Porunca a IV-a petrecerea în mormânt a Fiului lui Dumnezeu.

Şi
ieşirea evreilor din Egipt şi vindecările şi minunile
În Vechiul Testament apar două
pe care le face Mântuitorul sâmbăta au aceeaşi
motivări ale acestei porunci, una în Ieşire şi una în
finalitate, moartea celor în cauză. Fără ziua cea
Deuteronom. În primul caz motivul păzirii acestei
mare a sâmbetei, fără pogorârea lui Hristos
porunci este faptul că în a şaptea zi a creaţiei
biruitoare la iad, fără traversarea morţii din care
Dumnezeu s-a odihnit1. În al doilea caz motivul
urmează învierea, sâmbăta în sine nu ar avea
este acela al eliberării din robia egipteană. Ca să
valoare. Abia ceea ce face Mântuitorul în sâmbăta
înţelegem cum să ne raportăm la această poruncă
mare are o valoare existenţială: El realizează
trebuie să urmărim modul în care Mântuitorul se
marele eveniment al biruinţei asupra morţii si
raportează la aceasta. Aparent, Mântuitorului îi
asupra iadului.
face plăcere să sfideze pur şi simplu sabatul
Vedem aşadar că este o legătură
făcând vindecări (vindecarea femeii gârbove,
indisolubilă între sâmbătă şi duminică. Icoana
vindecarea bolnavului cu mâna uscată), smulge
Învierii în tradiţia răsăriteană este aceea a
spice, fapte care îi nemulţumesc pe mai marii
pogorârii Mântuitorului la iad. Fără coborârea la
sinagogii. Cum îşi justifică Mântuitorul această
iad şi fără aşezarea în moarte nu s-ar fi putut
atitudine?! Este celebră replica: „Nu este omul
realiza contactul cu cei care sunt în moarte.
pentru sabat, ci sabatul pentru om” şi a mai spus:
Troparul sâmbetei celei mari spune: „Aceasta este
„Fiul Omului este Domn al sabatului” ceea ce ar
sâmbăta cea binecuvântată, despre aceasta a vorbit
putea fi interpretat: Eu am dat legea, Eu o încalc,
Moise”. Odihna la care se referă troparul nu
dar aceasta nu este o interpretare demnă de
desemnează inactivitatea, ci aşezarea în mormânt.
Mântuitorul. Pare un stăpân arbitrar; stabileşte
Pentru a realiza marele paşte, marea trecere prin
reguli pe care El însuşi nu are de gând să le
„marea morţii”, prin moarte spre viaţă … „În
respecte. Ceea ce nu este de acceptat. Ce mai
mormânt cu trupul, în iad cu sufletul…” Acum a
poate însemna că este „Domn al sabatului”?! de ce
realizat această recapitulare a tuturor, le-a adunat
leagă ideea de sabat de ideea de Domn? În ce fel
pe toate, a învins acest perete de despărţire,
Hristos este Domn al sabatului? Îl descoperă
această despărţire între existenţa cuprinsă de
sabatul pe Hristos ca Domn? Cum? Ce-i cu aceste
ghearele morţii şi izvorul vieţii care este la
vindecări în zilele de sâmbătă? Care este cel mai
Dumnezeu.
mare lucru pe care îl face Hristos în zi de
Prin urmare la acuza că noi nu
Sâmbătă? Sâmbăta are loc pogorârea în mormânt,
respectăm sabatul şi că nu avem sâmbăta trebuie
1
Sabatul este ziua sâmbetei şi este ziua a şaptea. să răspundem că numai noi avem sâmbăta pentru
Duminica nu este ziua a şaptea, este fie ziua întâi, fie ziua
a opta, fie amândouă. Ideea că ziua sabatului s-a mutat că numai cine are duminică are şi sâmbătă, altfel
duminica nu este valabilă. Sâmbăta este ziua a şaptea, iar
duminica este „prima după sabat” (mia ton sabaton). sâmbăta nu are nicio valoare. Sâmbăta are valoare
1
numai întrucât există Învierea şi Duminica, dar
fiecare are identitatea sa. Numai întrucât Hristos a
înviat ne-a oferit cu adevărat ceva; a meritat să
iasă evreii din Egipt, a meritat să facă minunile pe
care le-a făcut. Dacă nu ar fi existat această
biruinţă asupra morţii, care ar fi fost câştigul?
Murim toţi la fel, totul se sfârşeşte la fel… ce
contează că eşti egiptean sau evreu, ce contează că
ai ieşit sa nu din Egipt? Tot acolo se ajunge, doar
că s-a schimbat puţin cadrul.
Abia împlinirea pe care o realizează
Hristos („N-am venit să stric Legea, ci să o
împlinesc”), abia Învierea Sa dă semnificaţie a
ceea ce a însemnat toată această „ieşire din Egipt”.
Adevărata ieşire, adevăratul paşte, adevărata
traversare este cea pe care o realizează Hristos „de
la moarte la viaţă şi de pe pământ la cer”. În acest
context sâmbăta îşi păstrează adevărata ei
semnificaţie.
Cei care nu au duminica şi nu îi dau
Învierii semnificaţia care i se cuvine, nu au nici
sâmbăta, ea fiind o simplă zi de odihnă, fapt care
nu duce la nicio rezolvare. Cel mult poate fi o zi
de comemorare a eliberării din Vechiul
Testament.
