P. 1
ANATOMIA OMULUI

ANATOMIA OMULUI

|Views: 823|Likes:
Published by Ghetu Alexandra

More info:

Published by: Ghetu Alexandra on Feb 08, 2011
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOC, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

07/23/2013

pdf

text

original

Sections

  • I. STRUCTURA ORGANISMULUI
  • II. SISTEMUL OSOS SI TEGUMENTUL
  • III. SISTEMUL MUSCULAR
  • IV. SISTEMUL NERVOS
  • V. SISTEMUL RESPIRATOR
  • VII. SISTEMUL CARDIOVASCULAR
  • VIII. SISTEMUL VASCULAR LIMFATIC
  • IX. SISTEMUL DIGESTIV
  • X. SISTEMELE EXCRETOARE
  • XI. SISTEMUL DE REPRODUCERE

CUPRINS I.

STRUCTURA ORGANISMULUI Celula

…………………………………………………….........7 Acidul dezoxiribonucleic (ADN) ……………………………........8 Acidul ribonucleic (ARN) ……………………………………….8 Cromozomul ………………………………………………........9 Tesutul epitelial ................................................................ ..................10 Tesutul conjunctiv ............................................................ ..................12 Tesutul muscular .............................................................. ..................13 Tesutul nervos .................................................................. ..................14 Topografia organelor si a sistemelor de organe ...........................................16 Segmentele corpului uman ..................................................................16 Planuri si axe anatomice ............................................................ ........16 Niveluri de organizare in corpul uman ..............................................17 1. Organele ......................................................................... .........................18

1

Cavitatea craniana ............................................................... ..............18 Cavitatea toracica ................................................................ ..............19 Cavitatea abdominala .......................................................... ..............20 2. Membranele .................................................................... ........................21 II. SISTEMUL OSOS SI TEGUMENTUL 1. Oasele si cartilajele ........................................................................ .........22 Cresterea osoasa ............................................................................ ......22 Cartilajele ............................................................. ..............................23 Structura scheletului ............................................................ ..............25 Membrele si pelvisul ................................................................. ..........26 2. Articulatii si ligamante ....................................................................... ...26 Articulatiile sinoviale ............................................................... .........27 Articulatiile genunchiului ........................................................ ..........27
2

Articulatiile fibroase ................................................................ ..........28 # Ligamentele ......................................................... ...........................28 # Structura .............................................................. ................29 # Functie ................................................................. ................29 3. Pielea .............................................................................. ........................30 Structura pielii ................................................................................ ...30 Culoarea pielii ................................................................................ .....30 III. SISTEMUL MUSCULAR 1. Muschii ........................................................................... ........................31 Structura muschilor ........................................................................ ....32 Functiile muschilor ........................................................................ .....33 2. Tendoanele ..................................................................... .........................34 IV. SISTEMUL NERVOS
3

.......40 4......................... Sistemul nervos periferic ........ ................................................................................... 36 Maduva spinarii .............................................. .............. Sistemul nervos central ...........48 Uvea ..................35 2....39 Cortexul cerebral ................................... 35 3..............49 Umoarea vitroasa si retina .........................................38 Emisferele cerebrale si hipotalamusul ............................................ ....................................................................................................... Celulele nervoase ..........................50 5..................................................38 Creierul .................. ........ ...................................................... .................4 0 Sistemul nervos: REZUMAT ......................... Urechile ....................... ......................................................1................................................................. .......48 Coneea ...............................51 4 ....... Ochiul ............49 Nervul optic ................................................................................................................................................................................................................................................................................... ......................

............................... .................51 Echilibrul ....................................54 Gustul .................................... ...................................................................................................... ................................ ..........................................................................................................................................56 5 ..... .......... ............. Receptorii olfactivi si gustativi .................... ....................................................... ....................................... Receptorii tactili ............................................54 7.......................55 Caile nervoase .....52 Pornirea si oprirea ................................ .............................................................................................................................53 6............... .......... .53 Centrul de control ... Vorbirea ............53 Invatarea echilibrului ......56 Laringele ....................................................................................................................Auzul ...............55 Releele senzoriale ...................................54 Mirosul ................................................................................ ..............................................56 8........................ ................................................54 Mugurii gustativi ..........

.................................. SISTEMUL ENDOCRIN 1........ ........... 60 Rolul hipotalamusului .................................................................................................57 Rolul creierului ....................................60 2..........................58 V.......61 Glanda tiroida ........................... ......... ........................................ .59 Proteinele si steroizii ........................................................ Glandele endocrine ......................................................62 Pancreasul ....................................................................... ...............................................Producerea sunetelor ...................................................................... .............................................................................................62 Glandele suprarenale ................. Hormonii ................ ................ ...........................................................59 Modul de actiune al hormonilor ...................60 Structura si functie ........................ .....................................................................................61 Hormonii hipofizari . ..63 6 ..................

........................... ..............................................................68 7 ........................................................ Nasul ................63 # Corticosuprarenala .... SISTEMUL RESPIRATOR 1.......65 3..........................................................65 Modul de functionare al plamanilor ................................................................................................................... .67 Plasma ....... SISTEMUL CARDIOVASCULAR 1........# Medulosuprarenala ..................63 VI................................................................66 Frecventa respiratorie ..................64 2........................64 Traheea ..... ............................................................................................6 4 Faringele ............................................................... ......... Respiratia .........66 4. Plamanii .................. ........................................ ..................................................... .............................. Sangele .................................................................................................. Caile respiratorii superioare .................................................................... ......67 VII........... ......... .....

......................................................72 Ritmul cardiac .........Plachetele ........................................................................................................................................................................... .........................70 Mononuclearele ....................73 Venele ......................................................................................................................... ......................................................................71 Valvele .................................................................................72 3. Inima .................. ................................................. ..............74 Derivatii ....70 Mecanismul de functionare ............................ ......... ................................. ......................................................... ............................... ................69 Polinuclearele .........................75 8 .................................................................... Circulatia sangelui ....... ....... ............................ ..........................................................................................................74 4............................................................................. Vasele sanguine ..........................73 Capilarele ................. ....................................68 Globulele rosii ......... .....72 Structura arterelor ..69 Globulele albe .........70 2...........................................

........79 Amigdalele .............7 6 Controlul circulatiei ............................ ............................................................. ............... Organe si tesuturi ...........................................78 Timusul ..........80 Limba .................... ..................................................................................................................................... Cavitatea bucala .............82 9 ............................................................................................................................................. Vasele limfatice .....................................................76 VIII.................. . ..........81 Dintii ..............Mecanismele compensatorii ............................... ............ ................................................................... .......................................... ........... ....79 IX........................................................................................... SISTEMUL VASCULAR LIMFATIC 1.......77 Functiile splinei ...................77 2.................................................................... SISTEMUL DIGESTIV 1......................... 76 Distributie si flux ........................81 Glandele salivare .......................................

. ........................................... ..............................................................................................................................86 Ileonul ........................................................... Intestinul subtire .85 Stomacul .............................83 2........................ ................83 Dezvoltarea dintilor .................91 10 ........................................................................................................................... ............................................. .............................................................................. ..88 Mezenterul ................................. ......................................................................... Digestia .............................88 5....... Tractul intestinal .................................... ............................................. ....84 Esofagul .............................. ................89 Absorbtia hranei ................................. Esofagul si stomacul ............................................. Intestinul gros .................... .....................................88 Rolul jejunului .............................90 Colita ................................90 6.................. ......................85 3........................................................................................................................83 Tipuri de dinti .................................................Fixarea dintilor ....86 4.......................................

..... .......94 Calculii biliari ............................................................................................. ...........................................91 Anusul ............. ...................91 Mecanismul de functionare ............................................................93 Bila .................................95 Sistemul urinar ...................................................................................95 X........................................93 Eliminarea deseurilor .........................................................................................Rectul ......... SISTEMELE EXCRETOARE 1.................................. ............................................................. .................................................92 Apendicele ............................92 7............................................................................................................................................94 Functia bilei ..96 11 ......................................................93 Metabolismul proteinelor .......... ............93 Metabolismul grasimilor ..................................................................................................94 Vezicula biliara ................. Excretia ...................................... ................................................................ Ficatul .............................................................. ..................................................... ...................92 Functii ........

...................99 Controlul vezicii urinare .102 Testiculele .......................103 12 .......................97 Creşterea presiunii arteriale (presiunea sângelui) ...............................100 Menţinerea temperaturii .............................103 Spermatozoizii ..................... Vezica urinara ..... SISTEMUL DE REPRODUCERE 1...........................100 Tipuri de glande sudoripare ......................... ....................................................99 4............... ...2...............98 3...............................................................................101 A................................................ ................................................... Sexul masculin ........... ............................................................. ............................................................. ............................... 101 XI................................... Glandele sudoripare ........ ..............................102 Erecţia .....98 Urina ................. Organele de reproducere .......................................................................................... ..................102 Prepuţul şi glandul ................................................................................................................................................................................. Rinichii ................ .........

....................................................................111 Fertilizarea (fecundaţia) .....108 Poziţia .....1 11 Placenta ...............................................108 Ovarele ...................................................................................................................... ................107 Funcţiile vaginului .......................................105 B.... .................................... ..............................110 2........................................................... ............................................................................ Concepţia şi reproducerea .......................................................................104 Glanda prostatică ..Producerea spermatozoizilor ......107 Uterul ...... .......... ............111 13 ................................105 Clitorisul şi glandele ..................................................... 106 Vaginul ...................................................................... .......... ................................................................................................................106 Structura .... Sexul feminin ...........................................109 Ovulaţia ............. .........104 Ejacularea ........................................ ................................................. ................

......1 12 ANATOMIA OMULUI I.........Dezvoltarea fătului ............................ STRUCTURA ORGANISMULUI 14 .................................

celulele. Ovulul. numit citosol. Cu o lungime care depaseste uneori un metru. Celula este delimitata de un învelis elastic foarte fin. toate sistemele – şi celulele minuscule care sunt componentele de bază ale tuturor organelor şi ţesuturilor – sunt implicate în menţinerea sănătăţii şi a unei stări de echilibru intern ale organismului în prezenţa unor factori constant variabili.care 15 .1 milimetri. membrana celulara.01 si 0. Celelalte celule masoara în medie între 0. membrana controleaza schimburile cu mediul extern. În final. neuronii sunt cele mai mari celule ale corpului uman. Acestea alcătuiesc ţesuturi. globulele rosii. în care se afla scufundate proteinele.Anatomia omului este studiată în general prin observarea multiplelor şi variatelor organe ale corpului. care poate atinge. pe baza modului în care unele organe şi structurile asociate lor acţionează împreună pentru a îndeplini funcţiile specifice ale organismului. Ca orice organism. cu diametrul de 0. La extremitatea opusa se afla eritrocitele. diferite tipuri de ţesuturi alcătuiesc organele.007 milimetri. Multe dintre acestea pot fi grupate laolaltă în diferite sisteme. Acest gel (lichid) citoplasmatic cuprinde toate componentele celulare. Celulele corpului nostru contin un gel compus din 90% apa. şi cel uman este alcătuit din unităţile fundamentale ale lumii vii . Formata din doua foite de lipide suprapuse. iar prin asocierea lor. ocupa pozitia a doua. un diametru de 0. Organele pot fi asociate în sisteme sau aparate pentru îndeplinirea unei funcţii. organitele .05 milimetri. la maturitate. Suprafata sa este dotata cu receptori care pot reactiona cu substantele chimice aflate în spatiul extracelular.

fiecare tip de celula este programata pentru a juca un rol precis în corp. 16 . Aceste vezicule rotunjite au mai multe enzime care distrug deseurile celulare. Reticulul endoplasmatic este una dintre aceste organite. un zahar pe care mitocondriile îl preiau din mediul intracelular. adica toate informatiile utile functionarii si dezvoltarii celulare. ele pot de asemenea descompune organitele care nu mai functioneaza. a carei activitate este în întregime controlata de nucleu.ribozomii. permitând astfel celulei sa-si modifice forma . Celulele au un mare numar de organite. Citosolul si organitele sale poarta numele de citoplasma. contine ADN-ul. Alte organite. Aceasta energie este furnizata datorita descompunerii unor elemente ca glucoza. Mitocondriile constituie motorul celulei. apoi transportate la periferia celulei pentru a fi eliberate în mediul extracelular. fiecare dintre ele îndeplinind un ansamblu de functii foarte variat. Ansamblul acestor elemente este mentinut datorita unei retele de microtubi si microfilamente aflate în interiorul celulei. iar ribozomii sintetizeaza proteine pornind de la materia prima în alimente. Ele sunt în acelasi timp sediul respiratiei celulare si locul de stocare a energiei necesare functionarii celulei. În pliurile sale netede se produc lipide. Proteinele noi sunt regrupate în veziculele unui alt organit. lizozomii. Fiecare celula este o structura organizata. Acesta seamana cu o aglomerare de panglici care au zone netede si altele granulare. Unii dintre acesti microtubi au proprietatea de a se deforma. Nucleul are el însusi o dubla membrana cu pori la nivelul carora se efectueaza schimburi între citoplasma si mediul interior al nucleului.sunt mici elemente functionale. sunt denumiti si “gunoierii celulei”. aparatul Golgi. Acest centru de comanda.

ARNsolubil ARNs) este implicat in asamblarea aminoacizilor in 17 . mai este prezent si in alte organite celulare. ARN-ul ribozomal (ARNr) prezent in ribozomi este monocatenar. ARN-ul este de mai multe tipuri: .ARN mesager (ARNm) care copiaza informatia genetica si o transporta la situsurile specializate din interiorul celulei (numite ribozomi) unde informatia este tradusa in compozitia proteinei. citozina. iar bazele azotate sunt adenina. compus organic complex (acid nucleic) prezent in celulele vii. ARN de transfer (ARNt. Cand celula se divide. ADN-ul este un acid nucleic alcatuit din doua lanturi de nucleotide. Acidul ribonucleic (ARN-ul). Molecula de ARN consta dintr-un lant lung de nucleotide in care glucidul este riboza. cum ar fi mitocondriile (ADN mitocondrial). implicat in sinteza proteinelor. materialul genetic al celor mai multe organisme vii. guanina si uracilul. rezultand doua molecule fiice identice cu molecula mama. este principalul constituient al cromozomilor din nucleul celulei si joaca un rol esential in determinarea caracterelor ereditare. iar bazele azotate sunt adenina.Acidul dezoxiribonucleic (AND-ul). guanina si timina. Cea mai mare parte a ARN-ului este sintetizat in nucleu. formand o molecula in spirala (dublul helix). se replica (inmulteste) si ADN-ul sau. Cele doua lanturi sunt rasucite unul in jurul celuilalt si sunt legate intre ele prin punti de hidrogen stabilite intre bazele azotate complementare (imperecherea bazelor azotate). dar prezinta si regiuni helicoidale formate prin imperecherea bazelor complementare. Pe langa nucleu. controland sinteza proteinelor din celule. citozina. in care zaharidul este dezoxiriboza. fiind distribuit apoi in diferite parti ale citoplasmei.

versiune erodată a lui X şi care nu conţine mai mult de o sută de gene (cromozomul X conţine 1. Există şi excepţii. cromozomii mitocondriali au dimensiuni mici. o celulă umană are un total de 46 de cromozomi. Cromozomul (din limba greacă chromo nuanţă şi soma . lineari sau circulari. sunt circulari iar anumite eucariote pot avea cromozomi suplimentari citoplasmatici. Fiecare cromozom are un centromer şi unul sau două braţe care pornesc din acest centromer. Cromozomii indiferent de modul de organizare fizica si moleculara. cu rol în păstrarea informaţiei ereditare a celulei. Cromozomii umani . de exemplu. care conţine mai multe gene şi secvenţe nucleotide. proprietatile structural . care isi conserva individualitatea. plus doi cromozomi sexuali. Nici o 18 .100 de gene).acelasi numar de celule. Fiinţa umană posedă o pereche de cromozomi sexuali: femeile au doi cromozomi X (numiţi astfel din cauza formei lor aproximative) iar bărbaţii au un cromozom X şi un cromozom Y. sunt unitati genetice permanente.aproximativ . Organismul nostru este dotat cu un proces de reînnoire celulara care functioneaza continuu pentru a conserva . Fiecare ARNt este specific pentru un anumit aminoacid si poarta un triplet de baze complementare cu un triplet din structura ARNm.celulele umane sunt diploide (ca de altfel ale tuturor organismelor din regnul animal) şi conţin 22 de perechi de autozomi. Fiecare cromozom este constituit dintro moleculă unică şi lungă de ADN care conţine informaţia genetică.lantul polipeptidic care este sintetizat in ribozomi. Aşadar.obiect) reprezintă macromolecule de ADN.functionale si se transmit prin autoreplicare de-a lungul generatiilor celulare.

fiecare avand un rol foarte important în organism. tesuturile corpului uman se repartizeaza în patru grupe principale: tesut epitelial. # Ţesutul epitelial se clasifică în: 1. constituie unitatile de baza structurale. senzoriale. 3. acesti gameti. muscular si nervos. zaharurile sau proteinele se aglomereaza pentru a forma structuri celulare de baza. Celulele. Acest proces de diviziune se numeste mitoza. de complexitate crescânda. Corpul nostru este compus din miliarde de celule. Corpul uman are mai multe niveluri de organizare. Molecula de apa. Când ajunge la capatul vietii. difera între ei. În timpul formarii celulelor reproducatoare. Cu toate ca sunt de forme si de dimensiuni variate. sunt avascularizate şi sunt întotdeauna însoţite de ţesut conjunctiv moale de unde primesc substanţe nutritive 19 . care se afla într-o solutie denumita citosol. epitelii de acoperire. functionale si genetice ale organismelor vii. 2. Primul dintre aceste niveluri este de ordin chimic. Dupa natura lor. Majoritatea contin un nucleu. fara exceptie nu moare. denumite organite sau „organe mici” (nucleul. grupate dupa functii si reunite în tesuturi. care rezulta dintr-o meioza. Ţesuturile epiteliale se divid intens. conjunctiv. celula-mama sufera o meioza: este vorba de doua diviziuni succesive care produc patru celule sexuale sau gameti. secretoare. membrana…). ea se împarte în doua celule-fiice dotate cu un patrimoniu genetic identic cu al sau.celula. fie ca sunt spermatozoizi. Fie ca sunt ovule. delimitata de o membrana. ele însele compuse din aceste organite diferite.

aşezate pe unul sau mai multe straturi.cubice: celule cubice. 1. . inima. după numărul de straturi: . celulele sunt legate între ele printr-o substanţă amorfă. .epitelii simple cubice: în canalele excretoare ale glandelor salivare. Se pot afla la exterior corpului sau în interiorul organelor cavitare pe care le căptuşesc.pluristratificate. Epiteliile pluristratificate de la nivelul epidermei.epitelii pluristratificate pavimentoase necheratinizate: în mucoasa bucală.epitelii simple cilindrice: în intestinul subţire unde formează un platou striat (o margine în perie). faringe şi esofag au functia de protecţie. În aceste ţesuturi. Cele unistratificate.unistratificate sau simple.învelesc suprafeţe.epitelii simple pavimentoase: în endocard (căptuşind încaperile inimii).pavimentoase: celule turtite. . Sunt formate din celule alăturate.prin difuzie. sprijinite pe o membrană bazală fină. vasele etc. cu grosimi diferite. care le separă de ţesuturile vecine.prismatice: celule cilindrice. Tipuri de epitelii de acoperire: . după forma celulelor: . sunt adesea traversate de unele substanţe. . . cu celule aşezate întrun singur strat. Ele formează epiderma şi căptuşesc cavitaţile: tubul digestiv. 2. . . căile respiratorii. peritoneu (cavitatea abdominală).epitelii pluristratificate pavimentoase cheratinizate: în epidermă. pleură (plămîni). 20 . Epiteliile pot fi: 1. din cavitatea bucală. Epiteliile de acoperire .

datorită gameţilor. glandele sexuale (exocrin.mixte: atît endocrine.prezintă canale prin care-şi elimina produşii de secreţie: . este simplu atunci cînd vezica este plină şi stratificat datorită cutării atunci cînd vezica este goală. endocrin prin producerea de hormoni sexuali).produc şi elimină substanţe. sebacee. Ele intră in alcătuirea unor organe de simţ.fără canale de excreţie. Epiteliile secretoare . formează organe numite glande. . 3. salivare. 21 . tiroida.mamare. 2. . Ele au celule bogate în dictiozomi ce secretă diverse substanţe. Glandele pot fi: . cît şi exocrine: exemple: pancreasul (exocrin prin sucul pancreatic.epitelii pseudostratificate: conţin celule în formă de ciupercă/umbrelă aşezate pe un singur strat care datorită dispunerii lor creează falsa impresie de stratificare.exocrine . produc hormoni care trec în sînge: exemple: hipofiza.la exteriorul corpului: gl.conţin celule specializate în recepţionarea unor stimuli şi transmiterea semnalelor către sistemul nervos central.. sudoripare. suprarenalele.în alte cavitaţi: gl.uroteliul: în vezica urinară şi uretere. Ele sunt deci principalele componente ale glandelor. endocrin datorită insulinei). Epiteliile senzoriale . . intestinare. .endocrine . .epitelii pluristratificate cubice şi cilindrice necheratinizate: în canalele acinilor pancreatici. cînd acest ţestut este combinat cu ţesut conjunctiv şi vase de sînge.

Ţesuturile conjunctive moi au cele trei componente în diferite proporţii: . peretele laringelui şi traheei şi cartilaje costale. între care se află fibre şi un material substanţă fundamentală. depozitează grăsimi. semidure. Ţesutul conjunctiv semidur formează cartilajele. cum ar fi cel epitelial. . oferă protecţie mecanică. 1.ţesutul fibros. . prin nenumărate diviziuni. 4.ţesutul cartilaginos hialin este situat la suprafeţele articulare ale oaselor. fluide – daca ne gandim la sange. Are un aspect translucid. Ţesuturile conjunctive moi au structuri diferite şi îndeplinesc o varietate de funcţii: leagă între ele diferite părţi ale organelor.ţesutul adipos conţine celule care acumulează grăsimi de rezervă. albicios şi elasticitate redusă. datorită numeroaselor fibre de colagen. produc elementele figurate ale sângelui. moi.ţesutul elastic posedă multe fibre elastice. produc elementele figurate ale sângelui. . 2.# Ţesutul conjunctiv este format din celule distanţate. au rol în imunitate etc. După consistenţa substanţei fundamentale ele pot fi: 1. hrănesc alte ţesuturi. 2. Acestea nu au vase de sânge. 22 . hrănind şi însoţind alte ţesuturi. . dure.ţesutul reticular are o reţea de fibre fine ăntre celule care.în ţesutul lax componentele sunt în proporţii aproximativ egale. Conţine fibre puţine şi foarte fine. 3. . conţine nervi si multe vase. are o rezistenţă mecanică deosebită.

3. 4. iar elementele figurate . Acest ţesut se află la extremităţile oaselor lungi şi în centrul oaselor late şi scurte.celulele. neted. 3. Este prezent în pavilionul urechii. Ţesutul conjunctiv fluid poate fi considerat sângele. Ţesutul osos este format din lamelele osoase dispuse în două moduri: . în care plasma ar constitui substanţa fundamentală. respirator. 1. în jurul unor canale microscopice prevăzute cu vase şi nervi. . 23 .- ţesutul cartilaginos elastic este bogat în fibre elastice.în ţesutul osos compact au dispoziţie concentrică. pe care iau insertie. striat. ţesutul cartilaginos fibros are puţine celule şi este bogat în fibre care îi dau o rezistenţă deosebita. si articulatiile realizeaza aparatul locomotor). striat de tip cardiac.Tesutul muscular striat – alcatuieste muschii striati (voluntari) – care in cea mai mare parte formeaza musculatura somatica sau scheletica (impreuna cu oasele. iar o mica parte intra in structura unor segmente ale tubului digestiv. de unde vine aspectul spongios (buretos). Ţesutul conjunctiv dur are în substanţa fundamentală o proteină oseină impregnată cu saruri minerale. Acest ţesut se află în partea centrală a oaselor lungi şi la periferia oaselor late şi scurte.în ţesutul osos spongios se întretaie. lăsând între ele nişte spaţii. 2. # Tesutul muscular – dupa structura si proprietatile functionale prezinta trei tipuri: 1. Se întâlneşte în discurile dintre vertebre şi în articulaţii.

• contractilitatea. Avand caracteristic proprietati functionale si fiziologice ca: • elasticitatea. 2. cu numerosi nuclei periferici. grupate in fascicule si solidarizate prin tesut conjunctiv (epimisium la periferia muschiului. mimica fetei. Astfel si musculatura striata contribuie la integrarea organismului in mediul biologic inconjurator. • extensibilitatea.Musculatura striata reprezinta cca. La capat fiecare muschi se termina printrun tendon sau aponevroza. Fiecare fibra musculara striata. intre 1mm si 10-12cm. acte declansate si controlate de catre sistemul nervos central (SNC) prin intermediul nervilor spinali si cranieni. perimisium printre fasciculele musculare si endomisium foarte fin printre fibrele musculare). Fibrele musculare nu au striatii transversale. Fibrele musculare sunt paralele intre ele si dispuse de obicei de-a lungul axului longitudinal al muschiului. Tesutul muscular neted – intra in structura organelor (viscerelor). organite comune. sunt fusiforme. cu un nucleu mare central. vorbitul. mersul. structuri fibroase prin care se insera (fixeaza) pe oase. determina pozitia ortostatica (verticalitatea). dar si specifice fibrei musculare – miofibrilele. masticatia si multe alte acte voluntare motorii. au aspect omogen electronomicroscopic. ca orice celula. dar de lungimi de pana la 100-400 microni. scrisul. 40% din greutatea corpului. are la periferie o membrana subtire – sarcolema si putina – sarcoplasma. fiecare muschi striat este structurat din celule (fibre) musculare foarte alungite. vaselor sanguine si muschilor piloerectori (ai firelor de par). iar 24 .

25 . asemanatoare muschiului striat scheletic desi are inervatie vegetativa. cu fibre musculare striate (cardiace sau miocardiace). 3. • muschiul neted multiunitar – din iris. si mai limitate. Tesutul muscular striat de tip cardiac – miocardul sau muschiul inimii. uter. • celule gliale care formeaza un tesut de suport sau interstitial al sistemului nervos.este alcatuit din doua tipuri de celule: • neuroni. ce contin echipament enzimatic bazat pe metabolismul aerob. cu fascicule mici de microfilamente de forma neregulata. vezica biliara. celule diferentiate specific.miofibrilele. uretere. ce asigura contractia ritmica si automata a miocardului comun. contractiile sunt fine. Tesutul muscular cardiac este format din doua structuri musculare: • miocardul comun – contractil. este mult mai gros la ventricule (cu deosebire in cel stang) decat in atrii (ventriculele -2 si atriile -2 formeaza cele -4 camere ale inimii). are fibrele musculare separate. fiind alcatuit din structuri musculare de tip embrionar cu activitate predominant anaeroba. care genereaza si conduc impulsurile nervoase. dispuse la intamplare. # Tesutul nervos . este format din din fascicule de fibre musculare cardiace. vezica urinara. Muschii netezi din punct de vedere functional sunt de doua tipuri: • muschi netezi viscerali – din peretii viscerelor cavitare: majoritatea segmentelor tubului digestiv. care au o dispozitie circulara in peretii atriilor si oblic spiralate in ventricule. • miocardul – specific. cu foarte mare rezistenta la anoxie.

Fibra axonului este acoperita de mai multe teci: teaca Schwann . Celulele gliale secreta o substanta de culoare alba numita mielina. care prezinta mai multe prelungiri. substante prin care impulsul nervos este transmis altui neuron.reprezinta unitatea strucurala si functionala a sistemului nervos. lunga. In citoplasma se afla organite celulare si un nucleu. Este o celula de forma stelata (corpul celular). Neuronul asigura functia de conducere a informatiei. Butonii terminali contin mediatori chimici.din loc in loc. cu unul sau mai multi nucleoli. Mielina se comporta ca un izolator electric. cu rol in transportul substantelor din celula si de sustinere. 26 . Corpul celular are o membrana . care insoteste ramificatiile axonice pana la terminarea lor.neurilema si o citoplasma . Axonii conduc impulsul nervos dinspre corpul neuronal spre butonii terminali. care se ramifica in portiunea terminala. care inconjura axonii.Neuronul . Neuronul are rolul de a genera si conduce impulsurile nervoase. aceasta teaca prezinta intreruperi numite strangulatii Ranvier.neuroplasma. Majoritatea axonilor sunt mielinizati si conduc impulsul nervos mult mai repede decat cei nemielinizati. de obicei central. motiv pentru care impulsurile nervoase sar de la o strangulatie Ranvier la alta.este formata din celule gliale. teaca Henle . ultimele ramificatii fiind butonii terminali. teaca de mielina . care formeaza cea de a doua teaca.este o teaca continua. Organite specifice neuronului sunt: corpusculii Nissl (corpii tigroizi) care sunt alcatuiti din aglomerari de reticul endoplasmic rugos si neurofibrilele care reprezinta o retea de fibre care traverseaza intreaga citoplasma. Axonul este o prelungire unica.

Este alcatuita din tesut conjunctiv si acopera teaca Schwann.gamba (i) 27 .abdomen – cav. Celulele gliale se pot divide.torace –cavitate toracica . cu rol de nutritie si protectie. numita mielina. muchii.membrul propriu zis .partea faciala (viscerocraniu). ocupand locul neuronilor distrusi. oase. aparare si troficitate (hranire).coapsa (i) . si organe viscerale – trahee.brat (s) . proximal . intermediar – antebrat (s) . 2.Cap encefal) .seg.Trunchi .Gat (regiunea cervicala) .seg. cu rol de sustinere si nutritie.scapulara (s) . abdominala (viscere) . Aceste celule nervoase se asociaza cu tesut conjunctiv. 3. Topografia organelor si a sistemelor de organe: a) Segmentele corpului uman 1. tiroida.centura . laringe). vase si nervi.Membre . Ele secreta o substanta de culoare alba. 4. articulatii. fagocitoza. articulatii.pelvina (i) . Celulele gliale sustin si hranesc neuronul.pelvis – cavitate pelvina (viscere) / reg. oase) -anterioara (muschi.posterioara (dorsala – ceafa.partea craniala (neurocraniu – cu . se afla printre neuroni si indeplinesc mai multe functi: de sustinere. fesiera. Celulele gliale.

axul transversal ->stang – drept  planuri .reg.picior (i) .) . 28 ..axul sagital (antero-posterior) -> ventral si dorsal.mana (s) .inferioara (caudala).pelvina . .cefalica – neurocraniu (craniana) . fiind strabatut de trei planuri si trei axe.  axe – axul longitudinal (polul superior-cranial  polul inferior/caudal) .permit stabilirea pozitiei organelor.acizi nucleici si proteine. fiind elemente de localizare. cu simetrie bilaterala.cervicala .reg. a sistemelor de organe.toracica .biomolecule .seg.frontal – paralel cu fruntea . nas etc.viscerocraniu (sustine organe/viscere: ochi. Nivel nuclear . trunchiului . membrelor.abdominala . Niveluri de organizare in corpul uman 1.regiune plantara (talpa) . .sagital – stanga/dreapta .corpul uman este tridimensional.transversal – superioara (craniana) .regiune palmara (volara) . distal .deget mare (police) (mana)/halux (haluce)  picior. b) Planuri si axe anatomice . Regiunile corpului .

În cazul corpului uman.citoplasma .excitabilitate.histogeneza: celula ou – diviziuni mitotice--> embrion (t. 3. sist. Nivel subcelular . conjuctiv.proprietatile celulei: . Nivelul tisular (histologia studiaza tesuturile) .componente: . sist. .celula – un sistem deschis biologic (transf.sisteme de organe (preponderent dintr-un tesut): sistem nervos.crestere si diferentiere .membrana .embrionar) –specializare--> organism . Organismul 1. se poate vorbi despre această structură enorm de complicată având în vedere 29 .autoreproducere .aparate (din mai multe tipuri de tesuturi): stomacul. Nivelul organelor .organite celulare. . Nivelul celular . 5.metabolism . .slab specializate: epitelial.nucleu .puternic specializate: muscular. factorii de mediu in factori proprii) .osos. nervos.autoconservare . intestinul 6. Organele: Prin structură se înţelege modul în care anumite elemente sunt puse laolaltă pentru a forma organe. 4. muscular.2.tesuturi .

