sunt mai complicate. din atriul drept.Valvele: Ca multe sisteme de pompare. Cele patru valve se deschid şi se închid automat pentru a primi şi descărca sângele de la şi către camere.

Aproape imediat după desprinderea din aortă. Restul arterelor transportă sângele la toate celelalte părţi ale organismului. De acea. de asemenea. Sub acesta există straturi elastice şi musculare groase. care prezintă la suprafaţa ei un strat celular neted care permite circulaţia continuă şi liberă a sângelui. Există. asigurând aportul de sânge la fiecare zonă. mai întâi. fibre musculare în interiorul mucoasei. în final. în timp ce venele transportă sângele pe drumul de întoarcere. Arterele transportă sângele de la inimă la ţesuturi.3. unor ramuri denumite arteriole şi. Primele ramuri ale aortei se desprind din ea imediat ce părăseşte inima. artera coronară stângă dă naştere la două ramuri. care conferă rezistenţă arterelor. Traiectul lor acoperă aproape toată suprafaţa inimii. există trei artere coronare: cea dreaptă şi cele două ramuri ale arterei coronare stângi. 106 . Vasele sanguine: Arterele şi venele sunt cele două tipuri de vase sanguine mari din organism. Ventriculul stâng produce o presiune considerabilă pentru a împinge sângele prin reţeaua arterială. Presiunea pe care o atinge manşonul tensiometrului folosit la măsurarea presiunii arteriale este aceeaşi cu presiunea maximă apărută în ventriculul stâng la fiecare bătaie a inimii. ce asigură aportul de sânge la inimă. Principala cavitate a inimii. Ele sunt arterele coronare. de fapt. ele trebuie să aibă un perete solid pentru a rezista. Peretele extern al unei artere este un strat de ţesut fibros lax. capilarelor. expulzează sângele în principala arteră din organism – aorta. ventriculul stâng. dând naştere. Structura arterelor: Deoarece arterele sunt supuse acestei presiuni cu fiecare contracţie a inimii.

în timp ce canalul central. capilarele tegumentare se dilată.. un traseu comun. faţă de schimbul de substanţe. Toţi pereţii capilarelor sunt destul de subţiri pentru a permite trecerea substanţelor în ambele sensuri. Aceştia continuă să împingă sângele în pauza dintre două bătăi ale inimii. deseori. Venele: Venele se aseamănă cu arterele prin aceea că au o distribuţie similară – arterele şi venele unui anumit organ sau ţesut au. un strat mediu de fibre musculare – tunica 107 . sau lumenul. Totuşi. Având un perete subţire. Reglarea circulaţiei capilare este asigurată de muşchi. unde poate fi răcit. Capilarele: Măsurând aproximativ a opta mia parte dintr-un milimetru. va fi mai mare la vene decât la artere. Peretele venelor reprezintă un strat extern – tunica adventiţia . Venel sunt alcătuite din ţesut muscular şi fibros. capilarele pot fi uşor lezate şi cele din piele prezintă cel mai mare risc.Pereţii elastici sunt foarte importanţi pentru funcţionarea sistemului vascular. În plus. Când temperatura este crescută. capilarele localizate în piele au un rol special în reglarea temperaturii corpului. făcând posibil ca un volum mai mare de sânge să ajungă la piele. Ficare capilar este constituit dintr-un strat foarte subţire de ţesut endotelial înconjurat de o membrană la fel de subţire. există diferenţe majore. capilarele sunt doar puţin mai largi decât o singură celulă sanguină. multe vene au valve în interiorul lor care nu se întâlnesc la artere. O mare parte din forţa fiecărei contracţii este preluată de pereţii elastici ai arterelor mari. De exemplu. iar pereţii unei artere sunt întotdeauna mai groşi decât cei ai unei vene de o mărime corespunzătoare.

medie – şi un strat intern – tunica intima. şi apoi pătrunde în vasta reţea de capilare. 4. Trece apoi în vene mici şi apoi la inimă prin vene care au dimensiuni destul de mari pentru a putea 108 . De la artere. Unele conţin doar un strat foarte subţire de muşchi. sângele curge prin arteriole care conduc la fiecare organ sau ţesut din organism. sângele are tendinţa să curgă prin aşanumitele căi preferenţiale. După trecerea prin capilare. celulele sanguine se aşază pe un singur strat. El pătrunde întâi în vase foarte mici denumite venule. În capilare. incluzând chiar şi inima. Dar dacă există o nevoie sporită de oxigen în orice zonă a corpului. sângele este bogat în oxigen. În acest arc îşi au originea cele două artere principale ale corpului. În acest stadiu. Artera aortă coboară apoi prin torace în abdomen. pentru a forma arcul aortic. Acestea sunt capilarele care au dobândit un calibru mai mare decât media. Circulaţia sângelui: Sângele îşi începe circuitul prin organism părăsind ventriculul stâng prin aortă. sângele circulă în aproape toate capilarele din acea zonă. înainte ca aorta să se dividă în arterele iliace stângă şi dreaptă. arterele carotide stângă şi dreaptă. sângele intră în sistemul venos. care reprezintă echivalentul venos al arteriolelor. La nivelul abdomenului există trei artere principale către intestine şi ficat şi câte una pentru fiecare rinichi. cum ar fi hormonii. care duc sângele la pelvis şi membrele inferioare. cedând oxigenul şi alte substanţe şi preluând dioxidul de carbon şi produşii metabolici. aorta are un traiect ascendent înainte de a se curba. substanţe nutritive şi alte substanţe importante. În repaus. După ce dă naştere arterelor coronare. şi câte o arteră pentru fiecare braţ.

se varsă în vena cavă inferioară şi. Odată ce sângele de la intestin ajunge la ficat. Circulaţia către plămâni este denumită circulaţie pulmonară. Venele din acest calibru conţin valve care previn curgerea sângelui înapoi spre ţesuturi. Toate venele din diferite părţi ale organismului se varsă. sângele nu se întoarce direct la inimă.fi observate sub piele. Acest sistem asigură în modul cel mai eficient transportul la ficat al hranei care pătrunde în sistemul venos din 109 . pătrunde într-un alt sistem de vene denumite vene hepatice. Valvele au o formă semilunară care proemină în lumenul venei şi fac ca sângele să circule într-o singură direcţie. la inimă. în două mari vase de sânge. să fie transportat direct la ficat. Există artere pulmonare şi sistemice care transportă sângele în afara inimii şi vene pulmonare şi sistemice care îl aduc înapoi. Această arteră duce sângele la plămâni. în final. Acesta permite sângelui. prin capilare speciale denumite sinusoide şi. în final. Acestea. apoi. trece prin celulele hepatice. una denumită vena cavă superioară şi alta vena cavă inferioară. Amândouă venele transportă sângele la partea dreaptă a inimii şi de aici el este pompat în artera pulmonară (singura arteră care transportă sânge fără oxigen). iar cea către restul organismului este denumită circulaţie sistemică. care poate fi bogat în hrană digerată. Prima primeşte sângele de la cap. Faza finală a circulaţiei este reprezentată de transportul sângelui bogat în oxigen prin venele pulmonare (singurele vene care transportă sânge oxigenat) în partea stângă a inimii. braţe şi gât şi cea de-a doua primeşte sângele din partea inferioară a corpului. ci este drenat în sistemul venos port-hepatic. apoi. Derivaţii: Părăsind intestinele.

Principala funcţie a acestor conexiuni arteriovenoase este controlul temperaturii corpului. prin care sângele poate trece de la una la cealaltă fără a trebui să treacă prin sistemul de capilare din ţesuturi. În orice moment. cum ar fi mâinile şi picioarele. ramura celeilalte artere. ca atunci când începem brusc să alergăm. Când există o leziune a unei artere. îşi măreşte calibrul. astfel încât sângele este dirijat în locul în care necesităţile sunt crescute. care a preluat fluxul sanguin. 15% în artere. aproximativ 12% se găseşte în arterele şi venele care îl transportă la şi de la plămâni. 110 . Dacă organismul se găseşte într-o stare de stres fizic. urechile şi nasul. Aici este posibilă existenţa unor comunicaţii directe între arterele şi venele mici. picioarele. De asemenea. Alte zone unde există un tip special de aranjament venos sunt la nivelul extremităţilor: mâinile. Aproximativ 59% se găseşte în vene. arterele şi ramurile lor sunt conectate astfel încât se pot suplini una pe cealaltă.intestine. Când sunt deschise. vasele sanguine din muşchii membrelor inferioare îşi măresc calibrul şi cele din intestine se întind. formând o cale alternativă pentru sânge dacă una dintre ele este lezată: aceasta se numeşte circulaţie colaterală. Distribuţie şi flux: Sângele nu este repartizat uniform în tot organismul. 5% în capilare şi restul de 9% în inimă. sângele nu curge cu aceeaşi viteză în toate regiunile organismului. Mecanismele compensatorii: În unele părţi ale corpului. creşte pierderea de căldură şi temperatura corpului scade.

organe şi ţesuturi limfoide foarte specializate. Vasele limfatice mici – cele mai mici denumite capilare limfatice – urmează traiectul arterelor şi venelor corpului. particulelor străine şi alte materiale de la ţesuturile şi celulele corpului. SISTEMUL VASCULAR LIMFATIC Sistemul vascular limfatic este un alt sistem de vase care transportă fluidele în tot organismul. presiunea arterială. Pentru aceasta conlucrează îndeaproape cu sângele şi. Centrul vasomotor primeşte informaţii despre presiunea arterială de la receptorii de presiune din aortă şi arterele carotide şi apoi trimite comenzi către arteriole. cunoscute sub numele de limfocite. care sunt atât de esenţiale pentru apărarea organismului împotriva îmbolnăvirii. Controlul circulaţiei: Există o zonă în porţiunea inferioară a creierului denumită centrul vasomotor. Vasele limfative: Sistemul vascular limfatic sau sistemul limfatic este compus din vase limfatice. Pereţii capilarelor limfatice 111 . cu globulele albe. 1. implicit.Viteza circulaţiei venoase de întoarcere creşte astfel încât sângele este transportat înapoi la inimă cu 20 cm pe secundă. în special. incluzând timusul. VIII. De aceea acest sistem este implicat în vehicularea reziduurilor şi a particulelor cu potenţial dăunător. Vasele limfatice realizează transportul excesului de lichid. care controlează circulaţia sângelui şi. Vasele sanguine responsabile pentru controlul acesteia sunt arteriolele localizate în cadrul sistemului circulator între arterele mici şi capilare. splina şi amigdalele. Ele colectează surplusul de lichid denumit limfă de la ţesuturi.

Organe şi ţesuturi: Splina este o parte integrantă a sistemului limfatic. care drenează în venele brahiocefalice stângă şi dreaptă. În plus. vasele limfatice se unesc cu o formaţiune nodulară de ţesut denumită ganglion limfatic. de aceea. cât şi prin cea limfatică. vasele care drenează membrele conţin surplusul de fluid faţă de necesităţile organismului. Unele vase limfatice conţin un muşchi involuntar. care nu pot pătrunde în capilarele sanguine. limfa este. determinând circulaţia limfei. Compoziţia limfei din vasele limfatice este dependentă de localizarea acestora. ductul toracic şi ductul limfatic drept. Această limfă are un aspect lăptos. al oaselor.sunt foarte subţiri şi permeabili. care se contractă ritmic într-o singură direcţie. Funcţia ei principală este de a filtra sângele şi de a produce anticorpi. incluzând bacteriile. ele au valve pentru a preveni refluxul limfei. Totuşi. care poate fi simţită la palparea abdomenului. limfa din intestine conţine multe grăsimi sub formă de chil. De asemenea. care au fost absorbite din intestin în timpul digestiei. 2. bogată în proteine. Acesta este locul în care limfocitele ajung în tot organismul atât prin circulaţia sanguină. reprezintă frecvent o 112 . În consecinţă. o splină mărită. sunt de asemenea îndepărtate prin limfă. Ganglionii limfatici sunt situaţi în jurul arterelor mari şi pot fi palpaţi în punctele în care acestea sunt situate superficial sub piele. formând două ducte principale. care părăseşte celulele şi vasele sanguine. limfa este drenată de la ţesuturi în sânge prin sistemul limfatic. astfel încât moleculele mari şi alte particule. În diferite puncte pe traseul lor. Toate vasele limfatice se unesc. De exemplu. Vasele limfatice se găsesc în toate regiunile corpului. cu excepţia sistemului nervos central. cartilajelor şi dinţilor.

