Sunteți pe pagina 1din 16

Universitatea Oradea, Facultatea de Ştiinte Juridice ,Specializarea Drept

REFERAT

Profesor coordonator:
Student:

Anul III, Grupa 4

REFERAT DREPTUL PROPRIETATII INTELECTUALE, ORADEA ,5 MAI 2010


Universitatea Oradea, Facultatea de Ştiinte Juridice ,Specializarea Drept

CONŢINUTUL
DREPTULUI DE AUTOR

 Drepturile morale de autor &


Drepturile patrimoniale de autor

REFERAT DREPTUL PROPRIETATII INTELECTUALE, ORADEA ,5 MAI 2010


Universitatea Oradea, Facultatea de Ştiinte Juridice ,Specializarea Drept

CUPRINS

1.Drepturile morale de autor

 Caracterele juridice ale drepturilor morale


de autor

 Dreptul de divulgare

 Dreptul la paternitate

 Dreptul la nume

 Dreptul de retractare

2.Drepturile patrimoniale de autor

 Caracterele juridice ale drepturilor


patrimoniale de autor

 Dreptul de suită

 Drepturile de autor şi regimul matrimonial

Drepturile morale de autor

REFERAT DREPTUL PROPRIETATII INTELECTUALE, ORADEA ,5 MAI 2010


Universitatea Oradea, Facultatea de Ştiinte Juridice ,Specializarea Drept

Drepturile morale de autor reprezintă expresia juridică a legăturii existente între


operă şi creatorul ei.Astfel drepturile morale de autor influenţează dreptul de autor
in asa mod, încât înlătură aplicarea regulilor de drept comun. Potrivit doctrinei, mai
ales celei franceze, care acordă o atenţie deosebita dreptului moral, “acesta
precede drepturilor patrimoniale, le supravieţuieşte şi exercită o autoritate
predominantă asupra lor”.1 Chiar şi după ce autorul unei opere a cesionat drepturile
sale patrimoniale el îşi păstrează drepturile morale de autor ca o consecinţă a
caracterului independent al acestora.În doctrina română se utilizează expresia
„drepturi personale nepatrimoniale” prin care se desemnează sfera drepturilor
morale în general, în care se includ şi drepturile morale de autor. Temeiul
drepturilor morale de autor rezidă în asigurarea protecţiei personalităţii autorului.
Cu toate acestea, drepturile morale de autor nu se suprapun, sub toate aspectele,
cu drepturile personalităţii. Aria lor este mai largă întrucât protejează autorul
împotriva oricărei atingeri aduse operei şi nu numai împotriva acelora îndreptate
contra onoarei sau reputaţiei autorului.
Sediul materiei îl constituie art. 10 din Legea nr. 8/1996 care prevede că autorul ei
opere are următoarele drepturi morale:
a) dreptul de a decide dacă, în ce mod şi când va fi adusă opera la cunoştinţa
publică (dreptul de divulgare);
b) dreptul de a decide sub ce nume va fi adusă opera la cunoştinţa publică (dreptul
la nume);
c) dreptul de a pretinde recunoaşterea calităţii de autor al operei (dreptul la
paternitate);
d) dreptul de a pretinde respectarea integrităţii operei şi de a se opune oricărei
modificări, precum şi oricărei atingeri aduse operei, dacă prejudiciază onoarea sau
reputaţia sa (dreptul la respectul integrităţii operei sau la inviolabilitatea operei);
e) dreptul de a retracta opera, despăgubind, dacă este cazul, pe titularii drepturilor
de exploatare, prejudiciaţi prin exercitarea retractării (dreptul la retractar)

Caracterele juridice ale drepturilor morale de autor


Legea română nu enunţă în mod expres caracterele juridice ale drepturilor morale
de autor, dar acestea se degajă implicit din unele dispoziţii ale legii.
Dreptul moral de autor are următoarele caractere juridice:
a) caracterul perpetuu;
b) caracterul legăturii strict personale, în sensul că este ataşat de persoana
autorului operei;
c) caracterul inalienabil şi insesizabil;
d) caracterul imprescriptibil;
e) caracterul absolut, opozabil erga-omnes;
f) caracterul netransmisibil (cu excepţia dreptului la paternitatea şi la
inviolabilitatea operei).

a) Caracterul strict personal al dreptului moral determină ca acesta să nu poată fi


exercitat decât de către autorul operei. Dacă drepturile patrimoniale sunt
susceptibile de desprindere de persoana titularului, drepturile morale sunt strâns

1
Viorel Roş, Dreptul proprietăţii intelectuale, Curs universitar, Editura Global Lex,
2001, p. 106.

REFERAT DREPTUL PROPRIETATII INTELECTUALE, ORADEA ,5 MAI 2010


Universitatea Oradea, Facultatea de Ştiinte Juridice ,Specializarea Drept

legate de persoana autorului. Drepturile morale de autor cuprind elemente pozitive


