Marin Sorescu (1936-1996) este poet, romancier si dramaturg cu o viziune

complexa asupra vietii, apropiat de existentialistii francezi, precum Albert Camus si

Jean Paul Sartre, sau de filozofii germani Friedrich Nietzsche ("Stiinta voioasa",
"Asa grait-a Zarathustra", "Genealogia moralei") si Martin Heidegger. Scrierile
sale releva criza acuta a constiintei moderne, incapabila sa-si mai gaseasca eliberarea
din ataraxia conditiei existentiale limitate. Marin Sorescu debuteaza cu volumul
"Singur printre poeti" (1964), cartile sale urmatoare, numeroase, fiind "Moartea
ceasului" (1966), "Unde fugim de acasa?" (1966), "Tineretea lui Don Quijote"
(1968), "Teoria sferelor de influenta" (1969), "Tusiti" (1970), piesele de teatru
"Iona" (1968), "Paracliserul" (1970), "Setea muntelui de sare" (1974) (contine
piesele de teatru "Iona", "Paracliserul", "Matca", "Pluta Meduzei", "Exista
nervi") "La Lilieci", 6 volume (1973-1996), "Trei dinti din fata" (1977),
"Viziunea viziunii. Roman intr-o doara" (1982).

Universul sau este populat cu fiinte fantastice, cu decoruri conventionale si imagini

grotesti, ce pot fi considerate fie expresioniste, fie suprarealiste. Astfel, femeilor li se
scot din cap clemele, agrafele, inelele si se transforma in sufertase, iar barbatii sunt
transformati in presuri, dupa ce sunt torsi. Manierismul poetului consta in a distruge
formele vechi, incapabile de a starni imagini esentializate. Poetul este preocupat de
conotatii profunde ce pot fi acordate unui spatiu comun. Faptul ca lumea "s-a
comunizat", a devenit simpla, este redat de o morala continuta in versuri si ele
aparent simple: "Ca nimic nu-ti stimuleaza mai mult pofta de mancare,/ Decat o lume
plina de potlogarii". in "Panda", tot universul inconjurator trezeste suspiciuni, pare
sa fie generatorul unei conspiratii totale, la care participa furnicile, fluturii, frunzele.
Tema conspiratiei este, de altfel, foarte intalnita in literatura moderna, insa la Marin
Sorescu aceasta ia o dimensiune transcendentala, supraterestra. "Echerul" este o
incercare de a trezi simtul incomensurabilului, adica de a impiedica banalizarea
matematica a lumii, trecerea ei in sisteme de referinta numerice, sterile. "Indigo"
masoara o alta spaima existentiala a eroului: cineva lipeste noaptea o imensa coala de
indigo la usa acestuia si ii patrunde, printr-o stranie metamorfoza, in simtamintele
cele mai intime, ca un veritabil aparat de citit gandurile. O reeditare a straniei "politii
a gandului", din romanul-parabola al lui George Orwell, "1984", o utopie politica
asupra lumii aflate in marasm.

Parabolele exista si in alte poezii ale lui Marin Sorescu, cele mai pline de substanta
poetica din primul volum: "Simetrie", "Alergatorul", "Prietenul", "Sens unic",
"Dincolo". in "Simetrie" se arata soarta trista a omului obisnuit, incapabil sa aleaga
drumul cel bun, silit sa parcurga mereu drumul gresit: "Si dupa aceea in fata mea s-au
cascat doua Prapastii:/ Una la dreapta, alta la stanga./ M-am aruncat in cea din
stanga,/ Fara macar sa clipesc, fara macar sa-mi fac vant,/ Gramada cu mine in cea
din stanga,/ Care, vai, nu era cea captusita cu puf." Ideea de chin al vietii, de festa
ironica a destinului, se face simtita in aceste versuri, semnificand povara grea a
omului de dupa izgonirea din Paradis. Omul reitereaza greselile, pentru ca a parasit
conditia mitica a fauritorului de realitati ("reality maker") in favoarea unei conditii
terestre, de fiinta metaforica, destinata acumularii inutile de informatii si nefolosirii
lor, a conservarii in "matca" materialismului limitator. De aceea, drumul, destinul ii
este cunoscut inca dinainte, fiind "batut in cuie", de neclintit.
in volumul de poezii "Despre cum era sa zbor" (1970), versurile conserva gratiosul,
infatigabilul, semanand in oarecare masura cu cele ale lui Tudor Arghezi. Poetul
trebuie neaparat sa invete sa zboare: "intr-o noapte, intr-o clipa,/ imi da unul o aripa./
Nu l-am deslusit la fata,/ A pandit cand era ceata./ -Zice: « Nfige-o subsuoara,/ Du-te
dracului si zboara»". Absurditatea situatiei poate avea un simbol ascuns: omul trebuie
sa-si traiasca propriul destin, indiferent cat de greu ar parea acest lucru. Sensul se
poate extinde si la eliberarea de hainele grele ale materialitatii, de eludare a extinctiei.
Moartea are loc pe portiuni: "Te pomenesti ca mor/ Si numai un picior/ O sa-mi
ramana viu".

