CURS 5

COMUNICAREA NONVERBALĂ

1. DEFINIŢIA COMPORTAMENTULUI NONVERBAL. FACTORI CE ÎI DETERMINĂ

VARIETATEA.
Registrul nonverbal este de o importanţă covârşitoare în comunicarea umană, datorită bogăţiei sale
considerabile şi vitezei cu care transmite idei şi mai ales emoţii. Importanţa comunicării nonverbale pentru
comunicarea umană derivă şi din faptul că ea este ontogenetic şi filogenetic primordială, şi că este imposibil să nu
comunicăm nonverbal (axiomele comunicării nonverbale, Chelcea, 2004).
Deşi omul nu dispune de posibilităţi comparabile cu cele ale animalelor de a comunica luminos, electric,
cromatic sau chimic, expresivitatea şi eficienţa comunicării nonverbale compensează această lipsă. Se apreciază
că din totalul comunicării, 7% este reprezentat de cuvinte, 38% de paralimbaj, (adică semnale de ordin vocal, fără
a fi cuvinte, ce ţin de intonaţie, ton, intensitatea vocii, sunete nearticulate) şi 55% reprezintă limbajul nonverbal
(Chiru, 2003). Comunicarea nonverbală este aşadar comunicarea realizată prin alte modalităţi decât limbajul
verbal articulat, oral sau scris.
Comportamentul nonverbal este influenţat de câteva variabile, cum ar fi cultura, statusul, genul,
personalitatea individului, context. Din punct de vedere cultural, există gesturi universale şi gesturi care variază
de la o cultură la alta. Există de asemenea o serie de comportamente nonverbale care sunt înnăscute (zâmbetul,
râsul, plânsul, privirea în gol, teama ca expresie facială). Cercetările arată că statusul social, educaţia şi
prestigiul unei persoane au influenţă directă asupra numărului de gesturi. Cei cu status mai înalt şi mai educaţi
utilizează un număr mai mic de gesturi care sunt mai expresive. Experţii în comunicare au identificat 700.000 de
semnale fizice, ei considerând că doar mimica feţei modulează 250.000 de expresii, iar mâna generează 5000 de
gesturi verbalizabile. Comportamentul nonverbal este influenţat de asemenea de personalitatea individului,
extrovertiţii fiind mai expansivi în utilizarea gesturilor. Există de asemenea diferenţe de gen în utilizarea
gesturilor, astfel că femeile permit mai des un comportament ce presupune atingeri, au mai multe contacte vizuale
decât bărbaţii, zâmbesc mai mult, utilizează mai puţine gesturi. Cercetările arată şi superioritatea femeilor în ce
priveşte decodificarea limbajului nonverbal vizual, pe când bărbaţii au aptitudini superioare în ce priveşte
limbajul paraverbal (Chelcea, 2004). Comunicarea nonverbală este influenţată şi de context, în sensul că nu poate
fi înţeleasă în absenţa acestuia, dar este în acelaşi timp contextualizantă, oferind baza pentru înţelegerea
comunicării verbale. Adeseori, mesajele nonverbale determină semnificaţia celor verbale (Marinescu, 2003).

2. COMPARAŢIE ÎNTRE COMUNICAREA VERBALĂ ŞI CEA NONVERBALĂ

Comunicare verbală Comunicare nonverbală
 Este achiziţionată mai târziu  Este o achiziţie timpurie
 Presupune secvenţe, pauze.  Este continuă.
 Nu transmite aceeaşi încărcătură emoţională  Are impact emoţional mai puternic

 Este în întregime supusă controlului conştient.  Are şi o componentă fiziologică, fiind astfel mai greu
de controlat
 Este mai conservatoare, datorită necesităţii utilizării  Este mai dinamică şi mai variată, permite o anumită
limbii, ce presupune anumite constrângeri. creativitate din partea individului.
 
 Este mai sistematizată, are mai multe reguli.  Uzează de mai puţine reguli.
 Sunt personale, au o puternică încărcătură subiectivă
 Uzează de simboluri, semne, semnale cu specificitate culturală
Tabel 3: adaptare după Chiru, 2003, Marinescu, 2003.