şi elemente negative.
În principal, caracterul legăturii strict personale al dreptului moral se manifestă prin
elementele sale pozitive, care constau în dreptul autorului de a decide dacă, în ce
mod şi cum va fi adusă opera la cunoştinţă publică, numele şi retractarea operei
divulgate.
După moartea autorului, în ipoteza în care nu există moştenitori, exerciţiul
drepturilor revine Oficiului Român pentru Drepturile de Autor.
b) Caracterul inalienabil şi insesizabil al drepturilor morale de autor
Inalienabilitatea drepturilor morale de autor constă, potrivit legii (art. 11 alin. 1. din
Legea nr. 8/1996), în interzicerea vreunei renunţări sau înstrăinări având ca obiect
aceste drepturi. Caracterul inalienabil al drepturilor morale se justifică prin
destinaţia lor, aceea de a asigura protecţia personalităţii autorului. A renunţa la
protecţia personalităţii sale, echivalează pentru autor cu asumarea riscului
dispariţiei sale morale, al autodistrugerii morale. Principiul inalienabilităţii
drepturilor morale cunoaşte unele excepţii care rezultă fie din voinţa autorului, fie
din natura operei, fie din convenţiile încheiate cu terţii.
O astfel de excepţie este reprezentată de independenţa autorului de a-şi publica
opera sub pseudonim sau fără indicarea vreunui nume. Cu alte cuvinte, autorul
poate renunţa parţial la dreptul la nume, fără să fie atinse existenţa şi conţinutul
dreptului deoarece titularul său are posibilitatea de a înlătura pseudonimul sau
anonimatul, dezvăluindu-şi adevărata identitate.
Alte excepţii le întâlnim în cazul autorilor salariaţi, al contractelor de comandă şi
când autorul şi-a dat acordul cu privire la adaptarea operei sale, situaţie în care
drepturile morale sunt supuse unei anumite înstrăinări. Consacrând caracterul
inalienabilităţii drepturilor morale, legea română admite totuşi transmiterea prin
succesiune a exerciţiului drepturilor relative la recunoaşterea calităţii de autor, la
respectarea integrităţii operei prin neadmiterea oricărei modificări şi atingeri care
prejudiciază onoarea sau reputaţia autorului. În schimb, dreptul de retractare este
netransmisibil. Potrivit caracterului insesizabil al drepturilor morale, acestea nu pot
fi urmărite de creditorii autorului operei. Creditorii autorului nu au nici dreptul de a
impune divulgarea operei sau exploatarea ei în scopul satisfacerii creanţelor lor. În
aceeaşi ordine de idei, notăm şi faptul că creditorii nu beneficiază nici de dreptul de
a se substitui autorului pentru a proceda ei înşişi la publicarea operei.
Totuşi, de la principiul insesizabilităţii sunt exceptate operele legate indisolubil de
suportul material (operele de artă plastică), caz în care se poate exercita o acţiune
de executare silită, având ca obiect aceste categorii de opere. În sistemul român de
drept, sub imperiul legii vechi2, regula insesizabilităţii privea numai opera
nepublicată şi opera neterminată.
c) Caracterul perpetuu al drepturilor morale constă în existenţa şi exercitarea lor de
către succesorii autorului ori de către terţi, după încetarea din viaţă a titularului.
Raţiunea acestui caracter este de a asigura, ca şi în cazul principiului inalienabilităţii
şi insesizabilităţii, protecţia personalităţii autorului. Numai drepturile morale de
autor au vocaţie la perpetuitate, nu şi drepturile patrimoniale. Utilizarea de către
alte persoane a operei nu trebuie să aducă atingere memoriei autorului, întrucât
opera poartă pentru eternitate amprenta personalităţii creatorului său. Nu toate
drepturile morale de autor au caracter perpetuu, ci numai
acelea al căror exerciţiu, potrivit legii, este transmisibil prin moştenire. Aparţin
acestei categorii, potrivit modificărilor aduse Legii nr. 8/1996 prin Legea nr.
2
Art. 9 din Legea asupra proprietăţii literare şi artistice din 1923.

REFERAT DREPTUL PROPRIETATII INTELECTUALE, ORADEA ,5 MAI 2010


Universitatea Oradea, Facultatea de Ştiinte Juridice ,Specializarea Drept

285/2004: dreptul de divulgare, dreptul la paternitate şi dreptul la respectul


integrităţii operei. În schimb, dreptul de divulgare, dreptul la nume şi dreptul la
retractare, aparţinând numai autorului, nu pot fi exercitate de către succesori şi cu
atât mai puţin de către terţi. Soluţia adoptată este în consonanţă curentului
favorabil exercitării acestuia de către succesorii autorului sau de instituţii
specializate în protecţia drepturilor autorului3. Şi totuşi, legiuitorul român nu a
adoptat o soluţie consecventă deoarece în cazul artiştilor interpreţi şi executanţi a
instituit transmiterea tuturor drepturilor prin succesiune pe durată
nelimitată4.

d) Caracterul imprescriptibil al drepturilor morale de autor


Imprescriptibilitatea drepturilor morale constă în exercitarea lor atâta timp cât
opera rămâne în memoria oamenilor şi face obiectul exploatării. Caracterul
imprescriptibil derivă din caracterul inalienabil şi perpetuu al drepturilor morale de
autor. Regula imprescriptibilităţii drepturilor morale este necesară pentru a asigura
protecţia personalităţii autorului. Aşadar, dreptul la acţiune al autorului unei opere
intelectuale pentru apărarea drepturilor sale morale nu se stinge niciodată şi poate
fi exercitat indiferent cât timp a trecut de la încălcarea lor. Drepturile patrimoniale
de autor nu cad sub incidenţa principiului imprescriptibilităţii, fiind supuse instituţiei
prescripţiei extinctive din raţiunea de a asigura stabilitatea raporturilor juridice.
e) Caracterul absolut, opozabil erga-omnes al drepturilor morale de autor decurge
din faptul că îi sunt recunoscute autorului în raporturile cu toate celelalte persoane,
care au obligaţia să nu întreprindă nimic de natură a-l stânjeni în exerciţiul
prerogativelor drepturilor sale.
f) Caracterul netransmisibil al drepturilor morale de autor vine să întărească
caracterul absolut al acestora. De la caracterul netransmisibilităţii
drepturilor morale de autor există excepţiile menţionate în cele ce preced (lit. c).

