Lecţia 5

Ioan Slavici, Moara cu noroc

De la romantism la realism

După cum îi arată şi numele, realismul îşi propune să promoveze o concepţie

mimetică asupra artei, ambiţia sa supremă fiind să prezinte din nou, copie la scală redusă,
realitatea. În calitate de curent literar, realismul apare şi se manifestă la mijlocul şi în a
doua jumătate a secolului al XIX-lea, ca o reacţie împotriva imaginaţiei exacerbate
manifestate de romantici. Apare iniţial în Franţa, răspândindu-se apoi în întreaga Europă,
pe fundalul unei puternice dezvoltări a clasei burgheze, a industriei şi a presei. Părintele
realismului este scriitorul francez Honore de Balzac, care, în prefaţa la Comedia umană
afirma că "literatura e o oglindă completă a moravurilor sociale." Aşadar, propunându-şi
să respingă imaginaţia, ca formă de sondare a lumii de către romantici, scriitorii realişti
doresc să realizeze o literatură care să fie o reflectare veridică, obiectivă a realităţii.
Personajul realist nu mai e un ins excepţional care acţionează în situaţii excepţionale, ci e
un personaj complex, urmărit fiind în încercarea sa de evoluţie pe treptele ierarhiei
sociale. Folosind un stil impersonal şi obiectiv, realiştii fructifică în operele lor tema
moştenirii, parvenirii, a nebuniei şi chiar fatalitatea biologică. Motivul central al
degradării umane pare să fie banul, căci, aşa cum afirma Balzac, acesta este zeul la care
toţi se închină.
Curentul cunoaşte trei orientări estetice: realismul propriu-zis, realismul de tip
balzacian, care se caracterizează prin cultivarea detaliului şi construirea de tipuri umane
şi naturalismul, orientat spre cazurile patologice.

Moara cu noroc, nuvelă realistă

Nuvela Moara cu noroc de I.Slavici este este o nuvelă realistă de analiză

psihologică, publicată în 1881, în volumul de debut al scriitorului, Novele din popor.
În primul rând, nuvela surprinde viziunea realistă a scriitorului asupra lumii,
Slavici recreând în mod realist viaţa satului ardelenesc de la sfârşitul secolului al XIX-
lea.Tabloul de viaţă este realizat veridic, efectul asupra cititorului fiind de iluzie a vieţii.
Personajele sunt credibile, surprinse în evoluţia lor pe treptele ierarhiei sociale. De
exemplu, Ghiţă, protagonistul, este cizmarul sărac care, pentru a duce o viaţă mai bună, ia
în arendă cârciuma de la Moara cu noroc. Destinul personajelor e tragic, în sensul
pedepsei, pentru că au încălcat nişte norme morale. Spaţiul ficţiunii literare este un topos
geografic real, marcat prin toponime precum Ineu, Oradea, Arad sau Munţii Bihorului.
De asemenea, existenţa unui narator obiectiv şi omniscient care nu se implică în
lumea ficţiunii pe care o creează, lăsând personajele să evolueze în funcţie de năzuinţe şi
slăbiciuni, face posibilă încadrarea nuvelei în estetica realismului.
Dar, pe lângă aceste elemente realiste, Moara cu noroc conţine şi elemente naturaliste.
Adriana Iliescu, în studiul său intitulat „Realismul românesc la sfârşitul secolului al XIX
lea, " remarca o particularitate a realismului românesc, şi anume sincretizarea realismului
şi a naturalismului.Naturalismul este un curent literar apărut în Franţa în a doua jumătate
a secolului al XIX lea, desprins din realism. Acest curent manifestă interes exclusiv
pentru cazurile patologice (nebunie, alcoolism, vicii, prostituţie), pentru mediile sărace in
general. În Moara cu noroc naturalismul se găseşte în patima nefirească a lui Ghiţă
pentru bani. Nu există în text sugestia unei eredităţi patologice, dar există sugestia
fatalităţii, exprimată de cuvintele bătrânei în final:”Aşa le-a fost dată”.
Elementelor realiste şi naturaliste li se adaugă elemente clasice şi romantice.De
exemplu, structura riguroasă a discursului narativ, împărţit în 17 capitole şi încadrat de
cuvintele rostite de bătrâna soacră este, indiscutabil, o trăsătură a clasicismului. De
asemenea, demonismul personajului Lică ilustrat de episodul profanării bisericii, alături
de plăcerea acestuia de a ucide sunt trăsături specifice curentului romantic.

Moara cu noroc, nuvelă psihilogică

Tema nuvelei este una morală şi susţine caracterul psihologic al nuvelei, prin
prezentarea dezumanizării unui individ sub influenţa patimei pentru bani. Pentru a descrie
cât mai convingător noua structură socială ce se conturează la sfărşitul secolului al XIX-
lea în Ardeal, anume un spaţiu în care tradiţiile şi obiceiurile arhaice sunt ameninţate de
relaţiile umane bazate pe interesul financiar, Slavici alege să folosească o perspectivă
lipsită de idilizare, cât mai obiectivă, nuvela sa câştigând astfel un caracter realist.
Totodată, autorul realizează că tensiunea pe care o produce întâlnirea mentalităţii
tradiţionale cu aceea capitalistă nu poate fi verosimilă în lipsa unor minime sondări ale
interiorităţii personajelor. Prin urmare, alături de tematica abordată, prin monologul
interior al personajelor, investigarea psihologică sau natura interioară a conflictului,
Moara cu noroc poate fi considerată o creaţie psihologică.
În primul rând, chiar în incipitul nuvelei, dialogul pe care îl poartă Ghiţă cu
bătrâna soacră scoate la iveală confruntarea dintre mentalitatea tradiţională cumpătată, ce
pune în prim-plan liniştea şi fericirea familiei, şi gândirea capitalistă, aşa-zis modernă.
Simbolizând înţelepciunea populară, bătrâna ştie că bogăţia nu are cum să determine
fericirea:"Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea
colibei tale te face fericit." Ea nu poate înţelege tendinţa tinerei generaţii spre noutate, din
moment ce modelul idilic pe care şi l-a asumat a funcţionat atâtea secole. În schimb,
ginerele Ghiţă ironizează cumpătarea şi reticenţa la schimbare ale bătrânei. Pentru el,
respectarea căilor bătătorite înseamnă o plictiseală casnică şi drumul spre cea mai sigură
alienare.
Astfel, în centrul discursului narativ se află Ghiţă care, deşi fericit alături de soţie,
soacră şi copil, suferă pentru faptul că se simte marginalizat social, fiind insuficient
apreciat. Pe tot parcursul nuvelei, lectorul asistă la decăderea protagonistului, un personaj
tragic, comparabil cu personajele tragediei antice greceşti. La început, protagonistul este
înfăţişat ca fiind un om cu demnitate, orgolios, având un caracter activ, întreprinzător.
Totodată este nemulţumit de soarta sa de cizmar sărac, pe care doreşte să şi-o schimbe.E
o trăsătură, indiscutabil, specifică omului modern. Îşi impune o comportare raţională,
prudentă, dar modificarea de atitudine va surveni odată cu tentaţia nemăsurată a
câştigului.Treptat se înstrăinează de Ana, soţia sa, şi de întreaga familie. Este greşeala
bărbatului orgolios şi prizonier al mentalităţii arhaice, care refuză să comunice, devenind
taciturn şi mistuind în el totul. Devine ursuz, nu se mai înţelege cu nevasta, nu mai e sigur
pe el. Finalul e plin de neprevăzut. Ghiţă se înţelege cu Pintea, oferindu-i-o lui Lică drept
momeală pe Ana. Sufletul întunecat al cârciumarului acum se vede cu adevărat. Îşi va
ucide nevasta, fiind ucis la rândul lui de omul lui Lică.
Elementele textului narativ

Titlul, mai degrabă ironic, fixează toposul ales pentru producerea dramei în
familia lui Ghiţă.Cârciuma numită Moara cu noroc, înseamnă de fapt Moara cu ghinion.
Moara apare la răscrucea între două tărâmuri:cele bune şi cele rele, aşadar, la intersecţia
între bine şi rău, între lege şi fărădelege. Cu alte cuvinte, cel care o ia în posesie are
libertatea de a alege calea pe care o va urma. Din păcate, cade pradă mirajului banului şi
va sfârşi tragic.În altă ordine de idei, moara poate sugera măcinarea până la dispariţie a
conştiinţei, o măcinare a sinelui, având ca finalitate desfiinţarea unei individualităţi.
Din perspectivă psihologică, nuvela prezintă conflictul interior trăit de Ghiţă
care este sfâşiat de dorinţe pe cât de puternice, pe atât de contradictorii:dorinţa de a
rămâne om cinstit, pe de o parte şi dorinţa de a se îmbogăţi alături de Lică, pe de altă
parte.
Acţiunea se desfăşoară pe parcursul unui an, între două repere temporale cu
valoare religioasă: de la Sfântul Gheorghe până la Paşte.
Incipitul surprinde dialogul dintre protagoniştii unui conflict deja încheiat: Ghiţă,
nemulţumit cu soarta sa de cizmar şi dornic de a dobândi o condiţie mai bună şi
soacra acestuia, adeptă a mentalităţii conservatoare, a ideii conform căreia omul e
dator să se supună legilor destinului, să trăiască conform rânduielii divine, fără a se
împotrivi. Soacra este mesagerul vechiului cod moral ţărănesc, nu întâmplător lipsită
de nume. Această bătrână este, de fapt, vocea auctorială care face elogiul cumpătării.
Slavici a fost un moralist şi pedagog care a trăit în cultul cumpătării. A fost influenţat
în structurarea principiilor sale de opera lui Confucius, filosof chinez, pe care a
studiat-o la Viena. Expoziţiunea textului cuprinde primele două capitole şi prezintă
cadrul şi problematica personajelor. Rezistenţa batrânei e una formală, învinsă
dinainte. Bărbatul este principalul exponent al comunităţii pe care o reprezintă, el e
„stâlpul” familiei, pe umerii lui apăsând răspunderea întregului viitor al acestei celule
sociale pe care o conduce.Astfel, Ghiţă hotărăşte să ia în arendă cârciuma de la Moara
cu noroc.Capitolul al doilea debutează cu descrierea drumului de la Ineu spre moară ,
drum care prefigurează traseul existenţial al protagonistului.Urmează descrierea
locului în care se află moara :”cinci cruci stau înaintea morii ,două de piatră şi trei
altele cioplite din lemn de stejar ,împodobite cu ţircălamul şi vopsite cu icoane
sfinte;toate aceste sunt semne care-l vestesc pe drumeţ că aici locul e binecuvântat
,deoarece acolo unde vezi o cruce de aceste,a aflat un om o bucurie ori a scăpat altul
de primejdie”. Această descriere e una subiectivă, aşa cum e privită de cel ce urmează
a lua locul în stăpânire.Lumea în care a intrat vrea să o privească şi să o accepte ca
bună, pentru a-şi confirma justeţea deciziei şi a anula frica incipientă. Astfel,întâia
oară, lectorul vede din interior subiectivitatea personajului central, care îşi relevă una
din articulaţiile principale ale mecanismului psihologic: autoiluzionarea şi iluzionarea
ca instrumente ale menţinerii prestigiului.Sunt descrise apoi cateva episoade care
surprind familia în existenţa ei obişnuită, ducând o viaţă liniştită.Cadrul natural
conţine câteva elemente simbol care anticipează destinul personajului şi moartea din
final: vegetaţia uscată, un copac trăznit, corbii croncănind, turla bisericii din
Fundureni asociată cu întunericul etc. Locurile acestea îşi au băştinaşii şi stăpânii
lor ,porcarii, care uzează de limbajul, ierarhia şi legile proprii.Sămădăul e vârful
ierarhic şi justiţiar, el e stăpânul Pustiului.Apariţia lui Lică Sămădăul la cârciumă
coincide cu intriga textului. Apariţia lui Lică la Moara cu noroc tulbură echilirul
familiei.Tactica sămădăului este de a respinge obişnuitul relaţiilor normale şi a le
impune fără discuţie pe cele specifice lui:”Eu voiesc să ştiu totdeauna cine umblă pe
drum,cine trece pe aici,cine ce zice şi cine ce face şi voiesc ca nimeni în afară de
mine să nu ştie .Cred că ne-am înţeles!”Cu toate că îşi dă seama că Lică reprezintă un
pericol pentru el şi familia lui, Ghiţă nu se poate sustrage influenţei malefice pe care
acesta o exercită asupra lui şi nici tentaţiei îmbogăţirii.
Mai întâi,cârciumarul îşi ia toate măsurile de apărare împotriva sămădăului:merge
la Arad să-şi cumpere două pistoale, îşi ia doi câini pe care îi asmute împotriva
turmelor de porci şi angajează încă o slugă, pe Marţi, „un ungur înalt ca un brad”.
Însă din momentul apariţiei lui Lică, începe procesul iremediabil de înstrăinare a lui
Ghiţă faţă de familie.Când a venit la cârciuma de la Moara cu noroc,Ghiţă s-a
comportat ca un soţ tandru şi un tată bun. Dar acum nu mai simte nevoia unor
asemenea manifestări, patima banului pârjolind până şi sentimentul iubirii, care cu ani
în urmă a înflorit pur în sufletul lui. Bărbatul e conştient că se afundă pe zi ce trece în
necinste, dar nu găseşte nici în el şi nici în soţie sau copii sprijinul necesar pentru a
pune capăt tentaţiei nesăbuite. Devine de tot ursuz, nu mai zâmbeşte ca înainte, este
atras de jocurile crude, primejdioase, are gesturi de brutalitate neînţeleasă faţă de Ana
şi faţă de copii.La un moment dat,Ghiţă ajunge să regrete că are familie şi copii ,
pentru că nu-şi poate asuma total riscul îmbogăţirii alături de Lică.
Datorită generozităţii Sămădăului, starea materială a lui Ghiţă devine tot mai
înfloritoare, numai că omul începe să-şi piardă încrederea în sine.Tocmai de aceea
devine tot mai atent la imaginea pe care lumea o are despre el. Sămădăul ştie însă
unde să lovească, şi-i distruge imaginea în faţa colectivităţii. Ajunge să fie implicat în
furtul de la arendaş şi în uciderea unei femei şi a unui copil.Astfel, axa vieţii lui
morale se frânge. Prin faptul că jură strâmb la proces, acoperindu-i nelegiuirile lui
Lică, cârciumarul devine complice la crimă. Hotărăşte totuşi să-l dea în vileag pe
Lică, cu ajutorul lui Pintea. Nu este sincer însă nici cu Pintea şi acest lucru îi va aduce
pieirea. Îi va oferi dovezi jandarmului despre vinovăţia lui Lică, numai după ce îşi va
putea opri jumătate din sumele aduse de acesta. De fapt, greşeala lui Ghiţă este că nu
reuşeşte să fie onest până la capăt nici faţă de Lică, nici faţă de Pintea.
Cârciumarul ajunge pe ultima treaptă a degradării morale în momentul în care, orbit
de furie şi dispus să facă orice pentru a se răzbuna pe Lică, îşi aruncă soţia, la
sărbătorile Paştelui, drept momeală, în braţele Sămădăului. Speră până în ultimul
moment că se va produce o minune şi că soţia va rezista influenţei malefice a
acestuia. Dezgustată însă de laşitatea lui Ghiţă, care s-a înstrăinat de ea şi de familie,
într-un gest de răzbunare, Ana i se dăruieşte lui Lică, deoarece Lică e „om, pe când
Ghiţă „ nu e decât muiere îmbrăcată în haine bărbăteşti”. Punctul culminant al
nuvelei surprinde uciderea Anei de către Ghiţă într-un moment de pierdere a
lucidităţii. La rândul lui, Ghiţă este ucis de Răuţ, din ordinul lui Lică,i ar Lică, pentru
a nu cădea viu în mâinile lui Pintea,se sinucide, izbindu-se cu capul de un stejar.
Finalul aduce purificarea răului prin apă şi foc.Un incendiu teribil mistuie cârciuma
de la Moara cu noroc în noaptea de Paşti şi singurele personaje care supravieţuiesc
sunt bătrâna şi copiii, fiinţele cu adevărat morale din operă.
 Stilul nuvelei este unul concis, sobru, fără podoabe. Modurile de expunere
îndeplinesc o serie de funcţii epice în discursul narativ:descrierea iniţială are, pe lângă
rolul oişnuit de a fixa coordonatele spaţiale şi temporale, funcţie simbolică şi de
anticipare. Naraţiunea obiectivă îşi realzează funcţia de reprezentare a realităţii, prin
absenţa mărcilor subiectivităţii.Dialogul contribuie la caracterizarea indirectă a
personajelor. Monologul interior devine principalul mijloc de investigare psihologică a
personajului principal.

Arta personajului

Una dintre caracteristicile fundamentale ale nuvelei este aceea că se axează pe

evoluţia unui singur personaj. Protagonistul este responsabil, astfel, nu numai de
propria sa devenire, ci şi de a celorlalte personaje, ba chiar de naşterea conflictului.
Personajele sunt urmărite evoluând pe două planuri:planul epicului, care prezintă
întâmplările asociate cu decăderea morală, şi planul universului interior, marcat de
puternice contradicţii, mai ales în cazul lui Ghiţă. Ana şi Ghiţă evoluează în nuvelă
sub forma unei regresii în plan moral: Ghiţă, din om cinstit în om necinstit, iar Ana,
din soţie iubitoare şi femeie credincioasă, devine imorală. Deşi Ghiţă este personajul
central al nuvelei, Lică este cel care-i condiţionează existenţa. Bătrâna soacră e un
personaj fix, ea reprezentând vocea auctorială, nu întâmplător lipsită de nume. E
purtătoarea unor experienţe de viaţă, iar intervenţiile sale devin teze ale nuvelei.
Aderând la estetica realismului, Slavici creează un personaj tip. Astfel, Ghiţă
întruchipează tipul cizmarului sărac şi dornic de avere. Pe parcursul epicului, el este
însă individualizat prin patima nefirească pentru bani. Parcurge un traseu sinuos al
dezumanizării, cu frământări sufleteşti şi ezitări. Evoluţia sa capătă aspectul unei
regresii în plan moral. Se arată slab în faţa tentaţiilor şi sfârşeşte tragic.
Ghiţă trăieşte o dramă psihologică, concretizată pe trei înfrângeri: încrederea în
sine, încrederea celorlalţi în el şi încrederea Anei în el.
Expoziţiunea nuvelei surprinde statutul social al protagonistului, un cizmar sărac,
nemulţumit cu soarta sa. În acest sens, hotărăşte să ia în arendă cârciuma de la Moara cu
noroc. Este capul familiei, e conştient de acest lucru şi hotărăşte să o ducă pe calea
bunăstării. Îndată după luarea în arendă a cârciumii, Ghiţă îşi dovedeşte caracterul de om
harnic, blând şi cumsecade. Faţă de soţie îşi manifestă dragostea, arătându-se grijuliu şi
iubitor: " noaptea, când vântul zgâlţâia moara părăsită, pipăia prin întuneric ca să vadă
dacă Ana nu s-a descoperit prin somn şi s-o acopere."
Apariţia lui Lică Sămădăul la Moara cu noroc tulbură atât echilibrul familiei, cât şi pe
cel interior al protagonistului. Conştientizează că Lică reprezintă un pericol pentru el şi
familia lui şi, de aceea, precaut, îşi ia măsuri: merge la Arad de unde îşi cumpără două
pistoale, îşi angajează o nouă slugă, pe Marţi şi aduce doi câini. Este momentul care
coincide cu declinul personajului, fapt remarcat de Ana însăşi care şi-a dat seama că de
câtva timp şoţul ei s-a schimbat . Gesturile, gândurile, faptele personajului trădează
conflictul interior , devenind adevărate mijloace de caracterizare indirectă. Dar,
transformările protagonistului sunt surprinse şi în mod direct de către narator:"acum el
se făcea mai de tot ursuz, se aprindea pentru orişice lucru de nimic, nu mai zâmbea ca
mai înainte, ci râdea cu hohot, încât îţi venea să te sperii de el". Dezumanizarea devine
din acest moment principala sa trăsătură de caracter. Încetul cu încetul înstrăinarea de
familie devine tot mai accentuată. Ajunge chiar să regrete că are familie şi că nu-şi poate
asuma în totalitate riscul îmbogăţirii faţă de Lică. Aşadar, dintr-un soţ şi un tată iubitor şi
grijuliu va deveni egocentric, considerând că numai problemele sale contează. Panta pe
care a apucat-o personajul principal este atât de abruptă, încât Ghiţă simte că nu îşi mai
poate controla propria existenţă, ajungând să îşi piardă încrederea în sine.
Se trezeşte implicat fără voie în jefuirea arendaşului şi în uciderea unei femei şi a
unui copil. Odată ce este adus la proces, imaginea sa de om onest şi cinstit în colectivitate
este distrusă. La judecată se dovedeşte mincinos, jură strâmb, devenind complicele lui
Lică.E închis şi apoi, eliberat "pe chezăşie". În faţa Anei are momente de remuşcare şi se
arată sincer: " Iartă-mă, Ano!" Judecata, ruşinea pe care o simte în faţa lumii coincide cu
prăbuşirea axei sale morale. Se simte înstrăinat de toţi şi de toate. Mustrările de
conştiinţă, regretul pentru cele întâmplate îl determină să colaboreze cu jandarmul Pintea.
Nu este sincer nici faţă de acesta, oferindu-i probe în ceea ce priveşte vinovăţia
Sămădăului numai după ce îşi poate opri jumătate din sumele aduse de acesta. Prin
intermediul monologului interior sunt redate gândurile şi frământările personajului,
realizându-se astfel autocaracterizarea : " Ei! Ce să-mi fac? Aşa m-a lăsat Dumnezeu! Ce
să-mi fac dacă e în mine ceva mai tare decât voinţa mea? Nici cocoşatul nu e însuşi
vinovat că are cocoaşe în spinare".
Ghiţă ajunge pe ultima treaptă a degradării morale în momentul în care, orbit de furie
şi dispus să facă orice pentru a se răzbuna pe Lică, îşi aruncă soţia, la sărbătorile Paştelui,
drept momeală în braţele Sămădăului. Speră până în ultimul moment că se va produce o
minune şi că Ana va rezista influenţei malefice a Sămădăului. Dezgustată însă de laşitatea
lui Ghiţă care se înstrăinase de ea şi de familie, Ana i se dăruieşte lui Lică. În momentul
în care îşi dă seama că soţia l-a înşelat, Ghiţă o ucide, încercând să o scape din chinul
păcatului. La rândul lui, Ghiţă e ucis de Răuţ , din ordinul lui Lică.
Aşadar, dezumanizarea lui Ghiţă produsă de obsesia îmbogăţirii pune exemplar în
evidenţă viziunea lui Slavici despre societatea rurală românească de la sfârşitul secolului
al XIX-lea, creând un personaj complex care, alături de Ion şi de Ilie Moromete, rămâne
un prototip neidealizat al universului rural românesc.