Funcţiile splinei: Splina reprezintă unul din principalele organe care filtrează sângele. dar in cazul în care este mărită poate ajunge la o greutate de până la 2 kg sau mai mult. Arteriolele mai prezintă o caracteristică unică: în loc de a fi conectate cu o reţea de capilare. Celulele reticulare nu numai că îndepărtează celulele sanguine îmbătrânite sau uzate. acestea sunt aglomerări de limfocite. Caracterele particulare ale circulaţiei splenice fac posibilă îndeplinirea a două funcţii fundamentale. ele par să se golească direct în parenchimul splinei. în partea stângă superioară a abdomenului. Dacă splina este examinată cu ochiul liber. care se divide în artere mai mici şi apoi în arteriole. În condiţii normale. Mai întâi. ea va apărea ca o capsulă fibroasă ce înconjoară o masă amorfă de pulpă roşie. Este posibilă chiar distrugerea unor mici granulaţii denumite corpusculi Malpighi.indicaţie a unei afecţiuni undeva în organism şi necesită teste suplimentare. Splina este situată imediat sub diafragm. 113 . Splina are o greutate de aproximativ 200 g la adulţi. În al doilea rând. asigură eliminarea din sânge a oricăror celule îmbătrânite sau uzate ale acestuia. faptul că arteriolele sunt înconjurate de ţesut limfoid implică faptul că limfa intră imediat în contact cu orice proteină anormală din sânge şi produce anticorpi împotriva acesteia. Arteriolele splenice au particularitatea de a fi înconjurate de ţesut limfatic pe măsură ce trec prin pulpa splinei. modul în care sângele se varsă direct în pulpa splinei permite celuleor reticulare ale acesteia să vină în contact direct cu sângele care ar trebui să fie filtrat. În acelaşi timp. ea este de aproximativ 13 cm lungime şi se întinde dea lungul coastei a zecea. Aportul sanguin la acest organ se realizează prin artera splenică.

măduva osoasă. Mecanismul exact prin care timusul îşi exercită acţiunea este încă incomplet cunoscut. dar globulele albe şi plachetele sunt filtrate selectiv către splină atunci când acest lucru este necesar. de aceea ea joacă rol major în eliminarea bacteriilor din organism. a devenit clar că timusul se găseşte în centrul remarcabilei reţele de organe şi ţesuturi aflate în interconexiune pentru a constitui sistemul limfatic şi care sunt implicate în răspunsul imun – adică apărarea noastră în faţa surselor de infecţie. are o funcţie în producerea anticorpilor – proteine sanguine circulante care se leagă de o proteină străină şi o imobilizează. pentru a da doar un exemplu. Acest lucru este valabil în special în cazul globulelor roşii. Timusul este situat în partea superioară a toracelui. particulele străine din fluxul sanguin. ganglionii 114 . când acesta se găseşte în uter în cursul sarcinii.dar ele pot îndepărta. splina produce o mare parte din celulele sanguine ale fătului. În plus. astfel încât globulele albe denumite fagocite o pot distruge. Aceste celule se găsesc în sânge. splina şi ficatul sunt sediile principale de producere a globulelor roşii. Acest lucru nu se întâmplă la adultul normal. dar la persoanele cu afecţiuni ale măduvei osoase. de asemenea. de asemenea. dar se ştie acum că este esenţial pentru o dezvoltare optimă a sistemului limfatic şi că funcţia sa este îndeplinită în primii ani de viaţă. Corpusculii Malpighi produc anticorpi. În anumite circumstanţe. Timusul: În ultimele două decenii. Timusul conţine multe din limfocitele care au un rol important în apărarea organismului împotriva îmbolnăvirilor. splina are un rol foarte important în producerea unor noi celule sanguine. imediat în spatele sternului. orice celule anormale. Splina va elimina. De asemenea.

În interiorul glandei se găseşte o zonă numită medulară care conţine limfocite şi alte tipuri de celule timice. Existã două tipuri de celule imune în corp. Limfocitele T (derivate din timus) sunt sub controlul timusului şi sunt responsabile pentru recunoaşterea antigenului şi pentru multe din căile prin care organismul le distruge. denumit cortex. ele fiind două tipuri de limfocite. dar cresc rapid în cursul primilor ani de viaţă. Stratul extern al timusului. Amigdalele: Amigdalele fac parte dintr-un inel de ţesut (inelul Waldeyer). Totuşi.limfatici şi splină şi migraţia lor către ţesuturi poate fi observată în cazul unei reacţii inflamatorii. ele sunt relativ mici. Funcţia exactă a amigdalelor nu este cunoscută. pentru a involua după pubertate. conţine multe limfocite. Această 115 . Celălalt tip de celule imune – limfocitele B – este responsabil de producerea efectivă a anticorpilor faţă de antigene. Deşi sunt prezente încă de la naştere. ele nu dispar complet. dar un mecanism important a fost identificat. de fapt. Se pare că aproximativ 95% din noile tipuri de limfocite produse de timus sunt. Ele au o poziţie ideală pentru a depista substanţele care reprezintă o ameninţare pentru organism. care circumscrie intrarea spre căile aeriene şi alimentare. dar s-a sugerat că ele joacă un rol seminficativ în menţinerea apărării organismului împotriva bolilor. Mecanismele exacte prin care timusul realizează controlul limfocitelor T nu este cunoscut. distruse aici. înainte de a avea prilejul de a ajunge în organism. Motivul probabil pentru aceasta este că ele ar putea avea un potenţial autoimun (posibilitatea de a ataca structurile organismului) şi singurele celule cărora timusul le permite dezvoltarea sunt cele care vor ataca substanţele străine.

ucisă. Amigdalele faringiene (adenoizi) sunt organele limfoide situate posterior de cavităţile nazale. între aceste vârste. Amigdalele faringiene sunt astfel plasate încât orice infecţie cu poartă de intrare nazală este filtrată şi. amigdalele tind să se umfle şi aceasta poate fi simptomatică. cu puţină şansă. care pot fi preluate cu uşurinţă de către sânge din intestinul subţire pentru a fi transportate în vederea utilizării imediate sau a stocării lor.proprietate este conferită de limfocitele care se găsesc la acest nivel. Pentru a transforma hrana ingerată în componente separate. Nu se cunoaşte prea mult despre modul în care amigdalele faringiene se infectează. gura este 116 . dar. Este delimitată de buze. 1. Dacă infecţia este recurentă. SISTEMUL DIGESTIV Digestia produce nutrimentele şi substanţele furnizoare de energie necesare celulelor şi ţesuturilor organismului. IX. Datorită acestei conexiuni cu două din circuitele vitale ale organismului. Amigadalele faringiene sunt prezente de la naştere. glande şi enzimele lor. copilul este expus continuu la noi infecţii cu diferite tipuri de bacterii şi virusuri. dispar înainte de pubertate. Cavitatea bucală: Gura omului este un fel de cavernă ce conţine limba şi dinţii. Ele sunt evidente între unu şi patru ani. în genere. sistemul digetiv conlucrează cu un număr de organe. Amigdalele produc şi anticorpi cu rol în apărarea împotriva infecţiilor locale. exact în locul în care căile aeriene se deschid în faringe. De aceea. dar orice germen cu poartă de intrare respiratorie le poate afecta. în timp ce la partea posterioară se deschide în căile ce conduc la tractul digestiv şi la plămâni.

Pe părţile laterale. buzele nu au peri. care se deschide în partea posterioară a gurii. Este ataşată la bază. dar unii cred că are un rol în închiderea căilor aeriene în timpul deglutiţiei. Secreţia continuă a acestor glande menţine umiditatea cavităţii bucale. un rol în vorbire. permite ca limba să preseze asupra unei suprafeţe ferme şi. care se continuă posterior cu palatul moale. Cavitatea bucală este căptuşită cu o membrană mucoasă ce conţine glande producătoare de mucus. de asemenea. Funcţia ei reprezintă un mister. sau mandibula. În mijlocul palatului moale se găseşte o formaţiune numită uvula sau „a treia amigdală”. deoarece îi favorizează mişcarea superioară când hrana este înghiţită. glande sudoripare sau sebacee. care le conferă o sensibilitate deosebită. în acest mod. Sensibilitatea palatului moale este esenţială. şi de osul hioid. Are. La suprafaţa buzelor se găseşte o formă particulară de ţesut epitelial cu o structură intermediară între pielea feţei şi membrana ce delimitează cavitatea bucală.implicată inevitabil atât în digestie. Ele sunt alcătuite din fibre musculare întreţesute cu fibre elastice şi au o inervaţie bogată. prevenind. Limba: Limba are o formă asemănătoare unui triunghi – cu o bază largă îngustându-se treptat către vârf. astfel. face ca hrana să fie înmuiată şi mixată. sau rădăcină. Buzele sunt cele care dau expresia gurii. împreună cu secreţia glandelor salivare. prevenind astfel refluxul hranei în nas. de maxilarul inferior. Palatul dur. cât şi în respiraţie. format de baza osului maxilar. Spre deosebire de piele. Cavitatea bucală este delimitată superior de palatul dur. înecarea. rădăcina 117 . Mucoasa obrajilor este supusă unei uzuri permanente şi are o remarcabilă capacitate de regenerare.

Saliva are o acţiune uşor antiseptică. Glandele salivare: În fiecare zi. el se află în mod normal în repaus înapoia dinţilor. în timp ce hioglosul. una din funcţiile principale ale limbii este de a prezenta hrana dinţilor pentru masticaţie şi în formarea bolului alimentar. Aceste acţiuni sunt realizate printr-o gamă de mişcări ondulatorii: în sus şi în jos. 118 . limba împinge bolul către faringe. care îl transportă în stomac. de unde el pătrunde în esofag. cavitate ce formează partea posterioară a gurii. care sunt capabile să producă mişcarea. cu rol în digestie. În timpul hrănirii. Muşchiul stiloglos. care acţionează ca un dezinfectant.limbii este unită cu pereţii faringelui. Când această acţiune a fost îndeplinită (sau cand o persoană mănâncă în grabă). Porţiunea mijlocie a limbii are o suprafaţă convexă superior.7 l de salivă – o secreţie apoasă alcătuită din mucus şi lichid. şi o substanţă chimică denumită lizozim. Ea conţine ptialina. în timp ce faţa inferioară este legată de planşeul bucal printr-o bandă subţire de ţesut. Mişcările limbii sunt determinate de muşchii ce intră în alcătuirea sa şi de care este conectată şi de modul în care este poziţionată limba în gură. dar când o persoană nu mănâncă sau nu vorbeşte. pregătindu-l pentru înghiţire. cât şi transversal. de asemenea de la nivelul gâtului. de exemplu. de la nivelul gâtului. Vârful limbii are mişcări libere. numită frenul limbii. noi producem în mod obişnuit 1. Limba conţine fibre musculare dispuse atât în plan longitudinal. mobilizează limba în sus şi înapoi. dar contracţia unui număr de muşchi situaţi pe părţile laterale ale mandibulei pot conferi mişcărilor limbii o mobilitate remarcabilă. protejând mucoasa bucală de infecţii. aduce limba în poziţia normală de repaus.

care este puţin vizibilă 119 . implantate în cavităţile maxilarului şi ale mandibulei. Glandele submandibulare. Fiecare dinte prezintă două porţiuni: coroana. submandibulare şi sublinguale. de asemenea. ele produc doar un sfert din volumul total de salivă. Ambele perechi de glande îşi descarcă conţinutul pe părţile laterale ale frenului limbii (un cordon de ţesut care porneşte de la baza limbii şi se uneşte cu planşeul gurii). multe glande mici răspândite la nivelul cavităţii bucale. Funcţia acestor celule variază de la o glandă la alta şi secreţiile lor sunt diferite. glandele parotide. după cum sugerează şi numele se găsesc sub maxilarul inferior. În timpul vieţii apar două seturi succesive de dinţi.Saliva este produsă de trei perechi de glande situate la nivelul feţei şi al gâtului. care se unesc şi sunt delimitate de celule secretorii. sunt situate sub limbă. parotidele produc o secreţie apoasă cu un conţinut mare de ptialină – enzimă ce degradează amidonul. întinzându-se superior până la nivelul oaselor obrazului. Glandele parotide sunt cele mai voluminoase glande salivare situate la nivelul unghiului mandibulei. cu mult mucus. Saliva produsă de parotide este eliminată prin ducte ce se desprind din glande. Deşi parotidele sunt cele mai voluminoase glande. Saliva secretată de glandele sublinguale este de consistenţă vâscoasă. sub dinţii posteriori şi glandele sublinguale (au o denumire adecvată). Există. imediat anterior de ureche. Glandele submandibulare produc o salivă care conţine cantităţi aproape egale de mucus şi ptialină şi aceasta completează volumul de salivă secretată în gură în orice moment. pe planşeul cavităţii bucale. În comparaţie cu celelalte glande salivare. Fiecare glandă salivară se compune din ducte ramificate. Dinţii: Dinţii sunt structuri osoase dure.