Dreptul de divulgare
Întâlnit în doctrină şi sub denumirea de dreptul la prima publicare, dreptul de
divulgare reprezintă dreptul autorului de a decide dacă, în ce mod şi când va fi
adusă opera la cunoştinţa publică. Este un drept absolut şi exclusiv, în sensul că
aparţine numai autorului operei, singurul în măsură să aprecieze dacă opera va fi
adusă sau nu la cunoştinţa publicului.
Totodată, dreptul de divulgare are un caracter discreţionar, numai persoana
autorului putând decide dacă opera a atins nivelul „idealurilor şi aşteptărilor” sale,
dacă-l reprezintă ca personalitate, care sunt limitele şi modalităţile în care opera va
fi publicată. Astfel, în virtutea caracterului discreţionar al dreptului de divulgare,
autorul unei piese de teatru care a autorizat reprezentarea nu este obligat să
accepte şi editarea operei, regula discreţionarităţii purtând şi asupra modalităţii în
care opera va fi adusă la cunoştinţă publică. Caracterul discreţionar al acestui drept
este întărit şi de includerea în lege a aşa-numitului drept de retractare al autorului
în mod necondiţionat.
Acest drept prezintă un aspect pozitiv, constând în posibilitatea autorului de a
decide aducerea în orice mod la cunoştinţa publică a operei sale, când consideră că
opera a atins nivelul unei anumite maturităţi, în sensul că poartă amprenta
3
Viorel Roş, Dreptul proprietăţii intelectuale, Curs universitar, Editura Global Lex, 2001., p.
125.
4
A se vedea art. 96 şi 97 din Legea nr.8/1996.

REFERAT DREPTUL PROPRIETATII INTELECTUALE, ORADEA ,5 MAI 2010


Universitatea Oradea, Facultatea de Ştiinte Juridice ,Specializarea Drept

originalităţii. Dar dreptul de divulgare conţine şi un aspect negativ, reprezentând


posibilitatea autorului de a amâna publicarea acelei opere. Exercitarea aspectului
pozitiv constituie unica modalitate de „ieşire în lume” a autorului, de apariţie la
nivelul realităţii sociale, de transformare a operei dintr-o realitate de fapt, într-o
realitate de drept. Dreptul de divulgare este primul drept moral în ordinea
cronologică a naşterii drepturilor de autor. De exercitarea acestui drept depinde şi
naşterea drepturilor patrimoniale asupra cărora are o influenţă covârşitoare.
Anterior divulgării, drepturile patrimoniale au caracter virtual, eventual, devenind
actuale şi efective numai după exercitarea dreptului moral de divulgare.
Exercitarea dreptului de divulgare dă naştere la un drept de prioritate în persoana
autorului operei. Aceasta reprezintă posibilitatea juridică a autorului de a opune
data apariţiei operei sale oricărui alt autor care ar publica ulterior o operă similară
sau chiar identică. Încălcarea dreptului de divulgare, în sensul aducerii operei la
cunoştinţa publică fără autorizarea sau, după caz, consimţământul autorului
constituie infracţiune şi se pedepseşte potrivit prevederilor art. 140 din Legea nr.
8/1996.
Dreptul de divulgare, în cazul operelor colective, se exercită, în lipsa unei convenţii
contrare, de către persoana fizică sau juridică din iniţiativa, sub responsabilitatea şi
numele căreia a fost realizată opera.
Operele audiovizuale au un autor principal care este regizorul sau realizatorul şi mai
mulţi autori (autorul adaptării, autorul scenariului, autorul dialogului, autorul muzicii
special create etc.). Dreptul de divulgare a operei audiovizuale aparţine autorilor,
dar numai autorul principal se poate opune aducerii la cunoştinţa publică 5, nu şi
ceilalţi autori.
În cazul operelor realizate la comandă, se pune întrebarea cum se pot concilia
principiul dreptului absolut al autorului la divulgarea operei sale, cu principiul forţei
obligatorii a contractelor. În formularea răspunsului s-au conturat mai multe soluţii,
astfel:
a) autorul operei comandate ar putea refuza executarea sau remiterea operei pe
motivul că nu-l reprezintă, nu poartă amprenta personalităţii sale;
b) o eventuală cerere de executare silită din partea beneficiarului contractului nu s-
ar solda cu obligarea autorului să execute opera, pentru că, fiind o obligaţie de a
face, în caz de neexecutare, potrivit art. 1075 Cod civil se transformă în obligaţie de
dezdăunare. Nu pot fi dispuse măsuri de constrângere pentru că ar fi incompatibile
cu natura activităţii intelectuale a autorului;
c) beneficiarul a cărui comandă nu a fost executată poate cere şi obţine o executare
prin echivalent a obligaţiei din partea creatorului;
d) în cazul în care opera este realizată, dar autorul refuză să o remită beneficiarului,
se poate invoca şi obţine o executare silită în natură.
Potrivit art. 47 alin. (6) din Legea nr. 8/1996, dobândirea proprietăţii asupra
suportului material al operei nu conferă prin ea însăşi un drept de utilizare asupra
operei. Pe cale de consecinţă, proprietarul suportului operei nu are drept de
divulgare a acesteia.
De la această interdicţie există şi excepţii. Astfel, potrivit art. 4 alin. 4 din Legea nr.
8/1996, proprietarul originalului unei opere de artă plastică sau fotografică are
dreptul să o expună public, chiar dacă aceasta nu a fost adusă la cunoştinţa publică,
în afara cazului în care autorul a exclus în mod expres acest drept prin actul de
înstrăinare a originalului.
5
Viorel Roş, Dreptul proprietăţii intelectuale, Curs universitar, Editura Global Lex, 2001, p.
31.., p. 109.