Cavităţile mai mici din craniu includ fosele nazale şi mult mai micile sinusuri sau cavităţi aeriene care 30 . şi aceasta. Totuşi. anatomia şi fiziologia sunt strâns legate. oasele craniului sunt unite prin cartilaje. Este învelit întro membrană tisulară rezistentă. Creierul are aspectul unei mase moi de consistenţă gelatinoasă. dacă creierul este lezat şi. obiectul de studiu – descrierea formei şi a planului de organizare a corpului. Înaintea unei abordări în detaliu este necesară o privire asupra organelor importante ale organismului care sunt conţinute în trei mari cavităţi: craniul. protejează creierul. care adăposteşte creierul (neurocraniu). ţesutul său poate fi în continuare distrus prin strivire la contactul cu învelişul osos exterior. De aceea reprezintă un element convenabil pe care se poate baza studiul corpului uman. care permit mişcările oaselor. toracele şi abdomenul. Iniţial. Cartilajul este înlocuit treptat de către os în primele 18-24 luni de viaţă. Un organ reprezintă un element distinct. Deoarece structura unui organ este în corelaţie cu funcţia sa. care poate fi uşor strivită. în esenţă.elementele ei de bază şi considerând modul în care se potrivesc împreună. a. Creşterea lui este cea care determină forma craniului. împreună cu oasele craniului. este edemaţiat. şi faţa (viscerocraniu) care reprezintă un cadru de susţinere pentru ochi. nas şi gură. denumită duramater.Cavitatea craniană: Craniul este constituit din două părţi: cavitatea craniană. prin urmare. compus din diferite ţesuturi cu o structură şi funcţie specifice. Creierul umple complet cutia craniană. Aceasta este. după care craniul devine rigid.

Tot interiorul cavităţii este acoperit de o membrană denumită pleură. În consecinţă. dă naştere stării cunoscute drept pleurezie. Funcţia de bază a acestora este de a transfera oxigenul din aer la ţesuturi. denumit foramen magnum (gaura occipitală). La baza craniului există mai multe orificii care permit trecerea arterelor.comunică cu aceasta. Cuşca toracică este localizată imediat sub piele. unde este esenţial pentru procesele vitale. Cel mai mare dintre ele. este orificiul de intrare al măduvei spinării. care conduc aerul la alveolele pulmonare. prin mişcări de expansiune şi relaxare. de obicei. Include în totalitate plămânii şi inima. Din bronhiile principale ale fiecărui plămân se desprind conductele aeriene mai mici sub formă arborescentă. Mandibula este considerată. Între coaste există alţi muşchi denumiţi intercostali. Plămânul stâng şi drept ocupă majoritatea toracelui şi sunt conectaţi la trahee prin bronhiile principale.Cavitatea toracică: Toracele sau pieptul este o cuşcă osoasă care conţine două din cele mai importante organe ale corpului: plămânii şi inima. peretele toracic constituie o pungă musculară în formă de clopot – având drept suport coastele – care. inclusiv suprafeţele lor inferioare. numite bronhii. ca un accesoriu al craniului. b. unde oxigenul este extras din aer 31 . Membrane asemănătoare acoperă plămânii şi inima. Când pleura se inflamează. este capabilă să absoarbă şi să elimine aerul din plămâni prin traheea care porneşte din torace spre gât. nervilor şi venelor. muşchiul ce separă toracele de abdomen. şi are formă de clopot. Este articulată de coloana toracică şi este închisă de diafragm.

întinzându-se de la diafragm până la bazin. Inima primeşte sânge din organism prin intermediul cavităţilor drepte (atriul drept şi ventriculul drept) şi îl pompează în plămâni. Delimitat posterior de coloana vertebrală. În susţinerea funcţiilor tractului alimentar intervin glande abdominale importante. partea anterioară a abdomenului este un perete muscular gros. O 32 . frecvent denumite viscere. în plus. o glandă denumită timus. care transportă hrana de la cavitatea bucală până în stomac. toracele conţine esofagul. Cavitatea abdominală: Abdomenul este cea mai mare cavitate a corpului. situată în porţiunea superioară a toracelui. c. de asemenea. Sângele încărcat cu oxigen se întoarce la atriul stâng şi ventriculul stâng. începând cu stomacul aşezat sub diafragm şi sfârşind cu rectul. Timusul joacă un rol important în reglarea mecanismelor de apărare.şi difuzat în sânge. Aproape tot tractul alimentar este situat în interiorul abdomenului. splina. În abdomen există un mare număr de organe. cum ar fi ficatul şi pancreasul şi. în părţile superioare de coaste. care este situat imediat după diafragm. iar dioxidul de carbon – produs rezidual de catabolism – trece în sens opus. anterior traheei. Tractul alimentar reprezintă sistemul de prelucrare şi excreţie a alimentelor – descompune alimentele în substanţe care pot fi absorbite în sânge pentru a fi transportate în alte părţi ale corpului şi elimină reziduurile nedigerabile. de unde este expulzat în principala arteră a corpului – aorta. care se goleşte prin anus. care face parte din sistemul vascular limfatic. În afară de inimă şi plămâni. Inima se găseşte între cei doi plămâni în interiorul propriei membrane seroase. Există.

Poate părea imposibil ca atât de multe organe vitale să încapă într-un spaţiu atât de mic. Penrtru fixarea organelor. înainte de naştere. ficatul. şi cavitatea abdominală. iar cea de-a doua este denumită peritoneu parietal.reţea imensă de vase sanguine deserveşte toate organele şi nervii abdominali. În timp ce peritoneul acoperă organe cum ar fi stomacul. pancreasul. iar la bărbaţi o parte din organele sexuale coboară. de care organele sunt ataşate prin mezenter. în afara organismului. în poziţia lor definitivă. abdomenul este prevăzut cu o membrană denumită peritoneu. uterul şi apendicele. În spatele canalului alimentar se găsesc rinichii. Astfel. fiecare legat de vezică printr-un conduct denumit ureter. Peritoneul are funcţia de a permite mişcări relativ libere ale variatelor structuri din abdomen. Membranele: 33 . Partea de peritoneu care acoperă organele se numeşte peritoneu visceral. Peritoneul acoperă toate organele conţinute în interiorul abdomenului. aproape toate organele sexulae se găsesc în interiorul organismului. el căptuşeşte. stomacul şi intestinele sunt acoperite de peritoneu. la fel ca splina. astfel încât orice leziune sau inflamaţie ce apare la nivelul acestuia este resimţită ca o durere localizată acută. care se află în partea inferioară a abdomenului şi în care urina este acumulată înainte de evacuare. Peritoneul visceral nu este atât de sensibil şi durerea apare dacă intestinul este tracţionat sau destins. dar cei 10 m de intestin sunt pliaţi şi astfel pot avea loc în interiorul abdomenului. în acelaşi timp. vezica urinară. La femei. Strâns legat de aparatul urinar este aparatul de reproducere. 2. Peritoneul parietal are o inervaţie senzitivă bogată.

în scop protector şi lubrifiant. Unele membrane mucoase. conţin şi celule cu funcţii adiţionale. în timpul menstruaţiei. benzile de ţesut fibros care leagă muşchii de oase sunt înconjurate de o teacă sinovală. cum ar fi praful. în special cele din tractul respirator. Membranele mucoase se găsesc. asigurând protecţia împotriva îmbolnăvirii şi reducând în mare măsură 34 . Tendoanele. cum ar fi tractul alimentar. care este eliminată în fiecare lună. înapoi spre laringe pentru a fi expectoraţi în afara organismului. O categorie specială. Membranele sinoviale acoperă suprafeţele articulare şi tendoanele. Membranele care delimitează intestinele se pliază în deget de mănuşă. Există. Mucoasele seroase înconjoară organele din torace şi abdomen. de asemenea. Există trei tipuri principale de membrane. membrane mucoase în sistemul de reproducere sau sexual. formând vilozităţile pentru a creşte suprafaţa de digestie. amigdalelor şi a întregului tract alimentar umede şi elastice. la marginea structurilor cavitare. meningele. Membranele sinoviale se găsesc la nivelul articulaţiilor mobile şi au forma unor pungi conţinând fluidul lubrifiant denumut lichid sinovial. membranele mucoase conţin celule specializate pentru a secreta lichidul fluid denumit mucus. Membranele seroase sunt învelişuri pentru organele din torace şi abdomen. După cum sugerează şi numele.Membranele sunt straturi simple de ţesut care acoperă sau separă celulele. în special endometrul sau membrana uterină. protejează creierul şi măduva spinării. în principal. Din ele iau naştere cilii care se mişcă în „valuri concomitente” pentru a împinge corpii străini nocivi. Printre funcţiile acestuia se numără lupta împotriva infecţiilor (conţine anticorpi) şi menţinerea laringelui.

proiectat pentru a asigura maximum de forţă şi mobilitate. denumită sacul amniotic. dar articulaţiile şi ligamentele lor sunt cele care fac din schelet un ansamblu extrem de bine coordonat. Acesta conţine un lichid în care fătul pur şi simplu pluteşte. toate organele sunt acoperite de o membrană seroasă cunoscută sub numele de peritoneu. În acele părţi ale scheletului în care este necesară mai multă flexibilitate intră în funcţie cartilajele. SISTEMUL OSOS ŞI TEGUMENTUL Structura de susţinere a corpului uman este un miracol de construcţie complexă. 1.frecarea de organele învecinate. creând astfel un sistem ideal pentru absorbţia şocurilor. Oasele reprezintă un srat exterior dur şi gros şi un interior moale. 35 . După naştere. II. Fiecare os are o formă particulară. deoarece are un rol specific. Oasele şi cartilajele: Scheletul unui adult este format din aproximativ 206 oase. la reglarea temperaturii corpului. acesta este eliminat împreună cu placenta. În abdomen. de fapt. de asemenea. membranele au o funcţie specială temporară. Învelişul extern al corpului. La începutul fiecărei noi vieţi. În cavitatea toracică există două membrane seroase denumite pleure. pielea (tegumentul) este. un organ – cu cea mai mare suprafaţă – care nu numai că protejează organele interne faţă de leziuni. Fătul în dezvoltare este înconjurat în uter de o membrană specială. măduva. dar ajută.

în cursul naşterii acesta este supus unei presiuni într-un 36 . scheletul reprezintă cadrul care susţine celelalte părţi ale corpului. La naştere. Într-un stadiu ulterior. În interiorul acestui cadru există o reţea de substanţă mai dură care dă. asigurând în acelaşi timp un grad ridicat de mobilitate. o substanţă fundamentală relativ moale şi pliabilă. unele din acestea fuzionează pentru a forma segmente mai mari. În plus. un material la fel de rezistent ca betonul. Aceasta reprezintă o lege naturală a ingineriei structurale din care natura îşi ia toate avantajele în ceea ce priveşte formarea oaselor. Deşi pare surprinzător. prin calcificare. scheletul nou-născutului este alcătuit din aproximativ 350 de oase. ele dezvoltă canalul medular. Creşterea osoasă: Când oasele încep să crească. Canalul medular conţine măduva osoasă în care are loc producerea celulelor sanguine. acestea sunt complet solide. ele formează spaţii (cavităţi) care servesc la protejarea organelor moi. Acest tip de celule produce ceea ce este denumit din punct de vedere tehnic un cadru de ţesut fibros. Craniul unui nou-născut este un bun exemplu în acest sens. Ca oricare alte componente ale organismului. a. Fiind legate între ele prin articulaţii şi mişcate de către muşchii ataşaţi la ambele extremităţi. oasele sunt formate din celule. foarte mult greutatea. rupte sau strivite. Formarea canalului medular reduce foarte puţin rezistenţa osului.Oasele sunt la fel de puternice şi rezistente ca betonul şi pot suporta mari greutăţi fără a fi îndoite. în acelaşi timp. de-a lungul anilor. Rezultatul final este o structură extrem de rezistentă cu o flexibilitate remarcabilă. furnizând soliditate cadrului de ţesut fibros. un nou-născut are mai multe oase în corpul lui decât un adult. reducându-i însă.

Proporţiile scheletului uman se schimbă semnificativ pe măsură ce acesta se dezvoltă. a 37 . Maturitatea completă a scheletului nu se atinge până la 20 de ani. care formează scheletul membrelor. Suprafeţele de creştere se osifică la toate oasele într-o ordine precisă. Cartilajele: Cartilajele sau zgârciul constituie o componentă moale. ci şi din cartilaje care sunt mult mai flexibile. care continuă şi la vârsta adultă. din cartilaj mai mult decât din os şi din acest motiv zona cartilajului de creştere nu este aparentă pe radiografie. Scheletul unui copil este format nu numai din oase. Pe măsura creşterii organismului se întăresc treptat înspre o consistenţă osoasă – un proces numit osificare. Ele sunt mai largi la cele două extremităţi decât la mijloc. pur şi simplu ar fi imposibil pentru copil să treacă prin canalul pelvin. dar în caelaşi timp flexibilă. Procesul de creştere are loc printr-o mărire a lungimii oaselor braţelor. Acest lucru este important în special pentru oasele lungi. ceea ce face posibil un contact mai bun la nivelul suprafeţelor articulare unde acesta este necesar în cel mai înalt grad. în principal.canal îngust. O caracteristică importantă şi remarcabilă a oaselor este capacitatea lor de a creşte spre o formă adecvată funcţiei. După naştere. Odată ce suprafaţa de creştere s-a transformat în ţesut osos. Modelarea oaselor are loc în special în timpul creşterii şi persistă toată viaţa. Oasele lungi ale membrelor au câte o suprafaţă de creştere la fiecare extremitate şi acestea reprezintă locul de unde porneşte creşterea. b. creşterea în lungime a oaselor se opreşte. rezistentă. picioarelor şi a coloanei vertebrale. Suprafaţa de creştere este formată. Dacă craniul acestuia ar fi la fel de inflexibil ca a unui adult. aceste fontanele se închid treptat.

Consistenţa acestor fibre variază în diferite tipuri de ţesut cartilaginos. în inelele rigide. de asemenea. acoperind extremităţile osoase şi în alte puncte strategice ale scheletului. cartilajele hialine sunt implicate nu numai în susţinere. dintre cele trei tipuri histologice. sau matrice. participând la formarea cavităţii nazale posterioare (cornete) şi. Aceasta variază în raport cu funcţiile specifice pe care le îndeplineşte. conţine cea mai mică cantitate de celule şi de fibre.80 m. Cartilajul hialin este un ţesut traslucid de culoare albastră-albă şi.scheletului corpului. dar toate se aseamănă prin faptul că nu conţin vase sanguine. abundent în tractul respirator. Structura cartilajului nu este aceeaşi în tot scheletul. Pe măsura mişcării. ele controlează cantitatea 38 . După ce creşterea s-a oprit. La extremitatea coastelor. Toate fibrele pe care le conţine sunt formate din colagen. în care sunt incluse celulele. având un rol în facilitatea expansiunii şi contracţiei toracelui în timpul respiraţiei. dar şi în mecanismul vorbirii. Cartilajul hialin este. La nivelul laringelui. cartilaj fibros şi cartilaj elastic. La adulţi se găseşte mai ales în articulaţii. unde netezimea şi flexibilitatea sunt necesare în cel mai înalt grad. şi din fibre constituite din proteine denumite colagen şi elastină. benzi de cartilaj hialin fac legătura între coaste şi osul stern. cartilajul hialin rămâne înt-un strat foarte subţire de 1-2 mm pe suprafaţa extremităţilor osoase la nivelul articulaţiilor. În funcţie de caracteristicile fizice. Acest tip de ţesut formează scheletul embrionului şi are o mare capacitate de creştere care permite nou-născutului să ajungă de la dimensiuni de aproximativ 45cm până la dimensiunea adultului de 1. de asemenea. ţesutul cartilaginos se împarte în cartilaj hialin. Toate cartilajele sunt compuse dintr-o structură de bază. dar flexibile ce înconjoară traheea şi bronhiile care conduc la plămâni.

în consecinţă. El este compact. timbrul sunetului emis. el uneşte oasele bazinului în articulaţia numită simfiza pubiană. Ambele însuşiri sunt necesare la locul în care este prezent.de aer ce trece prin laringe şi. cel de-al treilea tip de cartilaj. la nivelul centurii pelviene. dar flexibil şi intră în constituţia epiglotei. Cartilajul elastic formează pavilionul urechii. Cartilajul elastic. Discurile intervertebrale protejează coloana împotriva traumelor şi fac posibilă poziţia ortostatică. cel elastic. La femei. O privire asupra craniului arată cum structurile vulnerabile ale feţei sunt protejate de aceste oase. ochii şi urechile. deoarece devine mai lax sub influenţa hormonilor secretaţi în timpul sarcinii. îşi datorează denumirea prezenţei fibrelor de elstină. cartilajul elastic participă la structura laringelui şi a corzilor vocale. este format din mai multe fascicule de colagen care îi conferă atât elasticitate cât şi rezistenţă la compresii. al doilea tip. care acoperă intrarea în căile respiratorii în timpul deglutiţiei (înghiţirii). La fel 39 . în speţă între vertebre. Cartilajul fibros are un rol de conectare între oase şi ligamente. care leagă fiecare ureche cu faringele posterior. ca şi a celor de colagen în structura sa. Împreună cu cartialjul hialin. ca şi pereţii conductului auditiv extern şi ai tubelor Eustachio. vertebrele sunt separate între ele printr-un disc fibrocartilaginos. Cartilajul fibros. de asemenea. Structura scheletului: Fiecare segment al scheletului îndeplineşte o funcţie particulară. c. În coloana vertebrală. pentru a permite trecerea capului fătului. acest cartilaj are o importanţă particulară. Din cele 29 de oase ale craniului. 14 formează structura masivului facial. Craniul protejează creierul şi. Cavităţile orbitale care se găsesc sub frunte adăpostesc mecanismele complexe şi delicate ale ochiului.

Un alt exemplu de structură adaptată este acela că zona facială este mai solidă în jurul ochilor şi al nasului. fie în sus. Cele două coaste inferioare (11 şi 12) sunt articulate doar de coloana vertebrală şi nu se articulează cu sternul. se ataşează de stern prin ţesut cartilaginos. Acest lucru ne face capabili să ne aplecăm înainte şi să ne atingem degetele de la picioare. Acestea sunt cunoscute sub denumirea de coaste flotante şi au o slabă implicaţie în respiraţie. Fiind mobilă. de asemenea. sub craniu. Anterior. dar şi să ne menţinem poziţia ortostatică. Coloana vertebrală este formată dintr-un lanţ de oase mici denumite vertebre şi formează axul central al scheletului. Prima şi a doua pereche de coaste sunt strâns legate de claviculă şi formează baza gâtului. care le permit mişcarea în timpul respiraţiei. Un element frapant al craniului este dimensiunea mandibulei sau maxilarul inferior. Cutia toracică este delimitată lateral de coaste. La unele animale.mucoasa olfactivă este adăpostită profund în cavitatea nazală. Vertebrele protejează. Când vedem oasele faciale acoperite cu muşchi. intră în contact cu maxilarul superior. prin care trec către braţ o serie de pachete vasculo40 . nervi şi piele. dar. pentru a preveni deplasarea oaselor faciale fie posterior. mandibula reprezintă un instrument ideal de strivire a hranei atunci când. foarte flexibilă. Este deosebit de solidă. în loc să fie un os unic. este. deoarece este o tijă formată din segmente mici. cum ar fi câinii şi pisicile. de asemenea. dispusă în canalul vertebral. este mult mai lung şi formează coada. Extremitatea inferioară a coloanei vertebrale este denumită coccis. Coastele sunt fixate de coloana vertebrală printrun tip special de articulaţii. măduva spinării. în maxilarul superior. posterior de coloana vertebrală şi anterior de către stern. prin intermediul dinţilor. este greu de observat cât de eficiente sunt forma şi dispunerea lor.

41 . dar perfect coordonat. Legătura dintre membrele inferioare şi coloana vertebrală se face prin pelvis. Mai jos de această cavitate. osul iliac. Mâna este formată dintr-un mare număr de oase mici. cutia toracică este astfel alcătuită încât asigură o protecţie a inimii şi a plămânilor care se găsesc în interiorul ei. formând simfiza pubiană. Acest lucru ne dă posibilitatea să apucăm obiectele şi să realizăm mişcări de fineţe. cel mai lung os din corp. Structural. De fiecare parte. Membrele şi pelvisul: Braţele sunt unite cu axul central al corpului reprezentat de coloana vertebrală prin centura scapulară. în care fiecare din componentele mâinii se mişcă într-un mod diferit.nervoase. sacrul se articulează cu un os masiv. Partea posterioară a pelvisului este delimitată de osul sacru. perfect adaptată pentru articularea cu capul femurului sau osul coapsei. Această parte a pelvisului este pubisul. complexe. oasele bazinului se curbează în plan anterior. Articulaţia sacro-iliacă este întărită cu fibre şi ligamente încrucişate. Aproape la două treimi inferior de creasta iliacă se găseşte cavitatea acetabulară. Anterior. descrisă mai sus. deoarece lezarea acestor organe ar putea fi fatală. a cărui creastă poate fi simţită cu uşurinţă la suprafaţa corpului. care este alcătuit dintrun grup de oase extrem de rezistente. permiţând un surplus de stabilitate organismului. suprafeţele osoase sunt complementare. cele două oase pubiene se articulează. care este formată din scapulă (omoplat) şi claviculă. completată de o ansă osoasă denumită ischion. În plus. Osul braţului este denumit humerus şi se articulează la nivelul cotului cu cele două oase ale antebraţului: radius şi ulna. d.

articulaţiile semimobile permit mişcări laterale în toate direcţiile. Aceste articulaţii ne permit o gamă variată de mişcări şi fac din schelet un sistem foarte mobil. unele articulaţii ale corpului se formează între os şi cartilaj. Deoarece cartilajul este foarte flexibil. deoarece suprafeţele articulare sunt aplatizate sau uşor curbate. merg de la partea superioară la creasta iliacă. el permite un grad deosebit de mişcare în absenţa unei membrane sinoviale. Articulaţiile pivotante de la baza craniului şi 42 . oasele pumnului şi oasele tarsiene. Articulaţiile cotului şi ale genunchiului permit mişcări de flexie şi de extensie. a. Articulaţii şi ligamente: Oasele scheletului sunt unite prin articulaţii. Mobilitatea articulaţiilor fibroase este limitată de prezenţa ţesutului fibros. Piciorul. de asemenea. menţinând stabilitatea pelvisului. în acelaşi timp. Această alcătuire ne face capabili de a menţine poziţia ortostatică şi de a merge şi alerga păstrându-ne echilibrul. Articulaţiile sunt împărţite în două categorii principale – mobile sau sinoviale şi fixe sau fibroase. discul interpubic. la rândul lor.La nivelul acesteia se găseşte un disc cartilaginos. Deşi este necesară o articulare solidă. prezintă un schelet alcătuit din oase mici. Exemple de articulaţii semimobile se găsesc la nivelul coloanei vertebrale. Mai multe ligamente consolidează articulaţia şi. 2. la fel ca mâna. împărţite în funcţie de amplitudinea mişcării pe care o pot efectua. Articulaţiile sinoviale pot fi. tibia şi fibula (peroneu). Articulaţiile sinoviale permit o gamă largă de mişcări şi sunt delimitate de un înveliş numit sinovial. Pe lângă aceste două tipuri. unele oase trebuie să fie capabile de mobilitate unul în raport cu celălalt. La nivelul gambei există două oase. Articulaţiile dintre coaste şi stern sunt exemple de articulaţii cartilaginoase.

poate fi îndepărtată. Articulaţia genunchiului este o articulaţie în balama cu o structură aparte. esenţială pentru a preveni uzura şi distrugerea articulaţiei. articulaţia genunchiului poate fi încă funcţională. ce permite mişcarea şi reducerea frecării. b. Acesta este un strat de ţesut care. se găseşte sinoviala. denumit capsulă articulară. cum ar fi artrita reumatoidă. Pentru a permite stabilitatea articulaţiei şi flexibilitatea mişcărilor în spaţiul articular se găsesc două foiţe cartilaginoase. iar cea a cotului asigură rotaţia antebraţului. Suprafeţele oaselor sunt acoperite cu cartilaj. cum ar fi cele al şoldului şi umărului. fără afectarea pe termen scurt a articulaţiei. Întreaga articulaţie este împrejmuită de un ţesut fibros rezistent.cea a cotului între humerus şi ulna sunt tipuri speciale de articulaţii în balama care se mişcă în jurul unui pivot. Fără acestea. Extremităţile osoase sunt acoperite cu un material denumit cartilaj articular. Ea nu este absolut necesară pentru funcţionarea normală a articulaţiei şi în anumite condiţii în care membrana sinovială este afectată. prevenind orice mişcare anormală. Extremitatea inferioară a femurului este rotunjită pentru a permite o articulare optimă cu extremitatea superioară a tibiei. Aceasta menţine poziţia articulaţiei. dar 43 . are doar grosimea unei singure celule care formează lichidul sinovial. dar nedepăşind cartilajul articular. sunt denumite articulaţii cu suprafeţe sferice. făcând posibile mişcări cum ar fi răsucirea unei chei sau a unei şurubelniţe. probabil. Totuşi. Articulaţia pivotantă a gâtului permite mişcările de rotaţie ale capului. o membrană sinovială sănătoasă este. Articulaţiile care sunt mobile în toate direcţiile. uneori. Articulaţiile degetelor sunt articulaţii tipice în balama. În interiorul articulaţiei. Acestea reprezintă porţiunile care suferă leziuni în cursul activităţii sportive şi pot fi îndepărtate prin intervenţie chirurgicală.

care fac parte din articulaţie şi au un rol de protecţie împotriva şocurilor severe. are loc extensia genunchiului şi piciorul este adus pe pământ prin mişcări ale articulaţiei şoldului. fiind destul de flexibile pentru a permite un anumit grad de mobilitate. permiţând mişcarea înainte a gambei fără a atinge pământul – astfel piciorul ar avea o mişcare exterioară datorită tracţionării pelvisului. Articulaţiile fibroase le includ pe cele ale coloanei vertebrale. La extremitatea inferioară. menţinându-i poziţia. Aceste articulaţii nu au sinovială. trecând peste articulaţia genunchiului. de asemenea. Suprafeţele articulare sunt lubrifiate cu lichid sinovial pentru a asigura mobilitatea articulaţiei.uzura articulară creşte. în cursul vieţii. sacrului. Există. După aceea. Inserţia acestor muşchi se află pe oasele bazinului şi pe femur. Forţa şi stabilitatea sunt asigurate de benzi fibroase denumite ligamente. care nu permite decât mişcări limitate sau nici un tip de mişcare. oasele sunt unite printr-un ţesut fibros dens. aceşti muşchi se unesc într-un tendon fibros. Muşchii anteriori determină extensia articulaţiei (îl trag înainte) şi cei posteriori fac flexia (îl trag înapoi). care se prind pe tibie. craniului şi unele din articulaţiile gleznei şi pelvisului. săculeţi cu lichid numiţi burse sinoviale. în acelaşi timp menţinânduşi rolul de susţinere al acesteia. Mişcările articulaţiei genunchiului sunt determinate de muşchii coapsei. poate apărea artrita. Articulaţiile coloanei vertebrale reprezintă o excepţie. Cu fiecare pas. el se îndoaie. Fără a împiedica mişcarea genunchiului. c. # Ligamentele: 44 . aceste ligamente sunt dispuse pe ambele părţi şi în interiorul articulaţiei. astfel încât mai târziu. Genunchiul este important în mod special la locomoţie.

Ligamentele şi periostul se află într-o interacţiune atât de perfectă încât periostul este frecvent afectat în urma unei leziuni a ligamentului. Aceştia se leagă de articulaţii prin tendoane lipsite de elasticitate. acest ţesut este aşezat ordonat în fascicule fibroase. din colagen şi din elastină. Ţesutul cartilaginos al ligamentelor este format. care au o elasticitate redusă. În ligamentele cu formă cilindrică. fibrele sunt dispuse longitudinal şi rezistă la întindere. Periostul are o vascularizaţie şi o inervaţie care îi permit să hrănească osul. Ligamentele se ataşează de oase. # Structură: Ligamentele sunt o formă de ţesut conjunctiv. Ligamentele. cât şi să furnizeze suprafaţa de fixare pentru ligamente şi muşchi. Fără ligamente. în acelaşi timp permiţând un grad de mobilitate necesar pentru modificările care apar în cursul alimentaţiei. de asemenea. Alte ligamente. conectează oasele articulare şi le menţin poziţia prin limitarea mişcărilor. În majoritatea ligamentelor. Ele se unesc cu fibrele care penetrează învelişul extern al osului (periostul).Oasele unei articulaţii sunt acţionate de către muşchi. unde au rolul de a menţine poziţia unor organe cum ar fi ficatul sau uterul. Şi la nivelul sânilor există ligamente constituite din fibre fine care susţin greutatea acestora. sunt dispuse sub forma unei reţele încrucişate de fibre. la nivelul abdomenului. care au rolul de a preveni mişcarea laterală a articulaţiilor. Ligamentele se găsesc. în principal. oasele ar putea fi foarte uşor dislocate. # Funcţie: Varietatea mişcărilor corpului este dependentă de forma şi aspectul suprafeţelor osoase articulare şi a 45 . digestiei şi sarcinii.

Ele pot fi întinse de către mişcările articulaţiilor şi devin din ce în ce mai tensionate. Astfel. La articulaţia cotului. rezistent la umiditate şi căldură şi care ne protejează de radiaţiile dăunătoare din lumina solară. Există ligamente inserate între două porţiuni ale aceluiaşi os. Muşchii acţionează grupat la nivelul articulaţiilor. care previn deplasarea posterioară a articulaţiei şi stabilizează articulaţia în ortostatism. vasele sanguine şi nervii. mişcarea de rotaţie. legându-l de ulnă şi permiţând. Este destul de rezistentă pentru a avea o acţiune protectoare împotriva agresiunilor şi. În unele articulaţii.ligamentelor. Ele protejează sau menţin poziţia unor structuri importante. unii prin contracţie şi alţii prin relaxare. forma oaselor nu opune rezistenţă la mişcarea articulară. sau tegumentul. în acelaşi timp. nefiind afectate de mişcări. este mai mult decât un înveliş al corpului nostru. ulna formează suprafaţa inferioară a articulaţiei şi are o formă de cârlig care permite doar mişcări simple. ligamentele au doar rolul de a preveni frecarea şi un ligament special (ligamentul anular). oasele reprezintă cel mai important factor. Ligamentele funcţionează în concordanţă cu aceşti muşchi. Ligamentele nu sunt capabile de contracţie. Este un organ activ şi elastic. totuşi. permiţând mişcările oaselor. destul de suplă pentru 46 . prevenind mişcări cu amplitudini excesive. fiind o structura statică şi pasivă. 3. înconjoară capul radiusului (osul extern al antebraţului). totuşi. până ce mişcarea nu mai este posibilă. anterioare şi posterioare. Pielea: Pielea. mişcările sunt controlate printr-un tip special de ligamente (ligamente încrucişate). La articulaţia genunchiului. deşi genunchiul este o articulaţie balama. La acest nivel.

Părul şi ductele glandulare trec prin epiderm până la suprafaţă. Nervii penetrează epidermul. foliculii piloşi. celulele se divid constant şi se deplasează către suprafaţă. Partea externă – epidermul – este formată din mai multe straturi celulare. Culoarea pielii: Culoarea pielii se datorează pigmentului negru denumit melanină. Ea este formată în celulele denumite melanocite. în păr şi iris. b. care sunt mai proeminente la vârful degetelor şi determină apariţia amprentelor digitale. În acest strat. Acest strat protectiv extern este ferm ataşat de un strat subiacent denumit derm. În interiorul dermului se află glandele sudoripare. deschizîndu-se la suprafaţa pielii. Melanina se găseşte.a permite mişcările. vasele sanguine şi nervii. Ea conservă căldura sau răceşte corpul în funcţie de necesităţi. a. cel intern profund fiind numit strat generator. situate în stratul bazal al tegumentului. Timpul în care o celulă din stratul profund ajunge la suprafaţă este de trei-patru săptămâni. 47 . Papilele dermice pătrund în epiderm şi aspectul vălurit al joncţiunii dintre cele două straturi ale pielii dă naştere crestelor papilare. stres sau de necesităţi calorice. unde se aplatizează şi sunt transformate într-un material numit cheratină şi sunt eliminate în final prin descuamare. dar vasele sanguine rămân în derm. Fiecare glandă sudoripară este formată dintr-un conduct contorsionat de celule epiteliale care se deschid în ductul sudoripar. de asemenea. sebacee şi apocrine. Dermul este format din fibre de colagen şi elastină. Structura pielii: Pielea este constituită din două componente principale. Secreţia glandelor sudoripare este controlată de sistemul nervos şi este stimulată de emoţii. astfel menţinându-se o temperatură internă constantă.

Alţi factori care contribuie la coloraţia pielii sunt sângele din vasele sanguine tegumentare şi coloraţia galbenă naturală a ţesutului. pigmentul se deplasează spre centrul celulei pentru a acoperi şi proteja astfel nucleul celular. Are loc formarea melaninei. fie prin surse artificiale. dar toate persoanele. III. melanocitele sunt mai mari şi produc mai mult pigment. SISTEMUL MUSCULAR Fiecare mişcare a corpului.Indiferent de tipul rasial. cu atât sunt mai puţin probabile arsurile datorate radiaţiei solare. este posibilă datorită muşchilor şi tendoanelor – extensii ale muşchilor care joacă un rol crucial în transmiterea forţelor de 48 . acelaşi număr de melanocite este întâlnit în pielea fiecărei fiinţe umane. devin mai pigmentate urmare acestei expuneri prelungite la lumina solară. Procesele chimice complexe ale organismului ce convertesc aminoacidul. La rasa neagră. celulele se măresc şi culoarea pielii devine mai închisă. cu cât pielea are o culoare mai închisă. Răspunsul este variabil de la individ la individ. „roşii sau pletorici” la mânie datorită creşterii fluxului sanguin şi cianotici. când vasele mici se închid. tirozina. de la o clipire a unei pleoape până la un salt în aer. Odată format. stimulează producerea de melanină printr-un proces fiziologic de bronzare. în melanină au loc la periferia melanocitului. Expunerea la lumina ultravioletă. în afară de albinoşi. fie prin radiaţia solară. Astfel devenim „palizi” în condiţii de frică. când mare parte din oxigenul din sânge este transportat spre ţesuturi pe măsură ce fluxul sanguin scade. Funcţia melaninei este de a proteja pielea faţă de radiaţia solară. Cantitatea de melanină produsă de aceste celule prezintă mari variaţii. Coloraţia pielii poate fi modificată ca urmare a unei stări particulare a nuanţei sângelui din vasele pielii. „albaştri” la frig.

