LECţIA 6

ION CREANGĂ, POVESTEA LUI HARAP-ALB

În lumea basmului...

Inclusiv în limbajul uzual, cuvântul basm trimite la ideea de minciună, de născocire, la o

lume imaginară, idilică, îndepărtată de realitatea cotidiană. Fiind o specie accesibilă, care
produce plăcere în timpul lecturii, basmul dezvăluie o lume în care pot fi regăsite majoritatea
speranţelor, iluziilor, fanteziilor sau chiar a utopiilor umanităţii. De aceea, îndepărtarea de lumea
reală, adesea dezamăgitoare, se produce lin, fără mari tensiuni. După cum se ştie, lumea
basmului se construieşte după nişte scheme prestabilite. Astfel, primul aspect care atrage atenţia
în lectura acestor lumi ficţionale este tema, reprezentată de lupta dintre Bine şi Rău. Acest raport
de opoziţie are la bază preconcepţia că orice poveste trebuie să aibă un personaj pozitiv şi unul
negativ. Deznodământul surprinde întotdeauna victoria binelui asupra răului. De asemenea,
clişeele compoziţionale nu lipsesc din structura discursului narativ. Astfel, intrarea şi ieşirea în şi
din lumea ficţiunii se realizează cu ajutorul unor formule specifice. Cifrele magice, personajele,
de cele mai multe ori animale, care ajută protagonistul, sau obiectele magice sunt alte trăsături
specifice basmului.

Povestea lui Harap-Alb, basm cult...

Indiscutabil, Povestea lui Harap-Alb de Ion Creangă respectă tiparul narativ al basmului
popular, subiectul organizându-se în jurul conflictului dintre forţele Binelui şi cele ale Răului,
Binele ieşind, în cele din urmă, învingător. Astfel, personajele pot fi, la prima vedere, împărţite
în două categorii: fiul de crai (Harap-Alb), calul, Sfânta Duminică, crăiasa albinelor şi cea a
furnicilor, Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Păsări-Lăţi-Lungilă, Ochilă simbolizeză binele, iar Spânul
şi Împăratul Roş sunt forţele răului. Această construcţie în opoziţie apropie Povestea lui Harap-
Alb de structura basmului popular, mai ales că, în final, după ce a parcurs întregul drum al
maturizării, protagonistul aduce victoria binelui şi restabileşte armonia lumii. O a doua
caracteristică preluată de autor din basmul popular este constituită de tipologia personajelor.
Chiar dacă le construieşte într-un mod inedit, Creangă include numeroase fiinţe himerice,
respectând astfel una din constrângerile definitorii ale speciei. Amintim aici prezenţa ajutoarelor
şi a donatorilor – Sfânta Duminică, calul năzdrăvan, cei cinci tovarăşi, furnicile sau albinele – a
răufăcătorului (Spânul) şi a personajului căutat (fata Împăratului Roş).

Dar, cu toate că respectă schema textului popular, basmul lui Creangă se distanţează de
acesta, în primul rând, în ceea ce priveşte construcţia personajelor. Specific basmului cult
este modul în care acestea se individualizeză: cu excepţia eroului, al cărui caracter evoluează pe
parcurs, celelalte personaje reprezintă tipologii reductibile la o trăsătură dominantă. Astfel,
protagonistul aparţine sferei umanului. Nu are puteri supranaturale şi nici însuşiri excepţionale la
fel ca eroii basmelor populare. Le deţine în stare latentă şi dobândeşte prin trecerea probelor o
serie de calităţi excepţionale. Spânul este un simbol al Răului. În drumul maturizării
protagonistului el apare ca o piatră de poticnire, dar şi de temelie, e „un rău necesar”. De aceea,
calul năzdrăvan nu-l ucide înainte ca iniţierea eroului să se fi încheiat. Sfânta Duminică este un
simbol al destinului, autoarea scenariului de iniţiere a eroului. Apariţia ajutoarelor şi a
donatorilor în traseul iniţiatic al eroului dezvăluie o caracteristică a eroilor lui Creangă, şi anume
nevoia de tovarăşi de drum. În concluzie, fiinţe umane sau himerice, toţi eroii basmului Povestea
lui Harap-Alb aparţin, după limbaj şi comportament, unei singure categorii sociale, ţărănimea.
De exemplu, Craiul este lipsit de orice etichetă. El le spune direct copiilor: “Iaca, ce-mi scrie
frate-meu”. Feciorul cel mare hotărăşte să meargă în ţară îndepărtată şi, întocmai ca un ţăran de
pe Bistriţa care s-ar duce la tăiat lemne în pădure, îi cere tatălui “bani de cheltuială şi straie de
primeneală”. De asemenea, în plin fabulos dăm de scene de un realism poznaş. Gerilă, Ochilă şi
celelalte monstruozităţi ale basmului se ceartă în casa de aramă a Împăratului Roş ca dascălii în
gazdă la ciubotarul din Fălticeni.