REFERAT DREPTUL PROPRIETATII INTELECTUALE, ORADEA ,5 MAI 2010


Universitatea Oradea, Facultatea de Ştiinte Juridice ,Specializarea Drept

Dreptul la paternitate
Dreptul la paternitatea operei, întâlnit în doctrină şi sub titulatura de dreptul de a
pretinde recunoaşterea calităţii de autor al operei, îşi are izvorul în însuşi actul
creaţiei, reprezentând o recunoaştere oficială a originalităţii şi a altor merite ce
aparţin creatorului.
Recunoaşterea se justifică prin necesitatea de a respecta legătura firească dintre
autor şi opera sa, îngăduind realizarea corelaţiei dintre opera şi spiritul care a creat-
o şi punând în evidenţă elementele de identitate specifice ale creaţiei.
La fel ca dreptul la divulgare, dreptul la paternitatea operei conţine două categorii
de aspecte: prima, categoria aspectelor pozitive, constând în posibilitatea autorului
de a revendica oricând calitatea de autor şi a doua, categoria aspectelor negative,
reprezentând posibilitatea titularului dreptului de a se opune oricărui act de
contestare a acestei calităţi de către terţi.
În practică, recunoaşterea şi respectul dreptului calităţii de autor se materializează
prin îndeplinirea obligaţiei corelative a tuturor terţilor de a indica numele,
prenumele sau pseudonimul autorului în cazul citării şi utilizării de fragmente
extrase din operă, atunci când acest lucru este permis fără consimţământul
autorului. Totodată, dreptul la paternitate se realizează şi prin posibilitatea
autorului de a pretinde restabilirea dreptului său ori de câte ori acesta ar fi încălcat.
Numai persoanelor fizice le este recunoscut dreptul la calitatea de autor, nu şi
persoanelor juridice.
În cazul operelor anonime, dreptul la paternitate va fi respectat prin indicarea
faptului că opera aparţine unui autor anonim, precum şi a formei originale, a datei
realizării şi a locului de păstrare a acesteia. Însuşirea, fără drept, a calităţii de autor
constituie infracţiune, fapta fiind încriminată şi pedepsită de art. 141 din Legea nr.
8/1996.
Este interzisă transmiterea dreptului la paternitatea operei prin acte între vii. În
schimb, prevederea din art. 11 alin. 2, care constituie o noutate a legii, precizează
că, după moartea autorului, exerciţiul acestui drept se transmite prin moştenire
legală sau testamentară succesorilor pe o durată nelimitată. În ipoteza în care nu
există moştenitori, exerciţiul dreptului revine organismului de gestiune colectivă
care a administrat drepturile autorului sau, după caz, organismului cu cel mai mare
număr de membri din domeniul respectiv de creaţie.
Dreptul la nume
Consacrat distinct în lege prin dreptul autorului de a decide sub ce nume va fi adusă
opera la cunoştinţa publică, dreptul la nume apare uneori în lucrările de specialitate
ca fiind parte componentă a dreptului la calitatea de autor.6
Tratarea de sine stătătoare în lege a dreptului la nume s-a impus din raţiuni de
logică juridică. Într-adevăr, dreptul autorului de a decide dacă opera pe care o
divulgă va apare sub numele său, sub pseudonim sau fără indicare de nume este
diferit de dreptul de autor.
Astfel, în primul rând, exerciţiul dreptului la nume nu se transmite prin moştenire, în
vreme ce exerciţiul dreptului la calitatea de autor se transmite succesorilor prin
moştenire. În al doilea rând, dreptul la calitatea de autor aparţine întotdeauna
persoanelor fizice creatoare ale operei, pe când dreptul la nume poate să aparţină şi
persoanelor juridice sau fizice, altele decât autorul, din iniţiativa şi sub numele
cărora a fost creată opera.
6
FLOREA BUJOREL,DREPTUL PROPRIETĂŢII INTELECTUALE DREPTUL DE AUTOR, Bucureşti,
Editura Fundaţiei
România de Mâine, 2006,pag 79

REFERAT DREPTUL PROPRIETATII INTELECTUALE, ORADEA ,5 MAI 2010


Universitatea Oradea, Facultatea de Ştiinte Juridice ,Specializarea Drept

În fine, publicarea unei opere sub numele altui autor (de regulă cunoscut) constituie
o încălcare a dreptului la nume şi nu a dreptului la calitatea de autor.
Numele sub care autorul a decis publicarea operei, fie că este al său, fie că este un
pseudonim, trebuie reprodus pe coperta operei în forma cerută de autor. Prin
urmare, dreptul la nume presupune nu doar respectul numelui sub care este
publicată opera, ci şi protejarea formei în care autorul a cerut ca numele să fie
reprodus.
Potrivit art. 141 din Legea nr. 8/1996, fapta persoanei care aduce la cunoştinţa
publică o operă sub un alt nume decât acela decis de autor constituie infracţiune..
Dreptul la inviolabilitatea operei Cunoscut în doctrină şi sub numele de dreptul la
respectul operei sau de dreptul la integritatea operei, dreptul la inviolabilitatea
operei vizează protejarea creaţiei şi posibilitatea juridică a autorului de a se opune
oricărei modificări, „deformări sau mutilări”7, precum şi oricărei atingeri aduse
operei care prejudiciază onoarea sau reputaţia autorului.
Dreptul inviolabilităţii operei este un corolar al dreptului de divulgare, aşa că forma
de aducere la cunoştinţa publică hotărâtă de autor trebuie să rămână nemodificată.
Conţinutul complex al dreptului la inviolabilitatea operei cuprinde două laturi:
1) dreptul autorului de a pretinde pur şi simplu respectarea integrităţii operei prin
interzicerea, fără acordul său, a oricăror suprimări, completări sau modificări, chiar
dacă acestea nu alterează valoarea sau conţinutul operei şi indiferent dacă
afectează sau nu imaginea autorului.
Simplele corecturi nu constituie modificări ale operei, dar citatele din operele
străine sunt licite cu condiţia reproducerii fidele a textelor citate şi cu încadrarea lor
în contexte care să nu le denatureze sensurile;
2) dreptul autorului de a se opune oricărei atingeri de natură a prejudicia onoarea şi
reputaţia autorului.
Soluţia limitării dreptului la inviolabilitatea operei numai la atingerile de natură a
prejudicia onoarea şi reputaţia autorului este conformă cu prevederile Convenţiei de
la Berna. Determinarea atingerilor care întrunesc aceste trăsături este apanajul
judecătorului a cărui activitate în acest sens nu este lipsită de dificultăţi, trebuind să
se pronunţe în lipsa unor criterii de apreciere prevăzute de lege.
Dreptul la inviolabilitatea operei nu încetează în cazul cesionării pe cale
convenţională sau legală a exerciţiului drepturilor patrimoniale asupra operei.
Legea română prevede că exerciţiul dreptului de a pretinde respectarea integrităţii
operei se transmite, după moartea autorului, prin moştenire, pe durată nelimitată,
potrivit legislaţiei civile, iar în lipsa moştenitorilor, exerciţiul revine organismului de
gestiune colectivă care a administrat drepturile autorului sau, după caz,
organismului cu cel mai mare număr de membri din domeniul respectiv de creaţie.

