STRUCTURA ADMINISTRATIVA IN DACIA- PROVINCIE ROMANA

STUDENT: Palaghiu Loredana- Ioana

FACULTATEA: Stiinte Juridice si Administrative

SPECIALIZAREA: Administratie publica

ANUL : I, zi

Structura administrativa în Dacia-provincie

romAnĂ
 Începând cu sec. al II-lea Î.Hr., lumea dacă, angajata într-un eroic efort de
stăvilire a expansiunii străine si de eliberare a unor teritorii, s-a vazut nevoită sa intre in
contact, la început pașnic prin legături comerciale si apoi violent prin dure confruntari
armate, cu marea putere care se ridica amenințator dinspre S-V: Imperiul
Roman.Tendințele expansioniste ale Romei, cărora le cazuseră victime atâtea popoare din
nordul, vestul și sudul continentului, sau chiar de pe alte continente (Africa, Asia), dacii le-
au opus rezistență tenace, prin dârze lupte pentru libertate si independența, printr-un
eroism legendar dus pana la sacrificiul suprem în apărarea integrității teritoriale și
independenței.
Împăratul Traian având la îndemână mai multe informații decât Darius,
Alexandru Macedon sau Lysimach despre despre neamul geto-dacilor, despre modul de
organizare a formațiunilor statale, despre economia și puterea lor de luptă și-a putut
elabora o strategie mult mai adecvată și eficientă pentru atingerea scopului propus:
expansiunea imperiului la nordul Dunării, înfrângerea Daciei prin atac frontal, iar apoi
transformarea ei într-o provincie romană pentru asigurarea aprovizionării imperiului cu
materii prime, produse agricole și meșteșugărești și cu resurse umane. A doua campanie
romană de cucerire a Daciei (105-106 Î.Hr.) sub conducerea împaratului Traian, căderea
Sarmizegetusei și moartea tragică a lui Decebal au marcat sfarșitul statului dac. Evoluția
firească a culturii și civilizației dacice a fost întreruptă, o buna parte din teritoriul fostului
stat dac intrând in stapânirea Romei.
Se produc adânci schimbari economico- sociale, etno- politice, lingvistice și cultural-
religioase. Practic, începe o organizare nouă, de factură superioară, similară celei din restul
lumii romanice.
Romanizarea teritoriului și a populației daco-getice prezinta o importanța
deosebita deoarece acest proces, desfasurat în ținuturile carpato-danubiano-pontice, stă la
baza formarii și apariției poporului român. În ansamblul ei, romanizarea populațiilor
autohtone constituie un proces istoric de mari proporții și consecințe, comparabil ca
însemnătate cu indoeuropenizarea din mileniile III- II Î.Hr. și cu migrația popoarelor din
mileniul I î.Hr. Nicolae Ceaușescu spunea într-o carte de-a sa : ” În luptele grele și în
conviețuirea comună , timp de secole, a dacilor și a romanilor, s-a plămădit un popor nou,
care a păstrat si dezvoltat însușirile și virtuțiile cele mai bune ale înaintașilor săi ”.
Din punct de vedere politic, cucerirea Daciei a însemnat dispariția statului dac
cu structurile și aparatul sau propriu. Conform dreptului public roman, cei ce se opuneau
cu armele armatelor romane nu mai aveau nici o șansă la conservarea organizarii politice
proprii.
Din perspectiva evoluției organizării politice pe teritoriul României de azi,
dispariția statului dac nu a însmnat însă și dispariția ideii de stat în spațiul carpato-
danubian. Dimpotriva, stucturile statate destul de primitive ale dacilor au fost înlocuite cu
o structura statală mult superioară ca organizare si funcționare.
Etnogeneza românească s-a petrecut pe 2 planuri de bază : material și
spiritual, ceea ce a însemnat atât preluarea unor elemente de civilizație de către romani de
la daci, cât și invers. În aceasta a constat procesul plămândirii poporului roman de care