Pe de altă parte, basmul lui Creangă îşi demonstrează caracterul cult prin adaptarea
clişeelor compoziţionale, astfel încât să-I confere lumii create o relevanţă socială. Astfel,
formula iniţială “Amu cică era odată” se distanţează de clasicul “A fost odată ca niciodată” prin
ancorarea poveştii ce urmează a fi spuse într-o realitate rurală posibilă. Aceeaşi manieră
îndreptată spre social se remarcă şi în formula finală: “Şi a ţinut veselia ani întregi, şi acum mai
ţine încă; cine se duce acolo be şi mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani, be şi mănâncă, iară cine
nu se uită şi rabdă”. E vorba aici despre o satiră la adresa societăţii contemporane lui Creangă.

Originalitatea scriitorului constă în capacitatea de a crea în textul basmului un stil

oral. De fapt, oralitatea stilului este marca întregii opere a lui Creangă, acesta creând impresia
unei limbi vorbite şi nu scrise. Caracterul oral este dat de îmbinarea armonioasă a dialogului cu
naraţiunea, de prezenţa numărului mare de substantive în vocativ şi de interjecţii, de discursul
presărat cu expresii populare, zicători şi proverbe sau de existenţa expresiilor narative tipice (şi
atunci, şi apoi, în sfârşit).

Umorul pare să fie, de asemenea, o constantă a operei scriitorului humuleştean. Prin

umor, Creangă vrea să depăşească condiţia tragică a existenţei umane. De aceea, comicul său e
unul jovial, urmărind doar “să facă haz de necaz”. Aşa se explică faptul că în opera sa se
întâlneşte doar un comic de situaţie şi de limbaj, comicul de carácter lipsind cu desăvârşire.
Poreclele şi apelativele caricaturale (Buzilă), portretul personajelor groteşti sau únele scene
comice, cum ar fi cearta dintre Gerilă şi ceilalţi în căsuţa de aramă, devin, indiscutabil, surse ale
comicului.

Despre arhitectura textului…

 Formula iniţială a basmului îi deschide lectorului calea spre lumea ficţiunii. Această lume
îşi are coordonatele şi dimensiunile proprii. Astfel, timpul este fixat încă din íncipit prin
utilzarea verbului la timpul imperfect era. Datorită acestui timp verbal, acţiunea e proiectată într-
un “illo tempore”, un timp care nu începe şi nu se sfârşeşte. Povestea e plasată într-o dimensiune
onirică. Spaţiul ficţiunii este marcat printr-un substantiv în cazul acuzatativ: “într-o ţară”.
Utilizarea adjectivului nehotărât “o” proiecteză acţiunea într-un loc nedeterminat. Trăsătura
nedeterminării spaţiale e accentuată de adjectivul nehotărât „altă” din structura “într-o altă ţară”,
locul unde locuieşte fratele mai mare al Craiului. Împletirea real-fantastic e o particularitate a
basmului cult. Având în vedere această relaţie, în textul lui Creangă predomină realul, spre
deosebire de basmul popular, unde predomină fantasticul. În basmul popular acţiunea se petrece
pe tărâmul de dincolo, spaţiu unde nu ajung decât cei cu puteri supranaturale. În basmul lui
Creangă spaţiile fantastice sunt situate pe pământ: Grădina Ursului, pădurea cerbului etc. Acestea
sunt stăpânite de fiinţe fabuloase, care pot fi supuse de oricine le cunoaşte obiceiurile. Tot
incipitul este cel care surprinde personajele: Craiul, care are trei feciori şi Impăratul Verde, care
are numai fete.