3. FUNCŢIILE COMUNICĂRII NONVERBALE:

Aceste funcţii sunt definite în termenii relaţiei între comportamentele nonverbale şi mesajele verbale.
 Repetarea – comportamentele nonverbale repetă conţinutul mesajului verbal (de ex. când cineva dă indicaţii
despre o direcţie)
 Contrazicerea – comportamentele verbale contrazic conţinutul mesajului verbal (când cineva care e clar
furios spune că nu e)
 Substituirea – comportamentele nonverbale înlocuiesc mesajele verbale (limbajul surdomuţilor)
 Elaborarea – nonverbalul completează, îmbogăţeşte şi elaborează verbalul
 Accentuarea – evidenţierea anumitor idei din mesajul verbal.
 Regularizarea – comportamentele nonverbale organizează pe cele verbale (când arătăm că vrem să vorbim,
sau când vrem să lăsăm pe alţii să vorbească) (Watson, Hill, 1993)
Pe lângă acestea, se consideră că partea nonverbală a comunicării mai îndeplineşte şi următoarele funcţii:
dezvoltarea atitudinilor interpersonale, dezvoltarea stării emoţionale, prezentarea sinelui, acordarea de sens
comunicării verbale, menţinerea interesului pentru ceea ce se comunică, obţinerea feedback-ului.

4. TIPURI DE INDICI NONVERBALI:

 Kinezica – mişcările corpului ce includ posturi, gesturi, şi mişcări ale capului, membrelor.
 Proxemica – plasarea individului în raport cu ceilalţi (distanţă fizică, plasarea locurilor de aşezare, orientarea
corpului, etc.)
 Expresiile faciale şi privirea– mişcarea ochilor şi a feţei.
 Paraverbalul – inflexiunea vocii, stilul vorbirii, frazeologia, etc.
 Atingerea şi contactul corporal
 Înfăţişarea individului
 Mediul
Le vom analiza în continuare pe rând.

4.1. Kinezica
Este studiul comunicării prin expresiile corpului şi ale feţei. Kinezica (sau kinetica, după alţi autori) este o
gramatică a gesturilor. Deşi preocupări pentru descifrarea gesturilor au existat încă din antichitatea romană, se
consideră că bazele ştiinţifice ale disciplinei au fost puse de Ray Birdwhistell, în 1952. Acesta face parte din
echipa şcolii de la Palo Alto şi a devenit celebru printr-un studiu minuţios al unei secvenţe de 9 minute de film,
intitulat “Ţigara lui Doris”. El a realizat de asemenea cercetări asupra indienilor şi a remarcat că mişcările lor erau
diferite când vorbeau limbi diferite (Dinu, 2000). Birdwhistell consideră că putem deduce apartenenţa unei
persoane la o anumită clasă sau categorie socială, observând gesturile acesteia. Ideea aceasta, deşi considerată ca
aparţinându-i, este de fapt mai veche, avându-şi originea în Evul Mediu. Atunci a fost lansat conceptul de
comunităţi gestuale, care se referă la faptul că anumite grupuri sociale au gesturi specifice, care îi deosebesc de
alte grupuri (Dinu, 2004, p. 216).
El consideră că gesturile au câteva caracteristici:
 stricta codificare sau caracterul nonaleatoriu
 dependenţa de o comunitate socio-culturală
 integrarea într-un sistem plurinivelar- cu intensitate, amplitudine, durată, flux, utilizarea spaţiului
şi timpului
 contextualizarea
Gesturile sunt o practică socială, un fenomen social total, un revelator al identităţii individului. Chiar într-o
conversaţie telefonică unde nu ar fi necesare, ele sunt prezente. Gestualitatea exprimă o apartenenţă de grup în
care există comportamente permise şi comportamente interzise. Toate culturile posedă un sistem important de
comunicare gestuală (vezi caseta cu exemple de gesturi şi modul cum variază ele cultural). Gesturile reprezintă
cultura încorporată. Gestualitatea este determinată şi reglată de variabile sociologice, vârstă, sex, etnie,
stratificare socială, religie, dar mai ales de comportamente culturale

