Sunteți pe pagina 1din 49

CAPITOLUL 5

COLECTIVITÃŢILE LOCALE ŞI MIJLOACELE DE


ÎNFÃPTUIRE A AUTONOMIEI LOCALE

1. Concepţii asupra colectivitãţilor locale


Asupra originii şi rolului colectivitãţilor locale existã douã concepţii diferite 1 : a)
colectivităţile locale sunt nişte comunitãţi naturale, anterioare statului şi bucurându-se
din partea acestuia de recunoaşterea unor drepturi. Aceste colectivitãţi se
autogestioneazã, bucurându-se de o veritabilã autonomie, limitatã doar de controlul
statului. Guvernul rezolvã problemele cu relevanţã la nivel naţional, iar colectivitãţile
locale se pot ocupa de problemele care sunt esenţiale pentru viaţa comunitãţii respective.
Exemplu: administrarea localã britanicã; b) colectivităţile locale sunt circumscripţii
teritoriale, rezultate din necesitatea împãrţirii teritoriului statului pentru o mai bunã
administrare. Puterea centralã exercitã o strictã supraveghere asupra acestor entitãţi, prin
instituirea unei tutele administrative. Conducerea organelor locale este asiguratã de
funcţionarii numiţi de la centru sau, dacã aceştia sunt substituiţi de aleşii locali, puterile
acestora din urmã sunt limitate. Exemplu : organizarea francezã.
Organizarea sistemului administraţiei publice în România, centratã pe raporturile
dintre autoritãţile centrale şi cele locale, combinã elementele corespunzãtoare mai multor
regimuri administrative: 1) Regimul de centralizare administrativã, decurgând din
caracterul unitar şi suveran al statului, se reflectã în organizarea autoritãţilor
administraţiei publice centrale (Guvern, ministere şi alte organe de specialitate) şi a
serviciilor desconcentrate ale acestora. Atât la nivel central, cât şi judeţean existã
autoritãţi organizate potrivit principiului subordonãrii ierarhice. Guvernului i se
subordoneazã direct ministerele şi celelalte organe de specialitate ale administraţiei
centrale, precum şi prefectul, iar ministerelor şi celorlalte organe de specialitate ale
administraţiei centrale li se subordoneazã serviciile lor desconcentrate în unitãţile
administrativ-teritoriale. Conducãtorii acestor servicii se subordoneazã la nivel judeţean şi
prefecţilor, ca reprezentanţi ai Guvernului. 2) Regimul de descentralizare administrativã
este consacrat prin prevederea constituţionalã conform cãreia administraţia publicã, în
unitãţile administrativ-teritoriale, se întemeiazã pe principiile descentralizãrii, autonomiei
locale şi deconcentrãrii serviciilor publice (art. 120 din Constituţie)2. Autoritãţile
administraţiei publice, prin care se realizeazã autonomia localã în comune şi oraşe, sunt
consiliile locale alese şi primarii aleşi în condiţiile legii. Consiliile locale şi primarii
funcţioneazã în condiţiile legii, ca autoritãţi administrative autonome şi rezolvã treburile
publice din comune şi din oraşe (art. 121). Consiliul judeţean este autoritatea
administraţiei publice pentru coordonarea activitãţii consiliilor comunale şi orãşeneşti, în
vederea realizãrii serviciilor publice de interes judeţean. Consiliul judeţean este ales şi
funcţioneazã în condiţiile legii (art. 122). 3) Regimul de deconcentrare administrativã
presupune cã unii dintre reprezentanţii autoritãţilor centrale la nivelul local au competenţe
sã ia decizii fãrã aprobarea acesteia, fiind totuşi supuşi controlului ei. În sistemul nostru
administrativ, într-o astfel de situaţie se gãsesc serviciile ministerelor şi ale celorlalte
organe de specialitate ale administraţiei centrale. Conducãtorii acestora sunt numiţi de
cãtre miniştri, au competenţa sã rezolve problemele din domeniul respectiv, care apar în
unitatea administrativ-teritorialã, iar actele emise de ei sunt supuse controlului
administrativ ierarhic. 4) Regimul de tutelã administrativã semnificã controlul exercitat
de autoritãţile centrale asupra celor locale, şi urmãreşte sã alinieze politicile locale celor
naţionale, de ansamblu, pentru ca interesele regionale sã nu afecteze interesele generale.
Acest control este compatibil cu principiul autonomiei locale. Guvernul exercitã
1
Ioan Alexandru, Structuri, mecanisme şi instituţii administrative, vol. I, p. 182.
2
vezi Constituţia României revizuitã, publicatã în M.O. nr. 767 din 31 octombrie 2003.

1
conducerea generalã a administraţiei publice (art. 102 din Constituţie). În acest scop, în
cadrul sãu s-au instituit structuri adecvate (Ministerul Administraţiei şi Internelor), care
exercitã şi atribuţii de control asupra activitãţilor autoritãţilor locale. Totodatã, prefectul,
ca reprezentant al Guvernului în judeţe şi în municipiul Bucureşti, poate exercita un
control asupra legalitãţii actelor administrative adoptate sau emise de autoritãţile
administraţiei publice locale şi judeţene, prin sesizarea instanţei de contencios
administrativ.

2. Domeniul public şi domeniul privat ale statului şi ale unitãţilor


administrativ-teritoriale

Domeniul public cuprinde totalitatea bunurilor care constituie obiectul


dreptului de proprietate publicã al statului sau al unitãţilor administrativ-teritoriale,
bunuri care, potrivit legii sau prin natura ori destinaţia lor, sunt de uz sau interes public.
Prin bunuri de uz public se înţeleg bunurile de folosinţã generalã, adicã bunurile care
pot fi folosite în acelaşi timp, în mod actual sau eventual, de toţi membrii societãţii
(drumurile şi parcurile publice, spre exemplu). Bunurile de interes public sunt cele
destinate funcţionãrii serviciilor publice (clãdiri, instalaţii, echipamente ş.a.) ori cele
care, prin importanţa social-economicã, valoarea culturalã sau istoricã etc. (resursele
naturale, muzeele, colecţiile de artã. monumentele ş.a.) fac parte din avuţia naţionalã şi
servesc intereselor generale ale societãţii sau pe cele ale colectivitãţii locale3. În mod
generic, sfera bunurilor proprietate publicã este stabilitã de art. 3 din Legea nr. 213/19984.
Potrivit dispoziţiilor alin. 1 ale acestui articol: “Domeniul public este alcãtuit din bunurile
prevãzute în art. 136, alin. 3 din Constituţie5, din cele stabilite prin anexa care face parte
integrantã din prezenta lege6 şi din oricare alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura
lor, sunt de uz sau de interes public şi sunt dobândite de stat sau de unitãţile
administrativ-teritoriale prin modurile prevãzute de lege”. Subiectele dreptului
de proprietate publicã, conform art. 136, alin. 2 din Constituţie, sunt: statul sau
unitãţile administrativ-teritoriale. Prin urmare, persoanele fizice şi celelalte persoane
juridice nu pot deţine, cu acest titlu, bunuri care, potrivit legii, naturii sau destinaţiei lor,
sunt de utilitate publicã. Bunurile proprietate publicã de stat sunt date Guvernului în
administrare generalã, iar, în litigiile referitoare la dreptul de proprietate asupra acestor
bunuri, statul este reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, cu excepţia cazurilor când
prin legi speciale s-ar dispune altfel. În calitate de persoane juridice, comunele, oraşele şi
judeţele au în proprietate publicã, potrivit legii, bunurile de uz sau interes public local sau
judeţean, dupã caz (art. 3 din Legea nr. 213/1998). Aceste bunuri se aflã în administrarea
generalã a consiliilor locale, judeţene sau a Consiliului General al Municipiului Bucureşti.
Consiliile locale sau judeţene reprezintã unitãţile administrativ-teritoriale în litigiile
referitoare la dreptul de proprietate asupra acestor bunuri, putând da, în acest scop,
mandat scris primarului sau preşedintelui consiliului judeţean, pentru fiecare caz în parte.
La rândul sãu, acesta poate desemna un alt funcţionar sau un avocat care sã-l reprezinte în
faţa instanţei. În toate litigiile privitoare la dreptul de administrare, în instanţã, titularul
acestui drept va sta în nume propriu. Acesta rãspunde, în condiţiile legii, pentru
prejudiciile cauzate ca urmare a neîndeplinirii acestei obligaţii. De asemenea,
neîndeplinirea acestei obligaţii poate atrage revocarea dreptului de administrare.
În funcţie de subiectul dreptului de proprietate publicã, domeniul public poate fi:
naţional, judeţean şi local. Domeniul public naţional (al statului) este
3
Marian Nicolae, Consideraţii asupra Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publicã şi regimul juridic
al acesteia, “Dreptul” nr. 6/1999, p. 8.
4
vezi Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publicã şi regimul juridic al acesteia, publicatã în M.O.
nr. 448 din 24 noiembrie 1998.
5
“Bogãţiile de interes public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil, de
interes naţional, plajele, marea teritorialã, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului
continental, precum şi alte bunuri stabilite de legea organicã, fac obiectul exclusiv al proprietãţii
publice”.
6
În anexã se precizeazã cã enumerarea bunurilor pe care aceasta o conţine are un caracter
exemplificativ.

2
alcãtuit din bunurile prevãzute în art. 136, alin. 3 din Constituţie, din cele stabilite la
punctul 1 din Anexã, precum şi din alte bunuri de uz sau interes public naţional, declarate
ca atare prin lege. Domeniul public judeţean este alcãtuit din bunurile stabilite
la punctul II din Anexã şi din alte bunuri de uz sau de interes public judeţean, dacã sunt
declarate ca atare prin hotãrârea consiliului judeţean, dacã nu sunt declarate prin lege
bunuri de uz sau de interes public naţional. Spre deosebire de bunurile din domeniul
public al statului, care pot fi declarate ca aparţinând proprietãţii publice de stat numai prin
lege (deci, nu şi prin act administrativ, cum ar fi o hotãrâre de Guvern), în cazul
domeniului public de interes judeţean pot intra bunuri ca urmare a unei hotãrâri a
consiliului judeţean. Domeniul public local (al comunelor, oraşelor şi
municipiilor) este alcãtuit din bunurile stabilite la punctul III din Anexã şi din alte
bunuri de uz sau de interes public local, declarate ca atare prin hotãrâre a consiliului local,
dacã nu sunt declarate prin lege de uz sau de interes public naţional sau judeţean.
REGIMUL JURIDIC AL BUNURILOR APARŢINÂND DOMENIULUI
PUBLIC: Pe lângã caracterele juridice ale dreptului de proprietate indiferent de forma sa
– drept complet, exclusiv, absolut şi perpetuu – dreptul de proprietate publicã prezintã şi
caractere juridice specifice : INALIENABILITATEA, IMPRESCRIPTIBILITATEA,
INSESIZABILITATEA. Bunurile proprietate publicã sunt inalienabile, neputând fi
înstrãinate şi nici grevate de sarcini reale. Ele pot fi date în administrare, concesionate sau
închiriate în condiţiile legii. Aceste bunuri nu pot fi dobândite de cãtre alte persoane prin
uzucapiune şi nici prin efectul posesiunii de bunã-credinţã asupra bunurilor mobile, nu
pot face obiectul executãrii silite şi asupra lor nu se pot constitui garanţii reale. Toate
actele juridice încheiate cu încãlcarea regimului juridic al bunurilor din domeniul public –
inalienabilitate, imprescriptibilitate şi insesizabilitate – sunt lovite de nulitate absolutã.
CONŢINUTUL DREPTULUI DE PROPRIETATE PUBLICĂ : Conţinutul
dreptului de proprietate publică este stabilit prin articolul 2 din Legea nr. 213/1998:
“Statul sau unitãţile administrativ-teritoriale exercitã posesia, folosinţa şi dispoziţia
asupra bunurilor care alcãtuiesc domeniul public, în limitele şi în condiţiile legii”.
MODURILE DE DOBÂNDIRE A PROPRIETĂŢII PUBLICE : Potrivit art. 7
din Legea nr. 213/1998, acestea sunt urmãtoarele: pe cale naturalã ; prin achiziţii
publice efectuate în condiţiile legii (Ordonanţa Guvernului nr. 12/1993); prin expropriere
pentru cauzã de utilitate publicã (Legea nr. 33/1994); prin acte de donaţie sau legate
acceptate, în condiţiile legii, dupã caz, de Guvern, consiliul judeţean sau consiliul local,
dacã bunul în cauzã intrã în domeniul public (Decretul nr. 478/1954 privitor la donaţiile
fãcute statului); prin trecerea unor bunuri din domeniul privat al statului sau al
unitãţilor administrativ-teritoriale în domeniul public al acestora, pentru cauzã de
utilitate publicã prin hotãrâre a Guvernului, a consiliului judeţean ori a consiliului local;
prin alte moduri prevãzute de lege, cum ar fi: prin lege (art. 645 C. civil); este cazul
bunurilor prevãzute de art. 135, alin. 4 din Constituţie sau al bunurilor culturale mobile
descoperite ca rezultat al cercetãrilor arheologice sau în mod fortuit şi care sunt ale
proprietãţii publice, indiferent de regimul de proprietate asupra terenurilor din care
acestea au fost recuperate (Ordonanţa Guvernului nr. 68/1994); prin contracte civile sau
comerciale, cum sunt vânzarea sau schimbul, când sunt fãcute pentru cauze de utilitate
publicã (art. 55 din Ordonanţa Guvernului nr. 43/1997 republicatã); prin accesiune sau
încorporare (art. 448 şi urmãtoarele din Codul civil); prin trecerea bunului din domeniul
public al statului în domeniul public al unei unitãţi administrativ-teritoriale sau invers
(art. 9 din Legea nr. 213/1998).
MODALITĂŢILE DE ÎNCETARE A PROPRIETĂŢII PUBLICE : prin
pieirea bunului; prin trecerea acestuia în domeniul privat, care se face dupã
caz, prin hotãrâre a Guvernului, a consiliului judeţean sau a consiliului local, dacã prin
Constituţie sau prin lege nu se dispune altfel.
Domeniul privat cuprinde totalitatea bunurilor care constituie obiectul
dreptului de proprietate privatã al statului sau al unitãţilor administrativ-teritoriale,
bunuri care nu fac parte din domeniul public (art. 4 din Legea nr. 213/1998). Subiectele
dreptului de proprietate privatã asupra bunurilor ce aparţin domeniului privat sunt: statul
şi unitãţile administrativ-teritoriale. Potrivit art. 44, alin 2 din Constituţie, proprietatea
privatã este garantatã şi ocrotitã în mod egal de lege, indiferent de titular. Dreptul de

3
proprietate al statului sau al unitãţilor administrativ-teritoriale asupra bunurilor din
domeniul lor privat este supus regimului juridic de drept comun, dacã legea nu dispune
altfel (art. 5 din Legea nr. 213/1998).

3. Administrarea patrimoniului statului şi a unitãţilor administrativ-


teritoriale
Bunurile aparţinând domeniului public, nu sunt utilizate sau exploatate în mod direct
de cãtre titularii lor, dar, potrivit articolului 136, alin. 4 din Constituţie, deşi sunt
inalienabile, pot fi, în condiţiile legii, date în administrare regiilor autonome ori
instituţiilor publice, ori pot fi concesionate sau închiriate; de asemenea, ele pot fi date
în folosinţã gratuitã instituţiilor de utilitate publicã.
3.1. Darea în administrare a bunurilor domeniului public.
Darea în administrare se face prin acte administrative cu caracter individual,
dupã caz, hotãrâre a Guvernului, a consiliului judeţean sau a consiliului local, în funcţie
de apartenenţa bunurilor care fac obiectul dãrii în administrare (art. 12, alin. 1 din Legea
nr. 213/1998). Potrivit legii, pot fi date în administrare bunuri din domeniul public
regiilor autonome, prefecturilor, autoritãţilor administraţiei publice centrale şi locale ori
altor instituţii publice de interes naţional, judeţean sau local. Dreptul de administrare nu
poate avea ca titular persoane fizice sau persoane juridice de drept privat. Dreptul de
administrare poate avea ca obiect orice bunuri care fac parte din domeniul public naţional,
judeţean sau local. Titularul acestui drept poate sã posede, sã foloseascã bunul şi sã
dispunã de acesta, în condiţiile actului prin care i-a fost dat bunul în administrare. Ca
drept real, dreptul de administrare cuprinde atribute similare cu cele ale dreptului de
proprietate. În condiţiile actului constitutiv, titularul dreptului de administrare poate
deţine şi folosi bunul, poate sã culeagã în deplinã proprietate fructele şi productele acelui
bun. Titularul unui astfel de drept poate chiar dispune, în anumite limite, de bunul dat în
administrare. De exemplu, pot fi transmise fãrã platã bunuri aflate în stare de funcţionare
(cu excepţia clãdirilor) şi care nu mai sunt necesare instituţiei publice care le are în
administrare, însã pot fi folosite în continuare de altã instituţie publicã. Modurile de
încetare ale dreptului de administrare sunt : revocarea dreptului de administrare, dacã
titularul sãu nu-şi exercitã drepturile sau nu-şi executã obligaţiile nãscute din actul de
transmitere ; transmiterea, fãrã platã, a bunului în administrarea altuia, dacã folosinţa
sa nu mai este necesarã administratorului central (art. 1 din Hotãrârea Guvernului nr.
841/1995); trecerea bunului în administrarea altuia se face prin hotãrâre a Guvernului, a
consiliului judeţean sau a consiliului local.
3.2. Concesionarea bunurilor domeniului public. Regimul general al
concesiunilor este reglementat prin Legea nr. 219/1998, ce a fost modificată prin Legea
nr. 528/2004 pentru modificarea şi completarea Ordonantei Guvernului nr. 16/2002
privind contractele de parteneriat public-privat, precum si a Legii nr. 219/1998 privind
regimul concesiunilor. Conform acestor reglementări, pot constitui obiectul concesiunii:
a)activitati si servicii publice de interes national sau local, in schimbul unei redevenţe;
b) alte servicii, in schimbul unei remuneraţii; c) bunuri proprietate publica ori privata
a statului, judetului, orasului sau comunei, in schimbul unei redevenţe , cu exceptia
concesiunii de lucrari, asa cum este ea reglementata de Ordonanta Guvernului nr.
16/2002 privind contractele de parteneriat public-privat cu modificările şi completările
ulterioare. Atribuirea concesiunii de activitati si servicii publice de interes national si
local si de bunuri proprietate publica ori privata a statului, judetului, orasului sau
comunei (este vorba de categoriile menţionate la literele a şi c) se face in baza unui
contract prin care o persoana, denumita concedent, transmite pentru o perioada
determinata, de cel mult 49 de ani, unei alte persoane, denumita concesionar, care
actioneaza pe riscul si pe raspunderea sa, dreptul si obligatia de exploatare sau de
efectuare a unei activitati ori a unui serviciu public de interes national sau local ori a
unui bun in schimbul unei redevenţe. Atribuirea concesiunii de servicii (este vorba de
cele menţionate la litera b) se face in baza unui contract prin care o autoritate publica,
denumita concedent, transmite pentru o perioada determinata, de cel mult 49 de ani, unui
investitor privat, denumit concesionar, care actioneaza pe riscul si pe raspunderea sa,
dreptul si obligatia de a presta servicii in numele sau, remunerarea pentru serviciile

4
prestate constand fie din sumele obtinute din dreptul de exploatare a serviciilor, fie din
acest drept insotit, in completare, de remuneraţie. Principiile care stau la baza
selectarii ofertantilor si a incheierii contractelor de concesiune sunt:
transparenţa, tratamentul egal pentru toti ofertanţii, proporţionalitatea,
nediscriminarea, libera concurenţă. Initierea concesionarii are la baza un studiu de
oportunitate efectuat, in prealabil, de catre concedent. In baza studiului de oportunitate
se elaboreaza caietul de sarcini al concesiunii. Atribuirea concesiunii unui bun, a unei
activitati sau a unui serviciu public se realizeaza prin licitatie publica, prin negociere
directa sau dialog competitiv. Titularul dreptului de concesiune poate sã posede, sã
foloseascã bunul şi sã dispunã de acesta, în condiţiile legii şi ale contractului de
concesiune7. Încetarea contractului de concesionare are loc în urmãtoarele
situaţii: a) la expirarea duratei stabilite în contractul de concesiune; b) în cazul în care
interesul naţional sau local o impune, prin denunţarea unilateralã de cãtre concedent, cu
plata unei juste şi prealabile despãgubiri în sarcina concedentului; c) în cazul
nerespectãrii obligaţiilor contractuale de cãtre concesionar, prin rezilierea unilateralã
de cãtre concedent, cu plata unei despãgubiri în sarcina concesionarului; d) în cazul
nerespectãrii obligaţiilor contractuale de cãtre concedent, prin rezilierea unilateralã de
cãtre concesionar, cu plata de despãgubiri în sarcina concedentului ; e) în cazul
dispariţiei, din cauzã de forţã majorã, a bunului concesionat sau în cazul imposibilitãţii
obiective a concesionarului de a-l exploata, prin renunţare, fãrã plata unei despãgubiri.
Sumele încasate din concesionarea bunurilor proprietate publicã se fac, dupã caz, venit la
bugetul de stat sau la bugetele locale. Contractul de concesiune cuprinde douã pãrţi:
partea legalã sau reglementarã, alcãtuitã din clauzele stabilite în mod unilateral, prin lege
sau de cãtre concedent, şi care sunt prevãzute în caietul de sarcini, şi partea negociatã,
alcãtuitã din clauzele convenite de pãrţi în completarea celor din caietul de sarcini şi fãrã
a contraveni obiectivelor concesiunii, stabilite prin caietul de sarcini. Calitatea de
concedent o au, în numele statului, ministerele sau organele de specialitate ale
administraţiei publice centrale, pentru bunurile proprietate publicã a statului, iar în
numele judeţului, oraşului sau comunei, consiliul judeţean, consiliul local sau instituţiile
publice de interes local, pentru bunurile proprietate publicã a judeţului, oraşului sau
comunei. Calitatea de concesionar o poate avea orice persoanã fizicã sau persoanã
juridicã de drept privat, românã sau strãinã. Actele emise cu încălcarea prevederilor legale
referitoare la concesiune pot fi atacate pe cale administrativa şi/sau in justiţie. Autoritatea
contractantă este competenta sa solutioneze contestatiile inaintate pe cale administrativă.
Acţiunea in justitie se introduce la sectia de contencios administrativ a tribunalului in a
cărui circumscripţie se afla sediul autoritatii contractante, împotriva hotararii
tribunalului se poate declara recurs la sectia de contencios administrativ a curtii de apel.
La expirarea termenului de concesiune concesionarul este obligat sa restituie, în deplina
proprietate, liber de orice sarcina, bunul concesionat, inclusiv investiţiile realizate, in
conformitate cu prevederile contractului de concesiune.
3.3. Închirierea bunurilor din domeniul public. Închirierea
bunurilor proprietate publicã se face prin licitaţie publicã şi se aprobã, dupã caz, prin
Hotãrâre a Guvernului, a consiliului judeţean sau a consiliului local. Contractul de
închiriere trebuie sã cuprindã clauze de naturã sã asigure exploatarea bunului închiriat
potrivit specificului acestuia. Contractul de închiriere se poate încheia, dupã caz, cu orice
persoanã fizicã sau juridicã, românã sau strãinã, de cãtre titularul dreptului de
proprietate sau de administrare. Sumele încasate din închiriere se fac venit la bugetul de
stat sau la bugetele locale, dupã caz. În situaţia în care contractul de închiriere se încheie
de cãtre titularul dreptului de administrare, acesta are dreptul sã încaseze din chirie o
cotã-parte, între 20-50%, stabilitã prin actul de aprobare a închirierii.
3.4. Darea în folosinţã gratuitã a bunurilor din domeniul
public. Statul şi unitãţile administrativ-teritoriale pot da imobile din patrimoniul lor, în
folosinţã gratuitã, pe termen limitat, persoanelor juridice fãrã scop lucrativ, care
desfãşoarã activitãţi de binefacere sau de utilitate publicã, ori serviciilor publice. Cât

7
Marian Nicolae, Op.cit., p. 18.

5
priveşte modalitatea concretã de realizare a acestui drept de folosinţã, şi regimul sãu
juridic, se aplică regulile referitoare la drepturile de administrare8.
PRECIZĂRI PRIVITOARE LA BUNURILE APARŢINÂND DOMENIULUI
PRIVAT AL STATULUI ŞI UNITĂŢILOR ADMINISTRATIV-TERITORIALE:
Domeniul privat al statului şi al unitãţilor administrativ-teritoriale cuprinde bunurile aflate
în proprietatea acestora şi care nu fac parte din domeniul public. Bunurile aparţinând
domeniului privat se aflã în circuitul civil, ele sunt supuse dreptului comun, dacã legea nu
prevede altfel. În consecinţã, aceste bunuri pot fi concesionate, închiriate sau date în
locaţie de gestiune în modalitãţile şi condiţiile prevãzute de lege. Bunurile ce fac parte din
domeniul privat, de interes local sau judeţean, pot face obiectul cumpãrãrii şi vânzãrii,
numai în baza hotãrârii consiliilor locale sau judeţene. Vânzarea, ca şi concesionarea,
închirierea şi locaţia gestiunii se fac prin licitaţie publicã, organizatã în condiţiile legii.

4. Bunuri şi lucrãri

4.1. Administrarea bunurilor


Constituie patrimoniul unitãţilor administrativ-teritoriale bunurile mobile şi
imobile care aparţin domeniului public de interes local, domeniului privat al acestora,
precum şi drepturile şi obligaţiile cu caracter patrimonial. În calitatea lor de
persoane juridice, unitãţile administrativ-teritoriale au un patrimoniu distinct, ceea ce le
conferã posibilitatea de a participa, în nume propriu, la raporturile juridice civile şi, în
acelaşi timp, de a dispune de o bazã materialã corespunzãtoare, în scopul rezolvãrii
problemelor şi gestionãrii treburilor publice ale colectivitãţilor locale. Bunurile mobile şi
cele imobile formeazã obiectul patrimoniului unitãţii administrativ-teritoriale, în mãsura
în care acestea aparţin domeniului public, respectiv domeniului privat de interes local.
Unitãţile administrativ-teritoriale, în calitate de persoane juridice de drept public, sunt
proprietare ale bunurilor domeniului public de interes local sau judeţean, iar ca
persoane juridice civile au în proprietate bunuri din domeniul privat. Legea nr. 215/2001
reglementeazã competenţa de “a dispune” ce aparţine unitãţii administrativ-teritoriale, ca
titular al dreptului de proprietate, prin reprezentantul sãu, consiliul local sau judeţean.
Consiliul local sau judeţean este autoritatea deliberativã care administreazã domeniul
public şi privat al comunei, oraşului, judeţului, iar primarul, respectiv preşedintele
consiliului judeţean, în calitate de autoritate executivã, exercitã drepturile şi asigurã
îndeplinirea obligaţiilor ce revin unitãţii administrativ-teritoriale în calitate de persoanã
juridicã civilã. Actul de administrare se emite cu privire la un bun sau la patrimoniu în
întregul sãu, în scopul folosirii sau întrebuinţãrii lui.