Fixarea dinţilor: Fiecare dinte este ataşat prin rădăcina sa de oasele maxilare. Dentina este o substanţă dură. părţile din maxilare care conţin dinţii sunt denumite procese alveolare. Dinţii frontaşi au doar o rădăcină. numit pulpa dentară. Aceasta se extinde de la coroană până la extremitatea rădăcinii care prezintă un orificiu în punctul cel mai adânc al dintelui. totuşi. Dentina coroanei este acoperită de un strat protector de smalţ. iar dinţii sunt ataşaţi prin fibre ce formează ligamentul periodontal. care este partea încorporată în maxilare. vase sanguine şi fibre nervoase.în gură. Rădăcina este acoperită cu un strat de cement. în timp ce dinţii situaţi mai în spate au două sau trei rădăcini. Modul de fixare al dinţilor are drept rezultat un grad foarte mic de mobilitate spontană. de asemenea. care se întind de la cementul ce acoperă rădăcina la osul alveolar adiacent. Aceste fibre sunt întreţesute cu fibre de ţesut conjunctiv şi conţin. asemănătoare osului. mai lungi decât coroana. Acesta este alcătuit dintr-o serie de fibre de colagen rezistente. Rădăcinile dinţilor sunt. o structură celulară extrem de dură şi de sensibilă. vasele sanguine şi nervii ajung la pulpa dentară. Elementul structural major al dintelui este format dintr-un ţesut calcificat denumit dentină. şi rădăcina. de obicei. care conţine celule vii. 120 . Este un ţesut sensibil. Acesta are rolul unui tampon care poate proteja dinţii şi osul în timpul masticaţiei. Centrul dintelui este o cavitate umplută cu un ţesut conjunctiv sensibil. complex. o substanţă asemănătoare dentinei şi care ajută la fixarea dintelui în alveolă. care dă senzaţia de durere când este stimulată de excitanţi termici sau chimici. Prin acest orificiu. Modul de fixare al dinţilor este.

de obicei. celulele epiteliale primitive cresc ca număr şi se formează o bandă groasă. Aceşti dinţi pot fi împărţiţi în aceleaşi tipuri ca dinţii deciduali şi completează seria iniţială cu o altă categorie. 121 . în timp ce premolarii şi molarii au rol în triturarea hranei.O zonă de importanţă crucială se află la nivelul colului dentar. sunt eliminaţi. cu incisivii în partea anterioară şi caninii. Dinţii permanenţi îi înlocuiesc şi sunt în număr mai mare decât seria iniţială. Dezvoltarea dinţilor: Primul semn de dezvoltare a dinţilor apare când fătul are doar şase săptămâni. iar incisivii de pe maxilare opuse funcţionează glisând unii peste alţii. Tipuri de dinţi: Omul are două serii de dinţi. Caninii sunt dinţii ascuţiţi şi bine adaptaţi la sfâşiere. canini şi molari. Arcadele dentare. denumită premolari. Incisivii se caracterizează printr-o margine ascuţită ca o lamă. această bandă produce mugurii dentari primitivi în ţesutul ce este acoperit de epiteliu. unde fuzionează coroana cu rădăcina. de obicei. Dinţii deciduali pot fi împărţiţi în trei categorii: incisivi. cât şi ca poziţie între canini şi molari. gingia intră în contact strâns cu dintele. astfel încât în timpul masticaţiei dinţii opuşi se suprapun unii peste alţii. ce are forma arcului dentar. Dinţii deciduali de lapte = sunt cei prezenţi în timpul copilăriei şi. protejându-l faţă de infecţii şi alte influenţe nocive. Dinţii formează o arcadă ovalară uniformă. În acest stadiu. se potrivesc una peste alta. ca lamele unei foarfeci. care sunt intermediari atât ca formă. premolarii şi molarii localizaţi propriu-zis spre partea posterioară. În această regiune. În diferite momente ce corespund dezvoltării individuale a fiecărui dinte. Aceşti muguri capătă o formă finală a jocţiunii dintre smalţ şi dentină.

acest proces fiind denumit erupţie dentară. 2. Esofagul şi stomacul: Faza orală a digestiei se termină atunci când limba împinge bolul alimentar de palatul gurii spre cavitatea musculară a faringelui înainte de a intra în esofag. formează rădăcinile dinţilor. Primul molar permanent apare la vârsta de 6 ani. după vârsta de şase ani. în timp ce altele dau naştere smalţului. cel de-al doilea la vârsta de 12 ani şi al treilea sau măseaua de minte. în mod obişnuit. o variaţie considerabilă în momentul apariţiei dinţilor. Vârsta la care acesta apare este variabilă: foarte puţini copii au dinţi la naştere. în timp ce la alţii pot să apară doar după vârsta de un an. La aproximativ 25% din populaţie nu apare măseaua de minte niciodata. Molarii permanenţi nu se dezvoltă pe locul molarilor de lapte. deşi acest proces nu este finalizat decât aproximativ la un an după erupţia dinţilor deciduali. ci posterior faţă de aceştia. Există. totuşi. În jurul vârstei de şase luni. La naştere. Problemele dentare pot fi asociate cu oricare din dinţii deciduali. un set complet de 20 de dinţi de lapte. aceştia ar trebui să fie spaţiaţi. Marginile mugurilor dentari continuă să crească în profunzime şi. în final. 122 . singurul semn de ocluzie este semnalat de mucoasa gingivală îngroşată. în jurul vârstei de 18 ani. După apariţia incisivilor inferiori. În jurul vârstei de doi ani şi jumătate până la trei ani. aceştia fiind urmaţi de canini şi molari. apare erupţia incisivilor superiori.Unele celule evoluează pentru a forma dentina. în aşa fel încât să asigure un loc pentru dentiţia permanentă. Consecutiv. incisivii deciduali inferiori şi superiori sunt înlocuiţi de dinţii permanenţi. În caz ideal. primii incisivi inferiori încep să apară prin gingie. copilul va avea. deşi secvenţa sau ordinea apariţiei poate varia.

esofagul are un traseu uşor către stânga şi trece în spatele bronhiei stângi. Odată ce hrana ajunge în faringe. la fel de bine stând în cap sau stând pe scaun. Trecerea hranei prin organism este. deglutiţia este un act involuntar. ale căror mişcări contribuie la emiterea sunetelor. automat. astfel încât hrana nu refluează în gură. şi închid epiglota. de aceea. După aceea. traversează 123 . ei produc o mişcare superioară a palatului moale. propulsând bolul alimentar către esofag.Porţiunea inferioară a faringelui este implicată în întregime în deglutiţie. Bolul alimentar este propulsat activ de o serie de contracţii ondulatorii – un proces denumit peristaltism. Această porţiune este situată imediat posterior faţă de laringe şi mucoasa ei se continuă cu cea a cartilajelor cricoid şi tiroid. aşa se explică faptul că noi putem mânca sau bea. Când aceasta se întâmplă. au loc mai multe evenimente în cursul a câtorva secunde. alţi muşchi ai feţei şi gâtului ridică limba înspre palatul dur. dependent de gravitaţie. dacă dorim. Odată ce hrana a depăşit baza limbii. În acelaşi timp. Primul timp al deglutiţiei este un act voluntar asupra căruia avem un control conştient. Acţiunile acestor muşchi ajută la propulsarea alimentelor prin această zonă a faringelui pe tractul digestiv. prevenind intrarea hranei în nazofaringe. substanţa înghiţită este imediat expulzată prin tuse. Muşchii faringelui se contractă. pentru a preveni interferenţa dintre deglutiţie şi respiraţie. Esofagul: Partea superioară a esofagului se găseşte imediat posterior de trahee. astfel încât hrana nu poate pătrunde în trahee şi plămâni. un proces activ şi nu doar un mecanism pasiv. Sub nivelul manubriului sternal.

5 cm în diamentru. În primul rând. un strat submucos care îi menţine poziţia. La fel ca şi restul tractului alimentar. hrana este amestecată cu sucurile digestive până când se formează o masă păstoasă. Nu există un sfincter (un inel muscular constrictiv. un strat muscular relativ gros ce conţine atât fibre circulare. În stomac.diafragmul şi se închide în porţiunea superioară a stomacului. Peretele stomacului este alcătuit dintr-un strat muscular gros. sfincterul piloric. Stomacul: Stomacul este un organ muscular situat în partea superioară a abdomenului. permiţând hranei să treacă în duoden. în sfârşit. stomacul acţionează ca un rezervor pentru hrană. cum ar fi cel de la anus) care să separe esofagul de stomac. căptuşit cu o membrană specială. un strat extern protectiv. va apărea un reflux gastro-esofagian. care este apoi trecută în duoden. care se relaxează intermitent. Este legat la extremitatea superioară de esofag şi la cea inferioară de duoden (porţiunea iniţială din intestinul subţire). Esofagul este un tub elastic cu o lungime de aproximativ 25 cm şi 2. esofagul este alcătuit din patru straturi – o membrană mucoasă ce permite trecerea alimentelor. sucul gastric este ţinut în mod normal în stomac datorită acţiunii concomitente a tunicii musculare a esofagului şi a faptului că esofagul prezintă o îngustare la trecerea prin diafragm în traiectul său de la torace la abdomen. 124 . Când acest mecanism funcţionează inadecvat. La joncţiunea dintre stomac şi duoden există un inel muscular. ce conţine acizi şi enzime care degradează hrana şi astfel ajută digestia. Membrana delimitantă produce o secreţie specifică. cât şi longitudinale şi. denumită epiteliu.

Evacuarea din stomac este reglată de un muşchi. este desfăcută şi degradată până când devine fluidă. porţiunea iniţială a intestinului subţire. Duodenul produce şi eliberează cantităţi mari de mucus. dar colonul conţine în mod sigur produşi de excreţie. Acesta este un organ lung şi larg. Consistenţa finală a reziduurilor alimentare – fecalele – depinde de cantitatea de apă absorbită. care îl 125 . În timpul pasajului prin intestinul gros. unde are loc. sfincterul permite trecerea unor cantităţi mici către intestinul subţire. În final. Pe măsură ce undele peristaltice propulsează chimul prin stomac. resturile alimentare se solidifică gradat şi apa este absorbită de influxul sanguin prin peretele intestinal. 4. ajunge în colon.Hrana este apoi transportată prin intestine pentru a fi în continuare digerată şi absorbită. Pătrunde apoi în intestinul subţire. denumit şi intestinul gros. întrucât conţine produşi de degradare ai celulelor sub forma bilei. cu excepţia faptului că nu este niciodată complet închis. sfincterul piloric. Tractul intestinal: Când hrana pătrunde în stomac. foarte asemănător cu mecanismul de trecere din esofag în stomac. de fapt. acidă. majoritatea substanţelor din fecale sunt reziduuri alimentare. numită chim – intră apoi în duoden. având apoi un traiect ascendent şi curbat în potcoavă înainte de a se termina la anus. Intestinul subţire: Hrana care părăseşte stomacul – o pastă consistentă. adevăratul proces de digestie şi toate substanţele nutritive dezirabile din hrană sunt absorbite. care începe în partea inferioară dreaptă a abdomenului. 3. După ce substanţele nutritive au fost absorbite. Se poate discuta dacă acest proces ar trebui denumit excreţie.

elibeartă în duoden din vezicula biliară. denumite vilozităţi. care desface peptonele în componente mai mici. Secretina stimulează producerea unor cantităţi mari de sucuri alcaline care neutralizează aciditatea chimului parţial digerat. în fluxul sanguin. sunt absorbite direct în capilarele vilozităţilor. Bila este. Cea mai mare parte a absorbţiei are loc în ileon. apoi. unde au loc stadiile finale ale modificărilor chimice. Enzimele pancreatice ajută la digestia hidraţilor de carbon şi a proteinelor pe lângă cea a grăsimilor. Enzimele sunt eliberate de celulele unor mici indentaţii (adancitura. lipaza care desface grăsimile în molecule de glicerol şi acizi graşi. amilaza care desface hidraţii de carbon până la maltoză. porţiuni ale intestinului subţire situate în continuarea duodenului. Secreţia sucului pancreatic este declanşată de doi hormoni. glicerolul. Aceste enzime includ tripsina. Aceste 126 . până când este nevoie de ea. care este produsă în ficat şi stocată în vezica biliară.protejează împotriva lezării de către acidul clorhidric şi de enzimele din chim. care pe peretele interior prezintă milioane de proeminenţe minuscule. crescatura. cu aspect de muscatura) numite criptele Lieberkühn. Aminoacizii rezultaţi din digestia proteinelor şi zaharurilor din hidraţii de carbon. Enzimele pancreatice se produc ca răspuns la eliberarea unui al doilea hormon. de asemenea. peptidele. Când hrana digerată vine în contact cu vilozităţile. sucuri digestive de la pancreas şi cantităţi imporatnte de bilă. fier. Duodenul primeşte. iod. pentru a fragmenta particulele de grăsimi. Fiecare vilozitate conţine un capilar şi o mică ramură limfatică. de asemenea. pancreozimina. chilifer. Hrana digerată pătrunde apoi în jejun şi ileon. plus vitamine şi minerale importante cum ar fi calciu. acizii graşi şi vitaminele dizolvate intră în chilifere şi sunt transportate în sistemul limfatic şi.

