Conf. univ. dr.

ION POIANĂ

DREPT PROCESUAL PENAL

Suport de curs pentru uzul studenţilor la învăţământul la distanţă

1
 PRECIZĂRI PRELIMINARE

1. Prezentul suport de curs reprezintă doar o sinteză a unor noţiuni fundamentale, menite
să faciliteze un prim contact cu materia dreptului procesual penal. În nici un caz acest suport
de curs nu poate servi drept unică sursă de documentare în vederea prezentării la examen.

2. Activităţile tutoriale prevăzute în programa disciplinei nu au caracterul unor cursuri

sau lecţii de sinteză, astfel că înainte de prezentarea la aceste activităţi este necesară
parcurgerea nu doar a prezentului suport de curs, ci şi a bibliografiei aferente.

3. Un instrument de lucru indispensabil este Codul de procedură penală.

4. Întrebările de verificare formulate în cuprinsul prezentului material nu se limitează la

informaţia furnizată aici, ele găsindu-şi adesea răspunsul numai în bibliografia suplimentară.

2
 CAPITOLUL I
CONSIDERENTE GENERALE PRIVIND
PROCEDURA PENALĂ

Noţiunea de procedură penală

Dreptul procesual penal este o ramură distinctă a sistemului de drept român şi cuprinde
totalitatea normelor juridice care reglementează procesul penal.
Procedura penală cuprinde normele procesuale şi procedurale care reglementează
modalităţile prin care dreptul penal este aplicat de către organele judiciare competente,
precum şi modul în care trebuie să se procedeze la aplicarea normelor dreptului penal.
Normele procesuale sunt regulile care prevăd ce acte trebuie îndeplinite pentru dinamizarea
progresivă şi coordonativă a procesului penal, în ce condiţii trebuie să intervină aceste acte şi
care anume organe judiciare au dreptul ori obligaţia de a le îndeplini.
Normele procedurale sunt regulile care prevăd în ce mod trebuie aduse la îndeplinire actele şi
măsurile procesuale pentru realizarea urmărilor pe care le poate produce fiecare din acestea,
în vederea atingerii scopului activităţii procesual penale.

Definiţia si caracterele procesului penal

Procesul penal este definit ca fiind activitatea desfăşurată de organele judiciare în
conformitate cu legea, cu participarea activă a părţilor în scopul constatării la timp şi în mod
complet a faptelor care constituie infracţiuni, astfel ca orice persoană care a săvârşit o
infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie
trasă la răspundere penală.
Procesul penal trebuie să contribuie la apărarea ordinii de drept, la apărarea persoanei, a
drepturilor şi libertăţilor acesteia, la prevenirea infracţiunilor, precum şi la educarea
cetăţenilor în spiritul respectării legilor.
Din definiţia procesului penal se pot desprinde caracteristicile acestuia, şi anume:
1. Procesul penal este o activitate desfăşurată de organele judiciare. cu participarea activă a
părţilor.
Astfel, activitatea procesuală se desfăşoară numai de către subiecţii procesuali prevăzuţi
expres de legiuitor, care sunt titulari de drepturi şi obligaţii, şi anume: organele judiciare,
părţile şi alţi participanţi la procesul penal.
Organele judiciare care participă la procesul penal sunt: organele de cercetare penală,
Ministerul Public şi instanţele judecătoreşti, care au competenţa şi atribuţiile expres prevăzute
de lege.
Părţile sunt persoanele fizice sau juridice care participă la procesul penal, unele dintre acestea
din proprie iniţiativă, iar altele sunt chemate în proces de către organele judiciare. Sunt părţi
în proces: inculpatul, partea vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente.
Alte persoane care participă la procesul penal, dar care nu au calitatea de părţi în proces sunt
apărătorii, martorii, experţii, interpreţii. Aceştia, deşi participă la procesul penal nu au interes
în cauză, aşa cum au părţile.
2. Procesul penal se desfăşoară în conformitate cu legea, ceea ce înseamnă că regulile de
desfăşurare ale procesului penal sunt stabilite de lege.
Astfel, prin lege sunt stabilite instituţiile procedurale şi procesuale, precum şi activitatea de
ansamblu a întregului proces penal. Tot prin lege sunt stabilite organizarea şi competenţa
organelor judiciare, procedeele ce pot fi utilizate de organele judiciare în cercetarea, urmărirea
şi judecarea infractorilor, drepturile şi obligaţiile participanţilor la procesul penal, conţinutul
actelor procesuale şi procedurale. Această caracteristică este reglementată expres şi în

3
articolul 2 al Codului de procedură penală, care prevede că procesul penal se desfăşoară atât
în cursul urmăririi penale cât şi în cursul judecăţii, potrivit dispoziţiilor prevăzute de lege.
3. Scopul activităţii desfăşurate de organele judiciare este constatarea la timp si in mod
complet a faptelor care constituie infracţiuni.
Scopul imediat al procesului penal este constatarea infracţiunilor şi justa pedepsire a
infractorilor. Norma procesual penală prevede că, procesul penal urmează să se desfăşoare la
timp, prefigurându-se astfel operativitatea ca unul din principiile fundamentale ale activităţii
judiciare si in mod complet respectiv în aşa fel încât faptele să fie cunoscute sub toate
aspectele care interesează şi se impun în vederea justei soluţionări a cauzei
4. Activitatea desfăşurată de organele judiciare urmăreşte ca finalitate pedepsirea unei
persoane potrivit vinovăţiei sale, precum şi ca nicio persoană nevinovaţă_să nu fie trasă la
răspundere penală.
Pe lângă scopul constatării la timp şi în mod complet a Infracţiunilor, procesul penal are ca
finalitate numai pedepsirea acelor persoane faţă de care există probe că au comis infracţiuni.
Fazele procesului penal
Procesul penal cuprinde un complex de activităţi desfăşurate succesiv, într-o ordine stabilită
de lege, de la descoperirea infracţiunii, a făptuitorului până la învinuirea acestuia, trimiterea
lui în judecată şi condamnarea sa.
Sistemul actual al Codului de procedură penală reflectă împărţirea sa in trei mari faze:
urmărirea penală, judecata şi punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti definitive.
1. Urmărirea penală este acea fază a procesului penal care, potrivit articolului 200 Cod
procedură penală, are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenţa
infracţiunilor, la identificarea făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se
constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată, aceste activităţi fiind de
competenţa organelor de urmărire penală.
Această fază se declanşează prin comiterea unei infracţiuni, constatarea acesteia şi sesizarea
organelor judiciare. Faza urmăririi penale se încheie după administrarea probelor, printr-o
soluţie de trimitere în judecată, ceea ce înseamnă emiterea rechizitoriului ori o soluţie de
netrimitere în judecată, care poate fi: neînceperea urmăririi penale, scoaterea de sub urmărire
penală, încetarea urmăririi penale sau clasarea.
2. Judecata este acea fază a procesului penal în care îşi desfăşoară activitatea instanţele
judecătoreşti, cu participarea procurorului, în scopul înfăptuirii justiţiei, respectiv a pedepsirii
persoanelor vinovate de comiterea unor infracţiuni. Această fază a procesului penal începe
prin sesizarea instanţei de judecată, cum este, de exemplu, sesizarea de către procuror prin
rechizitoriu şi se încheie prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti. în această fază rolul
principal îl are instanţa de judecată.
3. Punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti este faza finală a procesului penal în
cursul căreia are loc punerea în executare a hotărârilor definitive, în funcţie de pedeapsa
aplicată celui condamnat de către instanţa de judecată.
Momentul iniţial al acestei faze este marcat de pronunţarea hotărârii judecătoreşti, iar
momentul final îl reprezintă întocmirea actelor procesuale şi procedurale prin care se certifică
aducerea la îndeplinire a menţiunilor din dispozitivul hotărârii judecătoreşti.

Codul de procedură penală prevede şi situaţii în care procesul penal nu se desfăşoară în toate
cele trei faze, şi anume:
- potrivit articolului 2781 alineatul 8 litera c Cod procedură penală, în cazul plângerilor
formulate în faţa instanţei de judecată împotriva rezoluţiilor sau a ordonanţelor procurorului
de netrimitere în judecată, instanţa competentă să judece cauza poate să admită, prin
încheiere, plângerea formulată de petent, să desfiinţeze actul emis de procuror (rezoluţie sau
ordonanţă) şi să reţină cauza spre judecare. In acest caz, instanţa de judecată nu mai restituie

4
dosarul procurorului pentru a finaliza urmărirea penală ci, procedează la administrarea
probelor.

Noţiunea si obiectul dreptului procesual penal

Ca oricare dintre ramurile de drept, dreptul procesual penal este constituit dintr-un
ansamblu de norme juridice prin aplicarea cărora se reglemenlează desfăşurarea procesului
penal, organele competente să participe la procesul penal şi atribuţiile acestora.
Normele dreptului procesual penal sunt reglementate de Codul de Procedura Penală, care este
legea generală în materie, precum şi de legi speciale, cum sunt Legea nr.304/2004 privind
organizarea judiciară, Legea nr.303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, Legea
nr.64/2004 privind organizarea şi funcţionarea poliţiei judiciare, Legea nr.508/2004 privind
organizarea şi funcţionarea în cadrul Ministerului Public a Direcţiei de Investigare a
Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism precum şi alte acte normative cu
dispoziţii procedurale.
Spre exemplu, Legea nr. 143/2000 privind combaterea traficului şi consumului ilicit de
droguri prevede în articolele 20 - 26 norme procesual penale privind mijloacele de probă care
se pot administra în investigarea infractiunilor de trafic de droguri, acestea fiind: livrările
supravegheate, investigatorul acoperit, accesul la sistemele de telecomunicaţii sau
informatice, autorizarea efectuării de investigaţii medicale. Aceeaşi lege stabileste înfiinţarea
şi atribuţiile organelor competente în descoperirea, cercetarea, prevenirea şi combaterea
traficului şi consumului ilicit de droguri.

Obiectul dreptului procesual penal îl constituie procesul penal. Noţiunile de drept procesual
penal şi proces penal nu sunt identice. În timp ce procesul penal este o activitate concretă,
desfăşurată de anumite organe judiciare şi într-un anumit scop, dreptul procesual penal
conţine normele care reglementează modul de desfăşurare al procesului penal, stabileşte care
sunt organele competente să îndeplinească activităţile necesare realizării procesului penal, ce
atribuţii au acestea şi ce acte trebuiesc îndeplinite, precum şi care sunt drepturile şi obligaţiile
participanţilor la procesul penal. Dreptul procesual penal este constituit din norme juridice
care reglementează relaţii sociale complexe, vizând:
- organele competente să participe la realizarea procesului penal şi sfera atribuţiilor acestora;
- persoanele care participă la realizarea procesului penal şi care sunt drepturile şi obligaţiile
acestora;
- garanţiile procesuale ca mijloace legale de realizare a drepturilor subiectilor procesului
penal;
- modul de probatiune in procesul penal
- modul efectiv de desfă urare a procesului penal

Întrebări:

1. Fazele procesului penal sunt:

a) urmărirea penală şi judecata;
b) urmărirea penală, judecata şi condamnarea;
c) urmărirea penală, judecata şi punerea în executare a hotărârilor penale rămase definitive;

2. Interpretarea normelor juridice procesual penale făcută de organele de urmărire penală:

a) are forţă obligatorie;
b) prezintă relevanţă doar pentru cauza penală în curs;

5
c) reprezintă o formă de interpretare legală;

3. Momentul final al fazei de judecată constă în:

a) rămânerea definitivă a hotărârii penale;
b) trimiterea în judecată;
c) pronunţarea hotărârii judecătoreşti de condamnare, achitare sau încetare a procesului penal;

4. Urmărirea penală presupune ca limită iniţială:

a) sesizarea organelor de urmărire penală;
b) întocmirea actului de începere a urmăririi penale;
c) punerea în mişcare a acţiunii penale;

5. Raporturile juridice procesuale penale:

a) iau naştere, de regulă, peste şi în afara acordului de voinţă a părţilor;
b) presupun în mod obligatoriu prezenţa persoanei care a săvârşit infracţiunea;
c) se sting odată cu trimiterea în judecată a inculpatului;

6
 CAPITOLUL II
PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE PROCESULUI PENAL

Principiile fundamentale ale procesului penal sunt regulile cu caracter general în temeiul
cărora este reglementată întreaga desfăşurare a procesului penal şi sunt prevăzute expres în
Codul de procedură penală, in Constitutia României şi în Legea de organizare judecătorească
nr.304/2004.
Aceste principii fundamentale sunt necesare pentru aplicarea corectă a normelor juridice şi în
conformitate cu scopul procesului penal. Pot fi considerate principii fundamentale doar acele
reguli care stau la baza întregii activităţi procesuale, şi nu acelea care reglementează doar o
fază a procesului penal.
Astfel, publicitatea şedinţei de judecată nu poate constitui un principiu fundamental deoarece
este aplicabil doar în faza judecăţii, nu şi în cea de urmărire penală ori de punere în executare
a hotărârii judecătoreşti, spre deosebire de principiul legalităţii care se regăseşte în toate
fazele procesului penal.
Principiile fundamentale ale procesului penal sunt:
- legalitatea procesului penal;
- oficialitatea procesului penal;
- aflarea adevărului;
- rolul activ al organelor judiciare;
- garantarea libertăţii persoanei;
- respectarea demnităţii umane;
- prezumţia de nevinovăţie;
- garantarea dreptului la apărare;
- limba în care se desfăşoară procesul penal;
- egalitatea persoanelor în procesul penal;
- operativitatea procesului penal;
- dreptul la un proces echitabil.

Legalitatea procesului penal

Potrivit articolului 2 din Codul de procedură penală "procesul penal se desfăşoară atât în
cursul urmăririi penale cât şi în cursul judecăţii, potrivit dispoziţiilor prevăzute de lege".
Legalitatea procesului penal impune respectarea de către organele judiciare a competenţei
stabilite expres de lege, respectarea şi asigurarea exerciţiului drepturilor procesuale ale
părţilor clin proces şi ale participanţilor la procesul penal, respectarea modului de
administrare a probelor şi de întocmire a actelor procedurale şi procesuale,
Aplicarea acestui principiu este garantată prin instituirea unor sancţiuni în caz de nerespectare
a prevederilor legale. Astfel, întocmirea unor acte fără respectarea legii duce la nulitatea
acestora (articolul 197 Cod procedură penală), încălcarea unor obligaţii de Către participanţii
la procesul penal poate duce la aplicarea unor amenzi judiciare (articolul 198 Cod procedură
penală), iar încălcările grave ale legii procesuale pol constitui infracţiuni (arestarea nelegală
prevăzută de articolul 266 Cod penal, mărturia mincinoasă prevăzută de articolul 260 Cod
penal, omisiunea sesizării organelor judiciare prevăzută de articolul 263 Cod penal,
represiunea nedreaptă prevăzută de articolul 268 Cod penal, nerespectarea hotărârilor
judecătoreşti prevăzută de articolul 277 Cod penal, sustragerea de sub sechestru prevăzută de
articolul 244 Cod penal, violarea de domiciliu prevăzută de articolul 192 Cod Penal).
În vederea consolidării acestui principiu, pe lângă sancţiunile expuse legiuitorul a mai
prevăzut şi numeroase posibilităţi de control sistematic şi eficient prin care pot fi descoperite
şi înlăturate actele procedurale şi procesuale nelegale. Astfel, întreaga activitate de urmărire
penală este supravegheată de către procuror (articolele 216 - 220 Cod procedură penală) dar

7
activitatea procurorului poate fi supusă controlului procurorului ierarhic superior (articolul
278 Cod procedură penală). Totodată activitatea de urmărire penală este supusă controlului
instanţei de judecată ( articolele 300, 332 şi 333 Cod procedură penală ) iar activitatea
instanţei de judecată este supusă controlului instanţei ierarhic superioare ( articolele 378 şi
385 Cod procedură penală).

Oficialitatea procesului penal

Principiul oficialităţii procesului penal este reglementat de articolul 2 alineatul 2 Cod
procedură penală, care prevede că "actele necesare desfăşurării procesului penal se
îndeplinesc din oficiu, afară de cazul cînd prin lege se dispune altfel".
Urmare a comiterii unor fapte penale, organele judiciare competente trebuie să aibă iniţiativă
în declanşarea procesului penal, nefiind nevoie de intervenţia unor persoane fizice sau
juridice, deoarece infracţiunile comise prezintă pericol public pentru societate, iar organele
judiciare trebuie să reacţioneze.
Înscrierea acestui principiu a determinat şi stabilirea competenţelor pe care le au organele
judiciare în legătură cu declanşarea şi desfăşurarea procesului penal.
Oficialitatea procesului penal în faza de urmărire penală este subliniată prin:
- articolul 221 Cod procedură penală care prevede obligaţia organelor de cercetare penală de a
se sesiza din oficiu atunci când au aflat pe orice cale despre comiterea unei infracţiuni;
- articolul 17 Cod procedură penală care stabileşte că acţiunea civilă în procesul penal se
porneşte şi se exercită din oficiu când cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de
exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă;
- articolul 228 Cod procedură penală care prevede obligaţia organelor de cercetare penală
competente de a începe urmărirea penală din oficiu, act care se supune confirmării motivate a
procurorului care exercita supravegherea activităţii de cercetare penală;
- articolul 235 Cod procedură penală care prevede obligaţia de a pune în mişcare acţiunea
penală din oficiu dacă sunt întrunite condiţiile în acest sens
- articolul 236 Cod procedură penală care prevede posibilitatea procurorului de a propune din
oficiu luarea măsurii arestării preventive de către instanţa de judecată, dacă sunt întrunite
condiţiile în acest sens;
- articolul 262 Cod procedură penală care prevede obligaţia procurorului de a trimite în
judecată inculpatul, atunci când sunt întrunite condiţiile necesare;
Oficialitatea procesului penal în faza judecăţii este reglementată prin următoarele dispoziţii:
- articolul 313 Cod procedură penală care stabileşte obligaţiile ce revin instanţei de judecată în
cadrul măsurilor premergătoare şedinţei de judecată;
- articolul 321, 322, 323 şi 324 Cod procedură penală privind lămuririle, cererile şi excepţiile
pe care le solicită din oficiu preşedintele instanţei, ordinea cercetării judecătoreşti;
- articolul 345, 346 Cod procedură penală privind obligaţia rezolvării acţiunii penale şi civile;
Oficialitatea procesului penal în faza executării hotărârilor judecătoreşti este reglementată
prin dispoziţiile articolului 418 Cod procedură penală care prevăd obligaţia primei instanţe de
judecată de a pune în executare hotărârea instanţei de judecată rămasă definitivă.
Uneori, oficialitatea este înlăturată atât în ceea ce priveşte declanşarea procesului penal, cât şi
desfăşurarea ulterioară a acestuia, cazuri care constituie excepţii de la acest principiu şi care
sunt expres şi limitativ reglementate de legiuitor.
Aceste excepţii sunt:
a). în cazul infracţiunilor pentru care este necesară plângerea prealabilă (de exemplu, în cazul
infracţiunii de insultă, ameninţare, viol). Oficialitatea eşte înlăturată în ceea ce priveşte
începerea procesului penal, întrucât numai iniţiativa părţii vătămate poate determina
declanşarea procesului penal. De asemenea, desfăşurarea ulterioară a procesului penal este

8
condiţionată de voinţa părţii vătămate, întrucât aceasta poate oricând să îşi retragă plângerea
penală şi în acest mod să înceteze procesul penal.
b). în cazul infracţiunilor pentru care este necesară sesizarea sau autorizarea organului
competent. De exemplu, în cazul infracţiunilor contra ordinii şi disciplinei militare, este
necesară sesizarea comandantului, iar în cazul infracţiunilor comise în afara teritoriului român
contra securităţii statului român pentru începerea urmăririi penale este necesară autorizarea
procurorului general. Astfel, în lipsa sesizării comandantului ori a autorizării procurorului
general, nu se poate declanşa procesul penal.
c). în cazul comiterii unei infracţiuni contra reprezentantului unui stat străin prevăzute de
articolul 171 Cod penal, potrivit articolului 221 alineatul 3 Cod procedură penală urmărirea
penală nu poate începe fără exprimarea dorinţei guvernului străin.
d). în cazul infracţiunilor în care procesul penal poate începe şi din oficiu, dar desfăşurarea
ulterioară este guvernată de principiul disponibilităţii, persoana vătămată poate să îşi retragă
plângerea prealabilă sau să se împace cu făptuitorul. De exemplu, în cazul infracţiunii de
seducţie prevăzută de articolul 199 Cod penal ori în cazul infracţiunii de lovire exercitată
asupra membrilor de familie prevăzută de articolul 180 alineatul 21 şi 4 Cod penal, acţiunea
penală se pune în mişcare şi din oficiu, dar împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.

Aflarea adevărului
Acest principiu este reglementat de articolul 3 Cod procedură penală care stabileşte că "în
desfăşurarea procesului penal trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire la faptele şi
împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana făptuitorului".
Aflarea adevărului presupune o concordanţă între starea de fapt reală şi concluzia la care se
ajunge în urma administrării probelor în cursul procesului penal.
În vederea aflării adevărului obiectiv organele judiciare trebuie să desfăşoare o activitate
conformă cu legea, de calitate, astfel încât probele administrate să reflecte în totalitate modul
în care s-a comis fapta.
Aflarea adevărului priveşte nu numai existenţa faptei şi a vinovăţiei autorului dar şi justa
apreciere a împrejurărilor în care s-a comis infracţiunea, ca şi principalele date care
caracterizează persoana inculpatului, elemente asupra cărora organele judiciare trebuie să se
edifice profund pentru a fi în măsură se efectueze o urmărire penală completă şi astfel să
determine pronunţarea unor hotărâri legale şi temeinice.
în practica judiciară s-au considerat încălcări ale acestui principiu următoarele situaţii:
- neverificarea, în mod nemijlocit, de către instanţa de judecată a probelor administrate de
către organele de urmărire penală în vederea stabilirii adevărului, în situaţia în care, în faza de
urmărire penală, inculpatul a recunoscut faptele comise, iar, în faza judecăţii, procurorul şi
partea civilă nu au solicitat probe. în acest caz instanţa trebuia să verifice dacă recunoaşterea
inculpatului este expresia adevărului;
- neaudierea, în cursul judecăţii, a tuturor martorilor ascultaţi în faza de urmărire penală, chiar
dacă prin rechizitoriu nu s-a cerut decât audierea unora dintre ei;
- audierea parţială a unor martori, în sensul că, în cursul judecăţii s-a luat act că îşi menţin
declaraţiile date în faza urmăririi penale;
- nemotivarea de către instanţa de judecată a neaudierii martorilor şi pronunţarea unei hotărâri
judecătoreşti fără ascultarea acestora;
- neverifîcarea de către instanţa de judecată a împrejurării că inculpatul nu a comis fapta
singur, chiar dacă numai acesta a fost trimis în judecată şi nu s-a cerut de către procuror
extinderea procesului penal, dar din dezbateri a reieşit că la comiterea faptei pentru care
inculpatul a fost trimis în judecată au participat şi alte persoane.

9
Rolul activ
Principiu fundamental al procesului penal reglementat de articolul 4 Cod procedură penală,
care prevede că "organele de urmărire penală şi instanţele de judecată sunt obligate să aibă rol
activ în desfăşurarea procesului penal".
Din reglementarea acestui principiu rezultă că organele judiciare care participă la realizarea
procesului penal trebuie să aibă rol activ atât în iniţierea procesului penal dar şi în realizarea
sarcinilor cerute de urmărirea penală, judecată sau punerea în executare a hotărârilor
definitive. Obligaţiile şi atribuţiile organelor judiciare sunt prevăzute de lege, fiind instituite şi
sancţiuni în cazul nerespectării lor.
Rolul activ poate viza administrarea tuturor probelor pentru lămurirea cauzei sub toate
aspectele (din punct de vedere al laturii penale, dar şi al laturii civile), examinarea cauzei sub
toate aspectele în vederea extinderii urmăririi penale (articolul 238 Cod procedură penală),
extinderii procesului cu privire la acte materiale noi, fapte noi şi persoane noi (articolele 335 -
337 Cod procedură penală) sau obligaţia de a explica învinuitului sau celorlalte părţi din
proces drepturile lor procesuale.
Codul de procedură penală cuprinde obligaţii pe care organele judiciare trebuie să le
îndeplinească pentru ca acest principiu să fie respectat.
Astfel, organul de urmărire penală este obligat sa strangă probele necesare pentru aflarea
adevărului şi pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele, în vederea justei soluţionări a
acesteia. Organul de urmărire penală administrează probele atât în favoarea cât şi in
defavoarea învinuitului sau inculpatului. Aceste îndatoriri se îndeplinesc chiar dacă învinuitul
sau inculpatul recunoaşte fapta.

Întrebări:
1. Dreptul de apărare este garantat învinuitului sau inculpatului:
a) pe tot parcursul procesului penal, dacă asistenţa juridică este obligatorie;
b) pe tot parcursul procesului penal;
c) până la strângerea probelor necesare trimiterii în judecată prin rechizitoriu;

2. În conformitate cu principiul prezumţiei de nevinovăţie, făptuitorul va fi considerat

nevinovat:
a) până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti penale;
b) până la punerea în mişcare a acţiunii penale;
c) până la trimiterea în judecată prin rechizitoriu;

3. Limba în care se desfăşoară procesul penal:

a) părţile care nu vorbesc sau nu înţeleg limba română ori nu se pot exprima li se asigură
posibilitatea de a lua cunoştiinţă de piesele dosarului, dreptul de a vorbi, precum şi dreptul de
a pune concluzii prin interpret, cheltuielile urmând a fi suportate individual de către acele
persoane;
b) în procesuşl penal, procedura judiciară se desfăşoară în limba română:
c) se stabileşte în funcţie de limba maternă a participanţilor la procesul penal; consemnarea
declaraţiilor se face în dublu exemplar, ăn limba română şi în limba maternă a participantului;

4. Punerea sub acuzare a Preşedintelui României, ca excepţie de la principiul oficialităţii

procesului penal :
a) se realizează de Guvernul României, pentru înaltă trădare, cu votul a cel puţin două treimi
din numărul membrilor;

10
b) se realizează de către Camera Deputaţilor şi Senat, pentru înaltă trădare cu votul a cel puţin
două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor, în şedinţă comună;
c) se realizează de către Guvernul României, Camera Deputaţilor şi Senat, în şedinţă comună,
pentru înaltă trădare, cu votul a cel puţin două treimi din numărul membrilor;

5.Prin excepţie de la principiul oficialităţii, membrii Guvernului pot fi urmăriţi penal:

a) pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor, numai în urma unei cereri făcute de către
Camera Deputaţilor, Senat şi Preşedintele României
b) pentru toate faptele prevăzute de legea penală, cu încuviinţarea Guvernului României;
c) pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor, cu încuviinţarea Primului-Ministru al
României;

CAPITOLUL III
PARTICIPANŢII LA PROCESUL PENAL

Participanţii la procesul penal sunt subiecţii oficiali care iau parte la procesul penal în vederea
atingerii scopului acestuia. Aceştia sunt:
A. Organele judiciare;
B. Părţile;
C. Apărătorii;
D. Alte persoane ( experţi, interpreţi, traducători).
Prezenţa participanţilor expuşi mai sus nu este întâlnită în orice proces penal, numărul
participanţilor, precum şi complexitatea activităţilor pe care aceştia le desfăşoară depinzând
de împrejurările concrete ale fiecărei cauze penale în parte.

A. ORGANELE JUDICIARE
Organele judiciare sunt participanţii la procesul penal care au drepturi şi obligaţii ce rezultă
direct din lege şi nu îşi au izvorul în exercitarea acţiunii civile sau penale.
Organele judiciare care participă la procesul penal sunt:
A.l. Organele de cercetare penală
A.2. Ministerul Public, prin procurori
A.3. Ministerul de Justiţie, prin judecători

A.1. Organele de cercetare penală

Articolul 201 alineatul 1 Cod procedură penală, prevede că urmărirea penală se efectuează şi
de către organele de cercetare penală, iar potrivit alineatului 2, organele de cercetare penală
sunt organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare i organele de cercetare penală
speciale.
Organele de cercetare ale poliţiei judiciare
Ca organe de cercetare ale poliţiei judiciare func ioneaza lucrătorii specializaţi din
Ministerul de Interne şi Reformei Administrative anume desemnaţi de ministru, cu avizul
conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
sau sunt desemnaţi şi funcţionează în alt mod, potrivit unor legi speciale.
Spre exemplu, prin Ordonanţa de Urgenţă nr.43/2002 privind Departamentul Naţional
Anticorupţie s-a introdus instituţia lucrătorilor de poliţie judiciară .În scopul efectuării cu
celeritate şi în mod temeinic a activităţilor de descoperire şi de urmărire a infracţiunilor de
corupţie, în cadrul Departamentului Naţional Anticorupţie funcţionează lucrători de poliţie,
constituind poliţia judiciară a Departamentului Naţional Anticorupţie.