4.2. Lucrãrile publice


4.2.1. Consideraţii generale
Consiliile locale sau consiliile judeţene pot contracta prin licitaţie efectuarea de
lucrãri şi servicii de utilitate publicã, în limita sumelor aprobate prin bugetul local,
respectiv judeţean. Lucrãrile de construcţii şi reparaţii de interes public, finanţate din
bugetele comunelor, oraşelor sau judeţelor se executã numai pe baza unor documentaţii
tehnico-economice avizate sau aprobate, dupã caz, de consiliul local sau de consiliul
judeţean şi numai în baza unei licitaţii publice, în limitele şi în condiţiile prevãzute de
lege. Expresia “lucrãri de construcţie şi reparaţii de interes public”
poate fi definitã ca o activitate în care sunt incluse lucrãri de construire, reconstruire,
consolidare, modificare, extindere, reparare sau desfiinţare a construcţiilor; lucrãri de
construire, reparare, protejare, restaurare, conservare, precum şi orice alte lucrãri ce
urmeazã a fi efectuate la construcţii reprezentând monumente istorice, arheologice, de
arhitecturã, lucrãri de construire, reconstruire, consolidare, modificare, extindere,
reparare privind cãile de comunicaţie, parcuri, pieţe etc
8
Marian Nicolae, Op.cit., p. 29.

6
4.2.2. Amenajarea teritoriului şi urbanismul
Prin “amenajare” înţelegem un ansamblu de lucrãri prin care elementele unui
sistem tehnic sunt dispuse şi utilizate astfel încât sistemul sã corespundã, în condiţii cât
mai bune, scopului pentru care a fost realizat. Scopul de bazã al amenajãrii teritoriului îl
constituie armonizarea la nivelul întregului teritoriu a politicilor economice, sociale,
ecologice şi culturale, stabilite la nivel naţional şi local pentru asigurarea echilibrului în
dezvoltarea diferitelor zone ale ţãrii, urmãrindu-se creşterea coeziunii şi integrãrii
spaţiale, la nivel naţional, regional şi judeţean. Urbanismul are o strânsã legãturã cu
amenajarea teritoriului. Cuvântul urbanism vine de la latinescul urb, urbis, care înseamnã
oraş şi reprezintă întreaga activitate de construire a centrelor populate, de la datele
planificate şi elaborarea schiţelor şi detaliilor, a documentaţiilor tehnico-economice
pentru investiţii, pânã la realizarea şi controlul aplicãrii actelor respective. Scopul principal
al urbanismului îl constituie stimularea evoluţiei complexe a localitãţilor, prin realizarea
strategiilor de dezvoltare pe termen scurt, mediu şi lung. Consiliul local aprobã, în
condiţiile legii, documentaţiile de amenajare a teritoriului şi urbanism a localitãţilor,
stabilind mijloacele şi mãsurile necesare realizãrii acestora. Documentaţiile de urbanism
şi amenajare a teritoriului privind comuna, oraşul şi judeţul cuprind un complex de acte,
respectiv: planul de amenajare a teritoriului ; planul urbanistic general ; Planul
urbanistic zonal ; Planul urbanistic de detaliu ; Regulamentul general şi regulamentul
local de urbanism. Autorizarea executãrii construcţiilor se face de cãtre consiliile
judeţene sau locale, dupã caz, în funcţie de categoria de lucrãri şi tipurile de construcţii,
cu respectarea documentaţiilor de urbanism şi amenajarea teritoriului.

A. 4.2.3. Organizarea serviciilor publice de gospodãrie comunalã


Serviciile publice de gospodãrie comunalã reprezintã ansamblul
activitãţilor şi acţiunilor de utilitate şi de interea local, desfãşurate sub autoritatea
administraţiei publice locale, având drept scop furnizarea de servicii de utilitate publicã,
prin care se asigurã: alimentarea cu apã; canalizarea şi epurarea apelor uzate şi
pluviale; salubrizarea localitãţilor ; alimentarea cu energie termicã produsã centralizat ;
alimentarea cu gaze naturale ; alimentarea cu energie electricã ; transportul public
local ; administrarea fondului locativ public ; administrarea domeniului public.
Activitatea de exploatare a reţelelor tehnico-edilitare, care presupune supraveghere,
întreţinere, reparaţii, modernizãri etc., este organizatã în cadrul regiilor autonome şi a
societãţilor comerciale. În funcţie de necesitãţi, prin hotãrârea consiliului local
(judeţean), se pot înfiinţa şi alte servicii publice de gospodãrie comunalã, având ca obiect
alte activitãţi decât cele prevãzute mai sus. La organizarea, funcţionarea şi dezvoltarea
serviciilor publice de gospodãrie comunalã, interesul general al cetãţenilor este prioritar.
Aceste servicii se realizeazã prin intermediul unui ansamblu de construcţii, instalaţii
tehnologice, echipamente funcţionale şi dotãri specifice, denumite sisteme publice
de gospodãrie comunalã.

5. Finanţele publice locale


5.1. Consideraţii generale
Finanţele publice locale ale comunelor, oraşelor şi judeţelor cuprind relaţiile
financiare privind formarea, repartizarea, administrarea şi utilizarea fondurilor publice
locale, precum şi responsabilitãţile autoritãţilor administraţiei publice locale şi ale
instituţiilor publice implicate în acest domeniu. Atribuţiile consiliului local şi ale celui
judeţean, cu privire la finanţele publice ale comunelor, oraşelor şi judeţelor, se
realizeazã prin compartimentul propriu al acestuia, respectiv serviciul (sau biroul) de
buget finanţe, care are o serie de atribuţii şi sarcini de naturã a înlesni autoritãţii
deliberative – consiliul – sã-şi exercite în mod corespunzãtor atribuţiile în materie,
conferite de lege. Finanţele locale sunt administrate conform principiului
autonomiei locale, consacrat de Carta Europeană a autonomiei locale şi de

7
Constituţia României. Aplicarea în practicã a acestui principiu se realizeazã prin
capacitatea efectivã a colectivitãţilor locale de a avea resurse financiare proprii şi de a
dispune de ele, în interesul lor. Autonomia localã, în concret cea financiarã, presupune
o preocupare mai mare din partea administraţiilor publice locale şi judeţene, pentru
asigurarea unui grad de autofinanţare ridicat, pentru obţinerea unor resurse proprii,
suficiente şi pentru identificarea de noi surse de venituri. Resursele financiare ale
unitãţilor administrativ-teritoriale se constituie din impozite, taxe şi alte venituri
fiscale, venituri nefiscale, venituri de capital, cote şi sume defalcate din unele
venituri ale bugetului de stat, cote adiţionale la unele venituri ale bugetului de
stat şi ale bugetelor locale, transferuri cu destinaţie specialã de la bugetul de stat
şi venituri cu destinaţie specialã. Bugete locale reprezintã bugetele de venituri şi
cheltuieli ale unitãţilor administrativ-teritoriale. Fiecare comunã, oraş, municipiu,
sector al municipiului Bucureşti, judeţ, respectiv municipiul Bucureşti, întocmeşte
bugetul local, în condiţii de autonomie, potrivit legii. Între aceste bugete nu existã
relaţii de subordonare.
5.2. Veniturile bugetelor locale
Veniturile bugetelor locale se formeazã din impozite, taxe, alte venituri şi din
venituri cu destinaţie specialã, precum şi din cote şi sume defalcate din unele venituri
ale bugetului de stat, cote adiţionale la unele venituri ale bugetului de stat şi ale
bugetelor locale şi din transferuri cu destinaţie specialã de la bugetul de stat.
Ordonanţa Guvernului nr. 36/2002 privind impozitele şi taxele locale a fost abrogată de
Codul Fiscal pentru anul 2003, cu modificările ulterioare, care conţine un titlu special
dedicat impozitelor şi taxelor locale. Pentru funcţionarea unor servicii publice locale sau
judeţene create în interesul locuitorilor, consiliile locale şi judeţene stabilesc taxe
speciale, potrivit legii. Cuantumul taxelor speciale se stabileşte pentru a acoperi cel puţin
sumele investite şi cheltuielile curente de întreţinere a acestor servicii (art. 38 din Legea
nr. 215/2001). Taxele speciale se încaseazã numai de la locuitorii care se folosesc de
serviciile speciale prestate. Din impozitul pe venit, încasat la bugetul de stat la nivelul
fiecãrei unitãţi administrativ-teritoriale, se alocã lunar o cotã de 36% la bugetele locale
ale comunelor, oraşelor şi municipiilor, pe teritoriul cãrora îşi desfãşoarã activitatea
plãtitorii de impozite, 10% la bugetul propriu al judeţului şi 17% într-un cont distinct,
deschis pe seama consiliului judeţean pentru echilibrarea bugetelor locale ale comunelor,
oraşelor, municipiilor şi judeţului. Sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de
stat şi transferurile cu destinaţie specialã din bugetul de stat se aprobã anual, prin
Legea bugetului de stat, pe ansamblul oricãrui judeţ, respectiv al municipiului Bucureşti.
Din sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat, aprobate anual, o cotã de
pânã la 25% se alocã bugetului propriu al judeţului, iar diferenţa se repartizeazã pe
comune, oraşe şi municipii, de cãtre consiliul judeţean, prin hotãrâre, dupã consultarea
primarilor. Sumele încasate din concesionarea sau închirierea unor bunuri aparţinând
domeniului public sau privat, de interes local sau judeţean, constituie venituri ale
bugetelor locale. Sumele încasate din vânzarea unor bunuri aparţinând domeniului privat
al unitãţilor administrativ-teritoriale constituie venituri ale bugetelor locale. Sumele
încasate din valorificarea bunurilor confiscate se fac venit la bugetul local, în funcţie de
subordonarea instituţiilor care au dispus confiscarea acestora, în condiţiile legii, după
deducerea cheltuielilor legate de activitatea de valorificare. Cât priveşte impozitele
locale, conform Codului fiscal pentru anul 2003 cu modificările ulterioare, acestea sunt:
impozitul pe clădiri, impozitul pe teren, impozitul pe spectacole.
5.3. Cheltuielile bugetelor locale

Cheltuielile pentru investiţiile publice şi alte cheltuieli de investiţii finanţate din


fondurile publice locale ale judeţelor, municipiilor, oraşelor şi comunelor, dupã caz, şi ale
instituţiilor şi serviciilor publice de subordonare judeţeanã şi localã care se finanţeazã,
potrivit legii, prin bugetele locale şi din împrumuturi, se cuprind în proiectele de buget, în
baza programului de investiţii publice al fiecãrei unitãţi administrativ-teritoriale, întocmit

8
de ordonatorii principali de credite, care se reprezintã ca anexã la bugetul iniţial şi,
respectiv, rectificat şi se aprobã de cãtre consiliul local, judeţean şi Consiliul General al
Municipiului Bucureşti, dupã caz. Consiliile locale, judeţene şi C.G.M.B. pot aproba
contractarea sau garantarea de împrumuturi interne şi externe, pe termen scurt, mediu şi
lung, pentru realizarea de investiţii publice de interes local, precum şi pentru refinanţarea
datoriei publice locale. Împrumuturile externe se vor contracta direct sau se vor garanta
de cãtre autoritãţile administraţiei publice locale numai cu avizul comisiei de autorizare a
acestor împrumuturi, ale cãror componenţã şi funcţionare se aprobã prin hotãrâre a
Guvernului. Autoritãţile administraţiei publice locale pot beneficia şi de împrumuturi
externe contractate sau garantate de stat, în condiţiile legii.
5.4. Elaborarea, aprobarea şi executarea bugetelor locale
Proiectele bugetelor locale ale unităţilor administrativ-teritoriale şi proiectele
bugetelor instituţiilor publice finanţate de la bugetele locale se întocmesc de către
ordonatorii principali de credite. După întocmirea proiectului de buget local sau judeţean,
acesta este publicat în presa locală. În termen de 15 zile de la publicare se pot face
contestaţii la proiectul de buget. După expirarea acestui termen, proiectul de buget se
supune aprobării Consiliului local sau judeţean după caz, în prima şedinţă a acestuia,
însoţit de raportul primarului sau al preşedintelui Consiliului judeţean şi de eventualele
contestaţii înregistrate. Forma finală a proiectului de buget se adoptă prin votarea pe
articole. Proiectele de buget se adoptă în termen de maxim 45 de zile de la data publicării
în Monitorul Oficial a Legii bugetului de stat.

5.5. Finanţele instituţiilor şi serviciilor publice


Finanţarea cheltuielilor curente şi de capital ale instituţiilor şi serviciilor publice de
interes local se asigurã: a) integral din bugetul local, în funcţie de subordonare; b) din
veniturile extrabugetare şi din subvenţii acordate de la bugetul local, în funcţie de
subordonare ; c) integral din veniturile extrabugetare. Pentru funcţionarea unor servicii
publice locale, create în interesul persoanelor fizice şi juridice, consiliile locale, judeţene
şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, dupã caz, stabilesc taxe speciale.
Cuantumul taxelor speciale se stabileşte anual iar veniturile obţinute din acestea se
utilizeazã integral pentru acoperirea cheltuielilor efectuate pentru înfiinţarea serviciilor
publice locale, precum şi pentru finanţarea cheltuielilor de întreţinere şi funcţionare a
acestora. Taxele speciale se încaseazã numai de la persoanele fizice şi juridice care se
folosesc de serviciile publice locale pentru care s-au instituit taxele respective.

6. Activitãţi tradiţionale ale administraţiei publice

Spre deosebire de sarcinile cu caracter general ale administraţiei publice (pe care le
gãsim la toate autoritãţile administraţiei luate individual, sarcini de concepţie şi sarcini de
direcţie)9, mai existã şi sarcini specifice, cu un obiectiv precis privind organizarea unor
servicii prin care se urmãreşte satisfacerea unor nevoi de care beneficiazã membrii
colectivitãţilor locale în domeniile social, cultural, educativ etc., dintre care putem
menţiona atribuţiile în domeniile evidenţei funciare, ale stãrii civile, autoritãţii tutelare,
asistenţei sociale, cele notariale, de asigurare a ordinii şi liniştii publice etc. Toate aceste
servicii, aflate în beneficiul populaţiei, sunt denumite în mod curent activitãţi tradiţionale
ale administraţiei publice, deoarece sunt cunoscute din cele mai vechi timpuri şi au sfera
de cuprindere cea mai mare din totalul atribuţiilor existete la nivelul unitãţilor
administrativ-teritoriale.
6.1. Evidenţa funciarã. În baza Legii cadastrului şi a publicitãţii imobiliare nr.
7/199610 şi a O.G. nr. 1/1992, elaboratã în temeiul Legii nr. 68/1991 privind registrul
agricol, sunt aplicabile în România urmãtoarele mijloace de evidenţã funciarã:
cadastrul funciar general; cartea funciarã; registrul agricol. Cadastrul
9
Alexandru Negoaţã, ªtiinţa administraţiei, Bucureşti, p. P. 56-58.
10
publicatã în M.O. nr. 61/1996, modificatã şi completatã prin O.U.G. nr. 41/2004 (M.O. nr.
509/2004).

9
funciar general este sistemul unitar şi obligatoriu de evidenţã tehnicã, economicã şi
juridicã, prin care se realizeazã identificarea, înregistrarea, reprezentarea pe hãrţi şi
planuri cadastrale a tuturor terenurilor, precum şi a celorlalte bunuri imobile de pe
întreg teritoriul ţãrii, indiferent de destinaţia lor şi de proprietar. Cadastrul general se
organizeazã la nivelul fiecãrei unitãţi administrativ-teritoriale: comunã, oraş, municipiu,
precum şi la nivelul întregii ţãri. La nivelul fiecãrui judeţ şi al municipiului Bucureşti se
organizeazã oficii de Cadastru şi publicitate imobiliarã. Cartea funciarã este alcãtuitã
din trei pãrţi: descrierea imobilelor; înscrierile privind dreptul de proprietate; înscrierile
privind dezmembrãrile dreptului de proprietate şi sarcini. Dreptul de proprietate şi celalte
drepturi reale asupra unui imobil se vor înscrie în cartea funciarã pe baza actului prin care
s-au constituit ori s-au transmis în mod valabil. Publicitatea imobiliarã, întemeiatã pe
sistemul de evidenţã a cadastrului general, are ca obiect înscrierea în cartea funciarã a
actelor şi faptelor juridice referitoare la imobilele din aceeaşi localitate. Aceastã
activitate, este îndeplinită de Agenţia Naţionalã de Cadastru şi Publicitate Imobiliarã şi
oficiile organizate în teritoriu. Registrul agricol este docmentul oficial de evidenţã
primarã unitarã, cu caracter tehnico-operativ, în care se înscriu date pentru fiecare
gospodãrie a populaţiei care posedã teren sau animale în localitatea respectivã, indiferent
de domiciliul pe care îl are.
6.2. Serviciile publice comunitare de evidenţã a persoanelor.
Starea civilã constituie ansamblul elementelor care determinã capacitatea juridicã a
unei persoane fizice, în societate, stat şi familie. Constatarea oficialã a evenimentelor care
intervin în timpul existenţei omului se face prin actele de stare civilã.11 Evenimentele care
pot caracteriza starea civilã a unei persoane se înfãţişeazã ca fapte juridice intervenite
independent de voinţa persoanei (naşterea şi decesul), sau ca acte juridice executate cu
voinţã, subiectul exprimându-şi şi consimţãmântul sãu în acest sens (cãsãtoria12,
adopţia13). Actul de stare civilã poate avea atât înţelesul de manifestare de vonţã a
persoanei fizice, cât şi de înscris autentic, întocmit în scopul dovedirii stãrii civile. Sunt
cunoscute trei categorii de acte de stare civilã: de naştere, de cãsãtorie şi de deces. Toate
aceste categorii de acte de stare civilã sunt acte autentice. Pentru ca o persoanã fizicã sã
aibã o stare civilã, aceasta trebuie sã fie înregistratã în registrele de stare civilã. Ţinând
seama de necesitatea activitãţii permanente a serviciilor de stare civilã, primarul asigurã
funcţionarea acestora, în condiţii optime. Legea desemneazã calitatea primarului ca ofiţer
de stare civilã. Operaţiunile care se efectueazã în cadrul instituţiei de stare civilã sunt
urmãtoarele: înregistrarea actelor şi faptelor de stare civilã (naştere, cãsãtorie, deces);
înscrierea menţiunilor de stare civilã (pe marginea actelor de naştere, cãsãtorie şi deces)
cu privire la modificãrile intervenite în starea civilã a persoanei; eliberarea certificatelor
de stare civilã, pe baza înregistrãrilor şi a menţiunilor înscrise în registrele de stare civilã;
reconstituirea şi întocmirea ulterioarã a actelor de stare civilã; anularea, modificarea,
rectificarea sau completarea actelor de stare civilã şi a menţiunilor. În subordinea
consiliilor locale se înfiinţează servicii publice comunitare de evidenţã a persoanelor. De
asemenea, se înfiinţeazã în subordinea consiliilor judeţene, servicii publice comunitare
judeţene de evidenţã a persoanelor. Coordonarea şi controlul metodologic al serviciilor
publice comunitare se asigurã, în mod unitar, de Inspectoratul Naţional pentru Evidenţa
Persoanelor. La nivel local, activitatea acestor servicii publice comunitare este coordonatã
de secretarul general al judeţului sau al municipiului Bucureşti, respectiv de secretarul
municipiului, sectorului municipiului Bucureşti, oraşului şi comunei.
6.3. Serviciile publice comunitare pentru eliberarea şi
evidenţa paşapoartelor. În cadrul aparatului propriu a prefecturilor judeţene,
11
Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilã (M.O. nr. 282/1996) modificatã şi completatã
prin Legea nr. 23/1999 (M.O. nr. 35/1999) şi Legea nr. 94/2004 (M.O. nr. 326/2004); Metodologia
pentru aplicarea dispoziţiilor acesteia (M.O. nr. 318 bis/1997).
12
Gabriela Lupşan, Dreptul familiei (note de curs), Editura Fundaţiei „Chemarea” Iaşi, 1996, p.p. 14-
51.
13
Ibidem, p. P. 124-149.

10
respectiv a municipiului Bucureşti funcţionează serviciile publice comunitare pentru
eliberarea şi evidenţa paşapoartelor.14 Acestea asigurã întocmirea, pãstrarea, evidenţa şi
eliberarea paşapoartelor simple. Pentru eliberarea paşapoartelor respective, serviciile
publice comunitare din cadrul prefecturilor trebuie sã conlucreze permanent cu serviciile
publice comunitare locale de evidenţã a persoanelor. Paşapoartele diplomatice şi cele de
serviciu se elibereazã numai anumitor persoane, având calitãţi speciale.
6.4. Serviciile publice comunitare pentru situaţii de urgenţã.
Serviciile publice comunitare pentru situaţii de urgenţã, se organizeazã în subordinea
consiliilor locale ale comunelor, oraşelor, municipiilor şi ale sectoarelor municipiului
Bucureşti.15 Aceste servicii publice se împart în douã categorii: a) Serviciile publice
profesioniste se înfiinţeazã în subordinea consiliilor judeţene, a C.G.M.B. şi ale
consiliilor locale ale sectoarelor acestuia, prin preluarea de la fostul Minister de Interne a
structurilor unificate ale inspectoratelor de protecţie civilã, a grupurilor şi brigãzilor de
pompieri militari; b) Serviciile publice voluntare se organizeazã în subordinea consiliilor
locale prin unificarea serviciilor publice de pompieri civili şi a formaţiunilor de protecţie
civilã din subordinea acestora. Serviciile publice comunitare pentru situaţii de urgenţã
sunt supuse unei duble subordonãri: faţã de administraţia publicã localã, coordonarea
activitãţii acestora fãcându-se de cãtre preşedintele consiliului judeţean şi de primarul
general al municipiului Bucureşti, respectiv de primarii localitãţilor; faţã de administraţia
publicã centralã, coordonarea acestor servicii publice se face de cãtre Inspectoratul
General pentru Situaţii de Urgenţã.
6.5. Asigurarea ordinii şi liniştii publice. a) Atribuţiile autoritãţilor
administraţiei publice locale şi ale prefectului. Consiliul local (comunal,
orãşenesc) are iniţiativa şi hotãrãşte, cu respectarea legii, în probleme de interes local,
cu excepţia celor care sunt date prin lege în competenţa altor autoritãţi publice. Printre
atribuţiile principale ale consiliului local se numãrã şi asigurarea ordinii publice şi a
respectãrii drepturilor şi libertãţilor fundamentale ale cetãţenilor. Consiliul local are
obligaţia de a asigura apãrarea ordinii publice prin adoptarea de mãsuri care sã conducã la
o normalã funcţionare a aparului propriu, a instituţiilor şi agenţilor economici care
funcţioneazã sub autoritatea lor, la menţinerea liniştii cetãţenilor şi la respectarea
drepturilor acestora. Primarul unitãţii administrativ-teritoriale, în calitate de autoritate
executivã, este cel care asigurã ordinea şi liniştea locuitorilor, prin intermediul Poliţiei
comunitare şi cu ajutorul jandarmeriei, poliţiei, pompierilor şi protecţiei civile, care au
obligaţia sã rãspundã solicitãrilor sale, în condiţiile legii. Prefectul, ca reprezentant al
Guvernului, are ca principalã atribuţie şi asigurarea realizãrii intereselor naţionale,
respectarea legilor şi a ordinii publice. În oraşe, municipii şi în sectoarele municipiului
Bucureşti, prefectul desemneazã împuterniciţii care pot constata contravenţiile prevãzute
ca urmare a încãlcãrii ordinii şi liniştii publice. b) Atribuţiile specifice organismelor de
specialitate. 1) Jandarmeria. La nivel local, serviciile publice deconcentrate ale
Ministerului Administraţiei şi Internelor, prin organele de poliţie şi, în special, ale
jandarmeriei, sunt cele care au obligaţia concretã de a pune în aplicare mãsurile privind
asigurarea ordinii şi liniştii publice. Prin adoptarea Legii privind organizarea şi
funcţionarea Jandarmeriei Române, rolul principal în asigurarea ordinii şi liniştii publice
revine unitãţilor de jandarmi, din subordinea Ministerului Administraţiei şi Internelor.
Principalele atribuţii ale Jandarmeriei Române sunt: asigurã, împreunã cu alte autoritãţi
publice abilitate, ordinea cu ocazia întrunirilor şi manifestaţiilor; asigurã, împreunã cu
poliţia şi alte structuri ale Ministerului Administraţiei şi Internelor, restabilirea ordinii
publice în cazuri de tulburare gravã a acesteia ş.a. 2) Poliţia Comunitară. Organizarea şi
funcţionarea ei este reglementată prin Legea nr. 371/2004. Poliţia comunitară
pentru ordine publică este înfiinţată prin reorganizarea Corpului gardienilor publici,
14
Anton Trãilescu, op. cit., p. p. 98-99.
15
Anton Trãilescu, op. cit., p.p. 99-100.

11
ca serviciu public local specializat, la nivelul comunelor, oraşelor, municipiilor şi
sectoarelor municipiului Bucureşti. Poliţia comunitară îşi desfăşoară activitatea în baza
unui Regulament-cadru de organizare şi funcţionare, se înfiinţează prin hotărâre a
Consiliului local şi se subordonează primarilor. ATRIBUŢIILE POLIŢIEI
COMUNITARE: asigură ordinea şi liniştea publică în zonele şi locurile stabilite în
planul de pază şi ordine publică; asigură paza obiectivelor şi bunurilor de interes public
şi privat stabilite de Consiliul local; supraveghează parcările auto, şcolile, zonele
comerciale şi de agrement, pieţele, cimitirele; constată contravenţii şi aplică sancţiuni
contravenţionale în caz de tulburare a liniştii publice sau de încălcare a prevederilor
legale referitoare la curăţenie, comerţ stradal, protecţia mediului; asigură ordinea cu
ocazia adunărilor publice, mitingurilor; ş.a. Personalul Poliţiei comunitare se compune
din: funcţionari publici – cărora li se aplică Statutul funcţionarilor publici; personal
contractual- căruia i se aplică legislaţia muncii.
6.6. Atribuţiile notariale. Constatarea raporturilor juridice civile sau
comerciale nelitigioase, precum şi exerciţiul drepturilor şi ocrotirea intereselor în
conformitate cu legea, este asiguratã persoanelor fizice şi juridice prin activitatea
notarialã. În prezent, aceastã activitate este reglementatã de Legea notarilor publici şi a
activitãţilor notariale nr. 36/199516, potrivit cãreia, activitatea notarialã se realizeazã de
notarii publici, prin acte notariale şi consultaţii publice notariale, în condiţiile acestei legi.
Actele notariale pot fi efectuate şi de misiunile diplomatice şi oficiile consulare ale
României, precum şi de alte instituţii, în condiţiile şi limitele prevãzute de lege. Secretarii
comunelor şi ai oraşelor unde nu funcţioneazã birouri ale notarilor publici vor îndeplini,
la cererea pãrţilor, urmãtoarele acte notariale: legalizarea semnãturilor de pe înscrisurile
prezentate de pãrţi; legalizarea copiilor de pe înscrisuri, cu excepţia celor sub semnãturã
privatã.
6.7. Atribuţiile de autoritate tutelarã şi de protecţie a
copilului.
A. Atribuţii de autoritate tutelarã. Constituţia României, Codul familiei şi
convenţia ONU cu privire la drepturile copilului, stipuleazã cã, în toate deciziile care îi
privesc pe copii, interesele acestora trebuie sã fie luate în considerare cu prioritate.
Legislaţia noastrã stabileşte mãsuri şi pentru ocrotirea persoanelor majore, puse sub
interdicţie, ori care nu sunt pe deplin capabile de a-şi apãra interesele şi de a-şi administra
personal patrimoniul. Normele legale de ocrotire a acestor categorii de persoane fizice,
minore sau majore, se pun în aplicare de serviciile de autoritate tutelarã, de a cãror
bunã funcţionare rãspund autoritãţile administraţiei publice locale. Prin autoritate
tutelarã se înţelege un ansamblu de atribuţii, o funcţie a autoritãţilor executive ale
administraţiei publice locale. Atribuţiile de autoritate tutelarã se exercitã de cãtre
primarii municipiilor, oraşelor şi comunelor. Aceştia asigurã funcţionarea seviciilor de
autoritate tutelarã din cadrul primãriilor. Formele prevãzute de Codul familiei, prin care
se realizeazã ocrotirea unor categorii de persoane sunt: ocrotirea pãrinteascã; tutela
minorului; ocrotirea interzisului prin tutelã; curatela minorului; curatela persoanei
majore. Responsabilitatea în acest sens, aparţine autoritãţii tutelare.
B. Mãsuri de protecţie a copilului. Cadrul legal pentru respectarea, promovarea şi
garantarea drepturilor copilului este reglementat de Legea nr. 272/2004 privind protecţia
şi promovarea drepturilor copilului17. principiul interesului superior al
copilului va prevala în toate demersurile si deciziile care privesc copiii, întreprinse de
autoritatile publice si de organismele private autorizate, precum si în cauzele solutionate
de instantele judecatoresti. Principiul interesului superior al copilului este impus inclusiv
în legatura cu drepturile si obligatiile ce revin parintilor copilului, altor reprezentanti
legali ai sai, precum si oricaror persoane carora acesta le-a fost plasat în mod legal. De
16
publicatã în M.O. nr. 92/1995.
17
Publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 557/23.06.2004

12
asemenea, orice act juridic emis sau, dupa caz, încheiat în acest domeniu se subordoneaza
cu prioritate principiului interesului superior al copilului. Legea reglementează o
protecţie specială pentru copilul lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea
parintilor sai. INSTITUTII SI SERVICII CU ATRIBUTII ÎN PROTECTIA
COPILULUI: Institutii la nivel central: Autoritatea Nationala pentru Protectia
Drepturilor Copilului, organ de specialitate al administratiei publice centrale, cu
personalitate juridica, aflat în subordinea Ministerului Muncii, Solidaritatii Sociale si
Familiei; Avocatul Poporului, care realizează Apararea drepturilor si libertatilor
copilului în raporturile acestuia cu autoritatile publice cu scopul de a promova si de a
îmbunatati conditia copilului. Institutii si servicii la nivel local: în subordinea
consiliului judetean si, respectiv, a consiliilor locale ale sectoarelor municipiului
Bucuresti functioneaza Comisia pentru protectia copilului, ca organ de specialitate al
acestora, fara personalitate juridică; Directia generala de asistenta sociala si protectia
copilului, institutie publica cu personalitate juridica, înfiintata în subordinea consiliului
judetean, respectiv a consiliilor locale ale sectoarelor municipiului Bucuresti.
6.8. Soluţionarea petiţiilor. Aceastã activitate este reglementatã prin
Legea nr. 23/2002 pentru aprobarea O.G. nr. 27/2002 privind reglementarea activitãţii de
soluţionare a petiţiilor. Autoritãţile şi instituţiile publice centrale şi locale sunt obligate sã
organizeze un compartiment distinct pentru relaţii cu publicul, care sã primeascã, sã
înregistreze, sã se îngrijeascã de rezolvarea petiţiilor şi sã expedieze rãspunsurile cãtre
petiţionari. Indiferent dacã soluţia este favorabilã sau nefavorabilã, termenul de
comunicare a rãspunsului este de 30 de zile de la data înregistrãrii (care poate fi prelungit
de conducãtorul autoritãţii sau instituţiei, cu cel mult 15 zile, dacã sunt necesare cercetãri
amãnunţite). Funcţionarii publici sunt obligaţi sã rezolve numai petiţiile care le sunt
repartizate.

13
CAPITOLUL 6
SERVICIUL PUBLIC, FUNCŢIA PUBLICÃ ŞI
FUNCŢIONARII ADMINISTRAŢIEI PUBLICE

1. Noţiunea de serviciu public. Regimul juridic al serviciului


public.

Administraţia publicã poate fi consideratã o totalitate de servicii publice menitã sã


satisfacã nevoile cetãţenilor şi ale societãţii, în ansamblu. Administraţia îşi propune sã
rãspundã unor nevoi variate, în domenii în care considerã cã iniţiativa particularã nu
satisface aceste nevoi într-un mod suficient, din punct de vedere cantitativ, sau
corespunzãtor, din punct de vedere calitativ. Cea care trebuie sã identifice domeniile care
vor face obiectul acţiunii administraţiei este puterea politicã. Lista necesitãţilor populaţiei
cãrora trebuie sã li se gãseascã o rezolvare prin intervenţia administraţiei publice variazã
în funcţie de concepţia forţelor politice aflate la guvernare, de situaţia economicã şi
socialã, de posibilitãţile financiare şi tehnice. Sintagma “serviciu public” este
folositã în trei accepţiuni diferite18: în sens organic desemneazã un ansamblu de agenţi şi
de mijloace pe care o persoanã publicã (o persoanã juridicã de drept public) le afecteazã
pentru îndeplinirea unei anumite sarcini; în sens material sau funcţional ea se referã la
o activitate de interes general, pe care administraţia este chematã sã o desfãşoare. La
aceste douã sensuri se adaugã încã unul, acela care asociazã o activitate ce reprezintã un
serviciu public unui anumit regim juridic, derogatoriu de la dreptul comun. Serviciul
public este chemat sã satisfacã un interes public şi, trebuind sã rãspundã altor exigenţe
decât activitãţile private, este supus unui regim de drept public (administrativ). Din cauza
creşterii cererii de servicii publice diverse, operative, flexibile, cãreia statul nu i-a putut
face faţã, acesta s-a vãzut nevoit sã încredinţeze organizarea şi funcţionarea unor astfel de
servicii unor persoane private. Aceastã situaţie a avut drept consecinţã, pe de o parte,
faptul cã activitatea statului, în realizarea serviciilor publice industriale şi comerciale, este
supusã dreptului privat, civil şi comercial; pe de altã parte, o datã cu recunoaşterea de
cãtre stat a drepturilor organizaţiilor private de a exercita servicii publice, acestea cad sub
incidenţa regulilor de drept privat. Unele servicii publice (apãrarea naţionalã, ordinea
publicã, reprezentarea internaţionalã ş.a.) nu pot fi realizate însă decât prin intermediul
unor organisme statale. În concluzie, relaţia dintre regimul juridic al serviciului public şi
dreptul administrativ a suferit modificãri. În mod tradiţional, cadrul de organizare şi de
funcţionare al serviciului public a fost reglementat prin norme de drept administrativ.
Astãzi, regimul derogatoriu al dreptului administrativ se mai aplicã doar în cazul
“serviciilor administrative”, acele servicii care posedã în cel mai înalt grad caracterul de
serviciu public19, în mod excepţional şi ocazional fiind înlocuit de regimul juridic
corespunzãtor procedeelor de gestiune private (contracte civile sau comerciale).

2. Clasificarea serviciilor publice şi principiile fundamentale


ale serviciului public

Pornind de la criteriul formei de organizare, organizaţiile care presteazã


servicii publice pot fi grupate în trei categorii: organe ale administraţiei publice,
instituţii publice şi regii autonome de interes public20. Activitatea organelor
administraţiei publice se caracterizeazã mai ales prin emiterea de acte administrative, în
timp ce în cazul instituţiilor publice aceasta este mai redusã, activitatea lor fiind
preponderent de naturã intelectualã, iar în privinţa regiilor autonome, emiterea de acte
18
Jean Rivero, Op.cit., p. 553.
19
Lamarque, L’application du droit prive aux services publics administratifs, 1960; cf. Jean Rivero,
Op.cit., p. 561.
20
Ioan Alexandru, Administraţia publicã. Teorii. Realitãţi. Perspective. Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 1999, p. 292.

14
administrative este şi mai redusã, acestea funcţionând în scopuri economice. Mijloacele
financiare necesare desfãşurãrii activitãţii organelor administraţiei publice şi a instituţiilor
publice se asigurã de la bugetul de stat, iar regiile autonome de interes public îşi asigurã
mijloacele bãneşti din veniturile obţinute prin activitatea proprie. Organele administraţiei
publice şi instituţiile publice îşi desfãşoarã activitatea, de regulã, în mod gratuit, în timp
ce regiile autonome, de regulã, contra cost. Dupã natura lor, serviciile publice pot fi
împãrţite în trei categorii: tehnico-administrative, economice (industriale şi
comerciale) şi socio-culturale21. Dupã gradul de extensie, distingem servicii naţionale
(care sunt organizate la nivelul întregului teritoriu naţional) şi servicii locale (care pot fi
judeţene, orãşeneşti şi comunale). Din punctul de vedere al raporturilor cu sectorul
privat, deosebim: servicii monopolizate de stat; servicii pe care administraţia
publicã le exercitã în paralel cu persoanele particulare autorizate; servicii publice
exercitate de persoane private autorizate sub controlul unei autoritãţi a
administraţiei publice. În funcţie de modul de gestionare, serviciile publice iau
urmãtoarele forme: administrarea printr-o regie autonomã sau printr-o instituţie
publicã; contract de concesionare pentru punerea în valoare a unui bun proprietate
publicã, pentru efectuarea de lucrãri publice sau pentru satisfacerea altor nevoi
colective; locaţia în gestiune; contractul civil; contractul comercial22. Principiile
fundamentale ale serviciului public sunt: continuitatea serviciului public,
egalitatea tuturor în faţa serviciului public, adaptarea acestuia
la cerinţele sociale.

3. Regimul juridic al funcţiei publice

3.1. Coordonatele constituţionale ale funcţiei publice


Textul constituţional ne oferã câteva puncte de reper importante pentru conturarea
cadrului legislativ ce are ca obiect funcţia publicã. Articolul 41 consacrã dreptul la
muncã şi protecţie socialã, precum şi libertatea de a munci. În articolul 73, la alineatul 3
sunt enumerate domeniile care vor fi reglementate prin lege organicã şi unde regãsim la
litera j “Statutul functionarilor publici”, iar la litera p, “Regimul general privind
raporturile de muncã, sindicatele, patronatele şi protecţia socialã”. Articolul 41 face
referire, fãrã îndoialã, la toate categoriile de persoane încadrate în muncã. Din cauza
folosirii însã a termenului de “salariaţi” la alineatul 2 al acestui articol, au apãrut opinii
potrivit cãrora textul respectiv nu ar privi şi pe funcţionarii publici. O asemenea
interpretare este exageratã, în condiţiile în care dreptul la muncã a devenit, dupã cel de-al
doilea Rãzboi Mondial, unul dintre constantele actelor constituţionale şi a fost consacrat
ca unul din drepturile fundamentale ale cetãţeanului. Pe de altã parte, distincţia conţinutã
de articolul 73 relevã faptul cã legiuitorul nostru constituant a vãzut în raportul de funcţie
publicã altceva decât în raportul de muncã. Ea vine sã arate cã natura juridicã şi, în
consecinţã, regimul juridic este diferit în cazul funcţionarilor publici, respectiv al
salariaţilor. În cazul primilor suntem în prezenţa unui regim juridic unilateral de drept
public, în timp ce salariaţii sunt supuşi unui regim contractual de drept privat.
3.2. Concepţia noului Statut al funcţionarilor publici
Principiile care stau la baza exercitãrii funcţiei publice, potrivit Statutului
funcţionarilor publici - Legea nr. 188/199923 (legea-cadru în materie), sunt: legalitate,
imparţialitate şi obiectivitate; transparenţã; eficienţã şi eficacitate; responsabilitate, în
conformitate cu prevederile legale; orientare cãtre cetãţean; stabilitate în exercitarea
funcţiei publice; subordonare ierarhicã. Potrivit art. 2 alin. 1 din Statut, funcţia
publicã reprezintã ansamblul atribuţiilor şi responsabilitãţilor stabilite în temeiul
legii, în scopul realizãrii prerogativelor de putere publicã, de cãtre administraţia publicã
centralã şi localã. Funcţionar public este persoana numitã într-o funcţie publicã.
Funcţiile publice sunt prevãzute în anexa la aceastã lege. Anexa inventariazã funcţiile
21
Antonie Iorgovan, Op.cit., vol. II, p. 71.
22
Antonie Iorgovan, Op.cit., vol. II, p. 71.
23
Modificatã şi completatã prin O.U.G. nr. 82/2000 (M.Of.nr.293/28.06.2000), O.U.G. nr. 284/2000
(M.Of.nr.706/2000) şi Legea nr. 161/2003 (M.Of.nr.279/21.04.2003), republicatã în M.Of. nr.
251/2004.

15
publice generale şi pe cele specifice. La finalul anexei, se precizeazã cã funcţiile publice
generale altele decât cele prevãzute se stabilesc cu avizul Agenţiei Naţionale a
Funcţionarilor Publici, iar funcţiile publice specifice, altele decât cele menţionale în
anexã, se pot stabili, tot cu avizul A.N.F.P., de cãtre autoritãţile şi instituţiile publice.
3.3. Condiţii de acces într-o funcţie publicã
Noul Statut al funcţionarilor publici, la art. 50, reţine cã poate ocupa o funcţie publicã
peroana care îndeplineşte urmãtoarele condiţii generale: a) are cetãţenia românã şi
domiciliul în România; b) cunoaşte bine limba românã scris şi vorbit; c) are vârsta de
minimum 18 ani împliniţi; d) are capacitate deplinã de exerciţiu (nu au capacitate de
exerciţiu deplină persoanele care nu au împlinit 18 ani precum şi alenaţii sau debilii
mintali puşi sub interdicţie judecătorească); e) are o stare de sãnãtate corespunzãtoare
funcţiei publice pentru care candideazã, atestatã pe bazã de examen medical de
specialitate; f) îndeplineşte condiţiile de studii prevãzute de lege pentru funcţia publicã;
g) îndeplineşte condiţiile specifice pentru ocuparea funcţiei publice; h) nu a fost
condamnatã pentru sãvârşirea unei infracţiuni contra umanitãţii, contra statului sau
contra autoritãţii, de serviciu sau în legãtura cu serviciul, care împiedicã înfãptuirea
justiţiei, de fals ori a unor fapte de corupţie sau a unei infracţiuni sãvârşite cu intenţie,
care ar face-o incompatibilã cu exercitarea funcţiei publice, cu excepţia situaţiei în care
a intervenit reabilitarea; i) nu a fost destituitã dintr-o funcţie publicã în ultimii 7 ani; j)
nu a desfãşurat activitate de poliţie politicã astfel cum este definitã prin lege. Se admite,
totodatã, ca, potrivit legii, numirea într-o funcţie publicã sã fie condiţionatã şi de
îndeplinirea unor cerinţe speciale, cum ar fi cele referitoare la vârstã, aptitudini sau
efectuarea unui stagiu de specialitate. Reţinem, totodatã, cã Statutul preconizeazã
obligaţia declarãrii averii la numirea şi la eliberarea dintr-o funcţie publicã, declaraţia
fãcându-se în condiţiile legii24.
3.4. Formarea, modificarea, suspendarea şi încetarea raportului de funcţie
O datã întrunite condiţiile generale şi speciale ale ocupãrii funcţiei publice urmeazã
învestitura, constând în actul juridic unilateral de autoritate provenind de la un organ
de stat prin care unei persoane i se încredinţeazã spre exercitare o funcţie publicã în
cadrul unei autoritãţi. Învestirea nu reprezintã un acord de voinţã, chiar dacã titularul
funcţiei ar fi formulat o solicitare în vederea ocupãrii funcţiei, ci, dimpotrivã, este o
manifestare de voinţã exclusiv a autoritãţii competente. În cazul funcţionarilor publici
obişnuiţi, de care se ocupã în primul rând capitolul de faţã, învestirea se face prin numire.
În cazul înalţilor funcţionari publici, numirea se face de cãtre Guvern, primul-ministru,
ministrul administraţiei şi internelor, ministrul sau conducãtorul autoritãţii ori instituţiei
publice. Ocuparea funcţiilor publice vacante se poate face prin promovare,
transfer, redistribuire şi concurs. Numirea în funcţiile publice pentru care se
organizeazã concurs, se face prin actul administrativ emis de cãtre: conducãtorii
autoritãţilor sau instituţiilor publice din administraţia publicã centralã şi localã, la
propunerea Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici pentru funcţiile de conducere sau,
dupã caz, conducãtorii acestor autoritãţi sau instituţii, în situaţia funcţiilor de şef birou,
sef serviciu şi a funcţiilor de execuţie.
Modificarea raporturilor de serviciu intervine prin delegare, detaşare,
transfer, mutarea în cadrul altui compartiment al autoritãţii sau instituţiei publice sau
execitarea cu caracter temporar a unei funcţii publice de conducere. Delegarea se
dispune în interesul autoritãţii sau instituţiei publice în care este încadrat funcţionarul
public, pe o perioadã de cel mult 60 de zile calendaristice într-un an (pentru cel mult 90
zile calendaristice, numai cu acordul scris al acestuia). Pe timpul acestei mãsuri,
funcţionarul în cauzã îşi pãstreazã funcţia publicã şi salariul. Detaşarea se dispune în
interesul autoritãţii (instituţiei) publice în care urmeazã sã îşi desfãşoare activitatea
funcţionarul public, pentru o perioadã de cel mult 6 luni în cursul unui an calendaristic
24
vezi Legea nr. 115/1996 pentru declararea şi controlul averii demnitarilor, magistraţilor, a unor
persoane cu funcţii de conducere şi de control şi a funcţionarilor publici, modificatã şi completatã prin
Legea nr. 161/2003 (M.of.nr.279/2003).

16
(mai mult de 6 luni, numai cu acordul sãu scris). Pe aceastã perioadã funcţionarul public
îşi pãstreazã funcţia publicã şi salariul (dacã salariul corespunzãtor funcţiei pe care este
detaşat este mai mare, el are dreptul la acest salariu). Transferul poate avea loc între
autoritãţile (instituţiile) publice, în interesul serviciului (numai cu acordul scris al
funcţionarului în cauzã) sau la cererea funcţionarului public. Mutarea în cadrul altui
compartiment al autoritãţii sau instituţiei publice poate fi definitivã (cu acordul scris al
funcţionarului public) sau temporarã (pe o perioadã de maximum 6 luni într-un an, cu
respectarea pregãtirii profesionale şi a salariului pe care îl are). Exercitarea cu caracter
temporar a unei funcţii publice de conducere vacante se realizeazã prin promovarea
temporarã (pe o perioadã de maximum 6 luni) a unui funcţionar care îndeplineşte
condiţiile specifice ocupãrii acestei funcţii, şi se dispune de conducãtorul autoritãţii
(instituţieii) publice, cu avizul A.N.F.P.
Suspendarea raportului de serviciu, presupune o întrerupere a activitãţii
funcţionarului public, de drept sau la iniţiativa acestuia, cu obligaţia autoritãţii
(instituţiei) publice de a rezerva pe aceastã perioadã, postul aferent funcţiei publice.
Acesta se va putea ocupa numai pe o perioadã determinatã, de un funcţionar public din
corpul de rezervã sau, în cazul în care nu existã un astfel de funcţionar care sã
îndeplineascã cerinţele specifice, în baza unui contract individual de muncã pe o perioadã
egalã cu perioada suspendãrii raporturilor de serviciu. Raportul de serviciu se suspendã
de drept atunci când funcţionarul public se aflã în una din urmãtoarele situaţii: este
numit sau ales într-o funcţie de demnitate publicã, pentru perioada respectivã; este
încadrat la cabinetul unui demnitar; este desemnat de autoritatea (instituţia) publicã sã
desfãşoare activitãţi în cadrul unor misiuni diplomatice ale României ori a unor
organisme sau instituţii internaţionale; desfãşoarã activitate sindicalã pentru care este
prevãzutã suspendarea în condiţiile legii; efectueazã stagiul militar, serviciul militar
alternativ, este concentrat sau mobilizat; este arestat preventiv; efectueazã tratament
medical în strãinãtate; se aflã în concediu pentru incapacitate temporarã de muncã;
carantinã, concediu de maternitate, forţã majorã; este dispãrut (mãsurã constatatã prin
hotãrâre judecãtoreascã irevocabilã); alte cazuri expres prevãzute de lege. In termen de 5
zile calendaristice de la data încetãrii motivului de suspendare de drept, funcţionarul
public este obligat sã informeze în scris conducãtorul autoritãţii (instituţiei) publice
despre acest fapt. Raportul de serviciu se suspendã la iniţiativa funcţionarului
public (în baza cererii scrise fãcute cu cel puţin 15 zile calendaristice înainte de data
cînd se solicitã suspendarea) în urmãtoarele situaţii: concediu pentru creşterea copilului în
vârstã de pânã la 2 ani (3 ani în cazul copilului cu handicap); concediu pentru îngrijirea
copilului bolnav în vârstã de pânã la 7 ani (12 ani, în cazul copilului cu handicap, pentru
afecţiunile intercurente); desfãşurarea unei activitãţi în cadrul unor organisme sau
instituţii internaţionale, altele decât cele în care a fost desemnat de autoritatea (instituţia)
publicã, în cadrul misiunilor diplomatice ori a organismelor sau instituţiilor internationale
(când suspendarea are loc de drept); pentru participarea la campania electoralã; pentru
participarea la grevã, în condiţiile legii.
Încetarea raporturilor de serviciu ale funcţionarilor publici are loc în
urmãtoarele situaţii: a) de drept; b) acordul pãrţilor, consemnat în scris; c) eliberarea din
funcţie; d) destituirea din funcţie; e) demisie; Raportul de serviciu înceteazã de drept: 1)la
data decesului funcţionarului public; 2)la data rãmânerii irevocabile a hotãrârii
judecãtoreşti de declarare a morţii funcţionarului public; 3)dacã funcţionarul public nu
mai îndeplineşte una din condiţiile prevãzute de art. 50 din lege, referitoare la cetãţenia
românã şi domiciliul în România, capacitatea deplinã de exerciţiu şi studiile prevãzute de
lege pentru funcţia respectivã; 4)la data comunicãrii deciziei de pensionare pentru limitã
de vârstã ori invaliditate; 5)ca urmare a constatãrii nulitãţii absolute a actului
administrativ de numire în funcţia publicã, de la data la care nulitatea a fost constatatã
prin hotãrâre judecãtoreascã definitivã; 6)când funcţionarul public a fost condamnat
printr-o hotãrâre judecãtoreascã definitivã infracţiuni contra umanitãţii, contra statului sau
contra autoritãţii, de serviciu sau în legaturã cu serviciul, care împiedicã înfãptuirea
justiţiei, de fals ori a unor fapte de corupţie sau a unei infracţiuni sãvârşite cu intenţie,

17
care ar face-o incompatibilã cu exercitarea funcţiei publice, cu excepţia situaţiei în care a
intervenit reabilitarea sau prin care s-a dispus aplicarea unei sancţiuni privative de
libertate, la data rãmânerii definitive a hotãrârii de condamnare; 7)ca urmare a interzicerii
exercitãrii profesiei sau a funcţiei, ca mãsurã de siguranţã ori ca pedeapsã complementarã
(de la data rãmânerii definitive a hotãrârii judecãtoreşti); 8)la data expirãrii termenului pe
care a fost exercitatã, cu caracter temporar, funcţia publicã. Eliberarea din funcţia
publicã se dispune de conducãtorul autoritãţii (instituţiei) publice, prin act administrativ,
care se comunicã funcţionarului public (în termen de 5 zile lucrãtoare de la emitere),
pentru motive neimputabile acestuia, în urmãtoarele cazuri: autoritatea (instituţia) publicã
şi-a încetat activitatea ori a fost mutatã într-o altã locatitate, iar funcţionarul public nu este
de acord sã o urmeze; autoritatea (instituţia) publicã îşi reduce personalul ca urmare a
reorganizãrii activitãţii, prin reducerea postului ocupat de funcţionarul public; ca urmare a
admiterii cererii de reintegrare în funcţia publicã ocupatã de cãtre funcţionarul public, a
unui alt funcţionar public eliberat sau destituit nelegal ori pentru motive neîntemeiate;
pentru incompetenţã profesionalã în cazul obţinerii calificativului „nesatisfãcãtor” la
evaluarea performanţelor profesionale individuale; funcţionarul public nu mai
îndeplineşte condiţiile specifice pentru ocuparea funcţiei publice; starea sãnãtãţii, fizice
sau (şi) psihice, constatatã prin decizie a organelor competente de expertizã medicalã, nu
îi mai permite funcţionarului public sã îşi îndeplineascã atribuţiile corespunzãtoare
funcţiei publice deţinute. Destituirea din funcţie se dispune pentru motive imputabile
funcţionarului public, ca sancţiune disciplinarã aplicatã pentru sãvârşirea repetatã a unor
abateri disciplinare sau a unei abateri disciplinare care a avut consecinţe grave, precum şi
dacã s-a ivit un motiv legal de incompatibilitate, iar funcţionarul în cauzã nu acţioneazã
pentru încetarea acestuia, într-un termen de 10 zile calendaristice de la data intervenirii
cazului respectiv. Funcţionarul public poate sã comunice încetarea raporturilor de serviciu
prin demisie, notificatã în scris, conducãtorului autoritãţii (instituţiei) publice. Demisia nu
trebuie motivatã şi produce efecte dupã 30 de zile calendaristice de la înregistrare.
4. Probleme de personal: selectarea şi formarea
funcţionarilor
publici
4.1. Selectarea funcţionarilor publici
Actualul Statut al funcţionarilor publici prevede cã are calitatea de funcţionar public
persoana numitã într-o funcţie publicã şi menţioneazã posibilitatea ca unele funcţii
publice sã poatã fi ocupate prin contract individual de muncã, situaţie în care persoana
care le ocupã nu mai are calitatea de funcţionar public. Doctrina de specialitate trateazã
expres douã din procedeele de recrutare într-o funcţie sau demnitate publicã: numirea
şi alegerea. Numirea în funcţii publice a funcţionarilor publici, se face în funcţie
de categoria în care se încadreazã (înalţi funcţionari publici, funcţionari publici de
conducere sau funcţionari publici de execuţie). Înalţii funcţionari publici sunt numiţi de
cãtre Guvern, primul-ministru, ministrul administraţiei şi internelor, ministrul sau
conducãtorul autoritãţii ori instituţiei publice. Numirea în funcţiile publice pentru care se
organizeazã concurs se face de cãtre conducãtorii autoritãţilor (instituţiilor publice) din
administratia publicã centralã şi localã. De asemenea, promovarea într-o funcţie publicã
superioarã vacantã se face prin concurs sau examen. Alegerea este cel de-al
doilea mod de recrutare consacrat de doctrinã, care face referire la noţiunea de funcţionari
publici, în sens general. Categoriile de funcţionari publici aleşi exced însã preocupãrilor
prezentului curs, care are în vedere nu funcţia publicã, în sensul sãu general, ci
funcţionarul public de carierã din administraţie aleşi exced însã preocupãrilor prezentului
curs, care are în vedere nu funcţia publicã, în sensul sãu general, ci funcţionarul public de
carierã din administraţie, în accepţiunea pe care o consacrã şi actuala reglementare cadru,
în domeniu. Ocuparea funcţiilor vacante, se face numai prin promovare, transfer,
redistribuire şi concurs. Principiile care stau la baza desfăşurării concursurilor şi
examenelor sunt: competiţia deschisã (asigurarea accesului liber a oricãrei persoane care
îndeplineşte condiţiile cerute de lege), selecţia dupã merit, asigurarea transparenţei,
tratamentul egal şi confidenţialitatea (datelor personale ale candidaţilor). Candidaţii

18
reuşiţi la concurs sunt numiţi funcţionari publici debutanţi, durata perioadei de stagiu
fiind în funcţie de clasa în care se încadreazã: 12 luni pentru funcţionarii publici de
execuţie din clasa I (studii superioare de lungã duratã); 8 luni pentru cei din clasa a II-a
(studii superioare se scurtã duratã); 6 luni pentru cei din clasa a III-a (studii medii liceale).
Funcţionarii publici debutanţi pot fi definitivaţi numai dupã terminarea perioadei de
stagiu. Perioada de stagiu este etapa cuprinsã între data numirii ca funcţionar public
debutant, în urma promovãrii concursului şi data numirii ca funcţionar public definitiv şi
se desfãşoarã sub îndrumarea unui funcţionar public definitiv din cadrul aceluiaşi
compartiment.
4.2. Pregãtirea profesionalã a funcţionarilor publici
Una dintre problemele principale de care se ocupã ştiinţa administraţiei o reprezintã
formarea funcţionarilor publici. Înfiinţarea Şcolii Naţionale de Studii Politice şi
Administrative, ca instituţie de învãţãmânt postuniversitar de 2 ani, a fost urmatã de
apariţia a numeroase facultãţi şi secţii în noul profil „ştiinţe administrative”, atât în
învãţãmântul de stat, cât şi în cel privat. Realizarea acestor cerinţe a determinat şi
constituirea, în subordinea Guvernului, în baza prevederilor noului Statut al funcţionarilor
publici, a Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici25. Aceasta este condusã de un
preşedinte cu rang de secretar de stat, numit de primul-ministru, fiind finanţatã de la
bugetul de stat. Agenţia Naţionalã a Funcţionarilor Publici are urmãtoarele atribuţii: a)
elaboreazã politicile şi strategiile privind managementul funcţiei publice şi al
funcţionarilor publici; b) elaboreazã şi avizeazã propuneri de acte normative privind
funcţia publicã şi funcţionarii publici; c) monitorizeazã şi controleazã modul de aplicare a
legislaţiei privind funcţia publicã şi funcţionarii publici în cadrul autoritãţilor şi
instituţiilor publice; d) stabileşte criteriile pentru evaluarea activitãţii funcţionarilor
publici; e) centralizeazã propunerile de instruire a funcţionarilor publici, stabilite ca
urmare a evaluãrii performanţelor profesionale individuale ale funcţionarilor
publici(s.n.); f) coloboreazã cu I.N.A. la stabilirea tematicii specifice programelor de
formare specializatã în administraţia publicã şi de perfecţionare a funcţionarilor publici
(s.n.); g) întocmeşte şi administreazã baza sa de date cuprinzând evidenţa funcţiilor
publice şi a funcţionarilor publici; h) aprobã condiţiile de participare şi procedura de
organizare a selecţiei şi recrutãrii pentru funcţiile publice generale, avizeazã şi
monitorizeazã recrutarea pentru funcţiile publice specifice (s.n.) ş.a. În subordinea
Ministerului Administraţiei şi Internelor s-a înfiinţat Institutului Naţional de
Administraţie (I.N.A.), care elaboreazã strategia şi asigurã formarea şi perfecţionarea
pregãtirii profesionale specializate în administraţie, pentru funcţionarii publici şi
personalul angajat cu contract individual de muncã în cadrul autoritãţilor şi instituţiilor
publice, pentru persoanele numite sau alese în funcţii de demnitate publicã sau asimilate
acestora, din administraţia publicã centralã şi localã, precum şi pentru alte persoane
interesate.
5. Drepturile şi îndatoririle funcţionarului public
5.1. Drepturile funcţionarului public
A. Dreptul la carierã al funcţionarului public. Noul Statut prevede cã
funcţionarul public se bucurã de stabilitate în exercitarea funcţiei publice, el neputând fi
suspendat sau eliberat din funcţie decât în condiţiile prevãzute de Statut sau de alte legi
organice (art. 3, lit.f). Stabilitatea reprezintă acel drept prin care i se garanteazã
funţionarului public cã nu va fi suspendat sau revocat decât pentru motive şi dupã o
procedurã disciplinare, şi cã nu va putea fi transferat decât în interes de serviciu, într-o
funcţie echivalentã în grad şi în salariu. Un alt element al carierei funcţionarului public îl
reprezintã avansarea. Aceasta este determinatã de faptul cã organizarea serviciilor
publice presupune o ierarhizare a personalului acestora. Funcţionarul public beneficiazã
de dreptul de a promova în funcţia publicã şi de a avansa în gradele de salarizare.
Promovarea este modalitatea de dezvoltare a carierei prin ocuparea unei funcţii
25
Vezi şi H.G. nr. 109/2000 pentru aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a Agenţiei
Naţionale a Funcţionarilor Publici (M. of. Nr. 68/16.02.2000).

19
superioare vacante şi se face prin concurs sau examen. Evaluarea performanţelor
profesionale individuale ale funcţionarilor publici se face anual, finalizându-se cu
acordarea unuia dintre urmãtoarele calificative: „excepţional”, „foarte bun”, „bun”,
„satisfãcãtor”, „nesatisfãcãtor”. B. Drepturile materiale ale funcţionarului public.
Funcţionarului public îi sunt recunoscute şi garantate anumite drepturi de naturã materialã
care, prin conţinutul şi semnificaţia lor, se disting de ceea ce pentru persoana încadratã cu
contract de muncã înseamnã drepturile ei salariale. Retribuţia cuvenitã funcţionarului are
o naturã juridicã şi caractere proprii, fundamentele distincţiei fiind urmatoarele26: 1)
Salariul reprezintã contravaloarea muncii prestate, determinându-se prin acord de voinţã,
între patron şi salariat. El este influenţat de legea cererii şi ofertei, de felul muncii
prestate, de cantitatea şi calitatea acesteia ş.a., factori obiectivi şi subiectivi. Retribuţia
funcţionarului public nu este stabilitã în considerarea unei anumite persoane, ci în mod
general şi impersonal, nefiind supusã unei negocieri; 2) Retribuţia nu corespunde, spre
deosebire de salariu, ideii unei contraprestaţii la munca prestatã, ci a preocupãrii de a
permite funcţionarului sã aibã un standard de viaţã corespunzãtor funcţiei sale. Actualul
Statut precizeazã cã funcţionarii publici au dreptul la un salariu, compus din: salariul de
bazã, sporul pentru vechime în muncã, suplimentul postului şi suplimentul gradului.
Funcţionarii publici beneficiazã de prime şi alte drepturi salariale, în condiţiile legii.
Dupã încetarea raportului de funcţie publicã, funcţionarii publici au dreptul la pensie
(unul din drepturile constituţionale ale cetăţenilor români). C. Dreptul la asociere
sindicalã. Acest drept este recunoscut tuturor cetãţenilor, salariaţi sau funcţionari pulici,
fãrã nici o deosebire. D. Dreptul la grevã. Actualul Statut recunoaşte funcţionarilor
publici exercitarea dreptului la grevã, care trebuie sã se facã însã în condiţile legii.
Dreptul la grevã trebuie sã se exercite în condiţiile asigurãrii normalei funcţionãri a
serviciului public (cu respectarea principiului continuitãţii şi celeritãţii serviciului
public). E. Dreptul la opinie. Este garantat de articolul 30 din Constituţie, intitulat
„Libertatea de exprimare”, şi este primul dintre drepturile garantate funcţionarilor publici,
prin articolul 25 din Statut. Funcţionarul, chiar în viaţa privatã, nu trebuie sã-şi exprime
opiniile într-un mod care ar putea aduce prejudicii unei autoritãţi publice sau
reprezentanţilor acestora, iar, pe de altã parte, nu trebuie sã facã din funcţie un instrument
de propagandã. F. Dreptul la protecţie socialã. Acest drept este în strânsã legãturã cu
dreptul la muncã, dupã cum rezultã şi din prevedrile constituţionale. Statutul stabileşte
durata zilei de muncã, dreptul la diferite categorii de concedii; dreptul la condiţii
normale de muncã şi igienã, dreptul la asistenţã medicalã, proteze şi medicamente, în
condiţiile legii. În cadrul autoritãţilor şi instituţiilor publice se constituie comisiile
paritare, în alcãtuirea cãrora intrã un numãr egal de reprezentanţi desemnaţi de
conducãtorul autoritãţii sau instituţiei publice şi de sindicatul reprezentativ al
funcţionarilor publici. Comisiile paritare sunt consultate la negocierea de cãtre
autoritãţile (instituţiile) publice a acordurilor cu sindicatele (sau reprezentanţii
funcţionarilor publici), participã la stabilirea mãsurilor de îmbunãtãţire a activitãţii
autoritãţilor (instituţiilor) publice, urmãresc permanent realizarea acordurilor stabilite
între sindicate (reprezentanţii funcţionarilor publici) şi respectivele autoritãţi (instituţii).
G. Dreptul la perfecţionarea pregãtirii profesionale. Funcţionarul public trebuie sã
urmeze cursuri de perfecţionare, beneficiind, pe durata acestora, de salariu şi alte drepturi.

5.2. Îndatoririle funcţionarului public


E) Încãlcarea de cãtre funcţionarii publici, cu vinovãţie, a îndatoririlor de
serviciu, atrage rãspunderea disciplinarã, contravenţionalã, civilã sau penalã, dupã caz.
A. Obligaţia de îndeplinire a sarcinilor. Este cea mai importantă îndatorire a
funcţionarului public. Constă în aceea de a-şi consacra activitatea profesionalã îndeplinirii
atribuţiilor ce îi revin potrivit funcţiei încredinţate. Realizarea acestei obligaţii are douã
finalitãţi: realizarea obiectivelor serviciului public şi satisfacerea intereselor publicului. B.
Obligaţia de discreţie profesionalã. Aceastã obligaţie vizeazã toate faptele, informaţiile
sau documentele de care funcţionarul are cunoştinţã şi care au legãturã cu serviciul sãu.
26
E.D.Tarangul, Op. cit., p. 327 ş.u.

20
Funcţionarul public este obligat să pãstreze secretul de serviciu, precum şi
confidenţialitatea cu privire la faptele, informaţile şi documentele de care ia cunoştinţã în
exercitarea sau cu ocazia exercitãrii funcţiei. C. Obligaţia de rezervã. Funcţionaru public
este obligat, în exercitarea atribuţiilor ce-i revin, sã dea dovadã de rezervã în exprimarea
opiniilor politice, care nu trebuie sã influenţeze în nici un fel imparţialitatea în exercitarea
atribuţiilor ce îi revin (sã se abţinã de la exprimarea sau manifestarea publicã a
convingerilor şi preferinţelor lor politice, sã nu favorizeze vreun partid politic şi sã nu
participe la activitãţi politice în timpul programului de lucru). D. Obligaţia de
imparţialitate. În articolul 16 din Legea fundamentalã se prevede cã „cetãţenii sunt egali
în faţa legii şi a autoritãţilor publice, fãrã privilegii şi discriminãri.” Astfel, funcţionarului
public îi revine obligaţia de a manifesta imparţialitate în exercitarea atribuţiilor sale, astfel
încât sã trateze la fel pe toţi cei care apeleazã la serviciul public respectiv. E. Obligaţia
de subordonare faţã de superiorul ierarhic. Aceastã obligaţie rezultã din organizarea
funcţiei publice, care este bazatã pe ierarhie. Funcţionarul fiind plasat în aceastã ierarhie,
el poate primi de la superiorii sãi ordine pe care trebuie sã le execute, în caz contrar fiind
pasibil de sancţiuni disciplinare. Actualul Statut prevede urmãtorul regim juridic al
acestei obligaţii: a) principiul cã funcţionarul este obligat sã se conformeze dispoziţiilor
date de cei ce ocupã funcţii publice de conducere; b) excepţia care intervine în cazul
unor dispoziţii vãdit ilegale; c) procedura obligatorie de urmat în cazul în care
funcţionarul a primit o dispoziţie cu caracter ilegal, şi anume: sesizarea superiorului
ierarhic, în scris, asupra refuzului de a o îndeplini; dacã superiorul stãruie în executarea
dispoziţiei ilegale, va trebui sã o formuleze în scris; în aceastã situaţie, funcţionarul este
obligat sã o ducã la îndeplinire, cu excepţia cazului în care este vãdit ilegalã; funcţionarul
va aduce la cunoştinţã situaţia, superiorului ierarhic al persoanei care a emis dispoziţia. F.
Obligaţia de loialitate. Funcţionarul public trebuie să se abţină de la faptele care ar putea
sã aducã prejudicii persoanelor fizice sau juridice ori prestigiului corpului funcţionarilor
publici. G. Obligaţia de dezinteresare. Actualul Statut românesc prevede obligaţia de
dezinteresare în aşa fel încât acoperã toate posibilitãţile prin care se poate ajunge la
satisfacerea unui interes (a solicita, a accepta sau a face sã i se promitã). Totodatã,
prevede ca destinatar atât pe funcţionar, cât şi alte persoane cu care acesta are legãturã,
iar, din punct de vedere al materializãrii, poate viza daruri, dar şi alte avantaje. În scopul
asigurãrii unui control eficient în privinţa respectãrii acestei obligaţii, la numirea, precum
şi la eliberarea din funcţie, funcţionarul public este obligat sã prezinte, în condiţiile legii,
declaraţia sa de avere, conducãtorului autoritãţii sau instituţiei publice. H. Aceastã
obligaţie face parte din categoria celor ce privesc viaţa privatã a funcţionarului public.
Moralitatea vieţii private a funcţionarului public nu trebuie sã fie dominatã de scandaluri
sau de o conduitã necorespunzãtoate notorie.

CAPITOLUL 7

21
ACTELE ADMINISTRATIVE ŞI CELELALTE FORME DE
ACTIVITATE A AUTORITÃŢILOR ADMINISTRAŢIEI
PUBLICE

1. Formele de activitate a autoritãţilor administraţiei publice

În cadrul formelor de activitate a administraţiei publice putem distinge douã mari


categorii: 1) formele producãtoare de efecte juridice, cele care dau naştere, modificã sau
sting raporturi juridice : actele administrative (de autoritate) ; contractele
administrative (sau actele administrative de gestiune) ; actele
administrative jurisdicţionale ; actele juridice efectuate de organele
administraţiei publice în calitatea lor de persoane juridice de drept
privat (drept civil, drept comercial, dreptul muncii) ; faptele materiale
juridice ; 2) formele de activitate care nu produc efecte juridice proprii, respectiv :
operaţiunile tehnice materiale ; actele exclusiv politice ale organelor
administraţiei publice

2. Trãsãturile, definiţia şi clasificarea actelor administrative de


autoritate

Actele administrative sunt acte juridice (manifestãri de voinţã fãcute


în scopul naşterii, modificãrii sau stingerii raporturilor juridice, de care legea leagã
producerea acestor efecte juridice). Pentru a fi în prezenţa unui act administrativ, acesta
trebuie sã întruneascã toate caracteristicile unui act juridic. Actele administrative
reprezintã manifestãri unilaterale de voinţã. Astfel se disting de alte
acte juridice, care sunt rezultatul acordului de voinţã a douã pãrţi, dintre care una este
reprezentatã de un organ al administraţiei publice. Actele administrative sunt
emise numai în realizarea puterii publice. Din aceastã trãsãturã a actelor
administrative decurge faptul cã ele sunt obligatorii şi executorii. Actele administrative
sunt obligatorii pentru organul emitent, atât timp cât nu au fost revocate sau abrogate.
Apoi, actele administrative sunt obligatorii pentru toate subiectele de drept ce desfãşoarã
o activitate care cade sub incidenţa prevederilor lor. În al treilea rând, actele
administrative sunt obligatorii şi pentru organele superioare din punct de vedere ierarhic
celor emitente. În aceastã privinţã, trebuie făcută distincţia între actele administrative
normative şi cele individuale. Actul administrativ normativ al organului inferior este
obligatoriu pentru organul superior pânã când acesta din urmã emite, la rândul lui, un act
normativ cu un conţinut contrar celui al actului normativ emis de organul inferior.
Deoarece noul act normativ are forţã juridicã superioarã, el îl abrogã pe cel al organului
inferior. În cazul actelor individuale, acestea pot fi revocate sau anulate de cãtre organul
superior. Cât timp nu au fost revocate sau anulate, organul superior trebuie sã le respecte.
Prin caracterul executoriu al actelor administrative se înţelege cã acestea se executã din
oficiu, fãrã a mai fi necesar sã intervinã instanţa judecãtoreascã pentru a-l învesti cu titlu
executoriu. Prin intermediul actelor administrative se organizeazã
executarea şi se executã în concret legile. Aceastã trãsãturã decurge din
împãrţirea clasicã a funcţiilor statului (legislativã, executivã, judecãtoreascã). Dacã organul ce
îndeplineşte funcţia legislativã edicteazã reguli de aplicare generalã – legile (Parlamentul este unica
autoritate legiuitoare a ţãrii – art. 61, alin. 2 din Constituţie), organele ce îndeplinesc funcţia executivã
asigurã aplicarea acestor reguli (Guvernul, potrivit programului sãu de guvernare acceptat de
Parlament, asigurã realizarea politicii interne şi externe a ţãrii şi exercitã conducerea generalã a
administraţiei publice). Pentru îndeplinirea acestei sarcini, organele executive desfãşoarã o activitate în
baza legii şi pentru executarea legii, care îmbracã o formã juridicã specificã – actele administrative.
Consecinţa o reprezintã forţa juridicã inferioarã a actelor administrative faţã de cea a legilor. Actele
administrative reprezintã forma juridicã specificã a activitãţii
organelor administraţiei publice şi au un regim juridic specific.
Actele administrative reprezintã forma juridicã specificã prin intermediul cãreia se
realizeazã activitatea organelor administraţiei publice şi de aceea ele sunt supuse unui

22
regim juridic specific, având în centrul sãu Legea contenciosului administrativ şi
conţinând reguli specifice privind forma, procedura de emitere, condiţiile de valabilitate
şi controlul actelor administrative.
Pornind de la aceste trãsãturi, putem defini actul administrativ ca fiind actul
juridic unilateral, emis în realizarea puterii publice, prin care se realizeazã executarea şi
se executã în concret legile, care reprezintã forma juridicã specificã a activitãţii
autoritãţilor administraţiei publice.
CLASIFICAREA ACTELOR ADMINISTRATIVE DE AUTORITATE :
Din punct de vedere al efectelor pe care le produc, actele administrative pot fi
normative sau individuale. Actele normative conţin reguli generale de conduitã,
impersonale şi de aplicabilitate repetatã, care privesc un numãr nedeterminat de subiecţi.
Actele individuale reprezintã manifestãri de voinţã ale organului competent care
creeazã, modificã sau stinge drepturi subiective sau obligaţii pentru una sau mai multe
persoane determinate. În funcţie de conţinutul lor, actele administrative individuale
pot fi grupate în patru categorii: acte prin care se stabilesc drepturi şi obligaţii
determinate pentru subiectul cãruia i se adreseazã (ex., autorizaţia de construcţie),
acte prin care se conferã un statut personal beneficiarilor (ex., diploma şcolarã,
decizia de pensionare etc.), acte administrative de sancţionare, acte administrative
jurisdicţionale. În funcţie de organul de la care emanã: Preşedintele Republicii
emite decrete care pot fi normative sau individuale, Guvernul emite ordonanţe, care au
caracter normativ, şi hotãrâri, care pot fi normative sau individuale, Miniştrii şi
conducãtorii altor organe centrale de specialitate emit instrucţiuni, care au caracter
normativ, şi ordine, cu caracter normativ sau individual, Consiliile judeţene şi locale
adoptã hotãrâri normative sau individuale, preşedinţii Consiliilor judeţene emit dispoziţii
cu caracter individual, prefecţii emit ordine, normative sau individuale, primarul emite
dispoziţii, cu caracter normativ sau individual.

3. Regimul juridic al actelor administrative de autoritate

3.1. Condiţiile de valabilitate ale actelor administrative


I. Actul administrativ trebuie sã fie emis de organul competent în limitele
atribuţiilor sale. Noţiunea de competenţã a unui organ administrativ desemneazã
ansamblul atribuţiilor sale şi limitele exercitãrii lor. Atribuţiile organelor administrative
reprezintã învestirea legalã cu anumite prerogative27. Competenţa organelor
administrative este de mai multe feluri. Competenţa materialã se referã la sfera atribuţiilor
unui organ administrativ. Aceasta este stabilitã prin lege şi, în funcţie de competenţa
materialã, organele administrative pot fi organe cu competenţã generalã şi organe de
specialitate. Competenţa teritorialã are în vedere limitele teritoriale în care pot fi
exercitate atribuţiile conferite de lege. Organele centrale îşi desfãşoarã activitatea pe
întreg cuprinsul ţãrii, organele locale numai într-o unitate administrativ-teritorialã sau în
alte limite stabilite de lege. Competenţa temporalã desemneazã perioada de timp în care
organul administrativ poate sã-şi exercite atribuţiile legale. II. Actul administrativ
trebuie sã fie în conformitate cu conţinutul legilor şi al actelor normative cu forţã
juridicã superioarã. Actul administrativ trebuie sã fie conform cu conţinutul normelor
juridice cuprinse în aceste acte normative. Orice normã juridicã cuprinde o ipotezã, o
dispoziţie şi o sancţiune. Organul administrativ trebuie sã emitã actul dacã sunt întrunite
condiţiile de fapt prevãzute de ipoteza normei juridice sau sã se abţinã de la emiterea
actului în absenţa acestora. Acesta trebuie sã adopte conduita corespunzãtoare dispoziţiei,
aşa cum este prevãzutã în norma juridicã. Organul administrativ are obligaţia sã aplice
sancţiunea respectând scopul, conţinutul şi modul de determinare ale acesteia, conform
legii. III. Actul administrativ trebuie sã fie emis în forma şi cu respectarea procedurii
prevãzutã de lege. Se au în vedere prevederile Legii nr. 24/2000 privind normele de
tehnicã legislativã pentru elaborarea actelor normative (M.Of. nr. 139/31 martie 2000).
Pãrţile constitutive ale actului normativ sunt: titlul, formula introductivã şi, dacã este
cazul, preambulul, partea dispozitivã, formula de atestare a autenticitãţii actului .

27
Ilie Iovãnaş, Op.cit., vol. I, p. 38.

23
Elementele structurale ale pãrţii dispozitive sunt articolul, alineatul şi enumerãrile din
text, identificate prin utilizarea literelor alfabetului românesc. Sistematizarea conţinutului
actului normativ presupune urmãtoarea ordine de prezentare a ideilor (art. 47): dispoziţii
generale sau principii generale; dispoziţii privind fondul reglementãrii; dispoziţii
tranzitorii; dispoziţii finale. Stilul de redactare al actelor normative trebuie sã fie concis,
sobru, clar şi precis, care sã excludã orice echivoc, cu respectarea strictã a regulilor
gramaticale şi de ortografie. În limbajul normativ, aceleaşi noţiuni se exprimã numai prin
aceiaşi termeni, iar exprimarea prin abrevieri a unor denumiri sau termeni se poate face
numai prin explicitare în text, la prima folosire. Forma scrisã a actelor administrative
normative este o condiţie de valabilitate, ori de câte ori legea prevede obligaţia publicãrii
lor. Actele administrative individuale pot îmbrãca fie forma scrisã, fie cea oralã. În unele
cazuri însã, legea condiţioneazã valabilitatea actelor administrative individuale de forma
scrisã. Condiţiile procedurale ce determinã valabilitatea actelor administrative sunt
manifestãri de voinţã care nu produc efecte juridice proprii. În funcţie de momentul
emiterii actului administrativ, ele se pot împãrţi în: anterioare, concomitente sau
posterioare. Condiţiile procedurale anterioare sunt: avizarea, obţinerea acordului
prevãzut de lege din partea altui organ, întocmirea unor rapoarte sau a altor acte de
iniţiere a actelor administrative. Avizele reprezintã puncte de vedere fundamentate, pe
care organul care vrea sã emitã un act le cere altui organ, compartiment sau funcţionar.
Avizele pot fi: facultative, consultative şi conforme. Avizele facultative se caracterizeazã
prin aceea cã organul care emite actul este liber sã cearã un aviz, iar dacã l-a cerut, este
liber sã se conformeze sau nu acestuia. Avizele consultative sunt acelea în cazul cãrora
organul emitent este obligat sã cearã avizul, dar nu este obligat sã se conformeze acestuia.
Avizele conforme trebuie cerute de organul care vrea sã emitã un act administrativ, iar
opiniile pe care le conţin sunt obligatorii. Acordul reprezintã consimţãmântul unui organ
administrativ, dat în vederea emiterii unui act administrativ de cãtre un alt organ. Organul
emitent nu poate emite actul fãrã acordul prevãzut de lege. Condiţiile procedurale
concomitente emiterii actului administrativ sunt : cvorumul, majoritatea cerutã de lege
pentru adoptarea actului şi motivarea. Cvorumul reprezintã numãrul membrilor prezenţi,
necesar pentru ca organele colegiale sã poatã lucra valabil. De regulã, pentru a se
desfãşura valabil şedinţa organului colegial, trebuie sã fie prezenţi cel puţin jumãtate plus
unu din numãrul membrilor. Majoritatea cerutã de lege pentru adoptarea actului poate
fi: relativã (jumãtate plus unu din numãrul membrilor prezenţi), absolutã (jumãtate plus
unu din numãrul total al membrilor ce compun organul administrativ) şi calificatã (o
majoritate mai mare decât cea absolutã, de regulã, de douã treimi din numãrul membrilor
organului administrativ). Condiţiile procedurale posterioare emiterii actelor
administrative: aprobarea, confirmarea, comunicarea sau publicarea. Aprobarea
reprezintã o manifestare de voinţã a unui organ superior, prin care acesta se declarã de
acord cu un act emis deja de un organ inferior, care, fãrã aceastã manifestare de voinţã
posterioarã lui, nu ar produce, conform legii, efecte juridice 28. Confirmarea, în dreptul
administrativ, are trei accepţiuni29: în primul rând, ea desemneazã înştiinţarea persoanei
interesate în legãturã cu faptul cã organul emitent al unui act îşi menţine punctul de
vedere exprimat anterior. În acest caz, confirmarea nu produce nici un efect şi nici nu
condiţioneazã valabilitatea actului emis anterior; în al doilea rând, confirmarea poate
acoperi un viciu al actului emis anterior. Aceastã confirmare reprezintã un act
administrativ distinct de cel confirmat. În al treilea rând, confirmarea are semnificaţia
unei forme procedurale, atunci când fãrã ea actul administrativ nu poate fi pus în
executare. Publicarea actelor normative şi comunicarea actelor individuale constituie şi
ele forme procedurale ulterioare emiterii actelor administrative, reprezentând modalitãţi
de aducere la cunoştinţa celor interesaţi a conţinutului actului juridic. Actele individuale
se comunicã celor interesaţi. Actele administrative cu caracter normativ devin obligatorii
de la data aducerii lor la cunoştinţa publicã.

28
Tudor Drãganu, Op.cit., p. 45.
29
Ilie Iovãnaş, Op.cit., vol.I, p. 45.

24
IV. Actul administrativ trebuie sã fie oportun. Oportunitatea se apreciazã în funcţie
de câteva criterii: momentul adoptãrii actului, împrejurãrile în care urmeazã sã se aplice,
mijloacele materiale pe care le antreneazã aplicarea, conformitatea cu scopul legii2.

3.2. Efectele juridice ale actelor administrative


3.2.1. Producerea efectelor juridice ale actelor administrative
Regula este cã actele administrative produc efecte din momentul publicãrii sau
comunicãrii. Ea cunoaşte douã excepţii. Prima este aceea a actelor cu efecte retroactive
(cea mai importantã categorie o reprezintã actele administrative declarative, care nu
creeazã drepturi şi obligaţii, ci constatã existenţa unor drepturi şi obligaţii nãscute
anterior). A doua excepţie este constituitã de actele care intrã în vigoare la o datã
ulterioarã, în baza unei dispoziţii a legii, în baza voinţei organului emitent (caz în care
actul prevede data la care intrã în vigoare) sau în baza procedurii specifice a emiterii
actului (actele administrative supuse aprobãrii sau confirmãrii).
3.2.2. Încetarea efectelor juridice ale actelor administrative
Actele administrative produc efecte juridice pânã în momentul scoaterii lor din
vigoare de cãtre organul emitent, organul ierarhic superior al acestuia, instanţa de
judecatã sau Parlament, prin acte juridice. De asemenea, un act administrativ poate sã
înceteze a mai produce efecte juridice din cauza unor fapte materiale, de producerea
cãrora legea leagã o astfel de consecinţã (moartea subiectului de drept, scurgerea
timpului, executarea materialã a acţiunii prevãzutã de actul administrativ ş.a.). Legea nr.
24/2000 precizeazã ca element legislativ, abrogarea (scoaterea din vigoare) actelor
normative sau a unor prevederi cuprinse în acestea, atunci când sunt contrare unei noi
reglementãri de acelaşi nivel sau de nivel superior. Abrogarea poate fi totalã sau parţialã
şi are totdeauna caracter definitiv.
3.2.3. Suspendarea actelor administrative
Suspendarea reprezintã operaţiunea juridicã prin care înceteazã temporar efectele
juridice ale actului administrativ. Suspendarea poate interveni în temeiul legii sau poate
fi dispusã printr-un act juridic. Suspendarea prin act juridic poate fi dispusã de organul
emitent sau de organul ierarhic superior. Instanţa de judecatã poate dispune suspendarea
unui act administrativ, în condiţiile prevăzute de Legea contenciosului administrativ.
3.2.4. Revocarea actelor administrative
Revocarea reprezintã operaţiunea juridicã prin care organul emitent sau organul
ierarhic superior desfiinţeazã un act administrativ. Cauza revocãrii poate fi ilegalitatea
sau inoportunitatea actului administrativ. Spre deosebire de suspendare, care determinã
încetarea temporarã a efectelor actelor administrative, revocarea duce la încetarea lor
definitivã. Totodatã, în timp ce suspendarea se hotãrãşte, de regulã, când existã îndoieli în
privinţa legalitãţii sau oportunitãţii actului, revocarea se dispune atunci când existã
certitudinea cã acesta este ilegal. EXCEPŢII DE LA PRINCIPIUL REVOCABILITÃŢII
ACTELOR ADMINISTRATIVE : actele administrative jurisdicţionale, actele
administrative de sancţionare, actele administrative pe baza cãrora s-au nãscut raporturi
juridice civile, de muncã sau procesuale, actele care au generat drepturi subiective
garantate de lege prin stabilitate, actele administrative care au fost realizate material.
3.2.5. Anularea şi inexistenţa actelor administrative
Anularea reprezintã operaţiunea juridicã ce constã în manifestarea de voinţã a unui
organ, care determinã încetarea efectelor juridice ale unui act administrativ. Anularea
poate fi pronunţatã de organele superioare ale administraţiei publice şi de organele
judecãtoreşti. Organele administrative superioare au drept de anulare ca o consecinţã a
dreptului de control general. Un act administrativ nu poate fi anulat decât pentru cauze
anterioare sau concomitente emiterii lui. Anularea are un caracter retroactiv, astfel încât
ea desfiinţeazã efectele juridice ale actului şi se considerã cã el nu a existat. Orice act
administrativ, datoritã faptului cã emanã de la o autoritate înzestratã cu atribuţii de putere
publicã, se bucurã de prezumţia de legalitate, pânã la proba contrarie. Existã însã situaţii
când prezumţia de legalitate nu poate sã opereze, fiindcã încãlcarea legii este atât de
evidentã, încât oricine o poate sesiza. Astfel de acte, lovite de o nulitate care înlãturã orice
aparenţã de legalitate şi care nu beneficiazã de prezumţia corespunzãtoare, sunt numite
2
cf. Ibidem, pp. 50-51.

25
acte inexistente. În cazul actelor inexistente, oricine poate refuza executarea lor fãrã vreo
consecinţã juridicã.

3.2.6. Modificarea, completarea, rectificarea, republicarea actelor


administrative normative
Modificarea unui act normativ constã în schimbarea expresã a textului unora sau
mai multor articole ori alineate ale acestuia şi redarea lor într-o noua formulare.
Completarea actului normativ constã în introducerea unor dispoziţii noi, cuprinzând
soluţii legislative şi ipoteze suplimentare, exprimate în texte care se adaugã elementelor
structurale existente . Rectificarea actului normativ intervine în cazul în care, dupã
publicarea sa, se descoperã erori materiale în cuprinsul sãu şi se procedeazã la
publicarea unei note cuprinzând rectificãrile necesare. Republicarea intervine atunci
când actul normativ a fost modificat sau completat în mod substanţial şi are la bazã
dispoziţia cuprinsã în actul de modificare, respectiv de completare. Interpretarea legalã
presupune intervenţiile legislative pentru clarificarea sensului unor norme legale şi se
realizeazã printr-un act normativ interpretativ de acelaşi nivel cu actul vizat, prin
dispoziţii interpretative cuprinse într-un nou act normativ, sau prin modificarea dispoziţiei
al cãrei sens trebuie clarificat.

4. Celelalte forme de activitate a autoritãţilor administraţiei


publice

4.1. Contractul administrativ (actul administrativ de


gestiune)

Contractul administrativ reprezintã un act juridic specific dreptului administrativ,


distinct faţã de actul administrativ, cât şi de actele juridice încheiate de organele
administraţiei publice în calitatea lor de persoane juridice de drept privat. Se numeşte şi
act administrativ de gestiune, pentru că una din pãrţi este un serviciu public (organ al
administraţiei publice, instituţie publicã sau regie autonomã de interes public) şi prin
încheierea acestuia se urmãreşte utilizarea şi dezvoltarea proprietãţii publice a statului,
judeţului sau comunei. Fiind un act juridic încheiat între douã pãrţi - un serviciu public şi
un particular -actul administrativ de gestiune "are figura juridicã a unui contract" însã,
spre deosebire de contractele de drept civil sau de drept comercial, pãrţile nu sunt egale.
De aceea, în literatura de specialitate se foloseşte şi noţiunea de contract administrativ30.
Contractul administrativ reprezintã un acord de voinţã, între organele administraţiei
publice şi o persoanã fizicã sau juridicã de drept privat. Va conţine o parte reglementarã
stabilitã printr-un act normativ (caietul de sarcini aprobat de organul administrativ), şi o
parte negociatã. Organul administrativ va putea modifica în mod unilateral partea
reglementarã a contractului, pentru motive excepţionale legate de satisfacerea interesului
public. Prin încheierea de contracte administrative, organele administraţiei publice
urmãresc realizarea unui interes general, prin intermediul prestaţiei unui particular, care
primeşte în schimb o redevenţã. Concret, obiectul contractelor administrative poate consta
în: concesionarea unor servicii publice, unitãţi de producţie ale unor regii autonome sau
terenuri, diverse prestãri de servicii, executarea unor lucrãri de construcţii-montaj de
interes public, achiziţii guvemamentale, închirieri de bunuri sau servicii publice,
împrumut de stat (public). Spre deosebire de contractele civile sau comerciale, unde, în
caz de reziliere a acestora în mod unilateral, partea care reziliazã datoreazã daune
celeilalte pãrţi, contractele administrative prezintã particularitatea cã serviciul public este
cel care precizeazã, încã în momentul încheierii actului, cazurile în care acesta (serviciul
public) poate rezilia contractul în mod unilateral, fãrã sã suporte daune. Litigiile nãscute
din interpretarea şi executarea contractelor administrative sunt de competenţa instanţelor
de contencios administrativ.
4.2. Actele administrative jurisdicţionale

Este vorba de actul juridic emis de un organ cu atribuţii jurisdicţionale, anume


abilitat de lege, care funcţioneazã în cadrul sau pe lângã o autoritate a administraţiei
30
A se vedea şi Valentin I. Prisacaru, Tratat de drept administrativ, 1996, pag. 250.

26
publice şi care soluţioneazã, pe baza unei anumite proceduri, un conflict juridic în care
una din pãrţi este un serviciu public administrativ31. TRĂSĂTURI : este un act emis
numai de autoritãţi ale administraţiei publice ; poate fi emis numai în situaţiile expres
prevãzute de lege ; are ca scop (finalitate) soluţionarea unor litigii în care una din pãrţi
este un serviciu public ; emiterea lui se face pe baza unei proceduri speciale care include
şi principiile independenţei autoritãţii care îl emite faţã de pãrţile aflate în conflict,
precum şi cel al contradictorialitãţii ; este exceptat de la principiul revocabilitãţii
(retractãrii) actelor administrative ; poate fi atacat în contenciosul administrativ general,
dupã epuizarea cãilor administrativ-jurisdicţionale.
4.3. Actele civile şi de drept al muncii încheiate de
autoritãţile administraţiei publice

Actele civile (ca şi cele comerciale) ale organelor administraţiei publice sunt emise
de acestea în calitatea lor de persoane juridice de drept privat. Cele mai importante acte
civile ale administraţiei publice sunt contractele. Aceste acte sunt încheiate de organele
administraţiei publice cu persoane fizice sau juridice de drept privat şi cad sub incidenţa
reglementãrilor dreptului comun în materie, Încheierea acestor acte se poate face numai
de cãtre organul persoanei juridice, potrivit prevederilor Decretului nr. 31/1954. În cadrul
contractelor civile, se respectã întru totul principiile egalitãţii pãrţilor şi acordului de
voinţã. Dacã apar litigii legate de aceste acte juridice, rezolvarea lor este de competenţa
instanţelor de drept comun. Actele de drept al muncii sunt emise de autoritãţile publice în
calitatea lor de pãrţi ale raportului de muncã. Cel mai caracteristic şi frecvent act de acest
gen este contractul de muncã pe care un organ al administraţiei publice îl încheie cu o
persoanã fizicã pentru prestarea unei activitãţi remunerate. Ori de câte ori un organ din
sistemul administraţiei publice emite sau participã la adoptarea unui act juridic ca parte a
unui raport juridic de muncã şi nu ca autoritate învestitã cu atribuţii de putere, acel act
este un act de drept al muncii şi nu un act administrativ .

4.4. Faptele materiale juridice

Faptele materiale juridice (faptele administrative) reprezintã acele fapte de a cãror existenţã
legea leagã efecte juridice, dând astfel naştere, modificând sau stingând raporturi juridice, deşi
faptele respective nu sunt expresia unei manifestãri de voinţã în scopul creãrii acestor efecte juridice.
Dupã criteriul conformitãţii sau neconformitãţii lor cu legea pot fi licite sau ilicite. Faptele
materiale juridice Iicite "sunt acele acţiuni sau inacţiuni sãvârşite ori nesãvârşite de un
funcţionar public sau de un particular în executarea unei legi sau a unui act
administrativ de autoritate"32. Acestea se caracterizeazã prin aceea cã, nefiind în
contradicţie cu interesele generale ale societãţii, apar ca acţiuni permise. De pildã,
distrugerea unei împrejmuiri de cãtre o echipã de pompieri pentru a stinge un incendiu
este un fapt material juridic, ce produce o transformare în realitatea obiectivã, dar, fiind
de importanţã minorã în raport cu interesul salvãrii imobilului incendiat, trebuie
considerat ca fapt licit33. Faptele materiale juridice ilicite "sunt acele acţiuni sau
inacţiuni sãvârşite ori nesãvârşite, contra legii, atât de funcţionarii publici, cât şi de
particulari, care produc efecte juridice de drept administrativ"34. Aceste fapte atrag
rãspunderea administrativã a celui care le-a sãvârşit, precum şi obligarea de a suporta
paguba produsã unui terţ prin aceste fapte. Soluţionarea litigiilor izvorâte din fapte
materiale juridice ilicite a particularilor, persoane fizice sau juridice, este de competenţa
instanţelor judecãtoreşti de drept comun. Cazul tipic în acest sens, este sãvârşirea unei
contravenţii.

4.5. Operaţiunile tehnice materiale ale autoritãţilor


administraţiei publice.

31
Mircea Preda, Op. cit., p. 132.
32
Ibidem.
33
Ilie Iovãnaş, op. cit., p.p. 87-88.
34
Ibidem, p. 283.

27
Operaţiunile tehnice materiale sunt acele forme de activitate ale organelor
administraţiei publice desfãşurate în vederea îndeplinirii de cãtre acestea a atribuţiilor
conferite de lege, care nu produc efecte juridice proprii. Operaţiunile tehnice materiale
sunt de o varietate infinitã sub aspectul continutului35. Spre exemplificare, o formã pe care
o iau operaţiunile tehnice materiale este şi aceea a instrumentelor de prezentare şi
motivare.

4.6. Actele exclusiv politice ale autoritãţilor administraţiei


publice.

Aceste acte sunt manifestãri de voinţã ale autoritarilor administrative, dar ele nu sunt
fãcute în scopul de a produce efecte juridice şi, de aceea, nu sunt susceptibile de asigurare
a respectãrii lor prin forţa de constrângere a statului36. Actele cu caracter exclusiv politic
sunt deosebit de variate: declaraţii, apeluri, moţiuni, mesaje, scrisori, declaraţii-apeluri
etc., în raport de obiectul actului, de destinatar şi de scopul urmãrit.

CAPITOLUL 8
RÃSPUNDEREA ADMINISTRATIVÃ
1. Consideraţii generale

Rãspunderea juridicã este acea formã a rãspunderii sociale constând în


complexul drepturilor şi obligaţiilor conexe care, potrivit legii, se nasc ca urmare a
producerii unor fapte ilicite şi care constituie cadrul în care se aplicã şi se executã
sancţiunile juridice menite sã asigure restabilirea ordinii de drept. Răspunderea
juridică administrativă, în urma încãlcãrii normelor de drept administrativ, poate fi:

35
cf. Ilie Iovãnaş, op. cit., p.p. 89-91.
36
Ilie Iovãnaş, op. cit., p. 89.

28
rãspunderea administrativ-disciplinarã, rãspunderea administrativ-
contravenţionalã şi rãspunderea administrativ-patrimonialã.

2. Rãspunderea administrativ-disciplinarã
2.1. Noţiune şi trãsãturi caracteristice

Rãspunderea administrativ-disciplinarã este „situaţia juridicã


care constã în complexul de drepturi şi obligaţii conexe, conţinut al raporturilor
juridice sancţionatorii, stabilite, de regulã, între un organ al administraţiei publice
sau, dupã caz, un funcţionar public, şi autorul unei abateri administrative37.
Trãsãturile caracteristice rãspunderii administrativ-disciplinare sunt: intervine, de
regulã, ca urmare a încãlcãrii unui raport de drept administrativ;
presupune, în mod obligatoriu, vinovãţia fãptuitorului; subiect activ
este întotdeauna o autoritate publică, de regulã, un organ al
administraţiei publice; subiecte pasive pot fi atât persoane juridice,
cât şi persoane fizice. Cele mai frecvente situaţii de angajare a răspunderii
administrativ-disciplinare se întâlnesc în cazul funcţionarilor publici. Rãspunderea
administrativ-disciplinarã a funcţionarilor publici se angajeazã atunci când aceştia nu-
şi îndeplinesc obligaţiile ce decurg din calitatea lor de funcţionari publici, învestiţi
printr-un act administrativ; sancţiunile aplicabile nu pot fi privative de
libertate;

2.2. Abaterea disciplinarã şi sancţiunea disciplinarã

abaterea disciplinarã, adică încãlcarea cu vinovãţie de cãtre funcţionarii publici a


îndatoririlor corespunzãtoare funcţiei publice pe care o deţin şi a normelor de conduitã
profesionalã şi civicã prevãzute de lege. Poate consta în neîndeplinirea (o inacţiune) sau
îndeplinirea necorespunzãtoare (o acţiune) a obligaţiilor în raporturile de drept
administrativ. În cazul funcţionarilor publici, constituie abateri disciplinare: întârzierea
sistematicã în efectuarea lucrãrilor; neglijenţa repetatã în rezolvarea lucrãrilor; absenţe
nemotivate de la serviciu; nerespectarea în mod repetat a programului de lucru;
nerespectarea secretului profesional sau a confidenţialitãţii lucrãrilor cu acest caracter;
manifestãri care aduc atingere prestigiului autoritãţii sau instituţiei publice în care îşi
desfãşoarã activitatea; refuzul de a îndeplini atribuţiile de serviciu; încãlcarea prevederilor
legale referitoare la îndatoriri, incompaibilitãţi, conflicte de interese şi interdicţii stabilite
prin legi pentru funcţionarii publici ş.a. Legislaţia noastrã nu admite cumulul
sancţiunilor disciplinare (în sensul cã pentru o abatere disciplinarã, chiar dacã au fost
încãlcate mai multe îndatoriri de serviciu, se poate aplica numai o singurã sancţiune
disciplinarã), însã, permite cumulul sancţiunilor de naturã diferitã (disciplinarã şi
penalã, disciplinarã şi materialã), dacã fapta sãvârşitã are relevanţã pe plan disciplinar,
penal şi material, în acelaşi timp. La individualizarea sancţiunii disciplinare se va ţine
seama de cauzele şi gravitatea abaterii disciplinare, împrejurãrile în care aceasta a fost
sãvârşitã, gradul de vinovãţie şi consecinţele abaterii, comportarea generalã în serviciu a
funcţionarului public, precum şi de existenţa în antecedentele acestuia a altor sancţiuni
care nu au fost radiate, în condiţiile prevãzute de lege. Sancţiunile disciplinare care pot fi
aplicate funcţionarilor publici sunt urmãtoarele: a) mustrarea scrisã intervine în cazurile
în care funcţionarii publici sãvârşesc o primã abatere disciplinarã, fãrã intenţie, încãlcând
o normã ce reglementeazã atribuţiile de serviciu sau o anumitã regulã de comportare în
unitate, neaducând şi neputând sã aducã vreo pagubã materialã acesteia; b) diminuarea
drepturilor salariale cu 5-20% pe o perioadã de pânã la 3 luni reprezintã o sancţiune
disciplinarã cu caracter precumpãnitor patrimonial, determinatã de comiterea unor abateri
disciplinare care au avut drept consecinţã producerea unor pagube materiale unitãţii în
care este încadrat funcţionarul public; c) suspendarea dreptului de avansare în gradele
37
Antonie Iorgovan, Op. cit., 2002, p. 362.

29
de salarizare sau, dupã caz, de promovare în funcţia publicã pe o perioadã de 1-3
ani se aplicã acelor funcţionari care repetã, cu intenţie, abateri grave de la ordinea
disciplinarã din unitate, aducându-i acesteia prejudicii deosebite, în împrejurãri şi cu
antecedente disciplinare ce indicã un grad ridicat de periculozitate; d) trecerea într-o
funcţie inferioarã pe o perioadã de pânã la un an, cu diminuarea corespunzãtoare a
salariului, se aplicã pentru abateri cu un grad foarte ridicat de periculozitate şi eventual,
grave prejudicii cauzate unitãţii; e) destituirea din funcţie este mãsura sancţionatoare
extremã, cu caracter de excepţie, care se ia numai atunci când continuarea raportului
juridic de funcţiune cu funcţionarul public care a sãvârşit o abatere disciplinarã nu mai
este posibilã şi care are ca efect direct încetarea raportului de serviciu al celui în cauzã. Ea
se aplicã funcţionarilor care, cu intenţie, sãvârşesc o abatere gravã sau încalcã în mod
repetat obligaţiile de serviciu, inclusiv normele de comportare în unitate.

2.3. Constatarea abaterilor si aplicarea sanctiunilor


disciplinare

Constatarea sãvârşirii unei abateri disciplinare de cãtre un funcţionar public se poate


face din oficiu sau ca urmare a sesizãrii fãcute de un alt funcţionar public, de un organ al
administraţiei publice, de un alt organ de stat sau de un cetãţean oarecare. Procedura
propiu-zisã de constatare a faptei ce constituie abatere disciplinarã, denumitã şi cercetare
prealabilã, începe prin dispoziţia datã de conducãtorul instituţiei privind cercetarea
cauzelor şi împrejurãrilor procedurii încãlcãrii obligaţiilor de serviciu. De regulã,
cercetarea o face şeful ierarhic al funcţionarului care a sãvârşit abaterea, însã aceasta
poate fi încredinţatã şi unuia cu o funcţie superioarã sau oricãrui salariat desemnat în
acest scop. Procedura presupune: ascultarea funcţionarului public care a comis abaterea
disciplinarã; verificarea motivaţiei acestuia; analiza împrejurãrilor în care a fost comisã
fapta ilicitã; clarificarea cauzelor determinante; luarea în considerare a antecedentelor
disciplinare; stabilirea gravitãţii faptei; precizarea consecinţelor acesteia, inclusiv a
eventualelor pagube aduse instituţiei; încheierea unui proces-verbal de ascultare sau de
refuz a persoanei vinovate de a da relaţii în legãturã cu abaterea disciplinarã pe care a
sãvârşit-o; consemnarea rezultatelor cercetãrii într-un referat sau raport de cercetare
care, atunci când este cazul, se încheie cu propunerea de aplicare a unei anumite
sancţiuni disciplinare. Sancţiunile disciplinare nu pot fi aplicate decât dupã cercetarea
prealabilã a faptei sãvârşite şi dupã audierea funcţionarului public în cauzã.