In "La Lilieci", atmosfera se schimba, exista un fantastic cauzal al situatiilor: Marin

Sorescu nu procedeaza la un radicalism al depoetizarii. nu face o pastisa a
samanatoristilor, ci isi creeaza propria lume, cu legi necunoscute.
 In Dumneata se exprima o recluziune a demoniacului: Grigore al lui Tagarla
intalneste noaptea un fost vecin, deghizat in moroi, si paralizeaza, pentru ca acesta
vrea sa-1 ia de guler. Un vrajitor ii explica faptul ca a scapat ieftin, pentru ca alti
moroi sunt mult mai rai: ".. .ai scapat ieftin, neica, moroii din Bulzesti sunt/
Artagosi;/ Cand le strasuneaza din ceva pe cate unul... il fac/ Carpa, treanta, poti sa
stergi lampa cu el". Baba intervine in acest spatiu insolit ca un personaj comic, care
incearca sa strajuiasca eternitatea prin stergerea cu apa clocotita a clantei, in speranta
de a scapa de microbi. Filozofia despre soarta omului se tine in jurul unei cacareze, ce
se misca, lasata pe o apa, dinspre munte spre mare. Omul curge pe "valurile vietii",
incarcat fiind cu aceeasi neinsemnatate, trezindu-se dintr-o data extrem de batran si
de neputincios, incapabil sa se realizeze un plan al nemuririi: "se zbarceste/ Fruntea,
parca-a taiat cineva nojite din ea". La Sorescu, important este ceremonialul mancarii,
cu toate variantele sale: "la govie", "pomana", "praznicul", "masa". Contrastul
intervine prin. raportul dintre ceremonia preparativelor, demne de o curte flamanda,
si saracia relativa a bucatelor. La un parastas, satenii fac un chef strasnic, intinzand
mesele in jurul bisericii, la umbra, tabloul semanand, in mod evident, cu unul de
Brueghel cel Batran.

