Sunteți pe pagina 1din 10

Ce este Europa?

Potrivit legendei greceşti, Europa a fost fiica regelui Feniciei, a cărei frumuseţe a suscitat iubirea
lui zeus. Travestit în taur, acesta a răpit-o şi a dus-o în Creta, unde Europa i-a dăruit trei fii, ce aveau sa
devina regi sau prinţi. Mai târziu, ea s-a căsătorit cu regele Asterion al Cretei, care i-a adoptat copiii.
Poporul a venerat-o sub numele de Hellotis. Din această legendă şi-au luat motive decoratorii antici, dar şi
pictorii renascentişti de mai târziu.
O altă conotaţie a Europei provine din astronomie. Sub acest nume este vorba de al patrulea satelit,
că mărime, al planetei Jupiter, descoperit de Galilei şi botezat astfel de un astronom. Conotaţia geografică
este însă cea mai importantă. Europa este continentul penultim în ordinea marimii. Mărginit de oceanul
Atlantic, de Marea Mediterană, oceanul Artic, Marea Neagră, Marea Caspică şi Munţii Urali, Europa preia
o cincime din suprafaţa terestră a pământului.
Europa are însă şi o conotaţie istorică care împleteşte într-un mod foarte complicat aspecte
geografice, culturale şi politice. Europa înseamnă din punct de vedere geografic plasarea între Atlantic şi
Urali care sunt limitele geografice consacrate ale continentului; din punct de vedere istoric participarea la
mişcările care au dat forme instituţionale şi culturale ale continentului, de la crearea polisurilor, trecând
prin contactul cu tradiţia creştină, revoluţiile moderne în cunoaştere, economie şi drept, la apărarea
fundamentelor societăţii; din punct de vedere politic întruchiparea organizărilor şi legislaţiei caracteristice
societăţii deschise şi din punct de vedere cultural, cultivarea unei atitudini în cunoaştere şi în viaţa practică
particularizată cu încredere în analiza factuala, failibilism şi cultivarea spiritului critic.
Europa a început să se defineasca în condiţiile pericolului otoman. Se consideră drept perioadă de
naştere a Europei relevantă astăzi secolele XI-XII, când îm exterior, dar şi în interior, continentul nostru
consacră o ordine culturală distinctă. Secolul XII poate fi socotit drept primul secol a unei noi Europe.
Europa a fost identificată cu catolicismul, până la acţiunea reformatoare a lui Luther care a creat o
replica alternativa la catolicism înăuntrul creştinismului. Cu o viziune cuprinzătoare asupra istoriei
universale, Hegel a specificat Europa prin conştiinţa libertăţii individuale apărute în sânul ei - o libertate ce
se obiectiveaza în voinţă şi acţiune. Protestantismul a scindat Europa din punct de vedere religios,
Revoluţia Franceză a scindat-o din punct de vedere politic. Ştiinţa modernă, experimentală, nomologică,
cantitativă, a scindat-o din punct de vedere al modalităţilor de cunoaştere.
Nietzche nu mai considera Europa că şi o tradiţie ci configureaza „conceptul cultural al Europei”.
pentru Nietzche, Europa înseamnă cultura greacă, crescuta din elemente tracice, feniciene, elenism,
filoelenism al romanilor, imperiul creştin al acestora. Americanii apreciază drept „ţară fiică a culturii
noastre”, iar Rusia drept „ceea ce curge din Europa spre Asia”. ţin de acest concept numai acele popoare şi
părţi de popoare care au trecutul comun în grecism, romanitate, iudaism şi creştinism. Europa culturala nu
se suprapune nici chiar Europei Occidentale, care, în optica lui Nietzche, apare drept o decădere în raport
cu ceea ce propriu zis înseamnă Europa. Ceea ce acuza Nietzche în Europa Occidentale – încremenirea
vieţii în structuri rigide dictate de ideologii particulariste (naţionalism, socialism, conservatorism) şi
birocraţie – a devenit caracteristica de baza a vieţii europene în secolul trecut şi s-a transmis secolului
actual, ducând la Primul Război Mondial.
După al II-lea Răzvoi Mondial, în care Europa s-a apropiat de prăbuşirea deplina şi transformarea
ei într-o colonie pentru puteri din afara ei, reapropierea Europei liberale a devenit o chestiune urgenta
Europa a fost conceputa pe linia posibilităţilor oferite individului. Acum Europa înseamnă o individualizare
asigurata de reflexivitate şi umanism.