Sucul acţionează. Are o lungime de 3. reţine unele substanţe pentru necesităţile proprii şi pentru stocare. iar restul acestora sunt trecute mai departe în circulaţia generală a organismului. contribuind la deplasarea conţinutului alimentar în timpul digestiei. care transportă hrana direct la ficat. duodenul este porţiunea iniţială a intestinului subţire cu rol în digestia eficientă a hranei. Ileonul are o structură asemănătoare cu celelalte două segmente ale intestinului subţire. În stratul superficial al duodenului. în care hrana ajunge. Peretele duodenal are două straturi musculare care se contractă şi se relaxează alternativ. Acesta previne autodigestia duodenului sau lezarea lui de către compuşii acizi veniţi din stomac. de la stomac la colon. pentru a neutraliza secreţia gastrică acidă. se găsesc glande care secretă un suc alcalin ce conţine unele dintre enzimele necesare pentru digestie. la rândul lui. Unit cu partea superioară a stomacului. Suprafaţa externă este protejată de peritoneu – o membrană care căptuşeşte cavitatea abdominală.capilare duc la vena port-hepatică. una este înlocuită la fiecare oră pe tot parcursul vieţii. mucoasa. Acesta. în drumul ei. Celulele mucoasei necesită o reînnoire constantă. Ileonul: Ileonul reprezintă porţiunea terminală a intestinului subţire.5 m – conectând duodenul şi jejunul cu intestinul gros – şi reprezentând aproximativ jumătate din lungimea totală a intestinului subţire. de asemenea. Peretele este 127 . Are o formă de potcoavă ce înconjoară capul glandei pancreatice. Deasupra stratului muscular se găseşte submucoasa ce conţine multe glande (glande abarunner) care secretă mucusul protectiv. Ele se multiplică mai rapid decât orice alte celule ale organismului: din o sută de celule.

Această structură este alcătuită din două straturi de peritoneu. creştere şi regenerare. Acestea sunt produse de organe ataşate la tractul digestiv şi ele sunt responsabile pentru multe din reacţiile chimice implicate în digestie. glandele salivare de la nivelul cavităţii bucale îsi încep secreţia şi ptialina. ceea ce permite atât jejunului. Când hrana este mestecată.alcătuit. dar începe o 128 . Hrana traversează apoi esofagul. este de aproximativ 20 cm. măsurată de la bază până la intestine. începe să descompună o parte din hidrocarbonaţi (glucide) în molecule mai mici. Digestia: Digestia este procesul care descompune hrana în substanţe ce pot fi absorbite şi utilizate de organism pentru energie. cât şi ileonului să se mişte relativ liber în cavitatea abdominală. Mezenterul: Spre deosebire de duoden. care este mai mult sau mai puţin ferm fixat de peretele abdominal posterior. Acţiunea ptialinei încetează. Foiţa care acoperă intestinele are o suprafaţa de 5. 5. Digestia depinde de acţiunea unor substanţe denumite enzime asupra hranei ingerate. Adâncimea mezenterului. cum ar fi maltoza şi glucoza. unde un complex de substanţe chimice – mucus. jejunul şi ileonul sunt susţinute de o membrană numită mezenter. acid clorhidric şi enzima pepsină – acţionează asupra ei. o enzimă produsă de ele. în principal. ajungând în stomac. din straturi musculare responsabile pentru transportul hranei digerate şi straturi mucoase care delimitează lumenul. Are o lungime de aproximativ 15 cm şi este ataşată de peretele posterior al abdomenului. Aceste modificări încep în gură.5 m².

prezenţa hranei şi secreţiile hormonale. Nu există diferenţiere netă între jejun şi ileon. în timp ce ileonul are un diametru mai mic. aciditatea este neutralizată de către secreţiile proprii ale duodenului şi de acţiunea bilei şi a sucurilor pancreatice. deşii ambii au peretele format din două straturi musculare şi structuri mucoase interne care delimitează lumenul intestinal. Duodenul măsoară aproximativ 25 cm.8cm. producerea de gastrină încetează. Hrana parţial digerată care ajunge în duoden conţine mult acid clorhidric. Rolul jejunului: Jejunul reprezintă sediul de absorbţie al alimentelor nutritive utilizabile din hrană. Cantitatea de suc gastric eliberat este controlată atât aici. care se întinde pe o lungime de 2. Jejunul are. ci mai mult o schimbare graduală. un hormon. cât şi în intestin de impulsuri nervoase.5m înainte de joncţiunea cu ileonul. Când aciditatea atinge un anumit nivel. jejunul are o structură specializată. Pentru a îndeplini acest rol. pereţi mai groşi decât ileonul.nouă serie de reacţii chimice declanşate de stimuli nervoşi. lăsând să treacă apa şi produşii de degradare. care se varsă în duoden din vezica biliară şi pencreas. Jejunul are un diametru în jur de 3. Procesul de absorbţie este finalizat în ileon. Gastrina. În continuarea duodenului se găseşte jejunul. de asemenea. astfel încât aceasta poate fi degradată până la peptone. În duoden. pentru a asigura o suprafaţă maximă de 129 . stimulează eliberarea de acid clorhidric şi pepsină din celulele gastrice după ce hrana a ajuns în stomac. Aceste trei secreţii continuă procesul de digestie. Secreţia de mucus previne lezarea mucoasei gastrice de către acidul clorhidric.

contact cu lumenul. ele confluează pentru a forma vena portă. care ajunge la ficat. care face posibilă absorbţia. înainte de ajunge în restul organismului. necesită o irigaţie eficientă. Observând la microscop suprafaţa internă. Fiecare vilozitate are aproximativ un milimetru. 130 . Arterele şi venele ce transportă sângele către şi de la pereţii jejunali trec prin mezenter. Mucoasa jejunală prezintă o serie de pliuri circulare. colonul. care se desprinde din el. fără nici o funcţie cunoscută la om. Suprafaţa de contact cu hrana digerată creşte mai mult. Cecul şi apendicele vermiform. care se deschide prin anus. deoarece învelişul celular al fiecărei vilozităţi are o structură specifică. ca şi venele care drenează restul intestinului. denumite vilozităţi. cu “margine în perie”. pentru metabolizare. Grăsimile din alimente sunt absorbite în sistemul limfatic concomitent cu absorbţia altor substanţe nutritive în sânge. Absorbţia hranei: Întrucât jejunul are rolul de a permite trecerea hranei din intestin în sânge. sunt ambele căi oarbe. astfel încât să poată asigura o absorbţie crescută. Acest tip particular de fluid limfatic ce conţine grăsimi şi care drenează din intestin este denumit chil. Fiecare vilozitate are un vas limfatic central sau “ chilifer”. Intestinul gros: Anatomiştii împart intestinul gros în patru regiuni: cecul. nu ajung direct la inimă. Venele care drenează jejunul. Aceasta înseamnă că substanţele nutritive absorbite în sânge sunt transportate mai întâi la ficat. se vede că întreaga suprafaţă este alcătuită din mici proeminenţe digitiforme. rectul şi canalul anal. 6.

unde se continuă cu rectul. care ajung la el din intestinul subţire. La aproximativ 2-3 cm de extremitatea inferioară există o joncţiune în formă de T cu ileonul (porţiunea finală a intestinului subţire). 2. cea de-a doua.3 m. imediat sub ficat. Există două tipuri: 1. bineînţeles. este vascularizat de artera mezenterică superioară. când capătă un traiect descendent. ia un traiect descendent în partea stângă a corpului. segmentul cu traiect descendent se numeşte colon descendent. Curbura colonului din partea stângă este denumită flexură hepatică. împreună cu porţiunea terminală a intestinului subţire. La nivelul hipocondrului drept. colita cronică sau ulcerativă este mult mai severă. măsurând 1. Poate avea complicaţii serioase şi necesită 131 . Porţiunea colonului ce traversează cavitatea abdominală este denumită colon transvers şi. Colonul reprezintă. Ramuri ale venei porte aduc sângele de la intestin la ficat. se numeşte flexură splenică. colita acută este frecvent rezultatul unei infecţii sau al unei alergii şi nu durează mult timp. Apa este absorbită în sânge din resturile lichide ale digestiei. Are un traiect ascendent către partea dreaptă superioară a cavităţii abdominale.Prima parte a intestinului gros este denumită colon ascendent. Artera mezenterică inferioară irigă restul colonului. de departe. Colita: Colita este o inflamaţie a mucoasei colonice. până în pelvis. Funcţia colonului este de a transporta materiale solide la anus prin procesul de peristaltism şi de a absorbi sodiul şi apa. Traversează cavitatea abdominală sub stomac şi. colonul face o curbură către stânga. Colonul ascendent. apoi. cea mai mare porţiune a intestinului gros. Amândouă vasele sunt ramuri ale aortei.

Fecalele conţin în mod obişnuit aproximativ 75% apă şi 25% materii solide. Funcţionarea normală a anusului şi a rectului permite evacuarea intestinului atunci când împrejurările sociale o permit şi nu doar când materiile fecale au traversat întregul intestin gros. Principala funcţie a anusului este menţinerea continenţei fecalelor în timp ce rectul funcţionează ca un rezervor pentru acestea. Anusul: Anusul sau canalul anal are o lungime de aproximativ 10 cm şi reprezintă orificiul prin care deşeurile solide din organism – denumite fecale – sunt excretate. acest epiteliu conţine glande care produc mucus ce lubrifiază fecalele şi uşurează tranzitul. Colita cronică este mai frecventă la persoanele în vârstă de la 20 la 40 de ani. Anusul reprezintă doar un canal îngust şi scurt. totuşi. este un tub muscular delimitat de un epiteliu caracteristic. o 132 . dar în alte ocazii se poate dilata. O parte din apă provine din mucusul ce lubrifiază canalul alimentar şi uşurează eliminarea materiilor fecale din organism. Partea musculară a rectului se contractă în timpul defecaţiei pentru a expulza fecalele. ca şi restul intestinului gros. La nivelul rectului. porţiune inferioară a intestinului gros. dar poate apărea la orice vârstă. pe partea externă. aproximativ o treime sunt bacterii.tratament prelungit. Dintre materiile solide. înconjurat de un inel muscular care face joncţiunea cu rectul. Rectul: Diferenţa dintre rect şi anus determină multă confuzie în rândul persoanelor neavizate. Această capacitate de creştere a dimensiunilor face ca rectul să fie capabil să funcţioneze ca un rezervor. Rectul.

treptat. Este întâlnit doar la oameni. Din acest motiv. Vârful acestuia este închis. devin. Sfincterul extern este menţinut închis în mod deliberat până când apare un moment convenabil pentru defecaţie. celălalt capăt se deschide în cec. Mecanismul de funcţionare: Odată ce fecalele se apropie de punctul final al călătoriei lor prin intestine. Poate avea până la 10 cm în lungime şi aproape 1 cm în diametru. 133 . Pentru a uşura eliminarea fecalelor din anus. Culoarea fecalelor se datorează pigmenţilor biliari denumiţi stercobilină şi bilirubină. unele specii de maimuţe şi la marsupiale. mucoasa canalului anal secretă un fluid numit mucus. dar în cursul defecaţiei ele se relaxează. apendicele a fost considerat o relicvă evolutivă. Aceşti pigmenţi biliari ajută. permiţând intrarea acestora în canalul anal. cele două sfinctere menţin anusul închis. la sterilizarea şi deodorizarea fecalelor. pentru a permite expulzarea acestora. nu mai este necesar un organ pentru digerarea acesteia. Sfincterul intern sesizează prezenţa fecalelor şi se relaxează. Apendicele: Apendicele este o porţiune îngustă de intestin asemănătoare unei cozi. În mod normal. La extremitatea canalului anal se găsesc două inele musculare – sfincterele intern şi extern. de asemenea.treime grăsimi şi proteine nedigerate şi o treime celuloză – componenta vegetală nedigerată. mai compacte pe măsură ce lichidele sunt absorbite din organism. pe măsură ce înaintăm în vârstă şi începem să consumăm mai puţină celuloză în favoarea cărnii. Se pare că. localizată la capătul intestinului gros. iar reziduurile solide sunt transportate la rect.

pentru formarea hormonilor.7. fiind protejat de traumatisme de către coastele inferioare. care reprezintă mesagerii chimici ai organismului. celulele sunt cele care efectuează activităţile vitale la nivelul microscopic. Ficatul: Ficatul are două roluri vitale: producerea (sau metabolizarea) unor noi substanţe chimice şi neutralizarea produşilor de degradare şi a celor toxici. ficatul nu poate fi palpat. cel drept fiind cel mai mare şi care ocupă în întregime partea superioară dreaptă a abdomenului. Lobul stâng este mai mic. denumiţi lobul stâng şi drept. Metabolismul proteinelor: Proteinele sunt esenţiale pentru reînnoirea şi diviziunea celulară oriunde în organism. Ele sunt specializate pentru manipularea substanţelor de bază pe care organismul nostru le vehiculează – proteine. hidraţi de carbon şi grăsimi. depăşeşte rebordul costal şi poate fi uşor simţit. cât şi animală şi din proteinele iniţiale. având o greutate între 1. Acest organ reprezintă un loc de tranzit pentru fiecare picătură de sânge care soseşte de la intestin – sânge ce transportă toate substanţele nutritive din hrană. dar când este mărit. Celulele din ficat sunt denumite hepatocite. uneori trecând peste linia mediană în partea stângă.36 – 1. De obicei. ca rezultat al unei boli. denumit sistem port. Funcţii: Ca orice altă parte a organismului. Are două părţi sau lobi. şi pentru sinteza enzimelor. sângele se întoarce înapoi la inimă şi plămâni din stomac numai trecând printr-un sistem venos hepatic. atât de origine vegetală. Cu alte cuvinte. 134 . Proteinele sunt ingerate sub diferite forme.81 kg. Ficatul este cel mai mare organ al corpului. Este situat sub diafragm.