MARIN SORESCU DEOCAMDATĂ

    În ciuda reputaţiei de iconoclastie şi inconformism, poezia lui Marin Sorescu -

construită la rece, din cap - este o poezie sentimentală şi aparţine unui sentimental
sadea, care însă se ruşinează de această meteahnă în contratimp cu secolul, drept
care o ajustează cerinţelor mereu crescînde de concreteţe şi cerebralitate.
    Volumul antologic Norii1, pe care şi l-a alcătuit poetul însuşi, este o bună bază de
verificare a observaţiei de mai sus. Suprafaţa tematică a poeziei lui Marin Sore \j scu
este relativ restrînsă, această situaţie avînd avantajele şi dezavantajele ei. Poetul are
o salbă de obsesii pe care le tot roteşte pe degete, ca pe nişte mătănii, şi exploatează
aceste obsesii atît de feroce încît, din păcate, cîte o poezie pare remake°-ul alteia mai
dinainte. Fără nici o răutate putem spune despre Sorescu, cel de pînă la volumul La
 lilieci, că este un liric de îngustă respiraţie. Inspiraţia sa parcurge un drum în cerc
vicios, întorcîndu-se periodic de unde a plecat.
    Care sunt deci temele? Una mai generală ar fi dificultăţile-drumului-prin-viaţă.
Iat-o ilustrată în Halebarda, de către eul aflat într-o parabolică cursă cu un autobuz
în care un moşulică, “simpatic de altfel", seceră pe rînd călătorii, urmînd să ajungă şi
la protagonist; în Sunetul, unde un eu, mergînd "aşa", dă mereu peste bifurcaţii şi
alege pururi, crede el, drumul prost; în Nudism, unde cel ce cară nămol înjură ...de
tinereţe, / de bătrîneţe, / de fericire, / de iubire, / de căsătorie, / de ideal"; în Tutun:
"o ţigară cînd ne naştem, / Una cînd mergem la şcoală, / Alta cînd ne căsătorim"
etc.; în Poduri, unde insul sapă veşnic poduri spre un duşman care se tot retrage. Se
vede uşor că tema are o simbolistică foarte la-ndemînă: drumul prin viaţă, destinul, e
figurat chiar de un drum, pericolele sunt un moş cu halebardă (fosta femeie cu
coasă),  bifurcaţii  dilematice, moartea e un duşman apărînd la urmă ş.a.
    "Erotica" lui Sorescu are o coloratură circumspectă, sceptică, dezabuzată chiar. În
iubirea dezlănţuită sau conjugală,  poetul vede tot latura tracasantă. În Dincolo,
"femeia aceasta / Are pe cineva în baie /.../ Sau într-o altă casă, / Undeva pe stradă, /
Într-alt oraş sau într-o pădure, / Ori pe fundul mării". În Don Juan, eroul titular,
ajuns şoarece de bibliotecă (a optat!), ar putea vedea "cum zilnic este înmormîntat
cîte un soţ iubitor, / Mort la datorie, / În timp ce-şi săruta soţia / Din greşeală". Ulise
se întoarce la o Penelopă "care ţese-n neştire, de nervi / De zgripţuroaică ce este..."
şi care-l abordează inclementă: "- Fără Neptun, te rog, spune clar / cu cine ?", aşa
încît bărbatul visează la o căsuţă într-un colţişor mai ferit, anume undeva” între
Scyla şi Caribda".
    În fine, o altă temă predilectă, cîndva romantică, este cea a artistului inconcesiv,
neînfeudat gustului public. El vorbeşte "becului roşu din fundul sălii /.../ Lui îi spun
sufletul meu învăţat în nopţi de insomnie, / Becului roşu care arată locul pe unde la
sfîrşit, / Voi trebuie să evacuaţi sala, / Scorpii bătrîne" (Tuşiţi). Morala e că
adevăratul artist îşi depăşeşte timpul. Sau: “Lumea mă caută, mă aplaudă, / Mă
cheamă la scenă deschisă / Şi eu nu ştiu ce să fac, / Nu ştiu să fac reverenţe / Fir-ar
al dracului!" (p. 142).