Cerculeţul făcut din degetul mare şi cel arătător înseamnă OK în America, bani în Japonia, zero în Franţa,
homosexual în Malta, comentariu obscen sau insultă în Grecia, Sardinia sau anumite ţări latine.
Mâna cu degetul mare în poziţie verticale şi cu celelalte strânse în pumn semnifică azi în cultura occidentală o
felicitare pentru un lucru bine făcut, pe când acelaşi gest în Roma antică salva viaţa unui gladiator.
La musulmani a oferi un obiect sau a saluta cu mâna stângă este o ofensă pentru că mâna stângă este rezervată
igienei intime; în Hawai, poziţia cu mâinile la spate sau în şold este interpretată ca o lipsă de educaţie; în cultura arabă
corpul este orientat direct spre vorbitor, în cultura chineză acest lucru creează disconfort partenerului; în lumea arabă,
poziţia “picior peste picior” este dezonorantă. În China copiii sunt învăţaţi să-şi privească interlocutorul în zona “mărului
lui Adam” şi nu drept în ochi; în culturile arabe femeilor nu le este permis să privească bărbaţii în ochi.
În cele mai multe culturi, a scuipa este un semn de dezgust şi dispreţ, dar pentru populaţia Masai din Africa, a
scuipa este un semn de afecţiune, iar la indienii americani are efecte curative (vraciul scuipă pe pacient pentru a-l
vindeca).

Unele semnale nonverbale par a fi universale (lăsarea pleoapelor când aprobăm ceva) dar cele mai multe
semne nonverbale variază cultural. Fiecare cultură operează o selecţie a câtorva zeci de poziţii corporale – între
miile posibile – care capătă valenţe expresive definite, devenind un sistem de comunicare.
Unii autori clasifică kinezica în pre-kinezică, micro-kinezică şi kinezică socială. Prima este preocupată de
aspectele fizilogice ale mişcărilor corporale, fără a acorda atenţie semnificaţiilor culturale ale acestora. Micro-
kinezica se focalizează pe atribuirea de semnificaţii intra- şi interculturale mişcărilor corporale. De exemplu, deşi
pre-kinezica arată că există 11 poziţii distincte ale pleoapelor, cercetările de micro-kinezică arată că foarte puţine
dintre acestea comunică anumite semnificaţii. A treia arie este interesată de rolul social şi de semnificaţiile sociale
pe care le implică mişcările corporale, realizând şi comparaţii interculturale (vezi caseta de mai sus) (Dodd,
1982).
O problemă îndelung dezbătută este cea a clasificării gesturilor. Una dintre cele mai cunoscute clasificări
este cea a lui Paul Ekman şi Wallace Friesen, care consideră că gesturile pot fi (Tran, Stănciugelu, 2003):
 embleme – mişcări ale mâinilor care pot fi uşor traduse în cuvinte (de ex. degetul mare în sus care înseamnă
OK). Adesea aceste gesturi substituie cuvintele în situaţii când există un bruiaj prea mare sau când alte
condiţii fac comunicarea verbală dificilă. Ca modalitate artistică integrăm aici pantomima.
 gesturi ilustrative – completează sau însoţesc adesea vorbirea pentru a facilita explicaţia (gesturi când
arătăm direcţia)
Autorii disting 8 tipuri de ilustratori:
1. bastoanele – mişcări verticale ale mâinii menite să accentueze anumite cuvinte. Adesea aceste
gesturi sunt asociate cu agresivitatea şi dorinţa de dominare.
2. Pictografele – sunt gesturile care desenează în aer forma obiectului despre care se vorbeşte
3. Kinetografele – descriu o acţiune sau o mişcare corporală pe care emiţătorul o exprimă nu numai
prin cuvinte.
4. Ideografele – descriu şi ele o mişcare dar una abstractă. Când expunem un raţionament utilizăm o
serie de gesturi care să ilustreze mai bine acel raţionament.
5. Mişcări deictice – indică locuri, obiecte, persoane. Se utilizează atunci când arătăm spre ceva.
6. Mişcări spaţiale – descriu raporturile de poziţie dintre obiectele sau persoanele despre care se
vorbeşte
7. Mişcări ritmice – reproduc cadenţa unei acţiuni.
8. Ilustratori emblematici - de exemplu gestul de victorie atunci când este însoţit şi de cuvântul
respectiv
 Mişcări afective – indică starea emoţională a individului (mersul abătut, mâna la gură, la frunte, exprimarea
senzaţiei de frig)
 Gesturile de reglaj – dirijează, controlează şi întreţin comunicarea. De asemenea ele creează un feedback
(confirmarea cu capul care face ca emiţătorul să îşi continue discursul)
 Adaptorii – sunt gesturi puţin legate de comunicare şi satisfac necesităţi umane: cusutul, bătutul la maşină,
măturatul, etc.