Pentru noi creştinii sâmbăta rămâne ziua
de pomenire a morţilor. Este o zi de sărbătoare
celebrată prin marile pomeniri ale morţilor plus
cele 12 mari sâmbete de peste an legate de marile
praznice, înainte de post… Ne putem da seama de
importanţa deosebită a sâmbetei în cazul în care
nu avem Duminică fără Sâmbătă. Nu putem
celebra Duminica fără să dăm Sâmbetei ceea ce i
se cuvine. De fapt în fiecare săptămână se repetă
2
unitatea celor trei zile fundamentale ale
răscumpărării, ale mântuirii, anume: vineri,
sâmbătă şi duminica. Faptul că sâmbăta este o zi
de praznic reiese şi dintr-un canon apostolic care
spune astfel: „În zilele de sâmbătă şi duminică nu
se ajunează”, deci sunt zile în care nu se ajunează
deoarece în aceste zile se săvârşeşte Sfânta
Liturghie, iar când se săvârşeşte Sfânta Liturghie
nu se ajunează. Ajunul se practică în vederea zilei
care urmează. (Când Boboteaza cade duminica,
ajunul nu este sâmbăta, ci este vineri).
Cum rămâne cu semnificaţia de zi de
odihnă, „Şi s-a odihnit Dumnezeu în ziua a şaptea
de toate…” şi cere şi din partea iudeilor să se
odihnească. Observăm că în plan social ziua de
repaus, într-adevăr, s-a mutat duminica; cu toate
acestea astăzi avem două zile de repaus (Motive ar
putea fi: supraproducţia, respectarea cultului
evreilor).
Din perspectivă teologică, ca să
înţelegem ce este cu sabatul trebuie să ne gândim
că evreii nu aveau numai sabatul săptămânal, îl
aveau şi pe cel anual: anul sabatic, un an în care
nu se lucra deloc. Întrebarea care se pune este
dacă ai avea ce mânca, într-o ţară a făgăduinţei
deşertică, fără ploi. Aşadar sunt şase ani secetoşi
în care hambarele rămân cam goale şi vine şi un al
şaptelea an în care n-ai voie să lucrezi. E cam
tragic. Mai ales că şi slugile trebuiau eliberate cu
provizii din care să se întreţină un an de zile. Era o
situaţie dură. În anul sabatic se putea mânca doar
ce dădea pământul de la sine. De aici se ajungea la
concluzia că Dumnezeu este Cel care poartă de
grijă. De aici şi semnificaţia sabatului.
 Ce înseamnă că Dumnezeu s-a odihnit
de lucrurile Sale? Înseamnă că în mode deliberat
Dumnezeu pune o limită puterilor Sale creatoare,
în loc să facă El totul şi noi să nu avem nimic de
făcut, El se opreşte (adică nu face tot ceea ce poate
face) şi într-un fel sau altul ne oferă şi nouă o
contribuţie, o posibilitate a unei contribuţii şi ne
atrage atenţia să facem şi noi la fel. Nu ne opreşte
să muncim şi noi pentru noi, dar ne opreşte să
facem ceva în aşa fel încât să avem impresia că ne
datorăm viaţa numai muncii noastre.
Este vorba despre evitarea unei idolatrii
foarte prezente în ziua de astăzi, aceea a închinării
zeului muncii. Există un anumit sindrom al
dependenţei de muncă. Munca trebuie realizată în
aşa fel încât să conştientizăm că viaţa noastră nu
se datorează doar muncii noastre.
Care este atitudinea Mântuitorului faţă
de acest aspect al sabatului?
Mântuitorul ne spune: „Priviţi crinii
câmpului şi păsările cerului… ”. Asta nu
înseamnă să nu facem nimic ci să căutăm ceea ce
este mai important întâi şi-ntâi. „Căutaţi mai întâi
Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui”…
Mântuitorul a generalizat atitudinea sabatului la
toată existenţa. Nu doar sâmbăta să fim conştienţi
că Dumnezeu ne poartă de grijă prin nemuncă, ci
şi atunci când facem ceva. Să sabatizăm tot
parcursul existenţei noastre. Să ştim că şi atunci
când muncim, Cel care ne ajută este Dumnezeu.
Din această perspectivă a repausului de
sâmbătă, duminica creştinii ar trebui să fie în
biserici pentru a se împărtăşi deplin de Dumnezeu.
3
Porunca a V-a
Ce este de spus despre porunca a V-a?!
Lucrurile sunt evidente. Avem aziluri de bătrâni,
copii care îşi părăsesc părinţii, să ne fie ruşine. Iar
dacă au murit şi părinţii şi copii, aceştia sunt
mădulare ale Bisericii lui Hristos, iar dacă sunt
„acolo”, aceştia ar trebui cercetaţi.
De ce? Pentru că prin părinţi primim trei
mari lucruri: viaţa ca atare, o moştenire materială
şi mai importantă decât acestea două este
moştenirea culturală, religioasă. Aceste trei mari
lucruri indispensabile pentru fiecare om le primim
prin părinţi, prin aceşti oameni care, dacă acceptă
să ne aducă pe lume, se angajează pentru noi (în
majoritatea lor) să ne împlinim existenţa, aşa cum
se pricep ei. Există o preocupare firească a
părinţilor pentru binele copilului. Este adevărat că
există şi unele excepţii de parentalitate
iresponsabilă.
Aşadar, porunca a V-a se referă la
responsabilităţi reciproce, nu numai la aceea a
copiilor faţă de părinţi, ci mai ales la aceea a
părinţilor faţă de copii.
Ce câştigă părinţii de la copii sau de la
Dumnezeu prin copii?
În primul rând calitatea de părinte.
Aceşti copii sunt un dar. Câţi părinţi se chinuie să
aibă copii şi nu îi au? Aşa cum copii beneficiază
de faptul că au părinţi, tot aşa şi părinţii
beneficiază de faptul că au copii.
Relaţia dintre părinţi şi copii este adesea
dificilă. Este o chestiune fundamentală a
dezvoltării personalităţii şi este meritul
psihanalizei care, dincolo de greşelile pe care le
comite, ne atrage atenţia că în copilărie se petrec
lucrurile fundamentale pentru destinul nostru,
lucruri care de altfel au fost foarte neglijate.