Inima este unica structură a corpului compusă din muşchi striat de tip cardiac. cum ar fi intestinele sau vezica urinară. implicat în motilitatea (proprietate a unor organe cu musculatura neteda de a efectua miscari de contractie si de relaxare) organelor interne. care reprezintă constituientul principal al inimii. Muşchii voluntari se mai numesc striaţi datorită faptului că. la examinarea microscopică. un proces denumit contracţie. Muşchii: Există trei tipuri diferite de muşchi în organism. un proces complicat. ce implică creierul. Ei trebuie să fie capabili de a produce o contracţie rapidă. Împreună cu oasele şi tendoanele. aranjamentul fibrilar care îi formează le dă un aspect dungat. 49 . Primul tip este reprezentat de muşchii scheletici sau voluntari. cum ar fi urcarea scărilor. nervii şi organele de simţ. Ei îşi exercită acţiunea prin scurtarea lungimii. explozivă. cum ar fi mişcarea capului. Al doilea tip este muşchiul neted (denumit aşa datorită aspectului său microscopic).contracţie a muşchiului la osul asupra căruia acţionează. Contracţiile inimii sunt rezultatul impulsurilor produse de sistemul excitoconductor al inimii. şi sunt de asemenea implicaţi în reacţiile automate denumite reflexe. ei sunt responsabili pentru toate formele de mişcări conştiente. şi de a menţine un tonus constant pentru a păstra corpul într-o postură normată. de tipul celei pe care o efectuează muşchii membrelor inferioare în timpul unei sărituri. În spatele activităţii musculare există mecanisme sofisticate care fac dintr-o acţiune aparent simplă. care asigură expulzarea sângelui din inimă în vasele sanguine. 1. Al treilea tip este muşchiul cardiac.

Muşchii voluntari se găsesc în întreg organismul. fiecare fibră este o celulă alungită. un os mic al urechii medii. reprezentând o proporţie de 25 la sută din greutatea corpului. de la micul muşchi stapedius. care acţionează asupra scăriţei. Aceste filamente sunt grupate în fascicule denumite miofibrile. şi furnizorii normali de energie. determinând mişcarea anumitor oase. Printre miofibrile se află depozitele energetice ale muşchiului. a. formând o reţea densă. în care oxigenul şi substratul energetic sunt metabolizate pentru a produce energie. chiar şi la un nou născut. care formează majoritatea masei fesiere şi controlează mişcările articulaţiei şoldului. Cele mai mici dintre ele – unităţile de bază ale activităţii musculare – sunt filamente de actină şi miozină. ce asigură transportul hranei. Ele sunt proteine cunoscute sub numele de proteine contractile. până la muşchiul gluteus maximus (marele fesier). Muşchii netezi nu sunt sub controlul conştient al creierului. Muşchiul se scurtează când filamentele de actină şi miozină glisează în lungul lor. fusiformă. sub formă de glicogen. atât de fine încât pot fi observate numai la microscopul electronic. În muşchii netezi sau involuntari. 50 . Muşchiul cardiac are o structură foarte asemănătoare cu cel voluntar. determinând peristaltismul intestinal. mitocondriile. Se comportă ca resorturi ataşate de diferite puncte ale scheletului. ei produc contracţia musculară necesară în procese cum ar fi digestia. Structura muşchilor: Muşchii voluntari pot fi priviţi ca o serie de fascicule paralele de fibre adunate împreună pentru a forma o unitate completă. dar fibrele sunt mai scurte şi groase.

Fibrele musculare sunt grupate în fascicule. formând tendoanele. structura muşchiului cardiac este totuşi aceeaşi ca a muşchiului voluntar. b. Structura muşchiului neted nu prezintă acelaşi aranjament geometric ordonat al filamentelor şi fibrelor. care se îngustează la capete. fiecare fiind distribuită la un muşchi voluntar. Un muşchi de dimensiuni mici este alcătuit din puţine fascicule de fibre. Acetilcolina traversează spaţiul îngust dintre terminaţiile nervoase şi muşchi. sau voluntari. cum ar fi gluteus maximus. Acestea sunt. Fiecare ramificaţie ia apoi contact cu celulele musculare. poate fi alcătuit din sute de fascicule. când ajunge la extremitatea nervului. în timp ce un muşchi de dimensiuni mari. Are un corp muscular gros. Funcţiile muşchilor: Muşchii scheletici. deşi are o contracţie dependentă de acţiunea filamentelor de miozină şi actină. Întregul muşchi este învelit într-un ţesut fibros. unde se leagă de zone speciale ale membranei celulare numite receptori.Miofibrilele sunt grupate în fascicule mai mari numite fibre musculare. Impulsul electric se propagă prin nerv plecând de la creier şi. cu excepţia faptului că fibrele formează o reţea. celulele musculare cu nucleii celulari dispuşi la periferie. cu un înveliş de ţesut conjunctiv. eliberează o cantitate mică de acetilcolină din granulele în care aceasta este stocată. Aceşti nervi motori au mai multe ramificaţii. fiecare din acestea inserându-se pe un os. După legarea acetilcolinei de 51 . ea este constituită din celule fusiforme dispuse neomogen. Observată la microscop. Fiecare fibră musculară vine în contact cu o fibră nervoasă care îi declanşează acţiunea ori de câte ori este necesar. sub membrană. de fapt. sunt activaţi de nervii motori care pleacă din măduva spinării şi care preiau impulsurile venite de la creier printr-un tract nervos.

astfel încâtse creează un mecanism ce va determina contracţia unui muşchi şi relaxarea altuia. consecutiv. iar altele au o acţiune inhibitorie. denumită microtubuli. Activitatea filamentelor de miozină şi actină în timpul contracţiei musculare este un proces complicat. Aceşti receptori trimit implusuri la măduva spinării şi. muşchii coapsei se contractă rapid şi gamba se mişcă înainte. Cele mai simple reflexe apar prin stimularea directă a nervilor motori de către semnalele ce sosesc la măduva spinării de la receptorii senzoriali prin nervii senzitivi.receptori. acţionează nervii motori care pleacă de la măduva spinării la muşchii coapsei. Muşchiul neted are. de exemplu. în care are loc formarea şi desfacerea continuă a unor legături chimice dintre acestea. Spre deosebire de reflexe. impulsul se propagă simultan la mai multe celule. Totuşi. Drept rezultat. Acest mod de propagare ajută. furnizată de arderea substratului energetic în prezenţa oxigenului în mitocondrii. Pentru a asigura relaxarea musculară. o inervaţie motorie. 52 . compus macroergic. Procesul contracţiei musculare este iniţiat de influxul de calciu (unul din mineralele comune din corp) în celula musculară printr-o reţea tubulară fină situată printre miofibrile. Acest proces necesită energie. stocată şi transferată apoi în compusul adenozin trifosfat (ATP). de asemenea. Unele dintre semnale acţionează prin stimularea unor anumiţi nervi motori. mişcarea conştientă a muşchilor voluntari este declanşată de semnale trimise de la creier prin măduva spinării. în loc de un singur nerv ce stimulează o singură celulă. muşchiul se contractă şi rămâne în această stare atât timp cât mediatorul chimic este legat de receptor. o enzimă ce neutralizează acetilcolina intră în acţiune. la transportul hranei în intestin.

care îi conferă atât o structură mai fermă. întâlnite acolo unde există un mare număr de articulaţii care efectuează mişcări într-un spaţiu relativ mic. Un tip particular de tendon se află în conexiune cu ţesutul muscular care formează peretele inimii. deoarece ele ocupă mult mai puţin spaţiu decât muşchii. În principiu. 1. Tendoanele sunt extensii specializate ale muşchilor şi sunt formate din ţesut conjunctiv. care leagă fasciculele de fibre musculare şi care se unesc şi se extind în afara muşchiului sub forma unui cordon inextensibil. tendonul uneşte partea activă sau corpul muşchiului cu structura – un os – care va fi mobilizată.Tendoanele: Tendoanele joacă un rol important într-o gamă variată de mişcări. Tendoanele sunt. ci de un ţesut specializat al inimii. Muşchii ce acţionează aceste tendoane sunt situaţi la distanţă de nivelul braţelor şi picioarelor. cât şi inele de susţinere în punctele în care vasele mari se unesc cu inima. realizând tracţiunea structurii interesate şi realizând astfel mişcarea. Aici. ambele feţe ale mâinilor şi picioarelor conţin un întreg set de diferite tendoane. benzi dense de ţesut fibros formează structuri solide în interiorul muşchiului cardiac. favorizând acţiunea de pompă a acesteia. de asemenea. Există mai multe tendoane localizate aproape de suprafaţa corpului şi care pot fi simţite cu uşurinţă. determinând contracţia inimii şi expulzia sângelui. Aceste impulsuri au o frecvenţă de aproximativ 72 de ori pe minut. Astfel. 53 . Forţa de contracţie a fibrelor musculare este concentrată şi apoi transmisă prin tendon.Contracţia muşchiului cardiac nu este produsă de nervi motori.

de asemenea. care iniţiază acţiunile voluntare şi involuntare. 1. neuroni integrativi (interneuroni). 2. Funcţia lor este oarecum asemănătoare cu cea a circuitelor dintr-un aparat electric complex: ele preiau semnalele dintr-o parte a sistemului nervos şi le transmit alteia. în final. 54 . este. SISTEMUL NERVOS Sistemul nervos este esenţial pentru percepţia senzorială. neuroni senzitivi. gândirii şi memoriei. În centrul său se găsesc creierul şi măduva spinării. Sistemul nervos periferic (SNP): Componentele principale ale sistemului nervos sunt nervii. care procesează informaţia primită. 2. în raport cu funcţia lor: 1. percepţia durerii şi a plăcerii. grupe de celule nervoase situate în diverse puncte ale sistemului nervos. unde ele pot fi retransmise altor neuroni pentru a determina o anumită acţiune. Fiind cea mai complexă structură a organismului. Neuronii sunt clasificaţi în trei tipuri. care. ca de exemplu respiraţia. vitală pentru dezvoltarea limbajului. care transmit informaţia de la organele de simţ ale corpului la sistemul nervos central. neuroni motori. controlul mişcărilor şi reglarea funcţiilor corpului. Celulele nervoase: Unităţile funcţionale ale sistemului nervos sunt milioanele de celule nervoase interconectate denumite neuroni.IV. care leagă sistemul nervos central de alte părţi ale corpului şi ganglionii nervoşi. controlează tot ţesutul nervos din celelalte părţi ale corpului. 3.

Un nerv este un fascicul alcătuit din fibre motorii şi senzitive. cum ar fi nervul optic. care este sub control subconştient. inima şi căile respiratorii din plămâni. Semnalele de la aceşti 55 . care conţin celule receptoare specializate. Nervii cranieni inervează. cât şi senzitive. fiecare nerv spinal se divide în ramuri care. organele de simţ şi muşchii capului. cele două tipuri de fibre se alătură pentru a forma nervul. Fibrele motorii şi senzitive sunt prelungirile cele mai lungi ale neuronilor respectivi. La mică distanţă de măduva spinării. cum ar fi ochii. se divid în numeroase ramuri mai mici. în număr de 43 de perechi. Nervii principali. deşi fiecare acţionează independent de cealaltă. Sistemul nervos periferic are două mari componente: sistemul nervos somatic. Ei inervează toate regiunile corpului situate mai jos de gât. şi sistemul nervos autonom. îşi au originea în sistemul nervos central: 12 perechi se desprind din porţiunea inferioară a creierului (nervii cranieni) şi 31 de perechi din măduva spinării (nervii spinali). După unirea rădăcinilor. Nervii spinali se desprind la intervale regulate din măduva spinării şi conţin întotdeauna atât fibre motorii. inervează organele digestive. formând o reţea care inervează tot corpul. Atât fibrele senzitive cât şi cele motorii sunt doar părţi ale neuronilor senzitivi şi motorii. care se găseşte sub control conştient. împreună cu ţesutul conjunctiv şi vasele sanguine. una alcătuită din fibre motorii şi cealaltă din fibre senzitive. În primul rând. colectează informaţii din mediul extern de la organele de simţ. vagul. Unii nervi cranieni. la rândul lor. # Sistemul nervos somatic are un rol dublu. în principal. Fiecare nerv spinal este ataşat de măduva spinării prin intermediul a două rădăcini. deşi un nerv cranian foarte important. conţin doar fibre senzoriale.

Dacă. Acesta primeşte informaţii despre orice variaţie în. iniţiind astfel mişcarea.receptori sunt transportate apoi către sistemul nervos central. În al doilea rând. Ele primesc 56 . ale unor organe cum ar fi inima. prin fibrele senzitive. glande şi organe de simţ. Practic. transmite mesaje prin fibrele motorii de la sistemul nervos central la muşchii scheletici. Întregul sistem autonom este controlat de o zonă din creier numită hipotalamus. stomacul. de exemplu. de exemplu. Fiecare foloseşte un mediator chimic diferit acolo unde fibra nervoasă ajunge la organul ţintă. vezica urinară. El este alcătuit în întregime din nervi motori aranjaţi în releu pornind de la măduva spinării către diferiţi muşchi. nu joacă nici un rol în analiza informaţiilor senzitive sau în iniţierea impulsurilor motorii. intestinul. fără un efort mental deliberat din partea noastră. rolul de a menţine funcţiile automate. Sistemul nervos central (SNC): Sistemul nervos periferic acţionează doar ca un releu pentru transmiterea mesajelor între sistemul nervos central şi muşchii capului. componentele chimice ale corpului şi ajustează sistemul autonom pentru a restabili echilibrul. Ambele activităţi şi multe altele apar în sistemul nervos central. organele sexuale şi vasele sanguine. fiecare are o autonomie diferită şi are efecte diferite asupra organelor pe care le deserveşte. plămânii. # Sistemul nervos autonom are. nivelul oxigenului scade în urma efortului. Sistemul nervos autonom este compus din două părţi. 3. în principal. Creierul şi măduva spinării formează unitatea centrală care prelucrează impulsurile. denumite simpatic şi parasimpatic. hipotalamusul comandă sistemului autonom creşterea frecvenţei cardiace pentru a furniza mai mult sânge oxigenat.

printr-un canal şi mai îngust. transmit impulsurile de-a lungul fibrelor motorii. Lichidul circulă de la ventriculii laterali. şi coloana vertebrală. Numerotarea începe de la emisferele cerebrale în jos. ventriculii cerebrali sunt numerotaţi. apos. în ventriculul al treilea şi apoi. majoritatea neuronilor cerebrali sunt interneuroni care au funcţia de a filtra. care au nume specific. după aceea. Cel de-al doilea este constituit din trei membrane fibroase denumite meninge. Funcţia de analiză sau de procesare poate fi relativ simplă pentru unele activităţi ce se desfăşoară în măduva spinării. către măduva spinării. iar primii ventriculi (ventriculi laterali) sunt şi cei mai mari. care furnizează oxigenul şi substanţele nutritive. Lichidul cefalorahidian este un fluid limpede. care circulă în meninge. Lichidul are un efect de amortizare. le selectează şi analizează şi. Spre deosebire de ventriculii inimii. producând un răspuns adecvat al muşchilor şi glandelor. apeductul cerebral. Fluidul este produs continuu din sânge de către celulele specializate ale plexurilor coroide din ventriculii cerebrali. printr-un orificiu îngust. Acestea acoperă în întregime creierul şi măduva spinării. în măduva spinării şi în ventriculii cerebrali (cavităţi). analiza şi stoca informaţiile. dar analiza la nivelul creierului este de obicei de o înaltă complexitate. implicând participarea a mii de neuroni diferiţi.mesaje prin fibrele senzitive de la organele de simţ şi receptori. care adăposteşte măduva spinării. Deşi mulţi neuroni senzitivi se termină şi mulţi neuroni motori au originea în creier. care adăposteşte creierul. El este de asemenea protejat de două tipuri de învelişuri. în cel de-al 57 . Întregul sistem nervos central necesită un aport substanţial de sânge. Primul este osos: craniul. ajutând astfel la protejarea ţesutului nervos vital faţă de agresiuni.

ce pleacă din diferite părţi ale creierului. Cel anterior este compus din neuroni motori. fasciculele ascendente duc impulsurile senzitive către creier. Materia cenuşie – denumire a aglomerărilor neuronale – are formă de H pe secţiune transversală. De aici iese prin orificii ale planşeului ventriculului în nişte spaţii (cisterne) pline cu lichid care înconjoară trunchiul cerebral la baza creierului. cu un corn posterior şi unul anterior în fiecare jumătate (protuberanţe). care este situată în interiorul canalului vertebral de la creier până la vertebrele inferioare. de pe arahnoidă. fibrele acestora din urmă formează fascicule lungi. ea funcţionează ca un sistem de conducere în ambele sensuri între creier şi sistemul nervos periferic. Această funcţie este îndeplinită prin intermediul neuronilor senzitivi şi motori. Materia cenuşie este înconjurată de materia albă. După aceea. în lungime de circa 40 cm. În primul rând. Măduva spinării: Măduva spinării este o coloană de ţesut nervos aproximativ cilindrică. una dintre cele trei meninge. Aceasta este împrăştiată în trei cordoane şi conţine fasciculele ascendente şi descendente care conectează creierul la măduva spinării în ambele direcţii. lichidul circulă către partea superioară a creierului (emisferele cerebrale) şi este reabsorbit de către proeminenţele speciale. Fasciculele descendente propagă impulsurile motorii de la creier la sistemul nervos periferic.patrulea. care este puţin mai larg. Măduva spinării are două funcţii principale. a. Ea este compusă din aglomerări de neuroni şi fascicule de fibre nervoase. în timp ce cornul posterior conţine corpii celulari ai neuronilor de asociaţie şi senzitivi. denumite vilozităţi arahnoidiene. Ea coboară pe distanţe 58 .

creierul mijlociu şi creierul anterior. şi formaţia reticulată. creierul poate fi împărţit în trei regiuni distincte: creierul posterior. tot creierul mijlociu şi o parte din cel anterior. astfel încât partea stângă a corpului este controlată de partea dreaptă a creierului şi viceversa. Cea mai mare structură a creierului posterior este cerebelul. activităţi motorii.variate prin măduva spinării şi la capătul lor la mare distanţă de creier. Trunchiul cerebral. Variatele structuri ale trunchiului cerebral – incluzândule pe cele denumite bulb şi puntea. care face parte din creierul mijlociu – au funcţii vitale. Fiecare din aceste regiuni este divizată în zone separate. care controlează funcţii distincte. 59 . cuprinde părţi din creierul posterior. vin în contact cu dendritele sau cu corpii celulari ai neuronilor senzitivi sau motori aparţinând sistemului nervos periferic. b. în principal. care leagă creierul cu măduva spinării. Această zonă are. Ea trimite impulsuri care produc mişcările inconştiente ale muşchilor. Creierul: În principiu. Mesajele urcă prin măduva spinării şi sunt conectate prin interneuroni cu nervii motori care controlează mişcările gâtului. ale căror prelungiri se extind pe distanţe mici în sus şi în jos prin măduva spinării şi prin interneuroni care transmit mesajele direct între neuronii senzitivi şi cei motori. care fac parte din creierul posterior. A doua funcţie a măduvei spinării este de a controla activităţile reflexe simple. astfel încât postura şi echilibrul sunt menţinute şi acţionează în perfect acord cu ariile motorii ale emisferelor cerebrale pentru coordonarea mişcărilor corpului. Aceasta se obţine prin neuroni. toate interconectate cu alte porţiuni ale creierului. Aici este locul de încrucişare al tuturor căilor aferente şi eferente.

Este strâns legat de sistemul hormonal endocrin. ceea ce permite corpului să îndeplinească diferite tipuri de mişcări liber şi inconştient. care funcţionează ca un releu telefonic între măduva spinării şi emisferele cerebrale. În interiorul emisferelor cerebrale există o aglomerare de substanţă cenuşie (celule nervoase) denumită ganglioni bazali. Este regiunea creierului implicată în controlul unor funcţii vitale. memorie conştientă şi procesele mentale superioare. talamusul. Acest tip de activitate musculară este implicat în balansarea braţelor în timpul mersului. cum ar fi mâncatul. Ele sunt unite la bază printr-un fascicul gros de fibre nervoase. în fapt. Hipotalamusul este. denumite corp calos. Hipotalamusul se află la baza creierului. care coordonează activitatea musculară. Creierul mare este împărţit pe linia mediană în două jumătăţi.Emisferele cerebrale şi hipotalamusul: Partea cea mai mare din creier este reprezentată de emisferele cerebrale (cerebrum) localizate în creierul anterior. Aceste celule formează un sistem complex de control. Acestea sunt mai dezvoltate la om decât la orice alt animal şi sunt esenţiale pentru gândire. El este situat imediat sub o altă structură importantă din creierul anterior. Acesta este locul unde toate celelalte părţi ale creierului transmit mesajele pentru a fi luată o decizie. dormitul şi termoreglarea. 60 . în expresia feţei şi în poziţionarea membrelor înainte de ridicarea în picioare sau de mers. care sunt conectaţi cu alte zone importante din creier şi cu glanda hipofiză (pituitară). sub cele două emisfere cerebrale. cunoscute sub numele de emisfere cerebrale. o colecţie de centri nervoşi specializaţi.

care împart fiecare din cele două emisfere ale cortexului în patru zone numite lobi. Aceasta explică de ce policele este mai sensibil decât genunchiul. lobul occipital pentru văz. vorbire şi gândirea superioară. Depliată. Această parte a creierului a devenit atât de dezvoltată la oameni încât a necesitat plieri repetate pentru a avea loc în craniu. ariile premotorii şi motorii ale cortexului cerebral conlucrează cu alte arii ale sistemului nervos central şi periferic pentru a produce mişcarea coordonată care este vitală pentru orice activitate conştientă. care nu recepţionează decât senzaţiile de la genunchi şi arie întinsă pentru police. Acelaşi principiu se aplică şi altor arii senzoriale din cortex. lobul parietal pentru pipăit şi gust.Hipotalamusul are căi nervoase care îl conectează cu sistemul limbic. pipăit. care este strâns legat de centrul olfactiv din creier. iar cel frontal pentru mişcare. Fiecare din aceşti lobi îndeplineşte una sau mai multe funcţii specifice. ca şi ariilor motorii. cortexul cerebral este locul unde informaţiile primite de la cele cinci simţuri – văz. În fiecare din aceşti lobi există porţiuni specifice ce recepţionează mesajele senzoriale dintr-o singură zonă a corpului. reprezentând suprafaţa exterioară a creierului. Lobul temporal seveşte pentru auz şi miros. simţul tactil este localizat pe o arie mică în lobul parietal. Între pliuri există câteva şanţuri adânci. Cortexul cerebral: Cortexul cerebral este un strat gros de aproximativ 3 mm de materie cenuşie cu aspectc cutat. ar acoperi o suprafaţă de 30 de ori mai mare. gust şi miros – sunt analizate şi prelucrate astfel încât alte părţi ale sistemului nervos pot reacţiona la informaţie dacă este necesar. De aceea. În plus. De exemplu. auz. 61 .

micsti)  ganglioni nervosi 2) S.Somatic (de relatie) – (SNC.portiune centrala (centrii nervosi.  encefal  trunchi cerebral  cerebel diencefal  emisfere cerebrale SNP :  nervi  spinali – 31 perechi (micsti)  cranieni – 12 perechi (motori.  pre-viscerali  intra-murali Neuronul  conducere centripeta (dendrite)  conducere centrifuga (axon). de nervi vegetativi. SNP) 2) S. fibre vegetative si de ganglioni vegetativi  latero-vertebrali. stress)  parasimpatic (intervine in conditii obisnuite) -ambele componente au: . SNC) . 62 .portiune periferica (exista in SNP)  repr.Sistemul nervos: REZUMAT Sistemul nervos .N.N.V.N. senzitivi.Vegetativ 1) SNC:  maduva spinarii.dupa structura si functie: 1) S.  simpatic (actioneaza in conditii neobisnuite.

Stimul  Receptor  (cai senzitive/aferente) Centru nervos  (cai motorii/eferente)  Efector  Raspuns. a) Functia reflexa a maduvei spinarii 63 .axonii neuronilor motori din maduva spinarii sau trunchiul cerebral.diencefal) -cortical (scoarta cerebrala). Efectorii – muschii striati.pot fi: celule senzoriale. Calea eferenta . . Receptorii = receptioneaza informatii din mediul int. le prelucreaza si elaboreaza comenzi corespunzatoare:  distribuiti pe 3 niveluri: -medular (mad.exteroceptori (piele) . le analizeaza.proprioceptori (in muschi. organ cortic) . in impulsuri nervoase. Arcul reflex = baza anatomica a actului reflex. cerebel.. controlul cortical este realizat de neuronii motori din scoarta cerebrala.interoceptori (org. si ext. corpusculi senzitivi. dat de organism la actiunea unui stimul asupra unui camp receptor. art.Functia reflexa a SN Somatic Actul reflex = procesul fiziologic de raspuns. Centrii nervosi – primesc inf. Calea aferenta – dendritele neuronilor din ganglionii spinali sau cei cranieni.  schimbarea pozitiei) . organe specializate (retina. interne). si le transf. dendritele neuronilor senzitivi. spinarii) -subcortical (trunchi cerebral.

arc reflex cu cel putin 3 neuroni (cel putin 1 neuron intercalar) .timp de latenta scurt .  ref.monosinaptice (1) . de orientare a capului spre o sursa sonora.miotatice sau osteotendinoase sau de extensie .: . functional si filogenetic: .arc reflex cu 2 neuroni – 1 senzitiv si 1 motor (din coarnele anterioare) .ex: bicipital.coliculii cvadrigemeni sup. rotulian. mezencefal. tuse. masticatie. clipire. somatice . . c) Functia reflexa a cerebelului .  ref.p. pozitie) . somatice din trunchiul cerebral sunt localizati in nucleii motori.d.punte: supt.ref. .v.Ref.arhicerebel (1) 64 .caract.sunt strict limitate . punte.d. . de orientare a capului spre o sursa luminoasa. .bulb: stranut. voma.reactia de aparare . de indepartare a mainii la o intepatura.nucleul rosu are rol in reglarea tonusului muscular.mezencefal: .nu iradiaza .statice si stato-kinetice (pt. ahilian. din bulb. b) Functia reflexa a trunchiului cerebral Centrii nervosi ai ref. . . deglutitie.polisinaptice (2) (1) .coliculii cvadrigemeni inf.de flexie sau nociceptive. (2) .

- paleocerebel (2) - neocerebel (3) 1) - reglarea echilibrului; - inf. de la ap. vestibular si de la sensibilitatea proprioceptiva; 2) reglarea tonusului muscular; 3) reglarea miscarilor fine. d) Functia reflexa a emisferelor cerebrale - reflexe neconditionate - reflexe conditionate. Functia de conducere a S.N. Somatic Asig. de: - subst. alba/prelungirile neuronilor, care contine fascicole conducatoare; - nervi perifierici – spinali si cranieni. Functia de conducere a maduvei spinarii - asig. de substanta alba si nervii spinali; - subst. alba – 3 perechi de cordoane - in cordoane exista cai de conducere: - scurte (de asociatie/intersegmentale) - ungi (de proiectie) - ascendente; - descendente. a) Caile ascendente - cai senzitive (ale sensibilitatii) - conduc impulsul nervos de la R la centrii nervosi; - specifice (sens exteroceptive si proprioceptive) - nespecifice (sens. interoceptive). Caile sensibilitatii exteroceptive (tactila, termica, dureroasa) - formate din 3 neuroni;

65

1. calea sensibilitatii exteroceptive tactilogrosiera (protopatica) a sensibilitatii termice si dureroase: - primul neuron – localizat in ganglionul spinal (de pe rad. post. a nerv. spinal); - dendrite culeg informatii de la receptor  le transf. in impuls nervos; - axonul primului neuron (deutoneuron) (cornul posterior); - fie patrunde in cord. ant. de pe partea opusa, formand fascicolul spino-talamic anterior  informatii tactile ; - fie patrunde in cordonul lateral de pe partea opusa, formand fascicolul spino talamic lateral  inf. termice si dureroase; - fascicolele fac sinapsa cu III neuron (tritoneuron), din talamus; axonul lui va proiecta in cortex, in aria somestezica primara (termica si dureroasa) sau aria somestezica secundara. 2. calea sensibilitatii tactile fine (epicritica) - I neuron este localizat in gangl. spinal; - dendritele aduc informatii de la Receptor; - axonul patrunde in maduva, in cordonul posterior, formand fascicole spino – bulbare (Goll si Burdah); - fac sinapsa cu II neuron, din bulb; - axonul lui  III neuron (din talamus); - se proiecteaza in cortex, in aria somestezica primara. Caile sensibilitatii proprioceptive 1.calea sensibilitatii proprioceptive constiente (kinestezice) - simtul pozitiei si al miscarii (constiente); - identica cu calea sensibilitatii tactile fine.

66

2.calea sensibilitatii proprioceptive inconstiente - are 2 neuroni: - protoneuron (in ganglionul spinal); - dendrite  inf de la proprioceptori; - axonul  al II-lea neuron (din cornul post. medular); - axonul celui de-al II-lea neuron: - patrunde in cord lat. De pe aceeasi parte  fasc. spino-cerebelos direct; - patrunde in cord lat de pe partea opusa  fasc spino-cerebelos indirect (incrucisat); - proiecteaza in paleocerebel. Caile ascendente nespecifice - fac parte din subst reticulata medulara, primesc colaterale de pe caile specifice si transmit inf. nespecifice intr-o zona imprecisa a scoartei cerebrale (pe ariile somestezice) determinand o stare de hiperexcitabilitate a scoartei cerebrale; b) Caile descendente - cai ale miscarii - pleaca de la encefal  maduva  muschi, organe (efectori) I. cai piramidale - transmit comenzi care coordoneaza miscarile voluntare, rapide, precise; 1) cortico-spinale; 2) cortico-bulbare; 1) cai cortico-spinale; - controleaza motilitatea voluntara, de la nivelul trunchiului, membrelor si o parte din regiunea gatului; - au 2 neuroni: I.neuron  neocortexul motor (in aria motorie primara) II. neuron  cornul anterior medular
67

stereotipe. niveluri alre trunchiului cerebral.intervin in declansarea miscarilor det de unele stari emotive 1.II neuron – in nucleii motori ai trunchiului cerebral (adica in nucleii de origine pt. 2) cai cortico-bulbare .I neuron – neocortex motor.controleaza alaturi de corpii striati. tonusul muscular. . . anterioara a nervului spinal.  cai corticostriotectospinale.axonul celui de-al doilea neuron ajunge.coordoneaza/controleaza miscarile involuntare. pozitia organismului.ganglioni bazali = 2 reg. vorbit). aria primara . cai extra piramidale .axonul I neuron se incruciseaza la dif. . cai care pleaca din cortex (2 neuroni) I. II. nervii cranieni) . asociate cu unele activitati dobandite (mers.motilitatea voluntara din reg capului si restul gatului. 68 . prin rad. II.  corpii striati. dupa care trec (se incruciseaza) in cornul anterior opus.axonul I neuron trece printre corpii striati (sau ganglioni bazali). dense de substanta cenusie situate la baza emisferelor cerebrale. ajungand la al II-lea neuron. in primul caz  fascicol piramidal incrucisat.  neocortex . patrund in maduva prin cordonul anterior. restul de 20-25% (fibre) au traseu descendent prin maduva spinarii. la musculatura striata . in al doilea caz  fascicol piramidal direct. avand traseu descendent prin trunchiul cerebral. . automate. unde 75%-80% din fibre se incruciseaza (in decusatia motorie) si patrund in maduva prin cordonul lateral. . lente. scris.. ajungand la piramidele anterioare ale bulbului.2 neuroni.