Dreptul de retractare
Dreptul de a retracta opera constă în posibilitatea recunoscută de lege autorului de
a-şi retrage opera publicată.
Acest drept poate fi exercitat în orice moment care survine divulgării, autorul
nefiind ţinut de îndeplinirea anumitor motive care determină decizia de retragere a
operei. Altfel spus, dreptul de a retracta are caracter exclusiv şi nu este supus
cenzurii instanţei de judecată.
Legea recunoaşte însă şi terţilor care exploatează o operă, prejudiciaţi prin
exercitarea retractării, dreptul de a fi despăgubiţi.
7
Art. 6 bis alin. 1 din Convenţia de la Berna.

REFERAT DREPTUL PROPRIETATII INTELECTUALE, ORADEA ,5 MAI 2010


Universitatea Oradea, Facultatea de Ştiinte Juridice ,Specializarea Drept

Există situaţii când dreptul de retractare poate intra în conflict cu alte drepturi.
Astfel, în cazul coautoratului, dreptul de retractare exercitat de un autor se poate
afla în conflict cu dreptul de divulgare al celorlalţi autori şi cu principiul forţei
obligatorii a contractelor. Soluţia în această situaţie va fi pronunţată de instanţa de
judecată care, prin excepţie de la regulă, va examina justeţea motivelor care stau la
baza exerciţiului dreptului de retractare.
Totodată, în cazul operelor de artă plastică, dreptul de retractare poate intra în
conflict simultan cu principiul forţei obligatorii a contractelor şi cu dreptul
proprietarului suportului material al operei (drept absolut şi opozabil erga-omnes).
Doctrina împărtăşeşte opinia potrivit căreia după ce opera de artă plastică a fost
predată dobânditorului, care a acceptat-o, autorul nu mai poate exercita dreptul de
a-şi retrage opera.8 În caz contrar, ar însemna o încălcare a dreptului de proprietate
pe care legea nu o îngăduie. Potrivit art. 77 al. (3) din Legea nr. 8/1996, dreptul de
retractare nu poate opera în cazul programelor pentru calculatoare.

Drepturile patrimoniale de autor

. Caracterele juridice ale drepturilor patrimoniale de autor


Drepturile patrimoniale de autor reprezintă acele drepturi subiective a căror naştere
este condiţionată de exercitarea de către autor a dreptului moral de divulgare a
operei. Drepturile patrimoniale de autor prezintă următoarele caractere
juridice:
a) caracterul personal;
b) caracterul exclusiv;
c) caracterul temporar.
a) Caracterul personal al drepturilor patrimoniale de autor se degajă din conţinutul
art. 1 al Legii nr. 8/1996 care prevede că dreptul de autor este legat de persoana
autorului. În pofida faptului că textul de lege nu face distincţia între cele două
categorii de drepturi care compun dreptul de autor (drepturile morale şi drepturile
patrimoniale), nu există nici un temei care să conducă la ideea că dispoziţiile de
lege n-ar privi şi legătura dintre autor şi drepturile patrimoniale, potrivit principiului
ubi lex non distinquit, nec nos distinquere lebemus.
Caracterul personal al drepturilor patrimoniale rezultă şi din alte considerente. Ne
mărginim doar să relevăm instituţia transmiterii acestor drepturi. Astfel, dacă în
cazul drepturilor morale transmiterea este posibilă numai cu titlu de excepţie,
drepturile patrimoniale pot fi cesionate de autor, în virtutea caracterului personal al
acestora, atât prin acte inter vivos, cât şi prin acte mortis cauza, iar în unele situaţii
ope legis.
b) Caracterul exclusiv al drepturilor patrimoniale îmbracă două aspecte: pe de o
parte dreptul suveran al autorului de a decide dacă, în ce mod şi când va fi
exploatată opera sa, iar pe de altă parte dreptul de a hotărî dacă va exploata singur
opera sau va acorda consimţământul său altei persoane să o exploateze. În această
ultimă situaţie, consimţământul autorului cu privire la exploatarea operei nu diferă
după cum opera se află la prima publicare sau la publicări ulterioare.
c) Caracterul temporar. Regula generală înscrisă în art. 25 din Legea nr. 8/1996
stabileşte că durata drepturilor patrimoniale de autor se întinde pe durata vieţii
8
FLOREA BUJOREL,DREPTUL PROPRIETĂŢII INTELECTUALE DREPTUL DE AUTOR, Bucureşti,
Editura Fundaţiei
România de Mâine, 2006,pag 80