135 . Aceste celule înlătură. care ”curăţă” sângele de impurităţi. Reziduurile. Metabolismul grăsimilor: Grăsimile sunt. produs în ficat şi stocat în vezicula biliară. trimiţând ureea. acest proces de sinteză înseamnă că proteinele preluate din sângele adus de vena portă la hepatocite sunt sintetizate de enzimele hepatice şi apoi eliberate în noua lor formă. Bila: Bila este un fluid consistent. de culoare galben verzuie. sunt toxice şi celulele hepatice le neutralizează. de asemenea. amar. grăsimile reprezintă un mijloc de stocare a energiei. totuşi. în mai mică măsură.ficatul trebuie să sintetizeze proteine specifice pentru organism. Eliminarea deşeurilor: La nivelul ficatului se găsesc celule specializate denumite celule Küppfer. cum ar fi amoniacul. un produs inofensiv. Produşii de degradare ai grăsimilor şi ai sângelui trec în bilă. după numele descoperitorului lor. Din toate resursele menţionate – sânge. înapoi în circulaţie. proteine. esenţiale pentru organism. globulele roşii produse în exces şi le transmite hepatocitelor pentru procesare. de asemenea. Este eliberată din veziculă în intestinul subţire. grăsimi şi. În plus. cum ar fi bacteriile. Unele. nu se întorc în fluxul sanguin. Ele sunt transformate de către ficat în forme care pot fi convertite pentru producerea şi reînnoirea ţesutului adipos. degradându-le întâi pe cele absorbite şi apoi sintetizându-le. hidraţii de carbon. În esenţă. denumit în general ţesut adipos subcutanat. rezultă produşii finali în urma metabolismului ce are loc în hepatocite. care are un rol de izolator şi de abosrbţie a şocurilor.

care este un loc de stocare situat imediat sub ficat. ductul biliar comun (coledoc) şi printr-un orificiu îngust. este colectată în mici canale prezente între cordoane de celule hepatice. din sistemele excretorii ale corpului. colesterol şi pigmenţi biliari ce îi conferă culoarea caracteristică. Datorită substanţelor pe care le conţine. Face parte. Bila rămâne în vezicula biliară până când devine necesară în procesul de digestie. bila se scurge printr-un alt duct. deoarece conţine produşii de degradare a celulelor uzate. În afară de cazul în care bila este necesară imediat pentru digestie. ficatul produce aproximativ un litru de bilă. denumite canalicule biliare. bila drenează în ductele hepatice. astfel încât bila este eliminată. care se varsă în ductele biliare plasate între lobulii hepatici. şi este esenţială pentru digerarea grăsimilor. Acest hormon ajunge pe cale sanguină la vezicula biliară şi determină contracţia pereţilor acesteia. Este produsă continuu în cantităţi mici de către fiecare celulă hepatică. care permite să pătrundă în intestinul subţire. de asemenea. sfincterul Oddi. bila desface picăturile mari de grăsimi în picături mai mici – proces denumit emulsionare – uşurând absorbţia acestora. duodenul produce un hormon denumit colecistochinină. După aceea. Deşi conţine peste 95% apă. Vezicula biliară: Bila este depozitată în vezicula biliară. În fiecare zi. Pe măsură ce este produsă de celule. De la ductele biliare. ea se scurge în vezicula biliară.ca răspuns la prezenţa alimentelor. care o elimină în intestin. Bila furnizează o cale utilă 136 . săruri minerale. are în compoziţie o gamă largă de substanţe chimice ce includ săruri biliare. Pe măsură ce hrana – şi în special cea care conţine grăsimi – pătrunde din stomac în duoden.

de eliminarea produşilor de degradare hepatici şi. Calculii biliari: Chiar dacă producţia hepatică de bilă este normală. care se formează chiar în vezicula biliară. Sărurile biliare. Există trei tipuri diferite de calculi biliari. Cea mai cunoscută afecţiune a veziculei biliare sunt calculii biliari. joacă un rol important în digestia hranei. Ele nu sunt distruse după utilizare. sunt formaţi. Se pot forma până la 12 calculi în acelaşi timp şi suprafaţa faţetată le permite aglomerarea în vezicula biliară. ce includ şi bicarbonatul. descompun grăsimile astfel încât enzimele digestive îşi pot exercita acţiunea. Pe lângă acţiunea de emulsionare. care este o substanţă chimică produsă în organism în cursul metabolizării grăsimilor. Calculii colesterolici. 80-90% dintre ele fiind transportate înapoi la ficat prin sânge. Cei mai frecvenţi sunt denumiţi calculi micşti. în cea mai mare parte. Aceştia sunt aglomerări de colesterol cu consistenţă dură. E. Ele transportă de asemenea vitaminele A. Funcţia bilei: Sărurile minerale din bilă. unde stimulează secreţia de bilă şi sunt refolosite de organism. K. după cum sugerează numele. de asemenea. neutralizează aciditatea hranei parţial digerate în stomac. substanţe chimice denumite glicocolat de sodiu şi taurocolat de sodiu. deoarece sunt alcătuiţi din biliverdină şi colesterol. se crede că sărurile biliare favorizează absorbţia grăsimilor prin peretele intestinal. uneori pot apărea anomalii la nivelul veziculei biliare. Organismul îşi conservă sărurile biliare. D. din colesterol şi rareori apar mai mult de unul sau doi şi pot ajunge la 137 .

Excreţia: Excreţia este procesul prin care organismul elimină produşii de degradare.2 cm în diamtru. din pigmentul verde din bilă. la rândul său. Acest lucru este realizat prin diferitele sisteme de excreţie care depind de diverse organe şi glande pentru eliminarea deşeurilor: sistemul urinar ale cărui componente principale sunt rinichii şi vezica urinară. Diferitele organe – incluzând plămânii. poate paraliza multe reacţii chimice din corp. atunci sângele devine foarte acid. Aceasta este denumită insuficienţă respiratorie şi poate reprezenta stadiul final al bronşitei cronice. 1. mergând până la posibila apariţie a morţii. în principal. Dacă dioxidul de carbon este dizolvat în sânge în cantităţi mai mari decât cele normale. ficatul şi colonul – veghează la buna desfăşurare a acestei acţiuni. de obicei. colonul sau intestinul gros. 138 . Acest lucru. fiind destul de mari pentru a placa ductul biliar comun. glandele sudoripare din piele. Pare ciudat să ne gândim la plămâni ca la un organ de excreţie. apar în număr mare şi sunt. X. mici.dimensiuni de 1. Calculii pigmentari sunt compuşi. pentru a nu deveni toxici pentru organism. dar dixidul de carbon este cel mai important produs de degradare care trebuie eliminat din organism. SISTEMELE EXCRETOARE Organismul are mai multe metode de a elimina produşii de degradare – substanţe care trebuie îndepărtate datorită toxocităţii lor pentru organism. Ei au tendinţa de a se forma ca rezultat al unor boli care afectează compoziţia sângelui. Diferitele componente ale corpului generează în continuu produşi secundari specifici şi aceştia trebuie eliminaţi. rinichii.

O parte din apă. Cantitatea totală de uree care este eliminată rămâne aproximativ aceeaşi. Stimularea pentru absorbţia unei cantităţi mai mari de apă. dar. în care aldosteronul. are drept rezultat o urină mai concentrată sau mai diluată. vine de la ADH ( hormonul antidiuretic) secretat de glanda hipofiză. Rinichii reglează. Există un sistem foarte asemănător pentru menţinerea echilibrului. dacă organismul devine deshidratat. în timp ce restul rămâne în fluxul sanguin. Rinichii produc în mod continuu urina atât în timpul zilei. secretat de glandele 139 . Acest sânge ajunge în final la filtrul situat la capătul unuia din tubii renali – câte două milioane în fiecare rinichi – unde este filtrat. cât şi al nopţii. astfel încât componenta apoasă a sângelui (plasma) trece în tubii renali. produşii secundari conţin azot. fiind dizolvată într-o cantitate variabilă de apă. Lichidul filtrat traversează tubii renali şi o mare parte din apă. Rinichii sunt responsabili pentru filtrarea acestor produşi ce conţin azot – dintre care cel mai comun este ureea – în afara fluxului sanguin. Controlul delicat al echilibrului hidric al organismului este realizat de tubii renali care pot absorbi mai mult sau mai puţin din lichidul filtrat care circulă la nivelul lor. sodiu şi alţi compuşi sunt reabsorbiţi în sânge. Ei primesc aproximativ un litru de sânge în fiecare minut. de asemenea. Rinichii au o acţiune complexă. ori de câte ori o proteină este degradată. Aproximativ doi litri de urină sunt produşi în 24 de ore. uree şi alţi produşi secundari sunt transportaţi de urină prin două uretere la vezica urinară.Sistemul urinar: Majoritatea celulelor organismului utilizează unele proteine în reacţiile lor chimice şi. cantitatea de apă eliminată din organism şi menţin echilibrul corect al sodiului. dar acest volum poate varia foarte mult.

aceasta se deschide în faţa vaginului şi la bărbaţi – la extremitatea distală a penisului. Din interiorul fiecărui rinichi coboară pe peretele posterior al cavităţii abdominale un conduct. permitând unor molecule mai mari să ajungă în urină. Rinichii: Fiecare om are doi rinichi. La femei. în concordanţă cu necesităţile organismului. în final. Aici sunt reabsorbite aproape toată apa şi sodiul care au fost filtrate astfel 140 .suprarenale. numit ureter. Fiecare glomerul este înconjurat de capsula Bowman. incât moleculele peste o anumită dimensiune nu pot trece. Rinichii conţin mii de mici unităţi filtrante – nefronii. Porii pereţilor capilari formează o „sită biologică” şi sunt atât de mici. situat de cealată parte. drenează în vezica urinară. 2. situaţi pe peretele posterior al abdomenului. Fiecare nefron are două componente principale – partea filtrantă sau glomerulul şi tubii. acţionează la nivelul tubilor şi determină reabsorbţia unei cantităţi mai mari sau mai mici de sodiu. Una dintre cele mai mici molecule proteice eliminată prin urină este albumina. în care îşi au originea tubulii. glomerulii se inflamează şi filtrarea nu mai este atât de selectivă. Tubii renali pornesc de la glomeruli către un sistem colector care. Glomerulul reprezintă un ghem de mici capilare sanguine cu pereţi foarte subţiri. Apa şi reziduurile dizolvate în ea pot difuza prin aceşti pereţi în sistmul tubilor colectori. Această reţea de capilare este atât de întinsă încât poate conţine – în orice moment – aproximativ 130 ml de sânge în fiecare minut. ce se deschide în vezica urinară. unde apa şi nutrimentele esenţiale sunt extrase din sânge. Când apare o infecţie a rinichilor. care se găsesc imediat deasupra rinichilor. Conductul care pleacă de la vezica urinară se numeşte uretră.

este controlat de acţiunea la nivelul tubilor al hormonului suprarenalion – aldosteronul. Renina activează un alt hormon. Vezica urinară: 141 . Când. Parathormonul. răspunde de schimbul dintre ionii de sodiu şi potasiu – contribuind la controlul presiunii arteriale şi al echilibrului sodiului din organism. acest hormon lipseşte complet. reglează reabsorbţia calciului. Nivelul reninei este dependent de nivelul sodiului. determină constricţia arteriolelor şi creşte presiunea sângelui. pacientul nu poate reţine apa. În condiţii cum ar fi diabetul insipid (care nu trebuie confundat cu diabetul zaharat). secretat de glandele suprarenale (corticosuprarenala). organismul are un sistem foarte sofisticat. Cât timp acest hormon este prezent în sânge. Pentru a reabsorbi această cantitate de apă. totuşi. Un alt hormon. determină creşterea secreţiei de aldosteron din glandele suprarenale. în care intervine un hormon eliberat în sânge de hipofiza posterioră. constituient principal al oaselor şi dinţilor. pierzând astfel mari cantităţi prin urină. Aceasta are două efecte: mai întâi.încât urina devine mai concentrată. angiotensina. la rândul lui. tubii devin mai puţin permeabili pentru apă. hormonul scade. care. tubii permit reabsorbţia unei mari cantităţi de apă. modificând permeabilitatea tubilor. Creşterea presiunii arteriale (presiunea sângelui): Rinichii reglează cantitatea de sodiu din organism şi secretă un hormon numit renină. un hormon produs de cele mai mici glande situate în spatele glandei tiroide. care trebuie înlocuită prin ingestie de apă. aldosteronul. 3. care este eliminată în exces prin urină – proces denumit diureză. în al doilea rând. Când se întâmplă acest lucru.