Naraţiunea se realizeză la persoana a treia de către un narator omniscient şi omniprezent,

aşadar o perspectivă narativă “dindărăt”. Naratorul apare în ipostaza unui Demiurg. Are
impresia că le ştie pe tóate. Priveşte de undeva de sus lumea naraţiunii, coordonând destinul
personajelor după bunul plac. Deşi vorbim de un narator omniscient, el nu este însă şi unul
obiectiv. Subiectivizeză uşor naraţiunea, prin intervenţii cu anume comentarii sau reflecţii: “Dar
ia să nu ne depărtăm cu vorba şi să încep a depăna firul poveştii”.

Diferenţa dintre basmul popular şi basmul cult se observă şi la nivelul utilizării

modurilor de expunere. Spre deosebire de textul popular, unde ritmul accelerat al lecturii e
susţinut de naraţiune, în cazul basmului lui Creangă cele trei moduri de expunere se întrepătrund
armonios. Naraţiunea contribuie la accelerarea ritmului lecturii, dialogul susţine caracterul scenic
al întâmplărilor şi devine mijloc indirect de caracterizare a personajelor, în vreme ce descrierea
este o prezenţă redusă, întâlnită în special în portretizarea celor cinci nazdrăvani.

Acţiunea urmăreşte drumul parcurs de fiul cel mic al Craiului. Acesta nu trebuie
perceput ca un drum fizic. El este un drum spre interior, un drum al maturizării, de aceea basmul
trebuie considerat un bildungsroman. Protagonistul parcurge traseul de la starea de neiniţiat la
cea de iniţiat. Tronul nu mai e o recompensă ca în basmul popular, ci şi o responsabilitate.
Situaţia iniţială surprinde o vastă lume primitivă căzută în haos. E lumea în care se naşte fiul cel
mic al Craiului. "Cartea" primită de la Împăratul Verde, care neavând decât fete, are nevoie de un
moştenitor la tron, este factorul perturbator al situaţiei iniţiale şi determină parcurgerea drumului
iniţiatic de cel mai destoinic dintre fiii craiului. Destoinicia fiilor este probată mai întâi de Crai,
deghizat în ursul de la pod. În calitatea sa de iniţiat, tatăl îşi supune fiii la proba curajului şi a
bărbăţiei. Doar cel mai destoinic dintre baieţi va putea trece într-o altă lume, o lume superioară,
simbolistica podului de liant între două lumi fiind aici evidentă. Mezinul este cel care trece
această probă, cu ajutorul calului năzdrăvan.
 Trecerea podului urmează după o etapă de pregătire. Drept răsplată pentru milostenia
arătată Sfintei Duminici, deghizată în cerşetoare, mezinul primeşte sfaturi de la aceasta să ia
calul, armele şi hainele cu care tatăl său a fost mire, pentru a izbândi în călătoria ce urma să o
realizeze. Această prezenţă feminină în ipostaza de bătrână cerşetoare "gârbovă de bătrâneţe" nu
reprezintă altceva decât Bătrâna Timpurilor, Intelectul Cosmic, Polul ceresc . De aceea, ea are
capacitatea da a-i prevesti mezinului viitoarea traiectorie iniţiatică, printr-o propoziţie cu caracter
oracular : " Fecior de Crai, vede-te-aş împărat!" Ajutat de calul năzdrăvan, fiul de Crai atinge
soarele şi luna printr-un element vaporos, simbolizat în textul basmului de nori, care permit
comunicabilitatea dintre cele două lumi. Calul, prin zborul său, uneşte cerul cu pământul. Eroul
s-a structurat, astfel, invers în raport cu ceilalţi oameni: stă cu capul în jos, iar cerul îi este podea.
E imaginea omului regenerat în Duh care se sustrage puterii gravitaţiei, iar noul său centru de
greutate este Cerul.

Imediat după ce a trecut proba la care a fost supus de tatăl deghizat, mezinul se rătăceşte
în pădure. Aceasta e percepută ca simbol ambivalent : loc al morţii şi al regenerării, căci pentru
tânăr se va încheia o etapă şi va începe alta. Încă naiv, nu se pricepe la oameni şi nu-şi dă seama
că Spânul este acelaşi. Nu-şi poate stăpâni teama şi tentaţia, nu se gândeşte la consecinţe şi
devine sluga Spânului, deoarece nesocoteşte sfatul părintesc. Coborârea în fântână are, în plan
simbolic, semnificaţia unui spaţiu al morţii şi al regenerării. Schimbarea numelui, a identităţii,
reprezintă începutul iniţierii spirituale.Spânul îl duce pe erou la o fântână cu apă limpede.
Coborât în fântână, fiul de Crai moare dizolvat, apoi e expediat din nou la lumina zilei, re-născut,
regenerat într-o nouă fiinţă: Harap-Alb. Spânul devine astfel cauza imediată a două morţi ale
eroului. Acum, la coborârea în fântână, când îi dă numele de iniţiat, Harap-Alb, adica îi omoară
vechea individualitate profană, regenerându-l. Îl naşte din nou, conferindu-i în noul botez, unul
din numele Androginului, Adam din care nu s-a extras încă Eva. A doua oară la sfârşit, când îi
taie capul, cauzându-i transformarea finală.

Ajunşi la curtea împăratului Verde, Spânul îl supune la trei probe: aducerea sălăţilor din
Grădina Ursului, aducerea pielii cerbului şi a fetei Împăratului Roş pentru căsătoria Spânului.
Aducerea sălăţilor din Grădina Ursului o trece cu ajutorul Sfintei Duminici, care locuieşte "într-
un ostrov mândru din mijlocul unei mări." În sens cosmogonic, locul unde sălăşluieşte Sfânta
poate simboliza Creaţia. În acest sens, apa reprezintă haosul primordial de dinaintea Creaţiei. În
procesul de iniţiere, novicele trebuia să parcurgă singur treptele acestui drum, să găsească în el
însuşi puterile şi calităţile necesare care să-l ducă la purificare şi desăvârşire. Cei ce iniţiau urma
doar să-i îndrume şi să le supravegheze iniţierea, lucru care concordă cu ceea ce îi spune Sfânta
Duminică lui Harap-Alb:"Fii încredinţat că nu eu, ci puterea milosteniei şi inima ta cea bună te
ajută!". Aceasta îi oferă fiului de Crai obiecte magice: o licoare cu somnoroasă fiartă într-o vadră
cu lapte dulce şi miere. E o probă care-i solicită curajul, feciorul învingând ursul la miezul nopţii.

Aducerea pielii cerbului o trece tot cu ajutorul bătrânei, care-i dă, de astă dată, obrăzarul şi sabia
lui Statu-Palmă – Barbă-Cot. E o probă mai complicată, care-i solicită, pe lângă curaj, şi
mânuirea sabiei. Când Harap-Alb aduce preţioasele talismane cucerite, trece prin împărăţia
morţii: toţi locuitorii ei vor doar o clipă să le cadă, ca pentru o clipă să se reînsufleţească. Pe
parcursul acestei probe, eroul dovedeşte alte calităţi: stăpânirea de sine şi respectarea
jurământului. Îşi stăpâneşte teama şi tentaţia, gândindu-se la consecinţe.

Drumul spre împăratul Roş e proba cea mai complexă şi necesită mai multe ajutoare. Totul
porneşte de la apariţia păsării măiastre la geam şi care le atrage atenţia mesenilor:"Mâncaţi, beţi
şi vă veseliţi, dar de fata împăratului Roş nici nu gândiţi." Pasărea este, indiscutabil, simbol
angelic. Coborâtă din planul universal în cel sensibil, ea aduce un mesaj transcendent, invitând la
aducere-aminte, la anamnesis. Drumul spre împăratul Roş începe cu trecerea altui pod.
Simbolistica e aceeaşi, şi anume trecerea într-o altă etapă a maturizării, marcată de faptul că
Harap-Alb are acum iniţiativa actelor sale. Cum pe pod tocmai trece o nuntă de furnici, tânărul
hotărăşte să protejeze viaţa acestora, punând-o în pericol pe a sa şi pe a calului, pentru că alege
să treacă înot o apă mare. Drept răsplată pentru bunătatea sa, primeşte în dar de la crăiasa
furnicilor o aripă. Aceeaşi răsplată o primeşte şi de la crăiasa albinelor pentru că le face un stup.
Ceata de monştri îl însoţeşte spre a-l ajuta, pentru că s-a arătat prietenos şi comunicativ: Gerilă,
Flămânzilă, Setilă, Ochilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă. Ajunşi la casa împăratului Roş, Harap-Alb este
supus la mai multe probe. Proba focului, în casa de aramă, o trece cu ajutorul lui Gerilă, proba
pământului şi a apei le trece cu ajutorul lui Flămânzilă şi Setilă, alegerea macului de nisip, cu
ajutorul furnicilor, straja nocturnă şi prinderea fetei transformate în pasăre, cu ajutorul lui Ochilă
şi al lui Păsări-Lăţi-Lungilă, în vreme ce fata va fi ghicită cu ajutorul albinei. Cele cinci
personaje groteşti care îl însoţesc pe erou sunt obiectivări ale latenţelor personajelor.
Posibilităţile imediate ale lumii nu pot să le potolească frigul, foamea, setea şi nevoia de
orientare şi cunoaştere. Sunt, deci, exilaţi în lumea aceasta. Obârşia le este în Universal, aici la
noi sunt numai nişte terminusuri. Eroul nostru e un plan de referinţă pentru ei, în care li se
oglindesc limitările şi pătimirile. În probele la care a fost supus la curtea împăratului Roş are
ocazia de a se cunoaşte pe sine, îşi descoperă însuşiri excepţionale: milostenia şi bunătatea faţă
de fiinţele neajutorate, capacitatea de a-şi face prieteni, modestia şi capacitatea de a iubi.

Discursul epic atinge punctul culminant în momentul în care fata îl demască pe Spân, care îl
acuză pe Harap-Alb că a divulgat secretul şi îi taie capul. În felul acesta îl dezleagă de jurământ,
semn că iniţierea este încheiată, iar rolul Spânului a luat sfârşit.

Deznodământul surprinde apoteoza eroului, trecerea sa în Universal. Moare faţă de limitările

individuale. Fata împăratului Roş îi proclamă calitatea de Desăvârşit, de fiu legitim al Cerului şi
al Pământului.

Arta personajului literar

Personajele basmului sunt atât oameni, cât şi fiinţe himerice, purtătoare ale unor valori
simbolice:binele şi răul în diversele lor ipostaze. Aparţin esteticii realului, grotescului şi
fantasticului.
Harap-Alb este personajul principal, care parcurge un drum iniţiatic, un drum spre maturizare.
Aparţine sferei umanului, nu are puteri supranaturale şi nici însuşiri excepţionale. Le deţine în
stare latentă şi dobândeşte, prin trecerea probelor, o serie de calităţi excepţionale. Numele
personajului e un oximoron, semnificând caracterul excepţional al unei slugi. E numele conferit
de către Spân prin ritualul botezului: e unul din numele Androginului, Adam din care nu s-a
extras încă Eva.

Statutul social al protagonistului se modifică din incipitul textului până la final. Astfel, cel care la
început a fost mezinul timid şi neîncrezător în forţele proprii, acceptă condiţia umilă de slugă,
pentru ca în final să-şi asume rolul de Împărat. Intregul traseu menţionat este într-o strânsă relaţie
cu conflictul principal al basmului, anume acela dintre condiţia umană a lui Harap-Alb şi
destinul său de viţă nobilă. Pentru că în această naraţiune a lui Creangă tensiunea m,ajoră se
instituie , nu între protagonist şi Spân , ci între statutul social, psihologic şi moral din debutul
basmului şi încercările , uneori disperate, ale eroului de a-şi depăşi limitele.

Principala trăsătură a personajului principal din Povestea lui Harap-Alb , şi anume caracterul său
profund uman, reiese cu uşurinţă din acele scene în care eroul se vede confruntat cu evenimente
care depăşesc puterea sa omenească de înţelegere. De exemplu, după prima întâlnire cu Sfânta
Duminică , când ea se ridică în văzduh , fiul cel mic al Craiului este cuprins de înfiorare ,
rămânând uimit de spaimă şi mirare. Însă acest contact cu nemaivăzutul , cu elementul
miraculos, îi conferă mezinului încrederea în sine că va izbuti la ceea ce gândea. În aceeaşi
ordine de idei, merită menţionate şi secvenţele narative care urmează fiecărei porunci a Spânului.
Se dovedeşte curajos, când aduce pielea ursului, se arată priceput în mânuirea sabiei, este stăpân
pe sine şi îşi respectă jurământul, în pofida ispitei de a se îmbogăţi, când aduce pielea cu
nestemate a cerbului. Dovedeşte pricepere, curaj şi înţelepciunea de a ajuta popoarele gâzelor.În
final, este capabil de gestul suprem, îndrăgostindu-se de fata împăratului Roş.