     Dar, cum spuneam, predominantă şi definitorie este la Marin Sorescu - poet a
cărui audienţă deosebită este o problemă de sociologie literară nu chiar insolubilă
dacă ţinem cont că fabulele sale cu animate şi inanimate, alcătuite întru impresia că
spun mult în puţin, nu se descifrează cu opinteli - este, spuneam, tema sentimentală,
a sufletului. Un volum se şi numeşte Suflete, bun la toate, şi realmente aproape nu e
poezie în care să nu fie implicată noţiunea aceasta atît de tradiţională, tradiţionalistă,
a sufletului. Cîteva exemplificări. Poetul-actor îşi spune "sufletul învăţat în nopţi de
insomnie" (Tuşiţi); curioşii ştiu totul, spune poetul, abisal, insondabil: “numai
despre sufletul meu / Nu ştiu nimic, / Sufletul care-mi scapă mereu / Printre zile, /
Ca o bucată de săpun / În baie" (Indigo); bucolic: “Noi ne-am scris sufletul / Pe
frunze...", “...cîntă tu [codrule] / Şi cu sufletul meu" (Foaie verde); vlahuţian: “Mi-e
sufletul atît de greu..." (Pîrghii) ; minulescian: "Mai întîi îţi voi uita / Sufletul, / Care
nu-mi va lua / Nici trei zile" (Segment); poetul se uimeşte : "Doamne, sufletul meu /
Scoate nişte sunete ciudate, / Ai zice nişte trosnituri" (Nişte sunete); chiar şi pisicile
se ţin de sufletele stăpînilor (Ipoteticile stele -sic); o Pantomimă are ca personaje un
bărbat şi "lîngă el, un suflet"; mirări candide: “Cine s-o fi potrivind la suflet cu mine
?" (Dedublare); poetul va tot călări “pînă cînd, într-o zi / Sufletul îmi va rămîne în
drum / Ca o potcoavă" (Calul); omul maşinalizat constată că pietricele i s-au ,,furişat
rînd pe rînd şi în suflet / Şi sună acolo ciudat" (A fost o zi); în omul zăpezilor topit
"sufletul intră zbughit / Printr-o coastă, ca o Evă întoarsă" (Senzaţie); poetul
proclamă orfic: “Mă cobor spre suflet, iată" (Coborîre); “În cer sufletele / Se
prezintă la poartă / Să-şi ridice fiecare trupul" (În cer); şi iar abisal: “Sufletul meu
nici n-are pod / Şi zilnic dau să-l trec înot, / Departe-i ţărmul celălalt, / Vadu-i adînc
şi ceru-nalt" (Pod peste suflet), încît însuşi poetul, lucid de altminteri- faculté
maitresse! -exclamă: "O, suflete, bun la toate ! /.../ Poate că abuzăm de tine /
Folosindu-te ca pe o perie / Ca pe un burete /…/ Ca pe o cîrpă".
    Poezia lui Marin Sorescu a adus, la epoca apariţiei ei, o senzaţie de destindere şi
prospeţime. Era o manieră de o candoare tristă şi de o gravitate şugubeaţă de a privi
lumea. 0riginală, fertilă, dar manieră. Treptat substanţa i s-a tot subţiat (vezi în
Norii, micro-poemele din ciclul Trunchiate), căci, sfînt trup şi hrană sieşi, Hagi
 rupea din el, şi azi impresia de conţinut este aceea a unei agasante monotonii.
Bacovia însuşi nu e cel esenţial decît în primele volume, dacă nu în primul. Iar ca
structură compoziţională, ca tehnică, să zic aşa, poeziile lui Sorescu şi-au dezvăluit
de mult mecanismul - căci există unul - şi decepţionează pe cititorul avizat prin
simplitatea schematică. E vorba mereu de substituirea unei realităţi mai ample, mai
complexe, printr-una simplă, cotidiană, meschină, între care apoi se stabilesc
corespondenţe metaforice ori calambureşti. Gestul lui Columb merge o dată. Dacă
marele Cristobal lua nu unul, ci un camion de ouă şi le izbea în stilul său, chestiunea
nu mai ţinea de ingeniozitate, ci de risipă.
                                                                            *

