Sunteți pe pagina 1din 10

Delincvenţa juvenilă

Marius-Andrei Zbîrnea

1. Introducere. Definiţii

Pentru a putea vorbi despre delincvenţa juvenilă, trebuie să avem în vedere o serie de
termeni utilizaţi în mai multe discipline. Ne vom referi la următoarele concepte: devianţă,
delincvenţă şi criminalitate.
Conform dicţionarului de neologisme editat de Academia Română, devianţa reprezintă
tipul de conduită care se abate de la regulile admise de societate.
D. Banciu diferenţiază tipurile de comportament. Astfel, comportamentul deviant are în
vedere abaterile de la normele sociale în general, comportamentul delincvent desemnează
încălcările normelor juridico-penale, în timp ce comportamentul aberant cuprinde aspectele medico-
legale, psihiatrice.
Originea conceptului de devianţă este atribuită şcolii sociologice reprezentată de Emil
Durckheim (1858-1917). Acesta pune semnul echivalenţei între devianţă, criminalitate şi conduită
delincventă.
Conceptul de devianţă îl întâlnim şi la Edwin Sutherland (1966), unde constantăm deja o
încercare de a departaja conceptele de criminalitate şi delincvenţă. Astfel, autorul consideră factorul
social primordial în deprinderea comportamentului criminal, excluzând ereditatea din această
ecuaţie. Sutherland priveşte comunicarea ca pe un factor cheie în însuşirea criminalităţii.
O diferenţiere şi mai clară privind criminalitatea şi devianţă o regăsim la Albert K. Cohen
(1971), care defineşte devianţa ca pe o stare precriminală. Cohen concepe actul delictuos ca o
realizare a unei interacţiuni între “actor” şi situaţia precriminală la capătul unui proces de trecere la
act.
Cel mai frecvent, definirea delincvenţei juvenile se face în raport cu aspectele normative
şi statistice.
După criteriul normativ, devianţa reprezintă o conduită care încalcă normele scrise sau
nescrise ale societăţii, sau ale unui grup social particular. Nota caracteristică pentru actul deviant
este încălcarea normei şi consecinţa este dezaprobarea socială. Când actul nu mai este dezaprobat
de către comunitate, el încetează a mai fi deviant. Prin urmare, ceea ce numim deviant depinde de
contextul normativ care reglementează comportamentele considerate ca fiind normale într-o
societate dată.
După criteriul statistic, devianţa este o abatere semnificativă de la media
comportamentelor membrilor grupului sau societăţii.
Media sugerează „omul mediu”, căci „tipul normal se confundă cu tipul mediu.”
(Durkheim, 1974, p. 105).
Combinând cele două puncte de vedere, se poate afirma că devianţa reprezintă un tip de
comportament care se opune celui mediu, normal, convenţional sau conformist, prin încălcarea unor
norme scrise sau nescrise ale societăţii.
Există mai multe criterii după care putem clasifica tipologia devianţei, după cum urmează:

1
• după natura devianţei: pozitivă (inovativă), negativă (infracţiune), neutră
(excentricitate);
• după forma de manifestare sau vizibilitate: deschisă, ascunsă;
• după tipul normei încălcate: penală, sexuală, politică, religioasă, familială,
autoagresivă;
• după actor: individuală, grupală;
• după gravitatea actului: tolerată, relativ tolerată sau contravenientă, gravă
(sancţionată penal);
• după criteriul medical: normală, patologică;
• după vârstă: juvenilă, adultă.

Utilizând ca singur criteriu forma de manifestare sau regimul normalităţii transgresate,


Maurice Cusson alcătuieşte o listă cu următoarele categorii ale devianţei (1997):

• infracţiuni şi delicte, categorie în care intră toate tipurile de delicte, de la cele mai
uşoare până la cele mai grave;
• sinuciderea;
• consumul de droguri şi toxicomania, în care autorul include diverse categorii de
dependenţă, inclusiv alcoolismul;
• transgresiunile sexuale, prostituţia, homosexualitatea, pornografia;
• devianţele religioase, vrăjitoria, ereziile, sectarismul;
• bolile mentale;
• handicapurile fizice.