REFERAT DREPTUL PROPRIETATII INTELECTUALE, ORADEA ,5 MAI 2010


Universitatea Oradea, Facultatea de Ştiinte Juridice ,Specializarea Drept

autorului, drepturile putând fi transmise după moartea acestuia prin moştenire


potrivit legislaţiei civile. Perioada de protecţie a drepturilor patrimoniale variază în
raport cu genul operei, modul de aducere la cunoştinţa publică sau modul de
realizare a operei.
. Dreptul de a decide utilizarea operei
Reprezintă dreptul autorului de a „folosi sau exploata opera”. În literatura de
specialitate şi în unele legislaţii, acest drept este denumit fie drept de exploatare a
operei9, fie dreptul autorului de a dispune de operă.10
Deşi literatura de specialitate foloseşte termenii de exploatare şi utilizare împreună,
opinăm că cele două noţiuni sunt sinonime, având înţelesul de a întrebuinţa, a pune
în valoare opera în scopul obţinerii unui profit. Dreptul de a decide utilizarea operei
se poate exercita personal de autorul operei sau de către terţi, cu consimţământul
autorului.
Modalităţile de valorificare a operei sunt multiple. Ele sunt prevăzute în art. 14, art.
141- 145, art. 15, art. 151-152 şi art. 16 din lege. În cele ce urmează vom examina
unele din aceste modalităţi de punere în valoare a operei.
I. Reproducerea este modalitatea de realizare integrală sau parţială a uneia sau mai
multor copii ale unei opere, prin orice procedee de fixare materială13.
Reproducerea permite comunicarea indirectă către public a operei. Originalul operei
conţine o primă fixare materială realizată de autor, care prin reproducere este
copiat şi multiplicat.
Totodată, obiect al reproducerii poate fi şi opera reprezentată sau executată.
Reproducerea operei, indiferent de varianta sa, integrală sau parţială, se poate
efectua de către terţi, numai cu autorizarea autorului. Autorizarea priveşte şi
procedeul, maniera de reproducere, astfel că în ipoteza adoptării altui mijloc de
reproducere decât cel pentru care s-a dat consimţământul, trebuie o nouă
autorizare.
Reproducerea unei opere poate fi realizată pentru folosinţa publică sau în scop de
folosire privată.
De regulă, reproducerea pentru folosinţa publică este supusă autorizării, în vreme
ce reproducerea operei pentru uz personal se poate face, în mod tradiţional, fără
acordul autorului, cu respectarea anumitor condiţii. Astfel, în cazul operelor
realizate pe suport clasic, reproducerea este permisă fără autorizarea autorului,
dacă opera a fost adusă anterior la cunoştinţa publică de către autor, iar
reproducerea să fie destinată uzului personal sau cercului normal al unei familii14,
să nu contravină exploatării normale a operei şi să nu-l prejudicieze pe autor sau pe
titularul drepturilor de utilizare. Procedeele utilizate pot îmbrăca o gamă diversă
cum ar fi desenul, gravura, tiparul, dactilografierea, stenografia, mulajul, fotocopia,
fotografia, microfilmul, înregistrarea vizuală sau sonoră, scrierea Braille, inclusiv
stocarea operei prin mijloace electronice. Noţiunea de cerc normal al unei familii a
dat naştere la concepţii diferite în ceea ce priveşte determinarea înţelesului
acesteia. Nici legea română nu defineşte noţiunea. În ce ne priveşte, considerăm că
cea mai potrivită explicaţie a noţiunii este oferită de concepţia moderată, potrivit
căreia cercul normal al unei familii este reprezentat de o reuniune, în acelaşi loc, a

9
Viorel Roş, Dreptul proprietăţii intelectuale, Curs universitar, Editura Global Lex, 2001, p.
31., p. 128.
10
FLOREA BUJOREL,DREPTUL PROPRIETĂŢII INTELECTUALE DREPTUL DE AUTOR, Bucureşti,
Editura Fundaţiei
România de Mâine, 2006,pag 81

REFERAT DREPTUL PROPRIETATII INTELECTUALE, ORADEA ,5 MAI 2010


Universitatea Oradea, Facultatea de Ştiinte Juridice ,Specializarea Drept

mai multor persoane care se vizitează, se întâlnesc, se frecventează în mod


obişnuit.

II. Comunicarea publică numită şi reprezentare constituie modalitatea de


comunicare directă11 sau prin orice mijloace tehnice a operei către public.16
Specificul comunicării publice a operei constă în faptul că publicul ia contact
nemijlocit cu opera prin diverse modalităţi, cum ar fi, cu titlu exemplificativ:
recitarea, execuţia lirică, reprezentarea dramatică, expoziţiile publice etc.
De asemenea, constituie comunicare publică:
− expunerea publică a operelor de artă plastică, de artă aplicată, fotografică şi de
arhitectură;
− proiecţia publică a operelor cinematografice şi a altor opere audiovizuale, inclusiv
a operelor de artă digitală;
− prezentarea într-un loc public, prin intermediul oricăror mijloace, a unei opere
radiodifuzate;
− orice comunicare a unei opere, prin mijloace cu fir sau fără fir, prin punerea la
dispoziţia publicului, inclusiv prin internet sau alte reţele de calculatoare, astfel
încât orice membru al publicului să poată avea acces, din orice loc sau în orice
moment ales în mod individual.
Comunicarea publică este supusă autorizării autorului operei.
Pentru a determina caracterul public al unei comunicări, legiuitorul utilizează două
criterii:
- pe de o parte, se are în vedere locul unde se desfăşoară reprezentarea, care
trebuie să fie deschis, accesibil publicului;
- pe de altă parte, se operează cu criteriul numărului participanţilor cărora li se
adresează reprezentarea: să depăşească cercul normal al membrilor unei familii şi
al cunoştinţelor acesteia. Nu are relevanţă dacă persoanele care compun publicul
pot să recepţioneze reprezentarea în acelaşi loc sau în locuri diferite, ori în acelaşi
timp sau în momente diferite.
III. Distribuirea
Prin termenul distribuire sau „punere în circulaţie”12 se înţelege, în sensul legii,
difuzarea către public a originalului sau copiilor unei opere prin vânzare, închiriere,
împrumut ori prin orice alt mod de transmitere cu titlu gratuit sau oneros, precum şi
oferirea publică a acestora (art. 141).
Distribuirea priveşte suportul material multiplicat în care este încorporată opera.
Constituind un mod distinct de utilizare a operei, distribuirea este supusă autorizării
autorului, cu excepţia cazului când o dată cu cesionarea dreptului de reproducere
se prezumă că s-a transmis şi dreptul de difuzare.
IV. Radiodifuzarea
În temeiul art. 151 din Legea nr. 8/1996, prin radiodifuzare se înţelege:
- emiterea unei opere de către un organism de radiodifuziune sau de televiziune
prin orice mijloc ce serveşte la propagarea fără fir a semnalelor sau imaginilor ori a
reprezentării acestora, inclusiv comunicarea publică prin satelit, în scopul
recepţionării de către public;

