Padurea

Discret şi credincios prieten, care ne dăruieşte la fiecare pas câte ceva

din harul său, pădurea ne însoţeşte discretă, zi de zi, trecerea prin lume. Nu
este loc în ţara românească în care să nu apară aievea sau măcar în
amintire spiritul împărăţiei de arbori căreia, generaţii după generaţii, trăitorii
pe aceste pământuri îi datorează existenţa şi continuitatea. Pădurea îşi are
povestea şi poveştile ei, din ce în ce mai şoptit împărtăşite, ca şi cum ecoul
rătăcit printre vremuri se abate tot mai împovărat de truda istoriei către
noi. Din porţile încrustate ale Maramureşului până în infinita curgere a
Dunării, din albastrul înalt al Bucovinei până în adâncul pântec al Apusenilor
şi apoi peste zare, până la foşnetul cald al Dobrogei, glia rodeşte amintire
de rădăcină înfiptă vajnic în ţărână, ca şi cum cea dintâi grijă a pădurii a
fost să nu i se împrăştie ţara. Destinul i-a sortit o aprigă ispăşire, căci
lemnului nu i-a fost dat să putrezească lângă rădăcina care l-a zămislit, ci
departe, mult prea departe, în cotloanele lumii prin care îl cară pofta
omului. Poate că din pricina dorului de rădăcină sunetul lemnului de
rezonanţă înfioară spusele cântecului înfiripat pe corzile viorii şi poate că de
jalea după locurile în care arborele a dat rod vibrează aşa glasul
buciumului. Lucrurile astea vor fi greu de înţeles pentru noi, oamenii, care
am hotărât că numai ceea ce poate fi numărat, măsurat şi cântărit este
vrednic de luat în seamă, iar celelalte nu pot fi decât părelnice întâmplări
ale lumii, al căror folos ar fi doar povestea împărtăşită la ceas de odihnă
copiilor. Dar ea, pădurea, îşi trăieşte viaţa după legile şi deprinderile ei,
neschimbate de milioane de ani, ci mai trainic întărite cu fiecare inel zăvorât
în trunchi de arbore.