11
Lucrătorii de poliţie judiciară efectuează actele de cercetare penală sub directa conducere,
supraveghere şi controlul nemijlocit al procurorilor din Departamentul Naţional Anticorupţie,
cu excepţia actelor care sunt de competenţa exclusivă a procurorului.
Dispoziţiile procurorilor din Departamentul Naţional Anticorupţie sunt obligatorii pentru
lucrătorii de poliţie judiciară.
Principala atribuţie a organelor de cercetare a poliţiei judiciare în cursul procesului penal este
prevăzută de articolul 207 Cod procedură penală şi constă în „efectuarea cercetării penale
pentru orice infracţiune care nu este dată in mod obligatoriu în competenţa altor organe de
cercetare". Spre exemplu, în cazul comiterii unei infracţiuni de furt, cercetarea penală va fi
efectuată de poliţişti, însă în cazul comiterii unei infracţiuni de omor, competenţa de a efectua
urmărirea penală aparţine procurorului, conform dispoziţiilor articolului 209 alineatul 3 Cod
procedură penală. În acest ultim caz, poliţiştii pot constata comiterea acestei infracţiuni, dar
nu pot administra probe şi nu pot efectua acte de urmărire penală.
Pentru realizarea acestei atribuţii, organele de cercetare a poliţiei judiciare pot efectua
cercetări la faţa locului, pot audia părţile din proces şi martorii sau pot să administreze orice
alte probe necesare lămuririi cauzelor sub toate aspectele.
În cadrul Ministerului de Interne şi Reformei Administrative funcţionează Inspectoratul
General al Poliţiei, ca instituţie centrală, iar la nivel teritorial, funcţionează inspectorate
judeţene, care sunt formate din servicii şi birouri.
Din punct de vedere al desfăşurării activităţilor de urmărire penală, organele de cercetare ale
poliţiei judiciare sunt subordonate procurorului, care emite dispoziţii obligatorii cu privire la
efectuarea oricărui act de urmărire penală. Procurorul conduce şi supraveghează activitatea
organelor de cercetare ale poliţiei judiciare în cursul procesului penal.
În cazul organelor de cercetare ale poliţiei judiciare, organele ierarhic superioare ale acestora
nu pot să dea îndrumări sau dispoziţii privind cercetarea penală, procurorul fiind singurul
competent în acest sens ( articolul 219 Cod procedură penală).
Organele de cercetare speciale
Acestea sunt prevăzute de articolul 208 Cod procedură penală:
a), ofiţerii anume desemnaţi de către comandanţii unităţilor militare corp aparte şi similare,
pentru militarii în subordine. Cercetarea poate fi efectuată şi personal de către comandant;
b). ofiţerii anume desemnaţi de către şefi comenduirilor de garnizoană, pentru infracţiunile
săvârşite de militari în afara unităţilor militare. Cercetarea poate fi efectuată şi personal de şefi
comenduirilor de garnizoană;
c). ofiţerii anume desemnaţi de către comandanţii centrelor militare, pentru infracţiunile de
competenţa instanţelor militare, săvârşite de persoanele civile în legătură cu obligaţiile lor
militare. Cercetarea poate fi efectuată şi personal de către comandanţii centrelor militare.
d). ofiţerii poliţiei de frontieră anume desemnaţi pentru infracţiunile de frontieră;
e). căpitanii porturilor, pentru infracţiunile contra siguranţei navigaţiei pe apă şi contra
disciplinei şi ordinii la bord, precum şi pentru infracţiunile de serviciu sau în legătură cu
serviciul prevăzute în Codul penal, comise de personalul navigant al marinei civile, dacă fapta
a pus sau ar fi putut pune în pericol siguranţa navei sau a navigaţiei.
Aceste organe speciale au competenţa de a efectua acte de cercetare penală numai în cazurile
expres prevăzute.

A.2. Ministerul Public

Organizarea şi atribuţiile Ministerului Public suni stabilite prin Legea nr.304/2004 privind
organizarea judiciară. Potrivii articolului din lege, în activitatea judiciară Ministerul Public
reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum si drepturile şi
libertăţile cetăţenilor, exercitându-şi atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete, în
condiţiile legii.

12
Parchetele funcţionează pe lângă instanţele de judecată, conduc si supraveghează activitatea
de cercetare penală a poliţiei judiciare si sunt independente în relaţiile cu instanţele
judecătoreşti, precum şi cu celelalte autorităţi publice.
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie si Justiţie,
Structura centrală a Ministerului Public este Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie care coordonează activitatea parchetelor din subordine, îndeplineşte atribuţiile
prevăzute de lege, are personalitate juridică şi gestionează bugetul Ministerului Public.
Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este condus de procurorul general al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ajutat de un prim-adjunct şi un
adjunct. Procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
reprezintă Ministerul Public în relaţiile cu celelalte autorităţi publice şi cu orice persoane
juridice sau fizice, din ţară şi din străinătate şi exercită, direct sau prin procurori anume
desemnaţi, controlul asupra tuturor parchetelor.
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are în structură secţii conduse de
procurori şefi, care pot fi ajutaţi de adjuncţi. În cadrul secţiilor pot funcţiona servicii şi birouri
conduse de procurori şefi.
Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism
În cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie funcţionează Direcţia de
Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, ca structură specializată
în combaterea criminalităţii organizate şi terorismului. Organizarea şi atribuţiile Direcţiei sunt
stabilite prin Legea nr.508/2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea în cadrul
Ministerului Public a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi
Terorism, Ordonanţa de Urgenţă nr.7 din 10.02.2005 de modificare a Legii nr.508/2004 şi
Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară.
Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism îşi exercită
atribuţiile pe întregul teritoriu al României, prin procurori specializaţi în combaterea
criminalităţii organizate şi a terorismului.
Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizata şi Terorism este condusă
de un procuror şef ajutat de un procuror şef adjunct şi este coordonată de procurorul general al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Întrebări:
1.Dobândirea calităţii de învinuit este determinată de:
a) punerea în mişcare a acţiunii penale;
b) începerea urmăririi penale;
c) sesizarea organelor despre săvârşirea unei infracţiuni;

2.Ministerul Public îşi desfăşoară activitatea, sub autoritatea ministrului justiţiei, potrivit
următoarelor pincipii:
a) principiul imparţialităţii;
b) principiul controlului ierarhic;
c) principiul independenţei procurorilor;

3.Fac parte din categoria organelor de cercetare penală speciale:

a) ofiţerii şi subofiţerii din cadrul Jandarmeriei Române;
b) subofiţerii Poliţiei de Frontieră anume desemnaţi;
c) ofiţerii anume desemnaţi de către comandanţii unităţilor militare corp aparte şi similare;

4.Dobândirea calităţii de inculpat este determinată de:

13
a) dispoziţia de arestare preventivă:
b) începerea urmăririi penale;
c) punerea în mişcare a acţiunii penale;

5. Sec iile maritime i fluviale func ionează pe lângă instan ele din:
a) Brăila;
b) Gala i;
c) Tulcea;

CAPITOLUL IV
COMPETENŢA ORGANELOR JUDICIARE PENALE

In desfăşurarea procesului penal, fiecare organ judiciar are stabilite atribuţii pe care le
desfăşoară la anumite momente ale procesului penal.
Competenţa reprezintă sfera atribuţiilor pe care le are fiecare organ judiciar în cursul
procesului penal. Prin competenţă se stabilesc ce cauze pot fi instrumentate de fiecare organ
judiciar în parte, care sunt criteriile de atribuire a acestora şi care sunt atribuţiile fiecărui
organ judiciar raportat la cauzele care îi sunt repartizate pentru soluţionare.
Legiuitorul stabileşte următoarele forme ale competenţei:
1. Competenţa materială, care este stabilită în raport cu infracţiunea care a fost comisă;
2. Competenţa personală, care este stabilită în raport cu calitatea persoanei care a comis
infracţiunea;
3. Competenţa teritorială, care este stabilită în raport de locul unde s-a săvârşit infracţiunea;
4. Competenţa funcţională, care este stabilită în raport de sfera de atribuţii pe care le poate
desfăşura fiecare organ judiciar;
5. Competenţa specială, care este stabilită în raport de comiterea unor infracţiuni speciale;
6. Competenta excepţională, care este stabilită în raport de anumite situaţii excepţionale.
Competenţa materială
În raport de tipul şi gravitatea infracţiunii comise, legiuitorul a stabilit care dintre organele
judiciare de diferite grade poate instrumenta aceste cauze. Această competenţă se aplică chiar
dacă fapta a fost comisă în forma consumată sau a rămas în faza de tentativă.
Competenţa materială a organelor de cercetare ale poliţiei judiciare
Potrivit articolului 207 Cod procedură penală, "cercetarea penală se efectuează de organele de
cercetare ale poliţiei judiciare pentru orice infracţiune care nu este dată în mod obligatoriu în
competenţa altor organe de cercetare penală".
Astfel, organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare au o competenţă generală* putând
efectua acte de cercetare penală, în cazul oricărei infracţiuni, excepţie făcând acele infracţiuni
care, potrivit legii, sunt de competenţa exclusivă a altor organe.
Codul de procedură penală prevede la articolul 208 competenţa materială a organelor de
cercetare penală speciale, stabilind că acestea efectuează cercetări penale atunci când se comit
următoarele infracţiuni:
- infracţiuni săvârşite de militarii din subordine;
- infracţiuni săvârşite de militari în afara unităţilor militare;
- infracţiunile de competenţa instanţelor militare, săvârşite de persoanele civile în legătură cu
obligaţiile lor militare;
- infracţiunile de frontieră;

14
- infracţiunile contra siguranţei navigaţiei pe apă şi contra disciplinei şi ordinii la bord,
precum şi pentru infracţiunile de serviciu sau în legătură cu serviciul, prevăzute în Codul
penal, săvârşite de personalul navigant al marinei civile, dacă fapta a pus sau ar fi putut pune
în pericol siguranţa navei sau a navigaţiei.
Competenta materială a Ministerului Public
Procurorul supraveghează urmărirea penală, iar în exercitarea acestei atribuţii procurorii
conduc şi controlează nemijlocit activitatea de cercetare penală a poliţiei judiciare şi a altor
organe de cercetare speciale. Procurorul poate să efectueze orice act de urmărire penală în
cauzele pe care le supraveghează.
Dispoziţiile articolului 209 alineatul 3 Cod de procedură penală nominalizează infracţiunile în
cazul cărora procurorul efectuează în mod obligatoriu urmărirea penală (omorul prevăzută de
articolul 174 Cod penal, pruncuciderea prevăzută de articolul 177 Cod penal, darea de mită
prevăzută de articolul 254 Cod penal etc).
În toate aceste cazuri, organele de cercetare penală pot doar să constate comiterea acestor
infracţiuni, dar urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de către procuror.
Spre exemplu, dacă se comite o infracţiune de luare de mită, organele de cercetare penală pot
constata comiterea infracţiunii, însă numai procurorul poate să efectueze urmărirea penală,
adică să administreze probe.
Potrivit articolului 209 alineatul 4 Cod procedură penală, este competent să efectueze
urmărirea penală, în cazurile prevăzute mai sus, sau să exercite supravegherea activităţii de
cercetare penală, procurorul de la parchetul corespunzător instanţei care, potrivit legii, judecă
în primă instanţă cauza.
Spre exemplu, dacă s-a comis infracţiunea de evadare prevăzută de articolul 269 Cod penal,
supravegherea urmăririi penale se va efectua de un procuror de la parchetul de pe lângă
tribunal, întrucât această faptă se judecă în primă instanţă de către tribunal.
Dacă s-a comis o infracţiune de violare de domiciliu, supravegherea urmăririi penale se va
face de către un procuror de la parchetul de pe lângă judecătorie, întrucât judecătoria este
competentă să judece în primă instanţă cauza în fond.
Competenţa materială a instanţei de judecată
a). Judecătoriile au competenţă materială generală putând să judece în primă instanţă toate
infracţiunile, cu excepţia celor date prin lege în competenţa altor instanţe de judecată.
b). Tribunalul are o competenţă materială diferită, în funcţie de împrejurarea că acesta judecă
în primă instanţă sau judecă în apel ori recurs, în aceste ultime cazuri fiind instanţă de control:
1. în primă instanţă, judecă infracţiunile prevăzute la articolul 27 Cod procedură penală
(omorul prevăzută de articolul 174 Cod penal, pruncuciderea prevăzută de articolul 177 Cod
penal, darea de mită prevăzută de articolul 254 Cod penal etc).
2. Ca instanţă de apel judecă apelurile împotriva hotărârilor penale pronunţate de judecătorii
în primă instanţă.
3. Ca instanţă de recurs, judecă recursurile împotriva hotărârilor penale pronunţate de
judecătorii, în cazul infracţiunilor menţionate în articolul 279 alineatul 2 litera a, precum şi în
alte cazuri anume prevăzute de lege.
4. Soluţionează conflictele de competentă ivite între judecătoriile din circumscripţia sa,
precum şi în alte cazuri anume prevăzute de lege.
c). Curtea de Apel
1. judecă în primă instanţă:
- infracţiunile contra statului prevăzute de articolul 155 - 173 Cod penal;
- infracţiunile contra păcii şi omenirii prevăzute de articolele 356 -361 Cod penal;
- infracţiunile comise de judecătorii de la judecătorii şi Tribunale, procurorii de la parchetele
de pe lângă aceste instanţe, precum şi de notarii publici;

15
- infracţiunile comise de controlorii financiari ai camerelor de conturi judeţene, precum şi de
controlorii financiari de la Curtea de Conturi;
- alte infracţiuni date prin lege în competenţa sa.
2. Ca instanţă de apel, judecă apelurile împotriva hotărârilor penale pronunţate în primă
instanţă de tribunale;
3- Ca instanţă de recurs, judecă recursurile împotriva hotărârilor penale pronunţate de
tribunale în apel, precum şi în alte cazuri anume prevăzute de lege;
4. Soluţionează conflictele de competentă ivite între tribunale sau între judecătorii şi tribunale
din circumscripţia sa, ori între judecătorii din circumscripţia unor tribunale diferite, aflate în
circumscripţia Curţii, precum şi în alte cazuri anume prevăzute de lege.
5. Soluţionează cererile prin care s-a solicitat extrădarea sau transferul persoanelor
condamnate în străinătate.
d) Înalta Curte de Casaţie si Justiţie 1. judecă în primă instanţă:
- infracţiunile săvârşite de senatori şi deputaţi;
- infracţiunile săvârşite de membrii Guvernului, membrii Curţii de Conturi;
- infracţiunile săvârşite de judecătorii Curţii Constituţionale, de preşedintele Consiliului
Legislativ şi de Avocatul Poporului;
- infracţiunile săvârşite de mareşali, amirali, generali şi chestori;
- infracţiunile săvârşite de şefii cultelor religioase organizate în condiţiile legii şi de ceilalţi
membri ai Înaltului Cler, care au cel puţin rangul de arhiereu sau echivalent al acestuia;
- infracţiunile săvârşite de judecătorii şi magistralii asistenţi de la Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, de judecătorii de la curţile de apel şi Curtea Militară de Apel, precum şi de procurorii
de la parchetele de pe lângă aceste instanţe;
- infracţiunile săvârşite de procurorii Departamentului Naţional
Anticorupţie;
- alte cauze date prin lege în competenţa sa;
2. Ca instanţă de recurs, judecă:
- recursurile împotriva hotărârilor penale pronunţate, în primă instanţă, de curţile de apel şi
Curtea Militară de Apel;
- recursurile împotriva hotărârilor penale pronunţate, ca instanţe de apel, de curţile de apel şi
Curtea Militară de Apel;
- recursurile împotriva hotărârilor penale pronunţate, în primă instanţă, de secţia penală şi
secţia militară a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;
- alte cazuri prevăzute de lege.
3. Judecă recursurile în interesul legii;
4. Soluţionează:
- conflictele de competenţă în cazurile în care înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţa
superioară comună;
- cazurile în care cursul justiţiei este întrerupt;
- cererile de strămutare;
- alte cazuri anume prevăzute de lege.
Normele care reglementează competenţa materială sunt norme imperative, iar nerespectarea
lor atrage nulitatea absolută.
În practica judiciară s-a dispus aplicarea dispoziţiilor nulităţii absolute pentru nerespectarea
competenţei după materie, în următoarele cazuri:
- infracţiunea de ucidere din culpă trebuie judecată în primă instanţă de judecătorie şi nu de
tribunal, care judecă doar omorul prevăzut de articolul 174, care este comis cu intenţie;
- tentativa de omor este tot de competenţa tribunalului şi nu a judecătoriei;
- infracţiunea de pruncucidere este de competenţa tribunalului, chiar dacă inculpata este
minoră.

16
Competenţa personală
Competenţa personală este determinată de calitatea persoanei în momentul comiterii
infracţiunii. Această competenţă este strict şi limitativ reglementată de normele procesual
penale.
Competenţa personală a organe/or de cercetare penală
Organele de cercetare penală speciale sunt competente să efectueze cercetări penale, dacă
persoanele care comit infracţiuni date în competenţa materială a acestora au următoarele
calităţi:
- militari din unităţile militare corp aparte şi similare;
- persoane civile care comit infracţiuni în legătură cu obligaţiile lor militare;
- personal navigant al marinei civile.
Competenţa personală a Ministerului Public
Urmărirea penală se efectuează de procurorii parchetelor civile pentru:
- infracţiunile comise de poliţişti, conform Legii 360/2002 privind statutul poliţistului;
- infracţiunile săvârşite de judecători, procurori, notari publici;
- infracţiunile săvârşite de procurorii Departamentului Naţional Anticorupţie;
- infracţiunile săvârşite de senatori şi deputaţi;
- infracţiunile săvârşite de membrii Guvernului;
- infracţiunile săvârşite de judecătorii Curţii Constituţionale, de membrii şi controlorii
financiari ai Curţii Constituţionale, de preşedintele Consiliului Legislativ şi de Avocatul
Poporului;
- infracţiunile săvârşite de mareşali, amirali, generali şi chestori;
- infracţiunile săvârşite de şefii cultelor religioase organizate în condiţiile legii şi de ceilalţi
membri ai Înaltului Cler, care au cel puţin rangul de arhiereu sau echivalent al acestuia;
Competenţa revine parchetelor militare dacă s-au comis infracţiuni date prin lege în
competenţa materială a acestora, iar persoanele care au comis aceste infracţiuni au calitatea
de:
- militari
- judecători ai tribunalelor militare şi ai tribunalelor militare teritoriale;
- procurori militari de la parchetele militare de pe lângă aceste instanţe;
Competenţa personală a Departamentului National Anticorupţie este determinată de articolul
1 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie şi
se aplică următoarelor persoane:
- care exercită o funcţie publică, indiferent de modul în care au fost învestite, în cadrul
autorităţilor publice sau instituţiilor publice;
- care îndeplinesc, permanent sau temporar, potrivit legii, o funcţie sau o însărcinare, în
măsura în care participă la luarea deciziilor sau le pot influenţa, în cadrul serviciilor publice,
regiilor autonome, societăţilor comerciale, companiilor naţionale, societăţilor naţionale,
unităţilor cooperatiste sau al altor agenţi economici;
- care exercită atribuţii de control, potrivit legii;
- care acordă asistenţă specializată unităţilor prevăzute la litera a şi b, în măsura în care
participă la luarea deciziilor sau le pot influenţa;
- care, indiferent de calitatea lor, realizează, controlează sau acordă asistenţă specializată, în
măsura în care participă la luarea deciziilor sau le pot influenţa, cu privire la: operaţiuni care
antrenează circulaţia de capital, operaţiuni de bancă, de schimb valutar sau de credit,
operaţiuni de plasament, în burse, în asigurări, în plasament mutual ori privitor la conturile
bancare şi cele asimilate acestora, tranzacţii comerciale interne şi internaţionale;
- care deţin o funcţie de conducere într-un partid sau într-o formaţiune politică, într-un
sindicat, într-o organizaţie patronală ori într-o asociaţie fară scop lucrativ sau fundaţie;

17
- alte persoane fizice decât cele menţionate mai sus în condiţiile prevăzute de lege.

Întrebări:
1. Constituie criterii pentru determinarea competenţei teritoriale în cazul săvârşirii unor
infracţiuni în ţară:
a) locul unde a fost săvârşită infracţiunea;
b) locul efectuării urmăririi penale;
c) locul în care se descoperă cele mai multe probe;

2. Este indivizibilitate:
a) când la săvârşirea unei infracţiuni au participat mai multe persoane;
b) când înre două sau mai multe infracţiuni există legătură şi reunirea cauzelor se impune
pentru o bună înfăptuire a justiţiei;
c) când două sau mai multe infracţiuni sunt săvârşite prin acte diferite, de una sau mai multe
persoane împreună, în acelaşi timp şi în acelaşi loc;

3. Este conexitate:
a) când la săvârşirea unei infracţiuni au participat mai multe persoane;
b)în cazul infracţiunii continuate;
c)când o infracţiune este săvârşită pentru a pregăti, a înlesni sau a acunde
comiterea altei infracţiuni, ori este săvârşită pentru a înlesni sau a asigura sustragerea de la
răspundere penală a făptuitorului altei infracţiuni;

4. Tăinuirea, favorizarea infractorului şi nedenunţarea unor infracţiuni sunt de competenţa:

a) instanţei mai întâi sesizate;
b) instanţei care judecă infracţiunea la care acestea se referă;
c) instanţei ierarhic superioară celei competente să judece infracţiunea la care acestea se
referă;

5. Conflictul de competenţă apărut între două sau mai multe organe de cercetare penală:
a) este dat în competenţa de soluţionare a procurorului care exercită supravegherea activităţii
de cercetare penală a acestor organe;
b) va fi soluţionat de către conducătorul parchetului căruia i-ar reveni competenţa să
instrumenteze dosarul;
c) este instrumentat de către instanţa căreia îi revine competenţa de a judeca în primă instanţă
cauza cu privire la care a apărut conflictul de competenţă;

CAPITOLUL V: ACŢIUNILE

ACŢIUNILE
Acţiunea reprezintă modalitatea prin care conflictul de drept este soluţionat de organele
judiciare.
O acţiune în justiţie se compune din patru elemente:
1. Temeiul juridic compus din temeiul de fapt (care priveşte comiterea unei infracţiuni) şi
temeiul de drept (care priveşte norma juridică încălcată);
2. Subiecţii, care sunt persoanele fizice sau juridice ce au drepturi şi obligaţii în cursul
procesului penal. Pot fi subiecţi activi (cei care exercită acţiunea) sau pasivi (cei împotriva
cărora se exercită acţiunea).

18
3. Obiectul care este însuşi scopul procesului penal, şi anume tragerea la răspundere a
persoanei vinovate de comiterea unei infracţiuni;
4. Aptitudinea funcţională, constituită din actele care se întocmesc ca urmare a exercitării
acţiunii.
O acţiune este legală şi temeinică dacă sunt respectate normele juridice privind temeiul,
obiectul şi subiecţii împotriva cărora se exercită acţiunea, dar şi normele de procedură care
reglementează modul de desfăşurare al acesteia.
În cursul procesului penal, există două tipuri de acţiuni:
- acţiunea penală, care are ca obiect tragerea la răspundere penală a persoanei care a comis o
infracţiune;
- acţiunea civilă care are ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului şi a părţii
responsabile civilmente în vederea reparării prejudiciului cauzat prin săvârşirea infracţiunii.

ACŢIUNEA PENALĂ
Acţiunea penală este definită de articolul 9 al Codului de procedură penală ca fiind „mijlocul
procesual prin care se realizează scopul procesului penal şi are ca obiect tragerea la
răspundere penală a persoanelor care au săvârşit infracţiuni".
Acţiunea penală este caracterizată de următoarele atribute:
- este o acţiune de stat, întrucât ea se desfăşoară prin subiecţii oficiali ai statului;
- este obligatorie, adică este pusă în mişcare din oficiu, legea stabilind cu titlu de excepţie
cazurile în care acţiunea penală nu este exercitată de organele statului;
- este indisponibilă, adică odată începută îşi urmează cursul până la finalizare;
- este indivizibilă, ea extinzându-se asupra tuturor participanţilor;
- este personală, pentru că poate fi exercitată numai împotriva anumitor persoane, adică a
celor care au comis infracţiuni;
- este autonomă, de sine stătătoare, ea nedepinzând de o altă acţiune.
Acţiunea penală are trei faze, şi anume, punerea în mişcare a acţiunii penale, exercitarea
acţiunii penale şi stingerea acţiunii penale.
Punerea în mişcare a acţiunii penale
Punerea în mişcare a acţiunii penale sau inculparea reprezintă începerea activităţii de tragere
la răspundere penală a persoanei care a comis o infracţiune.
După punerea în mişcare a acţiunii penale, învinuitul ( persoana faţă de care s-a început
urmărirea penală ) dobândeşte calitatea de inculpat.
Condiţiile cumulative necesare pentru punerea în mişcare a acţiunii penale sunt:
1. Persoana învinuitului să fie cunoscută.
Inculparea sau punerea în mişcare a acţiunii penale se poate face numai împotriva unei
persoane determinate, individualizate. Dacă începerea urmăririi penale se poate face şi numai
cu privire la faptă, (in rem), indiferent dacă este cunoscută persoana care a comis infracţiunea
sau nu, punerea în mişcare a acţiunii penale se poate face numai cu privire la o persoană
determinată, (in personam).
2. În cauză să fie începută urmărirea penală.
3. Să existe probe de vinovăţie .
Aceste probe se vor aprecia de la caz la caz de organul judiciar.
Competenţa de a pune în mişcare acţiunea penală revine: 1. Procurorului, care este titularul
principal al acţiunii penale, în faza de urmărire penală se poate dispune inculparea oricând,
dacă sunt întrunite condiţiile expuse mai sus. Aceasta se poate dispune ca urmare a propunerii
organului de cercetare penală, care întocmeşte în acest sens un referat cu propunere de punere
în mişcare a acţiunii penale, sau din iniţiativa procurorului, care nu este ţinut de propunerea
organului de cercetare penală.