Ne referim în continuare la alţi doi termeni cu care vom opera, şi anume delincvenţă şi
criminalitate. Pentru început vom apela la Dicţionarul de Neologisme editat de Academia Română
(ediţia a III-a) pentru a defini cei doi termeni.
Crima reprezintă violarea legii penale, în timp ce criminalitatea se referă la totalitatea
crimelor comise într-o perioadă pe un anumit teritoriu.
Delincvenţa se defineşte ca totalitatea delictelor şi crimelor considerate pe plan social, în
timp ce delictul este un act nepermis de lege şi sancţionat printr-o pedeapsă corecţională.
Termenul criminologie provine de la grecescul krimein, cu sensul originar de a judeca, a
alege, a separa, preluat în limba latină sub forma de crimen, însemnând decizia judiciară - apoi
acuzaţia, actul de a judeca un comportament. Asocierea termenului grecesc logos, desemnând
cuvânt, raţionalitate, teorie, prin extindere, ştiinţă, indică prezenţa unei discipline ştiinţifice care
are ca obiect de studiu crima.
Bazele criminologiei au fost puse de către É. Durkheim, care formulează următorul
postulat: este de tip criminal orice act care provoacă sancţiunea. „Punem numele de crimă – afirma
Durkheim – oricărui act pedepsit şi facem din crima astfel definită obiectul unei ştiinţe speciale,
criminologia” (Durkheim, [2002], p.40).
Trebuie avute în calcul şi etapele preliminare actului criminal. Numim această etapă
predelicvenţă. Primul criminolog care a sesizat anumite aspecte legate de interacţiunea între
precriminalitate şi actul criminal este E. de Greeff [1994], care face o diferenţiere netă între
atitudinea criminogenă şi atitudinea criminală. Atitudinea criminogenă reprezintă starea de

2
precriminalitate şi nu se poate confunda cu atitudinea criminală. Deşi această atitudine apropie
subiectul de crimă, este posibil ca acesta să nu devină niciodată criminal.
În lucrarea Delinquency and drift (1954), sociologul David Matza caracterizează trecerea
la act ca un proces mai mult sau mai puţin îndelungat, în care are loc alunecarea spre delincvenţă.
În studiul intitulat A more discriminative instrument for the identification of potential
delinquents at school entrance (1966,) Eleonor Glueck face o analiză pentru identificarea posibililor
delincvenţi începând cu vârsta de 5-6 ani. S-a ţinut cont de trei factori, şi anume: supravegherea
copilului de către mamă, disciplinarea oferită către mamă, dar şi coeziunea familială. Această
analiză s-a realizat pe un eşantion de 301 băieţi delicvenţi din zona metropolei New York.
Din punctul nostru de vedere, există o strânsă corelaţie între termenii menţionaţi în cadrul
acestui capitol. De asemenea, considerăm că predelincvenţa poate fi motorul care să declanşeze
faptele criminale de mai târziu, însă dacă aceste procese sunt stopate la timp se poate evita fapta
criminală.

