Sunteți pe pagina 1din 23

UNIVERSITATEA CRESTINA DIMITRIE CANTEMIR

FACULTATEA DE DREPT CLUJ-NAPOCA

Obiceiul ca izvor în dreptul romano-


bizantin şi în tradiţia patristico-
canonica a bisericii ortodoxe

Coordonator, Student,

Lect.Univ.Dr.Corina Buzdugan Murgoi Vlad Rares

ANUL I

1
"Ţineţi seama de autoritate,
adică de fundamentul raţional, şi în
mod principal de autoritatea
obiceiului ; căci, obiceiul trebuie
respectat numai în măsura în care
este interpretul raţiunii"
- Quintus Septimius Florens Tertullianus -

In trecutul poporului roman, normele cutumiare (obiceiul pamantului) s-au


aplicat pana la aparitia legilor scrise. In prezent cea mai mare parte din normele de
conduita obligatorii sunt cuprinse in legi. Totusi, isi au aplicare si norme de convietuire
sociala, care, desi nu sunt consacrate in lege, isi pastreaza insemnatatea, sprijinindu-se pe
forta opiniei publice si pe morala proprie oranduirii noastre.
Unele dispozitii legale se refera expres la normele de convietuire sociala si in
aceste cazuri ele contribuie la determinarea continutului si conditiilor concrete de aplicare
a legii. In relatiile internationale, cutuma continua sa indeplineasca un rol important,
deoarece o mare parte a normelor dreptului international sunt de natura cutumiara.

Este admis astăzi, în mod unanim, că înaintea apariţiei celor XII


Table, comunele romane au fost conduse de obiceiuri în mod exclusiv.
Aceste obiceiuri au fost legate în epoca antică de credinţele religioase.
În perioada republicii, unele instituţii, că familia şi căsătoria, au fost
reglementate prin obiceiuri vechi care urcau până la originea cetăţii
sau provinciei. Oamenii au trăi convinşi că astfel de reguli sunt
nemodificabile, aşa cum sunt naturale, că drepturile şi obligaţiile lor
sunt determinate de aceste reguli, izvorâte din tradiţia strămoşilor.
Această convingere a fost însă modificată odată cu schimbarea
condiţiilor de viaţă a societăţii umane. Încetul cu încetul, legea a luat
locul obiceiului, iar voinţa monarhului a luat locul voinţei poporului.
Rolul obiceiului a devenit neînsemnat, iar domeniul lui foarte restrâns.
În studiul de faţă vom încerca să trasăm liniile principale ale evoluţiei
prin care a trecut doctrina romană a obiceiului, apoi influenţa pe care a

2
avut-o această doctrină asupra învăţăturii despre obicei în tradiţia
patristico-canonica a Bisericii Ortodoxe.

I. Obiceiul după dreptul romano-bizantin

După tradiţia romana, dreptul ar fi decurs din instituţiile celor


două oraşe: Lacedemonia şi Atena. În primul oraş, oamenii atribuiau
memoriei, adică obiceiurilor, ceea ce observau că legi, iar în al doilea,
legile scrise erau în schimb păzite. Pe baza acestei tradiţii, Ulpian
împarte dreptul în drept nescris sau cutumiar, şi în drept scris său
pozitiv. Dreptul nescris, confirmat de uzul celor care se foloseau de el,
este un izvor de drept deoarece obiceiurile vechi confirmate prin
consimţământ imita legea.

‘’Odată cu dezvoltarea vieţii economice, asistăm la un început de


stratificare socială şi la apariţia primelor elemente ale organizării
politice. În cadrul acestei evoluţii generale fizionomia obiceiului se
schimbă, în sensul că obiceiurile convenabile şi utile minorităţii
dominante încep să fie impuse întregii societăţi.După apariţia statului
această tendinţă se cristalizează definitiv. Alături de unele obiceiuiri,
preluate din epoca primitivă, care au devenit obligatorii prin
sancţionarea lor de către stat, au apărut şi obiceiuri juridice noi,
generate de noile realităţi economice, sociale şi politice.

Pînă în secolul al V-lea, cînd a fost adoptată Legea celor XII Table,
obiceiul a fost singurul izvor al dreptului roman. Obiceiurile juridice,
erau ţinute în secret de către pontifi, iar aceştia pretindeau că le-au
fost încredinţate de către zei, în scopul de a acredita originea divină a
dreptului. Mai mult chiar în epoca foarte veche nu exista o delimitare
clară între normele de drept (ius) şi cele religioase (fas). Pontifii, ca
exponenţi ai intereselor patricienilor, erau interesaţi să menţină

3
această confuzie.’’1

Originea acestui drept nescris poate fi urcata până la stabilirea


stăpânirii asupra pământului de către membrii aceleiaşi familii sau
comunităţi, precum şi a raporturilor determinate de această stăpânire
între membrii familiei. Iar în mod general, putem spune că sub
influenţa nevoilor umane, colectivităţile omeneşti şi-au stabilit anumite
obligaţii, care cu timpul s-au constituit în uzuri. Aceste uzuri au devenit
la rândul lor obiceiuri, ca fiind izvorâte dintr-un comportament mai
complex el popoarelor, comportament care poartă numele de
"moravuri".

Obiceiurile vechi izvorâte din moravuri sunt păstrate că o lege, iar


legea obliga pentru că era întărită de raţiunea poporului. Jurisconsultul
Iulian spune că prescripţiile aprobate de popor fără a recurge la vreun
text scris, pe bună dreptate trebuie păzite de toţi, căci poporul îşi
manifesta voinţa sa prin consimţământul, faptele şi gesturile sale.

Voinţa poporului, ca fundament al obiceiului, a constituit la


început singura condiţie necesară pentru validitatea obiceiului, după
care a urmat condiţia vechimii lui, condiţie care a luat locul celei dintâi,
spre sfârşitul perioadei clasice a dreptului roman. În sensul acesta,
practică întrebuinţata în mod îndelungat şi continuu, era considerată
deja un obicei, din cauza aprobării tacite a poporului, aprobare
manifestată prin uzul lung şi continuu. Aceasta o spun Jurisconsulţii
Iulian şi Ulpian ".