Cele două uretere – conductele prin care urina ajunge de la rinichi la vezică – pătrund prin partea posterioară. Rinichiul elimină un flux continuu de urină către vezică. La nivelul deschiderii ureterelor în vezica urinară există valve care previn refluxul urinii înapoi către rinichi. un muşchi circular care se contractă pentru a închide pasajul. apare necesitatea de a urina. Este o cavitate în formă de pâlnie asemănătoare unei piramide răsturnate. Totuşi. apoi. În timpul micţiunii. vezica urinară nu se comportă ca un balon. Pereţii vezicii urinare sunt alcătuiţi dintr-un număr de straturi musculare care sunt capabili de relaxare în timp ce vezica se umple şi. Porţiunea mijlocie a uretrei masculine are aproximativ 12 mm în lungime şi este frecvent denumită uretra membranoasă. adaptându-se la volumul de urină până când vezica este aproape plină. de contracţie penru a o goli. Prima. Porţiunea finală – măsoară aproximativ 15 cm. care îşi are originea în porţiunea inferioară a vezicii urinare.5 cm lungime şi se întinde de la sfincterul colului vezical prin mijlocul glandei prostatice. cu uterul. Când această capacitate este depăşită. are 2. între oasele pubice şi rect. măsoară îm medie 20 cm în lungime şi are trei porţiuni. dacă vezica este prea plină. cea mai lungă – este denumită uretra 142 . fibrele musculare ale vezicii fiind capabile de extensie considerabilă. Baza piramidei reprezintă suprafaţa care vine în raport cu intestinul subţire sau. cu pereţi groşi. În mod normal. la femei. Urina este eliminată din corp prin uretră. această comunicare este menţinută închisă de un sfincter. acest sfincter se relaxează simultan cu contracţia muşchilor vezicali care detemină eliminarea urinei. la un bărbat matur.Vezica urinară este un organ muscular cavitar. a cărei presiune creşte constant în timpul umplerii. Uretra masculină. situat în regiunea inferioară a bazinului. sau uretra prostatică.

este necesar un sistem extrem de flexibil – mai ales datorită faptului că aportul de lichide variază de la zero până la 10 litri pe zi. Întregul mecanism este extrem de subtil şi complex. uretra este mult mai scurtă şi singura funcţie pe care o are este de a elimina urina. Are un diametru de 1 cm şi este înconjurată de glande mucoase. homeostazia. cele din urină fiind extrem de variabile pentru a le menţine pe cele din sânge în limite precise. este una din funcţiile majore ale rinichilor. orice componentă a urinei este prezentă în sânge: doar concentraţiile diferă. cum ar fi ureea şi acizii. Urina: Compoziţia fluidului din celule este menţinută în limite foarte stricte. Se găseşte în penis şi se deschide prin meatul uretral. La femei. Virtual. Compoziţia urinei excretată în final depinde de natura substanţelor toxice produse în organism. dar rezultatul final este reprezentat de formarea unui fluid în care produşii de degradare şi cantităţile variabile din alte substanţe cum ar fi sodiul pot fi îndepărtate din organism. Unele substanţe toxice. trebuie de asemenea menţinute în limite precise şi acest proces. Aproape tot filtratul este reabsorbit.spongioasă. se formează în mod constant şi trebuie eliminaţi pentru a menţine o concentraţie sanguină acceptabilă. care poate fi uşor contaminată. Aproximativ 1200 litri de sânge trec prin rinichi zilnic şi se formează aproximativ 110 litri de filtrat. rezultând doar un litru de urină. În mod clar. cum ar fi sodiul şi apa. se explică frecvenţa mai mare a infecţiilor urinare la femei. Alte substanţe. Aceasta 143 . Datorită faptului că este atât de scurtă şi se deschide într-o zonă relativ expusă.

Controlul vezicii urinare: În mod normal. atunci orice exces de sodiu şi apă ar fi eliminat cu uşurinţă de către rinichi. permiţând astfel o umplere suplimentară înainte de reapariţia senzaţiei de micţiune. Pe parcursul vieţii. temperatura corpului este menţinută datorită pierderii de căldură prin glandele sudoripare. Dacă temperatura mediului extern creşte excesiv. 4. Aceasta este produsul glandelor sudoripare din piele şi unicul rol al ei este de a regla temperatura constantă a corpului. Dacă senzaţia de umplere apare într-un moment neconvenabil. aceasta determină golirea automată prin mecanism reflex. Pe măsură ce vezica urinară se umple. vezica adultă poate reţine aproximativ 250 ml de urină înainte de a apărea orice disconfort şi golirea ei apare înainte de reţinerea unei cantităţi ce atinge o pintă întreagă (500 ml). întrucât căldura se pierde o dată cu evaporarea transpiraţiei de la suprafaţa pielii. transpiraţia nu are o funcţie esenţială în eliminarea produşilor metabolici. corpul pierde o mare cantitate de sodiu şi apă prin transpiraţie. de 37°C. De aceea. prin perspiraţie. Dacă cineva nu ar transpira deloc. tradiţional. 144 . Totuşi. este esenţial ca temperatura normală să fie menţinută mai mult sau mai puţin constantă. Glandele sudoripare: Într-o zi călduroasă. distensia pereţilor musculari transmite semnale la măduva spinării. deşi există variaţii şi fluctuaţii zilnice de la persoană la persoană. acest reflex este suprimat treptat de către controlul centrilor nervoşi superiori. creierul comandă relaxarea muşchilor vezicali. Temperatura normală a corpului este.curge continuu de la rinichi prin uretere la vezica urinară şi este cantitatea medie de urină produsă pe zi. La un copil mic.

deoarece nu putem creşte frecvenţa respiratorie dacă suntem supraîncălziţi. cât şi de hormoni. Funcţionează pe principiul că lichidul are nevoie de energie pentru evaporare – la fel cum are apa când fierbe şi se transformă în vapori. Nu este un mecanism flexibil. doar unul din tipuri funcţionează – glandele ecrine întâlnite pe tot corpul. Dar. apărând prin urmare transpiraţia palmelor în emoţii sau bufeele de la menopauză. în aşa-numitul stadiu ”insensibil”. La oameni. cu excepţia buzelor şi a unor regiuni ale organelor sexuale. după cum ne putem imagina. Aceasta înseamnă că la fel de bine cum răspund la modificările de temperatură. acesta este un mod ineficient de a pierde căldură. Odată ce temperatura corpului a crescut atât de mult. fără a implica direct glandele sudoripare. scăzând prin aceasta temperatura corpului.O cantitate mică de căldură se pierde direct în fiecare zi prin plămâni şi prin piele. Înaintea pubertăţii. Totuşi. Această evaporare permite pierderea de căldură. majoritatea căldurii pierdute zilnic rezultă din perspiraţie. acest mecanism a atins un nivel care nu mai poate face faţă – el lucrează la capacitatea maximă. tot aşa reacţionează şi în alte condiţii. cum ar fi palmele. Tipuri de glande sudoripare: Organismul este acoperit de glande sudoripare ce produc transpiraţia. încât transpiraţia devine excesivă. De fapt. Există multe glande de acest tip în zone cu tegument gros. şi activitatea lor este controlată atât de sistemul nervos. această energie provine din piele şi efectul sudorii care se evaporă se realizează prin utilizarea unei părţi din energia şi căldura pielii. sudoarea se evaporă de la suprafaţa pielii înainte de a putea fi observată şi din acest motiv este denumită „perspiraţie insensibilă”. 145 .

organele şi glandele de reproducere încep să se dezvolte în timpul pubertăţii. şi gonadele. Nu sunt asociate cu sistemul nervos. La microscop. transpiraţia nu poate duce la scăderea temperaturii şi pelicula de perspiraţie ce acoperă pielea împiedică acest lucru. ceea ce are drept rezultat mirosul neplăcut. Se dezvoltă şi încep să funcţioneze în timpul adolescenţei şi se găsesc la nivelul axilelor şi al areolelor mamare. acest lucru fiind evident în procesul menstruaţiei. concepţiei şi sarcinii. 1. La oameni. XI. SISTEMUL DE REPRODUCERE Activitatea sexuală este o funcţie de bază care nu se întâlneşte doar la fiinţele umane. Este necesară datorită nevoii speciei de a se reproduce pentru a supravieţui. Dacă atmosfera este umedă şi caldă. Aceasta se întâmplă deoarece secreţia gladulară interacţionează cu bacteriile de la suprafaţa pielii. La femei. evenimentele majore implicate în procesul de reproducere sunt sub controlul unor mecanisme reglatoare deosebit de fine. ci şi la celelalte vieţuitoare. secreţia lăptoasă şi densă pe care o produc determină mirosul specific al corpului. Gonadele sunt 146 .Glandele apocrine sunt mult mai implicate decât cele ecrine. Menţinerea temperaturii: Principiul perspiraţiei ca sistem de scădere a temperaturii corpului funcţionează foarte eficient într-o atmosferă relativ uscată. dacă nu ne spălăm cu regularitate. au un aspect serpentiform. Organele de reproducere: Organele de reproducere la cele două sexe – masculin şi feminin – sunt de două tipuri: organe genitale interne şi externe.

Penisul are un conduct central – uretra – de-a lungul căruia se scurge urina sau lichidul seminal în timpul actului sexual. ca şi a caracterelor secundare. situat la nivelul glandului. în mod normal. În timpul stimulării sexuale. cum ar fi creşterea laringelui la sexul masculin (care determină îngroşarea vocii) şi apariţia menstruaţiei – la sexul feminin. şi glanda prostatică. Lungimea lui variază între 6-12 cm. organele genitale sunt scrotul şi penisul. Aceşti hormoni. la rândul lor. stimulează producţia hormonilor sexuali: testosteronul sau androgenii – la bărbaţi – şi estrogenii şi progesteronul – la femei. astfel încât urina este eliminată doar atunci când este nevoie. într-o stare flască. veziculele seminale şi diferitele conducte ale tractului genital care sunt situate în interiorul cavităţii abdominale. Un inel muscular strâns la nivelul colului vezical menţine pasajul închis. Uretra se întinde de la vezica urinară. de obicei cu vârful în sus. A. situate în exteriorul corpului.reprezentate la sexul masculin de testicule şi la sexul feminin de ovare. anterior faţă de scrot. Atunci atinge o 147 . o pungă tegumentară ce conţine testicule. Sperma pătrunde în uretră în timpul actului sexual prin intermediul unor ducte seminale sau vase deferente care se deschid în ea după emergenţa din vezică. devine turgescent şi intră în erecţie. Aceşti hormoni simulează creşterea glandelor genitale. Pubertatea este momentul în care încep să crească gonadele şi devin active sub influenţa hormonilor gonadotropi produşi de glanda hipofiză. Aparatul genital masculin este proiectat pentru producerea spermatozoizilor şi pentru fecundare. unde este depozitată urina. Penisul este situat. până la ostiul uretral extern. Sexul masculin: La bărbaţi.

cea mai mare parte a penisului este corpul său. ea creşte. în final. Tegumentul ce acoperă glandul produce o substanţă grăsoasă denumită smegmă. Pe măsură ce penisul se măreşte în timpul erecţiei. presiunea internă. uneori. Aceste zone sunt bogat vascularizate şi. facilitând mişcarea prepuţului pe gland. Prepuţul şi glandul: Glandul este protejat de un pliu tegumentar denumit prepuţ. acesta se retrage. După ce ejacularea a avut loc şi excitaţia sexuală a scăzut. Glandul penisului este cea mai sensibilă arie. de asemenea. Erecţia: Cea mai mare parte a penisului este alcătuită din trei grupuri de ţesuturi responsabile pentru erecţie. în acelaşi timp fiind împiedicată să părăsească zona. Balanitele repetate sau persistente reprezintă. un motiv medical pentru evacuarea circumciziei 148 . lăsând glandul expus stimulilor care. care poate produce dureri sau inflamaţii la nivelul prepuţului – o stare denumită balanită. mai gros şi mai rigid. Îndepărtarea acestei substanţe prin igiena locală prezintă importanţă: la unii bărbaţi. conduc la orgasm.lugime de 10-12 cm. fluxul sanguin scade pănâ la nivele normale şi penisul revine în starea flască pe măsură ce sângele care a determinat erecţia este drenat. care acţionează ca un lubrifiant. când un bărbat este excitat sexual. Această încărcare cu sânge face penisul mai lung. iar zona în care se conectează de abdomenul inferior se numeşte rădăcină. smegma tinde să se acumuleze. formând un produs mirositor cu consistenţă brânzoasă. cantitatea de sânge care ajunge în aceste zone creşte enorm. Şanţul care separă glandul de corpul penisului este şanţul coronar.