Pentru că în monahism se intră de la o vârstă mai
înaintată şi pentru că acolo lucrezi cu „materia
primă” aşa cum îţi vine, spiritualitatea ascetică
monahală nu s-a ocupat de vârsta copilăriei pentru
că acolo nu a avut de a face cu aceasta. Şi ca atare,
în ceea ce priveşte perioada copilăriei, literatura de
specialitate duhovnicească scrisă de monahi este
foarte sărăcăcioasă. A ignora această problemă,
noi, cei ce suntem în lume, reprezintă o chestiune
absolut fatală. Este un fapt foarte important, iar
şcoala părinţilor ar trebui să o facă toţi cei ce
intenţionează să se căsătorească şi din păcate ea
nu există „este sublimă, dar lipseşte cu
desăvârşire”. Nu există la ora actuală o şcoală a
părinţilor, aşa cum există o şcoală de şoferi. Ca să
conduci o maşină trebuie să fii apt de aşa ceva, dar
ca să te căsătoreşti, nu ai nevoie de nicio pregătire
în acest sens. Aceasta este o iresponsabilitate
crasă, incalificabilă şi care ne costă toate
nenorocirile pe care le trăim (numărul extrem de
mare de eşecuri). Din păcate experienţa personală
a fiecăruia nu este suficientă pentru dobândirea
cunoştinţelor necesare pentru întemeierea unei
familii.
Care este relaţia părinţilor în raport cu
copiii? Copiii nu au alt reper de moralitate decât
părinţii, iar ceea ce sunt părinţii reprezintă
adevărul. Însă intervine întotdeauna o criză de
identitate, copilul de la o vreme încearcă să-şi
4
afirme, în mod legitim, propria personalitate în
raport cu cea a familiei şi atunci se naşte conflictul
între generaţii, un fel de concurenţă. În încercarea
de a-şi manifesta individualitatea, copiii încep să-
şi împroprieze valorile din mediul extrafamilial.
Ceea ce uneori este bine şi de alte ori este rău
pentru că în multe cazuri mediul extrafamilial nu
cuprinde elemente care să-l ajute pe copil să se
dezvolte. Grupurile de cartier de obicei nu sunt
preocupate de binele celor în cauză. Aproape
niciodată aceste grupuri nu au obiective creative,
de împlinire profesională sau de realizare a unor
lucruri deosebite. Sunt rare cazurile în care se
întâmplă contrariul. În grupurile de cartier de cele
mai multe ori se petrec lucruri care compromit
viitorul membrilor, dar pe măsură ce omul
înaintează în timp, la fiecare vârstă vrea să fie
fericit, iar dacă face anumite lucruri prematur sau
aiurea, îşi dau seama că şi-ai trăit o anumită parte
din viaţă în aşa fel încât şi-au făcut-o imposibilă
pe următoarea. Aceasta este adevărata problemă,
nu aceea că cineva interzice un anumit mod de
viaţă. Este recomandat să nu ne compromitem
viitorul, să nu facem lucrurile care ne frustrează să
nu ne trăim o parte din viaţă în aşa fel încât cea
de-a doua parte să ne fie imposibil de trăit, iar
lumea să ne evite pentru că nu mai suntem
credibili pentru că am avea nişte probleme pe care
nimeni nu ar fi dispus să şi le asume.
Părinţii, în cea mai mare parte încearcă
să evite astfel de situaţii, dar aici intervine o altă
problemă. Încercarea de a face binele cu forţa
compromite binele. Atâta vreme cât noi asociem
ideea de bine cu cea de constrângere, noi vom
căuta să facem răul. Când este de ales între bine şi
rău, dacă binele este asociat cu constrângerea, noi
vom căuta să facem răul pentru că este vorba de
exprimarea libertăţii. Orice bine care este impus
este compromis. Binele este acolo unde este
libertatea.
Motivul pentru care părinţii beneficiază
de autoritate faţă de copii nu este de a constrânge,
ci de a sprijini. Copiii nu sunt ai părinţilor. Copiii
sunt un dar pentru părinţi. Copiii sunt nişte fiinţe
libere, la început neajutorate şi au nevoie de
sprijinul părinţilor. Rostul părinţilor este de a-şi da
viaţa pentru copii nu să-şi impună viaţa lor
copiilor. Iar răspunsul copiilor faţă de părinţi nu
este o simplă supunere, ci este răspunsul la oferta
iubirii care este întotdeauna irezistibilă, chiar dacă
pentru a conştientiza acest lucru este nevoie de
timp. „Rugă pentru părinţi” – Păunescu.
Porunca a VI-a
Există trei cazuri în care experienţa
umană acceptă uciderea. Toată lumea recunoaşte
că a ucide este un rău, dar sunt trei situaţii în care
oamenii justifică răul uciderii:
1.Legitima apărare
Apărarea presupune să nu fii factorul
care a declanşat conflictul. Există însă apărări care
nu sunt legitime. Pentru ca apărarea să fie
legitimă aceasta trebuie să fie proporţională cu
atacul. Ai voie să te aperi cu mijloace
proporţionale cu violenţa atacului. Dacă răspunzi
5
cu o violenţă sporită ai trecut din apărare în atac.
În legitimă apărare te poţi apăra chiar cu riscul de
a-l omorî pe celălalt, intenţia nefiind de a-l ucide
propriu-zis, ci de a te apăra. În războiul corp la
corp lucrul acesta era aproape inevitabil pentru că
exista o moralitate a războiului corp la corp şi
aceasta pentru că în acest tip de conflict vezi ceea
ce faci (la pol opus se află războaiele de astăzi în
care se foloseşte foarte mult tehnica).
Legitima apărare o întâlnim la rândul ei
în trei cazuri:
- războiul de apărare (oamenii acceptă
crima în astfel de situaţii)
- Condamnarea la moarte sau
pedeapsa capitală. E situaţia în care o comunitate
se apără de un individ răufăcător. Logica pedepsei
capitale nu este de a-i omorî pe toţi infractorii, ci
de a-i conştientiza pe potenţialii infractori de
măsurile care se pot lua împotriva lor.
- Legitima apărare individuală
În toate aceste situaţii se acordă
circumstanţa atenuante uciderii comise putându-se
ajunge până la absolvire.
Canonul VIII Sf. Vasile cel Mare face
referire la cazurile uciderilor.
Care este atitudinea creştină faţă de
ucidere?
Mântuitorul ne învaţă non-violeţa. El
Însuşi nu s-a apărat. El a zis: „Iubiţi pe vrăjmaşii
voştri!” Îndemnul a fost receptat şi de către
apostoli, mulţi dintre ei fiind capabili să se apere.
Lupta creştinilor prin non-violenţă se dovedeşte o
biruinţă prin faptul că ei nu s-au luptat cu
duşmanul vizibil, ci cu cel invizibil care îi stârnea
pe atacatori „pe biruitori i-au învins şi au zdrobit
ale demonilor neputincioase îndrăzniri”. Cu toate
acestea Biserica binecuvântează trupele şi a
acceptat războiul de apărare.
Cum putem deci să împăcăm cele două
situaţii: Avem zile ale eroilor, ne rugăm pentru
armată şi în acelaşi timp suntem urmaşi ai Aceluia
care ne cere să întoarcem şi celălalt obraz?
Ce s-ar fi întâmplat dacă samariteanul
milostiv ar fi ajuns la locul cu pricina în timpul
desfăşurării agresiunii?
Este o mare diferenţă în ceea ce priveşte
atitudinea. Una este să îţi asumi ucenicia pentru
tine însuţi şi alta este situaţia în care cel de lângă
tine este agresat mai ales dacă nu se poate apăra.
Creştinismul acceptă că există un rău care este mai
mic decât alt rău. În războiul de apărare soldaţii
care pleacă pe front merg să îşi dea viaţa pentru
cei care rămân acasă.
Porunca a VII-a
Se pune întrebarea: De ce este păcat să
ai o relaţie sexuală în afara căsătoriei. Nimeni nu
se bucură de acest fapt, anume acela că celălalt
partener a mai făcut-o.
Modul cel mai credibil de a-ţi exprima
iubirea faţă de celălalt este să îi dai ceea ce ai tu
mai vulnerabil. Dacă prin relaţia sexuală nu se
urmăreşte totala dăruire de sine faţă de celălalt
partenerul pierdea credibilitatea. Când vrei să îi
6
dovedeşti celuilalt că ţii la el cu adevărat ce poţi să
faci mai credibil decât să te dai pe mâna lui. Dar
acest lucru presupune ca anterior să nu te fi dat pe
mâna altora. Ceea ce se întâmplă este faptul că
oamenii îşi pierd credibilitatea unii faţă de ceilalţi
şi după ce se căsătoresc, toată viaţa, dacă o trăiesc
împreună, sunt măcinaţi de gânduri curioase
tocmai datorită infidelităţii partenerului. Propria
vulnerabilitate este ceea ce poţi să îi oferi celuilalt
în mod unic; propria neputinţă. Dormi în acelaşi
pat împreună cu cel în care ai încredere; te dai pe
mâna lui. Recâştigarea credibilităţii presupune
mult efort; pe de altă parte, o haină nouă este
altceva decât o haină spălată.
George Mihăiţă – Dramele
adolescenţilor
Porunca a VIII-a
Porunca a VIII-a se referă la a nu-ţi
însuşi ceea ce nu este al tău. Sunt multe feluri de a
fura. Cel mai răspândit astăzi este furtul intelectual
mai ales prin intermediul mediului electronic. Nu
este nimic grav de a ne folosi de ideile altora
pentru că altfel nu se poate din moment ce toată
lumea învaţă. O mare problemă este pirateria pe
internet când cei în cauză uneori sunt, dar de
multe ori nu sunt de acord cu această practică.
Este o chestiune curentă, de asemenea,
fotocopierea. Bineînţeles, riguros este să respecţi
drepturile celui în cauză, cealaltă extremă este să
nu te limitezi deloc, iar o altă situaţie este aceea în
care utilizezi informaţia preluată doar în scop
personal. Sunt mulţi cei care precizează pe
anumite produse că este oferit doar pentru a fi posibil trocul sau schimbul pe monede de aur sau
folosit în scop personal, deci nu comercial. argint bancnotele sunt absolut indispensabile fiind
Ar fi bine să încercăm să ne nişte intermediari. Valorile se schimbă în bani ca
obişnuim cu respectarea regulilor şi aceasta nu pur mai apoi banii să fie schimbaţi în alte valori. Acest
şi simplu pentru că sunt reguli, ci trebuie să ne intermediar trebuie însă administrat, iar aici
ghidăm doar după legea morală naturală: Ce ţie intervin băncile. Dacă sunt prea mulţi bani şi prea
nu-ţi place, altuia nu-i face. Aceasta este o regulă puţine valori este inflaţie, adică fiecare valoare
minimă. Să nu ne obişnuim să facem ceea ce nu necesită o mare cantitate de bani. Dacă există prea
ne place nici nouă pentru că acest fapt întreţine un puţini bani stagflaţie. Ambele situaţii nu sunt
climat de relaţii interumane degradate. benefice. Pentru a echilibra acest sistem este
Exemplul cu transportul în comun, cu sau fără nevoie de o instituţie care să realizeze acest fapt.
bilet.