2. Noţiunea de delincvenţă juvenilă

De-a lungul timpului au fost date mai multe definiţii delicvenţei juvenile, care nu au reuşit
să înglobeze întreaga semnificaţie a termenului. În clasa delincvenţei juvenile intră pe lângă acte ce
care definesc delicte în general şi altele care sunt specific legate de vârstă, cum ar fi „starea de
neascultare”, „chiulul de la şcoală”, fuga de acasă, vagabondajul, consumul de băuturi alcoolice,
fumatul ş.a., acte pentru care adultul nu este sancţionat. De aici şi dificultatea unei definiţii
necontestabile, fapt relevat şi de participanţii la primul Congres al Naţiunilor Unite pentru Prevenţia
Criminalităţii şi Tratamentul Delincvenţilor (1955), care nu au reuşit să ajungă la o definiţie lipsită
de echivoc a termenului de delincvenţă.
M.Cousson defineşte în studiul Delinquants pourquoi? (1981) conceptul de delincvenţă
juvenilă ca fiind totalitatea infracţiunilor comise de adolescenţi, pedepsibile de codul penal.
În lucrarea, Evoluţii ale delincvenţei juvenile în România. Cercetare şi prevenire socială
(2002) Banciu ş.a. propune utilizarea conceptului de predelincvenţă juvenilă, pentru a desemna
acele abateri nesancţionate penal, cum sunt conduitele de evaziune ale adolescenţilor (hoinăreala,
fuga de acasă sau de la şcoală), consumul frecvent de alcool, atitudini agresive sau indecente,
indiferenţa faţă de şcoală şi educatori etc., dar care sunt indicatori ai unei posibile evoluţii spre
conflictul cu legea penală.
Ca alternativă psihologică pentru a desemna fenomene cuprinse în conceptul sociologic de
devianţă, în anul 1950 s-a introdus conceptul de tulburare de comportament, concept care
desemnează orice deviere de la normele psihomorale, incluzând aici manifestări neurosomatice,
caracteriale, psihopatice şi psihotice. După anul 1980, conceptul de tulburare de comportament a
fost înlocuit treptat cu cel de problemă de comportament, pentru a sugera diminuarea încărcăturii
psihopatologice. În denotaţia conceptului problemă de comportament sunt incluse toate tipurile de
devianţe.
O serie întreagă de de studii realizate de J. Léauté, dintre care se remarcă Criminologie et
science penitentiaire apărută în 1972 au demonstrat că mulţi minori delicvenţi nu devin niciodată
adulţi criminali, în timp ce mulţi dintre adulţii criminali nu au fost niciodată minori delicvenţi.
Specificul delicvenţei juvenile şi în special măsurile de tratament au inspirat luarea unor
măsuri asemănătoare şi pentru adulţi, cum ar fi libertatea supravegheată, prevalenţa mediului
deschis faţă de mediul închis etc.

3
Din punctul nostru de vedere ar trebui să se incurajeze activitatea de prevenire a efectelor
cauzelor de inadaptare a minorilor, deoarece, există şi o latură importantă a criminalităţii adulte
provenită din infracţionalitatea juvenilă.
Activitatea de prevenire este de obicei urmarea unor studii efectuate asupra cauzelor
criminalităţii juvenile şi cuprinde diverse forme cum ar fi: prevenţia socială, măsurile specifice
pentru minorii aflaţi în pericol, prevenţia situaţională şi tehnică.
Prevenţia socială se referă la acele măsuri referitoare la familie, condiţii de locuit, la
procesul de instruire al tânărului, la muncă, la sănătate, la petrecerea timpului liber. Aceste măsuri
urmăresc ameliorarea calităţii vieţii şi nu sunt în mod special îndreptate către prevenirea delicvenţei
juvenile. Totuşi, dacă aceste măsuri sunt luate corect şi eficient pot duce la rezultate favorabile
pentru prevenirea delicvenţei juvenile.
Prin măsurile de prevenţie situaţională şi tehnică se urmăreşte combaterea ocaziilor
concrete oferite de mediul înconjurător pentru săvârşirea de infracţiuni.Dintre aceste măsuri vom
aminti: instalarea de sisteme antifurt la maşini, intensificarea prezenţei şi supravegerii unor şcoli,
locuri publice unde se semnalează prezenţa unor astfel de tineri, îndepărtarea mijloacelor de
săvârşire ale unor astfel de fapte antisociale (spre exemplu interzicerea introducerii de alcool,
petarde, obiecte contondente etc. pe stadioane, în săli de spectacol).
În lucrarea Revue internationale de criminology et de technique (1992), Irvin Waller
spunea că dacă pentru protejarea eficientă a societăţii împotriva delicvenţei trebuie să modificăm
cauzele care generează această delicvenţă şi să schimbăm politicile naţionale pentru a reduce
sărăcia infantilă, izolarea socială şi problemele sociale.

3. Cauzele delincvenţei juvenile

Eficienţa acţiunii profesioniste este condiţionată de înţelegerea fenomenelor care