. . Nervi spinali Distributia nervilor spinali: .2. .parasimpatic. poarta numele de dermatoame.12 perechi toracali (dorsali) distr.simpatic. tahicardic si hipertensiunea arteriala. . cai corticostriorubrospinale I.8 perechi cervicali – form plexul cervical + plexul brahial.plexul lombar  nervii femurali . salivare) .SNV .5 perechi lombari  plexul lombar .  trunchiul cerebral II. .pancreas – inervatie parasimpatica. determinand scaderea cardioacceleratiei.31 perechi de nervi spinali micsti: .cele 2 componente pot avea actiune antagonica (asupra inimii  simp: stimuleaza activitatea inimii. metameric intercostal.  parasimp: inhiba activitatea inimii.zonele tegumentului inervate de perechile de nervi spinali.plexul brahial  se desprind nervii membrelor superioare .majoritatea organelor au dubla inervatie (simpatice si parasimpatice) .1 pereche cocigieni  plexul coccigian. determina cardioacceleratia. . Sistemul nervos vegetativ . bradicardie si hipotensiune)  act similar (ex: gl.5 perechi sacrali  plexul sacrat .  cornul anterior medular.plexul sacrat  nervii rusinosi si sciatici . 69 .coordoneaza activitatea org interne.

apartine nervului VII) .Arcul reflex vegetativ Receptori  visceroceptori. parasimpatic . hipotalamus. Calea aferenta  dendrite + axoni ai neuronilor viscerosenzitivi din ganglionii spinali. cerebrala – aria somestezica 1. subst. medulare (sunt reprezentate de neuronii visceromotori) – cervicala. apartine nervului IX) . simpatice lungi pt.are 2 neuroni: .lacrimal si salivator superior (in punte. dorsala si lombara (simpatic) si mad.dorsal (in bulb. Centrii nervosi : .unul postganglionar – simpatic  ganglion latero-vertebrali si in plexul celiac.parasimpatic  gangl.acetilcolina – mediator 70 . . apartine nervului X) .salivator inferior (in bulb. sacrata (s2-s4) (parasimpatic) .n. Calea eferenta .de control si integrare vegetativa .in sc. . .n.unul preganglionar – din centrii nervosi de comanda.2 paleocortex.fibrele preganglionare mielinice scurte pt. pre-viscerali si intramurali.de comanda – in coarnele lat.n.in nucleii vegetativi ai trunchiului cerebral (apartine SNV) . accesor al nervului 3 (mezencefal) . reticulata.n. mezentelic superior si mezentelic inf.

De la orice sursă. 71 . În fapt. Cel mai bun mod de a explica lumina este acela de a o considera ca un instrument de transmitere. simpatice . Corneea reprezintă o lentilă puternică cu focar fix. . creând posibilitatea ca obiectele să poată fi văzute.scurte pt. de obicei. gradul de refracţie poate fi controlat precis de către forma lentilei. Celălalt lucru important de înţeles despre lumină este că. cum ar fi lentila de formă specială a aparatului de fotografiat sau lentila alcătuită din ţesut a ochiului uman. Corneea: Cînd o rază luminoasă ajunge la ochi. poate fi distorsionată la trecerea prin anumite structuri. dar perfecte ale unor obiecte mult mai mari.. pentru a înţelege pe deplin felul în care lumea exterioară poate fi vizualizată în mica structură care este ochiul. Ochiul: Atunci când oamenii vor să explice mecanismul vederii. Corneea are doar o jumătate de milimetru grosime la centru şi un milimetru la joncţiunea cu sclerotica (albul ochiului).fibre post ganglionare – amielinice . ei compară. lumina poate fi refractată sau concentrată pentru a forma imagini mici. a. ea se răspândeşte în toate direcţiile.Totuşi. deşi de obicei se transmite linear. 4. parasimpatice .acetilcolina – parasimpatice. Puterea optică a corneei este aproximativ două treimi din puterea totală de refracţie a ochiului.adrenalina – simpatice.lungi pt. Mai mult. ochiul cu un aparat de fotografiat perfect proiectat. trebuie să ne reamintim principiile de bază. prima structură pe care o întâlneşte este o fereastră rotundă numită cornee. care este prima din cele două lentile ale ochiului.

Corneea este alcătuită din cinci straturi. O peliculă de lacrimi acoperă stratul epitelial. Stroma ajută la apărarea corneei împotriva infecţiilor şi a inflamaţiilor. Coroida este o foiţă membranoasă subţire între sclerotica ce o protejează la exterior şi retină. Pelicula lacrimală alimentează stratul optic (epitelial). Urmează apoi stroma formată din colagen. Acesta are cea mai mare grosime. Dedesubt există un strat elastic numit stratul Bowmann. raza luminoasă intră în camera anterioară a ochiului. Acesta menţine transparenţa corneei şi echilibrul hidric dintre cornee şi restul ochiului. ce alimentează retina şi formează o reţea intricată pe cea mai mare parte a ochiului. Odată formate. poluării sau prafului. Stratul final este un endoteliu de grosimea unei celule. Uvea: Uvea reprezintă tunica medie a ochiului. corneea nu ar fi protejată împotriva microorganismelor bacteriene. 72 . umoarea apoasă. corpul ciliar şi irisul. În acesată reţea există şi ţesut de susţinere care conţine cantităţi variate de pigmenţi. care este constant drenat şi înlocuit. alcătuită din trei structuri distincte: coroida. celulele acestui strat nu se pot regenera şi astfel leziuni ale endoteliului pot determina defecte permanente ale vederii. La exterior. După stromă urmează o membrană elastică denumită Descemet. Aceasta este plină cu un lichid apos. b. este un epiteliu format din cinci straturi celulare. După ce trece prin cornee. Această membrană are o vascularizaţie bogată. fiind echivalentul pielii. căci fără lacrimi ar pierde transparenţa şi ar deveni opac. acesta împiedică lumina să treacă de polul posterior al ochiului şi să formeze imagini neclare. Fără lacrimi.

Ataşată de corpul ciliar se află a treia regiune specializată. ce are un aspect gelatinos şi dă consistenţa. Umoarea vitroasă şi retina: În spatele cristalinului este camera internă. Funcţionează ca diafragma unui aparat de fotografiat. c. Pe suprafaţa internă. forma şi elasticitatea ochiului. având o putere de refracţie mai mică decât a corneei. Aceasta este sructura al cărui pigement de culoarea ochilor. datorită formei pe care o au. de asemenea. de a produce umoarea apoasă. numite bastonaşe şi conuri. permiţându-ne focalizarea vederii pe obiectele situate la distanţă mică şi. În spatele irisului se găseşte cristalinul elastic şi transparent. irisul. La lumină slabă. pupila îşi micşorează dimensiunile. Acesta este. îşi măreşte diametrul. rămăşiţele unui canal arterial din cursul dezvoltării fetale. Aceasta este plină cu o substanţă denumită umoarea vitroasă. Bastonaşele sunt sensibile la lumina de intensitate slabă şi nu percep culoarea. situată în partea anterioară a ochiului. care formează peretele posterior al camerei anterioare. Rolul ei este de a modifica forma cristalinului prin intermediul contracţiei muşchilor ciliari. fibrele ei musculare dilatând sau contractând pupila şi controlând astfel cantitatea de lumină care ajunge la retină. Acestea sunt responsabile de claritatea imaginii şi sunt cele mai numeroase la polul posterior al ochiului. de fapt. a globului ocular se găseşte un strat fotosensibil. care este în schimb percepută de conuri. între cristalin şi suprafaţa internă a corneei. constituit din două tipuri de celule fotosensibile. lichidul care circulă în camera anterioară. Dacă intensitatea luminii este putenică. Prin centru ei trece canalul hialoid. în aria denumită foveea sau 73 . fără ca noi să facem nici un efort conştient. principală. curbată.Corpul ciliar este o porţiune cutată a uveei. a ochiului. denumit retină.

Aceasta se numeşte artera centrală a retinei. Există o venă corespondentă care traversează nervul optic alături de artera centrală şi care drenează retina. Nervul optic: Fiecare celulă fotosensibilă din retină se conectează prin intermediul fibrelor nervoase cu creierul. 74 . în timp ce fibrele din porţiunile nazale se încrucişează şi merg în partea opusă. Acesta pleacă de la globul ocular printr-un canal osos al craniului şi pătrunde în cavitatea craniană imediat sub creier. culori şi forme. Nervii din porţiunile temporale (lângă tâmple) ale fiecărei retine nu se încrucişează şi astfel pătrund în emisfera cerebrală de aceeaşi parte.macula. Fibrele nervoare care pleacă de la retină sunt senzoriale. Împreună. Nervii de pe fiecare parte se încrucişerază astfel încât o parte din informaţiile de la ochiul stâng trec în partea dreaptă a creierului şi viceversa. În centrul nervului există o arteră ce îl însoţeşte pe toată lungimea. Toate aceste fibre nervoase se unesc la polul posterior al ochiului pentru a forma nervul optic. ne oferă o imagine completă a lumii exterioare. Ea se ramifică la polul posterior al ochiului şi vasele care iau naştere se răspândesc pe suprafaţa retinei. vederea centrală şi periferică. aici se uneşte cu nervul optic central. în regiunea glandei hipofize. spre deosebire de fibrele nervoase motorii. fiecare din acestea fiind izolate de cealaltă prin teaca de mielină. dar către marginile sale apare vederea periferică. În jurul foveei sau maculei. critalinul îşi focalizează cea mai clară imagine şi vederea noastră este cea mai bună. unde are loc sinteza informaţiilor despre aspect. Nervul optic nu este altceva decât un fascicul de fibre nervoase ce transportă impulsuri nervoase detaliate prin fibre fine. retina înregistrează imagini clare. d. În această zonă.

75 . informaţia din stânga şi dreapta este din nou schimbată pe linia mediană.care au doar o singură conexiune pe traiectul lor de la creier. Urechile: Urechea nu asigură numai simţul nostru auditiv. Urechea externă şi cea medie sunt implicate în special în auz. de fiecare parte formând radiaţiile optice. nervii se desfac în evantai. urechea medie. cu traiect comun: nervul vestibular pentru echilibru şi nervul cohlear pentru sunete. 5. deşi ele se găsesc împreună în acelaşi organ. urechea externă. urechea internă. denumită corpii geniculaţi laterali. Aici. ci şi pe cel al echilibrului. 2. care preia sunetele precum un radar. la cortexul vizual. Acestea îşi modifică uşor traiectul şi se adună sub forma unui fascicul care traversează capsula internă. unde sunt concentrate toate căile motorii şi senzoriale ale organismului. care converteşte vibraţiile sonore în impulsuri nervoase şi determină poziţia capului. De aici. al cărei angrenaj osos seamănă cu un aparat ce amplifică sunetele care îi sunt transmise. Funcţia acestei conexiuni are legătură cu reflexele pupilare. Acest punct de încrucişare se numeşte chiasma optică şi este foarte apropiat de hipofiză. De la corpii geniculaţi laterali. Prima dintre acestea se găseşte imediat după punctul în care informaţiile senzoriale sunt transmise de partea opusă. Este un organ complex. nervii au un traiect către partea posterioară a creierului. nervii optici mai au multe sinapse. este prima sinapsă sau staţie de releu. 3. Mesajele care rezultă sunt transmise la creier de-a lungul a doi nervi apropiaţi. împărţit în trei regiuni: 1. Imediat după încrucişare. dar structurile urechii interne ce interpretează poziţia capului şi sunetul sunt separate.

În centrul acestuia există un canal osos ce conduce la timpan. în medie. deşi sensibilitatea maximă la sunete este cuprinsă. scăriţa. Frecvenţa sunetului este exprimată în cicli pe secundă sau în herţi (Hz). Pe măsură ce îmbătrânim sau dacă suntem expuşi la sunete cu intensitate excesivă pentru o perioadă de timp. Acestea sunt ciocănelul. sensibilitatea pentru frecvenţe înalte scade. Urechea funcţionează ca un captator (urechea externă). Acuitatea reprezintă diferenţa în decibeli între cel mai slab sunet perceput şi sunetul standard generat de un aparat special denumit audiometru. De la urechea medie pleacă un canal îngust. Acest sistem amplifică de 20 de ori mişcările timpanului.000 Hz pe secundă. Auzul: Ceea ce auzim sunt unde sonore produse prin vibraţiile moleculelor de aer. amplificator (urechea medie) şi transmiţător (urecgea internă). Numărul vibraţiilor sau a ciclurilor pe secundă determină frecvenţa. care se deschide în spatele 76 . care vine în contact cu timpanul. între 500 şi 4. porţiunea elastică. care face conexiunea între cele două. Pavilionul. Pereţii canalului secretă o substanţă ceroasă pentru a preveni uscarea şi descuamarea pielii. cu cât numărul vibraţiilor este mai mare. nivelul normal al auzului este definit printr-un standard internaţional. un os mic. care este ataşată de urechea internă. cu atât tonalitatea este mai ascuţită.000 Hz. Amplitudinea şi energia acestor unde determină intensitatea. este cel care cooptează sunetele.a. denumit tuba Eustachio. Pentru a măsura gradul pierderii auzului. La persoanele tinere. care este măsurată în decibeli (dB). şi nicovala. Amplificatorul este reprezentat de un andrenaj format din trei osişoare. gama de frecvenţe ce pot fi auzite este aproximativ între 20 până la 20.

formând nervul cohlear. nu este clar modul în care urechea distinge intensitatea şi tonalitatea sunetelor. Pocniturile din urechi. sunt produse de mişcările reduse ale timpanului. Este numită cohlee şi. Nervul cohlear ajunge la o regiune specializată a creierului. care trec în sus pe toată întinderea cohleei.amigdalelor. ceea ce contribuie la egalizarea presiunii aerului de ambele feţe ale timpanului. De asemenea. denumită aria auditivă. rămânând în echilibru. care apar atunci când coborâm rapid cu un lift. b. Teoria cea mai acceptată este că celulele cohleei măsoară presiunea undelor din endolimfă şi le transformă în impulsuri electrice (nervoase). ce apar ca urmare a modificărilor de presiune din urechea medie. Porţiunea auditivă este situată la un capăt al acestei camere şi formează o serpentină asemănătoare cu cochilia unui melc. Şi dacă poziţia capului este corect apreciată. 77 . prezintă o membrană subţire – membrana bazilară – de la care pleacă mii de fibre nervoase fine. Modificări ale intensităţii sunetelor sunt receptate de mici cili de pe membrana bazilară prin undele transmise prin endolimfă. Atât auzul. Modul în care undele sunt transformate în impulsuri electrice şi interpretate de către creier nu este complet înţeles. Echilibrul: Ca un organ al echilibrului. Porţiunea urechii responsabile cu transmiterea este complexă. cât şi mecanismul echilibrului formează o cameră comună umplută cu un lichid numit endolimfă şi undele de presiune se transmit prin acest fluid de la urechea medie prin intermediul scăriţei. atunci organismul se poate adapta. urechea este responsabilă de monitorizarea în fiecare moment a poziţiei şi mişcărilor capului. pe toată lungimea ei.

Când stăm în picioare. bine protejat de oasele craniului. care indică poziţia ortostatică. Fiecare din aceste cavităţi conţine un strat de celule acoperite de o substanţă gelatinoasă în care sunt incluse mici granule de calcar. Dacă un copil. Aici există un labirint de canale umplute cu lichid. aceste granule presează cilii senzitivi ai celulelor. Toate aceste reacţii se inversează în cazul când copilul se apleacă mult pe spate de pe un scaun. toate la niveluri şi unghiuri diferite. sacula şi canalele semicirculare. care sunt îndoite de mişcările fluidului din canalele semicirculare pe măsură ce corpul se mişcă. Pornirea şi oprirea: Imediat deasupra utriculei se găsesc trei canale semicirculare pline cu lichid.Organul echilibrului se găseşte în urechea internă. care fac corpul să se aplece înainte. La baza fiecărui canal există o masă gelatinoasă ovală. Utricula intră în acţiune atunci când corpul începe să se mişte înainte sau înapoi. granulele calcaroase ating cilii. începe să alerge. care apoi. refăcând echilibrul. cele implicate direct în echilibru sunt utricula. Canalele semicirculare preiau informaţia despre momentul în care capul începe şi se opreşte din 78 . dacă este necesar. datorită gravitaţiei. înapoi sau lateral. Utricula şi sacula au funcţia de a detecta poziţia capului. trimit comenzi la muşchi pentru ajustarea poziţiei capului. Când capul se îndoaie înainte. Cilii transmit apoi semnale nervoase la creier. granulele calcaroase se mişcă înapoi. îndoindu-i într-un mod diferit. trimite semnale către muşchi. În această masă sunt incluse vârfurile cililor senzoriali. Din aceste canale. Îndată ce creierul primeşte această informaţie. ca şi când copilul ar cădea pe spate. de exemplu. c. Aceasta declanşează noi mesaje către creier.

mişcare – de o importanţă particulară în timpul mişcărilor rapide şi complexe. Când corpul începe să se mişte într-un sens, fluidul din canale tinde să rămână nemişcat, acţionând asupra cililor senzoriali. Aceştia trimit mesaje la creier, care acţionează corespunzător. Dar atunci când capul se opreşte din mişcare, în special când încetează mişcarea de rotaţie, fluidul începe să se mişte în canalele semicirculare timp de până la un minut sau mai mult, făcându-ne să ne simţim ameţiţi. d. Centrul de control: Partea creierului responsabilă pentru controlul acţiunii muşchilor de a menţine corpul în echilibru este cerebelul. Ochii, de asemenea, au un rol special în echilibru, furnizând informaţii vitale despre relaţia corpului cu mediul. e. Învăţarea echilibrului: Acesta este un proces lung, care necesită aproximativ primii doi ani din viaţa unui copil, cu încă un an pentru a dobândi deprinderea de a sta într-un picior. Înainte de dobândirea unui echilibru perfect, atât creierul, cât şi muşchii trebuie să fie suficient de maturi pentru a asigura forţa şi coordonarea necesare. 6. Receptorii olfactivi şi gustativi: a. Mirosul: Ca şi multe alte organe din corp, aparatul olfactiv este duplicat, fiecare cavitate acţionând independent. Receptorii senzoriali pentru miros se află pe peretele superior al cavităţii nazale, imediat sub lobii frontali ai creierului. Aceasta se numeşte suprafaţa olfactivă şi este alcătuită din milioane de celule mici, celule olfactive. Fiecare celulă olfactivă are aproximativ o duzină de cili care proemină într-un strat de mucus.
79

Mucusul menţine umiditatea cililor şi acţionează ca o capcană pentru substanţele odorante, în timp ce cilii măresc efectiv suprafaţa fiecărei celule olfactive, dar se crede că aceste substanţe sunt dizolvate în mucus, vin în contact cu cilii şi stimulează celulele care emit impulsuri nervoase. Fibrele nervoase olfactive propagă aceste impulsuri, trecând prin oasele craniului către cei doi lobi olfactivi ai creierului – unde informaţia este stocată, procesată şi apoi transmisă printr-un circuit complicat de fibre nervoase la cortexul cerebral. Aici, mesajul este identificat şi devenim conştienţi de miros. Mecanismul molecular exact al simţului mirosului este în mare măsură necunoscut. Modul exact în care celulele receptoare pot detecta mii de mirosuri diferite şi diferenţele minime dintre ele rămâne un mister. b. Gustul: Simţul gustului este cel mai rudimentar din cele cinci simţuri. Este limitat atât ca aspect, cât şi ca sensibilitate şi ne furnizează mai puţine informaţii despre lumea înconjurătoare decât oricare alt simţ. În fapt, rolul exclusiv al acestui simţ este de a selecta şi aprecia hrana şi băutura, ajutat în mod considerabil de mult de mai sensibilul simţ al mirosului. Acesta nuanţează cele patru simţuri de bază pe care mugurii gustativi le pot recunoaşte. În consecinţă, pierderea gustului – din orice motiv – prezintă o problemă mai mică decât pierderea simţului mirosului. Mugurii gustativi: Ca şi mirosul, mecanismul gustului este declanşat de conţinutul chimic al substanţelor din mâncare şi băutură. Particulele chimice sunt luate în gură şi convertite în impulsuri nervoase care sunt transmise pe cale nervoasă la creier, unde sunt interpretate.

80

Mugurii gustativi se găsesc în centrul acestui sistem. Presărate pe suprafaţa limbii se găsesc mici proeminenţe denumite papile. În interiorul acestora se află mugurii gustativi. Fiecare mugur gustativ este alcătuit din grupuri de celule receptoare şi fiecare dintre acestea au proeminenţe fine – microvili – care ajung la suprafaţa limbii prin porii fini ai papilelor. La capătul opus, celula receptoare este în contact cu o reţea de fibre nervoase. Alcătuirea acestei reţele este complexă şi există un grad mare de interconectare între acestea. Două fascicule nervoase diferite, care fac parte din nervul facial şi glosofaringian, transmit mesajele la creier. Mugurii gustativi sunt sensibili doar la patru gusturi de bază: dulce, acru, sărat şi amar; sediile receptorilor pentru aceste gusturi sunt localizate în diferite părţi ale limbii. Mugurii care răspund la dulce se găsesc pe vârful limbii, în timp ce cei specializati pentru sărat sunt localizaţi progresiv către zona posterioară. Modul în care mugurii gustativi răspund la stimlii chimici din hrană şi iniţiază impulsurile nervoase către creier nu este complet înţeles, dar pentru a le putea detecta gustul, substanţele chimice trebuie să fie sub formă lichidă. Hrana uscată nu dă o senzaţie gustativă imediată, ci îşi dobândeşte gustul doar după ce este dizolvată în salivă. 7. Receptorii tactili: a. Căile nervoase: Unele fibre care conduc informaţia tactilă intră în măduva spinării şi, fără oprire, ajung direct în trunchiul cerebral. Aceste fibre conduc informaţii de presiune şi, în mod particular, un anumit nivel de presiune. De aceea este nevoie ca ele să trimită mesajele direct către centrii nervoşi superiori, astfel că senzaţia bine localizată poate fi evaluată fără a fi diminuată de o prelucrare la nivelul măduvei spinării.
81

în acest mod. Această împărţire a căilor tactile în două compartimente – unul care merge direct la trunchiul cerebral şi altul care este analizat de măduva spinării – face posibilă păstrarea discriminării fine a sensibilităţii tactile. limitând cantitatea de informaţii nesemnificative care trebuie transmise. aşa că informaţia dureroasă poate fi suprimată aici datorită transmiterii concomitente a unor impulsuri tactile. unde întâlnesc o reţea de celule care efectuează o analiză iniţială a informaţiilor. De aceea putem aprecia cu acurateţe nivelul presiunii şi poziţia unei atingeri. conştienţi. Releele senzoriale: Indiferent dacă senzaţiile tactile de la piele au sosit pe calea directă sau după interpretare din măduva spinării. situată în partea anterioară a lobului parietal. ceea ce face ca acestea să fie resimţite în acelaşi timp. De la talamus. Mesajele tactile şi dureroase se transmit şi ajung împreună la măduva spinării. ele se termină în nucleul de materie cenuşie din talamus. Analiza efectuată la nivelul măduvei spinării filtrează informaţiile care sunt transmise ascendent la creier. informaţia în stare brută este transmisă la o arie îngustă. 82 . b. Aceasta permite centrilor superiori din cortexul cerebral să formeze un tablou al senzaţiilor tactile de care noi devenim. unde informaţiile venite de la diferitele tipuri de receptori din piele sunt asamblate şi coordonate.Alte fibre nervoase ce transportă informaţii asupra unor atingeri mai difuze pătrund în substanţa cenuşie a măduvei spinării. dar dacă presiunea este prea mare sau prea ascuţită. Aceasta este aceeaşi zonă care primeşte mesaje de la receptorii dureroşi din piele şi din alte zone ale corpului. Materia cenuşie a măduvei spinării acţionează ca un organ interpus. analizatorii dureroşi intră în acţiune prin conexiunile din măduvă spinării.

laringele. limba. Laringele este situat aproximativ pe linia mediană a gâtului. în esenţă. Centrii vorbirii. care vibrează pentru a produce vorbirea. făcând ca hrana sau lichidele să alunece în esofag. buzele şi palatul moale sunt cele mai importante. În consecinţă. 8. Când mâncăm sau bem. laringe şi gură – implicaţi în producerea vorbirii – se găsesc în cortexul cerebral. dar. dar. a. este un instrument extrem de delicat. o porţiune specializată a traheei. de asemenea. Este. tipului şi semnificaţiilor senzaţiilor tactile pe care le percepem şi are loc corelarea cu amintirile unor senzaţii precedente. are şi o funcţie mai puţin complexă – o poartă de trecere spre plămâni. În aceste din urmă arii se conturează tabloul sediului. vorbirea. bineînţeles. ca şi cu stimulii senzoriali care sunt recepţionaţi de ochi şi urechi. deschis. cu un înveliş 83 . Întregul sistem respirator şi toate structurile musculare de la abdomen la nas joacă un anumit rol în emiterea sunetelor. care conduce la stomac. unde cuvintele sunt decodificate şi de unde semnalele şi comenzile sunt trimise la sutele de muşchi din plămâni. Când avem nevoie să inspirăm şi să expirăm este. limbajul şi înţelegerea sunt controlate şi coordonate de către creier. Vorbirea: Vorbirea este una dintre cele mai complexe şi mai delicate operaţii efectuate de organism. Laringele: Laringele este organul vorbirii conţinând corzile vocale. în partea superioară a traheei. laringele se închide ermetic. dintre acestea.Această arie senzitivă primară a cortexului prelucrează informaţia înainte de a o transmite la ariile senzoriale secundară şi terţiară. În final.

au corzile vocale mai lungi şi cu mişcare mai 84 . nas şi gură. denumită glotă. a nasului şi a gurii. producând sunetul de bază. Corzile vocale îndeplinesc o funcţie asemănătoare cu cea a anciei unui instrument de suflat. O extremitate este ataşată de o pereche de cartilaje mobile. deschis în timpul vorbirii. în general. Profunzimea şi timbrul natural al vocii sunt determinate de forma şi mărimea faringelui şi a laringelui. dar. ea va fi eliminată prin tuse. Deasupra lui se găseşte epiglota. Vibraţia corzilor vocale în timpul vorbirii apare atunci când spaţiul dintre ele se îngustează şi aerul din plămâni este expulzat prin acest spaţiu în laringe. iar tonalitatea – de lungimea şi gradul de tensionare ale corzilor vocale. o clapă care acoperă comunicarea dintre faringele inferior şi laringe. lemnul sau plasticul de grosime mică vibrează. acesta este motivul pentru care bărbaţii care. cum ar fi clarinetul. denumite aritenoide. Cartilajele aritenoide îşi modifică poziţia astfel încât spaţiul dintre corzi variază ca formă între un V. Acţiunea epiglotei este controlată automat de către creier. la o fantă îngustă în timpul deglutiţiei. În afara cazului în care o înghiţitură de mîncare este îndeajuns de mare încât să se oprească în laringe. care formează mărul lui Adam. uneori. Când un muzician suflă aerul prin ancie. luând deci o “cale greşită”. Corzile vocale sunt două pliuri fine. în timp ce a doua este ferm ancorată de cartilajul tiroid. În mod similar. corzile vocale vibrează în timpul vorbirii. asemănătoare ca formă buzelor care se închid şi se deschid după cum trece aerul prin ele. Aceasta se numeşte fonaţie. care este apoi modificat de conductele şi orificiile instrumentului.extern cartilaginos. acesta este inadecvat şi atunci lichidele sau particulele de hrană pătrund în laringe. iar sunetele produse sunt modificate de faringe. Amplitudinea vocii este determinată de forţa cu care aerul este expulzat.

liberă tind să aibă voci mai profunde decât femeile, care, în general, au un laringe mai mic decât bărbaţii. Cavitatea bucală este profund implicată în vorbire, deoarece ajută la modelarea sunetelor emise de cavitatea fonatorie a laringelui. b. Producerea sunetelor: Pentru a transforma sunetele simple emise de corzile vocale în cuvinte inteligibile, buzele, limba, palatul moale şi cavităţile care dau rezonanţa vocii îşi au fiecare rolul lor. Cavităţile rezonante includ toată cavitatea bucală, nasul, faringele (care leagă cavitatea bucală cu esofagul) şi cutia toracică. Controlul acestor structuri este realizat de către sete de muşchi, care conlucrează cu o viteză incredibilă. Deci, vorbirea este alcătuită din vocale şi consoane. Calităţile rezonante ale diferitelor cavităţi ale gurii şi sistemului respirator determină individualitatea vocii. c. Rolul creierului: Vorbirea şi funcţiile asociate sunt concentrate întro singură emisferă. La o persoană care foloseşte mâna dreaptă, aceasta este de obicei emisfera stângă şi la o persoană ce foloseşte mâna stângă este emisfera dreaptă. Această arie a creierului se împarte în centrul motor al vorbirii care controlează muşchii cavităţii bucale, faringelui şi laringelui şi centrul senzitiv care interpretează semnalele care vin pe calea nervilor acustici. De asemenea, în apropiere se află zonele creierului care controlează auzul (prin care înţelegem ce spun cei din jurul nostru), vederea (prin care descifrăm cuvântul scris) şi mişcările complexe ale mâinii folosite la scris, cântatul la un instrument etc. Conversaţia este un proces foarte complicat şi primul eveniment care are loc când auzim o persoană vorbind este acela că centrii auzului, din cortexul
85

cerebral, recunosc ansamblul semnalelor auditive ce sosesc de la urechi. Centrul senzorial al vorbirii decodifică cuvintele astfel încât celelalte zone ale creierului implicate în proces pot recunoaşte cuvintele şi formula un răspuns. Odată ce o replică a fost formulată, centrul motor al vorbirii şi trunchiul cerebral devin operaţionali. Trunchiul cerebral controlează atât muşchii intercostali, situaţi între coaste care determină expansiunea plămânilor, cât şi muşchii abdominali, care determină presiunea aerului inspirat şi expirat. Pe măsură ce aerul este expulzat din plămâni, aria motorie comandă în acelaşi timp mişcările corzilor vocale în fluxul de aer expirat, determinând vibraţia acestora şi producând un sunet simplu.

V. SISTEMUL ENDOCRIN Multe din funcţiile organismului sunt controlate de glandele endocrine, care ajută la menţinerea conlucrării armonioase dintre diferitele părţi ale organismului. Prin secretarea în sânge a unor substanţe chimice denumite hormoni, ele sunt capabile să transmită mesaje la organe şi stimulează îndeplinirea unor funcţii specifice cum ar fi creşterea şi reproducerea. Deoarece toţi hormonii sunt implicaţi în metabolism, ei au tendinţa de a interacţiona între ei pentru obţinerea rezultatului dorit. 1. Hormonii:

86

Hormonii sunt mesagerii chimici ai organismului. Ei sunt sintetizaţi în glande speciale situate în diferite locuri din corp şi circulă prin sânge către celule ale organismului – denumite celule ţintă – unde îşi exercită efectul. Glandele responsabile în cea mai mare măsură pentru producerea şi eliberarea majorităţii hormonilor sunt grupări de celule denumite glande endocrine datorită faptului că îşi descarcă produşii direct în fluxul sanguin, şi nu prin intermediul unui duct, cum fac glandele exocrine. a. Modul de acţiune al hormonilor: În comparaţie cu nervii, hormonii tind să acţioneze mai lent şi, de asemenea, să aibă o acţiune prelungită în timp. Nu toţi hormonii acţionează atât de lent, dar mulţi din cei cu acţiune prelungită sunt implicaţi în activităţi vitale fundamentale, cum ar fi creşterea şi reproducerea. În general, hormonii acţionează controlând sau influenţând metabolismul celulelor ţintă, de exemplu, prin determinarea gradului în care ele utilizează substanţele nutritive şi eliberează energie sau dacă aceste celule ar trebui să producă sau nu lapte, păr sau orice alt produs al metabolismului corpului. Deoarece au efecte pe o arie largă, hormonii produşi de glandele endocrine majore sunt denumiţi hormoni generali; aceştia includ insulina şi hormonii sexuali. Organismul produce mulţi alţi hormoni care acţionează mult mai aproape de locul unde sunt produşi. Un astfel de hormon local este secretina, care este produsă în duoden ca răspuns la prezenţa hranei. Hormonul parcurge o mică distanţă prin sânge către pancreasul din vecinătate şi stimulează eliberarea unui suc apos conţinând enzime (catalizatori chimici), esenţial pentru digestie.