4.2. Proxemica
Comportamentul nonverbal se referă şi la spaţiul personal. Proxemica este ramura ştiinţei comunicării care
se ocupă cu analiza corelaţiei dintre componenta spaţială şi cea comunicaţională a vieţii umane. Este o
disciplină nouă, de aproximativ 5 decenii, iar iniţiatorul ei este Edward T. Hall.
Proxemica porneşte de la premiza că instinctul teritorial nu a dispărut la om. Astfel, fiecare om are un
anumit spaţiu personal în interiorul căruia se simte în siguranţă. Mărimea acestui spaţiu variază cultural şi în
funcţie de personalitatea individului şi statusul acestuia (Dinu, 2000).
Tehnicile de colectare a datelor în proxemică sunt extrem de variate – observarea directă confruntată cu
fotografierea şi cu comentariile subiecţilor; interviuri în profunzime privind spaţiul domestic, vecinătatea,
dispunerea mobilierului în casă; studierea lexicului limbii (cuvinte ce se referă la spaţiu); observarea imaginarului
spaţial în literatură şi în artele vizuale.
Comunicarea spaţială e influenţată de statusul social, de contextul fizic (spaţiile restrânse), de modelul
cultural, de sexul participanţilor (femeile se aşează mai aproape unele de altele decât bărbaţii), de tematica
abordată, de evaluarea interlocutorilor. Se observă şi tendinţa de personalizare a spaţiului (ne aşezăm în aceleaşi
locuri la birou, în sala de curs, etc.)
Spaţiul personal poate fi împărţit în patru distanţe zonale:
 Zona intimă – între 15 şi 45 cm. Este distanţa îmbrăţişării, a luptei corp la corp, a dansului. Accesul în
această zonă intimă este permis doar indivizilor care se află într-o relaţie afectivă apropiată cu cel vizat.
Comunicarea tactilă şi olfactivă au aici un rol important, iar rolul vorbirii este diminuat. Mesajele transmise
sunt puternic colorate afectiv.
 Zona personală – între 45cm şi 1,25 m. Este distanţa păstrată faţă de persoane cu care se păstrează fie o
relaţie oficială sau apropiată, dar nu intimă, fie o relaţie intimă dar într-un moment de distanţă. Comunicarea
verbală creşte ca importanţă. (ex: persoane între care există familiaritate, discuţii pe stradă, etc.)
 Zona socială – între 1,25 şi 3,60. Este spaţiul negocierilor impersonale, al relaţiilor de serviciu din care
elementul de intimitate a fost total înlăturat. Este distanţa păstrată faţă de persoane relativ necunoscute, dar cu
care intrăm temporar în relaţie. Adesea se utilizează obiecte care creează o barieră cum ar fi biroul, ghişeul,
etc.
 Zona publică – peste 3,60 de metri. Atunci când ne adresăm unui grup de persoane. Canalul verbal este cel
mai important. Această zonă presupune un feedback scăzut. Relaţia este formală, interlocutorii joacă un rol
 social, poartă adesea o mască. Este de asemenea distanţa de la care se realizează anumite acte cum ar fi jocul
actorilor, discursului omului politic (Tran, Stănciugelu, 2003).
În relaţiile interumane funcţionează “principiul locului central”. Acesta constă în alegerea de preferinţă
de către persoana venită mai târziu a poziţiei mediane între locurile deja ocupate (exemplu: aşezarea la
cinematograf – cineva se aşează la distanţa de mijloc între o persoană care e deja aşezată şi capătul rândului).
Proxemica se ocupă de asemenea cu studiul amplasării persoanelor într-un spaţiu fix într-o situaţie de
comunicare. Astfel cercetările arată că dispunerea faţă în faţă, la o distanţă de circa 1 m, suscită de trei ori mai
puţine conversaţii decât dispunerea alăturată, iar aceasta din urmă de două ori mai puţine decât aşezarea pe colţ,
în unghi drept. În cursul unei conversaţii participanţii se privesc în ochi cam 50 % din timp, de aceea aşezarea faţă
în faţă şi cea alăturată sunt obstacole în comunicare. Dispunerea faţă în faţă stimulează controversele şi generează
fie agresivitate, fie atitudini defensive.