constituie obiectul intervenţiei. Faptele, privite empiric şi separat, oferă informaţii limitate, uneori
contradictorii, teoria fiind cea care le înglobează într-un întreg coerent, construind o imagine
cuprinzătoare.
În cazul particular al delincvenţei juvenile, o singură teorie nu poate acoperi
complexitatea domeniului; teoriile oferă explicaţii specifice unui anumit nivel de abordare, fără a
epuiza posibilităţile explicative. Este necesară considerarea teoriilor drept ipoteze plauzibile şi
alternative de explorare a fenomenului, aflate într-o posibilă completare sau complementaritate.
Cauzalitatea delincvenţei juvenile ţine cont de două categorii de factori, şi anume: factori
interni sau individuali şi factori externi sau sociali.
Factorii interni includ particularităţile şi structura neuropsihică, particularităţi ale
persoanei îm formare.
Dintre factorii externi, cei mai importanţi ar fi: factorii socio-culturali, economici, socio-
afectivi şi factorii educaţionali din grupurile umane în care se incadrează copilul, incepând cu
familia.
Raportul dintre cele două categorii de factori este o problemă controversată, psihologii
accentuând asupra factorilor psihici, iar sociologii asupra factorilor socio-culturali.
Cauzele delincvenţei juvenile sunt multiple, rezultând din interferenţa unui număr mare şi
variat de factori.
Dintre factorii interni cu rol important în cauzarea delincvenţei sunt factorii neuropsihici,
respectiv:
1. disfuncţiile cerebrale;
4
2. disfuncţiile intelectuale care se amestecă în anticiparea consecinţelor şi a
implicaţiilor acţiunilor întreprinse;
3. tulburări ale afectivităţii, care se pot manifesta pe două planuri:
- insuficienta maturizare afectivă caracterizată prin lipsa unei autonomii
afective şi slaba dezvoltare a emoţiilor şi sentimentelor superioare,
îndeosebi a celor morale;
- stări de dereglare a afectivităţii, care includ starea de frustrare afectivă
şi sentimentele de frustrare, conflicte afective, labilitate afectivă,
indiferenţă afectivă, absenţa emoţiilor şi înclinaţiilor altruiste;
4. tulburări caracteriale, respectiv imaturitatea caracterologică care se manifestă prin:
autocontrol insuficient, impulsivitate şi agresivitate, subestimarea greşelilor şi a
actelor antisociale comise, indolenţă şi dispreţ faţă de muncă, opoziţie şi respingere a
normelor social-juridice şi morale, tendinţe egocentriste, dorinţa realizării unei vieţi
uşoare, fără muncă etc.
Unul dintre factorii interni cu un rol primordial este ereditatea. Aceasta este de două feluri:
fiziologică şi psihologică, ambele putând fi morbide, în sensul că pot fi transmise la descendeţi atât
bolile fiziologice cât şi cele psihologice.
Din categoria factorilor externi, o mare importanţă prezintă cei educaţionali din familie,
avându-se în vedere că familia are rolul hotărâtor în educarea copiilor.
Climatul educational familial poate fi pozitiv sau negativ, răsfrângându-se asupra dezvoltării
ulterioare a copilului.
Familiile dezoganizate sunt cele care generează în mare măsură delincvenţa juvenilă, din
cauza lipsei de autoritate a părinţilor, a lipsei controlului şi mai ales a lipsei de afecţiune.
Conceptul de familie dezorganizată, în literatura de specialitate are câteva sensuri stricte:
- familia incomplet unită sau nelegitimă;
- familia dezmembrată în urma separării sau a divorţului;
- familia tip cămin gol în cadrul căreia nu există comunicare;
- familia în criză din cauza unor situaţii precum decesul, închisoarea, războiul
etc.
Un alt factor extern este climatul familial conflictual, caracterizat prin stări conflictuale de
durată şi intensitate diferită, generate de consumul de alcool al unuia sau al ambilor părinţi, lipsa de
moralitate, violenţa, promiscuitatea, care au un efect negativ asupra copiilor. O primă consecinţa a
acestei situaţii este fuga de acasă a minorilor care, de cele mai multe ori ajung în medii cu tendinţe
infracţionale.
Climatul familial hiperautoritar poate constitui o altă cauză a delincvenţei juvenile şi este
caracterizat prin hiperautoritatea unuia sau a ambilor părinţi, copilul fiind inhibat, dar la rândul lui
căutând să-şi completeze această frustrare prin atitudini agresive la adresa altora, ajungând mai apoi
să aibă un comportament infracţional.
Climatul familial hiperpermisiv, contrar celui hiperautoritar este de asemenea un factor
extern care conduce la infracţionalitate datorită faptului că aceşti copii sunt crescuti fără nici un fel
de constrângere, fără reguli, fără interdicţii, le sunt satisfăcute toate dorinţele fără niciun fel de
retinere. Acest lucru le este dăunător deoarece ei intră în viaţă nepregătiţi, fără a fi capabili să se
adapteze unui climat şi unor cerinţe mai stricte.
Dintre factorii externi care influenţează delincvenţa juvenilă mai pot fi amintiţi şi cei
economici, dintre care relevanţi sunt nivelul scăzut de trai al anumitor categorii sociale sau crizele
economice care pot duce la o creştere explozivă a criminalităţii.
5
De asemenea, alte cauze ale delincvenţei juvenile ar fi:
- nivelul de instruire şcolară, care cu cât este mai scăzut cu atât este mai
dăunător;
- mijloacele de informare în masă, care au influenţă negativă prin propagarea
violenţei, a agresivităţii şi sexualităţii precum şi a pornografiei;
- diversele feluri de discriminări (de clasă, sex, etnie, religie ş.a.);
- toxicomania cu diversele ei forme de manifestare ;
- alcoolismul şi consumul de droguri.
Toate aceste consideraţii au rolul de a pune în evidenţă cauzele delincvenţei juvenile atunci
când ea este analizată ca fenomen individual.
Considerăm că izolarea unuia dintre aceşti factori determinanţi ai delincvenţei juvenile ar
fi o greşală gravă, singura modalitate de gestionare a cauzelor fiind o mediere între aceşti factori
urmată de o analiză atentă şi detaliată.

5. Între probaţiune şi închisoare

Curentele apărute în doctrina criminologiei în secolul al XX-lea, nu au făcut altceva decât


să readucă în discuţie ideea unor alternative la pedeapsa cu închisoarea. Instituţia probaţiunii nu este
una foarte recentă, forme incipiente apărând chiar în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. În
Marea Britanie şi S.U.A., una dintre metodele folosite este aceea de a permite unor infractori să
rămână liberi pe timpul suspendării pedepsei, beneficiind de sprijinul unor persoane care îşi ofereau
voluntar serviciile.
În sistemul de drept comun, probaţiunea defineşte un ansamblu de măsuri de supraveghere
şi asistenţă a unei persoane care a săvârşit o infracţiune şi care este de acord ca prin hotărârea
instanţei să fie supusă supravegherii agenţilor de probaţiune pe o perioadă cuprinsă între 6 luni şi 3
ani, spre a se verifica dacă în acest interval de timp va avea o bună comportare.
Probaţiunea este posibilitatea acordată infractorilor condamnaţi de as executa pedeapsa în
comunitate, sub supraveghere. Se foloseşte în special pentru tineri, infractori primari şi infractori
condamnaţi pentru violări minore ale legii. Există câteva restricţii de bază care însoţesc probaţiunea,
şi anume: interdicţia privind consumul de alcool, posesia de arme de foc şi părăsirea teritoriului.
Consilierii de probaţiune sunt desemnaţi să ajute infractorii să se reintegreze în societate şi să
supravegheze respectarea condiţiilor impuse infractorului. Violarea condiţiilor probaţiunii poate
duce la revocarea ei de către judecător şi impunerea unei hotărâri cu executarea pedepsei în
penitenciar.
Probaţiunii i s-au adus şi critici, astfel Consiliul Naţional asupra Crimei şi Delicvenţei din
Statele Unite a apreciat că probaţiunea trebuie aplicată numai celor care au săvârşit prima
infracţiune şi au un grad scăzut de pericol social (George F Cole, 1989). De asemenea, şi alţi autori
spun că a plasa un infractor sub probaţiune în zilele noastre este ca şi cum nu ai face nimic.
Deşi legea acordă judecătorilor posibilitatea aplicării unei game largi de pedepse pe care
le pot aplica celor ce încalcă legea penală, cele mai utilizate forme sunt probaţiunea, amenzile şi
închisoarea. Intenţia nedisimulată este ca cea mai mare parte a infractorilor condamnaţi să fie
păstraţi în comunitate. Există mai multe lucruri de care se ţine cont atunci când se decide
probaţiunea în detrimental pedepsei cu închisoarea. În urma unui studiu efectuat printre judecătorii
din Connecticut, S.U.A., rezultă că datele din cazierul judiciar reprezintă ceva important, iar uneori
cel mai important aspect. Astfel, 80% din cei puşi sub acuzare, beneficiază de probaţiune, în timp ce
70% din cei care au un cazier bogat primesc o condamnare cu închisoarea. Cele mai importante
6
aspecte de care ţin cont judecătorii la acordarea probaţiunii sunt: infractorul să nu aibă un cazier
substanţial, fapta să nu fie comisă într-o manieră violentă sau scandaloasă, infractorul să aibă un loc
de muncă sau să desfăşoare o activitate utilă din punct de vedere social, infractorul să aibă
perspective de abilitare.
Limbajul folosit de consilierii de probaţiune este crucial, întrucât judecătorii citesc
raportul pentru a ajunge să-l cunoască mai bine pe infractor, să-şi formeze o impresie obiectivă
despre atitudinea celui declarat vinovat.
Din anul 2000 a fost reglementat şi în România sistemul de probaţiune. Au existat şi
anterior paşi concreţi în acest sens,
Astfel, în anul 1996 a fost pornit un proiect-pilot în cadrul Penitenciarului Arad cu
implicare din partea Ministerului de Justiţie în parteneriat cu Fundaţia “Europa pentru Europa”,
beneficiind de asistenţă tehnică din partea din partea guvernului Marii Britanii prin fondul Know
How. Scopul acestui program a fost aplicarea unor metode moderne asupra infractorilor minori şi
tineri în vederea obţinerii reabilitării sociale a acestora. Datorită succesul înregistrat de acest
program, au fost înfiinţate alte zece centre de probaţiune în opt judeţe, dar şi în municipiul
Bucureşti.
Centrul experimental de probaţiune Bucureşti a fost înfiinţat în noiembrie 2000 în baza
unui protocol încheiat între Ministerul Justiţiei, GRADO (Grupul pentru Apărarea Drepturilor
Omului), Fundaţia pentru Ocrotiorea Familiei şi Copilului, tribunalul Bucureşti şi Judecătoriile
sectoarelor 3 şi 5. Proiectul a fost finanţat de Comitetul Helsinki-Olanda prin Ministerul Afacerilor
Externe din Olanda, de Fundaţia Terres des Hommes (pentru sectorul 3) şi de Fundaţia Maurice Ute
Genoyer (pentru sectorul 5).