cu excepţia ductului deferent. Aceşti tubuli se unesc pentru a forma un duct unic. o practică socială sau religioasă. asigură aportul sanguin la 149 . Aceste trei structuri sunt înconjurate de fibre musculare care formează muşchiul cremaster. şi determină. fiecare spermatozoid conţine toată informaţia genetică a individului respectiv. Testiculele au o funcţie dublă. Fiecare testicul este suspendat în scrot de către cordonul spermatic. sunt de dimensiuni microscopice. caracteristicile masculine cum ar fi vocea profundă.– care este. ele coboară treptat în interiorul abdomenului. reprezintă sediul de producere al spermatozoizilor. testiculele conţin celule care secretă testosteronul. hormon sexual masculin. distribuţia tipică a părului şi a ţesutului adipos. în formă de virgulă. fără ca cealaltă să fie afectată. În partea posterioară a fiecăruia este ataşată o structură mai mică. ductul deferent. Când testiculele sau format. astfel încât în momentul naşterii fiecare testicul ajunge la poziţia finală din scrot. una din funcţii poate să fie deficitară. Testiculele sunt structuri ovalare. care transportă spermatozoizii către baza vezicii urinare. Aceste două funcţii sunt îndeplinite de două seturi de celule complet diferite. care conţine ductul deferent. cordonul spermatic îndeplineşte două funcţii: mai întâi. Mai întâi. în consecinţă. artera şi vena testiculară. Epididimul este format dintr-o serie de microtubuli care colectează sperma de la testicule. în mod normal. Toate aceste structuri. care se numeşte epididim. Testiculele: Adultul normal de sex masculin are două testicule care se dezvoltă în embrion dintr-o creastă de ţesut în partea posterioară a abdomenului. În al doilea rând. De aceea.

determinând o viteză de aproximativ 3-3. Are trei secţiuni principale reprezentate de cap. Spermatozoizii transportă mesajul genetic care determină sexul copilului. secţiunea mediană şi coada (flagelul). rol pe care îl îndeplineşte printr-o mişcare ondulatorie.5 mm pe minut.testicule. Ţesuturile înconjurătoare ajută la reglarea temperaturii testiculelor situate în scrot prin contracţii în condiţii de frig şi printr-o creştere a aportului sanguin ce disipează căldura când temperatura devine prea ridicată.05 mm lungime şi o formă de flagelat. producerea lor are loc în afara organismului. Partea mediană conţine structuri denumite mitocondrii. care furnizează energia necesară pentru a asigura mobilitatea spermatozoidului către ovul. Spermatozoizii: Acesta este numele conferit celulelor reproductive masculine. realizând astfel fertilizarea. 150 . Spermatozoizii sunt alcătuiţi din diferite substanţe chimice şi material genetic. în scrot. Fiecare spermatozoid are 0. care permit penetraţia spermatozoidului în ovul. conduce spermatozoizii nou formaţi de la testicule. Singura funcţie a flagelului este de a propulsa spermatozoidul. Partea anterioară a capului – acrozomul – conţine enzime specifice. ovulul. Acestea sunt cromozomii care poartă amprenta genetică a tatălui şi care vor determina caracteristicile moştenite pe cale paternă de către copil. în al doilea rând. Singura lor funcţie este de a realiza fertilizarea prin unirea cu celula feminină. Producerea spermatozoizilor: Producerea eficientă a spermatozoizilor necesită o temperatură cu aproximativ 3°C mai scăzută decât a restului corpului. Ca urmare.

Glanda prostatică: Glanda prostatică are o formă de nucă şi este întâlnită numai la bărbaţi. spermatozoizii se mişcă de-a lungul ductelor deferente – două canale care ajung de la testicule la glanda prostatică – şi într-o zonă de depozit suplimentar. Aici. În momentul ejaculării. sperma primeşte o secreţie suplimentară de la veziculele seminale. Spermatozoizii nou formaţi intră apoi prin tubii seminiferi în epididim. sunt necesare aproximativ două zile pentru reumplerea sa. La acest nivel are loc fecundaţia dacă este prezent un ovul. spermatozoizii şi lichidul seminal sunt expulzaţi din ampulă şi epididim în uretră printr-o serie de contracţii musculare. Este situată la baza vezicii 151 . două glande care se deschid în ampulă. Aceasta este zona de stocare şi de dezvoltare. spermatozoizii se dezintegrează şi sunt reabsorbiţi. Dacă nu apare nici o ejaculare. ce conferă şi ea spermatozoizilor o mobilitate mai mare. denumită lichid seminal. care este localizat în partea posterioară a testiculelor. Ejacularea: Înainte de apariţia ejaculării. Odată ajunşi în vagin. spermatozoizii necesitând între 60-72 de ore pentru maturaţia completă. De fapt. de unde îşi continuă drumul spre tubele Fallopio. Această secreţie. Glanda prostatică – prin care spematozoizii trec în timpul ejaculării – produce o cantitate mică de lichid. datorită mobilităţii lor.Producţia de spermatozoizi – la o valoare de la 10 până la 30 miliarde pe lună – are loc în tubii seminiferi din testicule. epididimul poate fi golit prin trei sau patru ejaculări pe parcursul a 12 ore. numită ampulă. spermatozoizii trec prin cervix în uter. stimulează mobilitatea – capacitatea de a se mişca spontan – a spermatozoizilor şi favorizează supravieţuirea lor în secreţia vaginală.

ele protejează deschiderea uretrei. Înainte de debutul activităţii sexuale. Datorită poziţiei sale în organism. mărime şi grosime. formează vulva. se crede că unul din rolurile sale este de a menţine mobilitatea spermatozoizilor. Acesta este variabil ca formă. Organele genitale externe ale femeii sunt clitorisul şi labiile. Resturile himenului întâlnite la multe femei în jurul vestibulului sunt numite caruncule mirtiforme. labiile majore se continuă cu pielea şi părul. Cele situate în exterior şi cu dimensiuni mai mari – labiile majore – sunt pliuri tegumentare care acoperă şi protejează celelalte structuri. De asemenea. un semn al virginităţii. La bază. Această glandă produce o secreţie ce se adaugă lichidului spermatic. Părţile proeminente ale vulvei sunt cele două perechi de labii. împreună cu care formează lichidul seminal. dând naştere unui copil. acest spaţiu este închis de himen. Deşi funcţia exactă a lichidului prostatic este necunoscută. La extremitatea superioară. dar acest aspect particular apare în mod obişnuit la bărbaţii în vârstă. divizându-se în pliuri ce îl înconjoară. Aria dintre labiile minore este ocupată de un spaţiu denumit vestibul. împreună. B. care acoperă stratul de ţesut adipos situat deasupra osului pubian. care. problemele asociate cu această glandă pot afecta frecvent funcţia vezicii urinare. muntele pubian sau veneric – denumit frecvent muntele lui Venus. ele devin mai subţiri şi fuzionează cu perineul.urinare şi înconjoară uretra. Ele se unesc deasupra clitorisului. favorizând fecundaţia. Între labiile majore sunt situate labiile minore. Sexul feminin: Sitemul de reproducere al femeii are o dublă funcţie: primeşte spermatozoizii şi produce ovulele care pot fi fertilizate. În partea posterioară a labiilor 152 . formând o glugă protectoare pentru clitorisul sensibil.

minore se află furşeta care se rupe frecvent în timpul primei naşteri. Alte părţi ale vulvei răspund de asemenea la stimularea sexuală: labiile conţin ţesut erectil şi devin frecvent turgescente în timpul actului sexual. se formează un abces la nivelul acestora – abcesul Bartholin – ceea ce poate necesita o incizie pentru eliminarea puroiului. Există două perechi de glande situate la nivelul vulvei. la orgasm. totuşi. Primele sunt glandele Skene. care se găsesc imediat inferior de clitoris şi au o secreţie alcalină ce reduce aciditatea normală a vaginului. de mărimea unui bob de mazăre şi nu proemină la suprafaţă. Vaginul: 153 . o structură similară cu penisul. Aceste glande sunt. În unele cazuri. Clitorisul şi glandele: Clitorisul are. fie prin alte mijloace – conduce. de fapt. Această condiţie (Bartholinită) necesită tratament cu antibiotic. mărindu-şi volumul şi devenind sensibile. astfel încât orificiul vaginal devine mai umed şi permite intrarea penisului. Acestea sunt glandele Bartholin şi ele îşi elimină secreţia atunci când o femeie este excitată sexual. Celelalte se găsesc la baza vestibulului. în mod normal. un organ cu rol în excitaţia sexuală. echivalentă cu prepuţul şi o bandă conectoare ce se numeşte fren. Reprezintă. de obicei. Funcţionarea clitorisului în erecţie – fie datorită mişcării penisului în timpul actului sexual. iar glandele Bartholin intră în activitate. la infecţii venerice sau de altă natură. până acolo încât prezintă gluga epitelială formată de către labii. când este stimulat ţesutul său spongios. Ele sunt sensibile. Este extrem de sensibil şi. se umple cu sânge şi devine erectil. în principal.

Aceste modificări sunt influenţate. ele se preling pe toată suprafaţa 154 . În timpul actului sexual. În timpul perioadei fertile din viaţa femeii secreţiile vaginale sunt uşor acide. Doar recent am început să înţelegem unele din modificările ce apar în vagin în timpul actului sexual. În timpul vieţii unei femei. ocazional. Pereţii vaginului sunt bine lubrifiaţi de secreţiile canalului cervical şi al glandelor Bartholin. vaginul devine moderat alcalin. în mod evident. o condiţie denumită vaginită atrofică. În cursul naşterii are loc un rol relativ pasiv. fiind capabil să se dilate suficient pentru a permite expulzia copilului. determină dureri şi discomfort. Vaginul joacă rol important în timpul actului sexual şi al naşterii. Aceste caracteristici uşurează distensia vaginului în timpul actului sexual şi al naşterii. formând porţiunea inferioară a canalului naşterii. Structura: Vaginul este un canal cu o lungime de 7 cm până la 9 cm înconjurat de ţesuturi fibroase şi musculare. în mare măsură. mai mic decât cel al unei femei mature. Uretra este situată pe peretele anterior al vaginului. În aceste circumstanţe. aceştia sunt denumiţi estrogeni. Vaginul unei fetiţe este. dar căptuşit cu un strat celular numit epiteliu scuamos. Anusul este separat de vagin printr-un ţesut fibromuscular denumit centrul perineal. Pereţii canalului sunt de obicei alipiţi unul de celălalt şi prezintă multe pliuri. vaginul suferă mai multe moficări.Vaginul este canalul care uneşte vulva de uter. dar în perioada prepubertală şi în anii de după menopauză. Mucoasa vaginală este mai subţire în copilărie şi la menopauză decât la femei de vârstă fertilă. bacteriile se dezvoltă şi. Acest lucru inhibă creşterea bacteriilor patogene în vagin. iar rectul – posterior de treimea superioară a peretelui vaginal. de către hormonii secretaţi de ovar.

De obicei. Himenul nu are nici o funcţie fiziologică cunoscută. Uterul: 155 . se contractă involuntar. aceşti muşchi se vor contracta. Poate fi tratată cu ajutorul unui consilier psihosexual. Spermatozoizii care vin în contact cu zona genitală pot traversa orificiile himenului până în canalul vaginal. cel mai frecvent. devin turgescente şi cantitatea secreţiilor locale creşte. Această stare se numeşte vaginism. În contradicţie cu credinţa populară. Totuşi. este de grosime mică. Funcţiile vaginului: În timpul excitaţiei sexuale. în special labiile minore şi vaginul inferior. organele genitale. dar. sau semnul virginităţii. sunt necesare mai multe luni până când femeia se poate bucura pe deplin de viaţa sexuală. muşchii pelvisului. cu orificii multiple şi poate fi uşor lezat în timpul exerciţiilor fizice.Hymen. incluzând pe cei ce înconjoară vaginul. Această cantitate creşte în timpul ovulaţiei şi al excitaţiei sexuale. În timpul orgasmului. Prezenţa unei anumite cantităţi de secreţie este normală la toate femeile. un himen intact nu previne sarcina. ca un semn al virginităţii. dar a dobândit o mare importanţă în aproape toate culturile. himenul prezintă diferite forme şi mărimi şi nu poate fi considerat un indicator sigur al virginităţii. cum ar fi alergarea sau călăria. a fost denumit după zeul grec al căsătoriei . Deşi condiţia în care se află himenul nu este o dovadă a virginităţii. himenul este rupt în timpul contactului sexual.epiteliului vaginal. Aceasta determină îngustarea vaginului şi actul sexual devine dureros. de obicei. Himenul. Dacă o femeie are o stare particulară de tensiune sau anxietate în timpul actului sexual.