3. Rãspunderea administrativ-contravenţionalã
3.1. Contravenţia –definiţie, trãsãturi şi conţinut

Constituie contravenţie fapta sãvârşitã cu vinovãţie, stabilitã şi sancţionatã


prin lege, ordonanţã, prin hotãrâre a Guvernului sau, dupã caz, prin hotãrâre a
consiliului local al comunei, oraşului, municipiului sau al sectorului municipiului
Bucureşti, a consiliului judeţean ori a Consiliului General al Municipiului
Bucureşti. Trãsãturile caracteristice care rezultã din definiţia contravenţiei sunt
urmãtoarele: fapta este sãvârşitã cu vinovãţie; fapta este stabilitã şi sancţionatã prin
lege sau alte acte normative expres prevãzute de legea-cadru. Legea sancţioneazã
faptele sãvârşite cu oricare dintre formele vinovãţiei prevãzute de dreptul comun:
intenţia (directã sau indirectã) ori culpa (prin uşurinţã sau neglijenţã). În cazul
persoanelor juridice de drept public, stabilirea vinovãţiei se face în funcţie de
competenţa stabilitã prin lege (drepturi şi obligaţii). Vinovãţia persoanei juridice de

30
drept privat se determinã în funcţie de atitudinea reprezentantului legal, faţã de
atribuţiile care revin societãţii comerciale (organizaţiei, fundaţiei etc.) respective, prin
actul legal de constituire (Statutul). Pericolul social al contravenţiei este mai redus
decât în cazul infracţiunii. Conţinutul constitutiv al contravenţiei are în vedere:
obiectul juridic, latura obiectivã, subiectele şi latura subiectivã38.
Obiectul juridic al unei contravenţii este valoarea socialã şi relaţiile sociale
create în jurul acestei valori, care sunt vãtãmate sau periclitate prin fapte prevãzute de
lege. Latura obiectivã a contravenţiei poate consta într-o acţiune, într-o
inacţiune sau din fapte comisiv-omisive. Urmãrile unei fapte contravenţionale pot lua
forma unor prejudicii materiale sau pot crea o stare de pericol pentru anumite valori
sociale. Între faptã şi urmarea vãtãmãtoare trebuie sã existe un raport de cauzalitate.
Subiect activ al rãspunderii contravenţionale este întotdeauna autoritatea care
este împuternicitã sã tragã la rãspundere pe cei care încalcã anumite dispoziţii legale.
Avem în vedere statul, mai precis o autoritate de stat sau a autonomiei locale,
persoana juridicã de drept privat care realizeazã, în condiţiile legii, un serviciu
public şi este învestitã cu atribuţii în acest sens, precum şi agentul constatator-
persoanã fizicã ce are o împuternicire în acest sens, potrivit legii, deşi nu deţine o
funcţie publicã. Subiect pasiv al rãspunderii contravenţionale este persoana fizică
sau juridică care a sãvârşit contravenţia. Pentru a rãspunde administrativ-
contravenţional, persoana fizicã trebuie sã aibã împlinitã vârsta de 14 ani. Fapta
sãvârşitã de un minor sub 14 ani nu constituie contravenţie, iar între 14 şi 18 ani
minorul poate fi sancţionat, însã minimul şi maximul sancţiunii se reduc la jumãtate
din minimul şi maximul amenzii stabilite de actul normativ pentru fapta sãvârşitã.
Minorul care nu a împlinit vârsta de 16 ani nu poate fi sancţionat cu obligarea la
prestarea unei activitãţi în folosul comunitãţii. Latura subiectivã a contravenţiei
constã în vinovãţia fãptuitorului, adicã în atitudinea sa psihicã faţã de faptã şi de
urmãrile acesteia. Fapta prevãzutã ca fiind contravenţie se sancţioneazã indiferent de
forma vinovãţiei fãptuitorului, chiar dacã este sãvârşitã fãrã intenţie, exceptând
cazurile când prin actul normativ se dispune altfel.

3.2. Cauzele care înlãturã caracterul contravenţional al


faptei

Cauzele care înlãturã caracterul contravenţional al faptei sunt acele stãri,


situaţii sau împrejurãri a cãror existenţã face imposibilã realizarea uneia dintre
trãsãturile esenţiale ale contravenţiei-vinovãţia, conducând la inexistenţa acesteia.
În conformitate cu dispoziţiile art. 11 alin. 1 din Legea nr. 180/2002, caracterul
contravenţional al faptei este înlãturat în cazul urmãtoarelor situaţii: legitima
apãrare; starea de necesitate; constrângerea fizicã sau moralã; cazul fortuit;
iresponsabilitatea; beţia involuntarã completã; eroarea de fapt; infirmitatea,
dacã are legãturã cu fapta sãvârşitã. Nu rãspunde contravenţional nici minorul
care nu a împlinit vârsta de 14 ani . Toate aceste cauze înlãturã caracterul ilicit
(în cazul de faţã, contravenţional) al faptei comise şi în acelaşi timp are ca efect şi
exonerarea fãptuitorului de rãspunderea contravenţionalã, deşi fapta a fost comisã.
Prescripţia este şi ea o cauzã care înlãturã rãspunderea contravenţionalã şi implicit
caracterul ilicit (contravenţional) al faptei.
3.3. Sancţiunile contravenţionale
3.3.1. Generalitãţi
Actuala reglementare cadru, Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul
juridic al contravenţiilor face atât distincţia între cele douã principale categorii ale
sancţiunii disciplinare (principale şi complementare). A) Sancţiunile
contravenţionale principale, sunt urmãtoarele: a - avertismentul; b - amenda
38
Ioan Santai, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, vol. III, Sibiu 1998, pp. 103-104.

31
contravenţionalã; c - prestarea unei activitãţi în folosul comunitãţii; B)
Sancţiunile contravenţionale complementare sunt: a - confiscarea bunurilor
destinate, folosite sau rezultate din contravenţii; b - suspendarea sau anularea, dupã
caz, a avizului, acordului sau a autorizaţiei de exercitare a unei activitãţi; c - blocarea
contului bancar; d - suspendarea activitãţii agentului economic; e - închiderea unitãţii;
f - retragerea licenţei sau a avizului pentru anumite operaţiuni ori pentru activitãţi de
comerţ exterior, temporar sau definitiv; g - desfiinţarea lucrãrilor şi aducerea terenului
în starea iniţialã.
3.3.2. Sancţiunile contravenţionale principale
● Avertismentul constã în atenţionarea verbalã sau scrisã a contravenientului asupra
pericolului social al faptei sãvârşite, însoţitã de recomandarea de a respecta dispoziţiile
legale şi se aplicã numai în cazul în care fapta este de gravitate redusã.
● Amenda contravenţionalã este sancţiunea specificã ce se aplicã contravenientului,
care constã într-o sumã de bani pe care trebuie sã o plãteascã, având un cuantum
determinat între o limitã minimã şi una maximã, în funcţie de gradul de pericol social
al faptei sãvârşite. Amenda are caracter administrativ. Sumele rezultate din amenzi
contravenţionale, se fac venit la bugetul de stat, cu excepţia celor provenite din
amenzile aplicate în temeiul hotãrârilor autoritãţilor publice deliberative locale sau
judeţene, care se fac venit la aceste din urmã bugete.
● Prestarea unei activitãţi în folosul comunitãţii. Actualele reglementãri înlocuiesc,
în toate cazurile, sancţiunea închisorii contravenţionale, cu cea a prestãrii unei
activitãţi în folosul colectivitãţii. Sancţiunea prestãrii unei activitãţi în folosul
comunitãţii se aplicã de judecãtoria în a cãrei razã teritorialã a fost sãvârşitã fapta
contravenţionalã. Instanţa de judecatã primeşte procesul-verbal de la agentul
constatator (când acesta apreciazã cã sancţiunea amenzii nu este îndestulãtoare) în
termen de cel mult 48 de ore de la întocmire, pentru aplicarea sancţiunii
corespunzãtoare. Aceastã sancţiune se aplicã prin hotãrâre judecãtoreascã rãmasã
definitivã şi se pune în executare de instanţa care a pronunţat-o. O copie de pe
dispozitivul hotãrârii, însoţitã de mandatul de executare emis în acest scop, se
comunicã primãriei şi unitãţii de poliţie în a cãrei razã teritorialã îşi are domiciliul
contravenientul, precum şi contravenientului. Consiliul local stabileşte prin hotãrâre,
domeniile serviciilor publice şi locurile în care contravenienţii vor presta activitãţi în
folosul comunitãţii. Potrivit prevederilor legii speciale, aceste activitãţi pot fi prestate
în urmãtoarele domenii: întreţinerea parcurilor şi drumurilor, pãstrarea curãţeniei şi
igienizarea localitãţilor, desfãşurarea de activitãţi în folosul cãminelor pentru copii şi
bãtrâni, al orfelinatelor, spitalelor, şcolilor, grãdiniţelor. Primarul cãruia îi revine
obligaţia sã aducã la îndeplinire mandatul de executare, stabileşte de îndatã
conţinutul activitãţii ce urmeazã sã fie prestatã de contravenient, condiţiile în care
acesta executã sancţiunea, precum şi programul de lucru. Supravegherea executãrii
acestei sancţiuni se asigurã de cãtre persoanele împuternicite de primarul localitãţii şi
de poliţişti anume desemnaţi de unitatea de poliţie. În situaţia în care, cu rea-voinţã,
contravenientul nu se prezintã la primar pentru luarea în evidenţã şi executarea
sancţiunii, se sustrage de la executarea sancţiunii dupã începerea activitãţii sau nu îşi
îndeplineşte îndatoririle ce îi revin la locul de muncã, judecãtoria, la sesizarea
primarului, a unitãţii de poliţie sau a conducerii unitãţii la care contravenientul avea
obligaţia sã se prezinte şi sã presteze activitatea în folosul comunitãţii, poate înlocui
aceastã sancţiune cu sancţiunea amenzii. Legea nu admite cãi de atac împotriva
hotãrârii instanţei judecãtoreşti prin care s-a dispus aceastã sancţiune contravenţionalã.
Existã posibilitatea de a se face plângere numai împotriva mãsurilor luate cu
privire la conţinutul activitãţii prestate, la condiţiile în care se realizeazã precum şi
la modul în care se exercitã supravegherea.

3.3.3. Sancţiunile contravenţionale complementare

32
Persoana împuternicitã sã aplice sancţiunea dispune şi confiscarea bunurilor
destinate, folosite sau rezultate din contravenţii. În toate aceste situaţii, confiscarea
este caracterizatã ca o mãsurã de siguranţã sau o sancţiune contravenţionalã
complementarã care, de regulã, însoţeşte sancţiunea principalã. În procesul-verbal
încheiat, agentul constatator trebuie sã descrie bunurile supune confiscãrii şi sã ia
mãsurile de conservare sau de valorificare prevãzute de lege, fãcând menţiunile
corespunzãtoare în actul de constatare. Atunci când bunurile supuse confiscãrii nu se
gãsesc în naturã, cum ar fi spre exemplu un bun furat şi vândut altei persoane
neidentificate, contravenientul este obligat la plata în lei a contravalorii acestora.
Agentul constatator este obligat sã identifice proprietarul bunurilor confiscate şi dacã
acestea aparţin altei persoane decât contravenientul, va menţiona în procesul-verbal,
dacã este posibil, datele personale a proprietarului sau va preciza motivele pentru care
nu a fost posibilã identificarea acestuia. Suspendarea sau anularea, dupã caz, a
avizului, acordului sau a autorizaţiei de exercitare a unei activitãţi: suspendarea
exercitãrii dreptului de a conduce autovehicule pe timp de 1-3 luni are loc în cazul
sãvârşirii uneia din contravenţiile prevãzute de art. 40 din Decretul nr. 328/1966, cu
modificãrile ulterioare; retragerea ori anularea autorizaţiei reprezintã sancţiuni
complementare ce pot fi aplicate o datã cu sancţiunea amenzii, în situaţia sãvârşirii cu
intenţie sau din culpã, prin comisiune sau omisiune, a vreuneia din contravenţiile
stabilite de art. 104 din Legea nr. 52/1994 privind valorile şi bursele de valori.
Închiderea unitãţii este o sancţiune contravenţionalã complementarã care se aplicã
atunci când se constatã încãlcãri grave ale normelor reglementate de actele normative
şi a celor de convieţuire socialã. Astfel, în domeniul comercial şi al alimentaţiei
publice şi în general, ori de câte ori se presteazã un serviciu public pe baza unei
autorizaţii prealabile, se poate aplica sancţiunea retragerii autorizaţiei de funcţionare
sau a suspendãrii ori opririi activitãţii întregii unitãţi, a unei secţii sau a unor
instalaţii39. Oprirea activitãţii întregii unitãţi pentru o perioadã nelimitatã o putem
considera ca o închidere a acesteia şi apreciem cã are loc atunci când se dispune
retragerea autorizaţiei de funcţionare. Suspendarea activitãţii agentului economic,
luând spre exemplificare, tot cazul unui local public, se poate dispune pe o perioadã
cuprinsã între 10 şi 30 de zile pentru sãvârşirea unor contravenţii prevãzute de Legea
nr. 61/1991 şi poate sã aparã ca o sancţiune complementarã la sancţiunea principalã a
amenzii contravenţionale. Blocarea contului bancar se referã la dreptul societãţilor
bancare de a proceda la închiderea contului unei persoane juridice, în caz de abateri
repetate. Retragerea licenţei sau a avizului pentru anumite operaţiuni ori pentru
activitãţi de comerţ exterior, temporar sau definitiv, este o sancţiune
contravenţionalã complementarã prevãzutã pentru prima datã de o lege-cadru în
materie. Cazurile şi modalitãţile de aplicare sunt cele reglementate de normele speciale
din domeniul comerţului exterior. Desfiinţarea lucrãrilor şi aducerea terenului în
starea iniţialã este prevãzutã ca sancţiune complementarã în domeniu, atât de legea-
cadru, cât şi de Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executãrii construcţiilor şi unele
mãsuri pentru realizarea construcţiilor (modificatã) ca act normativ cu caracter special.
Această lege prevede că o datã cu aplicarea amenzii, se dispune oprirea executãrii
lucrãrilor sau desfiinţarea contractului nelegal realizate, pentru încadrarea în
prevederile autorizaţiei sau readucerea terenurilor la starea iniţialã, dupã caz, pentru
contravenţiile constatate în condiţiile acestui act normativ.
3.4. Procedura contravenţionalã
3.4.1. Constatarea contravenţiei
Constatarea contravenţiei se face printr-un proces-verbal încheiat de persoanele
prevãzute în actul normativ care stabileşte şi sancţioneazã contravenţia, denumite în
mod generic , agenţi constatatori. agentul constatator este persoana desemnatã prin
actul normativ de stabilire şi sancţionare a contravenţiei, cu competenţa de a constata
sãvârşirea unei fapte ilicite, care se încadreazã în aceastã categorie, într-un anumit
domeniu de activitate. Procesul-verbal de constatare a contravenţiei, trebuie sã
39
Mircea Preda, Op. cit. P. 221.

33
cuprindã: data şi locul unde a fost încheiat; numele, prenumele, calitatea şi instituţia
din care face parte agentul constatator; datele personale din actul de identitate,
inclusiv codul numeric personal, ocupaţia şi locul de muncã al contravenientului;
descrierea faptei contravenţionale cu indicarea datei, orei şi locului în care a fost
sãvârşitã, precum şi arãtarea tuturor împrejurãrilor ce pot servi la aprecierea
gravitãţii faptei şi la evaluarea eventualelor pagube pricinuite; indicarea actului
normativ prin care se stabileşte şi se sancţioneazã contravenţia; indicarea societãţii
de asigurãri în situaţia în care fapta a avut ca urmare producerea unui accident de
circulaţie; posibilitatea achitãrii în termen de 48 de ore a jumãtate din minimul
amenzii prevãzute de actul normativ, dacã acesta prevede o asemenea posibilitate;
termenul de exercitare a cãii de atac şi organul la care se depune plângerea. Când
contravenientul este o persoanã juridicã: denumirea, sediul, numãrul de înmatriculare
în registrul comerţului şi codul fiscal ale acesteia, precum şi datele de identificare ale
persoanei care o reprezintã. Procesul verbal de constatare a contravenţiei este un
act administrativ prin care se individualizeazã fapta ilicitã şi contravenientul, şi
nu un act administrativ jurisdicţional40. Lipsa uneia dintre elementele pe care
trebuie sã le cuprindã procesul-verbal, considerate de lege esenţiale, atrage nulitatea
actului respectiv (care se constatã din oficiu) şi se referã la: numele, prenumele şi
calitatea agentului constatator; numele şi prenumele contravenientului, persoanã fizicã;
lipsa denumirii şi a sediului, în cazul persoanei juridice; fapta sãvârşitã; data comiterii
acesteia; semnãtura agentului constatator; obiecţiunile contravenientului cu privire la
conţinutul actului de constatare. Procesul-verbal se semneazã pe fiecare paginã de
agentul constatator şi de contravenient, iar dacã acesta din urmã nu se aflã de faţã,
refuzã sau nu poate sã semneze, se va face menţiune despre aceastã împrejurare,
confirmatã de cel puţin un martor. În acest caz, procesul-verbal va cuprinde şi datele
de identitate şi semnãtura martorului. Prin lege se interzice ca un alt agent constatator
sã aibã calitatea de martor. Procesul-verbal poate fi încheiat şi în lipsa unui martor,
însã se vor menţiona în mod obligatoriu motivele care au condus la aceastã
împrejurare. Greşita încadrare a faptei nu atrage nulitatea procesului-verbal 41.
Procesul-verbal se întocmeşte în douã exemplare, originalul se reţine de agentul
constatator, iar copia se remite contravenientului.
3.4.2. Aplicarea sancţiunilor contravenţionale
Dacã agentul constatator aplicã şi sancţiunea, iar contravenientul este prezent la
încheierea procesului-verbal, copia de pe acesta şi înştiinţarea de platã se înmâneazã
contravenientului, pe bazã de semnãturã de primire (fãcându-se menţiune în acest sens,
în procesul-verbal). În cazul în care contravenientul nu este prezent sau, deşi prezent,
refuzã sã semneze procesul-verbal, comunicarea acestuia (şi a înştiinţãrii de platã) se
face de cãtre agentul constator în termen de cel mult o lunã de la data încheierii.
Comunicarea procesului-verbal şi a înştiinţãrii de platã se face prin poştã, cu aviz de
primire sau prin afişare la domiciliul persoanei fizice sau la sediul persoanei juridice
contraveniente; operaţiunea de afişare se consemneazã într-un proces-verbal semnat de
cel puţin un martor. Dacã actul normativ de stabilire a contravenţiilor menţioneazã în
mod expres o asemenea posibilitate, contravenientul poate achita pe loc sau în termen
de 48 de ore de la data încheierii procesului-verbal, jumãtate din minimul amenzii
prevãzute în actul normativ; plata se face la CEC sau la trezoreria finanţelor publice şi
are drept consecinţã încetarea oricãrei urmãriri. Termenul general de aplicare a
amenzilor contravenţionale (6 luni) curge de la data sãvârşirii faptei, cu excepţia
contravenţiilor continue, când se ia în calcul data constatãrii faptei.
3.4.3. Cãile de atac împotriva actelor de sancţionare a contravenţiilor
Exercitarea cãii de atac împotriva actelor de sancţionare a contravenţiilor şi de
aplicare a sancţiunii, constã în plângerea care se poate face împotriva procesului-
verbal întocmit, în termen de 15 zile de la data înmânãrii sau comunicãrii acestuia,
40
I. Iovãnaş, Consideraţii teoretice cu privire la rãspunderea administrativã, Tezã de doctorat, Cluj-
Napoca, p. 222.
41
Mircea Preda, Op. cit., p. 226.

34
dupã caz, de cãtre contravenient, dar şi de partea vãtãmatã ori persoana cãreia îi
aparţin bunurile confiscate (alta decât contravenientul). Plângerea suspendã
executarea. În toate cazurile, plângerea se depune la organul din care face parte
agentul constatator şi va fi însoţitã de copia procesului-verbal. Acest organ este
obligat sã primeascã plângerea şi sã elibereze depunãtorului o dovadã în acest sens.
Plângerea, împreunã cu dosarul cauzei, se trimite de îndatã judecãtoriei în a cãrei
circumscripţie teritorialã a fost sãvârşitã contravenţia, care este obligatã sã o
soluţioneze cu precãdere. Judecãtoria fixeazã termen de judecatã, fãrã a depãşi 30 de
zile şi dispune citarea contravenientului sau, dupã caz, a persoanei care a fãcut
plângerea, a organului care a aplicat sancţiunea, a martorilor indicaţi, a oricãror alte
persoane în mãsurã sã contribuie la rezolvarea cauzei, precum şi a societãţii de
asigurãri menţionatã în proces-verbal, dacã fapta a avut ca urmare producerea unui
accident de circulaţie. Dupã ce verificã dacã plângerea a fost introdusã în termen,
instanţa ascultã pe cel care a fãcut-o şi pe celelalte persoane citate prezente,
administreazã orice alte probe necesare pentru verificarea legalitãţii şi temeiniciei
procesului-verbal şi hotãrãşte asupra sancţiunii, despãgubirii stabilite şi a mãsurii
confiscãrii. Hotãrârea poate fi atacatã cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare,
la secţiunea de contencios administrativ a tribunalului, motivele de recurs putând fi
susţinute şi oral în faţa instanţei. Recursul suspendã executarea hotãrârii.

3.4.4. Executarea sancţiunilor contravenţionale


Procesul-verbal neatacat în termenul legal de 15 zile de la data înmânãrii sau
comunicãrii, precum şi hotãrârea judecãtoreascã irevocabilã prin care s-a soluţionat
plângerea, constituie titlu executoriu, fãrã vreo altã formalitate. Avertismentul se
considerã executat prin atenţionarea oralã a contravenientului prezent la constatarea şi
sancţionarea faptei ilicite sau prin comunicarea procesului-verbal în celelalte cazuri.
Amenda contravenţionalã este pusã în executare de cãtre organul din care face
parte agentul constatator (atunci când nu se exercitã calea de atac împotriva
procesului-verbal de constatare a contravenţiei, în termenul prevãzut de lege) sau
instanţa judecãtoreascã (în celelalte cazuri). Procesul-verbal de constatare sau, dupã
caz, dispozitivul hotãrârii judecãtoreşti prin care s-a soluţionat plângerea constituie
titluri executorii. În concret, executarea se face asupra veniturilor sau a celorlalte
bunuri ale contravenientului, în condiţiile prevederilor legale privind executarea silitã
a creanţelor bugetare, dupã cum urmeazã: în cazul persoanelor fizice, prin reţinerea
din salariu pentru contravenientul salariat sau prin înfiinţarea sechestrului asigurãtor
asupra bunurilor şi procedura vânzãrii acestora dacã cel în cauzã nu este salariat; în
situaţia persoanelor juridice, prin decontare bancarã.

4. Rãspunderea administrativ -patrimonialã

4.1. Principii generale


Principii constituţionale care se referã la rãspunderea pentru daunele aduse
persoanelor fizice şi juridice de cãtre stat, autoritãţi publice sau funcţionari publici sunt :
statul rãspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile
judiciare sãvârşite în procesele penale; autoritãţile publice rãspund
patrimonial pentu pagubele cauzate prin acte administrative sau prin
nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, cu posibilitatea
introducerii în cauzã a funcţionarului vinovat de încãlcarea legii;
funcţionarul public împotriva cãruia s-a formulat personal acţiunea în
justiţie, rãspunde solidar cu autoritatea publicã administrativã pentru
pagubele produse în condiţiile precizate.

4.2. Condiţii specifice aplicabile rãspunderii administrativ –


patrimoniale

35
Rãspunderea administrativ–patrimonialã poate interveni numai în cazul în care sunt
întrunite urmãtoarele condiţii specifice: a) existenţa unui act administrativ ilegal (sau a
refuzului nejustificat de a satisface o cerere privitoare la un drept). Acţiunea în justiţie
împotriva administraţiei publice nu este posibilã decât pentru un act reclamat a fi ilegal,
instanţa judecãtoreascã fiind singura în mãsurã sã confirme sau nu aceastã presupunere.
Totodatã, acţiunea pentru repararea materialã ori moralã a unui prejudiciu nu este posibilã
decât în situaţia în care paguba respectivã se dovedeşte în instanţã cã a fost creatã în
aceste împrejurãri. Nu poate fi stabilitã rãspunderea administrativ–patrimonialã în
condiţiile în care prejudiciul a fost cauzat printr-un act administrativ exceptat de la
procedura contenciosului administrativ ; b) existenţa unui prejudiciu. În cazul admiterii
plângerii, instanţa va dispune şi în legãturã cu daunele materiale şi morale solicitate ; c)
raportul de cauzalitate între actul administrativ şi prejudiciu. Cercetarea şi analiza
legãturii cauzale reprezintã o operaţie pe care o întreprinde instanţa de judecatã care are
obligaţia sã constate dacã, obiectiv, actul administrativ ilicit a favorizat producerea
prejudiciului reclamat ; d) culpa autoritãţii publice.

CAPITOLUL 9
CONTROLUL ACTIVITÃŢII ADMINISTRAŢIEI PUBLICE

1. Controlul parlamentar asupra activitãţii administrative

1.1. Controlul exercitat de Parlament asupra activitãţii


Preşedintelui României
Se exercitã în trei modalitãţi42: A) controlul de plină competenţă : numai în cazuri
excepţionale Preşedintele Republicii poate declara mobilizarea generalã sau parţialã a
forţelor armate, fãrã aprobarea Parlamentului, dar el este obligat sã supunã ulterior
aceastã hotãrâre aprobãrii, acestui din urmã organ, în cel mult 5 zile de la adoptare. Tot
un control de plinã competenţã este şi cel asupra mãsurilor luate de Preşedintele
României, în caz de agresiune armatã îndreptatã împotriva ţãrii. Dacã Parlamentul nu se
aflã în sesiune, el se convoacã de drept în termen de 24 de ore de la declanşarea
agresiunii, pentru a se pronunţa asupra mãsurilor luate de Preşedinte ; B) sesizarea : în
42
Tudor Drãganu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. II, Universitatea Ecologicã “Dimitrie
Cantemir”, Facultatea de Drept, Târgu-Mureş, 1995, pp. 179-185.

36
cazul sãvârşirii unor fapte grave prin care se încalcã prevederile Constituţiei, Preşedintele
României poate fi suspendat din funcţie, în şedinţa comunã a Camerei Deputaţilor şi
Senatului. Dacã propunerea de suspendare din funcţie este aprobatã, în cel mult 30 de
zile se organizeazã un referendum pentru demiterea Preşedintelui. Tot un control de
sesizare este exercitat de Parlament şi în ipoteza prevãzutã de art. 84 alin. 3. din
Constituţie. Astfel, Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţã comunã, pot hotãrî punerea
sub acuzare a Preşedintelui României pentru înaltã trãdare, cu votul a cel puţin douã
treimi din numãrul deputaţilor şi senatorilor. Competenţa de judecatã aparţine Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie Preşedintele este demis de drept la data rãmânerii definitive a
hotãrârii de condamnare ; C) avize sau aprobări prealabile sau ulterioare : Preşedintele
României poate cere corpului electoral sã se pronunţe prin referendum, numai dupã
consultarea Parlamentului. Punctul de vedere al Parlamentului are natura unui aviz
consultativ.

1.2. Controlul Parlamentului asupra activitãţii Guvernului

Guvernul rãspunde politic numai în faţa Parlamentului pentru întreaga sa


activitate”43. Fiecare membru al Guvernului rãspunde “politic, solidar cu ceilalţi membri,
pentru activitatea Guvernului şi pentru actele acestuia”. Aceastã rãspundere se poate
stabili, fie la iniţiativa Guvernului, care declarã cã-şi angajeazã rãspunderea politicã în
faţa Parlamentului, fie la iniţiativa organului legiuitor. Principalele procedee de control
parlamentar asupra Guvernului sunt: întrebarea, interpelarea, ancheta parlamentarã şi
moţiunea de cenzurã. Întrebarea vizeazã un aspect concret sau orientarea Guvernului
într-o problemã determinatã a politicii sale. Întrebarea se formuleazã oral, iar cel
chestionat poate rãspunde pe loc sau poate indica ziua când va comunica rãspunsul.
Întrebãrile nu sunt urmate de dezbateri. Interpelarea conţine cererea adresatã Guvernului
pentru a da explicaţii asupra politicii sale într-un domeniu de activitate. Ea se face numai
în scris şi asupra rãspunsului au loc dezbateri, finalizate printr-o moţiune parlamentarã.
Ancheta parlamentarã este organizatã fie prin intermediul unei comisii ad-hoc, fie al
unei comisii permanente. În prima ipotezã, propunerea de constituire a unei comisii de
anchetã trebuie fãcutã de cel puţin o treime din numãrul membrilor Camerei. Comisia de
anchetã prezintã un raport, care este dezbãtut în Camera Deputaţilor. Ancheta
parlamentarã are întotdeauna un obiectiv determinat, fiind temporarã şi specializatã, în
raport cu mandatul stabilit. Moţiunea de cenzurã urmãreşte angajarea unei dezbateri
parlamentare asupra politicii de ansamblu a Guvernului, în vederea demiterii sale.
Adoptarea moţiunii de cenzurã atrage retragerea încrederii Parlamentului, ceea ce
echivaleazã cu demiterea Guvernului. Ea se dezbate şi se supune la vot în şedinţa comunã
a camerelor reunite, putând fi adoptatã cu o majoritate absolutã. Conform Constituţiei,
Numai Camera Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele României au dreptul sã cearã
urmãrirea penalã a membrilor Guvernului pentru faptele sãvârşite în exerciţiul funcţiei
lor. Dacã s-a cerut urmãrirea penalã, Preşedintele României poate dispune suspendarea
acestora din funcţie. Trimiterea în judecatã a unui membru al Guvernului atrage
suspendarea lui din funcţie. Competenţa de judecatã aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie.
1.3. Controlul Parlamentului asupra unor servicii publice care
nu fac parte din structura Guvernului
Controlul asupra activitãţii Serviciului Român de Informaţii este efectuat de
Parlament în şedinţa comunã a celor douã Camere şi prin comisia parlamentarã
permanentã competentã. Parlamentul, în şedinţa comunã a Camerelor, poate elibera din
funcţie pe directorul Serviciului Român de Informaţii, la propunerea Preşedintelui sau a
cel puţin o treime din numãrul total al deputaţilor şi senatorilor. Consiliul Suprem de
Apãrare a Ţãrii prezintã anual Parlamentului o dare de seamã asupra activitãţii
desfãşurate. În şedinţa comunã a celor douã Camere ale Parlamentului, acesta poate sã
aprobe sau sã dezaprobe raportul Consiliului.

43
M.Constantinescu, I.Muraru, op.cit., p. 248.

37
1.4. Controlul Parlamentului asupra administraţiei publice
prin instituţia Avocatul Poporului
Conform Legii nr. 35/1997, instituţia Avocatul Poporului are drept scop apãrarea
drepturilor şi libertãţilor cetãţenilor în raporturile lor cu autoritãţile publice. În
activitatea sa, Avocatul Poporului este independent de orice autoritate publicã şi nu se
substituie nici unei autoritãţi. Autoritãţile publice sunt obligate sã comunice şi sã punã la
dispoziţia Avocatului Poporului informaţiile, documentele sau actele pe care le deţin în
legãturã cu cererile care au fost adresate Avocatului Poporului, acordându-i sprijin pentru
exercitarea atribuţiilor sale. Numirea Avocatului Poporului se face pe o perioadă de cinci ani.
Avocatul Poporului este numit de cele două camere ale Parlamentului, reunite în şedinţă comună.
Avocatul Poporului are urmãtoarele atribuţii: primeşte şi repartizeazã cererile fãcute de
persoanele lezate prin încãlcarea drepturilor sau libertãţilor cetãţeneşti de cãtre autoritãţile
administraţiei publice şi decide asupra acestor cereri; urmãreşte rezolvarea legalã a
cererilor primite şi cere autoritãţilor sau funcţionarilor administrativi în cauzã încetarea
încãlcãrii drepturilor şi libertãţilor cetãţeneşti, repunerea în drepturi a petiţionarului şi
repararea pagubei; reprezintã instituţia Avocatul Poporului în faţa Camerei Deputaţilor, a
Senatului şi a celorlalte autoritãţi publice, precum şi în relaţiile cu persoanele fizice sau
juridice ş.a. În cazul în care, în urma cercetãrilor fãcute, Avocatul Poporului constatã cã
plângerea persoanei lezate este întemeiatã, el va cere în scris autoritãţii administraţiei
publice care a încãlcat drepturile acesteia sã reformeze sau sã revoce actul administrativ şi
sã repare pagubele produse, precum şi sã repunã persoana lezatã în situaţia anterioarã.
Dacã autoritatea administrativã sau funcţionarul public nu înlãturã în termen de 30 de
zile ilegalitãţile comise, Avocatul Poporului se va adresa autoritãţilor administraţiei
publice superioare, care trebuie sã-i comunice în termen de 45 de zile mãsurile luate. În
cazul în care autoritatea publicã sau funcţionarul public aparţine administraţiei publice
locale, Avocatul Poporului se adreseazã prefectului, care trebuie sã-i comunice hotãrârea
luatã în termen de 45 de zile. O modificare importantă adusă de noua lege a
contenciosului administrativ, nr. 554/2004, este aceea că Avocatul Poporului poate
introduce acţiune în contencios administrativ.

2. Controlul administrativ

2.1. Controlul administrativ intern


Controlul administrativ intern se caracterizeazã prin aceea cã se exercitã de cãtre
funcţionari din interiorul organului administrativ, de cãtre conducãtorul acestuia sau de
alţi funcţionari. Controlul intern poate avea un caracter general sau specializat. Controlul
intern general are loc în virtutea subordonãrii ierarhice din interiorul organului
administrativ. Funcţionarul ierarhic superior are drept de control asupra întregii activitãţi
a funcţionarilor inferiori. Este general pentru cã se exercitã atât asupra actelor, cât şi
asupra faptelor subordonaţilor şi urmãreşte atât legalitatea, cât şi oportunitatea mãsurilor
luate de aceştia. Auditul intern este o activitate organizatã independent în structura unei
instituţii publice şi în directa subordonare a conducãtorului acesteia, care constã în
efectuarea de verificãri, inspecţii şi analize ale sistemului propriu de control intern, în
scopul evaluãrii obiective a mãsurii în care acesta asigurã îndeplinirea obiectivelor
instituţiei publice şi utilizarea resurselor în mod economic, eficace şi eficient şi pentru a
raporta conducerii constatãrile fãcute, slãbiciunile identificate şi mãsurile propuse de
corectare a deficienţelor şi de ameliorare a performanţelor sistemului de control intern.
Auditul intern este, deci, tot o formã de control intern, cu caracter general, situându-se
însã, pe o treaptã superioarã controlului intern propriu-zis. Controlul intern specializat
este un control financiar preventiv şi un control de gestiune. Controlul financiar
preventiv este o activitate prin care se verificã legalitatea şi regularitatea operaţiunilor
efectuate pe seama fondurilor publice sau a patrimoniului public, înainte de aprobarea
acestora. Obiectul controlului financiar preventiv îl constituie toate actele şi operaţiunile
din care se nasc, se modificã ori se sting drepturi şi obligaţii patrimoniale pentru organe

38
de stat, instituţii şi alte entitãţi publice44. Controlul financiar preventiv este de competenţa
conducãtorilor direcţiilor, serviciilor sau compartimentelor financiar-contabile din
ministere şi alte organe centrale de stat, respectiv din cadrul administraţiei publice locale
şi al instituţiilor subordonate lor. Controlul intern de gestiune are ca obiectiv verificarea
respectãrii normelor juridice privitoare la: integritatea, pãstrarea şi paza bunurilor şi
valorilor de orice fel, deţinute cu orice titlu; utilizarea valorilor materiale şi casarea de
bunuri; efectuarea încasãrilor şi plãţilor în lei şi valutã, în numerar sau prin cont bancar;
întocmirea şi circulaţia documentelor de evidenţã primarã tehnico-operativã şi contabilã 45.
Controlul intern de gestiune se exercitã de cãtre un compartiment specializat, subordonat
direct conducãtorului organului administraţiei publice.
2.2. Controlul administrativ extern
Controlul administrativ extern este exercitat de cãtre organe sau funcţionari din
afara celor controlate. În funcţie de raporturile dintre organele de control şi organul
controlat, distingem: controlul ierarhic, controlul tutelar şi controlul extern specializat.
Controlul ierarhic este exercitat de organele ierarhic superioare celor controlate. El
apare ca o consecinţã a raporturilor de subordonare dintre cele douã organe. Dreptul de
control ierarhic, întocmai ca şi cel intern general, nu trebuie prevãzut expres de lege.
Controlul ierarhic se exercitã asupra întregii activitãţi a organelor subordonate, atât asupra
actelor, cât şi asupra faptelor. De asemenea, el are în vedere atât legalitatea, cât şi
oportunitatea activitãţii organelor inferioare. Controlul tutelar este un control
administrativ exercitat de organele centrale ale administraţiei publice asupra
administraţiei publice descentralizate. Controlul tutelar are anumite trãsãturi
caracteristice, care îl deosebesc de controlul ierarhic: în timp ce controlul ierarhic este
exercitat de organul ierarhic superior, controlul tutelar nu este exercitat de un organ
supraordonat ierarhic, deşi se aflã în sistemul administraţiei publice la un nivel superior
de reprezentare a intereselor generale ale societãţii; tocmai pentru cã, în cazul controlului
ierarhic, între organul de control şi organul controlat existã un raport de subordonare
administrativã, el nu trebuie prevãzut expres de lege, în timp ce controlul tutelar trebuie
expres reglementat prin lege; în timp ce organul de control ierarhic poate revoca sau anula
actele organului inferior controlat, organul de control tutelar poate doar sesiza organul
emitent, Guvernul sau instituţia de contecios administrativ, care se vor pronunţa prin acte
definitive asupra legalitãţii sau oportunitãţii actelor controlate. Guvernul numeşte câte un
prefect în fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti, iar prefectul exercitã controlul asupra
legalitãţii actelor administrative ale consiliului local, ale primarului, ale consiliului
judeţean şi ale preşedintelui consiliului judeţean. Ministerul Administraţiei şi
Internelor îndeplineşte printre alte funcţii şi pe acelea de îndrumare, sprijin şi control al
autoritãţilor administraţiei publice locale şi al aparatului propriu al acestora, în aplicarea
corectã a prevederilor legale şi în îndeplinirea atribuţiilor ce le sunt conferite de lege. Prin
reorganizarea Corpului de control al primului-ministru din cadrul aparatului de lucru al
primului-ministru, s-a înfiinţat ca instituţie publicã cu personalitate juridicã, Corpul de
Control al Guvernului, aflat în subordinea Autoritãţii Naţionale de Control (aceasta din
urmã, aflatã, la rândul sãu, în subordinea Guvernului). Sfera de competenţã a acestui
organism de control este: controlul activitãţilor aparatului de lucru al Guvernului, a
ministerelor şi celorlalte organe de specialitate, a autoritãţilor din subordinea acestora.
Controlul administrativ extern specializat se caracterizeazã , întocmai ca şi controlul
ierarhic şi controlul tutelar, prin aceea cã este exercitat din exteriorul organului controlat.
Spre deosebire de controlul ierarhic însã, controlul extern specializat este efectuat nu de
organe ierarhic superioare, ci de alte organe administrative. De aici decurg douã
importante consecinţe46: acest control nu se exercitã asupra întregii activitãţi a organelor
controlate, ci numai asupra anumitor aspecte precis determinate şi care se încadreazã în
specificul activitãţii organului de control; dreptul de control nu este subînţeles, ci trebuie
prevãzut expres de lege. . Controlul extern specializat exercitat de organele
administrative ce rãspund de activitatea dintr-un anumit domeniu sau ramurã se
limiteazã la acte şi fapte ale organelor controlate, ce se încadreazã în profilul organului de

44
Ioan Gliga, Dreptul finanţelor publice, Bucureşti, E.D.P., 1992, p. 233
45
A se vedea I.Gliga, Drept financiar public, Bucureşti, Editura ALL, 1994, p. 304.
46
Ilie Iovãnaş, op.cit., vol. II, p. l14.

39
control. Controlul extern specializat, exercitat de organe speciale de control, este
înfãptuit de Autoritatea Naţionalã de Control şi Curtea de Conturi.

3. Controlul judecãtoresc asupra legalitãţii actelor administrative

3.1. Caracterizare generalã


Controlul judecãtoresc se exercitã numai asupra actelor administrative şi a faptelor
asimilate acestora, cu excluderea operaţiunilor tehnico-materiale, a actelor civile,
comerciale sau de dreptul muncii, având în vedere doar acele manifestãri de voinţã în care
organul administrativ apare ca subiect de drept învestit cu atribuţii de putere publicã şi nu
ca persoanã juridicã de drept privat. Controlul judecãtoresc asupra actelor administrative
constã numai în verificarea legalitãţii, nu şi a oportunitãţii acestora. Controlul
judecãtoresc este un control ulterior adoptãrii sau executãrii actului administrativ, el
verificând legalitatea unor mãsuri deja existente şi nu a unor mãsuri viitoare. Controlul
judecãtoresc asupra actelor administrative are un caracter subsidiar. Faţã de controlul
administrativ, care se exercitã asupra tuturor organelor administrative inferioare, fãrã
excepţie şi fãrã termene, atât în privinţa legalitãţii, cât şi a oportunitãţii mãsurilor
administrative, controlul judecãtoresc nu poate fi înfãptuit decât dupã ce s-a încercat
restabilirea legalitãţii pe cale administrativã a reclamaţiei, sub forma recursului graţios
sau ierarhic. Controlul judecãtoresc al legalitãţii actelor administrative este un control de
plinã jurisdicţie. Aceasta, deoarece instanţele judecãtoreşti au competenţa de a constata
ilegalitatea actelor, de a le anula, de a obliga organul emitent la luarea anumitor mãsuri
administrative, precum şi de a acorda despãgubiri. Controlul judecãtoresc se desfãşoarã în
baza unei proceduri specifice, bazatã pe contradictorialitatea pãrţilor şi independenţa
judecãtorilor, declanşatã prin sesizarea instanţei de judecatã de cãtre partea vãtãmatã în
drepturile sale printr-un act administrativ ilegal.

3.2. Contenciosul administrativ.


Contenciosul administrativ român este guvernat de Legea nr. 554/2004, publicată în
Monitorul Oficial, Partea I, nr. 1154 din 07.12.2004. Conform art. 2 alin. 1 lit.e) din
Legea nr. 554/2004, contenciosul administrativ reprezintă activitatea de
soluţionare, de către instanţele de contencios administrativ competente potrivit legii, a
litigiilor în care cel puţin una din părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut
fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei
legi, fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o
cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim. Actul administrativ din a
cărui emitere sau încheiere se naşte conflictul dedus instanţei de contencios administrativ
este definit de aceeaşi lege ca reprezentând actul unilateral cu caracter individual sau
normativ, emis de o autoritate publică în vederea executării ori a organizării executării
legii, dând naştere, modificând sau stingând raporturi juridice. Autoritatea
publică este, conform legii nr. 554/2004, orice organ de stat sau al unităţilor
administrativ teritoriale care acţionează, în regim de putere publică, pentru satisfacerea
unui interes public; sunt asimilate autorităţilor publice şi persoanele juridice de drept
privat care, potrivit legii, au obţinut statut de utilitate publică ori sunt autorizate să
presteze un serviciu public. Legea nr. 554/2004 introduce, ca element de noutate faţă de
vechea reglementare, competenţa exclusivă a instanţelor de contencios administrativ cu
privire la litigiile care apar în fazele premergătoare încheierii unui contract administrativ,
precum şi orice litigii legate de aplicarea şi executarea contractului administrativ, cazuri
în care aceste instanţe vor ţine cont de regula conform căreia principiul libertăţii
contractuale este subordonat principiului priorităţii interesului public. Categoriile de acte
care NU pot fi atacate în contenciosul administrativ: actele administrative ale
autorităţilor publice care privesc raporturile acestora cu Parlamentul; actele de

40
comandament cu caracter militar; actele administrative pentru modificarea sau
desfiinţarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară. Cine poate
fi titularul acţiunii în contencios administrativ? Conform art. 1 al Legii nr. 554/2004,
pot fi subiecte de sezină (pot sesiza instanţa de contencios administrativ) următoarele
categorii de persoane: 1) orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său
sau într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau
prin nesoluţionarea în termen legal a unei cereri. Această persoană se poate adresa
instanţei de contencios administrativ competente pentru anularea actului, recunoaşterea
dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată; 2)
persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim printr-un act
administrativ individual, adresat altui subiect de drept (este vorba deci despre o acţiune
introdusă de o terţă persoană); 3) Avocatul Poporului, dacă apreciază, ca urmare a
controlului realizat în baza unei sesizări a unei persoane fizice, că ilegalitatea actului sau
excesul de putere al autorităţii administrative nu poate fi înlăturat decât prin justiţie.
Instanţa de contencios administrativ sesizată este cea de la domiciliul petentului. Persoana
fizică ce a sesizat Avocatul Poporului dobândeşte, de drept, calitatea de reclamant,
urmând a fi citată în această calitate; 4) Ministerul Public, atunci când, în urma exercitării
atribuţiilor prevăzute de legea sa organică, apreciază că încălcările drepturilor, libertăţilor
şi intereselor legitime ale persoanelor se datorează existenţei unor acte administrative
unilaterale individuale ale autorităţilor publice emise cu exces de putere va sesiza instanţa
de contencios administrativ de la domiciliul petentului. La fel ca şi în cazul Avocatului
Poporului, petiţionarul dobândeşte de drept calitatea de reclamant, urmând a fi citat în
această calitate; 5) autoritatea publică emitentă a unui act administrativ nelegal poate să
solicite instanţei constatarea nulităţii acestuia. Este vorba numai de actele ce nu mai pot
fi revocate întrucât au intrat în circuitul civil şi au produs efecte juridice; 6) persoana
vătămată în drepturile sale sau în interesele sale legitime, prin ordonanţe sau dispoziţii
din ordonanţe ale Guvernului neconstituţionale se poate adresa instanţei de contencios
administrativ în condiţiile legii nr. 554/2004; 7) Prefectul, Agenţia Naţională a
Funcţionarilor Publici şi orice persoană de drept public vătămată într-un drept sau, după
caz, când s-a vătămat un interes legitim (este vorba de un interes legitim de natură
publică).
Tutela administrativă . Tutela administrativă înseamnă dreptul conferit de lege
prefectului de a ataca, într-un anumit termen, în faţa instanţei de contencios administrativ,
actele emise de autorităţile administraţiei publice locale, dacă le consideră nelegale. Dacă
este vorba de acte administrative individuale, dreptul prefectului de a le ataca în faţa
instanţei de contencios administrativ se prescrie în termen de 6 luni de la data la care a
cunoscut existenţa actului nelegal. Pentru motive bine întemeiate, prefectul poate
introduce acţiune şi peste acest termen, însă nu mai târziu de un an de la data emiterii
actului. Dacă însă este vorba de acte administrative normative, acţiunea poate fi introdusă
oricând. De asemenea, şi Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici (ANFP) poate ataca
în faţa instanţei de contencios administrativ actele autorităţilor publice centrale şi locale
prin care se încalcă legislaţia privind funcţia publică, în condiţiile Legii nr. 554/2004 a
contenciosului administrativ şi ale Statutului funcţionarului public. Actul astfel atacat de
prefect sau de ANFP este suspendat de drept până la soluţionarea cauzei. Excepţia de
nelegalitate. Conform art. 4 alin. 1, legalitatea unui act administrativ unilateral poate fi
cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii
interesate. Dacă instanţa va constata că de actul administrativ depinde soluţionarea
litigiului pe fond, va sesiza instanţa de contencios administrativ competentă şi va
suspenda cauza. Aşadar, excepţia de nelegalitate poate fi ridicată în faţa unei alte instanţe
decât cea de contencios administrativ (deci în cadrul unui litigiu civil, comercial etc.) şi
numai dacă de acel act administrativ unilateral depinde soluţionarea pe fond a
respectivului litigiu. Singurul motiv pentru care instanţa în faţa căreia se ridică excepţia

41
poate refuza sesizarea instanţei competente de contencios administrativ este acela că de
respectivul act administrativ nu depinde soluţionarea fondului cauzei. Instanţa de
contencios administrativ sesizată cu excepţia de nelegalitate a unui act administrativ
unilateral de către instanţa civilă, comercială etc. în faţa căreia s-a ridicat această
excepţie, se pronunţă asupra ei de urgenţă, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, iar
soluţia pe care o dă poate fi atacată cu recurs, în 48 de ore de la pronunţare sau de la
comunicare. Dacă instanţa de contencios administrativ constată nelegalitatea actului,
instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia va soluţiona respectivul litigiu fără a ţine seama
de actul a cărui nelegalitate a fost constatată.
Procedura prealabilă. Înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ
competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său sau într-un interes
legitim printr-un act administrativ unilateral, trebuie să solicite autorităţii publice care a
emis actul sau organului ierarhic superior (dacă acesta există), în termen de 30 de zile de
la data comunicării actului, revocarea în tot sau în parte a actului (aşa-numita plângere
prealabilă). Pentru motive temeinice, plângerea prealabilă se poate introduce şi peste
termenul de 30 de zile, dar nu mai târziu de 6 luni de la data emiterii actului. Poate să
introducă plângere prealabilă şi persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes
legitim printr-un act administrativ cu caracter individual adresat altui subiect de drept, în
termen de 6 luni de la data la care a luat cunoştinţă, pe orice cale, de existenţa actului.
Plângerea prealabilă se soluţionează de către autoritatea publică emitentă sau organul
ierarhic superior (dacă acesta a fost sesizat) în termen de 30 de zile de la înregistrarea
cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen. Procedura prealabilă nu este obligatorie în
cazul: acţiunilor introduse de prefect, Avocatul Poporului, Ministerul Public sau Agenţia
Naţională a Funcţionarilor Publici; acţiunilor ce privesc cererile celor vătămaţi prin
ordonanţe sau dispoziţii din ordonanţe; în cazul acţiunilor ce au ca obiect excepţia de
nelegalitate. Obiectul acţiunii în contencios administrativ. Persoana vătămată într-un
drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ unilateral,
nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă adresată autorităţii publice
emitente sau dacă nu a primit nici un răspuns în termen de 30 de zile de la înregistrarea
cererii sale (sau în alt termen prevăzut de lege, mai mare de 30 de zile), poate sesiza
instanţa de contencios administrativ competentă pentru a solicita: anularea în tot sau în
parte a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii pentru daune morale. Se
poate, de asemenea, adresa instanţei de contencios administrativ şi cel care se consideră
vătămat într-un drept al său, recunoscut de lege, prin nesoluţionarea în termen sau prin
refuzul nejustificat de soluţionare a cererii.
Instanţa competentă, termenul de introducere a acţiunii, documente ce
trebuiesc anexate acţiunii. Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de
autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi litigiile care privesc taxe şi impozite,
contribuţii, datorii vamale şi accesorii ale acestora de până la 5 miliarde de lei sunt de
competenţa tribunalelor administrativ-fiscale. Litigiile privind actele administrative
emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi litigiile care privesc taxe
şi impozite, contribuţii, datorii vamale şi accesorii ale acestora mai mari de 5 miliarde
de lei sunt de competenţa secţiilor de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de
apel, dacă prin lege specială nu se prevede altfel. Recursul împotriva sentinţelor
pronunţate de tribunalele administrativ-fiscale se judecă de secţiile de contencios
administrativ şi fiscal ale curţilor de apel; recursul împotriva sentinţelor pronunţate de
secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel se judecă de Secţia de
contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dacă prin lege
specială nu se prevede altfel. Reclamantul poate opta între a se adresa instanţei de la
domiciliul său ori instanţei de la domiciliul pârâtului. Cu privire la termenul în care poate
fi introdusă acţiunea, regula este aceea că cererile prin care se solicită anularea unui act
administrativ individual sau recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei cauzate