19
Punerea în mişcare a acţiunii penale se dispune prin ordonanţă ,în cursul efectuării actelor de
urmărire penală, potrivit articolului 235 Cod procedură penală, sau la finalizarea urmăririi
penale, când procurorul întocmeşte rechizitoriul, prin care dispune atât punerea în mişcare a
acţiunii penale, cât şi trimiterea în judecată a inculpatului.
In faza judecăţii, procurorul pune în mişcare acţiunea penală prin declaraţie orală în faţa
instanţei de judecată, în cazurile prevăzute de articolele 336, 337 Cod procedură penală, şi
anume, dacă se cere extinderea judecăţii cu privire la alte persoane şi alte fapte (dacă din
dezbateri rezultă că, la comiterea infracţiunii pentru care e judecat inculpatul au mai participat
şi alte persoane, sau dacă se descoperă fapte noi în sarcina acestuia pentru care nu a fost trimis
în judecată prin rechizitoriu).
2. Instanţei de judecată
într-un singur caz instanţa de judecată poate dispune punerea în mişcare a acţiunii penale, şi
anume, potrivit articolului 336 alineatul 2 Cod procedură penală, atunci când procurorul nu
participă la judecată iar, în cursul dezbaterii judecătoreşti se descoperă şi alte infracţiuni în
legătură cu cele pentru care este judecat inculpatul.
Exercitarea acţiunii penale
După punerea în mişcare a acţiunii penale, se efectuează toate actele procesuale pentru
judecarea inculpatului, a stabilirii vinovăţiei şi a condamnării în vederea realizării scopului
procesului penal, ceea ce înseamnă exercitarea acţiunii penale.
Procurorul exercită acţiunea penală prin trimiterea inculpatului în judecată, prin susţinerea
învinuirii în faţa instanţei de judecată, prin dovedirea vinovăţiei şi solicitarea condamnării.
împiedicarea punerii în mişcare a acţiunii penale
Sunt situaţii în care acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare datorită unor cauze prevăzute
expres de legiuitor. Aceste cazuri de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale sunt
prevăzute de articolul 10 literele a-j Cod procedură penală, acestea fiind:
a) fapta nu există;
Acest caz priveşte fapta în materialitatea ei şi pentru a fi aplicabil este necesar ca fapta pentru
care s-au efectuat cercetări să nu existe. De exemplu, se reclamă comiterea unui furt, dar
ulterior, partea vătămată îşi găseşte bunul în altă parte decât unde ştia că se află acesta, aşa
încât nu există o infracţiune de furt.
b) fapta nu este prevăzută de legea penală;
În acest caz, fapta comisă nu este incriminată ca fiind infracţiune, ea putând fi contravenţie
sau o faptă ce atrage sancţiuni materiale ori disciplinare. Este aplicabil acest articol, dacă, de
exemplu, se comite o contravenţie, sau dacă nu se respectă obligaţiile asumate printr-un
contract civil, cum ar fi nerestituirea unui împrumut la termenul stipulat în contract, aspect
care nu constituie o infracţiune.
b1) fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni;
Această situaţie este aplicabilă în cazurile în care, datorită modului de comitere şi a urmărilor
produse, infracţiunea comisă nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni. Acest pericol
social urmează a fi apreciat de organele judiciare, în funcţie de condiţiile în care s-a comis
fapta, de persoana celui care a săvârşit infracţiunea, precum şi de urmările produse. De
exemplu, sunt aplicabile dispoziţiile articolului 10 litera b1 Cod procedură penală, dacă se
sustrag bunuri a căror valoare este modică sau dacă un făptuitor a sustras alimente de valoare
redusă.
c) fapta nu a fost săvârşită de învinuit sau de inculpat;
Acest caz este aplicabil numai dacă, din probele administrate în cauză se dovedeşte că nu
învinuitul este cel care a comis fapta, ci altă persoană.
d) faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii', Această situaţie priveşte
oricare dintre elementele constitutive ale

20
infracţiunii: latura obiectivă, latura subiectivă, obiectul sau subiectul. De exemplu, dacă în
cazul încheierii unei convenţii civile, făptuitorul nu a acţionat cu intenţia de a înşela, lipsind
astfel latura subiectivă a infracţiunii de înşelăciune sau dacă, în cazul infracţiunii de neglijenţă
în serviciu, încălcarea îndatoririi de serviciu nu a produs o pagubă sau o tulburare însemnată
bunului mers al unităţii la care lucrează funcţionarul, nu este întrunită latura obiectivă a
infracţiunii, lipsind rezultatul infracţiunii.
e) există vreuna din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei;
Aceste cauze sunt prevăzute expres de articolele 44-51 Cod penal, şi anume, legitima apărare,
starea de necesitate, constrângerea, cazul fortuit, iresponsabilitatea, beţia, minoritatea, eroarea
de fapt.
f) lipseşte plângerea prealabilă a persoanei vătămate, autorizarea sau sesizarea organului
competent ori altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii
penale;.
Este aplicabilă această situaţie de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale numai în
cazurile în care este necesară plângerea prealabilă, sau autorizarea ori sesizarea organului
competent pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, iar legea prevede expres această
condiţie. De exemplu. în cazul infracţiunii de violare de domiciliu, prevăzută de articolul 192
alineatul 1 Cod penal, legea prevede că acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea
prealabilă a persoanei vătămate.
g) a intervenit amnistia sau prescripţia ori decesul făptuitorului sau, după caz, radierea
persoanei juridice atunci când are calitatea de făptuitor;
Potrivit articolelor 119, 121-124 Cod penal, amnistia şi prescripţia sunt cauze care înlătură
răspunderea penală, şi de aceea lipsesc de obiect acţiunea penală, împiedicând punerea ei în
mişcare.
Fiind o acţiune personală, acţiunea penală nu mai poate continua dacă făptuitorul a decedat.
h) a fost retrasă plângerea prealabilă ori părţile s-au împăcat, în cazul infracţiunilor pentru
care retragerea plângerii sau împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală;
Pentru a fi aplicabile aceste dispoziţii e necesar ca retragerea plângerii prealabile să fie
totală (adică, să privească atât latura penală, cât şi latura civilă a cauzei) şi necondiţionată.
împăcarea trebuie să fie explicită şi să aibă un caracter total necondiţionat şi definitiv.
i) s-a dispus înlocuirea răspunderii penale;
Acest caz priveşte situaţia în care se dispune înlocuirea răspunderii penale cu o răspundere cu
caracter administrativ. Fiind înlocuită răspunderea penală, acţiunea penală nu mai poate fi
pusă în mişcare.
Aplicarea acestei cauze poate fi dispusă numai de instanţa de judecată.
i1) există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege;
Acest cauză de nepedepsire trebuie să fie expres prevăzută de legiuitor. De exemplu, persoana
care denunţă autorităţilor comiterea faptei de, dare de mită, trafic de droguri, trafic de
persoane, înainte ca aceste fapte să fie cunoscute de organele judiciare, este apărată de
pedeapsă, aşa încât sunt aplicabile prevederile articolului 10 litera i Cod procedură penală.
Sau, este apărat de pedeapsă cel care a depus mărturie mincinoasă dacă îşi retrage mărturia
până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti.
j) există autoritate de lucru judecat.
împiedicarea produce efecte chiar dacă faptei definitiv judecate i s-ar da o altă încadrare
juridică.
Stingerea acţiunii penale
Acţiunea penală poate fi stinsă numai de către procuror sau judecător. Organele de cercetare
penală pot doar propune o astfel de soluţie.
Potrivit articolului 11 Cod procedură penală, când se constată existenţa vreunuia din cazurile
prevăzute în articolul 10 Cod procedură penală:

21
1. în cursul urmăririi penale procurorul, la propunerea organului de cercetare penală sau din
oficiu, dispune:
a) clasarea, când nu există învinuit în cauză;
b) scoaterea de sub urmărire, în cazurile prevăzute în art. 10 lit. a) -e) Cod procedură penală,
când există învinuit sau inculpat în cauză;
c) încetarea urmăririi penale, în cazurile prevăzute în art. 10 lit. f) -h) şi j) Cod procedură
penală, când există învinuit sau inculpat în cauză.
2. în cursul judecăţii instanţa pronunţă:
a) achitarea în cazurile prevăzute în art. 10 lit. a) - e) Cod procedură penală;
b) încetarea procesului penal în cazurile prevăzute în art. 10 lit. f) -j) Cod procedură penală.
În cazurile arătate în articolul 10 literele b), d) şi e) Cod procedura penală, procurorul care
dispune clasarea sau scoaterea de sub urmărire, ori instanţa de judecată care pronunţă
achitarea, dacă apreciază că fapta ar putea atrage măsuri ori sancţiuni altele decât cele
prevăzute de legea penală, sesizează organul competent. Dacă, de exemplu, fapta constituie
contravenţie, se sesizează organul competent să constate şi să sancţioneze contravenţiile ( de
pildă, organele vamale, pentru contravenţii vamale, sau organele fiscale pentru contravenţii
fiscale).
De la soluţiile expuse mai sus, legiuitorul a stabilit o excepţie, şi anume continuarea
procesului penal în caz de amnistie, prescripţie, retragere a plângerii prealabile sau când există
o cauză de nepedepsire.
În aceste situaţii, potrivit articolului 13 Cod procedură penală învinuitul sau inculpatul poate
cere continuarea procesului penal, iar dacă se constată vreunul din cazurile prevăzute în art.
10 lit. a) - e) Cod procedură penală, procurorul dispune scoaterea de sub urmărire, iar instanţa
de judecată pronunţă achitarea. Această continuare poate fi cerută numai de învinuit sau
inculpat, nu şi de alte părţi din proces. Organele judiciare nu pot cere din oficiu continuarea
procesului penal în aceste cazuri.
În acest caz, dacă nu se constată vreunul din cazurile prevăzute în articolul 10 litera a) - e)
Cod procedură penală, procurorul dispune încetarea urmăririi penale, cu excepţia cazurilor
prevăzute în articolul 10 litera i şi i1 Cod procedură penală, iar instanţa de judecată pronunţă
încetarea procesului penal.

Întrebări:

1. Acţiunea civilă se poate exercita în procesul penal, împotriva:

a) părţii vătămate şi persoanei responsabile civilmemte;
b) inculpatului, moştenitorilor inculpatului şi părţii responsabile civilmente;
c) inculpatului, părţii civile şi părţii responsabile civilmente;

2. Acţiunea penală:
a) se poate pune în mişcare prin ordonanţa procurorului:
b) are drept obiect tragerea la răspundere civilă a persoanei care a săvârşit o infracţiune;
c) aparţine persoanei vătămate, în ipoteza în care acţiunea penală se pune în mişcare la
plângerea prealabilă;

3. Adagiul latin electa una via , non datur recursus ad alteram semnifică:
a) dreptul persoanei vătămate de a-şi valorifica pretenţiile civile ce rezultă din infracţiune
în faţa instaţei penale;
b) dreptul părţii civile de a face recurs împotriva hotărârii instanţei prin care se rezolvă
latura civilă;

22
 c) regula conform căreia persoana prejudiciată, odată ce a ales una din cele două căi puse
la dispoziţie pentru acoperirea pagubei, nu mai poate reveni sau, altfel spus, nu mai
poate părăsi calea respectivă;

4. Acţiunea penală se poate pune în mişcare prin următoarele acte:

a) încheierea instanţei de judecată, dacă se constată necesitatea extinderii procesului
penal pentru alte fapte şi procurorul nu participă la şedinţa de judecată;
b) rezoluţia întocmită de procuror, când plângerea prealabilă se adresează organelor de
urmărire penală;
c) hotărârea instanţei de judecată de condamnare a inculpatului;

5. Acţiunea civilă:
a) se pune în mişcare prin rechizitoriul procurorului;
b) aparţine statului;
c) presupune provocarea unui prejudiciu prin săvârşirea unei infracţiuni;

CAPITOLUL VI
MĂSURILE PROCESUALE

MĂSURILE PROCESUALE
Măsurile procesuale sunt mijloace de constrângere care se aplică de organele judiciare, pe o
durată limitată de timp, în vederea realizării scopului procesului penal, prin restrângerea unor
drepturi şi libertăţi ale persoanelor atunci când, din probele administrate rezultă că, persoana
împotriva căreia se ia măsura a comis o faptă prevăzută de legea penală.
După natura lor, măsurile procesuale sunt:
1. Măsuri procesuale preventive, scopul acestora fiind împiedicarea sustragerii învinuitului
sau inculpatului de la urmărire penală, judecată sau de la executarea pedepsei;
2. Măsuri procesuale de ocrotire, scopul acestora fiind prevenirea situaţiilor în care o persoană
aflată în îngrijirea sau întreţinerea unei persoane arestate ar putea fi lipsită de ajutor;
3. Măsuri procesuale de siguranţă, scopul acestora fiind înlăturarea unei stări de pericol pe
care o prezintă învinuiţii sau inculpaţii care suferă de o boală sau de o intoxicaţie cronică cu
alcool sau stupefiante;
4. Măsuri procesuale asigurătorii, scopul acestora fiind garantarea reparării pagubei produse
prin infracţiune.
MĂSURILE PREVENTIVE
Potrivit articolului 136 Cod procedură penală "în cauzele privitoare la infracţiuni pedepsite cu
detenţiune pe viaţă sau cu închisoare, pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal
ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la
judecată ori de la executarea pedepsei, se poate lua faţă de acesta una din următoarele măsuri
preventive:
a) reţinerea;
b) obligarea de a nu părăsi localitatea;
c) obligarea de a nu părăsi ţara;
d) arestarea preventivă.
Pentru a se putea dispune aceste măsuri procesual preventive este necesar să fie întrunite
cumulativ următoarele condiţii:
1. să existe probe sau indicii temeinice că învinuitul sau inculpatul a comis o infracţiune.

23
Legiuitorul defineşte noţiunea de "indicii temeinice" în articolul 68 Cod de procedură penală
după cum urmează: „Sunt indicii temeinice atunci când din datele existente în cauză rezultă
presupunerea rezonabilă că persoana faţă de care se efectuează acte premergătoare sau alte
acte de urmărire penală a săvârşit fapta". Spre exemplu, sunt indicii temeinice descoperirea
bunurilor sustrase de la partea vătămată asupra persoanei cercetate sau găsirea la persoana
bănuită de comiterea unei infracţiuni de omor a cuţitului folosit la uciderea victimei.
2. pentru fapta comisă legea să prevadă pedeapsa închisorii.
Infracţiunea cu privire la care se dispune luarea măsurii preventive trebuie să fie pedepsită cu
detenţiunea pe viaţă sau cu închisoarea (articolul 136 alineatul 1 Cod de procedură penală).
Această condiţie se consideră a fi îndeplinită şi în cazul în care se prevede alternativ pedeapsa
închisorii sau amenda,cu excepţia măsurii arestării preventive care, potrivit articolului 136
alineatul 6 Cod procedură penală, nu poate fi dispusă în cazul infracţiunilor pentru care legea
prevede alternativ pedeapsa amenzii.
Alegerea uneia dintre măsurile procesual preventive se face în raport de scopul acesteia, de
gradul de pericol social al infracţiunii comise, de sănătatea, vârsta, antecedentele şi alte
situaţii privind persoana faţă de care se ia măsura, precum şi în raport de condiţiile care
trebuie întrunite pentru a se putea dispune aceste măsuri.
Competenţa de a lua aceste măsuri este diferită, în raport de măsura procesuală preventivă
care se dispune, şi anume:
- reţinerea poate fi dispusă de organul de cercetare penală sau de procuror în faza urmăririi
penale;
- obligarea de a nu părăsi localitatea în care locuieşte şi obligarea de a nu părăsi ţara se dispun
de către procuror sau judecător în cursul urmăririi penale sau de către instanţa de judecată în
cursul judecăţii;
- arestarea preventivă se dispune numai de judecător, atât în faza de urmărire penală cât şi în
faza de judecată.
Actele prin care se dispun aceste măsuri sunt:
- ordonanţă, care se emite de către organul de cercetare penală sau de către procuror, în cazul
reţinerii, sau numai de către procuror în cazul luării măsurii obligării de a nu părăsi localitatea
ori a obligării de a nu părăsi ţara;
- încheiere motivată, care se emite de către instanţa de judecată în cazul luării măsurii arestării
preventive, precum şi în cazul luării măsurii preventive a obligării de a nu părăsi localitatea şi
a obligării de a nu părăsi ţara.
Din punct de vedere al conţinutului, ordonanţa sau încheierea motivată trebuie să cuprindă
descrierea faptei care face obiectul învinuirii sau inculpării, textul de lege în care aceasta se
încadrează, pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită şi temeiurile concrete
care au determinat luarea măsurii preventive.
Odată cu dispunerea acestor măsuri, potrivit articolului 137 Cod procedură penală, în sarcina
organelor judiciare i-au naştere anumite obligaţii.
Astfel, persoanei reţinute sau arestate i se aduc de îndată la cunoştinţă motivele reţinerii sau
ale arestării. învinuirea se aduce la cunoştinţa celui arestat, în cel mai scurt termen, în
prezenţa unui avocat.
Când se dispune arestarea preventivă a învinuitului sau inculpatului, judecătorul
încunoştinţează despre măsura luată, în termen de 24 de ore, un membru al familiei acestuia
ori o altă persoană pe care o desemnează învinuitul sau inculpatul, consemnându-se într-un
proces-verbal acest fapt.
Şi pentru organul de urmărire penală legiuitorul a stabilit aceleaşi obligaţii în cazul luării
măsurii preventive a reţinerii. Atât cererea celui reţinut, cât şi încunoştinţarea se consemnează
într-un proces verbal.

24
În mod excepţional, potrivit articolului 137 alineatul 3 Cod procedură penală, în cazul luării
măsurii preventive a reţinerii, dacă organul de cercetare penală apreciază că încunoştinţarea
persoanei desemnate de învinuit ar afecta urmărirea penală, îl informează pe procuror, care
decide cu privire la încunoştinţarea solicitată de reţinut.
Măsurile procesual preventive pot fi dispuse din oficiu sau la cererea unuia dintre organele
judiciare. Astfel, dacă organul de cercetare penală consideră că este cazul să se ia măsura
obligării de a nu părăsi localitatea sau obligarea de a nu părăsi ţara, înaintează procurorului un
referat motivat în acest sens, procurorul fiind obligat să se pronunţe în termen de 24 de ore.
Dacă procurorul, din oficiu ori la sesizarea organului de cercetare penală apreciază că este în
interesul urmăririi penale arestarea învinuitului sau inculpatului prezintă dosarul cauzei
preşedintelui instanţei competente sau judecătorului delegat de acesta cu propunerea motivată
de luare a măsurii arestării preventive
înlocuirea sau revocarea măsurilor preventive
Măsura preventivă luată se înlocuieşte cu altă măsură preventivă, când s-au schimbat
temeiurile care au determinat luarea măsurii. De exemplu, dacă în timpul urmăririi penale s-
au administrat probe în legătură cu faptele inculpatului şi nu mai subzistă pericolul ca acesta
să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea martorilor, măsura arestării poate fi
înlocuită cu cea a obligării de a nu părăsi localitatea în care locuieşte.
Când nu mai există vreun temei care să justifice menţinerea măsurii preventive, aceasta
trebuie revocată. Revocarea se poate face din oficiu sau la cerere.
Competenţa de a înlocui sau revoca măsura preventivă luată revine organului judiciar care a
dispus-o, respectiv:
- procurorului sau instanţei de judecată, atunci când măsura preventivă a fost luată în cursul
urmăririi penale de către instanţă sau de procuror. În acest caz, organul de cercetare penală are
obligaţia să-l informeze de îndată pe procuror despre schimbarea sau încetarea temeiurilor
care au motivat luarea măsurii preventive. Procurorul dacă apreciază că informaţiile primite
de la organele de cercetare penală justifică înlocuirea sau revocarea măsurii, dispune aceasta
sau, după caz sesizează instanţa. Spre exemplu, dacă procurorul a dispus luarea faţă de
învinuit a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu şi nu mai există
date sau indicii din care să rezulte că acesta intenţionează să se sustragă urmăririi penale sau
judecăţii, va dispune revocarea măsurii luate;
- instanţa de judecată, atunci când măsura preventivă a fost luată în cursul urmăririi penale de
către instanţă. în acest caz, procurorul este obligat să sesizeze din oficiu instanţa pentru
înlocuirea sau revocarea măsurii preventive luate de aceasta. Spre exemplu, dacă s-a dispus
arestarea preventivă pe motiv că identitatea sau domiciliul inculpatului nu pot fi stabilite din
lipsa datelor necesare, dar în cursul urmăririi penale, s-a stabilit identitatea exactă, cu toate
datele de stare civilă ale inculpatului şi nu sunt întrunite alte condiţii care să justifice arestarea
preventivă, procurorul este obligat să sesizeze instanţa de judecată pentru revocarea arestării
preventive. Instanţa de judecată poate, în acest caz să revoce măsura preventivă dispusă ori să
o înlocuiască cu altă măsură preventivă, după caz ( obligarea de a nu părăsi localitatea sau
obligarea de a nu părăsi ţara);
- instanţa de judecată, din oficiu, dispune revocarea măsurilor preventive şi punerea de îndată
în libertate a învinuitului sau inculpatului în două situaţii:
1. atunci când măsura preventivă a fost luată în cursul urmăririi penale de către instanţă cu
încălcarea prevederilor legale, dispunându-se punerea de îndată în libertate a învinuitului sau
inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză.
2. atunci când instanţa constată, pe baza unei expertize medico-legale că, cel arestat suferă de
o boală care nu poate fi tratată în reţeaua medicală a Direcţiei Generale a Penitenciarelor.
Incetarea de drept a măsurilor preventive

25
Potrivit articolului 140 Cod procedură penală, măsurile preventive încetează de drept în
următoarele cazuri:
a) la expirarea termenelor prevăzute de lege sau stabilite de organele judiciare ori la expirarea
termenului prevăzut în articolul 160b alineatul 1 dacă instanţa nu a procedat la verificarea
legalităţii şi temeiniciei arestării preventive în acest termen;
b) în caz de scoatere de sub urmărire, de încetare a urmăririi penale sau de încetare a
procesului penal ori de achitare;
c) când, înainte de pronunţarea unei hotărâri de condamnare în primă instanţă, durata arestării
a atins jumătatea maximului pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea care face obiectul
învinuirii, fără a se putea depăşi, în cursul urmăririi penale, 180 de zile;
d) când instanţa pronunţă:
- pedeapsă cu închisoarea cel mult egală cu durata reţinerii şi arestării preventive;
- pedeapsă cu închisoarea cu suspendarea condiţionată a executării ori cu suspendarea
executării sub supraveghere sau cu executare la locul de muncă;
- pedeapsa cu amenda;
- pedeapsa închisorii la care se aplică în întregime graţierea;
- hotărâre judecătorească definitivă de condamnare.
e) când instanţa dispune aplicarea unei măsuri educative
Competenţa de a înceta de drept măsurile preventive revine:
- instanţei de judecată, din oficiu sau la sesizarea procurorului;
- procurorului în cazul reţinerii, din oficiu sau în urma informării făcute de organul de
cercetare penală.
Dacă sunt întrunite condiţiile de mai sus organul judiciar competent are obligaţia să dispună
punerea de îndată în libertate a celui reţinut sau arestat. În acest sens, se trimite administraţiei
locului de deţinere o copie a ordonanţei sau dispozitivului, ori un extras cuprinzând
următoarele menţiuni:
- datele necesare pentru identificarea învinuitului sau inculpatului;
- numărul mandatului de arestare;
- numărul şi data ordonanţei, încheierii sau hotărârii prin care s-a dispus liberarea;
- temeiul legal al liberării.
Plângerea împotriva măsurilor procesual preventive
Codul de procedură penală reglementează în articolele 140-141 căile de atac care pot fi
formulate împotriva măsurilor procesual preventive dispuse de organele judiciare.
Plângerea împotriva ordonanţei organului de cercetare penală sau a procurorului privind
măsura reţinerii
Potrivit articolului 1401 Cod procedură penală împotriva ordonanţei organului de cercetare
penală prin care s-a luat măsura preventivă a reţinerii se poate face plângere la procurorul care
supraveghează cercetarea penală.
În cazul în care măsura reţinerii a fost dispusă de procuror, plângerea împotriva ordonanţei
emise de acesta se poate face la prim-procurorul parchetului, iar în cazul în care arestarea a
fost dispusă de prim procurorul parchetului, plângerea împotriva ordonanţei prin care a dispus
reţinerea se poate face la procurorul ierarhic superior. Spre exemplu, dacă măsura reţinerii a
fost dispusă de un procuror de la parchetul de pe lângă judecătorie plângerea împotriva
ordonanţei de reţinere se va face la primul procuror al parchetului, însă dacă, măsura reţinerii
a fost dispusă de primul procuror al parchetului de pe lângă judecătorie, plângerea se va face
la primul procuror al parchetului de pe lângă tribunal, acesta fiind procurorul ierarhic
superior.
Plângerea trebuie introdusă înainte de expirarea celor 24 de ore de la luarea măsurii,
procurorul, respectiv prim procurorul ori procurorul ierarhic superior urmând să se pronunţe
prin ordonanţă înainte de împlinirea termenului de 24 de ore.

26
În cazul în care plângerea este întemeiată, iar măsura reţinerii este ilegală sau nu este
justificată, se va dispune revocarea măsurii şi punerea în libertate a învinuitului.
Plângerea împotriva ordonanţei procurorului privind măsura preventivă a obligării de a nu
părăsi localitatea şi măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara
Potrivit articolului 1402 Cod procedură penală împotriva ordonanţei procurorului prin care se
dispune luarea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea sau a măsurii de a nu părăsi ţara,
învinuitul sau inculpatul poate face plângere în termen de 3 zile de la luarea măsurii.
Plângerea se face la instanţa de judecată căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în
primă instanţă, iar plângerea se soluţionează în termen de 3 zile.
Astfel, dacă învinuitul este cercetat pentru comiterea unei infracţiuni de furt calificat şi se ia
faţă de acesta măsura obligării de a nu părăsi localitatea, plângerea împotriva ordonanţei prin
care s-a luat această măsură este de competenţa judecătoriei. Dacă, însă învinuitul este
cercetat pentru comiterea unei infracţiuni de luare de mită, plângerea împotriva ordonanţei
prin care s-a dispus luarea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi localitatea se va
soluţiona de către tribunal, luarea de mită judecându-se în primă instanţă de către tribunal.
În termen de 24 de ore de la înregistrarea plângerii, organul de urmărire penală are obligaţia
de a înainta dosarul instanţei de judecată.
În ceea ce priveşte soluţionarea plângerii, articolul 140 alineatele 2 şi 3 Cod procedură penală
precizează că, plângerea se va soluţiona în camera de consiliu, iar citarea învinuitului sau
inculpatului este obligatorie, însă neprezentarea acestuia nu împiedică judecarea plângerii.
Participarea procurorului la judecarea plângerii este obligatorie.
Instanţa de judecată se pronunţă în aceeaşi zi prin încheiere, iar dacă se constată că măsura
preventivă luată este ilegală sau nu este justificată, instanţa dispune revocarea ei. Dosarul
cauzei se restituie procurorului în termen de 24 de ore de la soluţionarea plângerii.
Plângerea învinuitului sau inculpatului formulată împotriva ordonanţei procurorului prin care
s-a dispus luarea măsurii preventive nu este suspensivă de executare. Aşadar, învinuitul sau
inculpatul are obligaţia de a respecta îndatoririle care îi revin prin dispunerea acestei măsuri
până la revocarea ei de către instanţa de judecată, ca urmare a plângerii formulate ori, în cazul
în care plângerea sa este respinsă, până la împlinirea perioadei pentru care s-a dispus această
măsură preventivă.
Calea de atac împotriva încheierii pronunţate de instanţă privind măsurile procesual
preventive
Codul de procedură penală reglementează diferit calea de atac împotriva încheierii pronunţate
de instanţă privind arestarea preventivă în faza urmăririi penale şi cea privind măsurile
procesual preventive luate în faza judecăţii.
A. Calea de atac împotriva încheierii pronunţate de instanţă privind arestarea preventivă în
faza urmăririi penale
Potrivit dispoziţiilor articolului 140 Cod procedură penală se poate face recurs la instanţa
superioară împotriva încheierii prin care s-a dispus în cursul urmăririi penale:
- luarea măsurii arestării preventive a învinuitului sau inculpatului;
- revocarea măsurii arestării preventive a învinuitului sau inculpatului;
- înlocuirea măsurii arestării preventive a învinuitului sau inculpatului;
- încetarea măsurii arestării preventive a învinuitului sau inculpatului;
- prelungirea măsurii arestării preventive a învinuitului sau inculpatului;
- respingerea propunerii de arestare preventivă a învinuitului sau inculpatului.
Recursul poate fi făcut de învinuit sau inculpat şi de procuror, în termen de 24 de ore de la
pronunţarea încheierii, pentru cei prezenţi şi de la comunicarea încheierii pentru cei lipsă.
La judecarea recursului este obligatorie prezenţa învinuitului sau inculpatului arestat, care va
fi audiat în prezenţa apărătorului său. Potrivit dispoziţiilor articolului 140 alineatul 3 Cod

27
procedură penală nu este obligatorie prezenţa învinuitului sau inculpatului arestat la judecarea
recursului dacă:
- acesta este internat în spital şi din cauza stării sănătăţii nu poate fi adus în faţa instanţei;

Întrebări:
1. Sunt măsuri procesuale:
a) arestarea preventivă;
b) obligarea la tratament medical;
c) interzicerea de a se afla în anumite localităţi;

2. Măsurile preventive încetează de drept:

a) la expirarea termenelor prevăzute de lege sau stabilite de organele judiciare;
b) în cazul în care se face plângere împotriva măsurii luate de organul de urmărire penală;
c) în ipoteza pronunţării unei hotărâri de condamnare a inculpatului;

3. Măsurile preventive pot fi dispuse prin rmătoarele acte:

a) rezoluţia organului de cercetare penală;
b) ordonanţa organelor de constatare (agenţii poliţiei de frontieră);
c) hotărârea instanţei de judecată;

4. Reţinerea poate fi dispusă de către:

a) organele de cercetare penală;
b) judecător;
c) agenţii poliţieide frontieră, în ipoteza constatării săvârşirii unor infracţiuni la bordul navelor
sau aeronavelor.