Cervixul are o formă relativ cilindrică şi porţiunea inferioară proemină în vagin. orificiul extern al colului este circular şi de dimensiuni mici. mental şi fizic. permitând creşterea fătului şi asigurându-i protecţia şi nutriţia. Felul în care acţionează aceste substanţe ne este complet înţeles. s-a raportat apariţia acestui eveniment chiar la 36 de zile după naştere. După naştere. care sunt eliberate de ţesutul uterin. În timpul naşterii. devenind capabil să adăposteacă un alt ou. pentru a închide. el revine rapid la starea anterioară. cervixul poate fi simţit ca o mică gropiţă. după naştere. Cervixul are aproximativ 2.5 cm în lungime şi este străbătut de un canal prin care se deschide superior în uter şi inferior în vagin. Rareori. uterul îşi modifică rolul şi începe să se contracte. De la pubertate la menopauză. vasele mari care au aprovizionat placenta. endometrul este eliminat în cursul menstruaţiei şi este înlocuit treptat. Toate aceste modificări în funcţionarea uterului sunt orchestrate de hormonii eliberaţi de glanda hipofiză şi de ovare şi de substanţe asemănătoare denumite prostaglandine. când ar fi evident neconvenabil. uterul se contractă strâns. În acelaşi timp. La palpare. capătă o formă de fantă. După aceea. în cursul următorului ciclu menstrual. acesta se dilată pentru a permite trecerea copilului şi. pentru a permite expulzia copilului şi a placentei. uterul se destinde. În timpul sarcinii. Poziţia: 156 . La o femeie nulipară. ca o femeie să aibă un copil.Uterul este compus din două părţi majore – corpul organului şi cervixul sau olul – şi este capabil de schimbări majore în timpul perioadei fertile a unei femei. Uterul pare să nu aibă nici o funcţie înainte de pubertate şi după menopauză. este împiedicată contracţia fibrelor musculare. Când fătul este matur.

situat în interiorul oaselor centurii pelviene. Dacă ovulul nu a fost fertilizat. dar apare o secreţie bogată în substanţe nutritive. Uterul prezintă două tube uterine. proemină în vagin. Există mecanisme speciale pentru prevenirea răspândirii infecţiilor pe această cale până în cavitatea abdominală. poate fi palpat la nivelul cavităţii abdominale. Faţa anterioară a uterului este aşezată pe vezica urinară. şi transformările endometrului. care controlează. 157 . uterul este un organ cavitar aproximativ de mărimea şi forma unei pere mici. La aproximativ 38 de săptămâni. numai poate fi palpat în abdomen. cervixul secretă anticorpi protectori şi aciditatea naturală a vaginului inhibă dezvoltarea bacteriilor patogene. tubele Fallopio. aproximativ după 12 săptămâni. uterul se atrofiază. endometrul este eliminat în timpul menstruaţiei. mucoasa uterină este eliminată la menstruaţie. În timpul sarcinii. o transformare în continuare. astefl încât. deasupra pubisului. După menopauză. tot în mod normal. uterul îşi măreşte dimensiunile. Extremitatea inferioară a uterului. ce transportă lunar ovulul eliberat de unul din ovare. de asemenea. În acest mod. atinge în mod normal marginea inferioară a coastelor şi la aproximatix 2 săptămâni după naştere. În prima jumătate a ciclului menstrual al unei femei. cervixul. iar cea posterioară pe rect. uterul reprezintă o parte dintr-un traiect ce leagă cavitatea abdominală de mediul extern. Astfel. endometrul îşi măreşte grosimea până în momentul eliberării ovulului. Creşterea încetează după aceea. Uterul este susţinut în pelvis de muşchii planşeului pelvin şi de benzile de ţesut conjunctiv şi vase sanguine care îl ataşează de pereţii laterali ai pelvisului. Variaţiile în dimensiune sunt controlate de secreţia hormonilor sexuali.La o femeie adultă. dacă ovulul a fost fertilizat.

de asemenea. Din celule acestui strat delimitant se formează ovulele. prevăzut cu franjuri. La o femeie matură. fiind situate fiecare lateral faţă de uter. pot fi observate la periferia ovarului. Ele sunt. Ovarele sunt două structuri de culoare gri-roz. Deşi sunt foarte apropiate. Ele sunt situate în pelvis. Centrul ovarului este ocupat de un ţesut elastic fibros ce funcţionează ca un suport pentru stratul extern ce conţine foliculii. Învelişul ovarului este un strat de celule denumit epiteliu germinativ. fiecare având aproximativ 3 cm în lungime şi un centimetru în grosime. produc aspectul neregulat caracteristic al suprafeţei ovarului. Poziţia ovarelor este menţinută de ligamente puternice şi elastice. De la prima menstruaţie până la menopauză. 158 . ovarele au un aspect relativ neregulat. Momentul când ovulul este fertilizat de către un spermatozoid marchează începutul unei noi vieţi umane. Mai uşor de observat sunt foliculii ce conţin ovule aflate în diferite stadii de maturaţie. Motivul acestei neregularităţi poate fi dedus prin examinarea la microscop a structurii interne. componente esenţiale ale sistemului hormonal sau endocrin al organismului. Deasupra fiecărui ovar se deschide infundibulul tubelor Fallopio. care face legătura cu uterul. Pe măsură ce aceşti foliculi se măresc şi după eliberarea ovulului. sau folicul. mii de ovule imature aflate într-un înveliş sferic. care au rolul de a produce şi elibera ovulul matur. o regiune a corpului delimitată de oasele pelvine. în formă de migdală.Ovarele: Ovarele sunt componente ale sistemul de reproducere feminin. nu există o conexiune directă între ovar şi deschiderea tubei. ovarele eliberează un ovul în fiecare lună.

Funcţia corpului galben este aceea de a ajuta menţinerea sarcinii. Mecanismul exact prin care acest proces are loc este încă un mister. FSH declanşează. Pe lângă rolul de a produce ovulele. Sub influenţa estrogenilor. şi secreţia hormonilor estrogeni. de asemenea. După ce un folicul s-a maturat şi rupt. corpul galben se atrofiază. Ea produce mai întâi un hormon denumit foliculinostimulant (FSH). mucoasa uterină se îngroaşă. celulele ţesutului folicular permit ieşirea ovulului. intră în acţiune şi declanşează dezvoltatea corpului galben (corpus luteum) în foliculul gol. secreţia de progesteron se opreşte şi mucoasa uterină este eliminată prin menstruaţie lunară. În centrul acesteia se găseşte ovulul în stadiile finale de maturaţie. eliberând ovulul. de asemenea. ovarele funcţionează. atunci corpul galben îşi cotinuă funcţia până la formarea placentei şi menstruaţia nu mai apare. Când foliculul este complet dezvoltat şi ovulul este matur. care ajunge. Dacă ovulul nu a fost fertilizat. Funcţia ovariană este sub controlul glandei hipofize. ca glande endocrine. în aproximativ două săptămâni. luteinizant sau LH. sau fimbrii.Ovulaţia: La microscop. Producerea de FSH reîncepe şi ciclul se reia. foliculii ovarieni în maturaţie apar ca nişte sfere ce conţin mici aglomerări de celule. prin fluxul sanguin. Dacă ovulul a fost fertilizat. ale tubei Fallopio. la ovare. Estrogenii stimulează şi sinteza proteinelor din organism şi retenţia de lichide. el produce propriul său hormon – progesteronul. un alt hormon hipofizar. Ovulul este apoi preluat de către terminaţiile franjurate. pregătinduse pentru primirea oului. 159 .

spermatozoizii încep să se deplaseze de-a lungul vaginului şi. Fertilizarea (fecundaţia): Milioanele de spermatozoizi care au ajuns în uter sunt hrăniţi de mucusul alcalin al canalului cervical. Spermatozoizii pot trăi în tubele Fallopio cel mult trei zile. După aceea. care protejează spermatozoizii împotriva acidităţii vaginale. O parte din spermatozoizi nu ajung să facă acest traseu şi ei vor fi distruşi de mediul acid din vagin. Acest traseu de aproximativ 20 cm durează 45 minute şi doar în jur de 2000 de spermatozoizi vor supravieţui în final. fertilizarea are loc imediat. prin cervix. Concepţia şi reproducerea: Concepţia reprezintă unirea dintre un spermatozoid şi un ovul. Fiecare spermatozoid transportă o enzimă (o substanţă responsabilă pentru catalizarea proceselor chimice ce susţin viaţa). Este un proces complex.2. Mobilitatea este asigurată de mişcările viguroase ale flagelilor. la uter. ei călătoresc până în tubele Fallopio. dacă ovulaţia are loc. care ajută la lichefierea învelişului extern 160 . pentru succesul căruia sunt necesare o multitudine de condiţii. Fertilizarea este realizată atunci când un spermatozoid penetrează suprafaţa ovulului. concepţia este foarte probabilă. Odată depuşi în vagin. Un bărbat produce aproximativ 400 milioane de spermatozoizi la fiecare ejaculare. Acesta este un mod natural de selecţie pentru a asigura înlăturarea de la fertilizarea ovulului a spermatozoizilor lezaţi sau bolnavi. fiind gata de a fuziona cu un ovul. Dacă actul sexual se petrece în perioada ovulaţiei. Dacă un ovul este prezent deja în tubă. Aceştia sunt înconjuraţi de lichidul seminal.

nutrimentele şi hormonii – de la mamă la făt. care. traversa placenta. produşii de degradare şi hormonii trec de la făt la mamă. până când se produce un ou cu 64 de celule. oxigenul. Placenta acţionează. cântăreşte aproximatix 500 g şi este de culoare roşie închis. Această funcţie vitalã de schimb este îndeplinită de placentă. Unii anticorpi materni pot. s-a produs procesul de concepţie complet. celulele continuă să se dividă.al ovulului. Oul călătoreşte către uter în aproximativ 7 zile (ziua a 21-a a unui ciclu de 28 de zile). de asemenea. de care fătul este ataşat prin cordonul ombilical. O dată cu nidaţia. 161 . apoi. placenta devine un organ separat. Placenta: Placenta se formează atunci când o parte specializată a oului. în momentul naşterii. Timp de 72 de ore. formând un singur nucleu. Toată hrana şi oxigenul de care fătul are nevoie sunt primite de la mamă şi este capabil să elimine orice produşi de degradare înapoi în corpul matern. facilitând penetraţia unui singur spematozoid. În acest timp. deşi multe medicamente pot. dezvoltă mici proiecţii care ajută la nidarea în mucoasa uterină. restul spermatozoizilor mor. Odată ovulul fecundat. Până în săptămâna a 12-a. nidează în peretele uterului matern. începe să se dividă în două celule. ca o barieră ce protejează fătul de substanţele potenţial nocive. de asemenea. dăunând fătului. spongioasă şi de formă discoidală. Dioxidul de carbon. unde poate fi hrănit şi astfel debutând o sarcină. Ovulul şi spermatozoidul (care şi-a pierdut flagelul) fuzionează. traversa placenta. denumită trofoblast. dar multe substanţe pot trece de la mamă la făt. totuşi. Două straturi de celule menţin separată circulaţia sângelui fetal de a celui matern din interiorul placentei.

divizându-se şi redivizându-se. de asemenea. Alţi hormoni stimulează mărirea dimensiunilor uterului şi. Sarcina este divizată în trimestre. probabil.În sfârşit. sarcina este reprezentată de o celulă fertilizată sau ou. abdomen şi fese. de fapt. când ovulaţia este cea mai probabilă şi fertilitatea femeii este maximă. ovulul fecundat este denumit embrion. Dezvoltarea fătului: „Făt” este numele atribuit copilului nenăscut din momentul în care poate fi recunoscut ca o fiinţă umană în dezvoltare (de la aproximativ două luni de la fertilizarea ovulului). inhibă contracţiile înainte de începerea travaliului. concepţia are loc probabil între a 10-a şi a 14-a zi a ciclului menstrual. dezvoltarea sânilor în vederea hrănirii nou-născutului şi depozitarea grăsimilor pe coapse. Înainte de această dată. oul se deplasează de-a lungul tubei Fallopio. placenta produce o serie de hormoni. Timp de aproximativ trei zile după fertilizare. de aceea. ca o viitoare sursă de enegie. Ei stimulează. în cea de-a doua săptămână a primului trimestru. sarcina începe. de fapt. În acest stadiu. 162 . formând un mic grup de celule numit morulă. care împiedică noi ovulaţii sau apariţia de noi cicluri în timpul sarcinii. dar.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful