Să mai fii credincios sau sa nu mai fi?

de GIURESCU MIHAELA

Pentru că nici azi nu ştiu exact răspunsul la această întrebare, aş vrea să vă spun
ce am scris, când eram ceva mai mică, într-un jurnal. Pentru mine, ceea ce acum ştiu că
se numeşte reactanţă psihică (adică efectul de bumerang creat când cineva încearcă
indirect să te priveze de o libertate), atunci era o supărare pe care am simţit-o când am
refuzat să mai merg la biserică. Pentru că de fapt de la biserică porneşte şi întrebarea
aceasta...
În jurnal scria cam aşa:
„Avea dreptate. Îl pierdusem iremediabil pe Dumnezeu, dar îl pierdusem pe
Dumnezeul „instituţional”...nu stiu când..., nu ştiu cum. Sfinţii mi se păreau nebuni,
preoţii jumătate şarlatani, jumătate naivi, iar sentimentul de frică faţă de judecata divină,
absurd şi patetic.
Nu vroiam să îmi inhib îndoiala pentru că eram ameninţată de Biblie, nu vroiam
nici să pierd credinţa în singurul refugiu spiritual, credinţa că atât de mult mister în lume,
ascunde în fapt, rodul unei supraforţe, unei irealităţi supreme.
Poate Cioran avea dreptate când spunea că singurătatea fără Dumnezeu e nebunie
curată, căci nu crede nimeni în Dumnezeu decât pentru a evita monologul chinuitor al
singurătăţii...”
Dacă n-ar reduce în aşa hal dogma religioasă, de la experienţe fantastice,
improbabile, la ameninţări psihice, poate religia în care ne-am născut, ar avea mai multă
trecere şi în minţile noastre, în inimile noastre. Dacă nu s-ar folosi atât de obiceiuri
ridicole (cum ar fi: să pupi icoanele după atâtea persoane), de limbajul acela popular,
vechi, uneori ilogic, subversiv, de şantaj, m-aş simţi liberă, sau fericită, cum mă simţeam
când eram mică şi-mi făceam o rugăciune, în genunchi, conştiincioasă, în faţa tabloului
Cinei celei de Taină.
Lectura Bibliei şi a altor materiale religioase, este, pentru mine, cel puţin, teribil
de anostă. Poate asta am invăţat-o de la noul mileniu, dar cred că toţi avem nevoie azi, de
„ vibraţia” cerebrală, să simţim plăcerea de a căuta răspunsul, să simţim extazul găsirii
adevărului... Nu cred ca vreţi sa credeţi in adevăruri nedemne de voi...; dacă Dumnezeu
ne-a creat, ştie prea bine de natura noastră dubitativă şi nu ne-ar arde în iad pentru ea...
Nu refuzăm şi nu contestăm preoţii si biserica, dar ne-am săturat să inghiţim
imperativele ieftine ale vânzătorilor de sentimente religioase. Să spunem cu toţii şi să
credem că Dumnezeu nu e răzbunător, că Dumnezeu e aprioric, că ne iubeşte
necondiţionat, că ne-au ajuns manipulările preoţilor, că e bine şi în siguranţă la noi acasă
si fără busuiocul cu miros de băuturi spirtoase.
Să mai fii credincios! aşa cum s-a dorit de la bun început: la tine în suflet, la tine
în casă, oriunde ai fi, nu doar cu icoane, cu slujbe şi rugăciuni.