5. Arestarea preventivă a învinuitului:

a) se poate dispune de către procuror în cursul urmăririi penale, sau de către instanţa de
judecată, în cursul fazei de judecată;
b) presupune punerea în mişcare a acţiunii penale;
c) nu poate fi dispusă în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede în mod alternativ
pedeapsa amenzii;

CAPITOLUL VII
ACTELE PROCESUALE I PROCEDURALE COMUNE

Actele reprezintă formele prin care se aduc la îndeplinire activităţile din cadrul procesului
penal. Acestea pot fi:
- acte specifice întregului proces penal sau acte generale;
- acte specifice doar unora dintre activităţi sau acte speciale.
În acest capitol vom prezenta actele generale, actele speciale urmând a fi tratate în partea
specială a cursului.
Codul de procedură penală face distincţie între acte procesuale şi acte procedurale.
Actele procesuale constau în manifestările de voinţă ale organelor judiciare şi ale părţilor de
care depinde desfăşurarea procesului penal.
Acestea sunt, ca exemple: începerea urmăririi penale, punerea în mişcare a acţiunii penale,
împăcarea părţilor, retragerea plângerii prealabile, luarea măsurilor preventive etc.

28
Actele procedurale sunt mijloacele juridice prin care se duc la îndeplinire sarcinile ce rezultă
din actele procesuale.
De exemplu: ascultarea unei părţi vătămate, cercetarea locului faptei, efectuarea unei
percheziţii domiciliare etc.
Actele de documentare procedurală sunt înscrisurile în care se consemnează îndeplinirea
actelor procesuale şi procedurale; de exemplu: rezoluţia de începere a urmăririi penale,
ordonanţa de încetare a urmăririi penale, rechizitoriul, încheierile instanţei etc.
Pentru a fi valabile, actele procesuale şi procedurale trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii:
- să emane de la organul competent, sau partea arătată în lege;
- să fie emise cu respectarea legii;
- să respecte condiţiile de fond şi de formă;
- să fie scrise în limba oficială.
Actele pot fi clasificate după următoarele criterii: a). în funcţie de forma lor, sunt:
- acte scrise, cum sunt rezoluţiile şi ordonanţele organelor de urmărire penală, încheierile de
şedinţă sau hotărârile instanţei de judecată;
- acte orale, cum sunt concluziile puse în instanţă, dar pentru care există obligativitatea
înregistrării şi transcrierii lor.
b). în funcţie de subiecţii care le întocmesc sunt:
- acte oficiale, cum sunt cele întocmite de organele judiciare;
- acte neoficiale, cum sunt actele care emană de la părţi, c). în funcţie de obligativitatea lor
sunt:
- acte obligatorii, cum sunt procesul verbal de cercetare la faţa locului sau rezoluţia de
începere a urmăririi penale;
- acte facultative, cum este constituirea de parte civilă.
CEREREA
Cererea este actul procedural prin care, orice persoană se poate adresa organelor judiciare
pentru a fi îndeplinite anumite acte sau proceduri judiciare. De exemplu, cererea de
administrare a unor probe, cererea de recuzare, cererea de comunicare a unor acte, cererea de
instituire a unui sechestru.
Asupra unei cereri formulate, organele judiciare au obligaţia de a dispune în raport cu obiectul
cererii sau, dacă nu are competenţa de a o soluţiona, să o înainteze organului competent. De
exemplu, în cazul în care cererea de liberare provizorie este depusă la organul de cercetare
penală, la procuror sau la administraţia locului de deţinere, aceasta se înaintează în termen de
24 de ore instanţei competente să o soluţioneze.
Dacă cererea este scrisă trebuie să conţină: numele, prenumele, adresa celui care o întocmeşte,
calitatea, obiectul cererii, motivarea solicitării şi semnătura.
In cazul în care cererea este făcută de un substitut procesual, atunci organul judiciar cheamă
persoana pentru care s-a făcut cererea în vederea însuşirii ei.
Dacă cererea se face oral, atunci organul judiciar are obligaţia de a o consemna în scris,
întocmindu-se în acest sens un proces-verbal de către organele de urmărire penală sau
menţiune în încheierea de şedinţă de către instanţa de judecată.
CITAREA
Potrivit articolului 175 Cod procedură penală, chemarea unei persoane în faţa organului de
urmărire penală sau a instanţei de judecată se face prin citaţie scrisă.
Citarea reprezintă instituţia cu ajutorul căreia organele judiciare asigură prezenţa părţilor sau a
altor persoane la activitatea procesual penală.
Citarea se poate face şi prin notă telefonică sau telegrafică. Citaţiile se înmânează de agenţi
anume însărcinaţi cu îndeplinirea acestei atribuţii sau prin mijlocirea serviciului poştal.
Citaţia este individuală şi trebuie să cuprindă următoarele menţiuni:

29
a. denumirea organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată care emite citaţia, sediul
său, data emiterii şi numărul dosarului;
b. numele, prenumele celui citat, calitatea în care este citat şi indicarea obiectului cauzei;
c. adresa celui citat, care trebuie să cuprindă pentru mediul urban: localitatea, judeţul, strada,
numărul şi apartamentul unde locuieşte, iar pentru mediul rural: judeţul, comuna şi satul. în
citaţie se menţionează, când este cazul, orice alte date necesare pentru stabilirea adresei celui
citat;
d. ora, ziua, luna şi anul, locul de înfăţişare, precum şi invitarea celui citat să se prezinte la
data şi locul indicate, cu arătarea consecinţelor legale în caz de neprezentare;
e. că partea citată are dreptul la un apărător cu care să se prezinte la termenul fixat;
f. că potrivit articolului 171 alineatele 2 şi 3 Cod de procedură penală, apărarea este
obligatorie, iar în cazul în care partea nu îşi alege un apărător, cu care să se prezinte la
termenul fixat, i se va desemna un apărător din oficiu;
g. că partea citată poate, în vederea exercitării dreptului la apărare, să consulte dosarul aflat la
arhiva instanţei.
Citaţia se semnează de cel care o emite.
Locul de citare
1. învinuitul sau inculpatul se citează la adresa unde locuieşte, iar dacă aceasta nu este
cunoscută, la adresa locului său de muncă, prin serviciul de personal al unităţii la care
lucrează. Dacă printr-o declaraţie dată în cursul procesului penal învinuitul sau inculpatul a
indicat un alt loc pentru a fi citat, el este citat la locul indicat.
In caz de schimbare a adresei arătate în declaraţia învinuitului sau inculpatului, acesta este
citat la noua sa adresă, numai dacă a încunoştinţat organul de urmărire penală ori instanţa de
judecată de schimbarea intervenită, sau dacă organul judiciar apreciază că s-a produs o
schimbare de adresă.
Dacă nu se cunoaşte adresa unde locuieşte învinuitul sau inculpatul şi nici locul său de muncă,
citaţia se afişează la sediul consiliului local în a cărui rază teritorială s-a săvârşit
infracţiunea. Când activitatea infracţională s-a desfăşurat în mai multe locuri, citaţia se
afişează la sediul consiliului local în a cărui rază teritorială se află organul care efectuează
urmărirea penală.
Dacă învinuitul sau inculpatul locuieşte în străinătate, citarea se face prin scrisoare
recomandată, în afară de cazul când prin lege se dispune altfel. Avizul de primire a scrisorii
recomandate, semnat de destinatar ţinej loc de dovadă a îndeplinirii procedurii. în cazul în
care scrisoarea nu ]j)oate fi înmânată datorită refuzului primirii ei sau din orice alt motiv,
precum şi în cazul în care statul destinatarului nu permite citarea prin poştă, citaţia se va afişa
la sediul parchetului sau al instanţei, după caz.
2. Bolnavii aflaţi în spital sau într-o casă de sănătate se citează prin administraţia acestora.
3. Deţinuţii se citează la locul de deţinere, prin administraţia acestuia.
4. Militarii se citează la unitatea din care fac parte, prin comandantul acesteia.
5. Citarea altor persoane decât învinuitul sau inculpatul se face potrivit dispoziţiilor de mai
sus.
6. Persoanele juridice se citează la sediul acestora.
Citaţia se înmânează personal celui citat, care va semna dovada de primire.
Dacă persoana citată nu vrea să primească citaţia, sau primind-o nu vrea sau nu poate să
semneze dovada de primire, agentul lasă citaţia celui citat ori, în cazul refuzului de primire, o
afişează pe uşa locuinţei acestuia, încheind despre aceasta proces-verbal.
Când citarea se face la locul de muncă, la spital, la locul de deţinere sau la o unitate militară,
aceste unităţi sunt obligate a înmâna de îndată citaţia persoanei citate sub luare de dovadă,
certificându-i semnătura sau arătând motivul pentru care nu s-a putut obţine semnătura.

30
Dovada este predată agentului procedural, care o înaintează organului de urmărire penală sau
instanţei de judecată emitente a citaţiei.
Citaţia destinată unei societăţi se predă la registratură sau funcţionarului însărcinat cu
primirea corespondenţei.
In articolul 179 Codul de procedură penală reglementează modul de înmănare a citaţiei altor
persoane în felul următor;
Dacă persoana citată nu se află acasă, agentul înmânează citaţia soţului, unei rude sau oricărei
persoane care locuieşte cu ea, ori care în mod obişnuit îi primeşte corespondenţa. Citaţia nu
poate fi înmânată unui minor sub 14 ani sau unei persoane lipsite de uzul raţiunii.
Dacă persoana citată locuieşte într-un imobil cu mai multe apartamente sau într-un hotel, în
lipsa soţului, unei rude sau oricărei persoane care locuieşte cu ea, citaţia se predă
administratorului, portarului ori celui care în mod obişnuit îl înlocuieşte.
Persoana care primeşte citaţia semnează dovada de primire, iar agentul, certificând identitatea
şi semnătura, încheie proces-verbal. Dacă aceasta nu vrea sau nu poate semna dovada de
primire, agentul afişează citaţia pe uşa locuinţei, încheind proces-verbal.
în lipsa persoanelor arătate mai sus, agentul este obligat să se intereseze când poate găsi
persoana citată pentru a-i înmâna citaţia. Când nici pe această cale nu se poate ajunge la
înmânare, agentul afişează citaţia pe uşa locuinţei persoanei citate, încheind proces-verbal.
în cazul când persoana citată locuieşte într-un imobil cu mai multe apartamente sau într-un
hotel, dacă în citaţie nu s-a indicat apartamentul ori camera în care locuieşte, agentul este
obligat să facă investigaţii pentru a afla aceasta. Dacă investigaţiile au rămas fară rezultat,
agentul afişează citaţia pe uşa principală a clădirii, încheind proces-verbal şi făcând menţiune
despre împrejurările care au făcut imposibilă înmânarea citaţiei.
Dacă persoana citată şi-a schimbat adresa, agentul afişează citaţia pe uşa locuinţei arătate în
citaţie şi se informează pentru aflarea noii adrese, menţionând în procesul-verbal datele
obţinute.
în cazul neidentificării sediului unei persoane juridice, citaţia se afişează la sediul consiliului
local în a cărui rază teritorială s-a săvârşit infracţiunea.
Persoanele care locuiesc în străinătate vor fi citate potrivit normelor de drept internaţional
aplicabile în relaţia cu statul solicitat; în absenţa unei prevederi prin care să se dispună altfel,
citarea se face prin scrisoare recomandată (avizul de primire semnat de destinatar sau refuzul
de primire a scrisorii ţin loc de dovadă de îndeplinire a procedurii de citare).
Dovada de primire a citaţiei trebuie să cuprindă numărul dosarului, denumirea organului de
urmărire penală sau a instanţei care a emis citaţia, numele, prenumele şi calitatea persoanei
citate, precum şi data pentru care este citată. De asemenea, trebuie să cuprindă data înmânării
citaţiei, numele, prenumele, calitatea şi semnătura celui ce înmânează citaţia, certificarea de
către acesta a identităţii şi semnăturii persoanei căreia i s-a înmânat citaţia, precum şi arătarea
calităţii acesteia.
Ori de câte ori cu prilejul predării sau afişării unei citaţii se încheie un proces-verbal, acesta
va cuprinde în mod corespunzător şi aceste menţiuni.
Mandatul de aducere
Potrivit articolul 183 alineatul 1 Cod procedură penală, "o persoană poate fi adusă în faţa
organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată pe baza unui mandat de aducere,
dacă, fiind anterior citată aceasta nu s-a prezentat iar ascultarea ori prezenţa ei este necesară".
Excepţie de la regula citării anterioare neprezentării, este cea prevăzută în cazul învinuitului
sau inculpatului. învinuitul sau inculpatul poate fi adus cu mandat chiar înainte de a fi fost
chemat prin citaţie, dacă organul de urmărire penală sau instanţa constată motivat că în
interesul rezolvării cauzei se impune această măsură.
Mandatul de aducere se execută prin organele poliţiei, jandarmerie sau poliţei comunitare.

31
Persoanele aduse cu mandat de aducere stau la dispoziţia organelor judiciare numai timpul
strict necesar pentru audierea lor. Acestea pot ' rămâne la dispoziţie mai mult timp, numai
dacă organul judiciar a dispus măsura preventivă a reţinerii sau arestării preventive.
Dacă persoana arătată în mandat nu poate fi adusă din motive de boală sau din orice altă
cauză, cel însărcinat cu executarea mandatului constată aceasta printr-un proces-verbal, care
se înaintează de îndată organului de urmărire penală ori instanţei de judecată.
Dacă cel însărcinat cu executarea mandatului de aducere nu găseşte persoana prevăzută în
mandat la adresa indicată, face cercetări şi dacă acestea au rămas fară rezultat, încheie un
proces-verbal care va cuprinde menţiuni despre cercetările făcute.

Întrebări:

1. Reprezintă acte procedurale:

a) punerea în mişcare a acţiunii penale;
b) executarea unnui mandat de aducere;
c) declararea apelului;

2. Mandatul de aducere se poate executa prin:

a) agenţii procedurali;
b) poliţia comunitară;
c) secretarul parchetului, când aducerea a fost dispusă de procuror;

3. Unde se afişează citaţia în ipoteza în care locul săvârşirii infracţiunii este

multiplu şi nu se cunoaşte adresa unde locuieşte învinuitul sau inculpatul:
a) la sediul consiliului local în a cărui raza teritorială s-a săvârşit infracţiunea;
b) la sediul organului care efectuează urmărirea penală;
c) la sediul consiliului local în a cărui raza teritorială se află organul care
efectuează urmărirea penală;

4. În ipoteza în care învinuitul sau inculpatul locuieşte în străinătate, procedura de

citare se desfăşoară conform următoarelor reguli:
a) citarea se face numai de către reprezentanţii Ministerului Public;
b) citarea se face la sediul consiliului local în a cărui rază teritorială s-a săvârşit
infracţiunea; în acelaşi timp, Ministerul Justiţiei întreprinde demersurile
necesareextrădării învinuitului sau inculpatului;
c) citarea se face potrivit normelor de drept internaţional penal aplicabile în relaţia
cu statul solicitat; în absenţa unei asemenea norme sau în cazul în care
instrumentul juridic internaţional aplicabil o permite, citarea se face prin scrisoare
recomandată;

5. În ipoteza neidentificării sediului persoanei juridice, aceasta va fi citată:

a) numai prin intermediul procurorului, chiar dacă dosarul este instrumentat de
către organele de cercetare ale poliţiei judiciare;
b) la sediul Oficiului Registrului Comerţului;
c) la sediul consiliului local în a cărui rază teritorială s-a săvârşit infracţiunea.

CAPITOLUL VIII

32
 INSTITUŢII LEGATE DE ACTELE PROCESUALE ŞI PROCEDURALE

A. TERMENELE
Termenele sunt intervalele de timp între care pot sau trebuie, sau nu pot fi întocmite anumite
acte sau măsuri procesuale în cursul procesului penal.
De obicei, legea prevede expres un anumit termen pentru efectuarea unui act sau luarea unei
măsuri. De exemplu, persoana vătămată se poate constitui oricând parte civilă în faza de
urmărire penală.
Sunt situaţii în care legea prevede expres anumite termene, care, dacă nu sunt respectate atrag
anumite sancţiuni sau decăderi din drept. De exemplu, în faza judecăţii, persoana vătămată se
poate constitui parte civilă până la citirea actului de sesizare al instanţei, termen după care
persoana vătămata nu mai poate pretinde despăgubiri civile.
Clasificarea termenelor
Termenele pot fi clasificate astfel: I. După modul de determinare
1. Termene determinate relativ, prin anumite formule cum ar fi, "de îndată", "de urgenţă",
imediat". De exemplu, în cazul în care măsura arestării încetează de drept, instanţa de
judecată are obligaţia să dispună punerea de îndată în libertate a celui arestat (articolul 140
Cod procedură penală).
2. Termene determinate absolut, prin indicarea expresă a momentului în care începe sau se
sfârşeşte un termen.
Acestea sunt determinate:
- pe ore (spre exemplu, reţinerea durează 24 de ore);
- pe zile ( de exemplu, arestarea se poate dispune pe cel mult 30 de
zile);
- pe ani (de exemplu, cererea de revizuire în favoarea condamnatului se poate face în termen
de un an );
- prin anumite formule care determină un anumit moment al procesului penal (spre exemplu,
ridicarea excepţiei de necompetenţă teritorială poate fi invocată până la citirea actului de
sesizare al instanţei; nulitatea relativă poate fi invocată până la primul termen cu procedura
îndeplinită).
II. După interesul ocrotit.
1. Termene substanţiale, care sunt determinate de lege pentru limitarea măsurilor procesuale
sau sunt restrictive de libertate. De exemplu, termenele prevăzute la măsurile procesual
preventive.
Expirarea acestor termene are drept consecinţă încetarea de drept a măsurilor procesual
preventive şi nu pot fi prorogate.
2. Termene procedurale, care sunt reglementate pentru buna desfăşurare a procesului penal.
încălcarea acestor termene atrage sancţiunea decăderii din drept sau sancţiunea nulităţii şi pot
fi prorogate, în condiţiile legii. Raportat la efectele lor, termenele procedurale pot fi:
- termene prohibitive, înăuntrul cărora este oprită îndeplinirea anumitor acte procesuale. De
exemplu, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, aceasta nu poate fi pusă în
executare.
- termene imperative, în interiorul cărora trebuiesc îndeplinite anumite acte şi măsuri
procesuale. De exemplu, termenul de apel sau recurs este de 10 zile.
- termene de recomandare, în interiorul cărora se pot efectua anumite acte, dar încălcarea lor
nu atrage sancţiuni procesuale. De exemplu, termenul de 15 zile prevăzut pentru soluţionarea
dosarului de către procuror, în cazul în care s-a întocmit propunere de trimitere în judecată de
către organul de cercetare penală.
III. După durata în care sunt stabilite:

33
1. Termene maxime, în care se stabileşte limita până la care e necesar să se întocmească actul
procedural, cum ar fi termenul de cel mult 3 zile prevăzut pentru organele de cercetare penală
pentru a înainta la procuror cauzele în care s-a aplicat procedura de urmărire a unor infracţiuni
flagrante.
2. Termene minime. în care se stabileşte durata minimă care trebuie să treacă pentru ca un act
procesual să poată fi îndeplinit, cum ar fi depunerea motivelor de recurs cu cel puţin 5 zile
înaintea primului termen de judecată.
3. Termene fixe, care au o durată fixă pentru a se putea îndeplini un act, cum este, spre
exemplu, termenul de recurs în cazul admiterii plângerii împotriva arestării preventive.
IV. După obligativitatea lor:
1. Termene absolute, a căror încălcare atrage sancţiuni procesuale;
2. Termene relative, a căror nerespectare nu atrage sancţiuni.
Consecinţele nerespectării termenelor
Articolul 185 alineatul 1 Cod procedură penală prevede expres consecinţele în cazul
nerespectării termenelor, acestea fiindl
- decăderea din exerciţiul dreptului, când pentru exercitarea unui drept procesual legea
prevede un anumit termen. Spre exemplu, dacă persoana vătămată nu se constituie parte civilă
în procesul penal până la citirea actului de sesizare al instanţei de judecată, decade din dreptul
de a mai solicita despăgubiri; sau dacă, partea interesată nu declară apel în termenul de 10
zile, aceasta decade din dreptul de a mai apela hotărârea judecătorească;
- nulitatea actului făcut peste termen, când era prevăzut un termen înăuntrul căruia se putea
întocmi actul. Spre exemplu, e lovită de nulitate prelungirea duratei arestării preventive care a
fost solicitată după expirarea termenului de 5 zile prevăzut de articolul 156 alineatul 2 Cod
procedură penală;
- încetarea de drept a efectului măsurii, când a expirat termenul pe care se putea dispune o
măsură procesuală. Spre exemplu, în cazul luării măsurii preventive a arestării dispusă pe
timp de 30 de zile de către instanţa de judecată, aceasta încetează de drept la expirarea
termenului, dacă nu s-a solicitat prelungirea măsurii.
Calculul termenelor substanţiale
Calculul termenelor pe ore şi pe zile se face pe "zile pline", adică ora şi ziua în care începe şi
ora şi ziua în care se termină termenul, intră în durata acestuia. De exemplu, în cazul arestării
preventive, ziua şi ora de la care începe durata arestării preventive şi cea în care se termină,
intră în calculul termenului de 30 de zile.
La calculul termenelor pe luni şi ani legiuitorul a stabilit că luna şi anul se socotesc împlinite
cu o zi înainte de ziua corespunzătoare datei de la care au început să curgă.
La calcularea timpului ziua se socoteşte de 24 ore şi săptămâna de 7 zile. Aceasta înseamnă că
se aplică sistemul computaţiunii naturale pentru toate unităţile de timp, adică ziua se socoteşte
de 24 de ore, săptămâna de 7 zile, luna de 30 de zile, iar anul de 365 zile.
Calculul termenelor procedurale
La calcularea termenelor procedurale se porneşte de la ora, ziua, luna sau anul menţionat în
actul care a provocat curgerea termenului, afară de cazul când legea dispune altfel.
La calcularea termenelor pe ore sau pe zile nu se socoteşte ora sau ziua de la care începe să
curgă termenul, nici ora sau ziua în care acesta se împlineşte.
Termenele socotite pe luni sau pe ani expiră, după caz, la sfârşitul zilei corespunzătoare a
ultimei luni ori la sfârşitul zilei şi lunii corespunzătoare din ultimul an. Dacă această zi cade
într-o lună ce nu are zi corespunzătoare, termenul expiră în ultima zi a acelei luni.
Când ultima zi a unui termen cade într-o zi nelucrătoare, termenul expiră la sfârşitul primei
zile lucrătoare care urmează.

34
Spre exemplu, în cazul termenului de 10 zile pentru declararea apelului, dacă ultima zi a
acestui termen cade într-o zi nelucrătoare - într-o zi de duminică - atunci termenul de apel
expiră la sfârşitul primei zi lucrătoare, adică luni.
Prorogarea termenelor
Prorogarea termenelor este posibilă numai în cazul termenelor procedurale.
Aceasta poate fi o prorogare legală, atunci când e prevăzută expres de lege. De exemplu,
articolul 186 Cod procedură penală prevede că atunci când ultima zi a unui termen cade într-o
zi nelucrătoare, termenul expiră la sfârşitul primei zile lucrătoare care urmează.
Prorogarea mai poate fi judiciară, atunci când termenul este prelungit de organele judiciare.
De exemplu, dacă termenul de înfăţişare la instanţa de judecată cade într-o zi de sărbătoare, în
care nu se lucrează, atunci are loc o prorogare judiciară.
Acte considerate ca făcute în termen
Legea prevede situaţii în care, chiar dacă actul nu a fost efectuat în termenul prevăzut el poate
fi considerat ca fiind făcut în termen.
Astfel, actul depus înăuntrul termenului prevăzut de lege la administraţia locului de deţinere
ori la unitatea militară sau la oficiul poştal prin scrisoare recomandată este considerat ca făcut
în termen, înregistrarea sau atestarea făcută de către administraţia locului de deţinere pe actul
depus, recipisa oficiului poştal, precum şi înregistrarea ori atestarea făcută de unitatea militară
pe actul depus, servesc ca dovadă a datei depunerii actului.
Cu excepţia căilor de atac, actul efectuat de procuror este considerat ca făcut în termen, dacă
data la care a fost trecut în registrul de ieşire al parchetului este înăuntrul termenului cerut de
lege pentru efectuarea actului.
De la această ultimă regulă există o excepţie şi anume, declaraţia de exercitare a unei căi de
atac trebuie depusă la instanţa de judecată în termenul prevăzut de lege, fiind relevantă doar
data de înregistrare la instanţă, nu şi aceea de înscriere în registrul de ieşire al parchetului.
B. SANCŢIUNILE
Sancţiunea este mijlocul legal prin care actele procedurale şi procesuale sau măsurile dispuse
în cursul procesului penal fără respectarea legii, sunt lipsite de efecte.
Codul de procedură penală prevede următoarele sancţiuni: inexistenţa, decăderea,
inadmisibilitatea, nulitatea şi amenda judiciară.
Inexistenţa
Inexistenţa este sancţiunea procesuală care priveşte actele şi măsurile luate fără respectarea
normelor imperative ale legii ori sunt lipsite de obiect. De exemplu, întocmirea unui mandat
de arestare de către una din părţile din proces sau întocmirea unei hotărâri judecătoreşti de
către un student la facultatea de drept.
în acest caz, actul sau măsura astfel dispusă nu produce nici un efect şi nu poate fi luat în
considerare de organele judiciare.
Decăderea
Decăderea este sancţiunea procesuală care constă în pierderea exerciţiului unui drept
procesual care nu a fost exercitat înăuntrul termenului prevăzut de lege. De exemplu, dacă una
din părţi nu exercită calea de atac a apelului în termen de 10 zile sau învinuitul ori inculpatul
nu declară recurs în termen de 24 de ore împotriva încheierii prin care s-a dispus arestarea
preventivă, atunci ei decad din dreptul de a mai exercita calea de atac.
Excepţiile de la această sancţiune sunt expres şi limitativ reglementate de lege. De exemplu,
este reglementată posibilitatea repunerii în termenul de apel sau de recurs, dacă una dintre
părţi nu a depus cererea de apel datorită unei cauze temeinice de împiedicare.
Inadmisibilitatea
Inadmisibilitatea este sancţiunea procesuală prin care legea lipseşte de efecte un act
procedural sau procesual întocmit, deşi legea nu prevede întocmirea lui sau atunci când s-au
exercitat drepturi procesuale, deşi acestea erau anterior exercitate ori epuizate. De exemplu,

35
este inadmisibil recursul declarat de partea civilă cu privire la latura penală a cauzei sau este
inadmisibil ca o parte din proces să declare recurs cu privire la aceleaşi aspecte ale hotărârii
pe care le-a mai atacat cu un alt recurs care a fost respins ca neîntemeiat.
Nulitatea
Nulitatea este sancţiunea procesuală care lipseşte de efecte actele procedurale sau procesuale
ori măsurile dispuse cu încălcarea condiţiilor de fond sau de formă prevăzute expres de lege.
Potrivit articolului 197 Cod procedură penală, nulitatea este aplicabilă numai atunci când s-a
adus o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea acelui act, aceasta fiind o
condiţie imperativă, necesară.
După efectele pe care le produc, nulităţile sunt absolute şi relative.
Nulitatea absolută, este acea nulitate care intervine în cazul nerespectării dispoziţiilor legale
ce prevăd expres această sancţiune. Ea nu poate fi înlăturată în nici un mod, poate fi invocată
în orice stare a procesului, de oricare dintre participanţii la procesul penal sau din oficiu de
către organele judiciare.

Întrebări:
1. Sancţiunea nulităţii absolute poate fi invocată dacă se constată:
a) încălcarea dispoziţiilor relative la competenţa teritorială;
b) nerespectarea dispoziţiilor relative la compunerea instanţei de judecată;
c) încălcarea dispoziţiilor relative la efectuarea expertizei medico-legale;

2. Amenda judiciară se aplică:

a) numai de către instanţa de judecată;
b) de organul de urmărire penală;
c) numai de către procuror;

3. Este prevăzută sub sancţiunea nulităţii absolute:

a) încălcarea dispoziţiilor relative la asistarea obligatorie a învinuitului de către apărător;
b) încălcarea dispoziţiilor relative la luarea declaraţiei părţii vătămate;
c) întocmirea referatului de terminare a urmăririi penale înainte de prezentarea
materialului de urmărire penală;

4. Se sancţionează cu amenda judiciară:

a) lipsa nejustificată a martorului, expertului sau interpretului legal citat;
b) faptele penale care prezintă un grad redus de pericol social;
c) abaterile de natură contravenţională, precum şi faptele în privinţa cărora instanţa de
judecată a dispus înlocuirea răspunderii penale;

5.În procedura de calcul a termenului privind arestarea preventivă:

a) nu se socoteşte ziua de la care începe să curgă termenul şi nici ziua în care acesta se
împlineşte;
b) nu se iau în considerare sărbătorile legale;
c) ziua la care începe şi cea la care se sfârşeşte termenul intră în durata termenului;

CAPITOLUL IX:
PROBAŢIUNEA

PROBAŢIUNEA

36
În desfăşurarea procesului penal organele judiciare au nevoie de date şi informaţii pe baza
cărora să soluţioneze cauzele penale. Aceste date sunt furnizate prin intermediul probelor.
În vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală şi instanţa de judecată sunt obligate
să lămurească cauza sub toate aspectele, pe bază de probe.
Probele în procesul penal sunt definite de articolul 63 Cod procedură penală care stabileşte ca
fiind probă "orice element de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei
infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor
necesare pentru justa soluţionare a cauzei".
Probele se pot clasifica după următoarele criterii:
1. după caracterul lor sunt:
- probe în acuzare;
- probe în apărare.
2. după sursa lor sunt:
- probe imediate, care sunt obţinute din sursa originară, cum ar fi declaraţia unui martor
ocular;
- probe mediate, care sunt obţinute din surse secundare, cum ar fi declaraţia unui martor
căruia partea vătămată i-a povestit ce s-a întâmplat.
3. după legătura lor cu obiectul probaţiunii sunt:
- probe directe, cum sunt actele găsite cu ocazia percheziţiei domiciliare;
- probe indirecte, cum este, spre exemplu, imposibilitatea inculpatului de a justifica prezenţa
în locul comiterii infracţiunii.
Obiectul probaţiunii
Obiectul probaţiunii este constituit din ceea urmează a se dovedi în procesul penal, adică din
fapte şi împrejurări de fapt.
Fapte şi împrejurări ce trebuie dovedite
În cadrul probaţiunii se cuprind faptele care privesc fondul cauzei, adică cele care privesc
existenţa infracţiunii, identificarea făptuitorului, dovedirea vinovăţiei sale, şi fapte care
privesc normala desfăşurare a procesului penal, cum ar fi starea sănătăţii inculpatului, sau
împrejurări privind luarea măsurilor asigurătorii.
Faptele şi împrejurările care trebuiesc dovedite sunt:
a), fapte principale sau probele directe, care duc singure la dovedirea faptei şi a vinovăţiei
făptuitorului. De exemplu, sustragerea în cazul unui furt, lovirea în cazul infracţiunii de
lovire;
b). faptele probatorii sau probele indirecte, care, prin informaţiile care le furnizează duc
indirect la stabilirea faptelor principale. De exemplu, relaţiile de duşmănie între victimă şi
făptuitor, hainele agresorului care au pete de sânge sau instrumentul folosit la exercitarea
violenţei asupra victimei şi care sunt găsite în casa acestuia.
Fapte si împrejurări ce nu trebuie dovedite
Potrivit articolului 62 Cod procedură penală, organele judiciare trebuie să lămurească cauza
sub toate aspectele. De la această regulă există anumite excepţii, şi anume:
- prezumţiile legale relative, cum ar fi cea prevăzută de articolul 51 alineatul 4 Cod penal
potrivit căreia cunoaşterea legii penale este prezumată de lege şi nimeni nu poate invoca în
apărarea sa necunoaşterea acesteia;
- faptele evidente, cum ar fi cunoştinţele despre lumea înconjurătoare. De exemplu, este
cunoscut că la ora 14 este lumină, iar la ora 24 este întuneric;
- faptele de notorietate sau contrare concepţiei noastre despre lume, cum ar fi împrejurarea că
o persoană nu poate muri din cauza unei fantome ori datorită farmecelor;
- faptele necontestate, atunci când părţile acceptă existenţa unor situaţii de care depinde
soluţionarea procesului penal.
Fapte care pot fi dovedite

37
Sunt anumite categorii de fapte care pot furniza date privind comiterea unor infracţiuni,
acestea fiind:
- fantele auxiliare, care, deşi nu se referă la dovedirea împrejurărilor cauzei, pot furniza
informaţii. De pildă, afirmaţia unei persoane cu privire la realitatea unor înscrisuri prezentate
de inculpat;
- faptele similare. De exemplu, inculpatul a mai fost condamnat pentru acelaşi gen de
infracţiuni, comise prin acelaşi mod de operare.
Fapte care nu pot fi dovedite
- prezumţiile legale absolute şi faptele negative. De exemplu, o persoană nu poate dovedi că
nu a fost niciodată într-o anumită localitate.
Reguli generale privind administrarea probelor
Articolul 67 Cod procedură penală stabileşte condiţiile necesare ale probelor în procesul
penal. Astfel, "cererea pentru administrarea unei probe nu poate fi respinsă, dacă proba este
concludentă şi utilă". Din această reglementare expresă rezultă că, pentru a fi administrată în
procesul penal, proba trebuie să fie:
1. pertinentă, adică să aibă legătură cu infracţiunea. De exemplu, audierea unui martor ocular
sau expertizarea unui înscris despre care există date certe că a fost contrafăcut;
2. concludentă, adică să contribuie la aflarea adevărului;
3. utilă, adică să fie necesară pentru aflarea adevărului;
4. admisibilă, adică să nu existe interdicţii legale.
Capitolul „Probele şi mijloacele de probă" din Codul de procedură penală stabileşte în
articolele 62 - 68 regulile generale privind administrarea probelor. Aceste reguli sunt:
Probele nu au valoare mai dinainte stabilită.
Aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală şi de instanţa de judecată în
urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului. Astfel, potrivit
dispoziţiilor Codului de procedură penală nici una dintre probele administrate în cauză nu are
o valoare probatorie mai mare, acestea trebuind să se coroboreze între ele cu privire la
elementele de fapt care dovedesc sau nu existenţa unei infracţiuni.
De exemplu, recunoaşterea infracţiunii de către inculpat prin declaraţia pe care o dă în faţa
organelor judiciare nu constituie cea mai importantă probă; ea trebuie coroborată cu alte probe
pentru a se putea dispune condamnarea acestuia. La fel, nici declaraţia martorului nu are
valoare probatorie superioară celei a părţii civile sau altor probe administrate în cauză.
Sarcina administrării probelor în procesai penal revine organului de urmărire penală şi
instanţei de judecată.
La cererea organului de urmărire penală ori a instanţei de judecată, orice persoană care
cunoaşte vreo probă sau deţine vreun mijloc de probă este obligată să le aducă la cunoştinţă
sau să le înfăţişeze.
Totodată, părţile au dreptul de a propune probe şi de a cere administrarea lor. De exemplu,
dacă inculpatul propune audierea unor martori în apărarea sa, organele judiciare încuviinţează
şi administrează aceste probe.
În virtutea rolului activ, organele judiciare trebuie să administreze toate probele care sunt
necesare pentru lămurirea cauzelor sub toate aspectele, indiferent dacă aceste probe sunt în
favoarea sau în defavoarea uneia dintre părţi.
Principiul prezumţiei de nevinovăţie.
Potrivit articolului 66 Cod procedură penală, învinuitul sau inculpatul beneficiază de
prezumţia de nevinovăţie şi nu este obligat să probeze nevinovăţia sa.
Aşadar, în procesului penal se administrează toate probele necesare aflării adevărului, dar
până la condamnarea învinuitului sau inculpatului, ca urmare a dovedirii şi stabilirii vinovăţiei
sale, acesta beneficiază de prezumţia de nevinovăţie. Această prezumţie este înlăturată prin

38
administrarea probatoriului de către organele judiciare. În cazul când există probe de
vinovăţie, învinuitul sau inculpatul are dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie.
Interzicerea mijloacelor de constrângere.
Este oprit a se întrebuinţa violenţe, ameninţări ori alte mijloace de constrângere, precum şi
promisiuni sau îndemnuri, în scopul de a se obţine probe. Probele obţinute prin astfel de
mijloace sunt nelegale şi nu au valoare probatorie în procesul penal.
De asemenea, este interzis a determina o persoană să săvârşească sau să continue săvârşirea
unei fapte penale, în scopul obţinerii unei probe. Spre exemplu, este interzis ca organele
judiciare să determine sau să permită unui inculpatul care comercializa droguri în mod
constant să continue această activitate ilicită încă o perioadă de timp, pentru ca, în acest fel să
poate obţine probe şi faţă de persoanele care cumpărau astfel de substanţe.
Cu privire la aceste aspecte practica judiciară a pronunţat următoarele soluţii:
- partea responsabilă civilmente nu poate fi obligată la despăgubiri solidar cu inculpatul,
numai pe baza recunoaşterii acestuia; instanţa de judecată trebuie să ceară părţii civile să facă
dovada, prin probe concludente, a existenţei şi întinderii prejudiciului;
- nu există o preferinţă între declaraţiile succesive ale inculpatului; simplele retractări ale
acestuia nu sunt suficiente pentru a înlătura o anumită împrejurare dacă aceasta rezultă din
probe concludente;
- nici o dispoziţie legală nu opreşte să fie audiaţi ca martori persoanele faţă de care s-a dispus
scoaterea de sub urmărire penală şi nici nu restrânge valoarea probantă a acestora, întrucât
toate probele se examinează în ansamblul lor spre a verifica dacă sunt sincere şi neechivoce;
- nu se poate acorda o valoare probantă deosebită reconstituirii, aceasta trebuind să fie
coroborată cu celelalte probe din dosar;
- instanţa de judecată nu poate respinge cererea de probe în apărare a inculpatului pe motiv că
acesta ar fi negat comiterea faptei şi astfel ar fi inutilă.
MIJLOACELE DE PROBĂ
Potrivit articolului 64 Cod procedură penală, mijloacele de probă prin care se constată
elementele de fapt ce pot servi ca probă sunt: declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului,
declaraţiile părţii vătămate, ale părţii civile şi ale părţii responsabile civilmente, declaraţiile
martorilor, înscrisurile, înregistrările audio sau video, fotografiile, mijloacele materiale de
probă, constatările tehnico-ştiinţifice, constatările medico-legale şi expertizele.
Toate probele obţinute ilegal nu pot fi folosite în procesul penal şi nu au valoare probatorie.
De exemplu, orice înregistrare a convorbirilor telefonice pentru care nu există autorizaţia de
interceptare şi înregistrare prevăzută de articolul 911 Cod procedură penală nu poate fi folosită
ca probă. De asemenea, probele obţinute ca urmare a efectuării unei percheziţii domiciliare
fară respectarea dispoziţiilor legale nu por fi folosite în procesul penal şi nu au valoare
probatorie.
Declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului
Pornind de la împrejurarea că învinuitul sau inculpatul cunoaşte cel mai bine împrejurările în
care a fost comisă infracţiunea, legiuitorul a înscris declaraţiile acestuia între mijloacele de
probă în procesul penal.
Declaraţiile învinuitului sau inculpatului constituie un drept al acestuia şi nu o obligaţie. Acest
mijloc de probă are o dublă funcţionalitate: pe de o parte furnizează informaţiile necesare
aflării adevărului, iar pe de altă parte constituie prima modalitate prin intermediul căreia cel
care urmează să fie tras la răspundere penală îşi exercită dreptul de apărare.
Importanţa acestui mijloc de probă este subliniată prin obligaţia pe care o au organele
judiciare de a-1 asculta pe învinuit sau inculpat, legea stabilind momentele în care trebuie să
aibă loc aceasta:
A. în faza urmăririi penale

39
- învinuitul este ascultat după începerea urmăririi penale (articolul 70 Cod procedură penală),
cu ocazia luării măsurilor preventive (articolele 137, 146, 148 Cod procedură penală), înainte
de terminarea cercetării penale, dacă nu este pusă în mişcare acţiunea penală ( articolul 255
Cod procedură penală );
- inculpatul este ascultat cu ocazia luării măsurii arestării preventive, în cazul continuării
cercetării după punerea în mişcare a acţiunii penale (articolul 237 Cod procedură penală) şi cu
ocazia prezentării materialului de urmărire penală; şi, la sfârşitul urmăririi penale, ocazia
prezentării materialului de urmărire penală (articolul 250 Cod procedură penală);
B. în faza judecăţii
- inculpatul este audiat după începerea cercetării judecătoreşti (articolul 323 Cod procedură
penală) şi poate fi reaudiat ori de câte ori este necesar.
Cauza se poate instrumenta fară a-1 asculta pe învinuit sau inculpat când acesta este dispărut,
se sustrage de la urmărire penală sau judecată, ori locuieşte în străinătate.
încălcarea dispoziţiilor legale privind ascultarea învinuitului sau inculpatului atrage
sancţiunea nulităţii absolute, deoarece prin aceasta este încălcat dreptul său la apărare.

Întrebări:
1. Nu pot fi obligate să depună mărturie în procesul penal:
a) minorii sub 16 ani;
b) persoanele obligate să păstreze secretul profesional, în legătură cu faptele şi
împrejurările de care au luat cunoştinţă în exerciţiul profesiei;
c) rudele apropiate ale inculpatului;

2. Nu pot fi martori asistenţi:

a) minorii;
b) cei care au cunoştinţă despre faptă;
c) persoanele interesate în cauză;

3. Probele în procesul penal:

a) pot fi administrate doar în cursul urmăririi penale;
b) trebuie să fie pertinente, concludente, utile şi admisibile;
c) sunt acele date existente în cauză din care rezultă presupunerea rezonabilă că persoana
faţă de care se efectuează acte premergătoare sau acte de urmărire penală a săvârşit fapta;

4. Ridicarea de obiecte şi înscrisuri se dispune de către:

a) organul de urmărire penală;
b)executorul judecătoresc;
c) organele proprii de executare ale unităţii păgubite;

5. Situaţiile care permit efectuarea de percheziţii pe timpul nopţii:

a) în caz de infracţiune flagrantă;
b) când este efectuată de procuror;
c) când persoana la domiciliul căreia urmează a se face percheziţia consimte în scris la
aceasta.

CAPITOLUL X
URMĂRIREA PENALĂ

40
A. SESIZAREA ORGANELOR JUDICIARE PENALE
Declanşarea activităţii organelor judiciare este condiţionată de luarea la cunoştinţă despre
comiterea unor fapte care atrag răspunderea penală. Mijlocul prin care organele judiciare sunt
informate despre săvârşirea unor infracţiuni poartă denumirea de act de sesizare.
Sesizarea are ca efect obligaţia organelor judiciare de a desfăşura activităţi specifice pentru
verificarea comiterii infracţiunilor sesizate.
Raportat la diferite criterii, sesizările pot fi clasificate astfel:
1. După criteriul modului de efectuare al sesizării, aceasta poate fi:
a) sesizare externă, atunci când sesizarea este făcută de o persoană fizică sau juridică, alta
decât organul judiciar,
b) sesizare internă, atunci când sesizarea aparţine organului judiciar, fiind o sesizare din
oficiu.
2. După criteriul organului judiciar care este sesizat, pot fi;
a) sesizare adresată organelor de urmărire penală, care se poate face, în principiu de orice
persoană, prin plângere, denunţ, plângere prealabilă, sau de însuşi organul de urmărire penală
prin sesizare din oficiu.
b) sesizare adresată instanţei de judecată, care se poate face de procuror prin rechizitoriu.
SESIZAREA ORGANELOR DE URMĂRIRE PENALĂ
Codul de procedură penală stabileşte două moduri de sesizare a organelor de urmărire penală,
şi anume: sesizarea generală şi sesizarea specială.

Moduri generale de sesizare a organelor de urmărire penală

Potrivit articolului 221 Cod procedură penală, modurile generale de sesizare a organelor de
urmărire penală sunt plângerea, denunţul, ori sesizarea din oficiu, când organul de urmărire
penală află, pe orice altă cale, că s-a săvârşit o infracţiune.
Sunt situaţii în care sesizarea organelor de urmărire penală trebuie să se facă de anumite
organe, iar în lipsa acestei sesizări nu se poate dispune începerea urmăririi penale. Spre
exemplu, pentru infracţiunile comise de militari sau civili în legătură cu obligaţiile lor militare
este necesară sesizarea comandantului. Aceste cazuri, expres prevăzute de lege, constituie
moduri speciale de sesizare ale organelor de urmărire penală.
Plângerea
Articolul 222 Codul de procedură penală defineşte plângerea ca fiind "încunoştinţarea făcută
de o persoană fizică sau de o persoană juridică, referitoare la o vătămare ce i s-a cauzat prin
infracţiune".
Plângerea poate fi făcută în scris sau oral.
Plângerea scrisă trebuie să cuprindă: numele, prenumele, calitatea şi domiciliul petiţionarului,
descrierea faptei care formează obiectul plângerii, indicarea făptuitorului dacă este cunoscut şi
a mijloacelor de probă, precum şi semnătura celui care a formulat plângerea. Aceasta poate fi
depusă la organul judiciar sau poate fi expediată prin poştă.
Plângerea făcută oral se consemnează într-un proces-verbal de organul care o primeşte şi va
cuprinde aceleaşi elemente.
De regulă, plângerea se face personal, însă legea de procedură a prevăzut şi situaţii în care
plângerea poate fi făcută de alte persoane, şi anume:
- mandatarul; în acest caz mandatul trebuie să fie special, iar procura rămâne ataşată plângerii;
- soţul pentru celălalt soţ;
- copilul major pentru părinţi;
- reprezentantul legal pentru persoana lipsită de capacitate de exerciţiu.

41
în aceste cazuri, cel în favoarea căruia se face plângerea penală trebuie să şi-o însuşească.
în acest sens, organul de urmărire penală este obligat ca, să cheme persoana vătămată şi să o
întrebe dacă înţelege să îşi însuşească plângerea formulată în favoarea sa. Persoana vătămată
poate să declare că nu-şi însuşeşte plângerea, ceea ce echivalează cu lipsa plângerii. Pentru
persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu nu se aplică regula însuşirii plângerii formulate în
favoarea sa.
În general, plângerea nu trebuie supusă încuviinţării, aprobării ori confirmării. însă, pentru
persoanele cu capacitate de exerciţiu restrânsă, Codul de procedură penală în articolul 222
alineatul 6, a prevăzut o situaţie de excepţie, stabilind că acestea pot face plângere numai cu
încuviinţarea persoanelor prevăzute de legea civilă: părinte, tutore, curator.
Sesizarea prin plângere se poate face oricând în interiorul termenului de prescripţie a
răspunderii penale, nefiind stabilit prin lege un anumit termen în interiorul căruia trebuie să se
facă încunoştinţarea organelor judiciare.
O excepţie de la această regulă este instituită prin articolul 221 alineatul 4 Cod procedură
penală, care prevede că atunci când, prin săvârşirea unei infracţiuni s-a produs o pagubă uneia
din unităţile la care se referă articolul 145 din Codul penal, unitatea păgubită este obligată să
sesizeze de îndată organul de urmărire penală, să prezinte situaţii explicative cu privire la
întinderea pagubei, date cu privire la faptele prin care paguba a fost pricinuită şi să se
constituie parte civilă.
În situaţia în care plângerea este greşit îndreptată la organul de urmărire penală sau la instanţa
de judecată ea va fi trimisă organului competent, potrivit art.222 alin.(7) din Codul de
procedură penală.
Denunţul
Articolul 223 Cod procedură penală defineşte denunţul ca fiind "încunoştinţarea făcută de
către o persoană fizică sau de către o persoană juridică despre săvârşirea unei infracţiuni".
Spre deosebire de plângere, care poate fi făcută numai de persoana căreia i s-a cauzat o
vătămare prin infracţiune, denunţul poate fi făcut de orice persoană care a luat cunoştinţă de
comiterea unei fapte penale.
Denunţul trebuie să conţină aceleaşi date ca şi plângerea.
Denunţul scris trebuie să fie semnat de denunţător, iar în cazul denunţului oral, acesta se
consemnează într-un proces-verbal de către organul în faţa căruia a fost făcut.
Dacă denunţul nu este semnat sau persoana care 1-a făcut nu îşi declină identitatea va exista
un denunţ anonim, iar organele de urmărire penală se vor putea sesiza din oficiu când
consideră că este cazul.
Excepţiile de la această regulă trebuiesc prevăzute în mod expres. Astfel, Legea nr.78/2000
privind prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie prevede expres în
articolul 25 alineatul 3 că sesizările anonime nu pot fi luate în considerare.
în situaţia în care cel care formulează denunţul este şi autorul faptei, atunci suntem în prezenţa
unui autodenunţ. Spre exemplu, în cazul comiterii infracţiunii de dare de mită, dacă
făptuitorul denunţă infracţiunea autorităţilor, înainte ca acestea să aibă cunoştinţă de
comiterea acesteia, atunci făptuitorul va fi apărat de pedeapsă. în acest caz, făptuitorul
întocmeşte un autodenunţ, făcând posibilă aplicarea cauzei de impunitate prevăzută de
articolul 255 alineatul 3 Cod penal.
Sesizarea din oficiu
În cazurile în care organele judiciare au luat cunoştinţă, prin orice mijloc că, s-a comis o faptă
prevăzută de legea penală, atunci se sesizează din oficiu.
Organele de urmărire penală se pot sesiza din oficiu ca urmare a constatărilor proprii, ca
urmare a informaţiilor care le parvin prin metodele informativ-operative, din mass-media, din
datele care rezultă ca urmare a investigării altor infracţiuni.

42
Sesizarea din oficiu a organelor de urmărire penală trebuie consemnată în cuprinsul unui
proces-verbal.
De asemenea, sesizarea din oficiu se realizează cu ocazia constatării infracţiunilor flagrante.
Este flagrantă infracţiunea descoperită în momentul săvârşirii sau imediat după săvârşire sau
infracţiunea al cărei făptuitor, imediat după săvârşire, este urmărit de persoana vătămată, de
martorii oculari sau de strigătul public, ori este surprins aproape de locul comiterii infracţiunii
cu arme, instrumente sau orice alte obiecte de natură a-1 presupune participant la infracţiune.
Sesizarea din oficiu se mai poate realiza cu ocazia constatării unor infracţiuni de către alte
organe decât cele de urmărire penală.
Potrivit articolului 214 Cod procedură penală sunt obligate să procedeze la luarea de declaraţii
de la făptuitor şi de la martorii care au fost de faţă la săvârşirea unei infracţiuni şi să
întocmească proces-verbal despre împrejurările concrete ale săvârşirii acesteia:
a) organele inspecţiilor de stat, ale altor organe de stat, precum şi ale unităţilor la care se
referă articolul 145 din Codul penal, pentru infracţiunile care constituie încălcări ale
dispoziţiilor şi obligaţiilor a căror respectare o controlează potrivit legii (de exemplu, organele
de control ale Curţii de Conturi, Inspectoratului de protecţie a muncii, Oficiului pentru
Protecţia Consumatorului).
b) organele de control şi cele de conducere ale administraţiei publice, ale altor unităţi la care
se referă articolul 145 din Codul penal, pentru infracţiunile săvârşite în legătură cu serviciul
de cei aflaţi în subordine ori sub controlul lor.
Alte organe de stat cu atribuţii de constatare sunt:
a) comandanţii de nave şi aeronave pentru infracţiunile săvârşite pe acestea, pe timpul cât
navele şi aeronavele pe care le comandă se află în afara porturilor sau aeroporturilor;
b) lucrătorii din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră, pentru infracţiunile de
frontieră;
c) ofiţerii şi subofiţerii din cadrul Jandarmeriei Române pentru infracţiunile constatate pe
timpul executării misiunilor specifice.
Procesele-verbale încheiate de aceste organe constituie mijloace de probă, iar actele încheiate
se înaintează procurorului în cel mult 3 zile de la descoperirea faptei ce constituie infracţiune,
afară de cazul când legea dispune altfel.
Toate aceste organe au atribuţii de constatare a infracţiunii, dar nu şi de cercetare a acestora,
competenţa lor în cadrul procesului penal constând în posibilitatea de a încheia procese
verbale de constatare, care se înaintează procurorului în vederea sesizării din oficiu.
Moduri speciale de sesizare a organelor de urmărire penală
Ca moduri speciale de sesizare Codul de procedură penală stabileşte trei categorii:
- sesizarea la cererea organului competent
- autorizarea organului prevăzut de lege
- plângerea prealabilă.
Sesizarea la cererea organului competent
Articolul 225 Cod procedură penală stabileşte că, atunci "când legea prevede că începerea
urmăririi penale nu poate avea loc fără o sesizare specială, aceasta trebuie făcută în scris şi
semnată de către organul competent".
în acest caz, actul de sesizare trebuie să conţină aceleaşi date ca şi plângerea penală.
Sesizarea specială este necesară atunci când legea prevede expres că urmărirea penală nu
poate fi începută în lipsa acesteia. Iată câteva exemple:
- sesizarea comandantului navei în cazul comiterii infracţiunii de refuz de a executa un ordin
privitor la îndatoririle de serviciu privind siguranţa navigaţiei şi a navei sau a conducătorului
unităţii, dacă această infracţiune se comite de chiar comandantul navei ( Decretul 443/1973);

43
- sesizarea organelor competente ale căilor ferate în cazul comiterii infracţiunilor care pun în
pericol siguranţa circulaţiei mijloacelor de transport ale căilor ferate ( articolul 278 Cod
penal);
- sesizarea comandantului unităţii în cazul infracţiunilor comise de militari sau civili în
legătură cu obligaţiile lor militare ( articolul 226 Cod procedură penală);
- cererea Camerei Deputaţilor, Senatului sau Preşedintelui României în cazul infracţiunilor
comise de membrii Guvernului în exerciţiul funcţiunii ( articolul 108 Constituţia României);
- sesizarea Camerei de Comerţ şi Industrie sau al unei organizaţii profesionale în cazul
comiterii infracţiunii de concurenţă neloială;
- dispoziţiile scrise ale Ministrului Justiţiei, date prin Procurorul General procurorului
competent să înceapă, în condiţiile legii procedura de urmărire a infracţiunilor despre care are
cunoştinţă şi să promoveze în faţa instanţelor judecătoreşti acţiunile necesare apărării
interesului public, (articolul 38 alineatul 4 din Legea nr.92/1992).
Autorizarea organului prevăzut de lege
Potrivit articolului 221 alin.2 Cod procedură penală, atunci când legea prevede expres că este
necesară autorizarea organului prevăzut de lege pentru punerea în mişcare a acţiunii penale,
procesul penal nu mai poate continua în lipsa acestei autorizări. Spre exemplu, este necesară o
astfel de autorizare în următoarele cazuri:
- când s-au comis infracţiuni contra vieţii, sănătăţii, integrităţii corporale, libertăţii sau
demnităţii săvârşite împotriva reprezentantului unui stat străin, urmărirea penală nu poate
începe fară exprimarea dorinţei guvernului străin.
- pentru infracţiunile comise în afara teritoriului ţării contra statului român sau contra vieţii
sau sănătăţii unui cetăţean român, de către un cetăţean străin sau persoană fară cetăţenie care
nu domiciliază în România

Întrebări:

1.Urmărirea penală se desfăşoară de către:

a) procuror şi organele de cercetare penală
b) magistraţi
c) organele de urmărire penală, organele de cercetare ale poliţiei judiciare şi organele de
cercetare penală speciale;

2. Limita iniţială a urmăririi penale:

a) constă în începerea urmăririi penale, prin rechizitoriu;
b) coincide cu naşterea obligaţiei organelor judiciare de a asigura asistenţa juridică obligatorie
petru învinuit sau inculpat;
c)este marcată prin dispoziţia organelor de urmărire penală de începere a urmăririi penale;

3. Actul prin care se dispune suspendarea urmăririi penale este:

a) ordonanţa;
b)ordonanţa, când s-a pus în mişcare acţiunea penală sau rezoluţia, când nu s-a procedat la
punerea în mişcare a acţiunii penale;
c) ordonanţa, când se dispune de procuror şi rezoluţie, când se dispune de organul de cercetare
penală;

4. Prezentarea materialului de urmărire penală învinuitului este:

a) obligatorie;
b) facultativă;

44
c) obligatorie în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare
de 5 ani;

5. Actul prin care se dispune încetarea urmăririi penale când organul de urmărire penală este
sesizat prin denunţ este:
a) ordonanţa;
b) încheierea;
c)rezoluţia;