            Alta, cu totul, este situaţia axiologică a teatrului2 lui Marin Sorescu, gen în
care infuzia de originalitate frapantă datorată spiritului insolit al autorului a atins
măduva, substanţa şi s-a răspîndit în întreaga structură (viziune-compoziţie-stil-
limbaj) conservîndu-i viabilitatea şi dînd suficiente garanţii de a i-o putea perpetua.
    În mod vădit, piesele lui Sorescu se trag din poeme şi reprezintă o formă
superioară de organizare a acestora. Dacă îngroşăm puţin liniile, vom vedea în
poezia lui Sorescu materia şi în teatrul său spiritul. Poeziile şi în genere lirismul lui
Sorescu sunt potenţate, ating maximul de semnificaţie, abia prin schimbarea de gen.
Piesele sunt nişte lungi poeme soresciene, şi - ca experienţă tipografică - s-ar putea
culege ca atare, obţinîndu-se dovada.
    E vorba deci de un teatru esenţialmente liric (după cum multe din poeme aveau
tendinţă cert dramatică: Şah, Unghi, De-a baba-oarba, Svejk, La lecţie, Înveninată
ş.a.), întrepătrunderea, consangvinitatea poet-dramaturg e patentă, nici n-are rost a
insista. Altul e însă aspectul care merită nuanţat. Lirism e şi în teatrul lui Racine sau
Alecsandri (- ca s-o luăm de departe - N.B.: nu de valoare e vorba!), orice manual de
şcoală vorbeşte de lirismul din piesele lui Mihail Sebastian, teatru liric a scris şi
Blaga sau, aiurea, Claudel,  Wedekind, O’ Neill ş.a.m.d. Prin ce se diferenţiază
genul sorescian?
    Prin abolirea temerară, radicală, a tuturor convenţiilor, în favoarea poematicului
 absolut. Prin asta Marin Sorescu se situează în linia secolului. Spre un nou teatru
prin deteatralizarea celui vechi! La Racine sau, dacă vreţi la Alecsandri, un personaj
cu statut social şi istoric bine determinat vorbea frumos, vorbea sublim, vorbea liric.
La Mihail Sebastian (care, ca dramaturg, nu e deloc atît de departe de Alecsandri
cum s-ar părea), aproape la fel: un personaj de vîrsta cutare, din oraşul cutare, cu
profesia cutare, conversa normal şi, din cînd în cînd, privea stelele sau iubita şi
începea să producă epitete, comparaţii şi metafore, unele chiar reuşite.
    Altfel stau lucrurile la Blaga şi, limitîndu-ne la spaţiul românesc, trebuie să
observăm că acesta e autorul cu a cărui dramaturgie are cele mai clare afinităţi
teatrul lui Sorescu. Înrudirea e întîi în structura deliberat şi intens poematică (la
Blaga, v., de pildă, Zamolxe), apoi în apelul la mituri, care sunt mai mult ori mai
puţin realcătuite (Meşterul Manole, Iona), în fine, în folosirea poeziei ca limbaj
scenic într-un spaţiu de maximă valoare simbolică şi într-un timp arhaic.
    În teatrul lui Blaga şi, în felul său, în cel al lui Sorescu, miticul, poeticul şi
simbolicul sunt pilonii care sprijină o arhitectură expresionistă sugerînd cu gravitate
varii ipostaze ale condiţiei umane. La Blaga avem de-a face cu un teatru expresionist
de idei, în timp ce la Marin Sorescu, cu unul expresionist parabolic.
    Piesele lui Marin Sorescu, cele mai izbutite, prezintă fiecare cîte UN OM,
vorbind, vorbindu-se, am zice, singur în faţa vieţii şi a morţii pur şi simplu. Iona
pescarul, care a vorbit prea mult şi a trebuit să ispăşească trecînd prin purgatoriul
burţii chitului spre lumină, Paracliserul care, arghezian oareşicît, afumă, afumă şi
se ridică, pentru ca acolo sus, unde nu mai e nimica, nici schele sub el, să descopere,
ce ?, doar pe sine însuşi, Irina, adică Femeia care tot naşte de un milion de ani, adică
Matca, singură în faţa diluviului, ţine, ca Atlas pămîntul, pruncul  deasupra capului -
acestea sunt personajele lui Sorescu, încarnări larg deschise ale unor moduri de a
trăi: modul eroismului stoic, sec; modul iscoditor, aspirativ; modul feminin, în sens
genetic, devotat speţei.
    E caracteristică personajelor şi pieselor lui Sorescu o anume grandoare înăbuşită,
mocnită, şi autorul, pesimist în sarcasme, se dovedeşte optimist în patos. "Una peste
alta, viaţa e frumoasă" (Matca, p. 102), Aş cita în această ordine de idei pasaje
 solemne, vibrante, ca elogiul "pînzelor albe" din Paracliserul (p. 47), cel al
oamenilor care-şi gîndesc mamele, din Iona (p. 27), finalul din Matca. În contextul
limbajului ambiant, ostentativ simplu, natural, acestea creează acea senzaţie de
maiestuozitate nonşalantă, capitală în teatrul lui Sorescu.
    Spuneam că-i e proprie abolirea convenţiilor dramatice. Într-adevăr, Sorescu
ignoră senin şi salutar reţete milenare.  Conflictul  pieselor sale e nul. Personajele nu
sunt personaje. Dialogul nu există. Inşii săi vorbesc singuri, adică se traduc în
cuvinte. În scenă, ei au doar viaţă interioara. Se mustră, se laudă, se ceartă, se
zeflemisesc, se exaltă în sinea lor, dar cu voce tare. Enorme aparté°-uri meditative.
Oamenii pieselor lui Sorescu sunt o lume în mic.
   Despre piesele uşoare (Există nervi, Pluta meduzei), spumoase, pline de aluzii,
echivocuri şi ambiguităţi, tot ce putem spune e că gravitează cu inteligenţă în jurul
frivolului, fără a-i ceda.

Despre artă (mărturii inedite)

        Marin Sorescu

•Eu care cred că tot ce fac ţine de acelaşi domeniu – este un domeniu al poeziei care
înglobează cu generozitate proza, teatrul şi pictura – o pasiune veche care acum pare
o copilărie întârziată dar prin copilărie înţeleg bucuria jocului, bucuria descoperirii
lumii prin culoare şi trebuie să spun că asta mă ţine tânăr. Nu vreau să mă gândesc,
nici nu vreau să mă încrâncenez într-un singur lucru.

La început, sigur, este o anumită timiditate şi teama de a nu veni cu lucruri

imperfecte. Dacă în alte domenii sunt într-o fază avansată şi în pictură acum am ajuns
la o fază cu care pot să mă prezint.

•Cuvintele nu au contur şi nu le vezi. Punând culoare pe pânză, descoperi conturul

lucrurilor şi intri într-un univers concret şi pipăibil.
•Din şcoala primară eram bun la desen, pe urmă am luat-o în altă direcţie dar mâna a
continuat să deseneze, să pipăie lumea. Această activitate îmi face bine pentru că mă
relaxează, îmi ţine conştiinţa vie.

•Eu mă consider în primul rând un iubitor de pictură care, din când în când, face şi el
semne de carte. Pictura pentru mine este o stare de emoţie.

•Aş vrea ca pânzele mele să fie considerate ca nişte poeme pictate. Într-o vreme am
făcut şi picturi cu poezie, spaţiul dintre forme includea cuvintele.

•Acum sunt aproape de un realism magic.

•Titlurile joacă un rol important, câteodată sunt versuri şi uneori sunt un întreg poem.

•Obiectele cred că vin pe pânză cu un anumit halou şi care poate fi magic, ca fiinţele,
au aceeaşi aureolă. Aceasta uneori se vede, uneori nu se vede dar ne dă senzaţia că
lumea este cu mult mai bogată decât suntem noi obişnuiţi să o vedem. Artiştii
contribuie la bogăţia lumii. Ei descoperă spaţiile dintre vorbe şi lucruri şi aduc acea
vibraţie care poate fi numită bucurie sau fericire.

•Atunci când pictez mă simt foarte bine. Pictura înseamnă o descătuşare, în timp ce
poezia, proza sau critica înseamnă totuşi o veselie şi, ca veselie, presupun o anumită
obligaţie. Deci pictura o fac de bunăvoie. Nimeni nu ne obligă să fim nici scriitori,
nici poeţi, nici dramaturgi, nici pictori. Trebuie să existe pornirea să lucrezi în sfera
inefabilului…

•N-am avut timp să mă fac pictor dar nici nu m-am lăsat de tot – iarăşi din lipsă de
timp… Poezia din cuvinte nu se vede, în timp ce aceea aşternută pe pânză te izbeşte
cu concreteţea ei şi e ca o durere imediată…

Ceea ce aş putea mărturisi este bucuria copilărească a întâlnirii cu o materie care

trebuie să fie a mea – mi-ar plăcea să cred că nu mi-a scăzut definitiv – şi largul în
care mă simt uneori, în osteneala complementară a culorii.
•În vitrină se află un braţ de cărţi de care m-am eliberat iar pe pereţi, 0,0005 ari sub
formă de vopsele, oxizi şi pigmenţi de pământ. Un pământ feruginos. Mă prezint,
deci, în faţa d-voastră liric şi arabil, brăzdat de contradicţia dintre două arte care se
ceartă numai ca să se împace.

•Am vrut să fac în pictură ceva care să nu semene cu vorbirea, ceva care să fie altceva
şi să-mi dea şi mie sentimentul că mă odihnesc pe un câmp.

•Evadarea din universul scriitorului este o amăgire a mea. În pictura mea se văd
obsesiile din literatura mea. Pânzele mele au un substrat de poezie, fatalitate de care
nici nu vreau să scap.

•Nu m-am putut lăsa de scris, iar stânga mea nici de pictură. Pictez cu stânga pentru
că sunt stângaci.

•Încercările mele sunt şi un omagiu adus plasticii româneşti de la care am învăţat

mereu dezinteresat, cu sinceritatea cu care te îndrăgosteşti de iubita altuia. Avantajul
meu în domeniu este că nu am ce uita. Nu mă obsedează sfaturile maestrului şi pot
sări dintr-o dată la ce vreau să spun. Dezavantajul e că nu sunt niciodată sigur când
un tablou e terminat sau nu. Pot picta la infinit o pânză, că niciodată nu mi se pare
gata. Asta este şi deosebirea dintre pictura şi literatura mea. În literatură am intuiţia
exactă a lucrului terminat. Şi în teatru, de exemplu lucrez cu tablouri dar ştiu să
sporesc tabloul la timp, dar dacă un personaj se încăpăţânează să se lungească, îi iau
replica din gură şi scriu în paranteză moale.

•Ca şi poezia, şi lucrul cu culorile şi lumina îţi dă senzaţia infinitului.

•Starea de eboşe, notarea bruscă a unui gând plastic cu halouri de alb în jur nu
înseamnă o grabă, înseamnă mila mea în faţa unei stări de spirit. Mi-e milă să o omor
revenind asupra unui gest spontan.
 Marin Sorescu (1936, la Bulzeşti, judeţul Dolj, 1997, Bucureşti)
Scoala primara o face in comuna natala.
Incepe liceul "Fratii Buzesti", Craiova, transferat apoi la Scoala Medie Militara Predeal, absolvita in
1954.
Facultatea de Filologie din Iasi (1955-1960).
Stabilit la absolvire in Bucuresti, cu o ascensiune rapida in lumea literara, ca poet, romancier,
dramaturg, eseist.
Este considerat unul dintre cei mai mari scriitori români contemporani. Marin Sorescu (poet,
dramaturg, prozator, eseist şi traducător) a fost cunoscut în timpul vieţii (1936-1996) pe aproape
toate continentele planetei. Operele lui au fost traduse în: SUA, Canada, Mexic, Brazilia, Columbia,
India, Anglia, Germania, Franta, Grecia, Suedia, Italia, Olanda, Spania, Portugalia, China,
Singapore, Rusia, Cehia, Slovacia, Serbia, Macedonia, Bulgaria ş.a., totalizând peste şaizeci de cărţi
apărute în străinătate.
Poezia
A publicat primul său volum ("Singur printre poeţi") în 1964 şi de atunci a impus un stil degajat,
uşor ironic, fantezist (care atenuează reflecţia gravă), deconcertant, de multe ori feroce în profundul
sau simţ critic. Sunt foarte cunoscute şi volumele din ciclul "La lilieci", un univers poetic pornind
de la un cimitir ce poartă acest nume. Ideea i-a venit lui Marin Sorescu în momentul în care acesta
se afla cu o bursă în SUA la Universitatea din Iowa când i-a căzut în mână un volum al poetului
american, Edgar Lee Masters intitulat Spoonriver, construit în acelaşi mod.
Dramaturgia
Ca dramaturg, Sorescu este autorul unei capodopere, "Iona", care împreună cu alte piese ale sale,
figurează în repertoriul multor teatre din lume. Creaţia sa dramaturgică poate fi considerată şi ea ca
fiind excepţională: "Iona", "Paracliserul", "Matca", "Există nervi", "A treia ţeapă", "Răceala".
Piesele sale s-au bucurat de o primire excepţională, fiind traduse şi prezentate pe scene din Paris,
Zürich, Tampere, Berna, Copenhaga, Geneva, Napoli, Helsinki, Dortmund, Varşovia şi Port-
Jefferson (SUA).
Distincţii
Marin Sorescu a fost membru al Academiei Române, al Academiei Mallarmé din Paris, al
Academiei Europene de Ştiinţă şi Artă din Veneţia, al Academiei de Arte, Ştiinţă şi Profesii din
Florenţa. A condus revista literară "Ramuri" şi a fost preşedintele Uniunii Scriitorilor din Craiova.
Critici de talie internaţională au opinat că a fost unul dintre cei mai reprezentativi poeţi
contemporani ai lumii, nominalizat pentru Premiul Nobel pentru literatură. În ţarã i-au fost
decernate cele mai înalte distincţii: Premiul Academiei (de două ori), Premiul Uniunii Scriitorilor
(de şase ori).
Dintre premiile internaţionale cităm: Premiul Herder, Viena, 1991; Medalia de Aur pentru poezie
"Ospiti Napoli", 1970; Premiul "Fernando Riello", Madrid 1983; Premiul "Felix Romuliana",
Belgrad 1994.
În România Marin Sorescu ocupă un loc important în programa şcolarã, atât în învăţământul
preşcolar, prin cărţile sale pentru copii, cât şi în învăţământul primar şi liceal şi în Facultăţile de
Filologie.
La moartea lui au rămas în manuscris cincisprezece volume inedite, poezie, eseu, jurnal, roman.
Cunoscut şi prin preocuparea sa pentru grafică şi pictură (a avut mai multe expoziţii în ţară şi
străinătate), în urma lui au rămas opere care vor fi reproduse în cataloage.