Şi astfel există o bancă naţională care generează
Problema se resimte mai ales din
bancnotă şi alte bănci care, fiind în concurenţă,
perioada comunistă. (Furtul din bunul comunităţii)
distribuie oferte. Menirea unei bănci este să atragă
Furtul la noi este o virtute naţională.
lichidităţile care sunt în surplus dintr-o parte a
Mai este o chestiune interesantă, aceea a
populaţiei şi să le ofere celelalte părţi a populaţiei,
dobânzii. Dacă este sau nu este păcat să iei
care nu le are. Banul trebuie să circule. Banii sunt
dobândă sau camătă.
pentru sistemul economic ceea ce este sângele
Iudaismul şi creştinismul au condamnat
pentru corp, trebuie să ajungă peste tot ca să nu se
camăta din două motive: mai întâi pentru că din
producă inflaţie sau stagflaţie. Deci banca trebuie
perspectiva cămătarului este vorba de bani
să atragă bani de unde sunt prea mulţi si să îi aşeze
nemunciţi, iar apoi, din perspectiva celui care
acolo unde aceştia lipsesc. Pentru a realiza acest
împrumută, acesta este pus în situaţia de a da de
lucru ea se foloseşte de un stimulent: dobânda.
unde oricum nu are suficient.
Din aceasta se plăteşte banca. Problema morală
Situaţia băncilor este justificabilă pentru
care se pune este în ce măsură banii pe care îi
că acestea sunt cele ce administrează banii. În
câştigă bancherii corespund muncii şi prestaţiei
trecut se foloseau monede de valoare din aur şi
sociale pe care aceştia o desfăşoară? Banii pe care
argint, care aveau o valoare în sine prin materialul
cineva îi primeşte într-o societate nu reprezintă
din care erau făcute şi greutate. Bancnota este un
neapărat volumul de muncă pe care acela îl
simbol, nu are valoare în sine. Acestea au apărut
realizează, ci mai ales necesitatea socială. În ceea
în perioada războaielor când războinicul şi
ce ne priveşte din perspectivă morală este mai ales
producătorul de arme aveau nevoie de ceva care
avariţia.
să realizeze starea de datornic a războinicului.
Care este situaţia asigurărilor de viaţă
Bancnotele apar ca o convenţie. Astăzi nemaifiind
din punct de vedere creştin?
7
 Mântuitorul a spus: „Nu vă
îngrijiţi de ceea ce mâncaţi şi de ceea ce beţi”, iar
noi ne facem asigurări de viaţă. În mod evident
noi ne trăim viaţa asigurându-ne în multe feluri,
însă ceea ce ni se pretinde este a ne reaşeza
priorităţile. Nu trebuie să ne transformăm munca
într-un zeu (vezi porunca a IV-a), să nu credem că
numai noi ne putem purta de grijă.
În acest context al purtării de grijă
se mai pot întrevedea două aspecte, anume, una
este să îţi porţi ţie de grijă şi altceva este să porţi
celuilalt (spre exemplu purtarea de grijă a părinţilor faţă de
copii).
Porunca a IX-a
Ce este minciuna, de ce putem
minţi?
Pentru a da un răspuns corect
trebuie să înţelegem diferenţa dintre realitate şi
cunoaştere. Pentru că una este realitatea şi altceva
este cunoaşterea. Noi nu cunoaştem întreaga
realitate, nu cunoaştem totul. Există o realitate şi o
reprezentare a ei în mintea omului, iar acestea nu
coincid. Acesta ar fi un aspect. Al doilea aspect
este că realizarea cunoaşterii niciodată nu o putem
realiza singuri, totdeauna avem nevoie şi de
aportul altora. Nimeni nu se poate descurca
cunoscând tot ceea ce are nevoie, pe cont propriu.
Depindem într-un mod evident şi esenţial de
aportul celorlalţi de informaţii pe care le primim
de la alţii. Nimeni nu are timpul şi capacitatea de a
verifica toată informaţia pe care o cunoaştem şi de
aceea este nevoie de această cooperare între
semeni, este nevoie de mijlocitori. Şi tocmai aici
8
înseamnă problema. Ce este minciuna? În primul
rând minciuna poate ţine de o eroare de informare,
există o deosebire între realitate şi reprezentarea
acesteia. Mai este vorba despre minciună atunci
când această eroare este provocată de către un
semen, iar acesta o face intenţionat, conştient.
Dacă o face neintenţionat este o greşeală, dar când
neconcordanţa între cunoaştere şi realitate este
vorba de minciună. În acest sens mă pot minţi pe
mine însumi.
De ce mint oamenii? de ce
oamenii sunt interesaţi ca în mintea unui om să fie
o altă imagine decât cea a realităţii? Pentru că
dorim să profităm de această discrepanţă. Noi
profităm de faptul că cineva nu cunoaşte realitate
aşa cum este şi că dacă îl minţim se comportă
inadecvat faţă de realitate. Noi minţim aşadar
pentru a profita de faptul că cineva nu cunoaşte
adevărata realitate. Ce este grav în această
manipulare? Este un lucru cât se poate de grav,
minciuna este una dintre faptele cele mai grave pe
care le poate face omul. De ce? Pentru că
atentează la un element esenţial pentru buna
desfăşurare a acestui proces al cunoaşterii. Este
vorba de încredere. Tocmai pentru că noi nu
putem verifica realitatea este foarte important să
avem încredere în celălalt. Când nu ai încredere în
celălalt nu te poţi baza pe informaţia pe care el o
emite. Minciuna subminează această solidaritate
umană în actul cunoaşterii. Ea subminează
posibilitatea cunoaşterii fără de care omul nu
poate trăi. Deci, într-un mediu de mincinoşi
practic nu putem trăi. Oamenii au absolută nevoie
de încredere între ei, dar minciuna o subminează.
 A nu minţi nu înseamnă a spune
tot ceea ce ştii. Nu înseamnă că a spune tot ceea ce
ai în cap este bine. Porunca „Să nu minţi!” nu
înseamnă a spune întotdeauna tot ce ştim.
Părintele Paisie Olaru de la Sihăstria avea o vorbă:
„Să nu crezi tot ce auzi, să nu spui tot ce ştii şi să
nu faci tot ce poţi”. Există secrete profesionale: în
cazul medicilor, în cazul militarilor, în cazul
preoţilor aflaţi în scaunul spovedaniei, etc.
Ce este cu minciuna necesară?
Când informaţia pe care o furnizezi protejează o a
treia persoană aflată într-un pericol iminent.
Porunca a X-a
Porunca a X-a nu doar interzice
sau opreşte sau atrage atenţia, descurajează
acţiunea, ci mobilurile acţiunii. Este singura
poruncă care merge la rădăcina acţiunii umane. Să
nu poţi greşi. Atenţia nu se îndreaptă spre o
acţiune exterioară ci spre rădăcina interioară,
psihologică a unei anumite acţiuni. Să nu pofteşti
pentru că din poftă rezultă toate celelalte rele. Un
lucru pe care Mântuitorul îl va relua în predica de
pe munte când spune: „Aţi auzit ce s-a spus celor
de demult: Să nu ucizi! Eu însă vă spun vouă că
…”.
Este posibil să nu poftim? Aparent
este o treabă simplă. Totuşi Sfântul Apostol Pavel
ne spune în capitolul 7 al Epistolei către Romani
că face răul pe care nu-l doreşte. Justificare pe
care o dă Sfântul Apostol Legea este păcat?
Nicidecum!....
9
De unde vin dorinţele acestea
patologice faţă de ceea ce nu ne aparţine?
Conform Sf. Apostol Pavel motivul pentru care
lumea nu scapă de această vulnerabilitate morală
este conştiinţa morţii. Cu toţii suntem convinşi în
mai mare măsură de realitatea morţii decât de
viaţa de după aceasta. Viaţa de după moarte este
rezultatul unei lupte, al unei credinţe, este o
speranţă. Cu toţii simţim că suntem vulnerabili, că
suntem precari şi această conştiinţă a morţii
dezvoltă în noi obsesia securităţii vieţii. Iar în
încercarea de a uita de moarte omul apelează la
orice îi provoacă plăcere.
Viaţa omului este o necroză. În
fiecare zi ne consumăm moartea şi atunci omul ca
să uite de acest fapt se canalizează pe tot ce este în
afara vieţii în sine, apelând astfel la plăcere. De
teama de moarte nu se poate scăpa decât într-un
singur fel: murind de-a binelea.
Legea morală a Noului
Testament
Ceea ce ne aduce Hristos nu este
pur şi simplu o lege nouă, mai bună, mai
desăvârşită. Aceste aspecte însă nu se referă la o
calitate în sine a legii pentru că şi aşa Legea
Vechiului Testament era greu de îndeplinit, iar
Mântuitorul vine şi adaugă: „Aţi auzit că s-a zis
celor de demult să se ferească de desfrânare. Eu vă
spun că şi de veţi pofti…”. Dacă creştinismul va fi
prezentat în acest fel să nu ne mirăm că oamenii
fug de el. pentru că un astfel de mod de a gândi nu
le oferă decât conştiinţa vinovăţiei şi din nefericire
creştinismul istoric, mai ales în occident l-a
prezentat în acest fel.
Hristos nu a venit să aducă o lege
mai grozavă decât cea dată deja. Hristos nu a venit
să ne împovăreze cu o lege mai aspră, El a venit să
ne înveţe să murim ca să ne dea viaţă. Dacă noi
din cauza morţii nu putem fi buni singura soluţie a
fost să ne aducă viaţa. Şi dacă ne-a adus viaţă
atunci putem trăi. Dacă avem conştiinţa vieţii nu
ne mai temem pentru că nu mai avem nimic de
pierdut, un om ştie că nu mai are nimic de pierdut
este un om invincibil. Poţi să îl faci praf, dar
subiectiv vorbind el nu păţeşte nimic. Numai
pentru că ne temem suntem răi. Mântuitorul a
venit să ne împărtăşească conştiinţa vieţii,
experienţa vieţii şi cine nu o are pe aceasta nu este
în Hristos. Numai cine a gustat viaţa simte dacă
este altceva. Creştinismul este o chestiune de
experienţă. Eşti creştin când nu te mai temi. Când
poţi trăi într-o altă logică, într-un alt sentiment al
vieţii decât temerea, moartea eşti trecut într-o altă
categorie de oameni, eşti un om nou. De aceea de
este cineva în Hristos este zidire nouă. Avem un
criteriu cât se poate de la îndemână pentru a
descoperi unde suntem. Atâta timp cât pe noi ne
mai sperie moartea încă botezul nu şi-a făcut
efectul în viaţa noastră. Asta nu înseamnă că nu
avem nimic. De multe ori simţim că avem o
energie legată de credinţa pe care o trăim, dar de
multe ori aceasta este amestecată, există fluxuri,
refluxuri, etc., dar până nu suntem capabili să
avem iubire necondiţionată faţă de fraţi nu ne
putem considera în Hristos. Atunci când ai
10
sentimentul vieţii eşti preocupat să nu o
compromiţi şi eşti sensibil şi la viaţa celor din jur.
Aceasta ne propune creştinismul.
Atât de mult ne-am rutinat încât noi nu mai
percepem mesajul. Legea morală a Noului
Testament spune că Cel care ne-a dat viaţa iniţial
vine să ne ia moartea ca să nu fie numai viaţa Lui
şi a noastră ci şi moartea noastră să fie a Lui. Dacă
viaţa de la El o primim fără acordul nostru,
moartea nu ne-o ia numai dacă noi vrem. Asta
spune Sf. Apostol Pavel că a te boteza înseamnă a
muri cu Hristos. De aceea creştinismul este
nebunie. Sf. Apostol Pavel: „Am fost
răscumpăraţi cu sânge”. Dacă cineva moare în
Hristos înviază şi de aceea moartea nu mai are
stăpânire asupra aceluia.