42
se pot introduce în termen de 6 luni de la: a) data primirii răspunsului la plângerea
prealabilă sau, după caz, data comunicării refuzului de soluţionare a cererii (refuz
considerat nejustificat decătre cel care introduce acţiunea); b) data expirării termenului
legal de soluţionare a cererii (poate fi vorba atât de cererea propriu-zisă cât şi de
plângerea prealabilă); data încheierii procesului-verbal de finalizare a procedurii
concilierii, în cazul contractelor administrative. În cazul actului administrativ unilateral,
pentru motive temeinice, acţiunea poate fi introdusă şi peste termenul de 6 luni, dar nu
mai târziu de 1 an de la data emiterii actului. Dreptul de a ataca ordonanţele sau acele
dispoziţii din ordonanţe care sunt considerate neconstituţionale, precum şi actele
administrative normative este imprescriptibil (ele pot fi atacate oricând). Reclamantul
trebuie să anexeze la acţiune copia actului administrativ pe care îl atacă sau, după caz,
răspunsul autorităţii publice prin care i se comunică refuzul rezolvării cererii sale. Dacă
reclamantul nu a primit nici un răspuns la cererea sa, va depune la dosar copia cererii,
certificată prin numărul de înregistrare şi data înregistrării la autoritatea publică şi orice
alt înscris care face dovada îndeplinirii procedurii prealabile.
Suspendarea executării actului. Suspendarea executării actului poate interveni în
două modalităţi: 1) în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, o
dată cu sesizarea autorităţii publice care a emis actul, în cadrul procedurii prealabile,
persoana vătămată poate cere instanţei competente să dispună suspendarea executării
actului administrativ, până la pronunţarea instanţei de fond. Instanţa sesizată cu cererea
de suspendare va rezolva această cerere de urgenţă, cu citarea părţilor; 2) suspendarea
executării actului administrativ unilateral poate fi solicitată de reclamant şi prin cererea
adresată instanţei competente pentru anularea, în tot sau în parte, a actului atacat. În
acest caz, instanţa poate dispune suspendarea actului administrativ atacat până la
soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei. Cererea de suspendare se poate formula o
dată cu acţiunea principală sau prin acţiune separată, până la soluţionarea acţiunii în fond
(art. 15 alin.1). Faptul că reclamantul a introdus deja cerere de suspendare în cadrul
procedurii prealabile, conform art. 14, iar această cerere i-a fost respinsă, nu constituie un
impediment pentru a putea să reitereze cererea de suspendare o dată cu introducerea
acţiunii în anulare.
Judecarea cererilor, soluţiile pe care le poate da instanţa, căi de atac. Cererile
adresate instanţei de contencios administrativ se judecă de urgenţă şi cu precădere. De
asemenea, hotărârile vor fi redactate şi motivate de urgenţă, în cel mult 10 zile de la
pronunţare. În cazul actului administrativ unilateral, instanţa poate, după caz: a) să
anuleze în tot sau în parte actul administrativ; b) să oblige autoritatea publică să emită un
act administrativ ori să elibereze un certificat, o adeverinţă sau orice alt înscris; c) să
oblige la despăgubiri pentru daunele materiale sau morale cauzate, dacă reclamantul a
cerut acest lucru. În cazul contractelor administrative, în funcţie de starea de fapt,
instanţa poate: a) dispune anularea contractului administrativ, în tot sau în parte; b) obliga
autoritatea publică să încheie contractul la care reclamantul este îndrituit; c) impune uneia
din părţi să-şi îndeplinească o anumită obligaţie; d) suplini consimţământul unei părţi,
când interesul public o cere; e) obliga la plata unor despăgubiri pentru daunele materiale
şi morale. Hotărârea pronunţată în primă instanţă poate fi atacată cu recurs, în termen de
15 zile de la pronunţare (pentru partea care a fost prezentă la termenul când s-a judecat
fondul şi s-a pronunţat sentinţa) sau de la comunicare (pentru partea care nu a fost
prezentă). Recursul, o dată exercitat, suspendă executarea hotărârii atacate şi se judecă
de urgenţă.
Procedura de executare. Hotărârile judecătoreşti definitive şi irevocabile, prin care s-
au admis acţiunile formulate potrivit dispoziţiilor legii contenciosului administrativ,
constituie titluri executorii. Hotărârile judecătoreşti definitive şi irevocabile, prin care s-
au anulat acte administrative normative, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru
viitor. Ele se publică în Monitorul Oficial al României sau, după caz, în Monitoarele

43
oficiale ale judeţelor sau al mun. Bucureşti, la cererea instanţei care a soluţionat fondul
litigiului ori a reclamantului. Dacă, în urma admiterii acţiunii, autoritatea publică este
obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un
certificat, o adeverinţă sau orice alt înscris, executarea hotărârii definitive şi irevocabile se
va face: ori în termenul prevăzut în chiar cuprinsul hotărîrii, ori în termen de 30 de zile de
la data rămânerii irevocabile a hotărârii (în lipsa prevederii, în cuprinsul hotărârii, a unui
astfel de termen). Dacă nu se respectă termenele precizate mai sus, conducătorul
autorităţii publice sau după caz, persoana obligată va fi sancţionată cu o amendă de 20%
din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, iar reclamantul are dreptul la
despăgubiri pentru întârziere. Dacă nici după aplicarea amenzii nu se execută sau nu se
respectă hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă pronunţată de instanţa de
contencios administrativ, se va angaja răspunderea penală a conducătorului autorităţii
publice sau a persoanei obligate, care vor fi sancţionaţi cu închisoare de la 6 luni la trei
ani sau cu amendă de la 25 de milioane la 100 milioane de lei.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

CAPITOLUL 1

A. TRATATE, CURSURI UNIVERSITARE ŞI STUDII DE SPECIALITATE:


● Chevalier Jacques, Science administrative, Paris, P.U.F, 1986;
● Drăganu Tudor, Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat elementar, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 1998;
● Deleanu Ion, Drept constituţional şi instituţii politice, Tratat, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1996;
● Duguit Leon, Traité de droit constitutionnel, vol. I, Paris, 1927;
● Hall John A., Ikenberry John, Statul, Editura Du Style, Bucureşti, 1998;
● Durkheim Emile, De la division du travail social, P.U.F., Paris, 1960;
● Ionescu Cristian, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997;
● Iorgovan Antonie, Tratat de drept administrativ, ed.a III-a, vol. 1, Edit. All Beck, Bucureşti, 2001;

44
● Negulescu Paul, Tratat de drept administrativ, Editura Marvan, Bucureşti 1934, vol. I;
● Oroveanu Mihai T., Tratat de ştiinţa administraţiei, Editura Cerna, Bucureşti, 1996;
● Rivero Jean, Droit administratif, Paris, Dalloz, 1990;
● Troper Michel, La separation des pouvoirs et l’histoire constitutionnelle francaise, Paris, L.G.D.J,
1980;

B. ACTE NORMATIVE:
● Constituţia României, modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr.
429/2003, publ. în Monitorul Oficial al României nr. 767 din 31 decembrie 2003;

CAPITOLUL 2

A. TRATATE, CURSURI UNIVERSITARE ŞI STUDII DE SPECIALITATE:


● Alexandru Ioan, Structuri, mecanisme şi instituţii administrative, Bucureşti, 1996;
● Ceterchi Ioan, Craiovan Ion, Introducere în teoria generalã a dreptului, Editura All, Bucureşti, 1996;
● Hoebel, The Law of the Primitive Man, Cambridge, 1954;
● Iorgovan Antonie, Tratat de drept administrativ, ed.a III-a, vol. 1, Edit. All Beck, Bucureşti, 2001;
● Negoiţă Alexandru, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, Editura Atlas Lex, Bucureşti, 1993;
● Oroveanu Mihai T., Tratat de ştiinţa administraţiei, Editura Cerna, Bucureşti, 1996;
● Rivero Jean, Droit administratif, Paris, Dalloz, 1990;
● Petrescu Narcisa Rodica, Drept administrativ, Editura Cordial Lex, Cluj-Napoca, 1997, vol.I
● Prisacaru Valentin I., Tratat de drept administrativ, Editura All, Bucureşti, 1996;
● Wade E., Bradley A. W., Constitutional and administrative law, Londra-New-York, 1985, 10th ed.;

B. ACTE NORMATIVE:
● Hotărârea Guvernului nr. 542/1995 privind reorganizarea Şcolii Naţionale de Studii Politice şi
Administrative, publ. In M.Of. nr. 166 din 31 iulie 1995 ;

CAPITOLUL 3 :
● Cernea, E.; Molcuţ, E., Istoria statului şi dreptului românesc, Bucureşti, 1992.
● Firoiu, D.V., Istoria dreptului şi statului românesc, Iaşi, 1993.
● Vulcãnescu, R., Etnologie juridicã, Bucureşti, 1970.
● Xenopol, A.D., Istoria românilor în Dacia Traianã, Bucureşti, 1925.

CAPITOLUL 4

A. TRATATE, CURSURI UNIVERSITARE ŞI STUDII DE SPECIALITATE:


● Alexandru Ioan, Administraţia publicã. Teorii. Realitãţi. Perspective, Editura “Lumina Lex”,
Bucureşti, 1999 ;
● Bãlan, Emil, Autonomia localã şi puterea de substituire a statului în rolul autoritãţilor alese, Revista
“Dreptul” nr. 8/1996;
● Dragoş Dacian-Cosmin, Principalele elemente de noutate ale Legii nr. 215/2001 a administraţiei
publice locale, Revista “Dreptul” nr. 10/2001;
● Ionescu Cristian, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997;
● Ionescu Cristian, Principii fundamentale ale democraţiei constituţionale, Editura “Lumina Lex”,
Bucureşti, 1997 ;
● Iorgovan Antonie, Tratat de drept administrativ, ed.a III-a, vol. 2, Edit. All Beck, Bucureşti, 2001;
● Negulescu Paul, Tratat de drept administrativ român, vol. I, Partea I, ediţia a III-a, Bucureşti, 1925;
● Oroveanu Mihai T., Tratat de ştiinţa administraţiei, Editura Cerna, Bucureşti, 1996;
● Preda Mircea, Autoritãţile administraţiei publice, Editura “Lumina Lex”, Bucureşti, 1999 ;
● Preda Mircea, Tratat elementar de drept administrativ, Editura “Lumina Lex”, 1996, Bucureşti ;
● Prisacaru Valentin I., Tratat de drept administrativ, Editura All, Bucureşti, 1996;
● Tofan Dana Apostol, Drept administrativ, vol. I, Editura All Beck, Bucureşti, 2003;
● Zaharia, T. Gheorghe, Management şi reformã în administraţia publicã, Sesiune ştiinţificã 18-19 mai
2003, Universitatea "Petre Andrei" Iaşi.

45
B. ACTE NORMATIVE :
● Legea nr. 215/2001 - Legea administraţiei publice locale (Monitorul Oficial nr. 204/2001),
modificatã şi completatã prin Legea nr. 141/2004 (Monitorul Oficial nr. 396/2004);
● Legea nr. 315/ 2004 privind dezvoltarea regională în România (Monitorul. Oficial nr. 577/
29.06.2004);
● Legea nr. 67/2004 pentru alegerea autoritãţilor administraţiei publice locale (Monitorul Oficial nr.
271/2004);
● Legea nr. 90/2001 - privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor
(Monitorul Oficial nr. 164/2001), modificatã şi completatã prin O.U.G. nr. 64/2003, prin Legea nr.
23/2004 (Monitorul Oficial nr. 187/2004) şi prin O.U.G. nr. 11/2004;
●Legea nr. 370/2004 pentru alegerea Preşedintelui României (Monitorul Oficial nr. 887/29.09.2004);
● Legea nr. 14/1992 – privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii, modificatã
şi completatã prin O.U.G. nr. 52/2003, aprobatã prin Legea nr. 432/2003 (Monitorul Oficial nr. 452 şi
770/2003);
● Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor
publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei (Monitorul Oficial
nr. 279/21 aprilie 2003);
● Legea nr. 94/1992 – privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi (Monitorul Oficial nr.
224/1992), modificatã şi completatã prin Legea nr. 77/2002 (Monitorul Oficial nr. 104/2002);
● Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 11/2004 privind stabilirea unor mãsuri de reorganizare în
cadrul administraţiei publice centrale (Monitorul Oficial nr. 266/2004);
● Legea nr. 115/1999 – privind responsabilitatea ministerialã (Monitorul Oficial nr. 300/1999),
republicatã în Monitorul Oficial nr. 334/2002;
● Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 2/2001 pentru stabilirea unor măsuri privind înfiinţarea,
organizarea/reorganizarea sau funcţionarea, după caz, a unor ministere, organe de specialitate ale
administraţiei publice centrale şi instituţii publice (Monitorul Oficial nr. 10/09.01.2001), modificatã
prin Ordonanţa de urgenţã nr. 64/2003 şi Ordonanţa de urgenţã nr. 11/2004;
● Legea nr. 3/2000 - privind organizarea şi desfãşurarea referendumului (Monitorul Oficial nr.
84/2000), modificată şi completată de O.U.G. nr. 92/2003 şi de Legea nr. 551/2003 (Monitorul Oficial
nr. 922 din 22 decembrie 2003);
● Hotãrârea Guvernului nr. 697/2000 – privind cartea de alegãtor (Monitorul Oficial nr. 397/2000),
modificată de O.G. nr. 84/2001 şi de H. G. nr. 2194/2004;
● Legea nr. 673/2002 privind aprobarea O.G. nr. 35/2002 pentru aprobarea Regulamentului – cadru
de asigurare şi funcţionare a consiliilor locale;
● Legea nr. 340/2004 privind instituţia prefectului (Monitorul Oficial nr. 658 din 21/07/2004);

CAPITOLUL 5

A. TRATATE, CURSURI UNIVERSITARE ŞI STUDII DE SPECIALITATE:


● Adam Ioan, Noţiunile şi natura domeniului public, domeniului privat şi proprietãţii private, Revista
“Dreptul” nr. 8/1994;
● Alexandru Ioan, Structuri, mecanisme şi instituţii administrative, vol. I, Bucureşti, 1996 ;
● Filipescu Ion, Domeniul public şi privat al statului şi al unitãţilor administrativ-teritoriale, Revista
“Dreptul” 1995;
● Iorgovan Antonie, Tratat de drept administrativ, ed.a III-a, Edit. All Beck, Bucureşti, 2001;
● Lupşan Gabriela, Dreptul familiei (note de curs), Editura Fundaţiei „Chemarea” Iaşi, 1996;
● Marian Nicolae, Consideraţii asupra Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publicã şi regimul
juridic al acesteia, “Dreptul” nr. 6/1999;
● Pepelea N., Moroşanu C., Iftimie N., Serbina I., Administraţia publicã localã. Atribuţii. Servicii,
Editura “Cronica” Iaşi, 1994;
● Santai Ioan, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, vol. I, Editura RISOPRINT, Cluj-Napoca,
2002;
● Tofan Dana Apostol, Drept administrativ, vol. I, Editura All Beck, Bucureşti, 2003;
● Trăilescu Anton, Drept administrativ. Tratat elementar, Editura All Beck, Bucureşti, 2002;

B. ACTE NORMATIVE :

46
● Legea nr. 215/2001 - Legea administraţiei publice locale (Monitorul Oficial nr. 204/2001),
modificatã şi completatã prin Legea nr. 141/2004 (Monitorul Oficial nr. 396/2004);
● Legea nr. 213/1998 – privind proprietatea publicã şi regimul juridic al acesteia (Monitorul Oficial
nr. 448/1998), modificată de Legea nr. 241/2003, completată de O.U.G. nr. 30/2000 şi O.U.G. nr.
206/2000;
● Legea nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor (Monitorul Oficial nr. 459/1998), modificată prin
Legea nr. 528/2004 pentru modificarea şi completarea Ordonantei Guvernului nr. 16/2002 privind
contractele de parteneriat public-privat, precum si a Legii nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor;
● Codul Fiscal 2005;
● Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării construcţiilor şi unele măsuri pentru realizarea
locuinţelor (Monitorul Oficial nr. 163/07.08.1991), modificată şi completată de Legea nr. 453/2001,
republicată în Monitorul Oficial nr. 933/13 octombrie 2004 ;
● Legea nr. 7/1996 – Legea cadastrului şi a publicitãţii imobiliare (Monitorul Oficial nr. 61/1996),
modificatã prin O.U.G. nr. 41/2004 ((Monitorul Oficial nr. 509/2004 ), modificată de Legea nr.
499/2004;
● Legea nr. 16/1996 – Legea Arhivelor Naţionale (Monitorul Oficial nr. 71/1996), modificatã şi
completatã prin Legea nr. 358/1996 (Monitorul Oficial nr. 476/1996);
● Legea nr. 18/1996 – privind poza obiectivelor, bunurilor şi valorilor (Monitorul Oficial nr. 75/1996);
● Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice (Monitorul Oficial nr. 597/13 august 2002);
● Legea nr. 138/2004 a îmbunătăţirilor funciare (Monitorul Oficial nr. 369/28.04.2004);
● Legea nr. 105/1996 – privind evidenţa populaţiei şi cartea de identitate (Monitorul Oficial nr.
237/1996), modificată şi completată de Legea nr. 134/2003, de OUG nr. 50/2004;
● Legea nr. 481/2004 privind protecţia civilă (Monitorul Oficial nr. 1094/24.11.2004);
● Legea nr. 119/1996 – cu privire la actele de stare civilã (Monitorul Oficial nr. 282/1996) modificatã
şi completatã prin Legea nr. 23/1999 (Monitorul Oficial nr. 35/1999) şi Legea nr. 94/2004 (Monitorul
Oficial nr. 326/2004).
● Legea nr. 371/2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Poliţiei comunitare pentru
ordine publică, modificată şi completată prin O.U.G. nr.23/2005 şi Legea nr.180/2005;
● Ordonanţa Guvernului nr. 83/2001 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea serviciilor
publice comunitare pentru eliberarea şi evidenţa paşapoartelor (Monitorul Oficial nr. 543/1
septembrie 2001), modificată de OUG nr. 50/2004, de Legea nr. 520/2004 şi de OUG nr. 71/2005;
● Ordonanţa Guvernului nr. 88/2001 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea serviciilor
publice comunitare pentru situaţii de urgenţã (Monitorul Oficial nr. 544/2001), modificatã şi
completatã prin O.U.G. nr. 25/2004 (Monitorul Oficial nr. 39/2004);
● Legea nr. 36/1995 a notarilor publici şi a activităţilor notariale (M.O. nr. 92/1995);
● Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului (Monitorul Oficial nr. nr.
557/23.06.2004);

CAPITOLUL 6 :

A. TRATATE, CURSURI UNIVERSITARE ŞI STUDII DE SPECIALITATE:


● Alexandru Ioan, Administraţia publicã. Teorii. Realitãţi. Perspective, Editura “Lumina Lex”,
Bucureşti, 1999 ;
● Beligrãdeanu, Şerban, Consideratii teoretice şi practice în legãturã cu Legea nr. 188/1999 privind
statutul funcţionarilor publici, Revista “Dreptul” nr. 2/2000;
● Ionescu Romulus, Drept administrativ, Editura Didacticã şi Pedagogicã, Bucureşti, 1970;
● Iorgovan Antonie, Tratat de drept administrativ, ed.a III-a, Edit. All Beck, Bucureşti, 2001;
● Iovănaş Ilie, Dreptul administraţiei şi elemente de ştiinţa administraţiei, Editura Didacticã şi
Pedagogicã, Bucureşti, 1977
● Preda Mircea, Tratat elementar de drept administrativ, Editura “Lumina Lex”, 1996, Bucureşti ;
● Prisacaru Valentin I., Tratat de drept administrativ român. Partea generalã, ediţia a II-a, Bucureşti,
1996;
● Prisacaru Valentin I., Funcţionarii publici, Edit. All Beck, Bucureşti, 2004
● Rivero Jean, Droit administratif, Paris, Dalloz, 1990
● Tarangul, E.D., Tratat de drept administrativ român, Cernãuţi, 1944 ;
● Teodorescu Anibal, Tratat de drept administrativ, vol. I, ediţia a III-a, Bucureşti, 1929;
● Zaharia, T. Gheorghe, Nou şi tradiţional în Statutul funcţionarului public, Conferinţa ştiinţificã
internaţionalã în Administraţia Publicã, Universitatea "Al. I. Cuza" Iaşi, 2001

47
B. ACTE NORMATIVE :
● Constituţia României, modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr.
429/2003, publ. în Monitorul Oficial al României nr. 767 din 31 decembrie 2003;
● Legea nr. 188/1999 – privind Statutul funcţionarilor publici (Monitorul Oficial nr. 600/1999),
republicatã cu modificările şi completările ulterioare în Monitorul Oficial nr. 251/2004;

CAPITOLUL 7 :

A. TRATATE, CURSURI UNIVERSITARE ŞI STUDII DE SPECIALITATE:


● Ceterchi Ioan, Craiovan Ion, Introducere în teoria generalã a dreptului, Editura All, Bucureşti, 1996;
● Deleanu Ion, Drept constituţional şi instituţii politice, Tratat, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1996;
● Drãganu, T., Drept administrativ şi instituţii politice, Tratat elementar, vol. I, Bucureşti, 1998.
● Iorgovan Antonie, Tratat de drept administrativ, ed.a III-a, Edit. All Beck, Bucureşti, 2001;
● Iovănaş Ilie, Dreptul administraţiei şi elemente de ştiinţa administraţiei, Editura Didacticã şi
Pedagogicã, Bucureşti, 1977
● Petrescu, Rodica-Narcisa, Criterii de distingere între actele administrative de autoritate şi actele de
gestiune ale statului ;
● Preda Mircea, Tratat elementar de drept administrativ, Editura “Lumina Lex”, 1996, Bucureşti ;
● Prisacaru Valentin I., Tratat de drept administrativ român. Partea generalã, ediţia a II-a, Bucureşti,
1996;
● Santai Ioan, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, vol. II, Editura RISOPRINT, Cluj-Napoca,
2002;

B. ACTE NORMATIVE :
● Legea nr. 24/2000 - privind normele de tehnicã legislativã pentru elaborarea actelor normative
(Monitorul Oficial nr. 139/2000), modificatã şi completatã prin Legea nr. 189/2004 (Monitorul Oficial
nr. 463/2004);
● Legea nr. 23/2003 privind transparenţa decizionalã în administraţia publicã (în M. Of. nr. 70/2003);
● H.G. nr. 400 din 18 mai 2000, pentru aprobarea Regulamentului privind procedurile pentru
pregãtirea, elaborarea, avizarea şi prezentarea proiectelor de acte normative care se înainteazã
Guvernului, precum şi procedurile de supunere spre adoptare a acestora (M.Of. nr. 268 din 14 iunie
2000);
● Legea nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor (Monitorul Oficial nr. 459/1998), modificată prin
Legea nr. 528/2004 pentru modificarea şi completarea Ordonantei Guvernului nr. 16/2002 privind
contractele de parteneriat public-privat, precum si a Legii nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor;

CAPITOLUL 8:

A. TRATATE, CURSURI UNIVERSITARE ŞI STUDII DE SPECIALITATE:


● Dongoroz V., Drept penal, Bucureşti, 1939
● Eliescu M., Raspunderea civilã delictualã, Bucureşti, Editura Academiei, 1972;
● Iorgovan Antonie, Tratat de drept administrativ, ed.a III-a, vol. II, Edit. All Beck, Bucureşti, 2001;
● Iovănaş Ilie, Consideraţii teoretice cu privire la rãspunderea administrativã, Tezã de doctorat, Cluj-
Napoca ;
● Lepădătescu M., Natura juridicã a rãspunderii patrimoniale a organelor administraţiei de stat
pentru pagubele pricinuite prin actele lor ilegale, Analele Univer. Bucureşti, 1968
● Preda Mircea, Tratat elementar de drept administrativ, Editura “Lumina Lex”, 1996, Bucureşti ;
● Prisacaru Valentin I., Tratat de drept administrativ român. Partea generalã, ediţia a II-a, Bucureşti,
1996;
● Rivero Jean, Droit administratif, Paris, Dalloz, 1990;
● Santai Ioan, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, vol. II, Editura RISOPRINT, Cluj-Napoca,
2002;

B. ACTE NORMATIVE :
● Constituţia României, modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr.
429/2003, publ. în Monitorul Oficial al României nr. 767 din 31 decembrie 2003;

48
● Legea nr. 188/1999 – privind Statutul funcţionarilor publici (Monitorul Oficial nr. 600/1999),
republicatã cu modificările şi completările ulterioare în Monitorul Oficial nr. 251/2004;
● Hotãrârea Guvernului nr. 1210/2003 – privind organizarea şi funcţionarea comisiilor de disciplinã
şi a comisiilor paritare din cadrul autoritãţilor şi instituţiilor publice (Monitorul Oficial nr. 757/2003);
● Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, , aprobată cu modificări
prin Legea nr. 180/2002 (Monitorul Oficial nr. 268/22 aprilie 2002), modificată prin Legea nr.
526/2004;

CAPITOLUL 9:

A. TRATATE, CURSURI UNIVERSITARE ŞI STUDII DE SPECIALITATE:


● Constantinescu M., Muraru I., Drept parlamentar, Editura Gamar, Bucureşti, 1994
● Constantinescu M., Deleanu I., Iorgovan A., Muraru I., Vasilescu F., Vida I., Constituţia României,
comentatã şi adnotatã, Regia Autonomã “Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1992;
● Drãganu Tudor, Actele de drept administrativ, Bucureşti, 1959 ;
● Drăganu Tudor, Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat elementar, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 1998;
● Gliga Ioan, Dreptul finanţelor publice, Bucureşti, E.D.P., 1992;
● Gliga Ioan, Drept financiar public, Bucureşti, Editura ALL, 1994;
● Iorgovan Antonie, Tratat de drept administrativ, ed.a III-a, vol. II, Edit. All Beck, Bucureşti, 2001;
● Iorgovan Antonie, Noua lege a contenciosului administrativ. Geneză şi explicaţii, Edit. Roata,
Bucureşti, 2004;
● Santai Ioan, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, vol. II, Editura RISOPRINT, Cluj-Napoca,
2002;

. B. ACTE NORMATIVE :
● Constituţia României, modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr.
429/2003, publ. în Monitorul Oficial al României nr. 767 din 31 decembrie 2003;
● Legea nr. 14/1992 – privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii, modificatã
şi completatã prin O.U.G. nr. 52/2003, aprobatã prin Legea nr. 432/2003 (Monitorul Oficial nr. 452 şi
770/2003);
● Legea nr. 35/1997 privind organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatului Poporului, republicată în
Monitorul Oficial nr. 844/15 septembrie 2004 ;
● Ordonanţa Guvernului nr. 119/1999 - privind auditul intern şi controlul financiar preventive,
republicată în Monitorul Oficial nr. 799/12.11.2003;
● Legea nr. 90/2001 - privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor
(Monitorul Oficial nr. 164/2001), modificatã şi completatã prin O.U.G. nr. 64/2003, prin Legea nr.
23/2004 (Monitorul Oficial nr. 187/2004) şi prin O.U.G. nr. 11/2004;
● Hotãrârea Guvernului nr. 745/2003 – privind organizarea şi funcţionarea Autoritãţii Naţionale de
Control (Monitorul Oficial nr. 496/2003);
● Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 1154
din 07.12.2004.

49