CAPITOLUL XI
JUDECATA

JUDECATA
Judecata este cea de-a doua fază a procesului penal, care se desfăşoară în faţa instanţei de
judecată, din momentul sesizării acesteia şi până la soluţionarea definitivă a cauzei penale.
În această fază, instanţa de judecată verifică întreaga activitate procesuală desfăşurată atât în
faza urmăririi penale, cât şi în cursul judecării, instanţa având posibilitatea să restituie cauza
organelor de urmărire penală în cazul în care acestea au efectuat activităţi procesuale fără a
respecta legea.
Obiectul judecăţii este aflarea adevărului cu privire la fapta cu care a fost sesizată, la persoana
care a comis infracţiunea, precum şi soluţionarea cu caracter definitiv a cauzei.
Instanţa de judecată îşi exercită atribuţiile în mod activ, în vederea aflării adevărului şi a
realizării rolului educativ al judecăţii.
Forma de desfăşurare a judecăţii este şedinţa de judecată.
În cursul judecăţii, procurorul şi oricare dintre părţi pot formula cereri, ridica excepţii şi pune
concluzii.
Partea vătămată poate formula cereri, ridica excepţii şi pune concluzii cu privire la latura
penală a cauzei. în caz de concurs de infracţiuni sau de conexitate, dreptul părţii vătămate se
limitează la fapta care i-a cauzat vătămarea.
Partea civilă poate formula cereri, ridica excepţii şi pune concluzii în măsura în care acestea
au legătură cu pretenţiile sale civile.
Inculpatul poate formula cereri, excepţii şi pune concluzii atât cu privire la latura civilă, cât şi
cu privire la latura penală a cauzei.
Principiile specifice fazei de judecată
Pe lângă principiile generale ale procesului penal, fazei de judecată îi sunt specifice anumite
principii: principiul publicităţii, principiul contradictorialităţii şi principiul oralităţii.
Publicitatea şedinţei de judecată
Potrivit articolului 290 Cod procedură penală "şedinţa de judecată este publică", astfel că
orice persoană interesată poate asista la desfăşurarea activităţilor procesuale sau procedurale
specifice judecăţii.
Excepţiile de la această regulă sunt prevăzute expres de lege, acestea
fiind:
1. Minorii sub 16 ani nu pot asista la şedinţa de judecată (articolul 290 alineatul 1 Cod
procedură penală);
2. Dacă judecarea în şedinţă publică ar putea aduce atingere unor interese de stat, moralei,
demnităţii sau vieţii intime a unei persoane, instanţa, la cererea procurorului, a părţilor ori din
oficiu, poate declara şedinţă secretă pentru tot cursul sau pentru o anumită parte a judecării
cauzei, (articolul 290 alineatul 2 Cod procedură penală).
3. Şedinţa în care are loc judecarea infractorului minor nu este publică, (articolul 485
alineatul 2 Cod procedură penală). Astfel, şedinţa în care are loc judecarea infractorului minor

45
se desfăşoară separat de celelalte şedinţe. La desfăşurarea judecăţii pot asista reprezentanţii
autorităţii tutelare, părinţii, apărătorii părţilor, precum şi alte persoane cu încuviinţarea
instanţei. Când inculpatul este minor sub 16 ani, instanţa după ce îl ascultă poate dispune
îndepărtarea lui din şedinţă, dacă apreciază că cercetarea judecătorească şi dezbaterile ar putea
avea o influenţă negativă asupra minorului.
Când în aceeaşi cauză sunt mai mulţi inculpaţi, dintre care unii minori şi alţii majori, şi nu
este posibilă disjungerea, instanţa judecă după procedura obişnuită, aplicând însă cu privire la
inculpaţii minori dispoziţiile privind judecarea minorilor.
Declararea şedinţei secrete se face în şedinţă publică, după ascultarea părţilor prezente şi a
procurorului când participă la judecată. în timpul cât şedinţa este secretă, nu sunt admişi în
sala de şedinţă decât părţile, reprezentanţii acestora, apărătorii şi celelalte persoane chemate
de instanţă în interesul cauzei.
Nerespectarea dispoziţiilor privind publicitatea şedinţei de judecată atrage sancţiunea nulităţii
absolute.
Principiul contradictorialităţii
Potrivit articolului 289 Cod procedură penală, judecarea cauzei se desfăşoară în
contradictoriu. Acest principiu se referă la împrejurarea că toate probele administrate în faţa
instanţei de judecată sunt supuse discuţiei părţilor, procurorului şi apărătorului. De asemenea,
toate cererile şi excepţiile invocate în faţa instanţei de judecată se pun în discuţia
participanţilor la procesul penal.
Principul nemiilocirii
Toate actele procesuale şi procedurale trebuie să se efectueze în faţa completului de judecată,
în mod direct. Acest principiu presupune ca judecătorii care fac parte din completul de
judecată să ia contact direct cu probele administrate prin readministrarea celor administrate în
faza procesuală a urmăririi penale ori prin administrarea de noi probe.
Principiul oralităţii
Articolul 289 Cod procedură penală stabileşte că "şedinţa de judecată se desfăşoară oral".
Astfel, toate activităţile specifice acestei faze a procesului penal se desfăşoară oral, dar ele
sunt consemnate în scris, pentru a exista dovada îndeplinirii lor. De exemplu, citirea
rechizitoriului, audierea martorilor, formularea de cereri sau propunerea de probe, ori punerea
concluziilor se fac oral în faţa instanţei de judecată, dar acestea se consemnează şi în scris.
Nerespectarea acestui principiu are ca sancţiune nulitatea absolută. Gradele de jurisdicţie,
etapele judecăţii si stadiile procesuale
Prin grade de jurisdicţie se înţeleg toate treptele pe care le parcurge o cauză până la
soluţionarea definitivă. Aşadar, în sistemul român, judecata se înfăptuieşte în trei grade de
jurisdicţie, şi anume, judecata în primă instanţă, judecata în apel şi judecata în recurs.
Etapele judecăţii privesc conţinutul activităţilor procesuale şi procedurale specifice judecăţii,
existând judecata în primă instanţă şi judecata în căile de atac. Judecata în prima instanţă se
desfăşoară în mod obligatoriu pentru realizarea scopului procesului penal, iar judecata în căile
de atac este lăsată la latitudinea părţilor care pot sau nu să atace hotărârea pronunţată de
instanţa de fond.
Judecata în căile de atac cunoaşte clasificarea în:
- judecată în căi de atac ordinare;
- judecata în căi de atac extraordinare.
Stadiile procesuale sunt etape ale desfăşurării judecăţii, acestea fiind pregătirea şedinţei de
judecată, desfăşurarea şedinţei de judecată şi deliberarea, luarea hotărârii şi pronunţarea
hotărârii.
Reguli comune privind judecata
Judecata se desfăşoară la sediul instanţei. Pentru motive temeinice, instanţa poate dispune ca
judecata să se desfăşoare în alt loc, acesta fiind un caz de excepţie.

46
Pregătirea şedinţei de judecată Fixarea termenului
La stabilirea termenului de judecată se ţine seama de:
se vor judeca de urgenţă şi cu precădere cauzele în care sunt inculpaţi arestaţi preventiv, chiar
dacă aceştia sunt arestaţi în altă cauză;
tot de urgenţă şi cu precădere se vor judeca cauzele având ca obiect infracţiuni flagrante ori
infracţiuni de corupţie constatate flagrant;
cauzele având un grad sporit de complexitate (este evident că în cazul acestor dosare este
necesar un interval de timp în vederea documentării membrilor completului).
Desemnarea completelor de judecată
Compunerea completelor de judecată se face la începutul fiecărui an de către colegiile de
conducere ale instanţelor în scopul asigurării continuităţii completului.
Repartizarea cauzelor pe complete de judecată se face în mod aleatoriu, în sistem
informatizat.
Compunerea completelor de judecată este cea prevăzută de lege:
1 judecător la fond;
2 judecători la judecarea apelurilor;
3 judecători la judecarea recursurilor.
Citarea părţilor si a altor persoane
Potrivit art.291 alin.(19 Cod de procedură penală, judecata nu poate avea loc numai dacă
părţile sunt legal citate şi procedura este îndeplinită.
Partea prezentă la un termen nu mai este citată pentru termenele ulterioare, chiar dacă ar lipsi
la vreunul dintre aceste termene (situaţia fiind denumită termen în cunoştinţă).
Deţinuţii şi militarii sunt citaţi la fiecare termen.
Dacă judecata se amână, martorii, experţii şi interpreţii prezenţi iau cunoştinţă de noiil termen
de judecată şi nu mai sunt citaţi.
Asigurarea apărării
În cauzele în care desemnarea unui apărător din oficiu este obligatorie, judecătorul cauzei,
odată cu fixarea termenului de judecată, ia măsuri pentru desemnarea apărătorului (art.294
alin.(l) Cod de procedură penală.
Inculpatul, celelalte părţi şi apărătorii acestora au dreptul pe tot parcursul judecăţii să ia
cunoştinţă despre conţinutul dosarului. Inculpatului i se permite să ia contact cu apărătorul
său.
Alte măsuri pregătitoare
Preşedintele completului de judecată are îndatorirea să ia măsuri eficiente pentru a nu se
ajunge în situaţia de a se amâna judecarea cauzei la termenul fixat, precum şi de a se întocmi
şi afişa la instanţă, spre vedere, cu 24 de ore înainte de termenul de judecată, lista cauzelor
fixate pentru judecată. La întocmirea listei, întâietate vor avea cauzele în care sunt deţinuţi şi
cele în cazul cărora legea prevede ca judecata să fie de urgenţă.
Reguli privind şedinţa de judecată
Conducerea şedinţei de judecată
Preşedintele conduce şedinţa, îndeplinind toate îndatoririle pe care le are de la lege şi decide
asupra cererilor formulate de părţi, dacă rezolvarea acestora nu este dată în căderea
completului. Preşedintele completului de judecată ia măsuri pentru asigurarea solemnităţii şi
ordinii şedinţei de judecată.
În cursul judecăţii, preşedintele poate respinge întrebările formulate de părţi şi de procuror, în
cazul în care acestea nu sunt concludente şi utile judecării cauzei.
Toate activităţile procesuale şi procedurale se desfăşoară în faza de judecată sub conducerea
preşedintelui completului de judecată, care asigură astfel legătura între ceilalţi participanţi la
procesul penal.
Strigarea cauzei şi apelul celor citaţi

47
Preşedintele anunţă, potrivit ordinii de pe lista de şedinţă, cauza a cărei judecare este la rând,
dispunând efectuarea apelului părţilor şi al celorlalte persoane citate, şi constată care din ele
sunt prezente.
Părţile se pot prezenta şi participa la judecată chiar dacă nu au fost citate sau nu au primit
citaţia, preşedintele având îndatorirea să stabilească identitatea acestora.
în principiu, cauza este în stare de judecată numai dacă părţile sunt prezente.
Potrivit articolului 291 Cod procedură penală neprezentarea părţilor citate nu împiedică
judecarea cauzei dacă procedura de citare a fost legal îndeplinită şi dacă nu există unul din
cazurile în care prezenţa inculpatului este obligatorie (cum este, de pildă în cazul în care
inculpatul este minor sau arestat).
Dacă preşedintele completului consideră că este necesară prezenţa uneia dintre părţi, poate lua
măsuri pentru prezentarea acestora, dispunând citarea lor şi amânând în acest scop judecata.
Militarii şi deţinuţii trebuie citaţi la fiecare termen de judecată.
În cazul în care judecarea cauzei se amână, persoana prezentă nu se mai citează pentru
termenele ulterioare, considerându-se că are termen în cunoştinţă.
Asigurarea ordinii şi solemnităţii şedinţei
Preşedintele veghează asupra menţinerii ordinii şi solemnităţii şedinţei, putând lua măsurile
necesare în acest scop. Preşedintele poate limita accesul publicului la şedinţa de judecată,
ţinând seama de mărimea sălii de şedinţă.
Părţile şi persoanele care asistă la şedinţa de judecată sunt obligate să păstreze disciplina
şedinţei. Când o parte sau oricare altă persoană tulbură şedinţa sau nesocoteşte măsurile luate,
preşedintele îi atrage atenţia să respecte disciplina, iar în caz de repetare ori de abateri grave,
dispune îndepărtarea ei din sală.
Partea îndepărtată este chemată în sală înainte de începerea dezbaterilor. Preşedintele îi aduce
la cunoştinţă actele esenţiale efectuate în lipsă şi îi citeşte declaraţiile celor ascultaţi.

Întrebări:
1.Termenul de afişare a listei cauzelor fixate pentru judecată este:
a) 48 de ore înaintea termenului de judecată;
b) 24 de ore înaintea termenului de judecată;
c) 24 de ore înaintea termenului de judecată, în cauzele cu inculpatul aflat în stare de
arest; 5 zile înaintea termenului de judecată în celelalte cazuri;

2. Instanţa poate declara secretă şedinţa de judecată în următoarele situaţii:

a) dacă judecarea în şedinţă publică ar putea aduce atingere unor interese de stat;
b) când are loc judecarea cererilor de liberare provizorie;
c) dacă prin publicitatea şedinţei de judecată ar fi lezate interese patrimoniale;

3. Judecata se poate desfăşura:

a) în alt loc decât sediul instanţei competente, dacă intervine o lege ce modifică normele
relative la competenţa teritorială;
b) la sediul instanţei;
c) fără participarea procurorului, atunci când pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea
mai mică de 5 ani;

4. În ipoteza în care se dispune îndepărtarea uneia dintre părţi din sala de judecată, ce
obligaţii îi revin preşedintelui instanţei?
a) de a chema partea în sală înainte de începerea dezbaterilor;
b) de a-i aduce la cunoştinţă toate actele efectuate în lipsa ei;

48
 c) de a întocmi proces-verbal desprea această împrejurare;

5. Şedinţa de judecată:
a) este publică în cauzele în care inculpaţii sunt majori;
b) este declarată secretă numai în urma unei cereri exprese a procurorului;
c) poate fi declarată secretă de către instanţa de judecată, dar numai în cadrul unei şedinţe
publice;

CAPITOLUL XII
JUDECATA ÎN PRIMĂ INSTANŢĂ

JUDECATA ÎN PRIMĂ INSTANŢĂ

Judecata în prima instanţă are ca obiect judecarea faptelor şi persoanelor la care se face
referire în actul de sesizare al instanţei, dar şi a faptelor şi persoanelor la care se referă o
eventuală extindere a procesului penal.
Participanţii la judecata în primă instanţă sunt:
- instanţa de judecată.
Pot judeca în primă instanţă toate instanţele, inclusiv Curtea Supremă de justiţie, în funcţie de
competenţa pe care acestea o au conform legii. Instanţa de judecată, în faza judecăţii are rolul
de conducător al procesului penal.
- procurorul.
Procurorul este obligat, potrivit articolului 315 Cod procedură penală să participe la şedinţele
de judecată ale judecătoriilor, în următoarele situaţii:
- când instanţa de judecată a fost sesizată prin rechizitoriu;
- în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii de 3 ani
sau mai mare;
- în cauzele în care vreunul din inculpaţi se află în stare de detenţie sau este minor;
- în cazul în care se dispune înlocuirea pedepsei amenzii cu cea a închisorii.
La şedinţele de judecată privind alte situaţii, procurorul participă când consideră necesar.
La şedinţele de judecată ale celorlalte instanţe, participarea procurorului este obligatorie în
toate cazurile.
In desfăşurarea cercetării judecătoreşti şi a dezbaterilor, procurorul exercită rolul său activ în
vederea aflării adevărului şi a respectării dispoziţiilor legale.
Procurorul este liber să prezinte concluziile pe care le consideră întemeiate, potrivit legii,
ţinând seama de probele administrate. Cererile şi concluziile procurorului trebuie să fie
motivate.
- Inculpatul. La judecata în primă instanţă, inculpatul trebuie să se prezinte, însă judecarea
acestuia se poate face şi în lipsa sa. De la această regulă, legea prevede două excepţii când
judecata nu se poate face în lipsa inculpatului, şi anume, când acesta se află în stare de
deţinere sau când este minor.
- Partea vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente
sunt citate pentru ca acestea să poată participa la proces. Aceste părţi pot fi reprezentate.
- Apărătorul, este obligat să participe la judecata în primă instanţă în cazurile în care asistenţa
juridică este obligatorie, indiferent dacă este apărător din oficiu sau ales.
- Experţii, traducătorii, interpreţii, participă la judecată în condiţiile legii.
Măsuri premergătoare
în scopul repartizării pe complete şi a stabilirii primului termen de judecată, dosarele nou
formate, după înregistrare, vor fi repartizate aleatoriu (printr-un sistem informatic) pe
complete.

49
După repartizare, unul dintre membrii completului va lua măsurile ce se impun pregătirii
judecăţii.
Pentru inculpat, citaţia trebuie să îi fie înmânată cu cel puţin 3 zile înaintea termenului fixat.
Odată cu citaţia, inculpatului aflat în stare de deţinere i se comunică şi copia actului de
sesizare a instanţei.
În cauză se vor cita şi celelalte părţi, precum şi martorii, experţii, interpreţii sau traducătorii
care trebuie să participe la procesul penal.
Dacă inculpatul este arestat, minor sau militar ori este trimis în judecată pentru o faptă pentru
care asistenţa juridică este obligatorie, atunci se iau măsuri pentru desemnarea unui apărător
din oficiu, şi, în acest sens se va face adresă la Baroul de avocaţi.
Preşedintele completului va lua măsuri pentru întocmirea la timp a listei cauzelor fixate pentru
termenul de judecată, listă ce va fi afişată cu 24 ore înaintea termenului de judecată.
Şedinţa de judecată
Potrivit articolului 317 Cod procedură penală, "judecata se mărgineşte la fapta şi la persoana
arătată în actul de sesizare a instanţei, iar în caz de extindere a procesului penal, şi la fapta şi
persoana la care se referă extinderea".
Deschiderea şedinţei de judecată se face de preşedintele completului de judecată, şi din acest
moment toate persoanele prezente în sala de judecată au obligaţia de a respecta solemnitatea
şi disciplina şedinţei de judecată.
Apoi, se procedează la strigarea cauzelor, în ordinea înscrisă în listă şi se face apelul părţilor
din cauza strigată. Cu această ocazie se verifică dacă s-a îndeplinit procedura de citare şi care
dintre persoanele citate sunt prezente la judecată.
După strigarea cauzei şi apelul părţilor, preşedintele verifică legalitatea sesizării instanţei şi
regularitatea actului de sesizare. Potrivit articolului 197 alineatul 2 dispoziţiile privind
sesizarea instanţei sunt imperative sub sancţiunea nulităţii absolute. Astfel, trebuie să se
verifice conţinutul actului de sesizare. De exemplu, atunci când este sesizată instanţa cu
judecarea unei infracţiuni pentru care procurorul a efectuat urmărirea penală, se va verifica
dacă rechizitoriul a fost confirmat de primul procuror.
Totodată trebuie verificat dacă fapta pentru care s-a făcut sesizarea prin rechizitoriu este una
din faptele pentru care sesizarea se realizează în acest mod, regularitatea luării şi menţinerii
măsurii arestării preventive, sau dacă completul este compus conform legii.
La începutul judecăţii preşedintele trebuie să verifice dacă inculpatul este prezent la judecată,
iar apoi se verifică identitatea acestuia, în cazul când inculpatul se află în stare de deţinere,
preşedintele se interesează dacă a primit cu 3 zile înainte de termenul de judecată copia
actului de sesizare a instanţei. Când actul nu a fost comunicat, dacă inculpatul cere, judecata
se amână, iar preşedintele îi înmânează copie de pe actul de sesizare a instanţei, facându-se
menţiune despre aceasta în încheierea de şedinţă. De asemenea, judecata se amână la cererea
inculpatului, când comunicarea s-a făcut cu mai puţin de 3 zile înaintea termenului de
judecată.
După verificarea prezenţei celorlalte părţi se face apelul martorilor, experţilor şi interpreţilor
şi se va verifica prezenţa acestora. Pentru martorii, experţii sau interpreţii care lipsesc se va
verifica îndeplinirea procedurii de citare.
Potrivit articolului 319 alineatul 1 Cod procedură penală preşedintele cere martorilor prezenţi
să părăsească sala de şedinţă şi le pune în vedere să nu se îndepărteze fară încuviinţarea sa. La
fel, vor fi îndepărtate din sala de şedinţă şi alte persoane care au cunoştinţă de faptele sau
împrejurările de fapt ale cauzei şi ar putea fi audiate ca martori. Această măsură se explică
prin necesitatea protejării martorilor de posibilele influenţe datorită celor discutate în şedinţa
de judecată înainte de ascultare.
Experţii şi interpreţii rămân în sala de şedinţă, afară de cazul în care instanţa dispune altfel.

50
Martorii, experţii şi interpreţii prezenţi pot fi ascultaţi, chiar dacă nu au fost citaţi sau nu au
primit citaţie, însă numai după ce s-a stabilit identitatea acestora.
Preşedintele explică persoanei vătămate că se poate constitui parte civilă sau că poate
participa ca parte vătămată în proces.
Preşedintele întreabă pe procuror şi pe părţi dacă au de formulat excepţii, cereri sau propun
efectuarea de probe noi.
Excepţiile ridicate în această fază sunt de natură să împiedice judecarea fondului, spre
exemplu, cele privind necompetenţa instanţei, neregularitatea actului de sesizare sau nulitatea
absolută a urmăririi penale.
În cazul când se propun noi probe, trebuie să se arate faptele şi împrejurările ce urmează a fi
dovedite, mijloacele prin care pot fi administrate aceste probe, locul unde se află aceste
mijloace, iar în ce priveşte martorii şi experţii, identitatea şi adresa acestora.
Procurorul şi părţile pot cere administrarea de probe noi şi în cursul cercetării judecătoreşti.
Cercetarea judecătorească
Instanţa începe efectuarea cercetării judecătoreşti, când cauza se află în stare de judecată,
adică, când procedura de citare a fost îndeplinită şi nu există un impediment procesual care să
ducă la amânarea cauzei.
Cercetarea judecătorească are ca obiect readministrarea probelor efectuate în cursul urmăririi
penale şi administrarea unor probe noi, asigurându-se în acest fel respectarea principiului
nemijlocirii şi al aflării adevărului.
Ordinea de efectuare a actelor de cercetare judecătorească este prevăzută în dispoziţiile
articolelor 322 şi următoarele Cod procedură penală, şi anume: citirea actului de sesizare al
instanţei, ascultarea inculpatului, ascultarea celorlalte părţi, ascultarea martorului, expertului
sau interpretului, prezentarea mijloacelor de probă.
Instanţa poate dispune unele schimbări ale ordinii, când acest fapt este necesar pentru buna
desfăşurare a cercetării judecătoreşti. Când inculpatul este prezent, schimbarea ordinii nu
poate fi dispusă decât după ascultarea acestuia.
Inceperea cercetării judecătoreşti
Preşedintele completului dispune grefierului citirea actului de sesizare a instanţei sau să facă o
prezentare succintă a acestui act. Apoi, preşedintele completului explică inculpatului în ce
constă învinuirea ce i se aduce; totodată aduce la cunoştinţă inculpatului că are dreptul de a nu
face declaraţii, atrăgându-i atenţia că ceea ce declară poate fi folosit şi împotriva sa, precum şi
cu privire la dreptul de a pune întrebări coinculpaţilor, celorlalte părţi, martorilor, experţilor,
precum şi a da explicaţii în tot cursul cercetării judecătoreşti, când socoteşte că este necesar.
Instanţa procedează apoi la ascultarea inculpatului, care se realizează după regulile expuse în
partea generală a cursului.
Inculpatul este lăsat să arate tot ce ştie despre fapta pentru care a fost trimis în judecată, apoi i
se pot pune întrebări de către preşedinte şi în mod nemijlocit de ceilalţi membri ai
completului, precum şi de către procuror, de partea vătămată, de partea civilă, de partea
responsabilă civilmente, de ceilalţi inculpaţi şi de apărătorul inculpatului a cărui ascultare se
face.
Instanţa poate respinge întrebările care nu sunt necesare în cauză sau care nu au legătură cu
cauza.
Inculpatul poate fi reascultat ori de câte ori este necesar. Dacă sunt mai mulţi inculpaţi,
ascultarea fiecăruia dintre ei se face în prezenţa celorlalţi inculpaţi.
Când interesul aflării adevărului cere, instanţa poate dispune ascultarea unuia dintre inculpaţi,
fară prezenţa celorlalţi. Declaraţiile luate separat sunt citite în mod obligatoriu celorlalţi
inculpaţi, după ascultarea lor.
Ulterior, inculpatul poate fi ascultat în prezenţa celorlalţi inculpaţi sau a unora dintre ei.

51
Potrivit articolului 325 Cod procedură penală, când inculpatul nu-şi mai aminteşte anumite
fapte sau împrejurări sau când există contraziceri între declaraţiile făcute de inculpat în
instanţă şi cele date anterior,

Întrebări:

1.Minuta, act prin care se consemnează rezultatul deliberării:

a) se redactează de către grefierul de şedinţă şi se semnează de către membrii completului de
judecată;
b) nu este obligatoriu a fi redactată în cazurile în care judecătorul dispune asupra măsurilor
preventive;
c) se întocmeşte în două exemplare originale, dintre care unul se ataşează la dosarul cauzei,
iar celălalt se depune la dosarul de minute al instanţei;

2. Suspendarea judecăţii:
a) se dispune prin încheiere motivată sau prin ordonanţă, în funcţie de cauza de suspendare;

b) presupune existenţa unei boli grave a inculpatului care îl împiedică pe acesta să participe la
judecată, constatată printr-o expertiză medico-legală;
c) se poate dispune dacă a fost ridicată o excepţie de necompetenţă materială;

3. Ultimul cuvânt al inculpatului:

a) inculpatul poate lua cuvântul, personal sau prin apărător;
b) pe parcursul ultimului cuvânt, inculpatului nu i se pot pune întrebări;
c) chiar dacă inculpatul relevă fapte sau împrejurări noi, esenţiale pentru soluţionarea cauzei,
instanţa nu poate dispune reluarea dezbaterilor;

4.Preşedintele completului dispune îndepărtarea părţii vătămate din sală, pe motiv de

tulburare a şedinţei de judecată:
a) preşedintele completului de judecată are obligaţia de a chema partea în sală înainte de
începerea cercetării judecătoreşti;
b) preşedintele de complet poate dispune aplicarea unei amenzi judiciare;
c) şedinţa de judecată se va suspenda, partea vătămată va fi amendată contravenţional pentru
tulburarea ordinii şi solemnităţii şedinţei;

5. Deliberarea şi pronunţarea hotărârii:

a) se fac de îndată, după încheierea dezbaterilor;
b) au loc în termen de 10 zile de la încheierea dezbaterilor;
c) pot fi pot fi amânate faţă de momentul încheierii dezbaterilor cel mult 25 de zile , pentru
motive temeinice;

CAPITOLUL XIII
JUDECATA ÎN CĂILE DE ATAC

Judecata în căile de atac are loc atunci când, unul dintre participanţii la procesul penal este
nemulţumit de hotărârea pronunţată de prima instanţă şi exercită calea de atac prevăzută de
lege.