vorbea N. Ceaușescu. Această simbioză pe planul vieții materiale si spirituale a reprezentat
un aspect major al amplului process care a avut ca finalitate apariția poporului roman,
apariție despre care General-locotenent dr. Ilie Ceaușescu mărturisea că: ”Poporul roman
s-a format în mod incontestabil, nu printr-o contopire biologic,ci prin preluarea de catre
geto-daci a limbii latine, și a altor elemente ale vieții materiael și spirituale în perioada
conviețuirii cu romanii, adică în sec.I - III î.Hr. ”. Astfel s-a format poporul roman, care
este vechi de peste 2.000 ani, de când poporul dac a preluat limba si spiritualitatea latină.
În procesul de contopire a celor două civilizații un rol important l-au avut
așezările urbane. Orașul a constituit un punct de atracție pentru dacii angrenați în diverse
activitați în mediul urban sau suburban , servind astfel ca element de legatură și contact din
ce în ce mai intens cu statul. Mulți daci au lucrat în orașe ca meșteșugari, sau au mijlocit,
în calitatea lor de negustori, schimburile cu mediul rural. Datorită calitaților lor militare
tradiționale, o serie de daci au fost inclusi în garda imperială, atât în cohortele praetoriene,
cât și în unitațile de cavalerie.
În momentul cuceririi Daciei Roma se afla, din punct e vedere al formei de
guvernamânt, în faza Principatului, epoca inaugurată de domnia lui Octavian Augustus.
Sub aspect teritorial, Roma stapânea un imens teritoriu ce se întindea din Anglia până în
Orientul Mijlociu și din Galia până în Egipt. Imediat după cucerire, Dacia a intrat în
procesul de integrare administrativă, economic și militară, așa cum prevedeau normele
dreptului public roman. Conform acestor norme, ea a fost organizată ca o provincie
distinct, cu organe administrative, militare și fiscale proprii.
Administrația publică Centrală
Dreptul public roman prevedea existanța a doua tipuri de provincii romane:
imperiale și senatoriale, în funcție de importanța lor economica și militară. Având în
vedere poziția strategică ( la granița de N-E a imperiului) și importantele resurse
economice, Dacia romană a fost declarata provincie imperială. Guvernatorul Daciei era
reprezentantul (locțiitorul) împăratului în provincie, pe care o administra în numele
acestuia si purta denumirea de „legatus Augusti pro praetore”. În cazul în care în provincie
erau staționate doua sau mai multe legiuni, guvernatorul trebuia să aiba rang consultar,fost
consul (“ vir consularis ”); în cazul în care în provincie era staționată o singură legiune,
acesta avea rang pretorian, fost praetor(“vir praetorius”), iar dacă nu avea nici o legiune,
ci doar trupe auxiliare, ca era guvernată de un „procurator Augusti ” din ordinul ecvestru.
Dacia din timpul domniei lui Traian ( 106-118 d.Hr.) a fost condusă de un
legatus Augusti pro praetore de ordin senatorial și de rang consular, având în vedere că, în
această perioadă, în Dacia au staționat 3 legiuni, toate cu sediul la Appulum: a-VIII-a
Gemina, a-IV-a Flavia și I Adiutrix. În timpul mandatului său a întemeiat primul oraș
roman pe pământul dacic, Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa.
Dacia din timpul domniei lui Hadrian(118-168 d.Hr.) a cunoscut numeroase
transformari, însă cea mai important este aceea de împărțire a Daciei, provincie unitară, în
3 provincii separate : Dacia Inferior, Superior și Porolissensis, fiecare primind o
conducere proprie, independent una de cealaltă.
Lucrurile se vor schimba fundamental după reforma lui Marcus Aurelius, când
conducerea administrativă și militară supremă a celor 3 Dacii este încredințată unui singur