Justinian, în secolul al VI-lea, justifica păstrarea unui obicei


maritim în codificarea sa pe motivul că este folosit de timp îndelungat.
Oamenii mari având obiceiul de a percepe impozite mai ridicate, de foarte multă
vreme şi fără schimbare, după cum dovedesc mărturiile vechi, cum n-

1 C. St. Tomulescu, Contribuţiuni la studiul dreptului roman, Buzău, 1937, p. 51

4
ar fi drept că aceasta percepere de impozite mai mari să aibă putere
juridică din moment ce aşa a fost ? .

Astfel de obicei, al cărui uz este vechi, nu este numai păzit, ci se


recomandă să nu fie contrazis cu nici un fapt posterior. În modul
acesta, Ulpian citează porunca unui monarh adresată Întâistătătorului
unei provincii în care îi porunceşte să nu se permită să se introducă
ceva împotriva unui obicei vechi.

‘’Pe plan istoric general legislatia lui justinian a avut o importanta


inestimabila pe care nimeni n-o putea banui la acea epoca. documentele dreptului
clasic, impreuna cu alte creatii ale culturii spirituale romane, au pierit in cea mai mare
parte. din fericire digestele lui justinian, cea mai importanta lucrare a intregii opere
legislative, ne-au parvenit pe cale directa. opera legislativa a lui justinian cuprinde
patru lucrari : codul, digestele, institutele si novelele.’’2

1. Codul. a fost publicat in doua editii. Codul a fost redactat de catre o


comisie formata din 10 membrii in frunte cu tribonian. numai cea de-a doua editie a
codului a ajuns pana la noi. lucrarea este impartita in carti, cartile in titluri, titlurile in
constitutiuni, unele dintre acestea in paragrafe. fiecare constitutiune are o "inscriptio"
in care se arata numele imparatului care a dat-o, precum si numele persoanei careia ii
este adresata. la sfarsitul fiecarei constitutiuni in subscriptio, se mentioneaza data si
locul emiterii actului.fiind o sistematizare menita sa se apice in practica, codul numai
constitutiunile in vigoare. codul lui justinian este cel mai bogat in continut decat cele
anterioare , intrucat cuprinde toate constitutiunile imperiale date din epoca lui hadrian
pana in anul 534. pe de alta parte el cuprinde atat dreptul public , cat si cel privat.

2. Digestele. digestele sunt o culegere de fragmente extrase din lucrarile


juristconsultilor clasici, adaptate de asa maniera incat sa poata fi utilizate in scopul
solutionarii diferitelor cazuri ivite in practica. textele au fost sistematizate si

2 L Popescu-Spineni, Chestiuni de drept roman, Bucureşti, 1932, p.13

5
selectionate de catre o comisie formata din 15 persoane sub conducerea lui tribonian. o
prima problema de care s-a lovit comisia a fost aceea ca multe din solutiile
juristconsultilor clasici erau controversate. Ori, textele trbuiau astfel formulate , incat
sa poata fi aplicate in practica. in scopul de a face posibila o reglementara unitara ,
justinian a dat 50 de constitutiuni, prin care a pus capat contoverselor si a desfiintat
institutiile depasite. comisia a extras fragmente din doua mii de lucrari clasice.
fragmentele extrase au fost sistematizate in 50 de carti. Cartile sunt impartite in titluri,
titlurile in paragrafe. pana in secolul trecut s-a crezut ca fragmentele au fost asezate ,
in cuprinsul digestelor , la intamplare. de fapt, digestele cuprind un lant de texte
alcatuit dupa anumite criterii

3. Institutiones. Institutele lui justinian au fost publicate, ca si digestele in anul


533. lucrarea cuprinde extrase din institutele clasice si se adreseaza studentilor. spre
deosebire de institutele elaborate in epoca clasica , institutele lui justinian au forta
obligatorie. ele cuprin 4 carti, cartile sunt impartite in titluri , iar titlurile in paragrafe.

4. Novalae. dupa anul 534, cand a fost publicata cea de-a doua editie a codului,
justinian a mai dat un numar de constitutiuni, care au fost sistematizate intr-o lucrare de
sine statatoare numita novelae. lucrarea se intituleaza novelae nu pentru ca ar introduce
noi principii de drept, ci pentru ca dispozitiile sale sunt noi din punct de vedere
cronologic, fata de cele cuprinse de cod. novele nu au fost alcatuite de insusi justinian, ci
de persoane particulare, dupa moartea imparatului . asa se explica faptul ca in novele sunt
cuprinse si constitutiunile abrogate , ceea ce a dus la unele repetari si la unele
contradictii3

Prin urmare, un asemenea obicei, care are ca fundament voinţa


tactică a poporului, şi a cărui manifestare s-a făcut printr-un uz vechi şi
permanent, are ca funcţiune să imite legea, să creeze obligaţii
adevărate ca şi legea scrisă. După Iulian, în cazurile pentru care lipsesc

3 L Popescu-Spineni, Chestiuni de drept roman, Bucureşti, 1932, p.13

6
legile scrise, trebuie păstrat ceea ce este introdus de moravuri (mores)
şi de obicei, şi dacă şi acestea lipsesc, trebuie considerat ceea ce este
apropiat şi consecvent, iar dacă nici aşa ceva nu apare, trebuie aplicat
dreptul de care se foloseşte oraşul Roma.

Aceasta jurisprudenţă arata că creaţia dreptului se inspiră în


primul rând din moravuri şi obiceiuri, în al doilea rând din jurisprudenţa
stabilită, iar în al treilea rând prin analogia cu regulă aplicată la Roma
când posibilităţile precedente lipsesc.