87

b. Proteinele şi steroizii: Toţi hormonii sunt activi în cantităţi foarte mici. Ca structură chimică, hormonii se împart în două categorii: cei care sunt proteine sau derivaţi proteici şi cei care au o structură steroidică ce conţin inele steroidice. Când fiecare hormon ajunge la celula ţintă, poate acţiona doar dacă se fixează de un receptor al acesteia. Odată ce s-a legat de receptor, hormonul acţionează prin stimularea formării unei substanţe denumită AMPciclic (adenozin monofosfat ciclic). Reacţiile fiecărei celule ţintă depind de procesele chimice specifice. Astfel, AMP-ciclic, produs de prezenţa insulinei, determină prelucrarea şi utilizarea glucozei de către celulă, în timp ce glucagonul, de asemenea produs de pancreas, determină eliberarea glucozei din celule şi creşterea nivelului ei în sânge pentru a putea fi folosită ca substrat energetic pentu activitatea fizică. După ce şi-au îndeplinit funcţia, hormonii sunt inactivaţi de însăşi celulele ţintă sau sunt transportaţi la ficat pentru inactivare, apoi degradaţi şi fie executaţi, fie folosiţi pentru producerea unor noi molecule hormonale. c. Rolul hipotalamusului: Hipotalamusul realizează conexiunea dintre sistemul nervos şi glandele endocrine. Una din funcţiile sale majore este cea de releu pentru impulsurile dintre creier şi alte organe cum ar fi rinichiul. Acest lucru se realizează prin intermediul unora dintre mediatorii chimici eliberaţi de celulele nervoase din creier şi, ca răspuns la stimulare, se eliberează hormoni. Cei doi hormoni produşi în hipofiza exterioară, hormonul antidiuretic, ADH şi oxitocina, sunt eliberaţi din hipofiză sub controlul direct al impulsurilor nervoase generate în hipotalamus. Celulele nervoase specializate din hipotalamus produc factori de eliberare
88

de asemenea. Ea are doar doi hormoni principali. Ea nu numai că îşi produce proprii hormoni. funcţiile lor se corelează foarte strâns. Şaua turcească poate fi observată clar pe o radiografie a craniului. hipofiza anterioară are un grad de control independent asupra eliberării lor. Structură şi funcţie: Glanda hipofiză este situată în interiorul unei “şei” osoase protective denumită „sella turcica” (o expresie latină ce înseamnă şaua turcească). 2. secreţia hormonală a altor glande. înţelegând prin aceasta diferitele procese chimice al căror rol este de a menţine în funcţie fiecare parte a organismului. care. Glandele endocrine: Glanda pituitară (hipofiza) este principala glandă a organismului. a. Deşi nu este legată direct de hipotalamus. de fapt. Glanda este împărţită în două porţiuni. Glanda hipofiză se găseşte la baza creierului. Hipofiza posterioară este conectată cu hipotalamusul prin tija hipofizară.care trebuie să acţioneze asupra celulelor hipofizei anterioare înainte ca acestea să-şi elibereze hormonii. hipofiza şi hipotalamusul controlează multe aspecte ale mentabolismului. sunt produşi de hipotalamus. Împreună. Secreţia unor hormoni este inhibată de substanţe care circulă în sânge. impunând investigaţii. Deşi multe dintre comenzile de eliberare a hormonilor vin de la hipotalamus. dar influenţează. 89 . Hipofiza anterioară produce hormonii care activează alte glande importante din corp ca şi unul sau doi hormoni ce acţionează direct asupra ţesuturilor. mărimea caesteia indică existenţa unui proces patologic al glandei. Ea este conectată cu hipotalamusul printr-o tijă de ţesut nervos şi funcţionează în strânsă legătură cu această zonă a creierului. fiecare cu o funcţie relativ independentă de a celeilalte.

în timp ce cortexul (porţiunea externă a glandelor suprarenale) este influenţat de ACTH (hormonul adreno – corticotrop). de asemenea. care. Când hormonul nu este secretat. Produce. controlează ciclul menstrual. FSH şi LH stimulează secreţia hormonilor masculini şi a spermatozoizilor. se elimină. Activitatea glandei tiroide este declanşată de TSH (tireo stimulant). de asemenea. de asemenea. rinichii tind să reţină apa. după necesităţi. El acţionează la nivelul tubilor renali. ce influenţează glandele sexuale. Joacă. la sexul feminin.b. FSH (hormonul foliculo – stimulent) şi LH (hormonul luteinizant). La bărbaţi. Rolul oxitocinei este mai puţin clar. Hipofiza anterioară eliberează. mai multă apă din organism. La bărbaţi. un număr de substanţe denumite neurofizine. se crede că oxitocina poate avea legătură cu apariţia orgasmului. Ea este implicată în iniţierea travaliului şi determină contracţia uterină. Aceasta înseamnă că ţesutul renal este capabil de a absorbi mai multă sau mai puţină apă din urină. Hormonii hipofizari: Hipofiza posterioară eliberează doi hormoni denumiţi hormonul antidiuretic sau ADH şi oxitocina. Ei stimulează producerea a doi hormoni sexuali majori. Aceştia sunt cunoscuţi sub numele de gonadotrofine. Prolactina este unul dintre cei doi hormoni ai hipofizei antrioare care par să acţioneze direct asupra 90 . ADH controlează echilibrul apei în organism. prin urină. estrogen şi progesteron. modificând capacitatea lor de a reţine sau elibera apa. ale căror funcţie şi importanţă nu sunt clarificate. Când ADH este secretat în sânge. un rol important în declanşarea secreţiei lactate a sânilor. pe măsură ce aceasta trece prin tubi.

c. Efectul global al hormonului este creşterea cantităţii de energie utilizată de celule. Privită la microscop. tiroxina. Este singura parte din organism care necesită iod şi tiroida captează foarte eficient tot iodul 91 . deşi. Tiroxina nu are numai o singură activitate specifică. întrucât determină modul în care ţesuturile organismului utilizează zaharurile. Având o importanţă majoră în cursul copilăriei şi adolescenţei. poate avea efecte negative. Prolactina este implicată serios în controlul mecanismelor de reproducere. Glanda tiroidă: Glanda tiroidă se găseşte la nivelul gâtului. care se află anterior şi lateral de trahee. fără a stimula altă glandă. glanda prezintă mulţi foliculi de dimensiuni mici.ţesuturilor. Se pare că există un receptor la suprafaţa nucleului celular care răspunde la acest hormon. imediat sub laringe. Celălalt hormon produs de hipofiza anterioară etse denumit hormon de creştere (STH). De asemenea. putând fi apoi eliberat de către enzime. creşte de asemenea cantitatea de proteine prelucrate de celule. rolul său. Glanda tiroidă conţine iod care este vital pentru activitatea sa. Cei doi lobi sunt uniţi printr-o punte mică de ţesut şi poate exista un lob central mai mic denumit piramidal. când este în exces. aceştia sunt insuliţe de ţesut conţinând un material coloidal. Este eliberată din glandă şi după aceea este preluată probabil din sânge de către toate celulele corpului. rolul ei la bărbat nu este clar. De fapt. după cum sugerează şi numele. hormonul continuă să aibă rol şi al maturitate. o substanţă proteică de care hormonul tiroidian se leagă. este de a asigura creşterea normală. Glanda are doi lobi. Funcţia glandei este producerea hormonului tiroidian. prolactina are un rol mult mai complex la femei decât la bărbaţi.

Pancreasul: Pancreasul. mecanismul de reglare al nivelului glucozei sanguine este absent. din care insulina este cel ami important. e. acestea constituie componenta endocrină a pancreasului ce secretă insulina. de care organismul are nevoie pentru controlul constant al glucozei. El este o glandă endocrină cu secreţie de hormoni. Glandele suprarenale: Glandele suprarenale. sunt situate imediat deasupra rinichilor. in numar de doua. Unitatea structurală de bază a pancreasului sunt acinii. Restul pancreasului este constituit din corp şi coadă. Aproape toate celulele sale au funcţie de secreţie. Dar dacă insulina este absentă din sistem. care se întinde mult la stânga coloanei vertebrale. deoarece glucoza din sânge nu poate fi convertită în surse de energie pentru celule. Insulina îşi exercită efectul permiţând glucozei să treacă din circulaţie în interiorul celulelor pentru a fi utilizată drept sursă de energie. Dacă nivelul glucozei din sânge începe să crească dincolo de anumite limite. aşezate ca nişte 92 . mărirea glandei. Insulele Langerhans răspund prin eliberare de insulină în circulaţie. Pancreasul este situat transversal în partea superioară a abdomenului. reprezintă de fapt două glande într-una. aglomerări de celule secretoare în jurul capătului unui duct unic. o stare denumită guşă endemică. d. una dintre cele mai mari glande din corp. Duodenul înconjoară capul pancreasului. prin urmare. Printre acini se află mici grupe de celule denumite Insulele Langerhans. anterior de coloana vertebrală. având drept rezultat diabetul. Absenţa iodului din dietă determină o disfuncţie a tiroidei şi.disponibil din sânge. aortă şi vena cavă (artera şi vena principală a corpului).

scufii pe polul superior al fiecărui rinichi. implică plămânii şi diafragmul. ce mai importanţi fiind aldosteronul şi cortizonul. noradrenalina. care îl utilizează pentru a produce energia necesară menţinerii vieţii. zona corticală secretă o serie de hormoni cunoscuţi sub numele de steroizi. Hormonii sexuali sunt hormoni produşi de corticosuprarenală. faringele. Oxigenul este introdus în organism în timpul inspiraţiei şi produşii secundari sunt eliminaţi prin expiraţie. SISTEMUL RESPIRATOR Oxigenul este cea mai importantă şi simplă substanţă de care depind vieţile noastre – este esenţial pentru fiecare celulă sau ţesut din corp. Aceste zone secretă diferiţi hormoni. V. Fiecare glandă este constituită din două părţi distincte: medulara la interior şi învelişul extern. 93 . Principalul hormon sexual masculin – prezent şi la femei într-o cantitate mai mică – este testosteronul. ca şi tractul respirator superior – cavitatea nazală. Medulosuprarenala este în strânsă legătură cu sistemul nervos. laringele şi traheea. cavitatea bucală. Este exact ce ne-am aştepta de la o glandă responsabilă de pregătirea organismului pentru a fi capabil de o reacţie instantanee. care este responsabil de creşterea masei musculare. # Corticosuprarenala: Situată deasupra medulosuprarenalei. fiecare cu o funcţie proprie. Acest proces. respiraţia. Steroizii anabolizaţi sunt derivaţi sintetici ai hormonilor sexuali masculini. # Medulosuprarenala: Medulara este partea glandei care secretă adrenalina şi compusul asemănător. Aceştia sunt secretaţi de cortexul suprarenalian şi completează acţiunea celor şase hormoni produşi în cantităţi chiar mai mari de gonade. denumit cortex.

septul. sub 6 mm în lăţime. el are o funcţie de protecţie împotriva substanţelor iritante. sunt orientate inferior şi. de către un perete ce se întinde anteroposterior. Ele sunt foarte înguste. În partea superioară a foselor se găsesc lame osoase subţiri cu numeroşi receptori olfactivi. care se uneşte cu marginea nărilor. Nasul: Pe lângă faptul că reprezintă organul mirosului. Acest perete. uneori. În plus. cum ar fi praful. în timp ce la capătul inferior mai 94 . El este acoperit cu o membrană moale şi delicată numită mucoasă nazală. uşor de observat la unii oameni. cartilajele nazale şi cele ale nărilor dau nasului forma şi pliabilitatea. extinzându-se pe o distanţă scurtă la nivelul gâtului. 2. Sunt. care cresc în jos şi protejează calea aeriană. Faringele: Faringele este situat posterior faţă de cavitatea bucală. Dedesubt. Căile respiratorii superioare: a. Partea superioară şi cea mai largă a laringelui prezintă o rigiditate relativă datorită raportului cu oasele craniului. Cele două oase nazale. Are o musculatură bogată şi o formă de pâlnie. care sunt de obicei expulzate prin strănut şi astfel nu ajung în plămâni.1. cu o lungime de aproximativ 12 cm de la arcul mandibulei până la locul de joncţiune cu esofagul. În interior. câte unul de fiecare parte. nasul este calea naturală prin care aerul pătrunde în organism în cursul respiraţiei normale. mai ale la bărbaţi. Cele două cavităţi create de sept sunt denumite fose nazale. nasul este împărţit în două cavităţi înguste. este alcătuit din oase şi cartilaj. Piramida nazală este alcătuită parţial din oase şi parţial din cartilaje. de asemenea. formează puntea dintre cei doi ochi. Nările prezintă fire de păr rigide.

deoarece inima ocupă mai mult loc în partea stângă a toracelui. este tapetată cu o membrană mucoasă ce conţine celule cu cili care trimit germenii şi praful înapoi în faringe. îşi datorează numele faptului că este situat deasupra nivelului palatului moale şi formează porţiunea posterioară a cavităţii nazale.îngust. Pe peretele nazofaringelui există două formaţiuni tisulare. Porţiunea superioară. face parte din căile aeriene dintre gură şi plămâni. de asemenea. Dintre cei doi. faringele este împărţit în trei segmente. nazofaringele. muşchii săi intră în contact cu cartilajele elastice ale laringelui. are rol numai în deglutiţie. ca şi cavitatea nazală. Traheea. laringofaringele. b. nazofaringele este delimitat de palatul moale. Cu ajutorul limbii. orofaringele. aceşti muşchi ajută. Mucoasa faringelui este o continuare a celei bucale şi conţine multe celule producătoare de mucus. denumite amigdale faringiene. de unde sunt înghiţiţi. care ajută la lubrifierea cavităţii bucale şi a faringelui în timpul hrănirii şi vorbirii. cel drept este mai mare decât cel stâng. la împingerea hranei către esofag. Porţiunea inferioară a faringelui. Traheea: Porţiunea superioară a traheei se găseşte în partea anterioară a gâtului şi este formată din inele cartilaginoase care menţin deschis ţesutul elastic. în concordanţă cu poziţia şi funcţiile pe care le îndeplineşte. contracţia musculaturii sale ajută la modelarea sunetelor emise de laringe. evidente în mod special la copii. Porţiunea faringelui situată în continuarea cavităţii bucale. 3. Anatomic. Având o mobilitate mai mare decît nazofaringele. Plămânii: Cei doi plămâni ocupă cea mai mare parte din torace. Fiecare plămân este împărţit în lobi: 95 . Inferior.

Când expirăm. La nivelul alveolelor. ei s-ar colaba ca un balon care se dezumflă. superior. iar plămânul stâng are doi. Ele se ramifică în vase mai mici. superior şi inferior. plămânii ar reveni rapid la forma iniţială doar dacă nu-i menţinem în poziţie în mod conştient. plămânii le urmează mişcarea şi aerul pătrunde în alveole. Modul de funcţionare al plămânilor: Dacă plămânii ar fi îndepărtaţi din torace. către stânga şi dreapta. În interiorul plămânului. din trahee spre porţiunea superioară a plămânilor. bronhiile se divid în bronhii secundare şi terţiare. Componenta esenţială a plămânilor este reprezentată de o reţea densă de conducte aeriene. Lobii sunt separaţi unul de altul prin şanţuri pe suprafaţă – fisuri. Ei sunt menţinuţi deschişi de către tensiunea superficială creată de lichidul produs de către membrana fină ce acoperă plămânii şi pereţii toracici – membrana pleurală. care se desprind. Circulaţia pulmonară este asigurată de arterele pulmonare care pătrund în plămâni de-a lungul bronhiilor dreaptă şi stângă. care au un traseu paralel cu bronhiolele. 4. respirăm în medie de 12 ori pe minut şi în 24 de ore inspirăm şi expirăm 96 . tensiunea superficială este modificată şi plămânul colabează. Respiraţia: În stare de veghe sau de somn. şi acestea în conducte mai mici denumite bronhiole. Dacă aerul pătrunde între plămânii şi peretele toracic. muşchii intercostali se relaxează treptat. mijlociu şi inferior. Bronhiolele se termină în saci aerieni – alveole. formează o reţea de capilare. Dacă ar exista o relaxare completă. Cele mai mari sunt bronhiile. Când toracele îşi măreşte volumul.plămânul drept are trei lobi. fiecare pătrunzând în plămânul corespunzător.

un perete compus din ţesut muscular fibros care separă toracele şi abdomenul. frecvenţa respiratorie va creşte considerabil. funcţia principală este îndeplinită de diafragm. unde are loc schimbul între oxigen şi dioxidul de carbon. Frecvenţa respiratorie: 97 . În cursul respiraţiei. Nervii diafragmului sunt denumiţi nervul frenic stâng şi drept. diafragmul primeşte stimuli de contracţie sau relaxare de la sistemul nervos. produsul de degradare al proceselor chimice interne. iar diafragmul formează baza. Odată ajuns în plămâni.mai mult de 8000 litri de aer. trăgând porţiunea centrală în abdomen. Acest fapt creşte volumul plămânilor şi atrage aerul în ei prin gură. nas şi trahee. inimii şi vaselor sanguine are drept scop principal transportul oxigenului din aer la ţesuturi. Scopul acestui flux aerian înspre şi în afara corpului este de a abilita plămânii să efectueze două funcţii: de a extrage oxigenul necesar pentru menţinerea vieţii şi de a elimina din organism dioxidul de carbon. Coastele formează porţiunea superioară a cavităţii care înconjoară inima şi plămânii. În cursul efortului fizic intens. Fibrele musculare ale diafragmului se contractă în timpul inspiraţiei şi aplatizează “cupola” diafragmatică. unde este necesar pentru producerea energiei de care organismul are nevoie pentru menţinerea vieţii. Aceşti nervi îşi au originea în segmentul superior al măduvei spinării şi din această cauză trebuie să parcurgă un traseu lung de la gât până la baza toracelui. Nervii frenici pot fi afectaţi de diverse boli sau leziuni. aerul ajunge la alveole. Ca orice alt muşchi. Oxigenul reprezintă aproximativ a cincea parte din aerul pe care îl respirăm şi activitatea plămânilor.

O dată cu încetarea efortului. Sângele ajută. ci acţionează. ca un mijloc de comunicaţie prin transmiterea mesajelor chimice hormonale de la glandele endocrine la organe şi ţesuturi. nivelul dioxidului de carbon scade şi frecvenţa respiratorie va reveni la normal. Creierul va răspunde unui nivel crescut de dioxid de carbon. El este pompat de către inimă în reţeaua internă de artere şi vene încă dinaintea naşterii şi până la moarte. oxigenul şi dioxidul de carbon de la o parte a corpului la alta. Compusă aproape în întregime din ţesut muscular. astfel încât mai mult oxigen va fi inspirat. joacă un rol important în mecanismele naturale de apărare ale organismului. Sângele: Sângele este eseţial pentru funcţiile organismului. de asemenea. furnizând oxigen.Frecvenţa respiratorie este controlată de către centrul respirator din bulb şi este reglată în funcţie de nivelul de dioxid de carbon din sânge. 98 . mai degrabă decât de concentraţia de oxigen. SISTEMUL CARDIOVASCULAR Sistemul cardiovascular este alcătuit din inimă şi reţeaua de vase sanguine. Respiraţia va deveni mai amplă şi mai rapidă. Sângele nu numai că transportă substanţe nutritive. de asemenea. stimulând bătăile inimii. fluxul sanguin va creşte şi dioxidul de carbon va fi eliminat. ca atunci când organismul efectuează un efort fizic. inima este responsabilă pentru pomparea sângelui în organism. 1. şi va adopta corespunzător frecvenţa respiratorie. datorită capacităţii de coagulare. la distrugerea microorganismelor patogene şi. VII. extrăgând dioxidul de carbon şi alţi produşi de degradare care ar putea deveni toxici pentru sistem. la întoarcere. hrană şi alte substanţe esenţiale pentru ţesuturi şi.

care menţine partea fluidă a sângelui în interiorul vaselor sanguine şi opreşte ieşirea lui către ţesuturi şi apoi către celule. Fiecare litru de plasmă conţine aproximativ 75g de proteine. a. Albumina ar putea fi 99 . cum sunt glucoza şi grăsimile. În consecinţă. Fiind. prin plasmă. din apă. Aceasta înseamnă că mineralele şi alte substanţe pot fi transportate de la celulă la celulă în tot organismul. Acestea se împart în două tipuri principale: albumina şi globulinele. la fel ca oasele sau muşchii. Fiind un lichid. şi presiunea osmotică. Plasma: Plasma reprezintă un vehicul pentru transportul substanţelor energetice importante. Albumina este sintetizată în ficat. Este astfel în directă legătură cu lichidul extracelular – lichidul prezent în spaţiile dintre celulele corpului. cum ar fi hormonii. plasma reprezintă o soliţie apoasă de minerale. o sursă nutritivă pentru ţesuturi. care este esenţial pentru sinteza hemoglobinei ce transportă oxigenul şi a unui număr de hormoni importanţi. Ca majoritatea organismului plasma consistă. cum ar fi capilarele. cum ar fi cei tiroidieni. ea asigură. plus un alt component esenţial – o proteină care reprezintă un element major.Sângele nu este doar un lichid. de asemenea. globule albe sau leucocite şi celule foarte mici numite plachete. Alte substanţe transportate de plasmă includ fierul. pe de o parte. în principal. ea poate difuza prin pereţii vaselor sanguine mici. Vâscozitatea sa proverbială se datorează prezenţei milioanelor de celule ale căror activităţi îl fac să fie un ţesut al organismului. substanţe nutritive şi mici cantităţi de componente esenţiale. Este constituit dintr-un lichid incolor în care plutesc globule roşii (cunoscute şi ca eritrocite).

un produs de degradare al metabolismului celular. dioxidul de carbon şi apa. de unde derivă numele lor. Un mililitru de sânge conţine aproximativ 250 milioane plachete şi fiecare are aproximativ trei microni (un micron reprezintă a mia parte dintr-un milimetru). Aceştia se află în plasmă. între care un rol important îl are protrombina. oxigenul se combină foarte rapid cu hemoglobina. Capacitatea sângelui de a se coagula. În plămâni. fiind transportat de artere. care este un alt produs rezidual al activităţii 100 . Ele sunt capabile să facă acest lucru deoarece conţin milioane de molecule de hemoglobină. care menţine volumul necesar de apă în fluxul sanguin.considerată ca un fel de burete circulant. Globulele roşii: Globulele roşii acţionează ca transportori ai oxigenului de la plămâni la ţesuturi. c. ele preiau dioxidul de carbon. unde este eliminat prin expiraţie. Acest sânge oxigenat ajunge la ţesuturi. şi îl transportă înapoi la plămâni. Plachetele: Plachetele sunt cele mai mici celule din organism. denumite factori de coagulare. Defectele procesului de coagulare sunt de două tipuri – imposibilitatea formării cheagului şi tromboza. provine din acţiunea combinată a plachetelor şi a unui număr de 12 substanţe chimice. b. Cu ajutorul enzimelor din globulele roşii. în care cheagurile se formează intravascular. prevenind astfel o hemoragie fatală în cazul unei leziuni severe a unui vas sanguin. dând globulelor culoarea roşie aprinsă. După ce eliberează oxigenul. Plachetele au o singură funcţie de bază: formarea cheagului sanguin când hemoragia trebuie stopată.

măduva osoasă reacţionează prin creşterea producţiei de celule roşii. în primele trei luni. acid folic şi proteine. Ele sunt implicate în apărarea organismului împotriva bolilor şi sunt clasificate în doua grupe principale: polinucleare (neutrofile. organismul are nevoie de fier. dacă porţiuni ale măduvei osoase sunt distruse sau dacă aportul de oxigen la ţesuturi este scăzut prin insuficienţă cardiacă sau deoarece o persoană se găseşte la mare altitudine. producţia este transferată către măduva osoasă. Aceste celule trec prin diviziuni succesive. relativ rotundă. Numai după 6 luni de dezvoltare fetală. Producerea globulelor roşii începe din primele săptămâni după concepţie şi. necesitând astfel o reînnoire constantă. 101 . leucocitele. vitamina B12. Organismul are o capacitate remarcabilă de a controla numărul globulelor roşii din circulaţie în funcţie de necesităţi. denumite eritroblaşti. Dezvoltarea globulelor roşii începe de la celulele cu formă neregulată. în timpul cărora nucleul devine progresiv mai mic şi. cu nuclei mari. deoarece organismul are nevoie de o cantitate suplimentară de oxigen. cele albe nu au toate acelaşi aspect şi sunt capabile de mişcare.celulare. prin vene. acidofile sau eozinofile si bazofile) si mononucleare (limfocite şi monocite). se desfăşoară la nivelul ficatului. Globulele albe: Globulele albe din sânge. Spre deosebire de globulele roşii. globulele roşii sunt supuse unei uzuri enorme. este pierdut definitiv. au dimensiuni mari şi sunt diferite de cele roşii. Dacă o cantitate mare de sînge este pierdută. Pentru producerea celulelor roşii. în final. unde continuă pentru tot restul vieţii. În circulaţia sanguină. sunt preluate de globule şi tranportate înapoi la plămâni. d.

Al treilea tip de polinucleare sunt bazofilele. granulele din interiorul neutrofilelor încep să producă substanţe chimice ce distrug bacteriile capturate. Ele reprezintă mai puţin de 1% din toate globulele albe. sunt subdivizate în trei tipuri. eozinofilele combat agresiunea bacteriană. are loc producerea anticorpilor care se combină cu antigenul şi le neutralizează efectul. asigurând organismului imunitatea naturală faţă de boli. dar au şi un rol vital. care reprezintă 50-75% din globulele albe. Reprezentând doar 1-4% din globulele albe. având nuclei denşi. În acelaşi timp. Atunci când orice proteină străină sau antigen pătrund în sânge. dar sunt esenţiale pentru viaţă. deoarece granulaţiile lor produc şi eliberează heparina. se eliberează compusul chimic histamina. care are funcţia de a împiedica coagularea intravasculară a sângelui. Ele realizează acest lucru prin producerea de antitoxine ce contracarează efectele nocive potenţiale ale unor toxine puternice (otrăvuri) sau compuşi chimici produşi de unele bacterii. Când organismul este afectat de o boală produsă de bacterii.# Polinuclearele: Polinuclearele. ele se deplasează până la locul infecţiei şi încep să înglobeze bacteriile. Atrase de produşii chimici eliberaţi de bacterii. sferici. 102 . acestea intră în acţiune. Cele mai numeroase sunt cele denumite neutrofile. Pe măsura desfăşurării acestui proces. Al doilea tip de polinucleare este cunoscut ca eozinofil. deoarece granulele lor devin roz prin colorare cu eozină. Limfocitele joacă un rol vital. # Mononuclearele: Limfocitele reprezintă 25% din globulele labe. Cealaltă funcţie esenţială a limfocitelor este producerea anticorpilor şi a substanţelor chimice care previn distrugerea celulelor organismului ca urmare a unei invazii bacteriene.

principala arteră a organismului. care reprezintă până la 8%. sângele se reîntoarce la inimă prin vene. pompează sângele către artere prin aortă. în spatele marginii drepte a sternului. 2. pentru a înlocui oxigenul. După aceea. situat în regiunea mediană a toracelui. Proiecţia la suprafaţă a inimii de partea stângă a sternului are aproximativ forma unui triunghi cu vârful rotunjit. furnizându-le oxigen şi substanţe nutritive. ea trece linia mediană spre dreapta. sângele încărcat cu oxigen este retrimis către inimă. Activitatea polinuclearelor şi a monocitelor declaşate de afecţiunile bacteriene este denumită răspuns inflamator – inflamaţia reprezentând răspunsul organismului faţă de o leziune la nivel local. cea mai mare parte rămânând. Sângele ajunge la organe şi ţesuturi. în stânga. Aceasta poartă numele de şoc apexian. După aceea. Are o greutate de aproximativ 340 g la bărbaţi şi ceva mai puţin la femei. totuşi. Marginea dreaptă a inimii se găseşte. 103 . Deşi de obicei este considerată ca fiind situată în partea stângă a corpului. Pulsaţia sa poate fi palpată la fiecare bătaie a inimii. mai mult sau mai puţin. În primul rând. Funcţia inimii este de a pompa sângele în două circulaţii separate. oxigenul din el fiind complet absorbit. acesta fiind imediat sub mamelonul stâng.Un alt tip de globule albe sunt monocitele. Inima pompează sângele în al doilea circuit. eliminând detritusurile celulare rezultate în urma agresiunii bacteriene. Ele conţin nuclei mari şi înglobează bacteriile. de această dată către plămâni. Activitatea limfocitelor legată de invazia microbiană şi de alte substanţe este denumită răspuns imun. Inima: Inima etse un organ muscular cavitar de dimensiuni mari.

pentru un nou ciclu. la rândul lui. 104 . printr-o valvă denumită valva mitrală. Sângele ajunge la ţesuturi. Mecanismul de funcţionare: Sângele revine la inimă de la plămâni prin venele pulmonare. Sângele se reîntoarce la inimă din jumătatea inferioară a corpului prin vena cavă inferioară. întrucât pompează cea mai mare cantitate de sânge. Grosimea pereţilor musculari depinde de sarcina pe care fiecare cameră o are de îndeplinit. care se contractă şi împinge sângele. Porţiunile din perete pe care le separă sunt denumite septuri: interatrial şi interventricular. care. iar din jumătatea superioară a corpului prin venă cavă superioară. Cele două atrii se găsesc deasupra celor două ventricule. îl pompează într-o arteră principală. astfel încât sângele poate trece numai către aortă prin valvele aortice deschise. ce primeşte sângele de la vene. în acest timp. Ventriculul stâng are cei mai groşi pereţi. Pătrunde în atriul drept. Amândouă atriile şi amândouă ventriculele sunt alăturate.Inima are patru camere principale. unde eliberează oxigen. ce are pereţii mai groşi. Camerele inimii sunt aranjate în perechi. aducând o nouă cantitate de oxigen. Pătrunde în atriul stâng. în ventriculul stâng. valva mitrală se închide. acesta se contractă şi sângele trece în ventriculul drept prin valva tricuspidă. Acest proces este repetat de 50-60 de ori în fiecare minut. fiecare având un atriu cu perete subţire. Contracţia ventriculului drept expulzează sângele în artera pulmonară prin valvele pulmonare. Fiecare atriu pompează sângele printr-o valvă în ventricul. Fiecare dintre ele are pereţi musculari care se contractă pentru a asigura circulaţia sângelui. După aceea. care asigură funcţia de pompă. ventriculul stâng se contractă şi.

Valvele mitrală şi tricuspidă sunt mai complicate. la cea stângă se află valvele aortice şi mitrală. Ritmul cardiac: Cu fiecare bătaie a inimii. Există şi un alt nod. Sincronizarea acestor contracţii este dependentă de un sistem electric de control. Valva mitrală are două foiţe (cuspide). Acesta întârzie impulsul de contracţie. este nodul sinoatrial. situat în joncţiunea dintre atrii şi ventriculi.Valvele: Ca multe sisteme de pompare. în timp ce marginile libere vin în contact şi asigură închiderea comunicării între ventricule şi atrii. cele două atrii se contractă împreună şi încarcă ventriculii cu sânge. după care îl conduce printr-un fascicul de fibre denumit fasciculul His. atrio-ventricular. impulsul se răspândeşte prin ventriculi. astfel încât el poate curge doar într-o singură direcţie. dar subţire. care se prind de peretele ventricular şi împiedică prolabarea valvelor în atrii. După aceea are loc contracţia ventriculelor. denumite cordaje tendinoase. din atriul drept. Bazele foiţelor se ataşează de inel. Ele au trei cuspide sau foiţe alcătuite din ţesut fibros dens. Valvele sunt prevăzute cu un inel situat între atriu şi ventricul. În partea dreaptă a inimii există valvele pulmonare şi tricuspida. funcţia normală a inimii depinde de o serie de valve. Cele patru valve se deschid şi se închid automat pentru a primi şi descărca sângele de la şi către camere. deşi şi structura lor este asemănătoare. determinând contracţia acestora imediat după cea a celor două atrii. impulsurile sunt conduse la cele două atrii. Aceste margini libere sunt legate de o serie de corzi fine. 105 . De aici. Valvele pulmonară şi aortică au o structură similară. După ce a fost condus prin fascicul. valva tricuspidă are trei foiţe. determinând contracţia acestora.

de asemenea.3. de fapt. Aproape imediat după desprinderea din aortă. 106 . Arterele transportă sângele de la inimă la ţesuturi. unor ramuri denumite arteriole şi. Ele sunt arterele coronare. ce asigură aportul de sânge la inimă. mai întâi. De acea. există trei artere coronare: cea dreaptă şi cele două ramuri ale arterei coronare stângi. asigurând aportul de sânge la fiecare zonă. care conferă rezistenţă arterelor. capilarelor. Ventriculul stâng produce o presiune considerabilă pentru a împinge sângele prin reţeaua arterială. Principala cavitate a inimii. artera coronară stângă dă naştere la două ramuri. Vasele sanguine: Arterele şi venele sunt cele două tipuri de vase sanguine mari din organism. Structura arterelor: Deoarece arterele sunt supuse acestei presiuni cu fiecare contracţie a inimii. Peretele extern al unei artere este un strat de ţesut fibros lax. Există. Sub acesta există straturi elastice şi musculare groase. Primele ramuri ale aortei se desprind din ea imediat ce părăseşte inima. Presiunea pe care o atinge manşonul tensiometrului folosit la măsurarea presiunii arteriale este aceeaşi cu presiunea maximă apărută în ventriculul stâng la fiecare bătaie a inimii. dând naştere. Restul arterelor transportă sângele la toate celelalte părţi ale organismului. Traiectul lor acoperă aproape toată suprafaţa inimii. fibre musculare în interiorul mucoasei. ele trebuie să aibă un perete solid pentru a rezista. expulzează sângele în principala arteră din organism – aorta. în final. ventriculul stâng. care prezintă la suprafaţa ei un strat celular neted care permite circulaţia continuă şi liberă a sângelui. în timp ce venele transportă sângele pe drumul de întoarcere.

faţă de schimbul de substanţe. sau lumenul.Pereţii elastici sunt foarte importanţi pentru funcţionarea sistemului vascular. capilarele pot fi uşor lezate şi cele din piele prezintă cel mai mare risc. Capilarele: Măsurând aproximativ a opta mia parte dintr-un milimetru. unde poate fi răcit. capilarele tegumentare se dilată. Ficare capilar este constituit dintr-un strat foarte subţire de ţesut endotelial înconjurat de o membrană la fel de subţire. Toţi pereţii capilarelor sunt destul de subţiri pentru a permite trecerea substanţelor în ambele sensuri. făcând posibil ca un volum mai mare de sânge să ajungă la piele. capilarele sunt doar puţin mai largi decât o singură celulă sanguină. O mare parte din forţa fiecărei contracţii este preluată de pereţii elastici ai arterelor mari. în timp ce canalul central. un traseu comun. Aceştia continuă să împingă sângele în pauza dintre două bătăi ale inimii. Când temperatura este crescută. există diferenţe majore. va fi mai mare la vene decât la artere.. multe vene au valve în interiorul lor care nu se întâlnesc la artere. Totuşi. Reglarea circulaţiei capilare este asigurată de muşchi. deseori. Venele: Venele se aseamănă cu arterele prin aceea că au o distribuţie similară – arterele şi venele unui anumit organ sau ţesut au. un strat mediu de fibre musculare – tunica 107 . Peretele venelor reprezintă un strat extern – tunica adventiţia . Având un perete subţire. Venel sunt alcătuite din ţesut muscular şi fibros. iar pereţii unei artere sunt întotdeauna mai groşi decât cei ai unei vene de o mărime corespunzătoare. În plus. De exemplu. capilarele localizate în piele au un rol special în reglarea temperaturii corpului.

sângele circulă în aproape toate capilarele din acea zonă. celulele sanguine se aşază pe un singur strat. Trece apoi în vene mici şi apoi la inimă prin vene care au dimensiuni destul de mari pentru a putea 108 . În acest arc îşi au originea cele două artere principale ale corpului. care duc sângele la pelvis şi membrele inferioare. sângele curge prin arteriole care conduc la fiecare organ sau ţesut din organism. sângele este bogat în oxigen. 4. În capilare. cedând oxigenul şi alte substanţe şi preluând dioxidul de carbon şi produşii metabolici. sângele are tendinţa să curgă prin aşanumitele căi preferenţiale. înainte ca aorta să se dividă în arterele iliace stângă şi dreaptă. Dar dacă există o nevoie sporită de oxigen în orice zonă a corpului. aorta are un traiect ascendent înainte de a se curba. De la artere. După ce dă naştere arterelor coronare. În repaus. sângele intră în sistemul venos. După trecerea prin capilare. substanţe nutritive şi alte substanţe importante. cum ar fi hormonii.medie – şi un strat intern – tunica intima. şi câte o arteră pentru fiecare braţ. Unele conţin doar un strat foarte subţire de muşchi. El pătrunde întâi în vase foarte mici denumite venule. În acest stadiu. Acestea sunt capilarele care au dobândit un calibru mai mare decât media. care reprezintă echivalentul venos al arteriolelor. arterele carotide stângă şi dreaptă. incluzând chiar şi inima. şi apoi pătrunde în vasta reţea de capilare. Circulaţia sângelui: Sângele îşi începe circuitul prin organism părăsind ventriculul stâng prin aortă. La nivelul abdomenului există trei artere principale către intestine şi ficat şi câte una pentru fiecare rinichi. pentru a forma arcul aortic. Artera aortă coboară apoi prin torace în abdomen.

Există artere pulmonare şi sistemice care transportă sângele în afara inimii şi vene pulmonare şi sistemice care îl aduc înapoi. Valvele au o formă semilunară care proemină în lumenul venei şi fac ca sângele să circule într-o singură direcţie. apoi. una denumită vena cavă superioară şi alta vena cavă inferioară. la inimă. Faza finală a circulaţiei este reprezentată de transportul sângelui bogat în oxigen prin venele pulmonare (singurele vene care transportă sânge oxigenat) în partea stângă a inimii. în final. trece prin celulele hepatice. Această arteră duce sângele la plămâni. braţe şi gât şi cea de-a doua primeşte sângele din partea inferioară a corpului. apoi. iar cea către restul organismului este denumită circulaţie sistemică. Derivaţii: Părăsind intestinele. să fie transportat direct la ficat. Amândouă venele transportă sângele la partea dreaptă a inimii şi de aici el este pompat în artera pulmonară (singura arteră care transportă sânge fără oxigen). Circulaţia către plămâni este denumită circulaţie pulmonară. în final. ci este drenat în sistemul venos port-hepatic. Toate venele din diferite părţi ale organismului se varsă. se varsă în vena cavă inferioară şi. Odată ce sângele de la intestin ajunge la ficat. care poate fi bogat în hrană digerată. Prima primeşte sângele de la cap. Acesta permite sângelui. Venele din acest calibru conţin valve care previn curgerea sângelui înapoi spre ţesuturi. în două mari vase de sânge. Acest sistem asigură în modul cel mai eficient transportul la ficat al hranei care pătrunde în sistemul venos din 109 . sângele nu se întoarce direct la inimă.fi observate sub piele. prin capilare speciale denumite sinusoide şi. Acestea. pătrunde într-un alt sistem de vene denumite vene hepatice.

Dacă organismul se găseşte într-o stare de stres fizic. 5% în capilare şi restul de 9% în inimă. urechile şi nasul. Mecanismele compensatorii: În unele părţi ale corpului. ca atunci când începem brusc să alergăm. arterele şi ramurile lor sunt conectate astfel încât se pot suplini una pe cealaltă. 110 . Distribuţie şi flux: Sângele nu este repartizat uniform în tot organismul. vasele sanguine din muşchii membrelor inferioare îşi măresc calibrul şi cele din intestine se întind. prin care sângele poate trece de la una la cealaltă fără a trebui să treacă prin sistemul de capilare din ţesuturi. Când există o leziune a unei artere. care a preluat fluxul sanguin. De asemenea. îşi măreşte calibrul. Când sunt deschise. Alte zone unde există un tip special de aranjament venos sunt la nivelul extremităţilor: mâinile. aproximativ 12% se găseşte în arterele şi venele care îl transportă la şi de la plămâni. picioarele. În orice moment. creşte pierderea de căldură şi temperatura corpului scade. sângele nu curge cu aceeaşi viteză în toate regiunile organismului.intestine. astfel încât sângele este dirijat în locul în care necesităţile sunt crescute. formând o cale alternativă pentru sânge dacă una dintre ele este lezată: aceasta se numeşte circulaţie colaterală. Principala funcţie a acestor conexiuni arteriovenoase este controlul temperaturii corpului. ramura celeilalte artere. cum ar fi mâinile şi picioarele. Aproximativ 59% se găseşte în vene. 15% în artere. Aici este posibilă existenţa unor comunicaţii directe între arterele şi venele mici.

care controlează circulaţia sângelui şi. cunoscute sub numele de limfocite.Viteza circulaţiei venoase de întoarcere creşte astfel încât sângele este transportat înapoi la inimă cu 20 cm pe secundă. organe şi ţesuturi limfoide foarte specializate. Vasele limfative: Sistemul vascular limfatic sau sistemul limfatic este compus din vase limfatice. care sunt atât de esenţiale pentru apărarea organismului împotriva îmbolnăvirii. VIII. Vasele limfatice mici – cele mai mici denumite capilare limfatice – urmează traiectul arterelor şi venelor corpului. Controlul circulaţiei: Există o zonă în porţiunea inferioară a creierului denumită centrul vasomotor. Pentru aceasta conlucrează îndeaproape cu sângele şi. în special. incluzând timusul. 1. Ele colectează surplusul de lichid denumit limfă de la ţesuturi. De aceea acest sistem este implicat în vehicularea reziduurilor şi a particulelor cu potenţial dăunător. SISTEMUL VASCULAR LIMFATIC Sistemul vascular limfatic este un alt sistem de vase care transportă fluidele în tot organismul. Pereţii capilarelor limfatice 111 . implicit. splina şi amigdalele. presiunea arterială. Centrul vasomotor primeşte informaţii despre presiunea arterială de la receptorii de presiune din aortă şi arterele carotide şi apoi trimite comenzi către arteriole. particulelor străine şi alte materiale de la ţesuturile şi celulele corpului. Vasele limfatice realizează transportul excesului de lichid. cu globulele albe. Vasele sanguine responsabile pentru controlul acesteia sunt arteriolele localizate în cadrul sistemului circulator între arterele mici şi capilare.

În plus. Organe şi ţesuturi: Splina este o parte integrantă a sistemului limfatic. ductul toracic şi ductul limfatic drept. limfa din intestine conţine multe grăsimi sub formă de chil. cu excepţia sistemului nervos central. care nu pot pătrunde în capilarele sanguine. de aceea. o splină mărită. Acesta este locul în care limfocitele ajung în tot organismul atât prin circulaţia sanguină. Totuşi. cât şi prin cea limfatică. formând două ducte principale. cartilajelor şi dinţilor. determinând circulaţia limfei. De asemenea. Această limfă are un aspect lăptos. limfa este. care se contractă ritmic într-o singură direcţie. bogată în proteine. al oaselor. sunt de asemenea îndepărtate prin limfă. Toate vasele limfatice se unesc. care drenează în venele brahiocefalice stângă şi dreaptă. vasele care drenează membrele conţin surplusul de fluid faţă de necesităţile organismului. vasele limfatice se unesc cu o formaţiune nodulară de ţesut denumită ganglion limfatic. care părăseşte celulele şi vasele sanguine. reprezintă frecvent o 112 . În consecinţă.sunt foarte subţiri şi permeabili. care poate fi simţită la palparea abdomenului. De exemplu. incluzând bacteriile. ele au valve pentru a preveni refluxul limfei. limfa este drenată de la ţesuturi în sânge prin sistemul limfatic. Funcţia ei principală este de a filtra sângele şi de a produce anticorpi. În diferite puncte pe traseul lor. astfel încât moleculele mari şi alte particule. Compoziţia limfei din vasele limfatice este dependentă de localizarea acestora. Ganglionii limfatici sunt situaţi în jurul arterelor mari şi pot fi palpaţi în punctele în care acestea sunt situate superficial sub piele. 2. Unele vase limfatice conţin un muşchi involuntar. care au fost absorbite din intestin în timpul digestiei. Vasele limfatice se găsesc în toate regiunile corpului.

Mai întâi. Splina este situată imediat sub diafragm.indicaţie a unei afecţiuni undeva în organism şi necesită teste suplimentare. care se divide în artere mai mici şi apoi în arteriole. în partea stângă superioară a abdomenului. Caracterele particulare ale circulaţiei splenice fac posibilă îndeplinirea a două funcţii fundamentale. În acelaşi timp. În condiţii normale. faptul că arteriolele sunt înconjurate de ţesut limfoid implică faptul că limfa intră imediat în contact cu orice proteină anormală din sânge şi produce anticorpi împotriva acesteia. 113 . Este posibilă chiar distrugerea unor mici granulaţii denumite corpusculi Malpighi. Arteriolele mai prezintă o caracteristică unică: în loc de a fi conectate cu o reţea de capilare. asigură eliminarea din sânge a oricăror celule îmbătrânite sau uzate ale acestuia. dar in cazul în care este mărită poate ajunge la o greutate de până la 2 kg sau mai mult. Dacă splina este examinată cu ochiul liber. acestea sunt aglomerări de limfocite. ele par să se golească direct în parenchimul splinei. Funcţiile splinei: Splina reprezintă unul din principalele organe care filtrează sângele. Celulele reticulare nu numai că îndepărtează celulele sanguine îmbătrânite sau uzate. În al doilea rând. Aportul sanguin la acest organ se realizează prin artera splenică. ea va apărea ca o capsulă fibroasă ce înconjoară o masă amorfă de pulpă roşie. Splina are o greutate de aproximativ 200 g la adulţi. Arteriolele splenice au particularitatea de a fi înconjurate de ţesut limfatic pe măsură ce trec prin pulpa splinei. modul în care sângele se varsă direct în pulpa splinei permite celuleor reticulare ale acesteia să vină în contact direct cu sângele care ar trebui să fie filtrat. ea este de aproximativ 13 cm lungime şi se întinde dea lungul coastei a zecea.

de asemenea. particulele străine din fluxul sanguin. splina are un rol foarte important în producerea unor noi celule sanguine. Splina va elimina. când acesta se găseşte în uter în cursul sarcinii. Mecanismul exact prin care timusul îşi exercită acţiunea este încă incomplet cunoscut. ganglionii 114 . măduva osoasă. Acest lucru este valabil în special în cazul globulelor roşii. pentru a da doar un exemplu. Acest lucru nu se întâmplă la adultul normal. dar globulele albe şi plachetele sunt filtrate selectiv către splină atunci când acest lucru este necesar. Timusul conţine multe din limfocitele care au un rol important în apărarea organismului împotriva îmbolnăvirilor.dar ele pot îndepărta. Aceste celule se găsesc în sânge. Timusul: În ultimele două decenii. de asemenea. splina produce o mare parte din celulele sanguine ale fătului. În anumite circumstanţe. dar se ştie acum că este esenţial pentru o dezvoltare optimă a sistemului limfatic şi că funcţia sa este îndeplinită în primii ani de viaţă. orice celule anormale. Corpusculii Malpighi produc anticorpi. De asemenea. imediat în spatele sternului. dar la persoanele cu afecţiuni ale măduvei osoase. de aceea ea joacă rol major în eliminarea bacteriilor din organism. În plus. are o funcţie în producerea anticorpilor – proteine sanguine circulante care se leagă de o proteină străină şi o imobilizează. splina şi ficatul sunt sediile principale de producere a globulelor roşii. astfel încât globulele albe denumite fagocite o pot distruge. Timusul este situat în partea superioară a toracelui. a devenit clar că timusul se găseşte în centrul remarcabilei reţele de organe şi ţesuturi aflate în interconexiune pentru a constitui sistemul limfatic şi care sunt implicate în răspunsul imun – adică apărarea noastră în faţa surselor de infecţie.

ele fiind două tipuri de limfocite. de fapt. În interiorul glandei se găseşte o zonă numită medulară care conţine limfocite şi alte tipuri de celule timice. Funcţia exactă a amigdalelor nu este cunoscută. care circumscrie intrarea spre căile aeriene şi alimentare. Se pare că aproximativ 95% din noile tipuri de limfocite produse de timus sunt. ele sunt relativ mici. Ele au o poziţie ideală pentru a depista substanţele care reprezintă o ameninţare pentru organism. denumit cortex. ele nu dispar complet. Această 115 . dar cresc rapid în cursul primilor ani de viaţă. Motivul probabil pentru aceasta este că ele ar putea avea un potenţial autoimun (posibilitatea de a ataca structurile organismului) şi singurele celule cărora timusul le permite dezvoltarea sunt cele care vor ataca substanţele străine. dar un mecanism important a fost identificat. conţine multe limfocite. Existã două tipuri de celule imune în corp. dar s-a sugerat că ele joacă un rol seminficativ în menţinerea apărării organismului împotriva bolilor. Celălalt tip de celule imune – limfocitele B – este responsabil de producerea efectivă a anticorpilor faţă de antigene. Mecanismele exacte prin care timusul realizează controlul limfocitelor T nu este cunoscut. Totuşi. înainte de a avea prilejul de a ajunge în organism. Amigdalele: Amigdalele fac parte dintr-un inel de ţesut (inelul Waldeyer). Limfocitele T (derivate din timus) sunt sub controlul timusului şi sunt responsabile pentru recunoaşterea antigenului şi pentru multe din căile prin care organismul le distruge. Deşi sunt prezente încă de la naştere. pentru a involua după pubertate.limfatici şi splină şi migraţia lor către ţesuturi poate fi observată în cazul unei reacţii inflamatorii. distruse aici. Stratul extern al timusului.

glande şi enzimele lor. Amigdalele faringiene (adenoizi) sunt organele limfoide situate posterior de cavităţile nazale. Nu se cunoaşte prea mult despre modul în care amigdalele faringiene se infectează. Datorită acestei conexiuni cu două din circuitele vitale ale organismului. Amigadalele faringiene sunt prezente de la naştere.proprietate este conferită de limfocitele care se găsesc la acest nivel. Amigdalele faringiene sunt astfel plasate încât orice infecţie cu poartă de intrare nazală este filtrată şi. 1. dar orice germen cu poartă de intrare respiratorie le poate afecta. în timp ce la partea posterioară se deschide în căile ce conduc la tractul digestiv şi la plămâni. SISTEMUL DIGESTIV Digestia produce nutrimentele şi substanţele furnizoare de energie necesare celulelor şi ţesuturilor organismului. cu puţină şansă. Dacă infecţia este recurentă. amigdalele tind să se umfle şi aceasta poate fi simptomatică. Cavitatea bucală: Gura omului este un fel de cavernă ce conţine limba şi dinţii. între aceste vârste. De aceea. gura este 116 . Pentru a transforma hrana ingerată în componente separate. Este delimitată de buze. sistemul digetiv conlucrează cu un număr de organe. Amigdalele produc şi anticorpi cu rol în apărarea împotriva infecţiilor locale. Ele sunt evidente între unu şi patru ani. IX. ucisă. dispar înainte de pubertate. exact în locul în care căile aeriene se deschid în faringe. care pot fi preluate cu uşurinţă de către sânge din intestinul subţire pentru a fi transportate în vederea utilizării imediate sau a stocării lor. copilul este expus continuu la noi infecţii cu diferite tipuri de bacterii şi virusuri. dar. în genere.

astfel. glande sudoripare sau sebacee. Are. buzele nu au peri. Pe părţile laterale. prevenind. Secreţia continuă a acestor glande menţine umiditatea cavităţii bucale. care le conferă o sensibilitate deosebită. deoarece îi favorizează mişcarea superioară când hrana este înghiţită. un rol în vorbire. sau rădăcină. împreună cu secreţia glandelor salivare. face ca hrana să fie înmuiată şi mixată. rădăcina 117 . şi de osul hioid. dar unii cred că are un rol în închiderea căilor aeriene în timpul deglutiţiei. care se continuă posterior cu palatul moale. permite ca limba să preseze asupra unei suprafeţe ferme şi. sau mandibula. Palatul dur. înecarea. Limba: Limba are o formă asemănătoare unui triunghi – cu o bază largă îngustându-se treptat către vârf.implicată inevitabil atât în digestie. prevenind astfel refluxul hranei în nas. Funcţia ei reprezintă un mister. În mijlocul palatului moale se găseşte o formaţiune numită uvula sau „a treia amigdală”. Sensibilitatea palatului moale este esenţială. Mucoasa obrajilor este supusă unei uzuri permanente şi are o remarcabilă capacitate de regenerare. Buzele sunt cele care dau expresia gurii. format de baza osului maxilar. Spre deosebire de piele. Cavitatea bucală este căptuşită cu o membrană mucoasă ce conţine glande producătoare de mucus. Ele sunt alcătuite din fibre musculare întreţesute cu fibre elastice şi au o inervaţie bogată. care se deschide în partea posterioară a gurii. de maxilarul inferior. de asemenea. La suprafaţa buzelor se găseşte o formă particulară de ţesut epitelial cu o structură intermediară între pielea feţei şi membrana ce delimitează cavitatea bucală. Cavitatea bucală este delimitată superior de palatul dur. în acest mod. Este ataşată la bază. cât şi în respiraţie.

limbii este unită cu pereţii faringelui. dar când o persoană nu mănâncă sau nu vorbeşte.7 l de salivă – o secreţie apoasă alcătuită din mucus şi lichid. mobilizează limba în sus şi înapoi. dar contracţia unui număr de muşchi situaţi pe părţile laterale ale mandibulei pot conferi mişcărilor limbii o mobilitate remarcabilă. Glandele salivare: În fiecare zi. noi producem în mod obişnuit 1. aduce limba în poziţia normală de repaus. cavitate ce formează partea posterioară a gurii. cât şi transversal. Muşchiul stiloglos. cu rol în digestie. Saliva are o acţiune uşor antiseptică. Porţiunea mijlocie a limbii are o suprafaţă convexă superior. una din funcţiile principale ale limbii este de a prezenta hrana dinţilor pentru masticaţie şi în formarea bolului alimentar. protejând mucoasa bucală de infecţii. Vârful limbii are mişcări libere. de la nivelul gâtului. care sunt capabile să producă mişcarea. limba împinge bolul către faringe. care îl transportă în stomac. Mişcările limbii sunt determinate de muşchii ce intră în alcătuirea sa şi de care este conectată şi de modul în care este poziţionată limba în gură. el se află în mod normal în repaus înapoia dinţilor. de unde el pătrunde în esofag. în timp ce hioglosul. Aceste acţiuni sunt realizate printr-o gamă de mişcări ondulatorii: în sus şi în jos. care acţionează ca un dezinfectant. în timp ce faţa inferioară este legată de planşeul bucal printr-o bandă subţire de ţesut. Ea conţine ptialina. de asemenea de la nivelul gâtului. de exemplu. numită frenul limbii. Când această acţiune a fost îndeplinită (sau cand o persoană mănâncă în grabă). şi o substanţă chimică denumită lizozim. 118 . În timpul hrănirii. Limba conţine fibre musculare dispuse atât în plan longitudinal. pregătindu-l pentru înghiţire.

ele produc doar un sfert din volumul total de salivă. sub dinţii posteriori şi glandele sublinguale (au o denumire adecvată). În comparaţie cu celelalte glande salivare. Există. cu mult mucus. implantate în cavităţile maxilarului şi ale mandibulei. submandibulare şi sublinguale. Funcţia acestor celule variază de la o glandă la alta şi secreţiile lor sunt diferite. Deşi parotidele sunt cele mai voluminoase glande. care se unesc şi sunt delimitate de celule secretorii. Saliva produsă de parotide este eliminată prin ducte ce se desprind din glande. de asemenea. Glandele parotide sunt cele mai voluminoase glande salivare situate la nivelul unghiului mandibulei. după cum sugerează şi numele se găsesc sub maxilarul inferior. imediat anterior de ureche. sunt situate sub limbă. Ambele perechi de glande îşi descarcă conţinutul pe părţile laterale ale frenului limbii (un cordon de ţesut care porneşte de la baza limbii şi se uneşte cu planşeul gurii). Fiecare dinte prezintă două porţiuni: coroana. Saliva secretată de glandele sublinguale este de consistenţă vâscoasă. parotidele produc o secreţie apoasă cu un conţinut mare de ptialină – enzimă ce degradează amidonul. Glandele submandibulare. multe glande mici răspândite la nivelul cavităţii bucale. întinzându-se superior până la nivelul oaselor obrazului. Dinţii: Dinţii sunt structuri osoase dure. Glandele submandibulare produc o salivă care conţine cantităţi aproape egale de mucus şi ptialină şi aceasta completează volumul de salivă secretată în gură în orice moment. pe planşeul cavităţii bucale. care este puţin vizibilă 119 . În timpul vieţii apar două seturi succesive de dinţi.Saliva este produsă de trei perechi de glande situate la nivelul feţei şi al gâtului. Fiecare glandă salivară se compune din ducte ramificate. glandele parotide.

care este partea încorporată în maxilare. în timp ce dinţii situaţi mai în spate au două sau trei rădăcini. asemănătoare osului. vase sanguine şi fibre nervoase. părţile din maxilare care conţin dinţii sunt denumite procese alveolare. 120 . Aceste fibre sunt întreţesute cu fibre de ţesut conjunctiv şi conţin. Prin acest orificiu. Este un ţesut sensibil. Acesta are rolul unui tampon care poate proteja dinţii şi osul în timpul masticaţiei. Elementul structural major al dintelui este format dintr-un ţesut calcificat denumit dentină. complex. Fixarea dinţilor: Fiecare dinte este ataşat prin rădăcina sa de oasele maxilare. Aceasta se extinde de la coroană până la extremitatea rădăcinii care prezintă un orificiu în punctul cel mai adânc al dintelui.în gură. Acesta este alcătuit dintr-o serie de fibre de colagen rezistente. care dă senzaţia de durere când este stimulată de excitanţi termici sau chimici. de asemenea. care conţine celule vii. o substanţă asemănătoare dentinei şi care ajută la fixarea dintelui în alveolă. mai lungi decât coroana. Dentina este o substanţă dură. Rădăcina este acoperită cu un strat de cement. Centrul dintelui este o cavitate umplută cu un ţesut conjunctiv sensibil. numit pulpa dentară. iar dinţii sunt ataşaţi prin fibre ce formează ligamentul periodontal. şi rădăcina. Dentina coroanei este acoperită de un strat protector de smalţ. de obicei. Dinţii frontaşi au doar o rădăcină. o structură celulară extrem de dură şi de sensibilă. Modul de fixare al dinţilor este. care se întind de la cementul ce acoperă rădăcina la osul alveolar adiacent. Modul de fixare al dinţilor are drept rezultat un grad foarte mic de mobilitate spontană. totuşi. vasele sanguine şi nervii ajung la pulpa dentară. Rădăcinile dinţilor sunt.

Dinţii formează o arcadă ovalară uniformă. în timp ce premolarii şi molarii au rol în triturarea hranei. 121 . Dinţii permanenţi îi înlocuiesc şi sunt în număr mai mare decât seria iniţială. se potrivesc una peste alta. unde fuzionează coroana cu rădăcina. cât şi ca poziţie între canini şi molari. celulele epiteliale primitive cresc ca număr şi se formează o bandă groasă. Aceşti muguri capătă o formă finală a jocţiunii dintre smalţ şi dentină. În diferite momente ce corespund dezvoltării individuale a fiecărui dinte. Aceşti dinţi pot fi împărţiţi în aceleaşi tipuri ca dinţii deciduali şi completează seria iniţială cu o altă categorie. de obicei. Tipuri de dinţi: Omul are două serii de dinţi. denumită premolari. sunt eliminaţi. În această regiune. canini şi molari. Dinţii deciduali de lapte = sunt cei prezenţi în timpul copilăriei şi. gingia intră în contact strâns cu dintele.O zonă de importanţă crucială se află la nivelul colului dentar. Incisivii se caracterizează printr-o margine ascuţită ca o lamă. ce are forma arcului dentar. cu incisivii în partea anterioară şi caninii. iar incisivii de pe maxilare opuse funcţionează glisând unii peste alţii. care sunt intermediari atât ca formă. premolarii şi molarii localizaţi propriu-zis spre partea posterioară. Arcadele dentare. Caninii sunt dinţii ascuţiţi şi bine adaptaţi la sfâşiere. Dinţii deciduali pot fi împărţiţi în trei categorii: incisivi. astfel încât în timpul masticaţiei dinţii opuşi se suprapun unii peste alţii. această bandă produce mugurii dentari primitivi în ţesutul ce este acoperit de epiteliu. protejându-l faţă de infecţii şi alte influenţe nocive. de obicei. ca lamele unei foarfeci. În acest stadiu. Dezvoltarea dinţilor: Primul semn de dezvoltare a dinţilor apare când fătul are doar şase săptămâni.

Marginile mugurilor dentari continuă să crească în profunzime şi. Esofagul şi stomacul: Faza orală a digestiei se termină atunci când limba împinge bolul alimentar de palatul gurii spre cavitatea musculară a faringelui înainte de a intra în esofag. în timp ce altele dau naştere smalţului. deşi acest proces nu este finalizat decât aproximativ la un an după erupţia dinţilor deciduali. formează rădăcinile dinţilor. În jurul vârstei de şase luni. în mod obişnuit. totuşi.Unele celule evoluează pentru a forma dentina. cel de-al doilea la vârsta de 12 ani şi al treilea sau măseaua de minte. în timp ce la alţii pot să apară doar după vârsta de un an. Primul molar permanent apare la vârsta de 6 ani. aceştia fiind urmaţi de canini şi molari. La aproximativ 25% din populaţie nu apare măseaua de minte niciodata. Molarii permanenţi nu se dezvoltă pe locul molarilor de lapte. acest proces fiind denumit erupţie dentară. Vârsta la care acesta apare este variabilă: foarte puţini copii au dinţi la naştere. deşi secvenţa sau ordinea apariţiei poate varia. În jurul vârstei de doi ani şi jumătate până la trei ani. în aşa fel încât să asigure un loc pentru dentiţia permanentă. aceştia ar trebui să fie spaţiaţi. 2. Există. apare erupţia incisivilor superiori. Consecutiv. singurul semn de ocluzie este semnalat de mucoasa gingivală îngroşată. În caz ideal. după vârsta de şase ani. în final. La naştere. ci posterior faţă de aceştia. După apariţia incisivilor inferiori. o variaţie considerabilă în momentul apariţiei dinţilor. 122 . Problemele dentare pot fi asociate cu oricare din dinţii deciduali. în jurul vârstei de 18 ani. primii incisivi inferiori încep să apară prin gingie. incisivii deciduali inferiori şi superiori sunt înlocuiţi de dinţii permanenţi. copilul va avea. un set complet de 20 de dinţi de lapte.

propulsând bolul alimentar către esofag. ale căror mişcări contribuie la emiterea sunetelor. aşa se explică faptul că noi putem mânca sau bea. au loc mai multe evenimente în cursul a câtorva secunde. astfel încât hrana nu poate pătrunde în trahee şi plămâni. astfel încât hrana nu refluează în gură. Această porţiune este situată imediat posterior faţă de laringe şi mucoasa ei se continuă cu cea a cartilajelor cricoid şi tiroid. deglutiţia este un act involuntar. Sub nivelul manubriului sternal. ei produc o mişcare superioară a palatului moale. După aceea. dacă dorim. Când aceasta se întâmplă. În acelaşi timp. Odată ce hrana a depăşit baza limbii. la fel de bine stând în cap sau stând pe scaun. Bolul alimentar este propulsat activ de o serie de contracţii ondulatorii – un proces denumit peristaltism. un proces activ şi nu doar un mecanism pasiv. alţi muşchi ai feţei şi gâtului ridică limba înspre palatul dur. substanţa înghiţită este imediat expulzată prin tuse. prevenind intrarea hranei în nazofaringe. esofagul are un traseu uşor către stânga şi trece în spatele bronhiei stângi. Trecerea hranei prin organism este. pentru a preveni interferenţa dintre deglutiţie şi respiraţie. Muşchii faringelui se contractă.Porţiunea inferioară a faringelui este implicată în întregime în deglutiţie. Esofagul: Partea superioară a esofagului se găseşte imediat posterior de trahee. de aceea. Primul timp al deglutiţiei este un act voluntar asupra căruia avem un control conştient. traversează 123 . dependent de gravitaţie. Acţiunile acestor muşchi ajută la propulsarea alimentelor prin această zonă a faringelui pe tractul digestiv. şi închid epiglota. automat. Odată ce hrana ajunge în faringe.

În primul rând. care se relaxează intermitent. Nu există un sfincter (un inel muscular constrictiv. hrana este amestecată cu sucurile digestive până când se formează o masă păstoasă. Peretele stomacului este alcătuit dintr-un strat muscular gros. Esofagul este un tub elastic cu o lungime de aproximativ 25 cm şi 2. Stomacul: Stomacul este un organ muscular situat în partea superioară a abdomenului. un strat submucos care îi menţine poziţia. La fel ca şi restul tractului alimentar. esofagul este alcătuit din patru straturi – o membrană mucoasă ce permite trecerea alimentelor.5 cm în diamentru. cum ar fi cel de la anus) care să separe esofagul de stomac. 124 . denumită epiteliu. Când acest mecanism funcţionează inadecvat. permiţând hranei să treacă în duoden. sucul gastric este ţinut în mod normal în stomac datorită acţiunii concomitente a tunicii musculare a esofagului şi a faptului că esofagul prezintă o îngustare la trecerea prin diafragm în traiectul său de la torace la abdomen. în sfârşit. cât şi longitudinale şi.diafragmul şi se închide în porţiunea superioară a stomacului. căptuşit cu o membrană specială. va apărea un reflux gastro-esofagian. La joncţiunea dintre stomac şi duoden există un inel muscular. care este apoi trecută în duoden. un strat extern protectiv. ce conţine acizi şi enzime care degradează hrana şi astfel ajută digestia. Este legat la extremitatea superioară de esofag şi la cea inferioară de duoden (porţiunea iniţială din intestinul subţire). stomacul acţionează ca un rezervor pentru hrană. un strat muscular relativ gros ce conţine atât fibre circulare. Membrana delimitantă produce o secreţie specifică. sfincterul piloric. În stomac.

Acesta este un organ lung şi larg. sfincterul piloric. acidă. Duodenul produce şi eliberează cantităţi mari de mucus. care începe în partea inferioară dreaptă a abdomenului. denumit şi intestinul gros. cu excepţia faptului că nu este niciodată complet închis. foarte asemănător cu mecanismul de trecere din esofag în stomac. resturile alimentare se solidifică gradat şi apa este absorbită de influxul sanguin prin peretele intestinal. În final. unde are loc. În timpul pasajului prin intestinul gros. 3. dar colonul conţine în mod sigur produşi de excreţie. porţiunea iniţială a intestinului subţire. Tractul intestinal: Când hrana pătrunde în stomac. Pe măsură ce undele peristaltice propulsează chimul prin stomac. având apoi un traiect ascendent şi curbat în potcoavă înainte de a se termina la anus. este desfăcută şi degradată până când devine fluidă. Consistenţa finală a reziduurilor alimentare – fecalele – depinde de cantitatea de apă absorbită.Hrana este apoi transportată prin intestine pentru a fi în continuare digerată şi absorbită. 4. Evacuarea din stomac este reglată de un muşchi. numită chim – intră apoi în duoden. sfincterul permite trecerea unor cantităţi mici către intestinul subţire. adevăratul proces de digestie şi toate substanţele nutritive dezirabile din hrană sunt absorbite. Pătrunde apoi în intestinul subţire. După ce substanţele nutritive au fost absorbite. ajunge în colon. Se poate discuta dacă acest proces ar trebui denumit excreţie. care îl 125 . Intestinul subţire: Hrana care părăseşte stomacul – o pastă consistentă. majoritatea substanţelor din fecale sunt reziduuri alimentare. întrucât conţine produşi de degradare ai celulelor sub forma bilei. de fapt.