guvernator cu sediul la Apulum. Acesta purta titlul de “legatus Augusti pro praetore trium
Daciarum” și pe cel de consular al celor trei Dacii , “ Consularis trium Daciarum ”.
În provincie, atribuțiile de ordin fiscal erau încredințate unui procurator
(”procurator Augusti ”), de ordin ecvestru, dependent de împărat și nesubordonat, pe linie
administrativă, guvernatorului. Principala lor atribuție era de a strange taxele și impozitele
locale publice în municipii și colonii, întreținerii diverselor corpuri de armată existente în
Dacia, aprovizionării capitalei și nevoilor cultului. Un rol important in viața fiscală a
provinciei îl avea administrarea vămilor. Suprevegherea perceperii acestor taxe vamale a
fost încredințată unui procurator ce avea titulatura de „procurator ilyrici per Moesiam
Inferiorem et Dacias tres”. În administrarea statului intrau și minele de aur din Apuseni,
puse sub gestiunea unui “ procurator aurariarum”. Se exploatează mai intens bogățiile
solului și subsolului dacic cu unelte mai perfecționate și cu metode mai avansate care
contribuie substantial la sporirea, calitatea și diversificarea producției. Sistemul defensiv al
Daciei romane era format din armata propriu-zisă și un sistem complex de castre menite să
apere limesul extrem de vulnerabil din N-E imperiului.
Administrația Publică Locală
Imediat după cucerire a avut loc procesul de măsurare, parcelare, distribuire și
organizare administrativă a teritoriului Daciei romane, specifiv tuturor
provinciilor.Conform dreptului public roman, odată cucerit, teritoriul Daciei a devenit
proprietate a statului roman, fiind pus la dispoziția împăratului. O bună parte a acestui
teritoriu a fost acordat veteranilor și coloniștilor, iar o altă a rămas în proprietatea
populației autohtone dacice. Coloniștilor nu li s-a constituit o proprietate quiritară, ci doar
una provincială lipsită de dreptul de dispoziție si dotată doar cu posesie și folosință.
Teritorii întinse, cuprinzând mine de aur și fier, pășuni și păduri, au intrat în proprietatea
împăratului, fiind exploatate de funcționari imperiali sau date în armată unor membrii ai
aristocrației locale.
În consecință, putem vorbi pentru această perioadă despre doua tipuri de așezări
umane cu caracter civil în cadrul provinciei Dacia: orașele și așezarile rurale.
Pentru prima dată în istoria economică și administrativă a acestor teritorii întâlnim așezări
urbane în adevaratul sens al cuvântului, doar după cucerirea romană. Pretutindeni se înaltă
clădiri din piatră și carămidă arsă, se construiesc numeroase apeducte, instalații termale și
băi publice, se ridică temple impunătoare pentru divinitațile din panteonul greco-roman,
monumente de piatră, se dezvoltă știința, arta și tehnica, iar scrisul capătă o mai largă
răspândire in rândul populației.
Orasele
În funcție de importanța loe economică, politică, administrativă și culturală orașele Daciei
romane se împărțeau în colonii și municipii.
În sens strict, coloniile se bucurau de toate drepturile poporului roman și aveau o situație
mai bună decat a municipiilor. Primei colonii romane Ulpia Traiana Augusta Dacica
Sarmizegetusa, întemeiată pe teritoriul Daciei, i-a urmat apariția altor colonii: Napoca,
Romula, Appulum(Alba- Iulia), Potaissa (Turda). În rândul municipiilor s-au înscris
Drobeta, Tibiscum ( Jupa , dupa Caransebeș), Ampelum ( Zlatna), Porolissum ( Moigrad,
lângă Sălaj).
Forul suprem de conducere în cadrul orașelor era SFATUL ORĂȘENESC, un
organ colegial alcatuită din decurioni. Acesta avea atribuții de ordin administrariv: încasa