Creştinismul ne învaţă cum să
murim, nu aşa ca şi cum nu ar mai exista nimic
după moarte, ci fiind conştienţi de viaţa adevărată
care începe din momentul în care oamenii devin
conştienţi de ea şi o pun în practică.
Semnificaţia imperativului
presupune un câştig, deci atunci când vorbim
despre imperativul legii trebuie să ne gândim la ce
câştig ne propune. Bineînţeles că putem să şi
pierdem, pentru că tot ceea ce se poate câştiga se
poate şi pierde. În ceea ce priveşte Legea harului,
(Legea harului Duhului lui Hristos – un singur
termen juridic, şi alţi 3 termeni care nu prezintă o
lege oferită de o autoritate impersonală). Nici
Legea Vechiului Testament nu presupune o
ascultare orbească ci este şi ea o cale a vieţii, o
cale de ieşire din exil. Ceea ce nu ne poate oferi
Legea Vechiului Testament este tocmai neputinţa
de a birui moartea.
Ce înseamnă mai concret noul
legământ? Cum poate fi caracterizat? Orice lege
se manifestă prin nişte porunci, prin nişte
imperative. Cum arată aceste imperative ale lui
Hristos? Mântuitorul a rostit: „Poruncă nouă vă
dau vouă Să vă iubiţi unul pe altul”, dar porunca
nouă nu este să ne iubim unii pe alţii, aceasta nu
era o noutate pentru că porunca iubirii nu era o
noutate, iubirea fiind formulată în Deuteronom:
„Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată
inima ta, din tot cugetul ….”. Noutatea în porunca
Iubirii dată de Hristos este prezentată în cuvintele:
„precum v-am iubit şi Eu pe voi”. Cum i-a iubit
Hristos pe ucenici? „Şi iubindu-i pe ai Săi până la
capăt”, adică până la împlinirea acestui scop al
iubirii Sale. Până la capăt înseamnă
necondiţionat, fiind oameni ca toţi oamenii. în
aceasta constă noutatea legii date de Mântuitorul
Hristos: iubirea necondiţionată. Este explicitat
acest lucru în propriul Său exemplu, care nu se
consideră victima celor care îi provoacă suferinţa,
ci îi vede pe chinuitori victime, pentru starea lor
deplorabilă, pentru că iubirea nu este victimă
niciodată, nu este niciodată parşivă şi are
întotdeauna iniţiativa.
Iubirea necondiţionată este definită
tot de Mântuitorul: „Acesta este Trupul/Sângele
Meu al legii celei noi”. Ce ne spun cuvintele
Mântuitorului despre iubire? Ea este prezentată
prin două verbe „a frânge” şi „a vărsa”. Este vorba
de ofranda a ceea ce îţi este propriu. În aceasta
constă iubirea, în capacitatea de a face u bine
11
celuilalt necondiţionat, vărsându-ţi propria viaţă,
transformând-o într-o jertfă de tot, fără să pui de o
parte ceva, aşa cum Hristos a făcut.
Predica de pe munte prezintă
învăţătura morală a Mântuitorului mai explicit
arătând diferenţa dintre regimul vechi al legii şi
regimul cel nou, dintre omul vechi şi omul nou.
Mântuitorul ne pune faţă în faţă cu limitele Legii
Vechi, în sensul în care legea veche nu vizează
iubirea necondiţionată şi adresată oricui. („Cine
este aproapele meu?” – Cine este şi cine nu este
aproapele meu?). mântuitorul răspunde răsturnând
lucrurile: Întrebarea nu este cine este aproapele
meu ca şi când apropierea ţine de celălalt, ci când
mă fac eu aproapele cuiva. Apropierea nu depinde
de celălalt ci de mine însumi. În funcţie de
atitudinea mea sunt aproape sau nu de cineva.
Dacă Legea veche cunoaşte o separare mai mult
sau mai puţin netă între cei de aproape, între cei
co-religionari, între fiii lui Israel şi restul lumii
(deşi şi străinii erau trataţi cu o oarecare purtare de
grijă), creştinismul nu mai cunoaşte aceste
diferenţe: nu mai este iudeu şi elen, nu mai este
rob sau liber, nu mai este parte bărbătească sau
parte femeiască, nu în sensul că au fost excluse
diferenţele între oameni, ci în sensul atitudinii faţă
de ei.
O altă provocare a acestei atitudini
este iubirea faţă de vrăjmaşi. Ea este o noutate
absolută. Nici înainte şi nici după Hristos nu s-a
mai întâlnit acest îndemn. Prietenii şi vrăjmaşii se
pot iubi necondiţionat, dar interacţiunea cu aceştia
poate să varieze. Din perspectiva disponibilităţii
lucrurile trebuie să se desfăşoare la fel, diferenţa o
face răspunsul celuilalt la dragoste. Vorbind
despre milostenie, despre nemâniere, despre post,
Mântuitorul prezintă specificitatea acestora: într-
adevăr par lucruri excepţionale, cu totul şi cu totul
ieşite din comun, datorită faptului că se pare că El
împinge lucrurile foarte departe, adică la esenţă, la
sursă, la locul de unde izvorăsc acţiunile noastre,
la interiorul nostru. ! PREDICA DE PE MUNTE !
Mântuitorul ne provoacă SĂ
PLUSĂM să facem MAI MULT. Tot ceea ce fac
în virtutea a ceea mi se cere este pur şi simplu
răspunsul la o constrângere, numai când plusez
este ceea ce dau de la mine, din propria-mi
iniţiativă, în numele propriei mele libertăţi, fiind o
libertate care este împotriva fricii de moarte.
Numai atunci sunt cu adevărat liber şi mă
împlinesc cu adevărat. Mântuitorul spune că
numai ceea ce facem necondiţionat este cu
adevărat al nostru şi nu ni se poate lua. Moarte ne
poate lua orice. Ce nu ne poate lua moartea? Ni se
poate fura orice, cu excepţia calităţilor pe care le
dobândim exercitându-le. Generozitatea nu ni se
poate lua. „Nu vă adunaţi comori în ceruri”.
Comorile sunt tot ceea ce reuşim să dăruim
necondiţionat în mod generos. Răsplata este însuşi
faptul că putem dărui ceva; acel lucru, precum şi
exercitarea actului nu se pot pierde. (Povestea cu
pustnicul şi hoţii). Tot ceea ce ne oferă nou
Mântuitorul este ceea ce numim astăzi perspectiva
duhovnicească, sensul duhovnicesc al lucrurilor.
Duhovnicia nu înseamnă ceva imaterial, care nu
are legătură cu materia, dovada cea mai potrivită
este aceea că Sf. Apostol Pavel le vorbeşte despre
piatra duhovnicească „Părinţii noştri toţi sub
12
acelaşi nor au fost botezaţi şi toţi din aceeaşi piatră
duhovnicească au băut şi piatra era Hristos”.
Duhovnicia nu înseamnă că piatra era imaterială,
sau Hristos era imaterial, duhovnicesc poate fi un
lucru cât de material. Tot Apostolul vorbeşte
despre trei tipuri de oameni: omul trupesc, omul
sufletesc şi omul duhovnicesc, referindu-se la cele
trei moduri de înţelegere a existenţei.
Duhovnicesc înseamnă o altă înţelegere, o altă
perspectivă asupra vieţii care nu vede numai
imediatul vieţii şi li raportul cu tot ceea ce există.
„Piatra duhovnicească era Hristos”; duhovnicesc
aici înseamnă că tot ceea ce s-a întâmplat cu evreii
în pustie nu îşi găseşte înţelesul în însuşi
evenimentul istoric, ci în ceea ce el pregăteşte,
adică în Persoana Mântuitorului Iisus Hristos.
Deci pornind de la Hristos înţelegem Vechiul
Testament şi pornind de la El înţelegem creaţia
lumii şi tot ceea ce există şi astfel înţelegem
semnificaţia termenului duhovnicesc. De aceea
Sfântul Apostol Pavel opune DUHULUI nu
trupul, ci LITERA!!!. Suntem trupeşti nu pentru
că avem trup, suntem trupeşti pentru că încercăm
să ne împlinim viaţa cu lucrurile cele materiale: cu
hrana, cu băutura, cu consumul, etc., dar oamenii
au şi suflet şi încearcă să se împlinească prin
cultură, prin ştiinţă, lucruri care, fără îndoială, ca
şi hrana şi ca şi trupul au valoarea lor, dar fără
îndoială nu sunt ultimele, duhovnicesc este acela
care înţelege legătura cu Hristos în calitate de
Cuvânt al lui Dumnezeu, Creator, Mântuitor,
Înainte-mergător al nostru. Duhovnicesc este cel
care înţelege ce este viaţa, unde este viaţa şi cum
putem să ajungem acolo; a privi toate lucrurile din
perspectiva întemeierilor şi scopului lor final, DĂRUIM NE ÎMPLINEŞTE EXISTENŢA.
anume unirea cu Cel ce le-a făcut pe toate. Numai iubirea este cea care face ca viaţa noastră
Aceasta spune Mântuitorul: în tot ceea ce face să să crească şi să nu se diminueze, să se
avem în vedere întâlnirea cu Creatorul nostru; împlinească. Tot ceea ce propune creştinismul, tot
dacă ne rugăm spune: „intră în chilia ta şi…” sistemul creştinismului este legat de această logică
pentru că acolo ne vom întâlni cu Cel care vede în nouă pe care o avem ca mijloc de supravieţuire, pe
ascuns. Ce înseamnă a vedea în ascuns? Înseamnă care ne-o însuşim ca să supravieţuim, să nu
a vedea ceea ce nu este mijlocit, a vedea pierdem, să nu pierim.
semnificaţia mai profundă a lucrurilor pe care noi
nu o sesizăm. Este important ca tot ceea ce facem
noi în calitate de creştini să privim din perspectiva
raportului ultim cu Izvorul vieţii şi finalitatea
acestei vieţii care ne pregăteşte pentru ceea ce
urmează sau ne este dată pentru ceea ce urmează.
Perspectiva duhovnicească pe care ne-o
aduce Mântuitorul o putem înţelege şi din
semnificaţia cuvintelor Sale rostite la Cina cea de
Taină: „Acesta este Trupul Meu al logicii celei
noi” … este o altă logică a lucrurilor, un alt
înţeles, o altă semnificaţie, logica cea nouă, a trăi
conform acestui principiu al dăruirii, care este
principiul existenţei lui Dumnezeu, al Creatorului.
Principiul existenţei Sale este dăruirea, este
perihoreza, este comuniunea. Din acest prea plin
ne-a oferit şi nouă participarea la această logică a
existenţei. Trebuie să trăim în ea, să o descoperim
şi să trăim ca atare. Suntem făcuţi ca atare, dar
datorită ruperii noastre de Izvorul vieţii trăindu-ne
moartea conştienţi suntem dominaţi de nevoia de a
acumula, de a poseda în loc să ne trăim existenţa
logică a comuniunii. Mântuitorul vine să ne
redeschidă această perspectivă, să o trăim să o
înţelegem să o gustăm şi să trăim lucrurile din
această nouă perspectivă. NUMAI CEEA CE
13