6. Delincvenţa juvenilă pentru minori în România

În ţara noastră, fenomenul de infracţionalitate în rândul minorilor soluţionat prin


condamnarea definitivă în instanţele judecătoreşti are o variaţie neobişnuită în perioada 1990-2008,
dar tendinţa de scădere este evidentă în special începând din 2006, conform Institutului Naţional de
Statistică. Fie că au sau nu răspundere penală, minorii sunt judecaţi şi condamnaţi pentru aceleaşi
categorii de infracţiuni precum adulţii (furt, omor, prostituţie, viol, vătămare corporală, tâlhărie
etc.). Dintre acestea, cazurile de furt şi tâlhărie ocupă de fiecare dată poziţii fruntaşe.
Tipologia pedepselor aplicate minorilor condamnaţi în instanţă conform legislaţiei în
vigoare vizează, în funcţie de fapta săvârşită, măsuri de supraveghere, control şi educare care au în
vedere protecţia copilului. În 2008, tot un studiu al Institutului Naţional de Statistică relevă că
aproape jumătate dintre cazurile de condamnări definitive aplicate minorilor sunt soluţionate prin
suspendarea condiţionată a executării pedepsei cu închisoarea.
Problema delincvenţei juvenile apare cu atât mai evidentă prezentului cu cât ea devine
mai vizibilă în mai toate ţările Europei. Astfel, conform datelor expuse în Parlamentul Europei,
aproximativ 15% din toate delictele pot fi calificate drept delincvenţă juvenilă; în unele ţări
europene procentajul ajunge până la 22%. Nu există însă statistici comparative între statele membre.
Delincvenţa juvenilă este o problemă globală, comună în întreaga Europă.
Infracţionalitatea juvenilă a tinerilor de gimnaziu şi liceu a urmat un trend ascendent după
Revoluţia din anul 1989. Concret, dacă în anul 1990 a fost contabilizat un număr de 5490 de minori
cercetaţi de poliţie pentru diferite infracţiuni (reprezentând 9,75% din totalul infractorilor), în doar
un singur an, infracţionalitatea juvenilă a crescut cu 55,4 %. Gradul de duritate al fenomenului a
crescut dramatic din anul 1993, când au fost înregistrate la Poliţie şi infracţiuni ale minorilor sub
7
vârsta de 14 ani, deci, elevi de gimnaziu. Astfel, în anul 1993, infracţionalitatea juvenila a crescut
faţă de anul 1990 la 66,85% dintre care 13,77% sunt infracţiuni ale elevilor de gimnaziu. Vârful
infracţionalităţii juvenile a fost atins în anul 1997 când a fost înregistrată o creştere de 80,05 % faţă
de anul 1989. Începând cu anul 1998 infracţionalitatea juvenilă a cunoscut un trend descendent,
până în anul 2000 scăzând cu 60,02 %. Semnalul de alarmă pentru perioada actuală este dat din nou
de tendinţa evidentă de creştere începând cu anul 2004. Doar în anul 2004 a fost înregistrată o
creştere a delincvenţei juvenile cu 7,6% faţă de anul precedent şi a ajuns la 8,2% în anul 2005
(Sursa: Institutul Naţional de Statistică). De asemenea, şi semnalele de alarmă trase de fundaţia
„Salvaţi copiii” sunt grăitoare în acest sens. Infracţiunile comise de către minori au crescut ca
incidenţă şi au cunoscut o diversificare din punct de vedere al formei, apărând astfel noi tipuri de
infracţiuni, precum cele de natură electronică. În 2005, din totalul de 59.105 învinuiri, 11.400 au
fost aduse minorilor (19,28 %), iar 2.188 dintre acestea au fost pentru infracţiuni comise cu
violenţă. Din numărul total de învinuiri aduse copiilor, furtul reprezintă aproape 80%, tâlhăria 12%,
vătămarea corporală 3,59%, iar prostituţia 0,6%. Numărul copiilor deţinuţi s-a ridicat, în 2004, la
851 (681 fiind în custodia penitenciarelor şi 170 în cea a centrelor de reeducare).

8
Bibliografie:

Abraham P – Sisteme de probaţiune, support de curs, 2006


Banciu D., Rădulescu S., Voicu M.- Introducere în sociologia devianţei, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985
Banciu, D.; Rădulescu, S. M., Evoluţii ale delincvenţei juvenile în România. Cercetare şi
prevenire socială, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002
Butiuc, Constantin – Criminologie (Note de curs), Editura Universitatii Lucian Blaga,
Sibiu, 2006
Brezeanu, Ortansa – Minorul si legea penala, Editura All Beck, Bucuresti, 1998
Cohen A.K.- La deviance, ed. J. Duculot, 1971
Cole George F. – The American system of criminal justice, ed 5; Brooks/Cole Publishing
Company, Pacific Grove California, 1989
Cusson M. – Delinquants pourquoi?, ed. Armand collin, 1981
Cusson M., 1997, Devianţa, în Boudon, 1997
Dicţionar de neologisme- editura Academiei, Bucureşti, 1978, pag. 333
Dicu, A – Bazele criminologiei, Editura All Beck, Bucuresti, 1993
Durkheim, É., (1974), Regulile metodei sociologice, Editura Ştiinţifică, Bucureşti
Gassin R. – Criminologie, Dalloz, Paris, 1994
Glueck Stelton and Eleonor – Predicting delinquency and crim, Harvard University Press,
Cambridge 1967
Grecu, F.; Rădulescu S., (2005), Delincvenţa juvenilă în societatea contemporană. Studiu
comparativ între Statele Unite şi România,Editura Lumina Lex, Bucureşti.
Leaute Jacques – Criminologie et science penitentiaire, ed. I, PUF, Paris 1972
Matza D. – Delinquency and drift, New York, ed. John Willey and son, 1954
Practici şi norme privind sistemul de justiţie juvenilă din România – Ministerul Justiţiei şi
UNICEF, 2004
Pricopie V., Copiii noştri, copiii de lângă noi, studiu comandat de Europa FM, 2010
Rădulescu, S. M, (1999), Devianţă, criminalitate şi patologie socială, Editura Lumina
Lex, Bucureşti.
Sutherland E., Cressy D.- Principes de Criminologie, Cujas 1966.
Waller Irvin – Raport- Revue internationale de criminology et de technique nr. 3/1992
Zion Rosemary B. – Sentencing Practices in the superior courts of Connecticut, 1972

9
10