52
Prin instituirea căilor de atac s-a urmărit realizarea unui control" judecătoresc , de către o
instanţă de judecată superioară care are rolul de a preîntâmpina eventualele erori din
activitatea jurisdicţională.
Clasificarea căilor de atac
1. în funcţie de caracterul definitiv sau nedefinitiv al hotărârii atacate, căile de atac sunt:
- ordinare, care fac parte din ciclul obişnuit al procesului penal şi care sunt îndreptate
împotriva unor hotărâri nedefinitive. Acestea sunt apelul şi recursul.
- extraordinare, care sunt îndreptate împotriva unor hotărâri definitive, cum sunt contestaţia
în anulare, revizuirea, recursul în interesul legii.
2. După întinderea obiectului, sunt căi de atac:
- comune, care se pot folosi în toate cauzele penale, cum ar fi recursul;
- speciale, care pot fi folosite numai în anumite cazuri, cum sunt căile de atac extraordinare;
3. După consecinţele care se pot aduce prin admiterea lor, căile de atac pot fi:
- de reformare, în care instanţa superioară schimbă hotărârea primei instanţe în urma unui
control în fapt şi în drept, pronunţând o nouă hotărâre. Acestea sunt apelul şi recursul.
- de anulare, în care instanţa superioară infirmă o hotărâre a unei instanţe inferioare, lipsind-o
de efecte pentru chestiuni de procedură şi fară a soluţiona fondul cauzei. Sunt astfel de căi de
atac recursul, când nu există calea de atac a apelului şi contestaţia în anulare.
- de retractare, în care instanţa superioară infirmă hotărârea instanţei inferioare pentru motive
care nu erau cunoscute în momentul soluţionării iniţiale a cauzei, cum este revizuirea.
APELUL
Apelul este calea de atac ordinară, de reformare care se întrebuinţează în procesul penal
împotriva hotărârilor nedefinitive pronunţate în fond de prima instanţă. Apelul constituie o
garanţie pentru o mai bună judecată şi pentru asigurarea pronunţării unor hotărâri legale şi
temeinice.
Apelul prezintă următoarele trăsături:
- este o cale de atac ordinară, putând fi exercitată împotriva tuturor hotărârilor judecătoreşti;
- este o cale de atac ireverenţioasă, întrucât se adresează unei instanţe superioare, care judecă
în altă compunere decât instanţa de fond;
- este o cale de atac de reformare, întrucât provoacă reexaminarea cauzei atât din punctul de
vedere al chestiunilor de fapt cât şi de drept, iar instanţa superioară poate desfiinţa hotărârea
primei instanţe, pronunţând o nouă hotărâre;
- este o cale de atac ce declanşează o nouă judecată a cauzei în
fond;
- este o cale de atac care poate fi exercitată de oricare participant din proces.
Pentru a se putea exercita calea de atac a apelului este necesar ca hotărârea judecătorească să
fie susceptibilă de a fi atacată cu apel iar declararea apelului să se facă în termenul prevăzut
de lege.
Hotărârile supuse apelului
Sunt supuse apelului toate hotărârile judecătoreşti pronunţate în primă instanţă şi care nu sunt
definitive.
Potrivit articolului 361 Cod procedură penală sunt supuse apelului sentinţele şi încheierile, în
afara cazurilor exceptate de lege.
Deciziile nu pot fi atacate cu apel.
Sentinţele
Sentinţele prin care se soluţionează. în primă instanţă, latura penală şi latura civilă a cauzei
sunt supuse întotdeauna apelului. Astfel, sunt supuse apelului sentinţele prin care s-a dispus
condamnarea, achitarea sau încetarea procesului penal şi admiterea ori respingerea acţiunii
civile.

53
De asemenea, sunt supuse apelului celelalte sentinţe ce cad în competenţa primei instanţe,
cum sunt sentinţele prin care se soluţionează cererea de revizuire, contestaţia în anulare pentru
motivul că s-au pronunţat două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă (articolul 386 litera d
Cod procedură penală), cererea de reabilitare, recunoaşterea pe cale principală a hotărârii
judecătoreşti şi a actelor judiciare străine, contestaţia la executare, sau cererile de amânare sau
de întrerupere a executării pedepsei.
Nu pot fi atacate cu apel următoarele categorii de sentinţe:
- sentinţele pronunţate de judecătorii privind infracţiunile care se judecă la plângerea
prealabilă a părţii vătămate menţionate în articolul 279 alineatul 2 litera a Cod procedură
penală;
- sentinţele pronunţate de tribunalele militare privind infracţiunile contra ordinii şi disciplinei
militare sancţionate de lege cu pedeapsa închisorii de cel mult 2 ani;
- sentinţele pronunţate de curţile de apel şi Curtea Militară de Apel;
- sentinţele pronunţate de secţia penală a Curţii Supreme de Justiţie;
- sentinţele de dezinvestire, cum sunt sentinţele de declinare a competenţei sau cele de
restituire a cauzei la procuror în vederea refacerii urmăririi penale sau completării urmăririi
penale;
- sentinţele pronunţate în materia executării hotărârilor penale, precum şi cele privind
reabilitarea.
Incheierile
Potrivit articolului 361 alineatul 2 Cod procedură penală încheierile date în primă instanţă pot
fi atacate cu apel numai odată cu fondul. De exemplu, sunt astfel de încheieri cele privind
admiterea sau respingerea unor probe, cele privind soluţionarea cererilor sau excepţiilor
ridicate de părţi, cele privind respingerea sau admiterea cererii de recuzare a unui membru al
completului de judecată.
Apelul declarat împotriva sentinţei se socoteşte făcut şi împotriva încheierilor chiar dacă
acestea au fost date după pronunţarea sentinţei, cum ar fi de exemplu, încheierea de îndreptare
a erorilor materiale.
Nu pot fi atacate cu apel:
- încheierile date în cauzele în care s-au pronunţat sentinţe nesusceptibile de a fi atacate cu
apel;
- încheierea prin care s-a admis sau respins abţinerea, precum şi aceea prin care s-a admis
recuzarea;
- încheierea prin care s-a dispus reconstituirea unui dosar sau înscris dispărut;
- încheierea prin care s-a dispus suspendarea judecăţii.
- încheierile date în soluţionarea plângerilor împotriva măsurilor procesuale luate în primă
instanţă (măsuri asigurătorii, restituirea bunurilor);
- încheierea prin care s-a confirmat măsura internării medicale ca măsură de siguranţă luată
anterior în mod provizoriu;
- încheierea prin care se soluţionează plângerea împotriva măsurilor preventive luate de
procuror;
- încheierea dată în primă instanţă prin care se dispune luarea, revocarea, înlocuirea sau
încetarea unei măsuri preventive;
- încheierea prin care s-a hotărât asupra prelungirii arestării preventive;
- încheierea instanţei de soluţionare a cererii de liberare provizorie sub control judiciar sau pe
cauţiune,
- încheierea instanţei prin care se soluţionează plângerea împotriva ordonanţei procurorului de
admitere sau respingere a cererii de liberare provizorie.

54
Pot fi atacate cu apel separat, dar care urmează a fi judecat numai după pronunţarea sentinţei
încheierile care au rezolvat cereri adiacente ale martorilor, experţilor, interpreţilor şi
apărătorilor privind cheltuielile judiciare care li se cuvin.
Titularii dreptului de apel
Calea de atac a apelului poate fi declarată de:
- procuror, în ce priveşte latura penală şi latura civilă. Apelul procurorului în ceea ce priveşte
latura civilă este inadmisibilă în lipsa apelului formulat de partea civilă, cu excepţia situaţiei
în care acţiunea civilă a fost exercitată din oficiu;
- inculpat, în ce priveşte latura penală şi latura civilă. împotriva sentinţei de achitare sau de
încetare a procesului penal, inculpatul poate declara apel şi în ce priveşte temeiurile achitării
sau încetării procesului penal. Inculpatul poate declara apel personal sau cererea de apel poate
fi făcută şi de către reprezentantul legal, de către apărător, sau de către soţul acestuia.
- partea vătămată, în ce priveşte latura penală. Apelul poate fi declarat personal sau de către
reprezentantul legal ori de către apărător.
- partea civilă şi partea responsabilă civilmente, în ce priveşte latura penală şi civilă. Apelul
poate fi declarat personal sau de către reprezentantul legal ori de către apărător.
- reprezentantul legal pentru persoanele lipsite de capacitatea de exerciţiu ori cu capacitate de
exerciţiu restrânsă care sunt părţi în procesul penal;
- martorul, expertul, interpretul şi apărătorul, cu privire la cheltuielile judiciare cuvenite
acestora
- orice persoană ale cărei interese legitime au fost vătămate printr-o măsură sau printr-un act
al instanţei.
Declararea apelului
Apelul se declară prin cerere scrisă. Cererea trebuie semnată de persoana care face declaraţia.
Pentru persoana care nu poate să semneze, cererea va fi atestată de un grefier de la instanţa a
cărei hotărâre se atacă sau de apărător. Cererea poate fi atestată şi de primarul sau secretarul
consiliului local, ori de funcţionarul desemnat de aceştia, din localitatea unde domiciliază.
Cererea de apel nesemnată ori neatestată poate fi confirmată în instanţă de parte ori de
reprezentantul ei.
Procurorul şi oricare dintre părţile prezente la pronunţarea hotărârii pot declara apel oral în
şedinţa în care s-a pronunţat hotărârea. Instanţa ia act şi consemnează aceasta într-un proces-
verbal.
Cererea de apel se depune la instanţa a cărei hotărâre se atacă. Persoana care se află în stare de
deţinere poate depune cererea de apel şi la administraţia locului de deţinere.

Întrebări:

1. Pot declara apel (recurs):

a) procurorul şi părţile în proces;
b) orice persoană ale cărei interese legitime au fost vătămate prin actele de urmărire penală ale
procurorului;
c) organele de cercetare ale poliţiei judiciare împotriva soluţiilor de netrimitere în judecată
dispuse de către procuror;

2. Cine poate declara apel (recurs) în locul inculpatului?

a) declararea apelului/recursului este un drept exclusiv al inculpatului; nimeni nu poate ataca
hotărârea judecătorească în numele inculpatului;
b) numai apărătorul;
c) apărătorul, reprezentantul legal, soţul inculpatului;

55
3. În ce condiţii poate face apel (recurs) partea civilă:
a) atât în latura civilă cât şi în latura penală a cauzei;
b) numai în latura civilă;
c) numai în latura civilă, cu titlu de excepţie, partea civilă poate ataca hotărârea şi în ceea ce
priveşte rezolvarea laturii penale, dar doar atunci când acţiunea penală a fost pusă în mişcare
la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

4. Momentul de la care curge termenul de apel (recurs) pentru procuror este:

a)de la pronunţare dacă a participat la dezbateri, sau de la rămânerea definitivă a hotărârii,
dacă nu a participat la dezbateri;
b) de la pronunţare având în vedere că procurorul participă întotdeauna la şedinţa de judecată;
c) de la pronunţare sau de la înregistrarea la parchet a adresei de trimitere a dosarului (dacă nu
a participat la dezbateri);

5. În cadrul dezbaterilor asupra recursului:

a) primul cuvânt îl are întotdeauna procurorul;
b) dacă între recursurile declarate se află şi recursul procurorului, primul cuvânt îl are acesta;
c) intimatul are ultimul cuvânt;

CAPITOLUL XIV
CĂILE EXTRAORDINARE DE ATAC

Hotărârile definitive se bucură de autoritate de lucru judecat. Totuşi, există situaţii în care
acestea pot fi nelegale sau netemeinice. Astfel, introducerea căilor de atac extraordinare s-a
impus pentru a exista posibilitatea de a îndrepta erori intervenite în cadrul activităţii
procesuale. După cum am amintit anterior, Codul de procedură penală stabileşte următoarele
căi extraordinare de atac: contestaţia în anulare, revizuirea şi recursul în interesul legii.
Specificul acestora este că ele privesc hotărâri definitive. Deşi recursul în interesul legii a fost
inclus de legiuitor în categoria căilor extraordinare, acesta nu are ca efect anularea sau
schimbarea unei hotărâri judecătoreşti definitive.
Căile extraordinare de atac sunt remedii procesuale prin intermediul cărora, în cazuri expres şi
limitativ prevăzute de lege, se produce remedierea erorilor conţinute de hotărârile penale
definitive.
Contestaţia în anulare
Contestaţia în anulare este o cale de atac extraordinară, ce are o natură juridică mixtă fiind o
cale de atac de anulare, întrucât scopul urmărit îl constituie anularea hotărârii judecătoreşti
atacate, dar şi o cale de atac de retractare, pentru că instanţa care a dat hotărârea este pusă în
situaţia de a verifica soluţia şi de a o infirma, dacă aceasta nu este legală ori temeinică.
Fiind o cale de atac extraordinară, în cazul contestaţiei în anulare nu se pot invoca orice
motive care afectează corectitudinea hotărârii atacate, ci s-au stabilit de către legiuitor cazurile
în care aceasta poate fi exercitată.
Cazurile de exercitare a contestaţiei în anulare sunt expres şi limitativ reglementate de
articolul 386 Cod procedură penală:
1. Când procedura de citare a părţii, pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa
de recurs, nu a fost îndeplinită conform legii (art.386 lit.(a) Cod de procedură penală)
- condiţiile necesare invocării acestui caz de contestaţie în anulare sunt:
a) vicierea procedurii de citare a avut loc la judecarea cauzei în faţa instanţei de recurs;
b) partea care invocă încălcarea dispoziţiilor relative la citare să nu fi participat la judecarea
cauzei de către instanţa de recurs;

56
- neîndeplinirea procedurii legale de citare trebuie să aibă loc în cadrul judecării recursului,
putând consta în neemiterea citaţiei, nerespectarea dispoziţiilor legale care privesc menţiunile
pe care trebuie să le cuprindă citaţia, neîntocmirea sau întocmirea greşită a dovezii de primire
sau a procesului-verbal de înmânare a citaţiei etc;
- nelegalitatea procedurii de citare poate fi invocată pe calea contestaţiei în anulare de oricare
dintre părţi, acestea, însă, putându-se prevala doar de propria lor citare nelegală.
2. Când partea dovedeşte că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs a
fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a încunoştinţa despre această împiedicare (art.386
lit.(b) Cod de procedură penală
- condiţiile necesare invocării acestui caz de contestaţie în anulare sunt:
a) partea să fi fost în imposibilitate de a se prezenta la termenul la care s-a judecat cauza în
recurs;
b) partea să fi fost în imposibilitatea de a încunoştinţa instanţa despre această împiedicare;
- imposibilitatea de prezentare şi cea de încunoştinţare a instanţei despre această împiedicare
trebuie să fie cauzate de un caz fortuit sau de o cauză de forţă majoră:
a) război sau calamitate;
b) boala gravă a celui care trebuie să participe la judecarea recursului;
c) întreruperea căilor de acces şi a comunicaţiilor între localitatea în care se află partea şi
localitatea în care îţi are sediul instanţa etc;
3. Când instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unei cauze de încetare a procesului penal
din cele prevăzute în art.10 lit.f-i, cu privire la care existau probe la dosar (art.386 lit.(c) Cod
de procedură penală)
- condiţiile necesare invocării acestui caz de contestaţie în anulare sunt:
a) instanţa de recurs să nu se fi pronunţat asupra unei cauze de încetare a procesului penal
dintre cele expres prevăzute în art.10 lit.f-i Cod de procedură penală;
b) la dosar să existe probe despre existenţa unuia dintre cazurile de la art.10 lit.f-i1 Cod de
procedură penală şi să fi fost omise de instanţa de recurs.
4. Când împotriva unei persoane s-au pronunţat două hotărâri penale definitive pentru aceeaşi
faptă (art.386 lit.(d) Cod de procedură penală)
- condiţiile necesare invocării acestui caz de contestaţie în anulare sunt:
a) să existe două hotărâri penale rămase definitive;
b) între aceste hotărâri să existe identitate de obiect şi persoană, în senul că în cadrul celei de-
a doua judecăţi a fost inculpată aceeaşi persoană pentru aceeaşi faptă pentru care a mai fost
judecată.
5. Când la judecarea recursului sau la rejudecarea cauzei de către instanţa de recurs, inculpatul
prezent nu a fost ascultat (art.386 lit.e Cod de procedură penală)
- condiţiile necesare invocării acestui caz de contestaţie în anulare sunt:
a) la judecarea recursului sau la rejudecarea cauzei de către instanţa de recurs, inculpatul
prezent nu a fost ascultat;
b) ascultarea inculpatului să fie obligatorie.
De precizat că în cazurile enumerate şi prevăzute de art.386 lit.a-e din Codul de procedură
penală condiţiile necesare pentru a se îndeplini cerinţele fiecărui caz în parte trebuie
îndeplinite cumulativ.
Introducerea contestaţiei în anulare
Contestaţia în anulare poate fi introdusă printr-o cerere scrisă, motivată ori de către parchet
printr-o adresă.
Cererea de contestaţie în anulare va conţine numele, prenumele şi adresa contestatorului,
decizia care se atacă cazul de contestaţie în anulare invocat şi temeiul juridic al acestuia,
numărul dosarului şi instanţa la care este înregistrat. La cerere pot fi anexate şi înscrisuri care
să o susţină.

57
Titular al contestaţiei în anulare poate fi oricare dintre părţi precum şi procurorul pentru
cazurile prevăzute în art.386 lit.c şi d din Codul de procedură penală.
Termenul de introducere pentru cazurile de contestaţie în anulare diferă:
a) pentru cele prevăzute în art.386 lit.a-c şi lit.e Cod de procedură penală, cererea se poate
introduce de persoana împotriva căreia se face executarea, cel mai târziu în 10 zile de la
începerea executării hotărârii atacate;
b) pentru cele prevăzute în art.386 lit.a-c şi lit.e Cod de procedură penală, cererea se poate
introduce de celelalte părţi în termen de 30 de zile de la data pronunţării hotărârii atacate;
c) pentru cele prevăzute în art.386 litd Cod de procedură penală, cererea poate fi introdusă
oricând;
d) termenul în care procurorul poate introduce contestaţia în anulare pentru cazul reglementat
în art.386 lit.c Cod de procedură penală este de 30 de zile de la data pronunţării hotărârii.
Judecarea contestaţiei în anulare
Competenţa rezolvării contestaţiei în anulare revine:
instanţei de recurs care a pronunţat hotărârea a cărei anulare se cere în cazurile prevăzute de
art.386 lit.a-c şi e din Codul penal;
- instanţei la care a rămas definitivă ultima hotărâre în cazul prevăzut de art.386 lit.d Cod de
procedură penală.
Compunerea completului de judecată investit cu judecarea contestaţiei în anulare este similară
cu cea a completului care a judecat hotărârea atacată.
Instanţa sesizată cu judecarea cererii de contestaţie în anulare, după ce ia concluziile
procurorului, poate dispune executarea hotărârii a cărei anulare se cere până la soluţionarea
acesteia. Soluţionarea cererii de suspendare a executării hotărârii atacate se face în camera de
consiliu, fară citarea părţilor şi se dispune prin încheiere motivată.
Judecarea în cazurile prevăzute de articolul 386 literele a-c şi e Cod procedură penală are
două etape: admiterea în principiu şi judecarea propriu-zisă.
Instanţa examinează dacă persoana care a introdus contestaţia are calitatea procesuală
necesară şi dacă s-a introdus contestaţia în termenul prevăzut de lege. Instanţa examinează
admisibilitatea în principiu a cererii de contestaţie fară citarea părţilor. Şedinţa de judecată nu
este publică şi lipsesc dezbaterile, instanţa de judecată analizând doar actele din dosarul
cauzei.
Atunci când contestaţia în anulare este făcută în termenul prevăzut de lege, motivul pe care se
sprijină aceasta este unul dintre cele prevăzute de lege, iar în sprijinul contestaţiei se depun ori
se invocă dovezi care sunt la dosar, instanţa admite în principiu contestaţia şi dispune citarea
părţilor interesate.
Admiterea în principiu se face prin încheiere, iar respingerea prin decizie.
Judecarea contestaţiei în anulare nu poate avea loc decât în prezenţa inculpatului, dacă acesta
este în stare de deţinere.
La termenul fixat pentru judecarea contestaţiei în anulare, instanţa, ascultând părţile şi
concluziile procurorului, dacă găseşte contestaţia întemeiată, desfiinţează prin decizie
hotărârea a cărei anulare se cere şi procedează fie de îndată, fie acordând un termen, după caz,
la rejudecarea recursului sau la rejudecarea cauzei după casare.
Judecarea contestaţiei prevăzute în articolul 386 litera d Cod procedură penală se face cu
citarea părţilor interesate în cauza în care s-a pronunţat ultima hotărâre şi cu respectarea
principiilor privind oralitatea şi contradictorialitatea. Judecarea prealabilă a admiterii în
principiu nu se mai efectuează.
Instanţa, ascultând părţile şi concluziile procurorului, dacă găseşte contestaţia întemeiată,
desfiinţează prin decizie sau, după caz, prin sentinţă, ultima hotărâre sau acea parte din ultima
hotărâre cu privire la care există autoritate de lucru judecat.

58
Articolul 392 alineatul 4 Cod procedură penală prevede că sentinţa dată în contestaţie este
supusă apelului, iar decizia dată în apel este supusă recursului.

Întrebări:
1.Se poate face contestaţie în anulare:
a) când procedura de citare a părţii pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa
de judecată nu a fost îndeplinită potrivit legii;
b) când la judecarea recursului sau la rejudecarea cauzei de către instanţa de recurs, inculpatul
prezent nu a fost ascultat, iar ascultarea acestuia este obligatorie;
c) când două sau mai multe hotărâri judecătoreşti nu se pot concilia;

2. Titularii cererii de contestaţie în anulare sunt:

a) oricare dintre părţi;
b) procurorul pentru cazul de contestaţie în anulare vizând încălcarea procedurii de citare a
părţii pentru termmenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs;
c) orice persoană ale cărei interese au fost vătămate prin rămânerea definitivă a hotărârii
judecătoreşti;

3.În cadrul procedurii de judecare a contestaţiei în anulare:

a) asistenţa juridică este obligatorie;
b) procurorul participă doar atunci când pedeapsa prevăzută este detenţiunea pe viaţă ori
închisoarea mai mare de 5 ani;
c) prezenţa inculpatului aflat în stare de deţinere este obligatorie;

4. Cazuri de revizuire:
a) când procedura de citare a părţii pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa
de recurs nu a fost îndeplintă conform legii;
b) când două sau mai multe hotărâri judecătoreşti definitive nu se pot concilia;
c)când împotriva unei persoane s-au pronunţat două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă;

5.Instanţa competentă să soluţioneze recursul în interesul legii:

a) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în secţii unite;
b) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în complet de 3 judecători;
c) Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;

CAPITOLUL XV
PUNEREA ÎN EXECUTARE A HOTĂRÂRILOR PENALE DEFINITIVE

Punerea în executare a hotărârilor penale este cea de-a treia fază a procesului penal,
necesară în vederea finalizării activităţii procesual penale. Hotărârile penale legale şi
temeinice ar avea o valoare pur formală dacă nu s-ar prevedea prin lege măsuri de executare a
acestora.
Hotărârile definitive ale instanţelor de judecată sunt considerate ca fiind expresia aflării
adevărului asupra cauzei care a făcut obiectul judecăţii şi devin executorii, bucurându-se de
autoritatea de lucru judecat.
Autoritatea de lucru judecat dă naştere dreptului subiectiv pe baza căruia organele judiciare
competente trec la executarea dispoziţiilor cuprinse în hotărâre şi împiedică începerea unui
nou proces împotriva aceleiaşi persoane şi cu privire la aceeaşi faptă.

59
Lucrul judecat, respectiv soluţia cuprinsă în hotărârea definitivă a instanţei se consideră că
este rezolvarea legală cauzei penale.
Autoritatea de lucru judecat are următoarele efecte:
- efectul pozitiv, executoriu. Autoritatea de lucru judecat naşte dreptul pentru organul
competent de a pune de îndată în executare dispoziţiile cuprinse în hotărârea definitivă;
- efectul negativ, care se materializează în împiedicarea aducerii din nou spre rezolvare a
procesului penal în care s-a dat o soluţie definitivă şi irevocabilă.
Autoritatea de lucru judecat îşi produce efectele şi dacă faptei definitiv judecate i s-ar da o
nouă încadrare juridică.
In materie penală, autoritatea de lucru judecat îşi produce efectele „erga omnes", faţă de orice
persoană, şi nu numai cu privire la părţile din procesul penal.
Dispoziţii generale privind executarea hotărârilor penale
Articolul 415 Cod procedură penală stabileşte că hotărârile instanţelor penale devin executorii
la data când au rămas definitive. Astfel, dispoziţiile unei hotărâri penale pot fi puse în
executare numai dacă sunt definitive. Hotărârile pronunţate în primă instanţă sunt susceptibile
de apelare sau recurare şi astfel este împiedicată punerea în executare a dispoziţiilor din
hotărâre.
Întrucât pentru punerea în executare a hotărârilor condiţia esenţială este ca acestea să fie
definitive, trebuie cunoscut momentul în care o hotărâre penală poate fi considerată ca fiind
definitivă.
Momentul la care hotărârile judecătoreşti penale rămân definitive
Fixarea în timp a momentului la care rămân definitive hotărârile instanţelor penale este
stabilită de articolele 416 şi 417 Cod procedură penală.
Rămânerea definitivă a hotărârii primei instanţe Hotărârile primei instanţe rămân definitive:
- la data pronunţării hotărârii, când hotărârea nu este supusă apelului şi nici recursului, cum
sunt de exemplu, hotărârile de declinare a competenţei.
- la data expirării termenului de apel, când nu s-a declarat apel în termen sau când apelul
declarat a fost retras înăuntrul termenului.
- la data retragerii apelului, dacă această retragere s-a produs după expirarea termenului de
apel. Se poate observa că retragerea apelului face ca hotărârea să rămână definitivă la
momente diferite, după cum apelul a fost retras în cadrul termenului de apel sau după
expirarea acestuia.
Dacă apelul este retras în cadrul termenului de apel, hotărârea rămâne definitivă la data
expirării termenului de apel, deoarece , până în acest moment, poate declara apel un alt titular
al acestui drept decât cel care îşi retrage apelul.
în cazul în care apelul a fost retras după expirarea termenului de apel, hotărârea rămâne
definitivă la acest moment deoarece nu se mai poate reveni asupra acestei manifestări de
voinţă.
- la data expirării termenului de recurs în cazul hotărârilor nesupuse apelului, dacă apelul a
fost respins, ori când singura cale de atac contra hotărârii atacate este recursul şi acesta nu s-a
declarat în termen sau când recursul declarat a fost retras înăuntrul termenului;
- la data retragerii recursului declarat, dacă aceasta s-a produs după expirarea termenului de
recurs;
- la data pronunţării hotărârii prin care s-a respins recursul declarat împotriva hotărârilor
menţionate mai sus.
Rămânerea definitivă a hotărârii instanţei de apel Hotărârile instanţei de apel rămân
definitive:
- la data expirării termenului de recurs când apelul a fost admis fară trimitere pentru
rejudecare şi nu s-a declarat recurs în termen sau când recursul declarat împotriva hotărârii
date în apel a fost retras înăuntrul termenului;

60
- la data retragerii recursului declarat împotriva hotărârii date în apel dacă aceasta s-a produs
după expirarea termenului de recurs;
- la data pronunţării hotărârii prin care s-a respins recursul declarat împotriva hotărârii date
în apel
Rămânerea definitivă a hotărârii instanţei de recurs
Hotărârea instanţei de recurs rămâne definitivă la data pronunţării acesteia când:
a) recursul a fost admis şi procesul a luat sfârşit în faţa instanţei de recurs, fară rejudecare;
b) cauza a fost rejudecată de către instanţa de recurs, după admiterea recursului;
c) cuprinde obligarea la plata cheltuielilor judiciare, în cazul respingerii recursului.
Instanţa de executare
Potrivit articolului 418 Cod procedură penală, executarea hotărârilor penale definitive se face
de organul care a judecat cauza în primă instanţă.
Instanţa de executare este întotdeauna prima instanţă de judecată, indiferent dacă cele dispuse
au fost pronunţate de această instanţă, de instanţa de apel sau de instanţa de recurs.
Excepţie de la această regulă sunt hotărârile pronunţate în primă instanţă de către Curtea
Supremă de Justiţie care, potrivi articolului 418 alineatul 2 Cod procedură penală se pun în
executare, după caz, de Tribunalul Municipiului Bucureşti sau de tribunalul militar teritorial
cu sediul în Bucureşti.
Când hotărârea rămâne definitivă în faţa instanţei ierarhic superioare, aceasta trimite de îndată
instanţei de executare un extras din acea hotărâre, cu datele necesare punerii în executare în
ziua pronunţării hotărârii de către instanţa ierarhic superioară.
Punerea în executare a hotărârilor definitive se face de către judecătorul delegat cu
executarea.
Astfel, instanţa de executare deleagă pe unul din judecătorii săi, pentru efectuarea punerii în
executare. Judecătorul delegat îndeplineşte procedura de punere în executare a hotărârilor
definitive, rezolvând şi nelămuririle şi împiedicările intervenite.
Dacă cu prilejul punerii în executare a hotărârii sau în cursul executării se iveşte vreo
nelămurire sau împiedicare pe care acesta nu le poate rezolva singur, judecătorul delegat
poate sesiza instanţa de executare.
Punerea în executare a pedepselor principale Punerea în executare a pedepsei închisorii
sau a detenţiunii pe viaţă
Pedeapsa închisorii şi pedeapsa detenţiunii pe viaţă se pun în executare prin emiterea
mandatului de executare, care constituie actul procedural ce conţine ordinul de punere în
executare.
Mandatul de executare se emite de către judecătorul delegat al instanţei de executare,
diferenţiat:
- în ziua rămânerii definitive a hotărârii instanţei de fond;
- în ziua primirii extrasului de la instanţa superioară unde a rămas definitivă hotărârea.
Mandatul de executare se întocmeşte în trei exemplare dintre care unul rămâne la instanţă
ataşat la dosarul cauzei şi cuprinde: denumirea instanţei de executare, data emiterii, datele
prevăzute în art.70 Cod de procedură penală, privitoare la persoana condamnatului, numărul şi
data hotărârii care se execută, denumirea instanţei care a pronunţat hotărârea, pedeapsa
pronunţată şi textul delege aplicat, timpul reţinerii şi al arestării preventive care s-a dedus din
durata pedepsei aplicate, menţiunea dacă cel condamnat este recidivist, ordinul de arestare şi
de deţinere, semnătura judecătorului delegat, ştampila instanţei de executare.
Instanţa de executare trimite două exemplare ale mandatului organului de poliţie când
condamnatul este liber sau comandantului locului de deţinere, când condamnatul este arestat,
ori comandantului unităţii militare unde face serviciul militar cel condamnat.
Atribuţiile lucrătorilor de poliţie constau în:

61
- pe baza mandatului de executare, organul de poliţie procedează la arestarea condamnatului,
în ziua primirii mandatului de executare;
- organul de poliţie poate pătrunde în domiciliul sau reşedinţa unei persoane fară învoirea
acesteia, precum şi în sediul unei persoane juridice, fară învoirea reprezentantului legal al
acesteia,
- organul de poliţie înmânează celui arestat un exemplar al mandatului şi îl duce la locul de
deţinere cel mai apropiat unde predă şi celălalt exemplar al mandatului de executare;
- când executarea se face faţă de un condamnat în a cărui ocrotire se află un minor, o persoană
pusă sub interdicţie, o persoană căreia i s-a instituit curatela, ori o persoană, care datorită
vârstei, bolii sau altei cauze, are nevoie de ajutor, organul de poliţie are obligaţia să înştiinţeze
autoritatea competentă în vederea luării măsurilor de ocrotire;
- în cazul în care persoana împotriva căreia s-a emis mandatul nu este găsită, organul de
poliţie trebuie să constate aceasta printr-un proces-verbal şi să ia măsuri pentru darea în
urmărire, precum şi pentru darea în consemn la punctele de trecere a frontierei;
- dacă persoana împotriva căreia s-a emis mandatul refuză să se supună mandatului, va fi
constrânsă la aceasta;
- un exemplar al procesului-verbal împreună cu un exemplar al mandatului de executare se
trimit instanţei care a emis mandatul.
Comandantul locului de deţinere are ca atribuţii, înmânarea condamnatului arestat a unui
exemplar al mandatului de executare şi consemnarea în cuprinsul unui proces-verbal a datei la
care condamnatul a început executarea pedepsei (o copie a acestui proces-verbal fiind trimisă
instanţei de executare).
Comandantului unităţii militare îi revine obligaţia de a înmâna un exemplar al mandatului de
executare condamnatului şi de a lua măsuri de trimitere a acestuia la locul de executare a
pedepsei.
In situaţia în care persoana faţă de care se efectuează executarea mandatului are obiecţii în
privinţa identităţii, instanţa locului unde a fost găsită are următoarele atribuţii:
- poate dispune punerea în libertate a persoanei respective, până la lămurirea obiecţiilor, când
consideră că nu există pericol de dispariţie;
- poate pune de îndată în libertate persoana adusă dacă ajunge la concluzia temeinicie
obiecţiilor formulate;
- va dispune executarea mandatului când constată că obiecţiile nu sunt fondate;

Întrebări:
1. Cererea de amânare a executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă:
a) este admisibilă dacă inculpatul condamnat faceface dovada existenţei vreunuia dintre
cazurile menţionate în art. 10 C.pr.pen.
b)poate fi făcută de către de către apărătorul condamnatului;
c) se introduce la instanţa la care a rămas definitivă hotărârea de condamnare;

2. Hotărârile primei instanţe rămân deinitive:

a) la data expirării termenului de apel, când apelul a fost admis fără trimitere spre rejudecare
şi nu s-a declarat recurs în termen;
b) la data expirării termenului de recurs în cazul hotărârilor nesupuse apelului, când recursul a
fost admis fără rejudecare;
c) la data retragerii apelului, dacă acesta s-a produs după expirarea termenului de apel;

3. Instanţa competentă să se pronunţe asupra acordării amânării executării pedepsei este:

a) instanţa la care a rămas definitivă hotărârea de condamnare;

62
b) instanţa care s-a pronunţat asupra stabilirii vinovăţiei;
c) instanţa de executare;

4. Instanţa competentă să dispună înlocuirea pedepsei detenţiunii pe viaţă este:

a) instanţa la care a rămas definitivă hotărârea de condamnare;
b)instanţa de executare;
c) instanţa care a judecat cauza în recurs;

5. Instanţa competentă să acorde liberarea condiţionată este:

a) instanţa de executare;
b)instanţa în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere;
c)tribunalul militar în a cărui circumscripţie se află închisoarea militară;

CAPITOLUL XVI
PROCEDURI SPECIALE

Urmărirea si judecarea unor infracţiuni flagrante

Datorită împrejurării că infracţiunile flagrante provoacă o evidentă şi imediată tulburare a
ordinii de drept s-a impus necesitatea unei reglementări speciale a urmăririi şi judecării
acestora.
Articolul 465 alineatul 1 defineşte infracţiunea flagrantă ca fiind "infracţiunea descoperită în
momentul săvârşirii sau imediat după săvârşire. Este de asemenea considerată flagrantă şi
infracţiunea al cărei făptuitor, imediat după săvârşire, este urmărit de persoana vătămată, de
martorii oculari sau de strigătul public, ori este surprins aproape de locul comiterii infracţiunii
cu arme, instrumente sau orice alte obiecte de natură a-1 presupune participant la infracţiune.
In acest caz, orice persoană are dreptul să prindă pe făptuitor şi să-1 conducă înaintea
autorităţii".
Prin "săvârşire" trebuie să se înţeleagă comiterea oricăreia dintre faptele pe care legea le
pedepseşte ca infracţiune consumată sau ca tentativă, precum şi participarea la comiterea lor
ca autor, instigator sau complice.(articolul 144 Cod penal).
Starea de flagrantă presupune întotdeauna şi prezenţa făptuitorului, în lipsa acestuia
infracţiunea neputând fi considerată flagrantă.
Procedura flagrantă nu se aplică în toate cazurile, legea stabilind expres situaţiile în care se
poate recurge la această procedură specială şi, în acest sens trebuie întrunite următoarele
condiţii cumulative:
- infracţiunea să fie flagrantă;
- infracţiunea să fie pedepsită prin lege cu închisoare mai mare de 1 an şi de cel mult 12 ani.
Procedura specială este aplicabilă în cazul comiterii infracţiunii în forma simplă, precum şi în
cazul formelor agravate ale acestor infracţiuni. în acest caz se are în vedere pedeapsa stabilită
de lege pentru infracţiunea tip. De exemplu, infracţiunea de omor nu poate fi cercetată şi
judecată după această procedură, deoarece atât pedeapsa în forma simplă, cât şi cea agravată
prevede pedepse mai mari de 12 ani.
- infracţiunea să fie săvârşită în municipii sau oraşe, în mijloace de transport în comun,
bâlciuri, târguri, porturi, aeroporturi sau gări, precum şi în orice loc aglomerat. Cu privire la
bâlciuri, târguri, porturi, aeroporturi sau gări legea nu stabileşte că este obligatoriu ca acestea
să aparţină unor municipii sau oraşe, astfel că procedura specială este aplicabilă chiar dacă nu
aparţin unităţilor teritoriale arătate mai sus,
în afara infracţiunilor care nu sunt comise în condiţiile de mai sus, Codul de procedură penală
a stabilit prin articolul 479 că procedura flagrantă nu se aplică infracţiunilor săvârşite de
minori.

63
în cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale se face numai la
plângerea prealabilă a persoanei vătămate, dacă acestea sunt flagrante, constatarea săvârşirii
lor este obligatorie. Se va aplica această procedură specială numai pentru infracţiunile arătate
în articolul 279 alineatul 2 litera b şi c Cod procedură penală şi dacă persoana vătămată a
introdus în termen de 24 de ore de la săvârşirea infracţiunii flagrante plângerea prealabilă la
organul de urmărire penală, în acest scop, persoana vătămată este chemată şi întrebată de
organul de urmărire penală dacă înţelege să facă plângere în termenul mai sus arătat.
Constatarea infracţiunii şi urmărirea penală
Constatarea infracţiunii flagrante se face de către organul de urmărire penală sesizat prin
întocmirea unui proces-verbal.
Procesul-verbal de constatare a infracţiunii flagrante are un rol deosebit de important întrucât,
în conţinutul acestuia se consemnează atât cele constatate cu privire la fapta săvârşită, cât şi
declaraţiile învinuitului şi ale celorlalte persoane ascultate.
Totodată, procesul penal constituie actul prin care se dispune începerea urmăririi penale.
Dacă este cazul, organul de urmărire penală strânge şi alte probe. De exemplu, ridică corpuri
delicte sau înscrisuri, dispune efectuarea unor constatări medico-legale.
Procesul-verbal se citeşte învinuitului, precum şi persoanelor care au fost ascultate, cărora li
se atrage atenţia că pot completa declaraţiile sau că pot face obiecţii cu privire la acestea.
Procesul-verbal se semnează de organul de urmărire penală, de învinuit şi de persoanele
ascultate.
Spre deosebire de procedura obişnuită unde luarea măsurii reţinerii este lăsată la aprecierea
organelor de cercetare penală, în cazul constatării infracţiunii şi aplicării procedurii flagrante,
luarea măsurilor procesual preventive este obligatorie. învinuitul este întotdeauna reţinut pe
timp de 24 de ore.
La sesizarea organului de cercetare penală, după expirarea reţinerii sau din oficiu, procurorul
poate solicita arestarea a învinuitului pe timp de cel mult 10 zile, aceasta calculându-se de la
data expirării ordonanţei de reţinere.
Dacă procurorul apreciază că sunt suficiente dovezi pentru punerea în mişcare a acţiunii
penale, dă rechizitoriu prin care pune în mişcare acţiunea penală şi dispune trimiterea în
judecată şi trimite dosarul instanţei competente înainte de expirarea mandatului de arestare.
în cazul în care procurorul nu a dispus trimiterea în judecata în termen de 3 zile de la data
emiterii ordonanţei de reţinere, urmărirea penală se va face conform procedurii obişnuite.
Procurorul, primind dosarul, procedează la verificarea lucrărilor urmăririi penale şi se
pronunţă în cel mult 2 zile de la primire, putând dispune:
- trimiterea în judecată, caz în care întocmeşte rechizitoriu, emite împotriva inculpatului
mandat de arestare şi înaintează de îndată instanţei de judecată dosarul cauzei.
- scoaterea de sub urmărire sau încetarea urmăririi penale;
- restituirea cauzei potrivit articolului 265 Cod procedură penală, în acest caz urmărirea
efectuându-se pot|ivit procedurii obişnuite.
Judecata în cazul infracţiunilor flagrante
Judecarea infracţiunilor flagrante nu atrage o competenţă deosebit reglementată, fiind
aplicabile regulile comune. Totuşi, o reglementare specială este făcută prin articolul 471
alineatul 2 Cod procedură penală care prevede că pentru municipiile împărţite în sectoare,
ministrul justiţiei poate desemna una sau mai multe judecătorii care să judece aceste cauze.
Primind dosarul, preşedintele instanţei fixează termenul de judecată, care nu poate depăşi 5
zile de la data primirii dosarului, dispunând totodată aducerea cu mandat a martorilor şi a
părţii vătămate.
Inculpatul este adus la judecată, dar celelalte părţi nu se citează.
Participarea procurorului la judecată este obligatorie.

64
Instanţa verifică dacă în cauză sunt întrunite condiţiile de aplicare a procedurii speciale. Când
instanţa constată că în cauză nu sunt întrunite aceste condiţii, judecata se face potrivit
procedurii obişnuite. Trecerea din procedura specială în procedura obişnuită obligă instanţa de
judecată să examineze situaţia celui arestat preventiv sub raportul existenţei şi a altor cazuri,
decât cel prevăzut de articolul 148 litera b Cod procedură penală, care să justifice măsura.
Instanţa procedează la judecarea cauzei ascultând pe inculpat. Dacă martorii şi persoana
vătămată sunt prezenţi vor fi audiaţi şi aceştia.
In felul acesta cercetarea judecătorească este mult simplificată, iar judecata se face pe baza
acestor declaraţii şi a lucrărilor din dosar.
Totuşi, dacă consideră necesar, instanţa poate dispune, din oficiu sau la cerere, administrarea
de probe noi. în acest scop se iau măsurile corespunzătoare care sunt aduse la îndeplinire în
mod direct sau prin organele de poliţie. Pentru administrarea probelor instanţa poate acorda
termene care în total nu trebuie să depăşească 10 zile.
Când instanţa se desesizează pentru necompetenţă sau reţine cauza pentru a fi judecată
potrivit procedurii obişnuite, ori amână judecarea cauzei, trebuie să dispună asupra stării de
libertate a inculpatului.
Instanţa este obligată să se pronunţe asupra cauzei în aceeaşi zi în care s-au încheiat
dezbaterile, sau cel mai târziu în următoarele 2 zile. Spre deosebire de procedura obişnuită
unde este posibilă amânarea pronunţării pe o perioadă de până la 15 zile, în cazul procedurii
flagrante nu se poate amâna pronunţarea.
Inculpatul aflat în stare de deţinere este adus la pronunţare. Hotărârea trebuie redactată în cel
mult 24 de ore.
Când inculpatul a fost pus anterior în libertate, dacă instanţa pronunţă pedeapsa închisorii,
poate dispune arestarea acestuia.
Dimpotrivă, instanţa este obligată a dispune punerea în libertate a inculpatului arestat în
următoarele cazuri:
- dacă inculpatul este achitat;
- dacă se dispune încetarea procesului penal;
- dacă s-a pronunţat o pedeapsă cel mult egală cu durata arestării,
- dacă s-a aplicat o pedeapsă cu închisoarea, pentru care s-a dispus suspendarea ori executarea
la locul de muncă;
- dacă s-a aplicat pedeapsa amenzii.
Instanţa examinează acţiunea civilă numai dacă persoana vătămată este prezentă şi se
constituie parte civilă, iar pretenţiile acesteia pot fi soluţionate fară amânarea judecăţii.
Articolul 476 alineatul 2 Cod procedură penală prevede examinarea din oficiu a acţiunii
civile. Atunci când persoana vătămată este o unitate dintre cele la care se referă articolul 145
din Codul penal ori o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu
restrânsă. In aceste cazuri, instanţa examinează acţiunea civilă chiar în lipsa acestora şi chiar
dacă nu s-au constituit parte civilă, dacă soluţionarea acţiunii civile nu duce la amânarea
cauzei. în cazul în care instanţa nu poate soluţiona astfel cauza, instanţa rezervă soluţionarea
acţiunii civile pe calea unei acţiuni separate, care este scutită de taxe de timbru.
în ceea ce priveşte căile de atac sunt prevăzute termene speciale, şi anume, termenul de apel şi
cel de recurs sunt de 3 zile de la pronunţare. Dosarul cauzei se înaintează instanţei de apel sau,
după caz, instanţei de recurs în următoarele 24 de ore de la declararea apelului ori a
recursului.
Judecarea în apel şi în recurs se face de urgenţă.
Articolul 478 Cod procedură penală stabileşte regulile care se aplică în caz de concurs între
procedura specială şi cea comună.

65
Astfel, în caz de concurs de infracţiuni, când procedura specială se aplică numai unora dintre
infracţiunile concurente, se procedează la disjungere, urmărirea şi judecarea infracţiunilor
facându-se separat.
în caz de indivizibilitate sau conexitate, dacă procedura specială se aplică numai unora dintre
fapte ori unora dintre infractori, iar disjungerea nu este posibilă, urmărirea şi judecata se fac
potrivit procedurii obişnuite.
Procedura specială nu se aplică în cazul infracţiunilor săvârşite de minori şi în cazul
infracţiunilor pentru care este necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Constatarea
infracţiunilor este obligatorie, însă trimiterea în judecată este condiţionată de depunerea, în
termen de 24 de ore de la săvârşirea infracţiunii a plângerii prealabile. în acest scop, persoana
vătămată este chemată şi întrebată de organul de urmărire penală dacă înţelege să facă
plângere în acest termen.
Procedura privind tragerea la răspundere penală a persoanei juridice
Potrivit art.53 Cod penal, persoanelor juridice li se pot aplica pedepse principale (amendă de
la 2.500 lei(RON) la 2.000.000 lei (RON)) şi pedepse complementare care sunt: dizolvarea
persoanei juridice, suspendarea activităţii persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la un an
sau suspendarea uneia dintre activităţile persoanei juridice în legătură cu care s-a săvârşit
infracţiunea pe o durată de la 3 luni la 3 ani, închiderea unor puncte de lucru ale persoanei
juridice pe o durată de la 3 luni la 3 ani, interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii
publice pe o durată de la unu la trei ani, afişarea sau difuzarea hotărârii de condamnare.
Punerea în executare a pedepsei amenzii
Reglementată de art.479 Cod de procedură penală, pedeapsa amenzii se execută prin
depunerea recipisei de plată integrală la instanţa de executare, în termen de 3 luni de la
rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare. Instanţa de executare poate dispune, la
cererea persoanei juridice condamnate, aflate în imposibilitatea de a achita integral amenda,
eşalonarea plăţii pe cel mult 2 ani, în rate lunare.
In cazul neplăţii amenzii la termen (sau a unei rate lunare), instanţa de executare comunică
organelor competente un extras de pe acea parte din dispozitiv care priveşte aplicarea
amenzii, în vederea executării acesteia, potrivit dispoziţiilor legale privind executarea silită a
creanţelor fiscale.
Punerea în executare a pedepsei complementare a pedepsei dizolvării persoanei juridice
Potrivit dispoziţiilor art.479 Cod de procedură penală, instanţa de executare, în scopul punerii
în executare a pedepsei dizolvării persoanei juridice, la data rămânerii definitive a hotărârii de
condamnare, comunică o copie a dispozitivului către:
- instanţa civilă, care deschide procedura de lichidare şi desemnează lichidatorul din rândul
practicienilor în insolvenţă autorizaţi potrivit legii;
- organul care a autorizat înfiinţarea persoanei juridice;
- organul care a înregistrat persoana juridică, pentru a lua măsurile necesare.
Punerea în executare a pedepsei complementare a suspendării activităţii sau a uneia
dintre activităţile persoanei juridice
Instanţa de executare, în vederea executării acestei pedepse complementare, la data rămânerii
definitive a hotărârii de condamnare, va comunica o copie a dispozitivului către organul care a
autorizat înfiinţarea persoanei juridice şi organului care a înregistrat persoana juridică, pentru
a lua măsurile necesare.

Întrebări:
1. Luarea măsurilor asigurătorii în cazul săvârşirii unei infracţiuni de corupţie:
a) este facultativă, legea lăsând instituirea ei la aprecierea organului competent;

66
b)este obligatorie numai în ipoteza în care infracţiunea este flagrantă;
c) este obligatorie;

2. Cererea de reabilitare judecătoreească:

a) poate fi făcută de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie;
b) se judecă exclusiv de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;
c) poate fi făcută şi de către rudele apropiate ale condamnatului, dacă acesta a decedat;

3.Competenţa de a formula cererile de extrădare în numele statului român revine:

a) procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel în circumscripţia căreia se
află instanţa care a aplicat măsura de siguranţă;
b) Ministerul Afacerilor Externe;
c) preşedintelui secţiei penale a curţii de apel în circumscripţia căreia se află instanţa care a
emis mandatul de executare a pedepsei închisorii;

4. Internarea minorului într-un centru de reeducare se poate întrerupe:

a) când se constată, în baza unui certificat medical, că minorul suferă de o boală care face
posibilă internarea;
b) când, din cauza unor împrejurări speciale, internarea într-un centru de reeducare ar avea
consecinţe grave pentru minor;
c) când, din cauza unor împrejurări speciale, internarea într-un centru de reeducare ar avea
consecinţe grave pentru partea vătămată;

5. Termenul de exercitare a apelului (recursului) în procedura de judecare a infracţiunii

flagrante este de:
a) 10 zile de la pronunţare;
b) 3 zile de la pronunţare;
c) 3 zile, termen care curge de la pronunţare, când partea a fost prezentă la dezbateri sau la
pronunţare, sau de la comunicarea copiei de pe dispozitiv, când partea a lipsit atât la dezbateri
cât şi la pronunţare;

TESTE GRILĂ

Test nr. 1
l.Este mod de sesizare a instanţei de judecata:
a) rechizitoriul
b) sesizare la cererea organului competent
c) denunţul
2..Extinderea acţiunii penale in cursul judecaţii poate avea loc daca:
a) se constata ca incadrarea juridical data faptei prin actul de sesizare urmează a fi schimbata
b) se constata ca urmărirea penala nu a fost efectuata de un organ competent
c) se descoperă in sarcina inculpatului date cu privire si la alte acte materiale
3.Plângerea formulata impotriva masurilor dispuse de către organul de cercetare penala se
soluţionează de:
a) primul procuror al parchetului care este competent sa soluţioneze cauza
b) procurorul care supraveghează cauza
c) primul procuror al parchetului ierarhic superior parchetului competent sa soluţioneze cauza
4.încetarea urmării penale se poate dispune daca:
a) fapta nu este prevăzuta de legea penala

67
b) fapta nu a fost săvârşita de invinuit
c) a intervenit prescripţia
5.Hotărârea instanţei de judecata de redactează:
a) in cel mult 10 zile de la pronunţare
b) in cel mult 20 de zile de la pronunţare
c) in cel mult 15 de zile de la pronunţare
6.Soluţiile in ce priveşte latura penala ale instanţei de judecata sunt:
a) condamnarea inculpatului,achitarea sau incetarea procesului penal
b) condamnarea inculpatului,scoterea de sub urmărire penala sau incetarea procesului penal
c) condamnarea inculpatului sau incetarea procesului penal
7.Nu poate fi atacata cu recurs:
a) incheierea prin care s-a soluţionat abţinerea
b) incheierea prin care s-a dispus asupra probelor
c) incheierea de inalturare a unor omosiuni vădite
8.Reluarea urmării penale are loc atunci cand:
a) a intervenit amnistitia sau graţierea
b) a intervenit prescripţia
c) a incetat cauza de suspendare
9.Suspendarea urmării penale se poate dispune daca:
a) invinuitul are domiciliul in străinătate
b) invinuitul este in concediu medical
c) invinuitul suferă de o boala grava care il impiedica sa ia parte la process
l2.In activitatea de supraveghere a actelor de urmărire penala,procurorul:
a) nu poate efectua personal nici un act de cercetare penala
b) poate asista sau efectua personal orice act de cercetare penala
c) poate dispune efectuarea unui act de cercetare penala,dar nu il poate efectua personal
11 .Procurorul participa la judecarea apelului:
a) numai daca considera ca este necesar
b) in toate cazurile,participarea sa fiind obligatorie in aceasta faza
c) numai daca a formulat apel
12.Ordinea in care se da cuvântul la judecarea apelului formulat de inculpat este:
a) procurorul,apelantul,intimatul
b) apelantul,procurorul,intimatul
c) apelantul,intimatul,procurorul
13.Procurorul se pronunţa prin ordonanţa:
a) atunci cand a fost inceputa urmărirea penala in cauza
b) atunci cand nu a fost inceputa urmărirea penala in cauza
c) atunci cand legea prevede expres
14.Prezentarea materialului de urmărire penala nu este obligatorie daca:
a) invinuitul sau inculpatul nu are apărător
b) invinuitul sau inculpatul este dispărut
c) invinuitul sau inculpatul este minor
15.Enumeraţi cinci motive formale de recurs:
.........................................................................
16.Hotararea instanţei de judecata a fost atacata de inculpat.Printre motivele de apel se
număra si acela potrivit căruia minuta a fost semnata si de către grefierul de sedinta,care insa
nu face parte din compunerea completului de judecata ceea ce conduce la constatarea
incalcarii dispoziţiilor art.309 c.pr.pen.
Intrebare: Este fondat apelul inculpatului?

68
Test nr. 2
1.Este mod special de sesizare a organelor de urmărire penala:
a) denunţul
b) autorizarea organului prevăzut de lege
c) plângerea
2.Prezentarea materialului de urmărire penala:
a) trebuie sa se faca in mod obligatoriu de către procuror
b) se face de către procuror numai daca acesta apreciază ca este cazul
c) se face in toate cazurile numai de către organele de cercetare penala.
3.Procurorul se pronunţa prin ordonanţa:
a) atunci cand a fost inceputa urmărirea penala in cauza
b) atunci cand nu a fost inceputa urmărirea penala in cauza
c) atunci cand legea prevede expres
4.Neprezentarea materialului de urmărire penala este sancţionată cu:
a) nulitate absoluta
b) nulitate realtiva
c) amenda judiciara
5.1ntreruperea,pentru motive temeinice,a dezbaterilor judiciare nu poate fi mai mare de:
a) 15 zile
b) 10 zile
c) 5 zile
6.Sentinţele sunt:
a) hotărârile prin care se soluţionează apelul sau recursul
b) hotărârile prin care se soluţionează cauza de prima instanţa
c) hotărârile prin care se soluţionează recursurile in anulare sau recursurile in interesul legii
7.Motive formale de recurs sunt:
a) nerespectarea dipozitiilor privind participarea procurorului la şedinţa de judecata
b) faptei comise i s-a dat o greşita încadrare juridical
c) s-a comis o grava eroare de fapt
8.Extinderea acţiunii penale in cursul judecaţii poate avea loc daca:
a) se constata ca încadrarea juridical data faptei prin actul de sesizare urmează a fi schimbata
b) se constata ca urmărirea penala nu a fost efectuata de un organ competent
c) se descoperă in sarcina inculpatului date cu privire si la alte acte materiale
9.Nu sunt supuse recursului
a) sentinţele de declinare a competentei
b) sentinţele de restituire a cauzei la procuror
c) sentinţele de trimitere a cauzei la procuror
lO.La judecarea in prima instanţa a cauzei in fond:
a) cercetarea judecătoreasca este lăsata la aprecierea instanţei
b) cercetarea judecătoreasca este lăsata la solicitarea pârtilor
c) cercetarea judecătoreasca este obligatorie
11.In activitatea de supraveghere a actelor de urmărire penala,procurorul:
a) nu poate efectua personal nici un act de cercetare penala
b) poate asista sau efectua personal orice act de cercetare penala
c) poate dispune efectuarea unui act de cercetare penala,dar nu il poate efectua personal
12.La judecarea recursului se admit numai:
a) prezentarea de inscrisuri noi
b) reaudierea unor martori
c) audierea unor martori care au fost propuşi la judecarea in fond sau in apel
13.Daca instanţa de judecata este sesizata cu rechizitoriu,participarea procurorului este:

69
a) obligatorie numai daca infracţiunea care face obiectul cauzei prevede o pedeapsa cu
inchisoarea mai mare de 2 ani
b) facultativa,acesta participând numai daca considera necesar
c) obligatorie,indiferent de infracţiunea care face obiectul cauzei
14.Reluarea urmării penale are loc atunci cand:
a) a intervenit amnistia sau graţierea
b) a intervenit prescripţia
c) a incetat cauza de suspendare
15.Enumeraţi cinci motive substanţiale de recurs:
..............................................................................
16.Tribunalul Constanta a condamnat pe inculpatul B.B. pentru săvârşirea infracţiunii de
omor. Hotararea a fost atacata de către inculpat,care a invocat nesemnarea minutei de către
grefierul de şedinţa.
Intrebare: S-au incalcat dispoziţiile relative la redactarea minutei ?

Răspunsuri la testul nr. 1:

1. a
2. c
3. b
4. c
5. b
6. a
7. a
8. c
9. c
10. b
11. b
12. c
13. c
14. b

15. Motive formale de recurs:

- nu au fost respectate dispoziţiile privind competenţa după materie sau după calitatea
persoanei;
- instanţa nu a fost sesizată legal;
- instanţa nu a fost compusă potrivit legii ori s-au încălcat prevederile art. 292 alin. 2 C.
pr.pen, sau a existat un caz de incompatibilitate;
- şedinţa de judecată nu a fost publică, în afară de cazurile când legea prevede altfel;
- judecata a avut loc fără participarea procurorului sau a inculpatului, când aceasta era
obligatorie potrivit legii;
- urmărirea penală sau judecata, a avut loc în lipsa apărătorului, când prezenţa acestuia era
obligatorie;
16. Cu toate că potrivit art. 309 C. pr. pen., minuta se semnează de membrii completului de
judecată, iar grefierul nu este membru al completului, semnarea minutei şi de către grefier nu
constituie o cauză de nulitate a hotărârii, neexistând vătămare.

70
71