4.3. Expresiile faciale şi privirea

Faţa omului este extrem de expresivă (desigur că există grade de expresivitate de la individ la individ).
Psihologia consideră că principalele emoţii exprimate de faţa omului sunt bucuria, surpriza, frica, tristeţea, furia,
dezgustul, şi mulţumirea, acestea fiind considerate universale (în sensul că sunt corect decodificate, indiferent de
contextul cultural).
Există o serie de studii ce arată importanţa feţei şi a expresiilor faciale în comunicare şi în relaţiile
interumane. Este deja foarte cunoscută teoria lui Cesare Lombroso, ce leagă tendinţele criminale ale indivizilor de
fizionomia lor, afirmând că înclinaţia spre criminalitate este înnăscută şi poate fi detectată prin elemente de
fizionomie specifice (teoria lui este astăzi considerată depăşită). Există studii ce arată că persoanele cu faţă
plăcută, care zâmbesc des, au mult mai multe şanse de a se adapta într-un grup nou, de a se integra, de a fi
angajate. Foarte multe studii sunt destinate zâmbetului şi efectelor sociale ale acestuia.
Privirea este şi ea o modalitate de comunicare care vehiculează mesaje extrem de bogate. Cercetările arată
că într-o conversaţie asupra unor probleme personale, persoanele se privesc între 50% - 60% din timpul discuţiei.
Studiile arată că durata medie a privirii aruncate unei persoane trebuie să fie de 1,18 secunde pentru a nu fi
interpretată ca un act de agresiune. După Mark Knapp, funcţiile comunicării vizuale sunt:
 Solicitarea de informaţii – privirea joacă un rol important în obţinerea feedback-ului.
 Informarea altor persoane că pot vorbi
 Indicarea naturii relaţiei – privirea poate indica dacă relaţia este bazată pe dominare,
iubire, ură, etc.
 Compensarea distanţei fizice – prin interceptarea privirii cuiva aflat la distanţă (Chelcea,
2005).
Alţi autori realizează alte clasificări ale funcţiilor privirii:
 Indicarea rolului în comunicare – cineva care vorbeşte priveşte mai puţin interlocutorul
decât atunci când ascultă
 Exprimarea feedbackului
 Informarea unei alte persoane că poate interveni în discuţie.
 Semnalarea naturii relaţiei constituite – dominare vs supunere (Rovenţa-Frumuşani,
1999)
Comunicarea prin privire implică importante diferenţe culturale şi de gen. Astfel, arabii, sud-americanii şi
sud-est europenii îşi privesc direct interlocutorul, spre deosebire de asiatici, indieni, nord-europeni. Durata privirii
este şi ea determinată cultural. Femeile realizează contacte vizuale mai intense şi mai frecvente, indiferent de
sexul interlocutorului lor (Chelcea, 2004).

4.4. Paraverbalul
Alături de nonverbal, psihologia şi sociologia studiază şi paraverbalul care se referă la manifestările
auxiliare limbii propriu-zise (McQuail, 1999). Paralimbajul cuprinde stilul vorbirii, modul de articulare ,
intensitatea, modul de frazare, ritmul vorbirii, viteza, intonaţia, tonalitatea, debitul, pauza, caracteristicile vocii,
particularităţile de pronunţie, sunetele parazitare, tăcerea, accentuarea anumitor cuvinte (aceeaşi frază poate avea
sensuri diferite în funcţie de cuvintele pe care se pune accentul).
Stilul vorbirii orale – un indice global al comunicării – este strâns legat de personalitatea individului, pe
care o trădează în mare măsură. Studiile arată că există corelaţii între stilul oral şi interacţiunile dintre receptor şi
emiţător (încrederea, atracţia, respingerea, dorinţa de autodezvăluire sunt în mare măsură legate şi de stilul
verbal).