Hrana digerată pătrunde apoi în jejun şi ileon. sucuri digestive de la pancreas şi cantităţi imporatnte de bilă. glicerolul. până când este nevoie de ea. peptidele. Bila este. lipaza care desface grăsimile în molecule de glicerol şi acizi graşi. pentru a fragmenta particulele de grăsimi. care pe peretele interior prezintă milioane de proeminenţe minuscule. amilaza care desface hidraţii de carbon până la maltoză. Aminoacizii rezultaţi din digestia proteinelor şi zaharurilor din hidraţii de carbon. Duodenul primeşte. pancreozimina. crescatura. acizii graşi şi vitaminele dizolvate intră în chilifere şi sunt transportate în sistemul limfatic şi.protejează împotriva lezării de către acidul clorhidric şi de enzimele din chim. Enzimele pancreatice se produc ca răspuns la eliberarea unui al doilea hormon. Enzimele sunt eliberate de celulele unor mici indentaţii (adancitura. Secretina stimulează producerea unor cantităţi mari de sucuri alcaline care neutralizează aciditatea chimului parţial digerat. Aceste enzime includ tripsina. Când hrana digerată vine în contact cu vilozităţile. de asemenea. care este produsă în ficat şi stocată în vezica biliară. denumite vilozităţi. Aceste 126 . Cea mai mare parte a absorbţiei are loc în ileon. porţiuni ale intestinului subţire situate în continuarea duodenului. de asemenea. elibeartă în duoden din vezicula biliară. chilifer. iod. plus vitamine şi minerale importante cum ar fi calciu. apoi. Fiecare vilozitate conţine un capilar şi o mică ramură limfatică. sunt absorbite direct în capilarele vilozităţilor. Secreţia sucului pancreatic este declanşată de doi hormoni. Enzimele pancreatice ajută la digestia hidraţilor de carbon şi a proteinelor pe lângă cea a grăsimilor. în fluxul sanguin. fier. care desface peptonele în componente mai mici. unde au loc stadiile finale ale modificărilor chimice. cu aspect de muscatura) numite criptele Lieberkühn.

duodenul este porţiunea iniţială a intestinului subţire cu rol în digestia eficientă a hranei. Peretele duodenal are două straturi musculare care se contractă şi se relaxează alternativ. mucoasa. Acesta. Deasupra stratului muscular se găseşte submucoasa ce conţine multe glande (glande abarunner) care secretă mucusul protectiv. Sucul acţionează.5 m – conectând duodenul şi jejunul cu intestinul gros – şi reprezentând aproximativ jumătate din lungimea totală a intestinului subţire.capilare duc la vena port-hepatică. Ele se multiplică mai rapid decât orice alte celule ale organismului: din o sută de celule. de la stomac la colon. contribuind la deplasarea conţinutului alimentar în timpul digestiei. una este înlocuită la fiecare oră pe tot parcursul vieţii. care transportă hrana direct la ficat. Ileonul are o structură asemănătoare cu celelalte două segmente ale intestinului subţire. în drumul ei. Are o lungime de 3. Are o formă de potcoavă ce înconjoară capul glandei pancreatice. iar restul acestora sunt trecute mai departe în circulaţia generală a organismului. la rândul lui. de asemenea. Celulele mucoasei necesită o reînnoire constantă. Acesta previne autodigestia duodenului sau lezarea lui de către compuşii acizi veniţi din stomac. În stratul superficial al duodenului. reţine unele substanţe pentru necesităţile proprii şi pentru stocare. Suprafaţa externă este protejată de peritoneu – o membrană care căptuşeşte cavitatea abdominală. Unit cu partea superioară a stomacului. Ileonul: Ileonul reprezintă porţiunea terminală a intestinului subţire. în care hrana ajunge. Peretele este 127 . pentru a neutraliza secreţia gastrică acidă. se găsesc glande care secretă un suc alcalin ce conţine unele dintre enzimele necesare pentru digestie.

Când hrana este mestecată. măsurată de la bază până la intestine.5 m². este de aproximativ 20 cm. cât şi ileonului să se mişte relativ liber în cavitatea abdominală. Foiţa care acoperă intestinele are o suprafaţa de 5. Acţiunea ptialinei încetează. Această structură este alcătuită din două straturi de peritoneu. din straturi musculare responsabile pentru transportul hranei digerate şi straturi mucoase care delimitează lumenul. Digestia: Digestia este procesul care descompune hrana în substanţe ce pot fi absorbite şi utilizate de organism pentru energie. 5. unde un complex de substanţe chimice – mucus. ceea ce permite atât jejunului. care este mai mult sau mai puţin ferm fixat de peretele abdominal posterior. o enzimă produsă de ele. în principal. dar începe o 128 . Adâncimea mezenterului. ajungând în stomac. Acestea sunt produse de organe ataşate la tractul digestiv şi ele sunt responsabile pentru multe din reacţiile chimice implicate în digestie. începe să descompună o parte din hidrocarbonaţi (glucide) în molecule mai mici. glandele salivare de la nivelul cavităţii bucale îsi încep secreţia şi ptialina. Mezenterul: Spre deosebire de duoden. Aceste modificări încep în gură. jejunul şi ileonul sunt susţinute de o membrană numită mezenter. Digestia depinde de acţiunea unor substanţe denumite enzime asupra hranei ingerate. acid clorhidric şi enzima pepsină – acţionează asupra ei. Hrana traversează apoi esofagul.alcătuit. creştere şi regenerare. Are o lungime de aproximativ 15 cm şi este ataşată de peretele posterior al abdomenului. cum ar fi maltoza şi glucoza.

aciditatea este neutralizată de către secreţiile proprii ale duodenului şi de acţiunea bilei şi a sucurilor pancreatice. stimulează eliberarea de acid clorhidric şi pepsină din celulele gastrice după ce hrana a ajuns în stomac. Nu există diferenţiere netă între jejun şi ileon.nouă serie de reacţii chimice declanşate de stimuli nervoşi. Pentru a îndeplini acest rol. lăsând să treacă apa şi produşii de degradare.5m înainte de joncţiunea cu ileonul.8cm. care se întinde pe o lungime de 2. Jejunul are un diametru în jur de 3. Procesul de absorbţie este finalizat în ileon. pereţi mai groşi decât ileonul. Când aciditatea atinge un anumit nivel. În continuarea duodenului se găseşte jejunul. Rolul jejunului: Jejunul reprezintă sediul de absorbţie al alimentelor nutritive utilizabile din hrană. deşii ambii au peretele format din două straturi musculare şi structuri mucoase interne care delimitează lumenul intestinal. care se varsă în duoden din vezica biliară şi pencreas. astfel încât aceasta poate fi degradată până la peptone. Duodenul măsoară aproximativ 25 cm. jejunul are o structură specializată. Cantitatea de suc gastric eliberat este controlată atât aici. în timp ce ileonul are un diametru mai mic. Secreţia de mucus previne lezarea mucoasei gastrice de către acidul clorhidric. În duoden. pentru a asigura o suprafaţă maximă de 129 . de asemenea. ci mai mult o schimbare graduală. un hormon. Jejunul are. Hrana parţial digerată care ajunge în duoden conţine mult acid clorhidric. producerea de gastrină încetează. Gastrina. Aceste trei secreţii continuă procesul de digestie. cât şi în intestin de impulsuri nervoase. prezenţa hranei şi secreţiile hormonale.

Arterele şi venele ce transportă sângele către şi de la pereţii jejunali trec prin mezenter. care face posibilă absorbţia. necesită o irigaţie eficientă. Fiecare vilozitate are aproximativ un milimetru. Mucoasa jejunală prezintă o serie de pliuri circulare. care ajunge la ficat. Grăsimile din alimente sunt absorbite în sistemul limfatic concomitent cu absorbţia altor substanţe nutritive în sânge. fără nici o funcţie cunoscută la om. colonul. Acest tip particular de fluid limfatic ce conţine grăsimi şi care drenează din intestin este denumit chil. Suprafaţa de contact cu hrana digerată creşte mai mult. cu “margine în perie”. Aceasta înseamnă că substanţele nutritive absorbite în sânge sunt transportate mai întâi la ficat. Fiecare vilozitate are un vas limfatic central sau “ chilifer”. Absorbţia hranei: Întrucât jejunul are rolul de a permite trecerea hranei din intestin în sânge. care se deschide prin anus. sunt ambele căi oarbe. 6. înainte de ajunge în restul organismului. denumite vilozităţi. Observând la microscop suprafaţa internă. ele confluează pentru a forma vena portă. se vede că întreaga suprafaţă este alcătuită din mici proeminenţe digitiforme. Cecul şi apendicele vermiform.contact cu lumenul. pentru metabolizare. nu ajung direct la inimă. 130 . care se desprinde din el. Intestinul gros: Anatomiştii împart intestinul gros în patru regiuni: cecul. astfel încât să poată asigura o absorbţie crescută. ca şi venele care drenează restul intestinului. deoarece învelişul celular al fiecărei vilozităţi are o structură specifică. Venele care drenează jejunul. rectul şi canalul anal.

Poate avea complicaţii serioase şi necesită 131 . colonul face o curbură către stânga. colita cronică sau ulcerativă este mult mai severă. Colonul ascendent. cea mai mare porţiune a intestinului gros. Există două tipuri: 1.3 m. imediat sub ficat. este vascularizat de artera mezenterică superioară. împreună cu porţiunea terminală a intestinului subţire. când capătă un traiect descendent. se numeşte flexură splenică. Are un traiect ascendent către partea dreaptă superioară a cavităţii abdominale. până în pelvis. 2.Prima parte a intestinului gros este denumită colon ascendent. cea de-a doua. Porţiunea colonului ce traversează cavitatea abdominală este denumită colon transvers şi. segmentul cu traiect descendent se numeşte colon descendent. ia un traiect descendent în partea stângă a corpului. măsurând 1. La aproximativ 2-3 cm de extremitatea inferioară există o joncţiune în formă de T cu ileonul (porţiunea finală a intestinului subţire). Colita: Colita este o inflamaţie a mucoasei colonice. Ramuri ale venei porte aduc sângele de la intestin la ficat. apoi. care ajung la el din intestinul subţire. Apa este absorbită în sânge din resturile lichide ale digestiei. unde se continuă cu rectul. Amândouă vasele sunt ramuri ale aortei. Curbura colonului din partea stângă este denumită flexură hepatică. colita acută este frecvent rezultatul unei infecţii sau al unei alergii şi nu durează mult timp. Colonul reprezintă. Artera mezenterică inferioară irigă restul colonului. La nivelul hipocondrului drept. de departe. Funcţia colonului este de a transporta materiale solide la anus prin procesul de peristaltism şi de a absorbi sodiul şi apa. Traversează cavitatea abdominală sub stomac şi. bineînţeles.

tratament prelungit. porţiune inferioară a intestinului gros. acest epiteliu conţine glande care produc mucus ce lubrifiază fecalele şi uşurează tranzitul. dar în alte ocazii se poate dilata. ca şi restul intestinului gros. Rectul: Diferenţa dintre rect şi anus determină multă confuzie în rândul persoanelor neavizate. Anusul: Anusul sau canalul anal are o lungime de aproximativ 10 cm şi reprezintă orificiul prin care deşeurile solide din organism – denumite fecale – sunt excretate. Dintre materiile solide. Fecalele conţin în mod obişnuit aproximativ 75% apă şi 25% materii solide. La nivelul rectului. O parte din apă provine din mucusul ce lubrifiază canalul alimentar şi uşurează eliminarea materiilor fecale din organism. Această capacitate de creştere a dimensiunilor face ca rectul să fie capabil să funcţioneze ca un rezervor. aproximativ o treime sunt bacterii. o 132 . Partea musculară a rectului se contractă în timpul defecaţiei pentru a expulza fecalele. Anusul reprezintă doar un canal îngust şi scurt. dar poate apărea la orice vârstă. pe partea externă. Colita cronică este mai frecventă la persoanele în vârstă de la 20 la 40 de ani. Rectul. Funcţionarea normală a anusului şi a rectului permite evacuarea intestinului atunci când împrejurările sociale o permit şi nu doar când materiile fecale au traversat întregul intestin gros. totuşi. Principala funcţie a anusului este menţinerea continenţei fecalelor în timp ce rectul funcţionează ca un rezervor pentru acestea. înconjurat de un inel muscular care face joncţiunea cu rectul. este un tub muscular delimitat de un epiteliu caracteristic.

celălalt capăt se deschide în cec. Vârful acestuia este închis. Este întâlnit doar la oameni. Apendicele: Apendicele este o porţiune îngustă de intestin asemănătoare unei cozi. 133 . dar în cursul defecaţiei ele se relaxează. Mecanismul de funcţionare: Odată ce fecalele se apropie de punctul final al călătoriei lor prin intestine. pentru a permite expulzarea acestora. apendicele a fost considerat o relicvă evolutivă. Culoarea fecalelor se datorează pigmenţilor biliari denumiţi stercobilină şi bilirubină. Poate avea până la 10 cm în lungime şi aproape 1 cm în diametru. treptat. mai compacte pe măsură ce lichidele sunt absorbite din organism. În mod normal. de asemenea. nu mai este necesar un organ pentru digerarea acesteia. devin. Sfincterul intern sesizează prezenţa fecalelor şi se relaxează. mucoasa canalului anal secretă un fluid numit mucus. permiţând intrarea acestora în canalul anal. Din acest motiv. Se pare că. localizată la capătul intestinului gros. Sfincterul extern este menţinut închis în mod deliberat până când apare un moment convenabil pentru defecaţie. pe măsură ce înaintăm în vârstă şi începem să consumăm mai puţină celuloză în favoarea cărnii. Pentru a uşura eliminarea fecalelor din anus. Aceşti pigmenţi biliari ajută. cele două sfinctere menţin anusul închis. unele specii de maimuţe şi la marsupiale. iar reziduurile solide sunt transportate la rect. La extremitatea canalului anal se găsesc două inele musculare – sfincterele intern şi extern.treime grăsimi şi proteine nedigerate şi o treime celuloză – componenta vegetală nedigerată. la sterilizarea şi deodorizarea fecalelor.

De obicei.36 – 1. Celulele din ficat sunt denumite hepatocite. hidraţi de carbon şi grăsimi. denumit sistem port. care reprezintă mesagerii chimici ai organismului. Are două părţi sau lobi. Cu alte cuvinte. ficatul nu poate fi palpat. Ele sunt specializate pentru manipularea substanţelor de bază pe care organismul nostru le vehiculează – proteine. fiind protejat de traumatisme de către coastele inferioare. cel drept fiind cel mai mare şi care ocupă în întregime partea superioară dreaptă a abdomenului. cât şi animală şi din proteinele iniţiale. şi pentru sinteza enzimelor. pentru formarea hormonilor. Ficatul: Ficatul are două roluri vitale: producerea (sau metabolizarea) unor noi substanţe chimice şi neutralizarea produşilor de degradare şi a celor toxici. sângele se întoarce înapoi la inimă şi plămâni din stomac numai trecând printr-un sistem venos hepatic. Lobul stâng este mai mic. Funcţii: Ca orice altă parte a organismului. Proteinele sunt ingerate sub diferite forme. Metabolismul proteinelor: Proteinele sunt esenţiale pentru reînnoirea şi diviziunea celulară oriunde în organism. 134 .7. depăşeşte rebordul costal şi poate fi uşor simţit. Ficatul este cel mai mare organ al corpului. Este situat sub diafragm. uneori trecând peste linia mediană în partea stângă. denumiţi lobul stâng şi drept. ca rezultat al unei boli. având o greutate între 1. dar când este mărit.81 kg. celulele sunt cele care efectuează activităţile vitale la nivelul microscopic. Acest organ reprezintă un loc de tranzit pentru fiecare picătură de sânge care soseşte de la intestin – sânge ce transportă toate substanţele nutritive din hrană. atât de origine vegetală.

globulele roşii produse în exces şi le transmite hepatocitelor pentru procesare. care are un rol de izolator şi de abosrbţie a şocurilor. Produşii de degradare ai grăsimilor şi ai sângelui trec în bilă. esenţiale pentru organism. produs în ficat şi stocat în vezicula biliară. 135 . de culoare galben verzuie. amar. de asemenea. trimiţând ureea. Bila: Bila este un fluid consistent. Din toate resursele menţionate – sânge. sunt toxice şi celulele hepatice le neutralizează. după numele descoperitorului lor. În esenţă. proteine.ficatul trebuie să sintetizeze proteine specifice pentru organism. totuşi. înapoi în circulaţie. Este eliberată din veziculă în intestinul subţire. grăsimile reprezintă un mijloc de stocare a energiei. Aceste celule înlătură. un produs inofensiv. rezultă produşii finali în urma metabolismului ce are loc în hepatocite. nu se întorc în fluxul sanguin. care ”curăţă” sângele de impurităţi. în mai mică măsură. cum ar fi amoniacul. În plus. Unele. cum ar fi bacteriile. de asemenea. Metabolismul grăsimilor: Grăsimile sunt. acest proces de sinteză înseamnă că proteinele preluate din sângele adus de vena portă la hepatocite sunt sintetizate de enzimele hepatice şi apoi eliberate în noua lor formă. Eliminarea deşeurilor: La nivelul ficatului se găsesc celule specializate denumite celule Küppfer. grăsimi şi. denumit în general ţesut adipos subcutanat. degradându-le întâi pe cele absorbite şi apoi sintetizându-le. hidraţii de carbon. Ele sunt transformate de către ficat în forme care pot fi convertite pentru producerea şi reînnoirea ţesutului adipos. Reziduurile.

Pe măsură ce hrana – şi în special cea care conţine grăsimi – pătrunde din stomac în duoden. bila desface picăturile mari de grăsimi în picături mai mici – proces denumit emulsionare – uşurând absorbţia acestora. deoarece conţine produşii de degradare a celulelor uzate. Deşi conţine peste 95% apă. este colectată în mici canale prezente între cordoane de celule hepatice. Pe măsură ce este produsă de celule. Bila furnizează o cale utilă 136 . bila drenează în ductele hepatice. din sistemele excretorii ale corpului. Este produsă continuu în cantităţi mici de către fiecare celulă hepatică. bila se scurge printr-un alt duct. În fiecare zi. Vezicula biliară: Bila este depozitată în vezicula biliară. ductul biliar comun (coledoc) şi printr-un orificiu îngust. colesterol şi pigmenţi biliari ce îi conferă culoarea caracteristică. ea se scurge în vezicula biliară. ficatul produce aproximativ un litru de bilă. Acest hormon ajunge pe cale sanguină la vezicula biliară şi determină contracţia pereţilor acesteia.ca răspuns la prezenţa alimentelor. de asemenea. Bila rămâne în vezicula biliară până când devine necesară în procesul de digestie. care se varsă în ductele biliare plasate între lobulii hepatici. De la ductele biliare. astfel încât bila este eliminată. şi este esenţială pentru digerarea grăsimilor. sfincterul Oddi. denumite canalicule biliare. Face parte. săruri minerale. duodenul produce un hormon denumit colecistochinină. În afară de cazul în care bila este necesară imediat pentru digestie. care este un loc de stocare situat imediat sub ficat. După aceea. are în compoziţie o gamă largă de substanţe chimice ce includ săruri biliare. Datorită substanţelor pe care le conţine. care o elimină în intestin. care permite să pătrundă în intestinul subţire.

din colesterol şi rareori apar mai mult de unul sau doi şi pot ajunge la 137 . care este o substanţă chimică produsă în organism în cursul metabolizării grăsimilor. joacă un rol important în digestia hranei.de eliminarea produşilor de degradare hepatici şi. Calculii biliari: Chiar dacă producţia hepatică de bilă este normală. unde stimulează secreţia de bilă şi sunt refolosite de organism. Cei mai frecvenţi sunt denumiţi calculi micşti. uneori pot apărea anomalii la nivelul veziculei biliare. Aceştia sunt aglomerări de colesterol cu consistenţă dură. Ele transportă de asemenea vitaminele A. Organismul îşi conservă sărurile biliare. se crede că sărurile biliare favorizează absorbţia grăsimilor prin peretele intestinal. după cum sugerează numele. Calculii colesterolici. deoarece sunt alcătuiţi din biliverdină şi colesterol. în cea mai mare parte. E. sunt formaţi. descompun grăsimile astfel încât enzimele digestive îşi pot exercita acţiunea. Pe lângă acţiunea de emulsionare. D. care se formează chiar în vezicula biliară. de asemenea. 80-90% dintre ele fiind transportate înapoi la ficat prin sânge. Există trei tipuri diferite de calculi biliari. Cea mai cunoscută afecţiune a veziculei biliare sunt calculii biliari. substanţe chimice denumite glicocolat de sodiu şi taurocolat de sodiu. ce includ şi bicarbonatul. Ele nu sunt distruse după utilizare. Sărurile biliare. Funcţia bilei: Sărurile minerale din bilă. Se pot forma până la 12 calculi în acelaşi timp şi suprafaţa faţetată le permite aglomerarea în vezicula biliară. neutralizează aciditatea hranei parţial digerate în stomac. K.

poate paraliza multe reacţii chimice din corp. de obicei. Acest lucru.2 cm în diamtru. Pare ciudat să ne gândim la plămâni ca la un organ de excreţie. Calculii pigmentari sunt compuşi. atunci sângele devine foarte acid. Aceasta este denumită insuficienţă respiratorie şi poate reprezenta stadiul final al bronşitei cronice. Diferitele organe – incluzând plămânii. Excreţia: Excreţia este procesul prin care organismul elimină produşii de degradare. Ei au tendinţa de a se forma ca rezultat al unor boli care afectează compoziţia sângelui. Dacă dioxidul de carbon este dizolvat în sânge în cantităţi mai mari decât cele normale. la rândul său. mergând până la posibila apariţie a morţii. pentru a nu deveni toxici pentru organism. glandele sudoripare din piele. X. Diferitele componente ale corpului generează în continuu produşi secundari specifici şi aceştia trebuie eliminaţi. ficatul şi colonul – veghează la buna desfăşurare a acestei acţiuni. Acest lucru este realizat prin diferitele sisteme de excreţie care depind de diverse organe şi glande pentru eliminarea deşeurilor: sistemul urinar ale cărui componente principale sunt rinichii şi vezica urinară. fiind destul de mari pentru a placa ductul biliar comun. colonul sau intestinul gros. 1. apar în număr mare şi sunt. rinichii. din pigmentul verde din bilă.dimensiuni de 1. SISTEMELE EXCRETOARE Organismul are mai multe metode de a elimina produşii de degradare – substanţe care trebuie îndepărtate datorită toxocităţii lor pentru organism. 138 . în principal. mici. dar dixidul de carbon este cel mai important produs de degradare care trebuie eliminat din organism.

fiind dizolvată într-o cantitate variabilă de apă. cât şi al nopţii. Există un sistem foarte asemănător pentru menţinerea echilibrului. Acest sânge ajunge în final la filtrul situat la capătul unuia din tubii renali – câte două milioane în fiecare rinichi – unde este filtrat. Aproximativ doi litri de urină sunt produşi în 24 de ore. are drept rezultat o urină mai concentrată sau mai diluată. Rinichii produc în mod continuu urina atât în timpul zilei. Lichidul filtrat traversează tubii renali şi o mare parte din apă. Stimularea pentru absorbţia unei cantităţi mai mari de apă. vine de la ADH ( hormonul antidiuretic) secretat de glanda hipofiză. dar acest volum poate varia foarte mult. cantitatea de apă eliminată din organism şi menţin echilibrul corect al sodiului. în timp ce restul rămâne în fluxul sanguin. Rinichii reglează. Controlul delicat al echilibrului hidric al organismului este realizat de tubii renali care pot absorbi mai mult sau mai puţin din lichidul filtrat care circulă la nivelul lor. Ei primesc aproximativ un litru de sânge în fiecare minut. dar. uree şi alţi produşi secundari sunt transportaţi de urină prin două uretere la vezica urinară. ori de câte ori o proteină este degradată. Rinichii sunt responsabili pentru filtrarea acestor produşi ce conţin azot – dintre care cel mai comun este ureea – în afara fluxului sanguin. sodiu şi alţi compuşi sunt reabsorbiţi în sânge.Sistemul urinar: Majoritatea celulelor organismului utilizează unele proteine în reacţiile lor chimice şi. astfel încât componenta apoasă a sângelui (plasma) trece în tubii renali. dacă organismul devine deshidratat. Rinichii au o acţiune complexă. în care aldosteronul. Cantitatea totală de uree care este eliminată rămâne aproximativ aceeaşi. de asemenea. produşii secundari conţin azot. secretat de glandele 139 . O parte din apă.

în care îşi au originea tubulii. numit ureter. unde apa şi nutrimentele esenţiale sunt extrase din sânge. drenează în vezica urinară. în final. Una dintre cele mai mici molecule proteice eliminată prin urină este albumina. Porii pereţilor capilari formează o „sită biologică” şi sunt atât de mici.suprarenale. Când apare o infecţie a rinichilor. aceasta se deschide în faţa vaginului şi la bărbaţi – la extremitatea distală a penisului. Această reţea de capilare este atât de întinsă încât poate conţine – în orice moment – aproximativ 130 ml de sânge în fiecare minut. 2. Fiecare glomerul este înconjurat de capsula Bowman. în concordanţă cu necesităţile organismului. permitând unor molecule mai mari să ajungă în urină. situaţi pe peretele posterior al abdomenului. care se găsesc imediat deasupra rinichilor. Tubii renali pornesc de la glomeruli către un sistem colector care. Rinichii conţin mii de mici unităţi filtrante – nefronii. Aici sunt reabsorbite aproape toată apa şi sodiul care au fost filtrate astfel 140 . La femei. situat de cealată parte. Glomerulul reprezintă un ghem de mici capilare sanguine cu pereţi foarte subţiri. Din interiorul fiecărui rinichi coboară pe peretele posterior al cavităţii abdominale un conduct. Fiecare nefron are două componente principale – partea filtrantă sau glomerulul şi tubii. glomerulii se inflamează şi filtrarea nu mai este atât de selectivă. Apa şi reziduurile dizolvate în ea pot difuza prin aceşti pereţi în sistmul tubilor colectori. incât moleculele peste o anumită dimensiune nu pot trece. Conductul care pleacă de la vezica urinară se numeşte uretră. ce se deschide în vezica urinară. Rinichii: Fiecare om are doi rinichi. acţionează la nivelul tubilor şi determină reabsorbţia unei cantităţi mai mari sau mai mici de sodiu.

pacientul nu poate reţine apa. pierzând astfel mari cantităţi prin urină. acest hormon lipseşte complet. totuşi. organismul are un sistem foarte sofisticat. care trebuie înlocuită prin ingestie de apă. Un alt hormon. hormonul scade. Vezica urinară: 141 . 3. modificând permeabilitatea tubilor. Renina activează un alt hormon. Nivelul reninei este dependent de nivelul sodiului. Aceasta are două efecte: mai întâi.încât urina devine mai concentrată. angiotensina. determină constricţia arteriolelor şi creşte presiunea sângelui. tubii devin mai puţin permeabili pentru apă. răspunde de schimbul dintre ionii de sodiu şi potasiu – contribuind la controlul presiunii arteriale şi al echilibrului sodiului din organism. determină creşterea secreţiei de aldosteron din glandele suprarenale. Când se întâmplă acest lucru. constituient principal al oaselor şi dinţilor. aldosteronul. în al doilea rând. Pentru a reabsorbi această cantitate de apă. În condiţii cum ar fi diabetul insipid (care nu trebuie confundat cu diabetul zaharat). un hormon produs de cele mai mici glande situate în spatele glandei tiroide. Parathormonul. Când. care este eliminată în exces prin urină – proces denumit diureză. Cât timp acest hormon este prezent în sânge. care. este controlat de acţiunea la nivelul tubilor al hormonului suprarenalion – aldosteronul. tubii permit reabsorbţia unei mari cantităţi de apă. secretat de glandele suprarenale (corticosuprarenala). la rândul lui. Creşterea presiunii arteriale (presiunea sângelui): Rinichii reglează cantitatea de sodiu din organism şi secretă un hormon numit renină. reglează reabsorbţia calciului. în care intervine un hormon eliberat în sânge de hipofiza posterioră.

5 cm lungime şi se întinde de la sfincterul colului vezical prin mijlocul glandei prostatice. acest sfincter se relaxează simultan cu contracţia muşchilor vezicali care detemină eliminarea urinei. de contracţie penru a o goli. adaptându-se la volumul de urină până când vezica este aproape plină. În timpul micţiunii. Când această capacitate este depăşită. Porţiunea mijlocie a uretrei masculine are aproximativ 12 mm în lungime şi este frecvent denumită uretra membranoasă. La nivelul deschiderii ureterelor în vezica urinară există valve care previn refluxul urinii înapoi către rinichi. În mod normal. cea mai lungă – este denumită uretra 142 . Baza piramidei reprezintă suprafaţa care vine în raport cu intestinul subţire sau. Este o cavitate în formă de pâlnie asemănătoare unei piramide răsturnate. măsoară îm medie 20 cm în lungime şi are trei porţiuni. la un bărbat matur. Urina este eliminată din corp prin uretră. sau uretra prostatică. dacă vezica este prea plină. un muşchi circular care se contractă pentru a închide pasajul. Rinichiul elimină un flux continuu de urină către vezică. Uretra masculină. această comunicare este menţinută închisă de un sfincter. Cele două uretere – conductele prin care urina ajunge de la rinichi la vezică – pătrund prin partea posterioară. între oasele pubice şi rect. Porţiunea finală – măsoară aproximativ 15 cm. cu uterul. are 2. vezica urinară nu se comportă ca un balon. fibrele musculare ale vezicii fiind capabile de extensie considerabilă. care îşi are originea în porţiunea inferioară a vezicii urinare. Totuşi. Pereţii vezicii urinare sunt alcătuiţi dintr-un număr de straturi musculare care sunt capabili de relaxare în timp ce vezica se umple şi. apoi. a cărei presiune creşte constant în timpul umplerii. Prima. cu pereţi groşi. la femei. situat în regiunea inferioară a bazinului. apare necesitatea de a urina.Vezica urinară este un organ muscular cavitar.

Urina: Compoziţia fluidului din celule este menţinută în limite foarte stricte. Unele substanţe toxice. dar rezultatul final este reprezentat de formarea unui fluid în care produşii de degradare şi cantităţile variabile din alte substanţe cum ar fi sodiul pot fi îndepărtate din organism. cum ar fi ureea şi acizii. uretra este mult mai scurtă şi singura funcţie pe care o are este de a elimina urina. este una din funcţiile majore ale rinichilor. se formează în mod constant şi trebuie eliminaţi pentru a menţine o concentraţie sanguină acceptabilă. Are un diametru de 1 cm şi este înconjurată de glande mucoase. Întregul mecanism este extrem de subtil şi complex. Aproximativ 1200 litri de sânge trec prin rinichi zilnic şi se formează aproximativ 110 litri de filtrat.spongioasă. Alte substanţe. Aceasta 143 . cele din urină fiind extrem de variabile pentru a le menţine pe cele din sânge în limite precise. trebuie de asemenea menţinute în limite precise şi acest proces. La femei. În mod clar. Compoziţia urinei excretată în final depinde de natura substanţelor toxice produse în organism. se explică frecvenţa mai mare a infecţiilor urinare la femei. Se găseşte în penis şi se deschide prin meatul uretral. cum ar fi sodiul şi apa. care poate fi uşor contaminată. rezultând doar un litru de urină. homeostazia. este necesar un sistem extrem de flexibil – mai ales datorită faptului că aportul de lichide variază de la zero până la 10 litri pe zi. orice componentă a urinei este prezentă în sânge: doar concentraţiile diferă. Datorită faptului că este atât de scurtă şi se deschide într-o zonă relativ expusă. Aproape tot filtratul este reabsorbit. Virtual.