Aceasta este procedura în lipsa unui drept scris. În prezenta


acestuia din urmă, obiceiul poate fi folosit numai pentru a interpreta
sensul legii, când să află un conflict printre autori în această privinţă.
Jurisconsultul Paulus ne informează că dacă e vorba de a interpreta o
lege, trebuie examinat mai înainte care este dreptul de care s-a folosit
odinioară oraşul în astfel de cazuri : căci obiceiul este cel mai bun
interpret al legilor.

Prin urmare, încetarea aplicării unei legi de către popor este


suficientă pentru a o abroga prin desuetudine sau prin încetarea
uzului. Această situaţie n-a durat mult, deoarece cu cât evoluţia
clanurilor şi triburilor s-a făcut în folosul grupărilor sociale mai
complexe, că oraşul şi grupările rurale cu atât mai mult guvernul se
înclină spre o centralizare mai accentuată, care vede în unitatea puterii
mijlocul cel mai sigur pentru organizarea eficace a imperiului, devenit
vast în urma cuceririlor succesive. Împăraţii au început atunci să emită
constituţii împărăteşti, ceea ce a dus la micşorarea influenţei poporului
în crearea dreptului. S-a mers şi mai departe, impunându-se condiţii
riguroase formării obiceiurilor, pentru că s-a găsit destul de odioasă
abrogarea legilor prin obiceiul cutărei sau cutărei provincii. Împăratul

7
Constantin cel Mare spunea - atrăgând atenţia lui Produs, unul dintre
guvernatorii lui, că autoritatea obiceiului şi uzului vechi nu este
dispreţuita, însă nu-i este îngăduit să ajungă la biruirea raţiunii sau
legii. Cu această hotărâre împărătească, în care conformitatea cu
raţiunea intra pentru prima dată într-un text juridic, nu s-a mai îngăduit
ca obiceiul local să abroge o lege scrisă în mod frecvent. Obiceiurile
generale din tot imperiul au continuat totuşi să abroge o lege scrisă.

‘’Odata cu trecerea la epoca feudalismului dezvoltat obiceiul juridic a devenit


un sistem juridic atotcuprinzător căci a reglementat toate categoriile
de relaţii sociale din domeniul public si cel privat.

Sistemul juridic al Legii Ţării s-a afirmat prin caracterul său


profund original, care s-a manifestat atât în privinţa modului de
formare câat şi în privinţa conţinutului şi terminologiei
utilizate.Identitatea proprie a Legii Ţării a fost recunoscută de toate
popoarele medievale cu care oamenii au fost în contact.În cea de a doua
opinie se consideră că legea nu poate oferi în mod automat soluţii
optime pentru toate problemele sociale.De aceea obiceiurile care se
formeayâ în mod natural pot completa unele dispoziţii ale legii’’4

În ce priveşte condiţia de armonie a obiceiului cu legea avem un


exemplu în procedarea lui Justinian. În novela 106, acest împărat a
stabilit un drept particular în favoarea oamenilor mării, drept pe care l-
a fundamentat pe obiceiurile în vigoare, făcând observaţia că a
confirmat acest drept cutumiar, pentru că nu este împotriva unei legi
anterioare.

Aceasta arată cât erau împăraţii de neîngăduitori faţă de


obiceiurile înrădăcinate contra legii. Justinian însuşi când a poruncit

4 Ion T.Amuza, Obiceiul juridic in dreptul contemporan, ed.Silvi Bucuresti 2006, pag 6

8
revizuirea legislaţiei anterioare lui procedarea la o codificare nouă, a
publicat instrucţiunile în lumina cărora aceasta codificare trebuia
făcută. Iată ce indicaţii a dat el lui Tribonian, în anul 530 d.Hr., în
vederea redactării Digestelor : ‘’Legile care sunt cuprinse în colecţiile
vechi, şi care au căzut în desuetudine, nu îngăduim sub nici un mod să
fie introduse în noua codificare, deoarece vrem să acoperim cu
autoritatea noastră, sau ceea ce a fost întărit cu sentinţe frecvente,
sau ceea ce obiceiul oraşului Romei a aprobat’’5

„În epoca primitivă pe când normele dreptului nu apăruseră încă


relaţiile dintre oameni erau reglementate de norme fără caracter
juridic, între care şi normele de morală.’’6

Sub Leon al VI-lea, poziţia obiceiului faţă de lege s-a schimbat din
nou. Obiceiul a constituit încă odată un sistem de drept cu fundament
propriu în afara sferei legii scrise. Aceasta se datoreşte schimbărilor
sociale produse în imperiu în ultimele două secole ale primului mileniu,
schimbări care au înclinat echilibrul spre un nou prestigiu al poporului
faţă de puterea monarhică. Cu toate acestea, împăratul Leon al VI-lea
a reacţionat împotriva acestei tendinţe a obiceiului de a se forma într-
un cod nescris autonom, prin primirea unor obiceiuri în dreptul scris,
dându-le forma şi puterea legii. În modul acesta, el a anulat pentru
totdeauna funcţia obiceiului de a crea dreptul, rezervând legii acest rol,
în mod definitiv. În novelele lui, împăratul Leon Filozoful primeşte opt
obiceiuri, codificându-le, şi respinge alte patru, lucru care arata o
greutate notorie în înfruntarea realităţii sociale.

Din cele arătate pot fi reţinute următoarele linii generale ale


concepţiei romano-bizantine despre obicei. Pentru jurisconsulţii
romani, obiceiul a fost în prima etapă dreptul nescris, dreptul introdus

5 L Popcscu-Spineni, Chestiuni de drept roman, Bucureşti, 1932, p.33


6 E.Sperantia, Introducere in filozofoa dreptului, Cluj 1946 pag 378.

9
prin moravuri şi întărit prin uzul lung. E dreptul constituit de popor fără
a recurge la suveran. Mai târziu, la un stadiu mai dezvoltat al vieţii
sociale, acest drept nescris a fost înlocuit cu nişte măsuri de ordin
general, mai precis, măsuri promulgate de împăraţi a căror autoritate a
luat în mod treptat, locul poporului ca factor de inducere a obiceiului.
Obiceiul, nemaipastrand puterea să juridică în prezenţa legii, a rămas
în vigoare totuşi în domeniile în care legea scrisă lipsea. De atunci a
devenit foarte rar ca un obicei general să abroge o lege pozitivă.

II. Obiceiul după tradiţia patristică

În timp ce pentru jurisconsulţii romani, nevoile naturale dau


naştere la obiceiuri prin intermediul moravurilor şi în urma unui uz
continuu, pentru scriitorii bisericeşti, Sfânta Tradiţie, care vine de la
Mântuitorul prin Sfinţii Apostoli, este izvorul obiceiurilor. Tradiţia, spune
Tertulian, se prezintă ca autor al practicilor, iar obiceiul este cel care le
confirmă, şi credinţa cea care le păzeşte. Cel care zice tradiţie zice şi
predicare orală transmisă unde obiceiul - deci uzul continuu - este
asigurat de credinţă care a menţinut intact ceea ce a fost de la
început. O tradiţie este cu atât mai puternică cu cât vine de la o
biserică înfiinţată de Sfinţii Apostoli. Un obicei, prin urmare, căpăta mai
multă autoritate când credinţa l-a păstrat într-o biserică apostolică.
Aceasta autoritate este şi mai mare atunci când obiceiul a fost păstrat
o lungă perioadă, fiind observat în mod continuu.

Pentru prima dată în istoria patristicii, Tertulian a fundamentat


autoritatea obiceiului pe raţiune, zicând : "Ţineţi seama de autoritate,
adică de fundamentul raţional, şi în mod principal de autoritatea
obiceiului ; căci, obiceiul trebuie respectat numai în măsura în care

10
este interpretul raţiunii".7

După temeiul raţiunii, Tertulian adăugă, în tratatul sau despre


valul fecioarelor, temeiul adevărului pe baza Sfintei Scripturi
identificând regulă credinţei cu ce adevărului. Mântuitorul Hristos a
spus: "Eu sunt Adevărul" şi nu eu sunt obiceiul. Prin urmare, orice
învăţătură sau practică în viaţa bisericească trebuie filtrată prin
învăţătura Mântuitorului, singurul criteriu al adevărului.

În urma lui Tertulian, Sfântul Ciprian, influenţat de el,


fundamentează obiceiul pe conformitatea sa cu adevărul. În perioada
discuţiei asupra validităţii botezului ereticilor din secolul III, Sfântul
Ciprian, comentând obiceiul în vigoare de a nu reboteza pe eretici când
se întorc în sânul Bisericii, afirma că adevărul trebuie să biruiască, nu
obiceiul în vigoare, căci un obicei fără conţinut de adevăr este "o
eroare veche". În alt loc, el adăugă că nu este dat obiceiului să
prescrie, ci adevărului să învingă. Raţionamentul Sfântului Ciprian este
acesta: un obicei poate să fi existat de demult fără să fi fost contestat;
când se tratează însă de adevăr, acel obicei trebuie să-i cedeze locul,
dacă nu poate să-l înfrunte. În sine, obiceiul care nu este întemeiat pe
adevăr, este o eroare care nu poate dobândi nicidecum autoritate.

Această temă a întemeierii obiceiului pe adevăr, în relaţie cu


botezul ereticilor, va fi reluată de Firmilian al Cezareei Capadociei, în
termeni mai tari, arătând obligaţia trecerii de la obiceiul bazat pe
eroare la adevărul unul, transmis de Mântuitorul Hristos prin Sfinţii
Apostoli. Acestui pseudo-obicei, Firmilian îi opune un alt obicei care are
garanţia timpului şi unităţii Bisericii, zicând: "Puteţi să spuneţi
împotriva lui Stefan, în favoarea voastră, că voi, africanii, în fata
cunoaşterii adevărului, aţi părăsit eroarea obiceiului; sau mai degrabă
spuneţi că noi îmbinam obiceiul cu adevărul, şi opunem obiceiului

7 Tertulian, Tratate apologetice si dogmatice catre martiri, ed.Polirom 2007,pag 55.

11
romanilor obiceiul adevărului, pentru că am ţinut de la început ceea ce
a fost transmis de Mântuitorul Iisus Hristos şi Sfinţii Apostoli. Nu ne
amintim când a început la noi această practică, dr ştim că totdeauna a
fost observată, dat fiind, faptul că nu cunoaştem decât o singură
Biserică a lui Dumnezeu şi n-am considerat decât botezul sfânt al
Sfintei Biserici"8.

Repzentantul cel mai de seamă al învăţăturii despre obicei din


secolul al IV-lea este fără îndoială Sfântul Vasile cel Mare. Sfântul
Părinte, în capitolele 27 şi 29 din scrierea sa despre Sfântul Duh,
îndreptată împotriva adversarilor Sfântului Duh, demonstrează în mod
temeinic primirea formulei "împreună cu Sfântul Duh" pe cale de obicei
de la Sfinţii Apostoli. În aceste două capitole, el se străduieşte să
dovgedeasca că această formulă, nefiind cuprinsă literal în Sfânta
Scriptură, a fost totuşi rânduita de cei de la început şi predanisita
urmaşilor, şi sporind ea pururea cu timpul prin întrebuinţare, a fost
înrădăcinată în biserici prin obiceiul îndelungat. Ca să fundamenteze
aceasta explicare cu un text scripturistic, Sfântul Vasile citează Sfântul
Apostol Pavel, în textul din II Tes. II, 15, unde Apostolul îndeamnă pe
destinatarii epistolei să ţină predianiile pe care le-au primit de la el, ori
prin cuvânt, ori prin -scrisoare. Sfântul Părinte susţine că formula
rostită de el ar fi fost rânduita prin cuvânt de către Sfinţii Apostoli şi ar
fi ajuns până la el în taină. El aduce, în sprijinul acestei explicaţii, multe
dovezi din tradiţia Bisericii, fără ca aceste dovezi să aibă vreun text
scripturistic pe baza: ‘’însemnarea catehumenilor cu semnul Sfintei
Cruci şi trecerea lor în rândul celor luminaţi, lepădarea catehumenilor
de satană şi toţi îngerii lui, binecuvântarea apei la botez,
binecuvântarea mirului, însăşi formula de credinţă rostită la botezul
catehumenilor, şi în fine, afundarea de trei ori în apă sfinţită. Sfântul
Vasile a mai adus alte exemple privitoare la taina sfintei euharistii şi la

8Tertulian, Tratate apologetice si dogmatice catre martiri, ed.Polirom 2007,pag 70.

12
modul cum creştinii trebuie să se roage în Biserică, anume îndreptaţi
către răsărit şi stând în picioare duminică şi în toată perioada
cincizecimii. Sfântul Vasile afirma că aceste învăţături au venit de la
"oameni sfinţi" şi de aceea au căpătat caracterul de obligativitate, iar
obiceiul prin care s-au transmis a căpătat la rândul lui puterea de lege.
Aceste obiceiuri nu trebuiesc în nici un caz minimalizate pe motivul că
n-au un text scris la baza lor, deoarece dacă am proceda astfel, am
săpa însăşi baza Sfintei Scripturi care a venit şi ea din Sfânta Tradiţie.
În consecinţă, Sfântul Vasile da acestor învăţături numele de "tradiţie
nescrisă", "învăţătura nescrisă", şi "obiceiuri nescrise", punând în
evidenţă caracterul de nescris al obiceiului sau modul după care a fost
transmis. După acelaşi Sfânt Părinte, el are aceeaşi tărie ca tradiţia
scrisă.’’9

Unii autori că Amand de Mendieta, Batiffol şi P. S. să episcopul


Pierre l'Huillier au contestat originea apostolică a câtorva dintre
obiceiurile amintite de Sfântul Vasile sub pretextul că cei vechi aveau
deseori impresia că obiceiurile existente în vremea lor ar fi existat de
la început, şi, prin urmare, ar fi avut o origine apostolică. De Mendieta
şi Batiffol susţin că modul de "scerit" sau în "taina" în care ar fi fost
transmise acele obiceiuri, după Sfântul Vasile, apare ca o influenţă a
disciplinei arcane, dezvoltată la rândul ei în secolul al patrulea, şi după
care unele învăţături din doctrina creştină trebuiesc transmise şi
predate în "taina", departe de adunările păgânilor şi în lipsa
catehumenilor. Episcopul l'Huillier, la rândul lui, se bazează pe faptul
că cei vechi n-au avut sensulexigentei în relatările istorice, cum îl au
criticii contemporani, şi, prin urmare, fiecare afirmare a lor trebuie
analizată în mod obiectiv.

‘’Sfânta Tradiţie are aceeaşi valoare pentru credinţă ca şi Sfânta

9 Dr.Ioan Caraza – Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie in teologia patristica, ed.Ep Sloboziei 2007,pag 89-
91.

13
Scriptură, pentru că amândouă cuprind acelaşi cuvânt al lui
Dumnezeu.Sfânta Tradiţie fiind cel dintâi chip al Descoperirii
Dumnezeieşti, este mai veche, mai răspândită iar în unele puncte chiar
mai dezvoltată decat Sfânta Scriptură.Căci de la Adam până la Moise
nu s-a scris nici o carte Sfântă.Însuşi Mântuitorul nostru Iisus Hristos a
dat învăţăturile Sale prin viu grai şi prin pildă vie.Sfinţii Apostoli de
asemenea au predicat la început prin viu grai iar mai târziu când nu
puteau sau nu ajungeau să predice prin viu grai,unii din ei au pus în
scris învăţăturile Mântuitorului.’’10

‘’Sfânta Tradiţie în sens laic reprezintă totalitatea unor practici,


datini spirituale moştenite din generaţie în generaţie.În sens teologic
Sfânta Tradiţie este totalitatea adevărurilor revelate, predate de
Mântuitorul şi de Sfinţii Apostoli pe cale orală, neconsemnate în Sfânta
Scriptură şi fixate mai târziu peste mai multe generaţii, în scris de
către Biserică.

Din cuvintele Sfântului Vasile cel Mare reţinem faptul că din


dogmele şi practicile ţinute de Biserică, pe unele le avem din
învăţătura scrisă iar pe altele le-am primit prin tradiţie apostolică, şi
unele şi altele au aceeaşi putere.’’11

Chiar dacă am admite că unele obiceiuri, cum sunt cele care s-au
înrădăcinat în paralel cu dezvoltarea disciplinei catehumenatului,
precum sunt cele privitoare la ritualul botezului, ar putea să n-aibă o
origine apostolică, ca fiind mai târzie, sunt însă obiceiuri, cum sunt cele
privitoare la îndreptarea spre răsărit în timpul rugăciunii sau la
săvârşirea rugăciunii în picioare duminică şi în perioada cincizecimii, a
căror origine apostolică este neîndoielnică, deoarece sunt arătate că
vechi de autori în secolul al II-lea, cum este Sfântul Iustin, iar mai târziu

10 Sorin Bejan, Misiunea Bisericii intre obiceiuri si Sfanta Traditie, ed.Paidea 2004, pag 41.
11 Sorin Bejan, Misiunea Bisericii intre obiceiuri si Sfanta Traditie, ed.Paidea 2004, pag 14.

14
de Clement Alexandrinul.

Trecând de la Sfântul Vasile cel Mare, din sec. IV, la Sfântul Ioan
Damaschin (sec. VII-VIII), amintim că acest sfânt Părinte afirma, în
această privinţă, ca creştinii cinstesc Sfânta Cruce, iar aceasta cinstire
a venit printr-o tradiţia nescrisă. În acelaşi mod Evanghelia a fost
propovăduita în lume fără a recurge la scriere în mod anticipat. Toată
lumea a primit propovăduirea că Hristos Dumnezeu s-a întrupat, iar
sfinţii vor fi reprezentaţi în icoane, fără ca toate acestea să fie scrise
undeva. Cinstirea sfintei Cruci şi obiceiul de a ne ruga îndreptaţi către
răsărit au fost propovăduite în acelaşi mod.

După Sfântul Ioan Damaschin amintim pe Sfântul Nichifor al


Constantinopolului (828) care aduce unele lămuriri preţioase învăţăturii
despre obicei din vremea să. El merge în această învăţătură până a
spune că tradiţia nescrisă este cea mai valida dintre toate, şi ea
serveşte ca o coloană şi o bază a uzurilor în viaţă omenească. Această
tradiţie nescrisă, prin durata ei lungă, devine un obicei înrădăcinat..
Obiceiul, la rândul lui, întărit printr-un uz lung, capăta forţa naturii
însăşi. Evanghelia însăşi a fost transmisă fără scriere, iar cultul
bisericesc îi datorează tradiţii nescrise multe dintre riturile sale precum
sunt cinstirea sfintei cruci şi serbarea paştilor la o dată fixă. Obiceiul de
a rosti crezul în public n-a fost introdus în biserică în scris. Toate aceste
practici, care sunt în vigoare şi care decurg din tradiţia nescrisă, sunt
admise, cinstite şi reţinute ca nişte practici care au fost sancţionate în
scris, deoarece valoarea unora şi altora decurge din autoritatea
apostolilor. Din acest motiv, când legile scrise sunt neglijate, aceasta
se datoreşte faptului că un obicei contrar este în frunte, căci obiceiul
este cel care le confirmă pe toate, opera fiind mai eficace decât
cuvântul. Legea, în ultimul instanţă, nu este decât un obicei scris, iar
obiceiul o lege nescrisă. Prin urmare, tradiţia scrisă şi cea nescrisă au

15
aceeaşi autoritate din punctul de vedere al credinţei. Nimeni să nu
afirme contrariul, deoarece dacă obiceiurile sunt respinse sau li se
acordă o putere minimă, se aduce atunci pagubă esenţei înseşi a
Evangheliei şi toată doctrina Bisericii se reduce la un simplu cuvânt
lipsit de sens.

Rezumând ceea ce am constatat la Sfinţii Părinţi din epoca


patristică cu privire la obicei, putem spune că pentru perioada primelor
trei secole, Sfinţii Părinţi mai trăiesc în prospeţimea perioadei
apostolice şi le este încă uşor de a stabili genealogia unei practici,
invocând tradiţia binecunoscută din epoca lor, în fiecare Biserica. Dacă
au cerut condiţii pentru receptarea unei obicei, e tocmai pentru a
putea distinge un adevărat obicei de un pseudo-obicei. Un obicei
întemeiat pe adevăr şi raţiune are mai multă posibilitate de a se
încadra în tradiţie şi de a urca la o perioadă destul de veche. În
perioada secolelor următoare, pentru a arăta valoarea obiceiurilor în -
viaţa bisericească contemporană cu ei, Sfinţii Părinţi procedează la
stabilirea importanţei care obiceiurile au avut-o la predecesorii lor.
Depărtându-se însă din ce în ce mai mult de perioada apostolică, ei îşi
fac convingerea că obiceiurile în vigoare în vremea lor au existat şi la
început. De aceea ei pun originea lor în voinţa apostolilor, se identifică
cu tradiţia nescrisă a Bisericii, lucru care a făcut ca acele obiceiuri să
capete cu timpul şi puterea şi garanţia Sfintei Tradiţii înseşi. Deseori,
din importanţă aceasta acordată lor, obiceiurile ajung să abroge legile
scrise, cum a arătat Sfântul Nichifor al Constantinopolului. În acest
sens, dezvoltarea doctrinei despre obicei la Sfinţii Părinţi n-a suferit
influenta aşteptată din partea doctrinei romano-bizantine care în
perioada aceea consacra biruinţa legii asupra obiceiului, ci s-a
dezvoltat aparte, în direcţia Sfintei Tradiţii cum a fost păstrată şi
transmisă până la perioada aceea.

16
III. Obiceiul după tradiţia canonică

Prin tradiţia canonică înţelegem colecţia de canoane şi legi


bisericeşti care s-a format de la întemeierea Bisericii până la anul 883
când colecţia a apărut în formă nomocanonului în 14 titluri. Această
colecţie cuprinde canoanele Sfinţilor Apostoli, ale sinoadelor
ecumenice, ale celor 11 sinoade locale şi canoanele celor 13 Sfinţi
Părinţi. Ea este în bună parte opera Sfinţilor Părinţi, fie prin hotărâri
luate în sinoade ecumenice sau locale, fie sub formă de răspunsuri
date la unele întrebări.

În această colecţie nu găsim expuse sistematic elementele unei


învăţături despre obicei - învăţătura care se afla în scrierile Sfinţilor
Părinţi - ci o aplicare a ei la cazuri concrete. Această aplicare constă, în
general, în pledarea pentru adevăratele obiceiuri care au fost, fie
neglijate, fie contestate, şi readucerea lor la deplină putere. Aceasta
apologie a fost exercitată de către Sfinţii Părinţi, precum şi de către
unii comentatori ai tradiţiei canonice. În capitolul de faţă, vom cerceta
în ce măsură această aplicare a fost făcută în lumina principiilor
stabilite de Sfinţii Părinţi, şi în ce măsură ea s-a inspirat de principiile
romano-bizantine cuprinse în comentariile juriştilor de mai târziu.

‘’Exact ca pe cele patru cărți ale Sfintei Evanghelii, tot așa


mărturisesc că primesc și venerez patru sinoade.Cu aceste cuvinte își
exprima Sf.Papă Grigorie cel Mare respectul său pentru autoritatea cel
mai vechi patru sinoade ecumenice: Niceea 325, Constantinopol 381, Efes 431,
Calcedon 451.Aceste sinoade nu doar că au definit dogma trinitară și
hristologică în termeni priviți ca normativi de atunci încoace, neîntrerupt de
către marile confesiuni creștine din răsărit și apus.Ci ele au formulat și
canoane și hotărâri disciplinare care constituie o piatră de hotar în istoria
orânduielii bisericești semnalând o schimbare de la variata lege a
obiceiului din primele secole, catre legea scrisă și universal apricabilă

17
în toată Biserica.Dar aceste vechi canoane prezintă mai mult decât un
simplu interes istoric.Influența lor continuă poate fi încă simțită în codificările
moderne ale dreptului din Biserica Romano Catolică și de pretutindeni
printre creștinii occidentali.În ceea ce privește Răsăritul Ortodox
importanța lor este și mai mare.Constituind inima pentru corpus
canonum comun tuturor bisericilor ortodoxe, aceste canoane răman
punctul primordial de referință pentru viața lor instituțională.’’12

Tradiţia canonică a Bisericii nu cuprinde o definiţie a obiceiului, în


care s-ar evidenţia toate însuşirile sale. Aceasta va trebui propusă
odată ce toate elementele principale vor fi adunate la un loc. Cuvântul
folosit în textul canoanelor pentru a reda sensul de obicei este
cuvântul ethos. Sensul de obicei fiind stabil în acest cu îl vom desemna
ca pe un obicei înrădăcinat printr-un uz lung şi neîncetat (consuetudo
juris). Un alt cuvânt, sinithia, are şi sensul de obicei, însă în mod
variabil între obicei şi uz. Îi vom desemna ca pe obiceiul care nu este
încă înrădăcinat (consuetudo facti). Că motivare a acestei distincţii
invocăm canonul 2 al Sin II Ecum. (381), care foloseşte termenul
sinithia, şi care este totdeauna citat de marii comentatori bizantini că
paralel la con. 6 al Sân. I Ecum. (325), în care este folosit cuvântul
ethos. În plus, can. 15 al aceluiaşi sinod cuprinde termenul sinithia în
sensul obiceiului, însă neinradacinat (consuetudo facti) sau hrisisadica
uzul Apropiaţi de aceşti termeni menţionăm pe aceia de tradiţie de
învăţătura nescrisă, de taine nescrise, termeni care i-am citat la
Sfântul Vasile, şi care exprima atât noţiunea de obicei cât şi cea de uz.

Pentru a înţelege mai clar importanta obiceiului, observăm că


obiceiul poate fi local său general. Un obicei este local când este în
vigoare într-o episcopie, mitropolie sau într-o Biserică autocefală. Este,
în schimb, general când este în vigoare în toată Biserica Ortodoxă. Uzul

12 Arh.Peter L’Huillier, Dreptul Bisericesc la primele patru sinoade ecumenice, ed Gnosis Bucuresti 2000,
pag.13,traducere realizata de Pr.Prof Dr.Alexandru Stan.

18
însă este totdeauna local şi mai recent, altfel ar deveni un obicei
înrădăcinat, printr-o perioadă lungă.

Pe lângă legea scrisă, obiceiul este considerat în tradiţia Bisericii


Ortodoxe ca un izvor de drept, tot atât de important ca şi legea scrisă
tocmai pentru că se întemeiază pe autoritatea celor de la care vine. El
impune aplicarea de pedepse când nu este observat.

Obiceiul ca izvor de drept, trebuie deosebit de lege sub mai multe


aspecte, printre care cel al originii: în conştiinţa indivizilor că drept, şi
în urma unui uz şi unei întrebuinţări lungi şi permanente. Originea lui e
convingerea nemijlocită a membrilor unei societăţi că ceva, socotit că
absolut necesar, pentru societate, trebuie păstrat şi exercitat continuu.
Legea, împotrivă, îşi are originea în voinţa legislatorului.

În ce priveşte originea convingerii nemijlocite a membrilor, unii


părinţi, ca Sfântul Vasile şi Sfântul Nichifor, o pun în predica apostolilor,
iar alţii în Sfinţii părinţi care au urmat apostolilor. În ambele cazuri,
obiceiul are aceeaşi tărie că cum ar fi provenit de la acelaşi izvor. Alte
condiţii au fost impuse pentru primirea obiceiului, mai ales când a
devenit foarte veche şi greu de identificat. În primul rând cerea sn nu
fie în contradicţie cu Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie; să aibă un scop
care să coincidă cu scopul Bisericii, să fie în vigoare de o vechime
mare, fiind întrebuinţat în mod continuu şi fără întrerupere, să fie
ratificat de un organ al autorităţii bisericeşti sau tolerat în mod tacit.

Uzul care a reuşit să îndeplinească aceste condiţii este de fapt


stabilit ca obicei.

Însă, cum obiceiul nu rămâne în vigoare dacă nu slujeşte scopului


Bisericii, aceasta arată că obiceiul are efecte controlabile. În prima
perioadă a Bisericii, legile scrise au fost aproape inexistente. Obiceiul,
în schimb, a avut un caracter juridic decisiv şi a jucat rolul de a

19
certifica învăţătura orală, rol pe care Tertulian ni l-a arătat clar. Însă
această stare n-a durat mult, deoarece necesitatea de a scrie şi
cataloga obiceiurile, ca şi promulgarea anumitor norme de drept
pozitiv, au modificat raportul între legile scrise şi obiceiurile nescrise.
Obiceiul nescris, cu puterea de lege, nu s-a mai impus, în mod general,
decât în lipsa unei legi, dată fiind bogăţia de legi la care a ajuns
legislaţia bisericească de mai târziu.

În mod general putem distinge următoarele raporturi între obicei şi lege.


În cazul când obiceiul este înrădăcinat înaintea apariţiei legii, aceasta
din urmă poate atunci sau să-l confirme sau să-l abroge. Pentru primul
caz avem can. 6 al Sinodului I Ecumenic, unde printr-un canon se
recunosc unor scaune vechi, privilegiile primite prin obiceiuri. În cazul
acesta obiceiul este confirmat de lege şi redactat în scris cu puterea lui
obligatorie de odinioară. În cazul al doilea, legea abroga obiceiul,
desfiinţându-i puterea şi înlocuindu-l în mod definitiv.

‘’Pentru că un obicei care este odios în ochii legislatorului să


abroge totuşi o lege, trebuie să îndeplinească unele condiţii de fond. În
fruntea lor vine conformitatea lui cu dogmele Bisericii pe de o parte (în
afara condiţiilor amintite mai sus), iar pe de altă parte nu trebuie să
contrazică vreun articol al legislaţiei din ţară unde Biserica are o
jurisdicţie spirituală, căci, promiţând să ţină seama şi să pastreza
dispoziţiile legii civile referitoare la ordinea publică, Biserica nu este
autorizată să tolereze ca un anumit obicei să contrazică această
ordine. Aceasta se bazează pe învăţătura tradiţională a Bisericii
Ortodoxe care consideră obiceiul ca unul dintre izvoarele fundamentale
ale Dreptului bisericesc, venind în ordinea următoare: Revelaţia,
Sfintele Canoane, Dreptul cutumiar şi legile fundamentale ale
Statului.’’13

13 Ioan N.Floca- Canoanele Bisericii Ortodoxe, ed.Sophia 2005, pag. 27

20
Ţinând seama de toate elementele pe care le-am menţionat
până acum, credem că e posibil să stabilim obiceiul ca un act sau un
mod de a fi cu caracter obligatoriu, stabilit de un uz lung şi neîntrerupt,
nefiind în contrazicere cu Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiţie, legea
pozitivă a Bisericii şi Legea Fundamentală a Statului.

În încheierea acestui capitol (după ce am dat o definiţie a


obiceiului juridic după tradiţia canonică) observăm că aplicarea
învăţăturii despre obicei la cazurile concrete cuprinse în sfintele
canoane s-a făcut printr-un împrumut de cuvinte din terminologia
romana, fără că învăţătura bisericească să se supună întru toate
normelor doctrinei romane. În această privinţă. Împrumutul s-a făcut
numai la nivelul tehnicii, fără să atingă vreodată fondul şi de la ei
duhul.

Raportul dintre obiceiul bisericesc şi canoane n-a urmat întru


totul raportul obiceiului cu legea din doctrina romană. În această din
urmă, legea a luat pentru totdeuna primul loc al obiceiului din timpurile
preclasice. În Biserică, în schimb, obiceiul păstrează un rol propriu, fără
să fie absorbit de lege. El posedă o oarecare autonomie prin faptul că
nu este un simplu produs al voinţei credincioşilor.

În pofida împrumutului unor elemente din dreptul romano-bizantin


cu privire la obicei, dreptul bisericesc păstrează totuşi un statut
specific, dat fiind organismul în care funcţionează.

Biserica a avut de la început fundamente cutumiere care n-au


dispărut nici când a adoptat dreptul scris. Apărarea acestor
fundamente s-a făcut datorită mijloacelor ei speciale, mai mult decât
datorită mijloacelor romano-bizantine. Dimpotrivă, când însuşirea de
vechime nu mai era suficientă în fata pseudo-obiceiurilor, Statul român
a împrumutat de la scriitorii creştini elementul conformităţii cu

21
adevărul pe care l-a înlocuit cu noţiunea supremă de atunci, cea a
raţiunii.

BIBLEOGRAFIE

1. Dr. Ionel Closca - Dictionar de drept international public, Editura Stiintifica si


Enciclopedica, Bucuresti, 1982 .
2. Dr. Florian Coman – Drept International Public vol.I, Editura Sylvi, Bucuresti,
1999
3. Grigore Geamanu – vol. I, editura Didactica si Pedagogica,Bucuresti, 1981
4. Prof. univ. dr. Sanda Ghimpu, dr. Ghe. Breboi, dr. Ghe. Mohanu, dr. Andrei
Popescu, dr. Iosif Urs - Dictionar juridic - selectiv, Editura Albatros, Bucuresti
1985.
5. Gheorghe Moca – Drept International Public, vol. I, Universitatea Bucuresti, 1989
6. Dr.Ioan Caraza – Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie in teologia patristica, ed.Ep
Sloboziei 2007.
7. Izvoarele dreptei credinte.Sfanta Traditie- ed. Anastasia 2009.
8. Credinta Ortodoxa.Despre Sfanta Traditie- ed Doxologia 2009.
9. Traditia Crestina.O istorie a dezvoltarii doctrinei.Nasterea traditiei
universale, ed. Polirom 2004.
10. Ioan N.Floca- Canoanele Bisericii Ortodoxe, ed.Sophia 2005.
11. C. St. Tomulescu, Contribuţiuni la studiul dreptului
roman, Buzău, 1937.
12. L Popescu-Spineni, Chestiuni de drept roman,

22
Bucureşti, 1932, p. 13\
13. Ion T.Amuza, Obiceiul juridic in dreptul contemporan, ed.Silvi
Bucuresti 2006
14. E.Sperantia, Introducere in filozofoa dreptului, Cluj 1946.
15. Tertulian, Tratate apologetice si dogmatice catre martiri,
ed.Polirom 2007.
16. Sorin Bejan, Misiunea Bisericii intre obiceiuri si Sfanta Traditie,
ed.Paidea 2004
17. Arh.Peter L’Huillier, Dreptul Bisericesc la primele patru sinoade
ecumenice, ed Gnosis Bucuresti 2000,traducere realizata de Pr.Prof
Dr.Alexandru Stan.

23