4.5. Comunicarea tactilă

Atingerea constituie un important liant social. Şi atingerile variază cultural. La chinezi de exemplu, datul
mâinii în semn de salut este înlocuit de înclinarea capului. S. Jones şi E. Yarbrough au identificat 5 tipuri de
atingeri care reprezintă în acelaşi timp cinci funcţii ale comunicării tactile (Tran, Stănciugelu, 2003):
 atingeri care transmit emoţii pozitive. Adultul care mângâie un copil ce plânge, şeful care te bate pe umăr
pentru a te încuraja, strângerea de mână care exprimă recunoştinţă, etc.
 atingeri ludice care au potenţial metacomunicativ, ele uşurează interacţiunea, dar nu angajează o prea mare
responsabilitate din partea celui ce realizează gestul.
 Atingeri de control – care vizează dirijarea comportamentului, a atitudinilor sau a sentimentelor persoanei
atinse. O mică atingere poate atenţiona pe cineva să se dea la o parte, să ne privească să se grăbească, etc. de
obicei acest tip de atingere presupune o relaţie de inferioritate superioritate între cei doi, gestul de control
fiind realizat unilateral din partea persoanei cu status mai înalt.
 Atingerea rituală – se referă la gesturi care au devenit rituale, cum este de exemplu strângerea mâinii în semn
de salut
 Atingerea în alt scop decât comunicarea propriu-zisă – poate avea o mulţime de forme: susţinerea unei
persoane, atingerea frunţii pentru evaluarea temperaturii, a încheieturii pentru puls
Studiile consacrate comunicării tactile au evidenţiat o serie de concluzii referitor la comunicarea tactilă:
 Aceeaşi atingere poate primi semnificaţii diferite în funcţie de starea psihică a persoanei
 Experienţa anterioară influenţează acceptarea sau respingerea atingerii (oamenii care se ating mai des în
cadrul familiei, acceptă mai uşor atingerea şi în afara ei)
 Rolul şi statusul social sunt elementele principale în decodificarea atingerii (atingere de tată, de profesor, de
iubit)
 Durata atingerii afectează semnificaţia dată acesteia
 Bărbaţii ating femeile mai mult decât ating femeile bărbaţii
 Femeile preiau iniţiativa îmbrăţişărilor mult mai des decât bărbaţii
 Femeile de culoare comunică de două ori mai mult prin atingere decât cele albe
 Localizarea atingerii este determinată cultural (în Thailanda de exemplu, zona capului este sacră, de neatins,
în Coreea tinerilor nu le este permis să atingă umerii celor în vârstă) (Chiru, 2003)

4.6. Înfăţişarea
Se referă la caracteristicile corporale sau vestimentare, care pot fi uşor observate de ceilalţi (atractivitate,
forma corpului, părul, hainele, etc.). În psihologie se întâlnesc diverse clasificări ale formei corpului şi care sunt
puse în relaţie cu temperamentul şi personalitatea, fiind astfel susceptibile de a transmite anumite informaţii
despre persoana respectivă.
Vestimentaţia şi decorarea corpului uman comunică şi ea diverse trăsături caracteriale, sau de dispoziţie
ale oamenilor şi este un mijloc facilitator al apropierii sau îndepărtării unor persoane de altele. În unele situaţii
îmbrăcămintea este un mijloc instituţionalizat (îmbrăcămintea de poliţist, de medic). Şi aici există importante
diferenţe transculturale. Vestimentaţia formează un univers autonom ce dispune de un cod special, o istorie şi o
memorie proprie, reguli şi norme specifice.

4.7.Mediul
Se referă la caracteristici ale spaţiului fizic ce pot fi culoarea pereţilor încăperii, iluminarea, decorarea
încăperii, frumuseţea spaţiului înconjurător, temperatura, etc, toate acestea având rol în comunicare.

La această clasificare a tipurilor de indici din comunicarea nonverbală unii autori adaugă, ca indice cu
valoare intraculturală, şi modificările reversibile sau ireversibile în forma, culoarea, sau mărimea unor părţi ale
corpului uman, rezultate prin (auto-)mutilarea acestuia, ca şi comportament specific anumitor culturi. Astfel de
comportamente au consecinţe semnificative în planul comunicării nonverbale, ele nefiind gratuite, ci transmiţând
fiecare un anumit mesaj, inteligibil în cadrul culturii respective. Exemple: deformări ale craniului la triburile
indiene, micşorarea piciorului la femeile din China ca semn de distincţie, perforarea lobului urechii, lungirea
gâtului prin purtarea de mărgele, etc (Zdenek, 2000)
Alte clasificări amintesc un alt indice nonverbal, şi anume utilizarea timpului, care dă indicaţii despre
motivaţiile, interesele şi atitudinile persoanei respective. Astfel, interpretăm atitudinea unei persoane care nu este
niciodată punctuală ca fiind lipsită de respect, sau trădând obiceiuri proaste, lipsa voinţei şi a ambiţiei, sau
dimpotrivă, o stimă de sine excesivă. La fel, interpretăm atitudinea cuiva care îşi petrece o mare parte din timp
ajutând pe cineva, ca arătând generozitate, prietenie, simţul datoriei, responsabilitate, etc.