11
FLOREA BUJOREL,DREPTUL PROPRIETĂŢII INTELECTUALE DREPTUL DE AUTOR, Bucureşti,
Editura Fundaţiei
România de Mâine, 2006,pag. 82
12
FLOREA BUJOREL,DREPTUL PROPRIETĂŢII INTELECTUALE DREPTUL DE AUTOR, Bucureşti,
Editura Fundaţiei
România de Mâine, 2006,pag.84

REFERAT DREPTUL PROPRIETATII INTELECTUALE, ORADEA ,5 MAI 2010


Universitatea Oradea, Facultatea de Ştiinte Juridice ,Specializarea Drept

- transmiterea unei opere sau a reprezentării acestora, prin fir, prin cablu, prin fibră
optică sau prin orice alt procedeu similar, (cu excepţia reţelelor de calculatoare), în
scopul recepţionării de către public.Radiodifuzarea unei opere trebuie să fie
autorizată de autor în condiţiile în care comunicarea este publică ori prezentarea
operei radiodifuzate sau televizate se face într-un loc public.
Prin difuzarea programelor sau emisiunilor audiovizuale se înţelege transmisia
acestora iniţială prin fir sau prin unde radioelectronice, inclusiv prin satelit, în forma
codată sau necodată, precum şi comunicarea acestora între persoanele fizice sau
juridice deţinătoare de licenţă audiovizuală sau aviz de retransmisie, în scopul
redifuzării către public.13
Este interzisă prin lege (art. 39 din Legea audiovizualului) difuzarea de programe
sau emisiuni audiovizuale care pot afecta grav dezvoltarea fizică, mentală sau
morală a minorilor, în special programele care conţin pornografie sau violenţă
nejustificată. Difuzarea acestora se poate face numai dacă minorii nu au acces
audio sau video la programele respective (prin alegerea intervalului orar de difuzare
sau datorită mijloacelor tehnice necesare recepţiei), precum şi numai după
prezentarea unei atenţionări acustice sau grafice pe toată durata programului,
asigurânduse prezenţa unui simbol de avertizare.
Totodată, Legea audiovizualului (art. 40) interzice în mod absolut difuzarea de
programe care conţin orice formă de incitare la ură pe considerente de rasă, religie,
naţionalitate, sex sau orientare sexuală. Autorul unei opere radiodifuzate sau
televizate poate fi artistul interpret sau executant, producătorul înregistrării sonore
ori organismul de radiodifuziune sau televiziune.
Autorizarea este cerută de lege şi pentru programele radiodifuzate ori televizate
prezentate consumatorilor într-un local public de proprietarul acestuia în scopul
atragerii clientelei.
V. Închirierea sau locaţiunea reprezintă modalitatea de utilizare a operei prin care
autorul pune la dispoziţia altei persoane, spre utilizare, originalul sau copiile operei,
pentru o perioadă determinată, în schimbul unor avantaje de ordin economic sau
comercial, direct şi indirect. Locaţiunea nu este permisă decât cu autorizarea
prealabilă a autorului operei.
VI. Împrumutul constituie modalitatea de utilizare a operei prin care se pune la
dispoziţia unei persoane, pentru utilizare, cu titlu gratuit, originalul sau copiile
operei, pe o perioadă de timp limitată, prin intermediul unei instituţii care permite
accesul publicului în acest scop. În cazul împrumutului prin biblioteci nu este
necesară autorizarea autorului, dar acesta are dreptul la o remuneraţie echitabilă,
fixată de stat. Remuneraţia nu se acordă în situaţia în care împrumutul este realizat
în scop educativ ori cultural prin intermediul bibliotecilor de drept public.
VII. Importul constă în introducerea pe piaţa internă, în scopul comercializării, a
originalului sau a copiilor legal realizate ale unei opere, fixate pe orice suport.

Dreptul de suită
Consacrat în dreptul român prin Legea nr. 8/1996 (art. 21-23), dreptul de suită,
denumit şi dreptul pecuniar la un partaj echitabil, reprezintă posibilitatea autorului
de a primi o parte din preţul revânzărilor ulterioare ale operei sale, precum şi
dreptul de a fi informat cu privire la locul unde se află opera sa. Este recunoscut
numai în cazul operelor originale de artă grafică sau plastică şi al operelor
13
A se vedea art.1 lit. a din Legea audiovizualului nr. 54/2002, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 534 din 22 iulie 2002.