Pe măsură ce vezica urinară se umple. tradiţional. temperatura corpului este menţinută datorită pierderii de căldură prin glandele sudoripare. De aceea. La un copil mic. creierul comandă relaxarea muşchilor vezicali. Pe parcursul vieţii. este esenţial ca temperatura normală să fie menţinută mai mult sau mai puţin constantă. întrucât căldura se pierde o dată cu evaporarea transpiraţiei de la suprafaţa pielii. corpul pierde o mare cantitate de sodiu şi apă prin transpiraţie. Aceasta este produsul glandelor sudoripare din piele şi unicul rol al ei este de a regla temperatura constantă a corpului. aceasta determină golirea automată prin mecanism reflex. permiţând astfel o umplere suplimentară înainte de reapariţia senzaţiei de micţiune. distensia pereţilor musculari transmite semnale la măduva spinării. Totuşi. Dacă cineva nu ar transpira deloc. prin perspiraţie. de 37°C. vezica adultă poate reţine aproximativ 250 ml de urină înainte de a apărea orice disconfort şi golirea ei apare înainte de reţinerea unei cantităţi ce atinge o pintă întreagă (500 ml). 144 . acest reflex este suprimat treptat de către controlul centrilor nervoşi superiori. transpiraţia nu are o funcţie esenţială în eliminarea produşilor metabolici. deşi există variaţii şi fluctuaţii zilnice de la persoană la persoană. Temperatura normală a corpului este. atunci orice exces de sodiu şi apă ar fi eliminat cu uşurinţă de către rinichi. Controlul vezicii urinare: În mod normal. Dacă senzaţia de umplere apare într-un moment neconvenabil. Glandele sudoripare: Într-o zi călduroasă. 4.curge continuu de la rinichi prin uretere la vezica urinară şi este cantitatea medie de urină produsă pe zi. Dacă temperatura mediului extern creşte excesiv.

încât transpiraţia devine excesivă. apărând prin urmare transpiraţia palmelor în emoţii sau bufeele de la menopauză. Aceasta înseamnă că la fel de bine cum răspund la modificările de temperatură. scăzând prin aceasta temperatura corpului.O cantitate mică de căldură se pierde direct în fiecare zi prin plămâni şi prin piele. cât şi de hormoni. Nu este un mecanism flexibil. după cum ne putem imagina. Această evaporare permite pierderea de căldură. Odată ce temperatura corpului a crescut atât de mult. De fapt. cu excepţia buzelor şi a unor regiuni ale organelor sexuale. La oameni. majoritatea căldurii pierdute zilnic rezultă din perspiraţie. Funcţionează pe principiul că lichidul are nevoie de energie pentru evaporare – la fel cum are apa când fierbe şi se transformă în vapori. tot aşa reacţionează şi în alte condiţii. Înaintea pubertăţii. 145 . în aşa-numitul stadiu ”insensibil”. fără a implica direct glandele sudoripare. doar unul din tipuri funcţionează – glandele ecrine întâlnite pe tot corpul. Tipuri de glande sudoripare: Organismul este acoperit de glande sudoripare ce produc transpiraţia. deoarece nu putem creşte frecvenţa respiratorie dacă suntem supraîncălziţi. acesta este un mod ineficient de a pierde căldură. Există multe glande de acest tip în zone cu tegument gros. această energie provine din piele şi efectul sudorii care se evaporă se realizează prin utilizarea unei părţi din energia şi căldura pielii. Totuşi. Dar. sudoarea se evaporă de la suprafaţa pielii înainte de a putea fi observată şi din acest motiv este denumită „perspiraţie insensibilă”. şi activitatea lor este controlată atât de sistemul nervos. acest mecanism a atins un nivel care nu mai poate face faţă – el lucrează la capacitatea maximă. cum ar fi palmele.

dacă nu ne spălăm cu regularitate. 1.Glandele apocrine sunt mult mai implicate decât cele ecrine. La femei. Gonadele sunt 146 . Dacă atmosfera este umedă şi caldă. XI. concepţiei şi sarcinii. şi gonadele. evenimentele majore implicate în procesul de reproducere sunt sub controlul unor mecanisme reglatoare deosebit de fine. au un aspect serpentiform. SISTEMUL DE REPRODUCERE Activitatea sexuală este o funcţie de bază care nu se întâlneşte doar la fiinţele umane. secreţia lăptoasă şi densă pe care o produc determină mirosul specific al corpului. organele şi glandele de reproducere încep să se dezvolte în timpul pubertăţii. ci şi la celelalte vieţuitoare. La microscop. Este necesară datorită nevoii speciei de a se reproduce pentru a supravieţui. ceea ce are drept rezultat mirosul neplăcut. Nu sunt asociate cu sistemul nervos. Aceasta se întâmplă deoarece secreţia gladulară interacţionează cu bacteriile de la suprafaţa pielii. Organele de reproducere: Organele de reproducere la cele două sexe – masculin şi feminin – sunt de două tipuri: organe genitale interne şi externe. acest lucru fiind evident în procesul menstruaţiei. La oameni. Se dezvoltă şi încep să funcţioneze în timpul adolescenţei şi se găsesc la nivelul axilelor şi al areolelor mamare. Menţinerea temperaturii: Principiul perspiraţiei ca sistem de scădere a temperaturii corpului funcţionează foarte eficient într-o atmosferă relativ uscată. transpiraţia nu poate duce la scăderea temperaturii şi pelicula de perspiraţie ce acoperă pielea împiedică acest lucru.

Aceşti hormoni. stimulează producţia hormonilor sexuali: testosteronul sau androgenii – la bărbaţi – şi estrogenii şi progesteronul – la femei. Penisul este situat. Atunci atinge o 147 . Un inel muscular strâns la nivelul colului vezical menţine pasajul închis. Aceşti hormoni simulează creşterea glandelor genitale. Sexul masculin: La bărbaţi. până la ostiul uretral extern. devine turgescent şi intră în erecţie. într-o stare flască. Aparatul genital masculin este proiectat pentru producerea spermatozoizilor şi pentru fecundare. de obicei cu vârful în sus.reprezentate la sexul masculin de testicule şi la sexul feminin de ovare. ca şi a caracterelor secundare. situate în exteriorul corpului. Penisul are un conduct central – uretra – de-a lungul căruia se scurge urina sau lichidul seminal în timpul actului sexual. în mod normal. situat la nivelul glandului. organele genitale sunt scrotul şi penisul. şi glanda prostatică. Uretra se întinde de la vezica urinară. astfel încât urina este eliminată doar atunci când este nevoie. În timpul stimulării sexuale. o pungă tegumentară ce conţine testicule. Sperma pătrunde în uretră în timpul actului sexual prin intermediul unor ducte seminale sau vase deferente care se deschid în ea după emergenţa din vezică. A. Lungimea lui variază între 6-12 cm. anterior faţă de scrot. cum ar fi creşterea laringelui la sexul masculin (care determină îngroşarea vocii) şi apariţia menstruaţiei – la sexul feminin. veziculele seminale şi diferitele conducte ale tractului genital care sunt situate în interiorul cavităţii abdominale. la rândul lor. unde este depozitată urina. Pubertatea este momentul în care încep să crească gonadele şi devin active sub influenţa hormonilor gonadotropi produşi de glanda hipofiză.

Prepuţul şi glandul: Glandul este protejat de un pliu tegumentar denumit prepuţ. de asemenea. în acelaşi timp fiind împiedicată să părăsească zona. După ce ejacularea a avut loc şi excitaţia sexuală a scăzut. care poate produce dureri sau inflamaţii la nivelul prepuţului – o stare denumită balanită. formând un produs mirositor cu consistenţă brânzoasă. conduc la orgasm. smegma tinde să se acumuleze. un motiv medical pentru evacuarea circumciziei 148 . presiunea internă. ea creşte. în final. Glandul penisului este cea mai sensibilă arie. cea mai mare parte a penisului este corpul său. Îndepărtarea acestei substanţe prin igiena locală prezintă importanţă: la unii bărbaţi. mai gros şi mai rigid. Aceste zone sunt bogat vascularizate şi. care acţionează ca un lubrifiant.lugime de 10-12 cm. Pe măsură ce penisul se măreşte în timpul erecţiei. Această încărcare cu sânge face penisul mai lung. cantitatea de sânge care ajunge în aceste zone creşte enorm. uneori. lăsând glandul expus stimulilor care. iar zona în care se conectează de abdomenul inferior se numeşte rădăcină. facilitând mişcarea prepuţului pe gland. Erecţia: Cea mai mare parte a penisului este alcătuită din trei grupuri de ţesuturi responsabile pentru erecţie. Tegumentul ce acoperă glandul produce o substanţă grăsoasă denumită smegmă. când un bărbat este excitat sexual. fluxul sanguin scade pănâ la nivele normale şi penisul revine în starea flască pe măsură ce sângele care a determinat erecţia este drenat. Şanţul care separă glandul de corpul penisului este şanţul coronar. Balanitele repetate sau persistente reprezintă. acesta se retrage.

fiecare spermatozoid conţine toată informaţia genetică a individului respectiv. Aceşti tubuli se unesc pentru a forma un duct unic. hormon sexual masculin. Aceste trei structuri sunt înconjurate de fibre musculare care formează muşchiul cremaster. una din funcţii poate să fie deficitară. în formă de virgulă. Testiculele sunt structuri ovalare. Testiculele: Adultul normal de sex masculin are două testicule care se dezvoltă în embrion dintr-o creastă de ţesut în partea posterioară a abdomenului. artera şi vena testiculară. în mod normal. astfel încât în momentul naşterii fiecare testicul ajunge la poziţia finală din scrot. În partea posterioară a fiecăruia este ataşată o structură mai mică. În al doilea rând. distribuţia tipică a părului şi a ţesutului adipos. caracteristicile masculine cum ar fi vocea profundă. Când testiculele sau format. reprezintă sediul de producere al spermatozoizilor. o practică socială sau religioasă. cu excepţia ductului deferent. Epididimul este format dintr-o serie de microtubuli care colectează sperma de la testicule. şi determină. testiculele conţin celule care secretă testosteronul. ductul deferent. cordonul spermatic îndeplineşte două funcţii: mai întâi. ele coboară treptat în interiorul abdomenului. care transportă spermatozoizii către baza vezicii urinare. Aceste două funcţii sunt îndeplinite de două seturi de celule complet diferite. De aceea. asigură aportul sanguin la 149 . care conţine ductul deferent. fără ca cealaltă să fie afectată. Fiecare testicul este suspendat în scrot de către cordonul spermatic. Mai întâi. în consecinţă.– care este. Toate aceste structuri. care se numeşte epididim. Testiculele au o funcţie dublă. sunt de dimensiuni microscopice.

Singura funcţie a flagelului este de a propulsa spermatozoidul. realizând astfel fertilizarea. conduce spermatozoizii nou formaţi de la testicule. Are trei secţiuni principale reprezentate de cap. producerea lor are loc în afara organismului. rol pe care îl îndeplineşte printr-o mişcare ondulatorie. care furnizează energia necesară pentru a asigura mobilitatea spermatozoidului către ovul.5 mm pe minut. secţiunea mediană şi coada (flagelul). Singura lor funcţie este de a realiza fertilizarea prin unirea cu celula feminină. care permit penetraţia spermatozoidului în ovul. Ţesuturile înconjurătoare ajută la reglarea temperaturii testiculelor situate în scrot prin contracţii în condiţii de frig şi printr-o creştere a aportului sanguin ce disipează căldura când temperatura devine prea ridicată.testicule. ovulul. Producerea spermatozoizilor: Producerea eficientă a spermatozoizilor necesită o temperatură cu aproximativ 3°C mai scăzută decât a restului corpului. 150 . Spermatozoizii: Acesta este numele conferit celulelor reproductive masculine. în scrot. Fiecare spermatozoid are 0. Spermatozoizii sunt alcătuiţi din diferite substanţe chimice şi material genetic. Ca urmare. Spermatozoizii transportă mesajul genetic care determină sexul copilului. în al doilea rând. determinând o viteză de aproximativ 3-3. Partea mediană conţine structuri denumite mitocondrii.05 mm lungime şi o formă de flagelat. Partea anterioară a capului – acrozomul – conţine enzime specifice. Acestea sunt cromozomii care poartă amprenta genetică a tatălui şi care vor determina caracteristicile moştenite pe cale paternă de către copil.

Spermatozoizii nou formaţi intră apoi prin tubii seminiferi în epididim. denumită lichid seminal. Aici. sperma primeşte o secreţie suplimentară de la veziculele seminale. datorită mobilităţii lor. Această secreţie. La acest nivel are loc fecundaţia dacă este prezent un ovul. ce conferă şi ea spermatozoizilor o mobilitate mai mare. În momentul ejaculării. Este situată la baza vezicii 151 . spermatozoizii se mişcă de-a lungul ductelor deferente – două canale care ajung de la testicule la glanda prostatică – şi într-o zonă de depozit suplimentar. Glanda prostatică – prin care spematozoizii trec în timpul ejaculării – produce o cantitate mică de lichid. Glanda prostatică: Glanda prostatică are o formă de nucă şi este întâlnită numai la bărbaţi. epididimul poate fi golit prin trei sau patru ejaculări pe parcursul a 12 ore. Ejacularea: Înainte de apariţia ejaculării. două glande care se deschid în ampulă. spermatozoizii necesitând între 60-72 de ore pentru maturaţia completă. Dacă nu apare nici o ejaculare. Odată ajunşi în vagin. spermatozoizii trec prin cervix în uter. De fapt. stimulează mobilitatea – capacitatea de a se mişca spontan – a spermatozoizilor şi favorizează supravieţuirea lor în secreţia vaginală. de unde îşi continuă drumul spre tubele Fallopio. care este localizat în partea posterioară a testiculelor.Producţia de spermatozoizi – la o valoare de la 10 până la 30 miliarde pe lună – are loc în tubii seminiferi din testicule. Aceasta este zona de stocare şi de dezvoltare. sunt necesare aproximativ două zile pentru reumplerea sa. numită ampulă. spermatozoizii şi lichidul seminal sunt expulzaţi din ampulă şi epididim în uretră printr-o serie de contracţii musculare. spermatozoizii se dezintegrează şi sunt reabsorbiţi.

urinare şi înconjoară uretra. Acesta este variabil ca formă. Datorită poziţiei sale în organism. acest spaţiu este închis de himen. Părţile proeminente ale vulvei sunt cele două perechi de labii. dar acest aspect particular apare în mod obişnuit la bărbaţii în vârstă. favorizând fecundaţia. dând naştere unui copil. Cele situate în exterior şi cu dimensiuni mai mari – labiile majore – sunt pliuri tegumentare care acoperă şi protejează celelalte structuri. Între labiile majore sunt situate labiile minore. Deşi funcţia exactă a lichidului prostatic este necunoscută. care acoperă stratul de ţesut adipos situat deasupra osului pubian. muntele pubian sau veneric – denumit frecvent muntele lui Venus. se crede că unul din rolurile sale este de a menţine mobilitatea spermatozoizilor. mărime şi grosime. un semn al virginităţii. B. problemele asociate cu această glandă pot afecta frecvent funcţia vezicii urinare. labiile majore se continuă cu pielea şi părul. Această glandă produce o secreţie ce se adaugă lichidului spermatic. Resturile himenului întâlnite la multe femei în jurul vestibulului sunt numite caruncule mirtiforme. Ele se unesc deasupra clitorisului. La bază. Înainte de debutul activităţii sexuale. Organele genitale externe ale femeii sunt clitorisul şi labiile. formând o glugă protectoare pentru clitorisul sensibil. ele protejează deschiderea uretrei. care. împreună. formează vulva. Sexul feminin: Sitemul de reproducere al femeii are o dublă funcţie: primeşte spermatozoizii şi produce ovulele care pot fi fertilizate. La extremitatea superioară. divizându-se în pliuri ce îl înconjoară. În partea posterioară a labiilor 152 . ele devin mai subţiri şi fuzionează cu perineul. De asemenea. împreună cu care formează lichidul seminal. Aria dintre labiile minore este ocupată de un spaţiu denumit vestibul.

fie prin alte mijloace – conduce. se umple cu sânge şi devine erectil. Primele sunt glandele Skene. Clitorisul şi glandele: Clitorisul are. când este stimulat ţesutul său spongios. Alte părţi ale vulvei răspund de asemenea la stimularea sexuală: labiile conţin ţesut erectil şi devin frecvent turgescente în timpul actului sexual. Vaginul: 153 . în principal. Ele sunt sensibile. Reprezintă. Este extrem de sensibil şi. la orgasm. totuşi. în mod normal. Acestea sunt glandele Bartholin şi ele îşi elimină secreţia atunci când o femeie este excitată sexual. un organ cu rol în excitaţia sexuală. de mărimea unui bob de mazăre şi nu proemină la suprafaţă. astfel încât orificiul vaginal devine mai umed şi permite intrarea penisului. de obicei. se formează un abces la nivelul acestora – abcesul Bartholin – ceea ce poate necesita o incizie pentru eliminarea puroiului. În unele cazuri.minore se află furşeta care se rupe frecvent în timpul primei naşteri. iar glandele Bartholin intră în activitate. Funcţionarea clitorisului în erecţie – fie datorită mişcării penisului în timpul actului sexual. la infecţii venerice sau de altă natură. mărindu-şi volumul şi devenind sensibile. Celelalte se găsesc la baza vestibulului. care se găsesc imediat inferior de clitoris şi au o secreţie alcalină ce reduce aciditatea normală a vaginului. până acolo încât prezintă gluga epitelială formată de către labii. de fapt. Aceste glande sunt. o structură similară cu penisul. Există două perechi de glande situate la nivelul vulvei. Această condiţie (Bartholinită) necesită tratament cu antibiotic. echivalentă cu prepuţul şi o bandă conectoare ce se numeşte fren.

În timpul perioadei fertile din viaţa femeii secreţiile vaginale sunt uşor acide. În cursul naşterii are loc un rol relativ pasiv. de către hormonii secretaţi de ovar. Pereţii vaginului sunt bine lubrifiaţi de secreţiile canalului cervical şi al glandelor Bartholin. În timpul vieţii unei femei. dar căptuşit cu un strat celular numit epiteliu scuamos. iar rectul – posterior de treimea superioară a peretelui vaginal. Acest lucru inhibă creşterea bacteriilor patogene în vagin. bacteriile se dezvoltă şi. Doar recent am început să înţelegem unele din modificările ce apar în vagin în timpul actului sexual. În timpul actului sexual. Aceste modificări sunt influenţate. dar în perioada prepubertală şi în anii de după menopauză. Anusul este separat de vagin printr-un ţesut fibromuscular denumit centrul perineal. În aceste circumstanţe. în mare măsură. vaginul devine moderat alcalin. fiind capabil să se dilate suficient pentru a permite expulzia copilului. ele se preling pe toată suprafaţa 154 . determină dureri şi discomfort. Vaginul joacă rol important în timpul actului sexual şi al naşterii. Aceste caracteristici uşurează distensia vaginului în timpul actului sexual şi al naşterii. aceştia sunt denumiţi estrogeni. Mucoasa vaginală este mai subţire în copilărie şi la menopauză decât la femei de vârstă fertilă. mai mic decât cel al unei femei mature. Structura: Vaginul este un canal cu o lungime de 7 cm până la 9 cm înconjurat de ţesuturi fibroase şi musculare. vaginul suferă mai multe moficări. Uretra este situată pe peretele anterior al vaginului. Vaginul unei fetiţe este. o condiţie denumită vaginită atrofică. ocazional.Vaginul este canalul care uneşte vulva de uter. în mod evident. formând porţiunea inferioară a canalului naşterii. Pereţii canalului sunt de obicei alipiţi unul de celălalt şi prezintă multe pliuri.

a fost denumit după zeul grec al căsătoriei . se contractă involuntar. Dacă o femeie are o stare particulară de tensiune sau anxietate în timpul actului sexual. aceşti muşchi se vor contracta. Himenul nu are nici o funcţie fiziologică cunoscută. sunt necesare mai multe luni până când femeia se poate bucura pe deplin de viaţa sexuală. Prezenţa unei anumite cantităţi de secreţie este normală la toate femeile. organele genitale. sau semnul virginităţii. cum ar fi alergarea sau călăria. De obicei. Himenul. Deşi condiţia în care se află himenul nu este o dovadă a virginităţii. este de grosime mică. incluzând pe cei ce înconjoară vaginul. Această cantitate creşte în timpul ovulaţiei şi al excitaţiei sexuale. Poate fi tratată cu ajutorul unui consilier psihosexual. cu orificii multiple şi poate fi uşor lezat în timpul exerciţiilor fizice. Totuşi. Această stare se numeşte vaginism. dar a dobândit o mare importanţă în aproape toate culturile. În contradicţie cu credinţa populară. cel mai frecvent. himenul prezintă diferite forme şi mărimi şi nu poate fi considerat un indicator sigur al virginităţii. Aceasta determină îngustarea vaginului şi actul sexual devine dureros. dar. Spermatozoizii care vin în contact cu zona genitală pot traversa orificiile himenului până în canalul vaginal. Funcţiile vaginului: În timpul excitaţiei sexuale. un himen intact nu previne sarcina. devin turgescente şi cantitatea secreţiilor locale creşte.Hymen. muşchii pelvisului. în special labiile minore şi vaginul inferior. În timpul orgasmului. Uterul: 155 . ca un semn al virginităţii.epiteliului vaginal. de obicei. himenul este rupt în timpul contactului sexual.

În acelaşi timp.5 cm în lungime şi este străbătut de un canal prin care se deschide superior în uter şi inferior în vagin. Toate aceste modificări în funcţionarea uterului sunt orchestrate de hormonii eliberaţi de glanda hipofiză şi de ovare şi de substanţe asemănătoare denumite prostaglandine. De la pubertate la menopauză. este împiedicată contracţia fibrelor musculare. Cervixul are o formă relativ cilindrică şi porţiunea inferioară proemină în vagin. acesta se dilată pentru a permite trecerea copilului şi. După aceea. permitând creşterea fătului şi asigurându-i protecţia şi nutriţia. vasele mari care au aprovizionat placenta.Uterul este compus din două părţi majore – corpul organului şi cervixul sau olul – şi este capabil de schimbări majore în timpul perioadei fertile a unei femei. când ar fi evident neconvenabil. Poziţia: 156 . mental şi fizic. după naştere. el revine rapid la starea anterioară. uterul se destinde. Rareori. Cervixul are aproximativ 2. în cursul următorului ciclu menstrual. La palpare. Uterul pare să nu aibă nici o funcţie înainte de pubertate şi după menopauză. În timpul sarcinii. s-a raportat apariţia acestui eveniment chiar la 36 de zile după naştere. pentru a închide. capătă o formă de fantă. ca o femeie să aibă un copil. Felul în care acţionează aceste substanţe ne este complet înţeles. Când fătul este matur. După naştere. pentru a permite expulzia copilului şi a placentei. În timpul naşterii. care sunt eliberate de ţesutul uterin. devenind capabil să adăposteacă un alt ou. orificiul extern al colului este circular şi de dimensiuni mici. La o femeie nulipară. uterul îşi modifică rolul şi începe să se contracte. uterul se contractă strâns. cervixul poate fi simţit ca o mică gropiţă. endometrul este eliminat în cursul menstruaţiei şi este înlocuit treptat.

157 . ce transportă lunar ovulul eliberat de unul din ovare. Există mecanisme speciale pentru prevenirea răspândirii infecţiilor pe această cale până în cavitatea abdominală. Dacă ovulul nu a fost fertilizat. proemină în vagin. uterul se atrofiază. situat în interiorul oaselor centurii pelviene. atinge în mod normal marginea inferioară a coastelor şi la aproximatix 2 săptămâni după naştere. Uterul prezintă două tube uterine. endometrul îşi măreşte grosimea până în momentul eliberării ovulului. În acest mod. care controlează. Faţa anterioară a uterului este aşezată pe vezica urinară. astefl încât. aproximativ după 12 săptămâni. tubele Fallopio. În timpul sarcinii. uterul reprezintă o parte dintr-un traiect ce leagă cavitatea abdominală de mediul extern. Astfel. numai poate fi palpat în abdomen. iar cea posterioară pe rect. Uterul este susţinut în pelvis de muşchii planşeului pelvin şi de benzile de ţesut conjunctiv şi vase sanguine care îl ataşează de pereţii laterali ai pelvisului. tot în mod normal. endometrul este eliminat în timpul menstruaţiei. deasupra pubisului. o transformare în continuare.La o femeie adultă. La aproximativ 38 de săptămâni. poate fi palpat la nivelul cavităţii abdominale. dacă ovulul a fost fertilizat. În prima jumătate a ciclului menstrual al unei femei. După menopauză. cervixul secretă anticorpi protectori şi aciditatea naturală a vaginului inhibă dezvoltarea bacteriilor patogene. şi transformările endometrului. Creşterea încetează după aceea. cervixul. dar apare o secreţie bogată în substanţe nutritive. Variaţiile în dimensiune sunt controlate de secreţia hormonilor sexuali. Extremitatea inferioară a uterului. uterul este un organ cavitar aproximativ de mărimea şi forma unei pere mici. uterul îşi măreşte dimensiunile. mucoasa uterină este eliminată la menstruaţie. de asemenea.

Deşi sunt foarte apropiate. Mai uşor de observat sunt foliculii ce conţin ovule aflate în diferite stadii de maturaţie. pot fi observate la periferia ovarului. Pe măsură ce aceşti foliculi se măresc şi după eliberarea ovulului. Învelişul ovarului este un strat de celule denumit epiteliu germinativ. fiind situate fiecare lateral faţă de uter. ovarele eliberează un ovul în fiecare lună. în formă de migdală. Poziţia ovarelor este menţinută de ligamente puternice şi elastice.Ovarele: Ovarele sunt componente ale sistemul de reproducere feminin. o regiune a corpului delimitată de oasele pelvine. De la prima menstruaţie până la menopauză. mii de ovule imature aflate într-un înveliş sferic. sau folicul. care face legătura cu uterul. Momentul când ovulul este fertilizat de către un spermatozoid marchează începutul unei noi vieţi umane. componente esenţiale ale sistemului hormonal sau endocrin al organismului. de asemenea. La o femeie matură. produc aspectul neregulat caracteristic al suprafeţei ovarului. ovarele au un aspect relativ neregulat. care au rolul de a produce şi elibera ovulul matur. prevăzut cu franjuri. Centrul ovarului este ocupat de un ţesut elastic fibros ce funcţionează ca un suport pentru stratul extern ce conţine foliculii. Ele sunt. Motivul acestei neregularităţi poate fi dedus prin examinarea la microscop a structurii interne. 158 . nu există o conexiune directă între ovar şi deschiderea tubei. Din celule acestui strat delimitant se formează ovulele. Ovarele sunt două structuri de culoare gri-roz. Deasupra fiecărui ovar se deschide infundibulul tubelor Fallopio. Ele sunt situate în pelvis. fiecare având aproximativ 3 cm în lungime şi un centimetru în grosime.

Producerea de FSH reîncepe şi ciclul se reia. 159 . care ajunge. Ovulul este apoi preluat de către terminaţiile franjurate. de asemenea. eliberând ovulul. luteinizant sau LH. un alt hormon hipofizar. Ea produce mai întâi un hormon denumit foliculinostimulant (FSH). celulele ţesutului folicular permit ieşirea ovulului. FSH declanşează. Când foliculul este complet dezvoltat şi ovulul este matur. mucoasa uterină se îngroaşă. atunci corpul galben îşi cotinuă funcţia până la formarea placentei şi menstruaţia nu mai apare. el produce propriul său hormon – progesteronul.Ovulaţia: La microscop. sau fimbrii. secreţia de progesteron se opreşte şi mucoasa uterină este eliminată prin menstruaţie lunară. Funcţia corpului galben este aceea de a ajuta menţinerea sarcinii. Funcţia ovariană este sub controlul glandei hipofize. prin fluxul sanguin. ovarele funcţionează. Pe lângă rolul de a produce ovulele. Dacă ovulul a fost fertilizat. în aproximativ două săptămâni. Sub influenţa estrogenilor. Estrogenii stimulează şi sinteza proteinelor din organism şi retenţia de lichide. În centrul acesteia se găseşte ovulul în stadiile finale de maturaţie. de asemenea. la ovare. intră în acţiune şi declanşează dezvoltatea corpului galben (corpus luteum) în foliculul gol. După ce un folicul s-a maturat şi rupt. ale tubei Fallopio. pregătinduse pentru primirea oului. foliculii ovarieni în maturaţie apar ca nişte sfere ce conţin mici aglomerări de celule. Dacă ovulul nu a fost fertilizat. Mecanismul exact prin care acest proces are loc este încă un mister. corpul galben se atrofiază. ca glande endocrine. şi secreţia hormonilor estrogeni.

pentru succesul căruia sunt necesare o multitudine de condiţii. Dacă un ovul este prezent deja în tubă.2. Concepţia şi reproducerea: Concepţia reprezintă unirea dintre un spermatozoid şi un ovul. fiind gata de a fuziona cu un ovul. Acest traseu de aproximativ 20 cm durează 45 minute şi doar în jur de 2000 de spermatozoizi vor supravieţui în final. la uter. Fertilizarea este realizată atunci când un spermatozoid penetrează suprafaţa ovulului. O parte din spermatozoizi nu ajung să facă acest traseu şi ei vor fi distruşi de mediul acid din vagin. Odată depuşi în vagin. concepţia este foarte probabilă. Aceştia sunt înconjuraţi de lichidul seminal. Fertilizarea (fecundaţia): Milioanele de spermatozoizi care au ajuns în uter sunt hrăniţi de mucusul alcalin al canalului cervical. fertilizarea are loc imediat. După aceea. ei călătoresc până în tubele Fallopio. prin cervix. Un bărbat produce aproximativ 400 milioane de spermatozoizi la fiecare ejaculare. Spermatozoizii pot trăi în tubele Fallopio cel mult trei zile. Fiecare spermatozoid transportă o enzimă (o substanţă responsabilă pentru catalizarea proceselor chimice ce susţin viaţa). Mobilitatea este asigurată de mişcările viguroase ale flagelilor. care protejează spermatozoizii împotriva acidităţii vaginale. Este un proces complex. Acesta este un mod natural de selecţie pentru a asigura înlăturarea de la fertilizarea ovulului a spermatozoizilor lezaţi sau bolnavi. care ajută la lichefierea învelişului extern 160 . spermatozoizii încep să se deplaseze de-a lungul vaginului şi. Dacă actul sexual se petrece în perioada ovulaţiei. dacă ovulaţia are loc.

în momentul naşterii. restul spermatozoizilor mor. Oul călătoreşte către uter în aproximativ 7 zile (ziua a 21-a a unui ciclu de 28 de zile). Ovulul şi spermatozoidul (care şi-a pierdut flagelul) fuzionează. de care fătul este ataşat prin cordonul ombilical.al ovulului. Două straturi de celule menţin separată circulaţia sângelui fetal de a celui matern din interiorul placentei. până când se produce un ou cu 64 de celule. cântăreşte aproximatix 500 g şi este de culoare roşie închis. Dioxidul de carbon. de asemenea. dar multe substanţe pot trece de la mamă la făt. dăunând fătului. dezvoltă mici proiecţii care ajută la nidarea în mucoasa uterină. oxigenul. facilitând penetraţia unui singur spematozoid. traversa placenta. care. deşi multe medicamente pot. unde poate fi hrănit şi astfel debutând o sarcină. Unii anticorpi materni pot. În acest timp. Timp de 72 de ore. Toată hrana şi oxigenul de care fătul are nevoie sunt primite de la mamă şi este capabil să elimine orice produşi de degradare înapoi în corpul matern. produşii de degradare şi hormonii trec de la făt la mamă. nidează în peretele uterului matern. placenta devine un organ separat. traversa placenta. începe să se dividă în două celule. celulele continuă să se dividă. apoi. formând un singur nucleu. 161 . Până în săptămâna a 12-a. Această funcţie vitalã de schimb este îndeplinită de placentă. O dată cu nidaţia. denumită trofoblast. ca o barieră ce protejează fătul de substanţele potenţial nocive. Placenta acţionează. Odată ovulul fecundat. s-a produs procesul de concepţie complet. Placenta: Placenta se formează atunci când o parte specializată a oului. nutrimentele şi hormonii – de la mamă la făt. totuşi. de asemenea. spongioasă şi de formă discoidală.

care împiedică noi ovulaţii sau apariţia de noi cicluri în timpul sarcinii. Ei stimulează. abdomen şi fese. sarcina începe.În sfârşit. probabil. ovulul fecundat este denumit embrion. placenta produce o serie de hormoni. dezvoltarea sânilor în vederea hrănirii nou-născutului şi depozitarea grăsimilor pe coapse. de fapt. ca o viitoare sursă de enegie. Dezvoltarea fătului: „Făt” este numele atribuit copilului nenăscut din momentul în care poate fi recunoscut ca o fiinţă umană în dezvoltare (de la aproximativ două luni de la fertilizarea ovulului). 162 . de aceea. oul se deplasează de-a lungul tubei Fallopio. Sarcina este divizată în trimestre. când ovulaţia este cea mai probabilă şi fertilitatea femeii este maximă. sarcina este reprezentată de o celulă fertilizată sau ou. formând un mic grup de celule numit morulă. Timp de aproximativ trei zile după fertilizare. în cea de-a doua săptămână a primului trimestru. Înainte de această dată. de fapt. divizându-se şi redivizându-se. concepţia are loc probabil între a 10-a şi a 14-a zi a ciclului menstrual. inhibă contracţiile înainte de începerea travaliului. dar. de asemenea. Alţi hormoni stimulează mărirea dimensiunilor uterului şi. În acest stadiu.

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->