Exerciţii:
1. Daţi o definiţie comunicării nonverbale şi apreciaţi procentual importanţa acesteia în procesul global al comunicării.
2. Analizaţi relaţia între comunicarea culturală şi cultură, status, educaţie, gen, personalitate, temperament, context. Daţi
exemple de comportamente nonverbale influenţate de aceste variabile.
3. Comparaţi comunicarea verbală şi cea nonverbală.
4. Explicaţi funcţiile indicilor nonverbali şi daţi exemple pentru fiecare. Credeţi că aceasta are şi disfuncţii pentru comunicare
în general?
5. Ce anume includeţi în comunicarea nonverbală?
6. Examinaţi şi comentaţi caracteristicile gesturilor după Birdwhistell.
7. Daţi exemple de gesturi care variază cultural.
8. Observaţi timp de câteva ore comportamentul nonverbal al oamenilor într-un spaţiu public. Notaţi câţi mai mulţi indici
nonverbali observaţi, împreună cu semnificaţia acestora.
9. Daţi exemple de gesturi pentru fiecare din tipurile din clasificarea Ekman-Friesen.
10. Daţi exemple de situaţii sociale ce pun în evidenţă instinctul de teritorialitate la om.
11. Imaginaţi mijloace şi metode experimentale prin care se pot colecta date în proxemică.
12. Care sunt factorii ce influenţează comunicarea spaţială (distanţa în comunicare)?
13. Examinaţi, comentaţi şi daţi exemple de situaţii sociale pentru fiecare din cele patru zone:
 Zona intimă – între 15 şi 45 cm.
 Zona personală – între 45cm şi 1,25 m.
 Zona socială – între 1,25 şi 3,60.
 Zona publică – peste 3,60 de metri
14. Comentaţi influenţa aşezării a doi sau mai mulţi interlocutori asupra comunicării acestora. Daţi exemple din experienţa
personală.
15. Care credeţi că sunt rolurile comunicării vizuale?
16. Daţi exemple de variaţii culturale ale comunicării prin privire.
17. Daţi exemple pentru fiecare din următoarele categorii:
 atingeri care transmit emoţii pozitive.
 atingeri ludice care au potenţial metacomunicativ.
 Atingeri de control, care vizează dirijarea comportamentului, a atitudinilor sau a sentimentelor persoanei
atinse.
 Atingerea rituală – se referă la gesturi care au devenit rituale
 Atingerea în alt scop decât comunicarea propriu-zisă
18. Ce diferenţe credeţi că există între femei şi bărbaţi privind comunicarea tactilă?
19. Cum anume comunică oamenii prin înfăţişare, vestimentaţie şi mediu?

Bibliografie:
1. Chelcea, S. (coord.) 2004. Comunicarea nonverbală în spaţiul public. Bucureşti, Editura Tritonic.
2. Chiru, I. 2003. Comunicarea interpersonală. Bucureşti, Editura Tritonic.
3. Dinu, M. 2000. Comunicarea. Bucureşti, Editura Algos.
4. Dinu, M. 2004. Fundamentele comunicării interpersonale. Bucureşti, Editura Bic All.
5. Dodd, C. 1982. Dynamics of Intercultural Communication. Dubuque, Brown Company Publishers.
6. Marinescu, V. 2003. Introducere în teoria comunicării – principii, modele, aplicaţii. Bucureşti, Editura Tritonic.
7. McQuail, D. 1999. Comunicrea. Iaşi, Editura Institutul European.
8. Rovenţa-Frumuşani, D. 1999. Semiotică, societate, cultură. Iaşi, Editura Institutul European.
9. Tran, V. Stănciugelu, I. 2003. Teoria comunicării. Bucureşti, Editura comunicare.ro
10. Watson, J., Hill, A. 1993. A Dictionary of Communication and Media Studies. London, Edward Arnold.
11. Zdenek, K. The ethological Approach to the Study of Human Behavior. În Neuroendocrinology Letters, nr. 21/2000, p.
477-481.