contribuțiile impuse de autoritațile imperiale ale orașului, supreveghea îndeplinirea
lucrărilor edilitare, stabilea prestațiile ce urmau a fi făcute de cetățeni, controla gestiunea
financiară a orașului etc. Acestora li se alăturau atribuții în materie religioasă, cum ar fi
reglementarea zilelor de sărbătoare, iar pe plan diplomatic acesta trimitea soli și avea
atribuții militare.Condițiile necesare pentru a face parte din acest sfat se facea in funcție de
statutul juridic ( ingenui ), vârsta ( minim 25 ani), și avere ( un cens de minim 100000
sesterți). Hotărîrile sale erau obligatorii pentru toți magistrații orășenești.
 Magistrații erau alesi pe o perioadă de 1 an în baza condițiilor de vârstă,
avere și origine social și erau de 2 categorii : superiori ( în colonii -”duumvirii ”) și
inferiori ( în municipii - ”quatuorvirii ” ). Aceștia aveau atribuții judecătorești și
administrative și erau ajutați de o serie se slujbași : lictori, aprozi, scribi, arhivari, crainici .
Așezările Rurale
Marea parte a locuitorilor provinciei , a populației autohtone, veterani și coloniști locuiau
în afara orașelor, în așezari de tip rural.Satele întemeiate prin colonizare erau împărțite în
„pagi” și ”vici”. Pagi erau asezari rurale asezate adesea pe teritoriile unor orase-
colonii(„Pagus Miciensis”, „pagus Aquensis”). Vici erau localitati mai mari sau mai mici
locuite de colonisti cetateni romani sau de peregrini, veterani si autohtoni.
Unele surse mentioneaza faptul ca aceste asezari rurale erau administrate de o singura
persoana, insa potrivit altor surse acesta avea o situatie juridica aparte in Dacia.
In cazul acelor pagi si vici aflate pe teritoriul unor orase, administratia se facea de catre
organele si serviciile orasului respectiv. O situatie aparte o aveau „vici militares” si
„canabele” dezvoltate langa castrele romane deoarece depindeau din toate punctele de
vedere de castru.
Dreptul roman in Dacia
După cucerirea Daciei de către romani s-a aplicat și în noua provincie
dreptul roman. Izvoarele noului sistem introdus în Dacia constau în edictele guvernatorilor
și in constituțiile imperiale. Edictele cuprindeau reguli de drept roman, dar și unele
dispoziții din dreptul autohton geto-dac. La rândul lor, constituțiile imperiale se
materializau fie în mandate, fie în edicte imperiale.Unul din cele mai importante edicte
este cel al lui Caracalla din anul 212, prin care se acorda cetatenie unei părți considerabile
a locuitorilor Imperiului Roman. Înainte de promulgarea acestui edict, locuitorii din Dacia
erau fie cetateni romani, fie, fie latini, fie peregrini.
Cetațenii romani care locuiau în Dacia, în calitate de coloniști, aveau aceleași
drepturi ca și locuitorii Romei, însa cu o singura exceptie: nu beneficiau de o adevarata
proprietate romana. În cazul în care pămantul coloniei respective căpătase calitatea de “sol
roman”, romanii rezidenți în astfel de orașe aveau deplinătatea drepturilor cetațenești,
inclusiv pe cel de proprietate funciară romană. Asupra solului provincial, cetațenii romani
nu puteau avea decat o posesiune, proprietarul acesteia fiind împaratul, întrucât Dacia era
provincie imperială (“provincia Caesaris”). De aceea, ei erau obligati sa plateasca un
impozit („vectigal”) asemenea fonduri numite „praedia stipendiaria”. În domeniul
dreptului succesoral, aceștia erau guvernați și aici de regulile juridice romane .
Latinii se bucurau de prerogativele dreptului latin, ceea ce presupunea
egalitatea in materie de drepturi patrimoniale cu romanii, dar nu aveau aceleasi drepturi
politice si nici nu se puteau casatorii in conformitate cu legea romana. Prin naturalizare,
latinii puteau deveni cetateni romani.
Peregrinii alcătuiau marea masă a populației libere, a cărei capacitate juridică
era stabilită de dreptul autohton geto- dac, ori de cel al poporului din care făceau parte
coloniștii necetățeni. Cu toate acestea, peregrinii puteau fi instituiți ca mostenitori prin
testament de catre ostașii romani care întotdeauna sau bucurat de unele privilegii.
Sclavilor li se aplicau fie regulile dreptului roman (dacă stapanii lor erau
cetațeni romani), fie normele juridice locale, întregite cu unele reguli ale dreptului roman
(dacă stăpânii lor erau peregrini). Conform unor inscriptii gasite, se mentioneaza ca sclavii
care dobandeau libertatea primeu numele de” liber ți”.
 Tablitele cerate descoperite la Alburnus Maior (Rosia Montana de astazi)
constituie o importanta sursa de documente de drept civil. Cele mai multe sunt incheiate
portivit dreptului roman, dovada a incadrarii provinciei in structurile jurdice romane. In
aceste acte (contracte de vanzare-cumparare „emptio-vendito”, de asociere”societas” , de
inchiriere a fortei de munca”locatio operarum” etc) apar indicatii, clauze juridice, masuri
adinistrative, sanctionari, termene fixe, notiuni exprimate prin formulari sablon. Ele sunt
redactate de scribi de profesie sau de una din partile contractante, ceea ce dovedeste
familiarizarea cu terminologia si normele juridice. De asemenea, s-au descoperit 50 de
epitafuri ce contin prevederi de drept testamentar, mostenitorii fiind obligati sa respecte
dorintele testamentare. Cat priveste continutul juridic al acestor tablite, ele arata ca dreptul
roman s-a aplicat in Dacia uneori sub o forma simplificata, adaptata cerintelor vietii
sociale provinciale (asa-zisul „drept vulgar”). Procedura de judecata era aceeasi ca în toate
provinciile romane, iar atat cetatenii romani, cat si peregrinii erau judecati de catre
guvernator. În procesele dintre cetateni și peregrini, aceștia din urmă erau socotiți pe
durata procesului a fi cetațeni romani, pentru a li se putea aplica legile romane. Din punct
de vedere penal, guvernatorul Daciei avea dreptul de a condamna la moarte pe toti
locuitorii provinciei, cu exceptia cetatenilor romani si a fruntasilor din provincie care
puteau fi condamnati la pedeapa capitala doar de catre imparat.
Tot acest proces complex și de lunga durata- desfasurat pe o perioada de
165 ani - de contopire a celor doua civilizati care a stat la temelia formarii poporului
roman va fi brusc intrerupt de catre retragerea imparatului Aurelianus la sud de Dunare. In
anul 271 acesta va retrge aici toata armata,administratia si colonistii datorita deselor
atacuri ale dacilor liberi. Mostenitor direct al glorioaselor traditii dace si a romanitatii din
acest spatiu, poporul roman își va dovedi în secolele urmatoare vitalitatea și puterea de
rezistență în fata migrațiilor care nu i-au mai putut modifica structural fiinta etnică, limba
și civilizația. In fosta Dacie traiana romanii si dacii romanizati s-au mentinut,reusind sa se
cristalizeze o noua realitate poporul român. Si in ziua de astazi putem observa contributia
benefica pe care a avut-o romanizarea in formarea si definirea poporului roman ca popor
de sine statator. Dovada influientei pe care a avut-o romanizarea consta in existenta
stratului latin, dar si a substratului geto-dac, a numeroase orase, în preluarea unor elemente
care stau la baza organizarii politico-administrative de astazi ,cat si prelurea unor formulari
tipizate, unei terminologii juridice.

OraseleÎn funcție de importanța loe economică, politică, administrativă și culturală orașele Daciei romane se împărțeau în colonii și municipii. Coloniile se bucurau de toate drepturile poporului roman și aveau o situație mai bună decat a
municipiilor.Primei colonii romane Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa, întemeiată pe teritoriul Daciei, i-a urmat apariția altor colonii: Napoca,Romula,Appulum,Potaissa.În rândul municipiilor s-au înscris
Drobeta,Tibiscum,Ampelum,Porolissum.Forul suprem de conducere în cadrul orașelor era SFATUL ORĂȘENESC, un organ colegial alcatuită din decurioni.Acesta avea atribuții de ordin administrariv : încasa contribuțiile impuse de autoritațile imperiale
ale orașului, supreveghea îndeplinirea lucrărilor edilitare, stabilea prestațiile ce urmau a fi făcute de cetățeni, controla gestiunea financiară a orașului etc. Acestora li se alăturau atribuții în materie religioasă, cum ar fi reglementarea zilelor de sărbătoare, iar
pe plan diplomatic acesta trimitea soli și avea atribuții militare.Condițiile necesare pentru a face parte din acest sfat se facea in funcție de statutul juridic( ingenui ),vârsta( minim 25 ani) și avere( un cens de minim 100.000 sesterți).Hotărîrile sale erau
obligatorii pentru toți magistrații orășenești. Magistrații erau alesi pe o perioadă de 1 an în baza condițiilor de vârstă, avere și origine social și erau de 2 categorii:superiori ( în colonii-”duumvirii ”)și inferiori( în municipii - ”quatuorvirii ” ). Aceștia aveau
atribuții judecătorești și administrative și erau ajutați de o serie se slujbași : lictori, aprozi, scribi, arhivari, crainici .
Așezările RuraleMarea parte a locuitorilor provinciei , a populației autohtone, veterani și coloniști locuiau în afara orașelor, în așezari de tip rural.Satele întemeiate prin colonizare erau împărțite în „ pagi” și ”vici”. Pagi erau asezari rurale asezate
adesea pe teritoriile unor orase-colonii(„Pagus Miciensis”, „pagus Aquensis”). Vici erau localitati mai mari sau mai mici locuite de colonisti cetateni romani sau de peregrini, veterani si autohtoni.
Dreptul-roman-in-DaciaDupă cucerirea Daciei de către romani s-a aplicat și în noua provincie dreptul roman. Izvoarele noului sistem introdus în Dacia constau în edictele guvernatorilor și in constituțiile imperiale. Cetațenii romani care locuiau în
Dacia, în calitate de coloniști, aveau aceleași drepturi ca și locuitorii Romei, însa cu o singura exceptie: nu beneficiau de o adevarata proprietate romana. Asupra solului provincial, cetațenii romani nu puteau avea decat o posesiune, proprietarul acesteia
fiind împaratul, întrucât Dacia era provincie imperială (“provincia Caesaris”).Latinii se bucurau de prerogativele dreptului latin, ceea ce presupunea egalitatea in materie de drepturi patrimoniale cu romanii, dar nu aveau aceleasi drepturi politice si nici
nu se puteau casatorii in conformitate cu legea romana. Prin naturalizare, latinii puteau deveni cetateni romani.Peregrinii alcătuiau marea masă a populației libere, a cărei capacitate juridică era stabilită de dreptul autohton geto- dac, ori de cel al poporului
din care făceau parte coloniștii necetățeni. Cu toate acestea, peregrinii puteau fi instituiți ca mostenitori prin testament de catre ostașii romani care întotdeauna sau bucurat de unele privilegii. Sclavilor li se aplicau fie regulile dreptului roman (dacă stapanii
lor erau cetațeni romani), fie normele juridice locale, întregite cu unele reguli ale dreptului roman (dacă stăpânii lor erau peregrini). Conform unor inscriptii gasite, se mentioneaza ca sclavii care dobandeau libertatea primeu numele de ” liberți”.Tablitele
cerate descoperite la Rosia Montana constituie o importanta sursa de documente de drept civil majoritatea incheiate portivit dreptului roman, dovada a incadrarii provinciei in structurile jurdice romane.In aceste acte(contracte de vanzare-
cumparare„emptio-vendito”,de asociere”societas” , de inchiriere a fortei de munca”locatio operarum” etc) apar indicatii, clauze juridice, masuri adinistrative, sanctionari, termene fixe, notiuni exprimate prin formulari sablon. Procedura de judecata era
aceeasi ca în toate provinciile romane, iar atat cetatenii romani, cat si peregrinii erau judecati de catre guvernator. Din punct de vedere penal, guvernatorul Daciei avea dreptul de a condamna la moarte pe toti locuitorii provinciei, cu exceptia cetatenilor
romani si a fruntasilor din provincie care puteau fi condamnati la pedeapa capitala doar de catre imparat.
Tot acest proces complex și de lunga durata- desfasurat pe o perioada de 165 ani - de contopire a celor doua civilizati care a stat la temelia formarii poporului roman va fi brusc intrerupt de catre retragerea imparatului Aurelianus la sud de Dunare. In
fosta Dacie traiana romanii si dacii romanizati s-au mentinut,reusind sa se cristalizeze o noua realitate poporul român. Dovada influientei pe care a avut-o romanizarea consta in existenta stratului latin, dar si a substratului geto-dac, a numeroase orase, în
preluarea unor elemente care stau la baza organizarii politico-administrative de astazi ,cat si prelurea unor formulari tipizate, unei terminologii juridice.
 BIBLIOGRAFIE:

1. Manuel Gutan, “Istoria administratiei publice romanesti”, Editia a-2-a, Ed. Hamangiu, Bucuresti,

2006 .

2. ”Istoria militara a poporului roman”, vol.I, Ed.Militara, Bucuresti, 1984.

3. “Istoria Romaniei”, vol.II, Ed.Enciclopedica, Academia Romana.

4. V.Hanga, “Istoria dreptului romanesc”, vol.I, Ed.Academiei R.S.R., Bucuresti, 1980.

5. D.Protase, “Istoria roamanilor”, vol.II, Ed.Enciclopedica, Bucuresti, 2001.

6.F.Negoita, “Istoria administratiei publice din Romania”, Ed.Universitara, Bucuresti, 2009.