REFERAT DREPTUL PROPRIETATII INTELECTUALE, ORADEA ,5 MAI 2010


Universitatea Oradea, Facultatea de Ştiinte Juridice ,Specializarea Drept

fotografice. Acest drept are la bază ideea de echitate: autorul care s-a desistat de
opera sa pentru un preţ derizoriu poate să beneficieze de o parte din sporul de
valoare pe care acesta îl dobândeşte ulterior.
Potrivit legii, dreptul de suită se compune din două elemente:
- dreptul autorului unei opere de artă grafică sau plastică ori al unei opere
fotografice, revândută ulterior primei înstrăinări a ei de către autor, de a primi o
cotă procentuală fără a depăşi 12.500 euro, din preţul de vânzare obţinut la orice
act de revânzare;
- dreptul autorului operei de a fi informat cu privire la locul unde se află opera sa.
Terţii care intervin în vânzarea ulterioară a operei sunt obligaţi să vireze sumele
calculate potrivit legii şi să informeze autorul în termen de două luni de la data
vânzării. Aceste obligaţii pot fi îndeplinite şi de către organele de gestiune colectivă
(art. 125 al. 3).
Dreptului de suită îi corespund obligaţii corelative ale proprietarilor sau posesorilor
de opere:
de a permite accesul autorului la opera sa în vederea exercitării dreptului de autor
în condiţiile legii;
de a oferi opera autorului la preţul de cost al materialului ori de a permite autorului
să facă o copie a acesteia, înainte ca opera să fie distrusă.
Dreptul de suită nu se transmite prin moştenire şi nu poate face obiectul vreunei
renunţări sau înstrăinări, având caracter inalienabil, insesizabil şi imprescriptibil.
Fundamentul juridic al dreptului de suită constă, pe de o parte, în aplicarea
principiului echităţii şi al echivalenţei prestaţiilor ce trebuie să guverneze raporturile
juridice civile şi comerciale. Pe de altă parte, dreptul de suită reprezintă o situaţie
legală de impreviziune, a cărei finalitate este restabilirea echilibrului dintre valoarea
actuală a operei şi folosul ce i se cuvine autorului acesteia.
Deşi acest drept este recunoscut prin Legea nr. 8/1996 doar pentru autorii operelor
de artă grafică, artă plastică sau fotografică, opinăm că poate fi extins şi la cazul
manuscriselor originale ale scriitorilor şi compozitorilor, astfel cum prevede
Convenţia de la Berna. Soluţia este în conformitate cu dispoziţiile constituţionale
privind raportul dintre tratatele internaţionale la care România este parte şi dreptul
intern (art. 20 din Constituţia României).

Drepturile de autor şi regimul matrimonial


Regimul matrimonial este reglementat de art. 30-31 din Codul Familiei.Astfel,
potrivit art. 30, alin. 1 din Codul Familiei, bunurile dobândite în timpul căsătoriei de
oricare dintre soţi, sunt, de la data dobâdirii, bunuri comune.
Art. 31 Codul Familiei enumeră expres şi limitativ categoriile de bunuri care sunt
proprii fiecărui soţ, bunurile proprii constituind excepţia de la regula comunităţii de
bunuri a soţilor în timpul căsătoriei.
În rândul categoriei de bunuri proprii, dispoziţiile legale (art. 31, lit. d) din Codul
Familiei includ manuscrisele ştiinţifice sau literare, schiţele şi proiectele artistice,
proiectele de investiţii şi inovaţii, precum şi alte asemenea bunuri.
Bunurile la care se referă acest text de lege încorporează în ele, indubitabil, creaţii
intelectuale. Suportul material în care este încorporată opera reprezintă bun
propriu.
Aşadar, trebuie să distingem între drepturile patrimoniale de autor rezultate din
utilizarea unei opere de creaţie intelectuală şi suportul material în care sunt
incorporate creaţiile intelectuale.

REFERAT DREPTUL PROPRIETATII INTELECTUALE, ORADEA ,5 MAI 2010


Universitatea Oradea, Facultatea de Ştiinte Juridice ,Specializarea Drept

Drepturile patrimoniale de autor aparţin categoriei de bunuri comune, în măsura în


care acestea au luat naştere pe timpul căsătoriei, iar dobânditorul are calitatea de
soţ. Per a contrario, drepturile patrimoniale de autor născute înainte de încheierea
căsătoriei sau după încetarea, anularea, nulitatea ori desfacerea acesteia sunt
bunuri proprii.
Cât priveşte suportul material în care este încorporată creaţia intelectuală, aşa cum
rezultă din conţinutul legii (art. 31 lit. d Codul Familiei), are calitate de bun propriu
al autorului operei. Potrivit dreptului comun, soţul supravieţuitor poate dobândi, prin
moştenire legală ori testamentară, drepturile morale şi patrimoniale de autor ale
soţului decedat.

BIBLIOGRAFIE

I. Viorel Roş, Dreptul proprietăţii intelectuale, Curs universitar,


Editura Global Lex, 2001

II. FLOREA BUJOREL,DREPTUL PROPRIETĂŢII INTELECTUALE


DREPTUL DE AUTOR, Bucureşti, Editura Fundaţiei România
de Mâine, 2006

III. Legea audiovizualului nr. 54/2002, publicată în Monitorul


Oficial al României, Partea I, nr. 534 din 22 iulie 2002

IV. LEGE nr.8 din 14 martie 1996 privind dreptul de autor şi


drepturile conexe, publicata în M.Of. nr. 60/26 mar. 1996
,modificata prin Legea nr. 285 din 23 iunie 2004, Ordonanţa
de Urgenţă nr.123 din 1 septembrie 2005, Legea nr.329 din
14 iulie 2006.

V. CONVENŢIA DE LA BERNA pentru protectia operelor literare


si artistice din 9 septembrie 1886, completata la Paris la 4

REFERAT DREPTUL PROPRIETATII INTELECTUALE, ORADEA ,5 MAI 2010


Universitatea Oradea, Facultatea de Ştiinte Juridice ,Specializarea Drept

mai 1896, revizuita la Berlin la 13 noiembrie 1908,


completata la Berna la 20 martie 1914, revizuita la Roma la
2 iunie 1928, revizuita la Bruxelles la 26 iunie 1948, revizuita
la Stockholm la 14 iulie 1967 si la Paris la 24 iulie 1971 si
modificata la 28 septembrie 1979.

REFERAT DREPTUL PROPRIETATII INTELECTUALE, ORADEA ,5 MAI 2010