Criza Europeană
Diferitele proiecte de unificare europeană elaborate în istoria europeană au emanat din
contexte diferite. Unele din contexte în care ţările europene erau periclitate din exterior(de pilda
venirea spre vest a musulmanilor), altele din contexte în care o putere europeană a încercat sa ia
sub control restul continentului (acţiunile napoleoniene), în sfârşit , alte contexte în care
organizarea interioară caracteristică Europei s-a prăbuşit sau a fost percepută că fiind în curs de
prăbuşire (reflecţiile lui Nietzsche asupra culturii europene).
Proiectul de unificare europeană cu care suntem contemporani şi a cărui realizare este în
curs a fost formulat în anii 20 în contextul unei profunde crize a Europei.
Europa a intrat în secolul XX cu o situaţie caracterizată de mari descoperiri
ştiinţifice de o extraordinară efervescenţă accentuată în filozofie şi arte, de relansarea
producţiei industriale, că urmare a promovarii de noi tehnologii, de consolidare a
dominaţiei în colonii. Europa, era, încă intelectual, ştiinţific, politic, centrul lumii. în
acelaşi timp, în ea germinau forţele care anunţau criza şi completau o schimbare a
situaţiei. Creşterea demografica şi mai ales, a nivelului instrucţiei în general, trimitea
autoritarismul la muzeu şi deschidea era civilizaţiei populare. Revoluţia transporturilor,
cuplata cu creşterea substanţială a producţiei industriale a pus sub semnul întrebării
ordinea politică de la sfârşitul secolului, stimulând două mişcări contradictorii:
dezmembrarea organizării în Europa Centrala şi Răsăriteana şi constituirea de state
naţionale, apoi conflictele statelor naţionale europene . Noua putere economica şi militară
a riguroasei Germanii căuta să-şi faca la rândul ei, loc în scena folosiri resurselor lumii.
Chiar daca au reuşit să surmonteze criza şi să amâne conflictele latente, în cele din urmă
liberalii occidentali au fost prinşi în reţeaua unui system internaţional pe care nu au avut puterea
să-l controleze, făcut de ei înşişi de nestăpânit atât datorită discrepanţei istorice dintre dezvoltarea
politică şi socială a Europei Occidentale şi Răsăritene, cât şi datorită obsesiei puterii politice a
celor mai puternice naţiuni de pe continent. Primul Război Mondial nu a mai putut fi evitat.
Imigratorii nu au reuşit nici ei sa mentina Europa în prim-plan.
Vechiul continent încetează să fie centrul intelectual, ştiinţific şi politic al lumii şi devine
o simpla parte a relaţiilor mondiale. Poziţia lui slăbeşte şi mai mult din cauza scindarii într-o
mulţime de state naţionale rivale şi ascensiunii naţionalismelor şi pe acest fond datorită victoriei
Bolşevismului în Răsărit, a fascismului şi nazismului în centrul Europei. Europa devine un
continent structural conflictual şi pierde poziţia de centru al civilizaţiei mondiale.
Istoria lumii a trecut dincolo de stadiul puterii politice a Europei. Resursele
extraeuropene, care i-au înfrânt pe Napoleon şi pe Wilhelm al II-lea, l-au înfrânt şi pe Hittler.
Puterea politica şi militara a trecut deja în fapt, dincolo de oceane, dincolo de Europa iar noua
structură a Organizaţiei Naţiunilor Unite a fost cea care a trebuit , în cele din urma sa reflecte
această realitate.
Criza porneşte din Germania , marcată prin tranziţia de la Republica de la Weimar, la
dictatura nazista şi poate mai profund cu izbucnirea Primului Război Mondial. Aceasta criza este
intensificata de apariţia a mai multor crize: criza umanităţii europene , criza ştiinţelor, criza
filozofiei şi criza culturii.
Toate cauzele sunt indiciile unei naţiuni care nu mai adera la realitatea factuala a vieţii,
sau când o face o ia sub contrar în loc sa o sprijine sa se organizeze.

Filozofia crizei europene


Proiectul de unificare europeană cu care suntem contemporani şi a cărui realizare este în
curs a fost formulat în anii 20 în contextul unei crize profunde a Europei. Filozofic, ea a fost
sesizata şi tematizata de Nietzsche şi apoi preluata în termeni de Husserl şi Heidegger, care a pus
bazele filozofiei crizei europene a timpului nostru.
Nietzsche inaugureaza discursul filozofic asupra europenităţii, căci el preia filozofic
criza europenităţii şi-I caută o soluţie într-o filozofie a supraomului şi o metafizică a eternei
deveniri.Nietzsche proiecteaza asupra dialecticii hegeliene a spiritului absolut perspectivismul
său şi pune în cauza istorismul Hegelian prin istorisirea sa şi recuperarea mitului.Pentru Nietzsche
Europa aflata în criza este obiectivul propriu-zis al filozofarii. El a pus criza European ape seama
culturii intelectuale organizate în jurul convingerii asupra raţionalităţii lumii şi a rraţiunii drept
călăuză a acţiunilor oamenilor. Nietzsche plaseaza europa între manifestarea în conştiinţa
culturala a individualismului cultural şi trecerea de la democraţiile de masa, ce incep în zorii
secolului trecut. Rămâne un apărător al unităţii culturii europene întemeiată pe unitatea resurselor
ei.
Tot Nietzsche a promovat criteriul său cultural şi începerea Europei geografice; plasând-o
între Atlantic şi Urali şi a suprapus-o cu popoarele care au trecutul comun în greci, romani, evrei
şi creştinism.
Criza europeană este localizată în cele din urmă de Nietzsche în procesul personalizarii,
pe care-l preia în termeni datoraţi redescoperirii lumii presocratice, considera că venirea freie gest-
ului Europa este blocata de intarirea naţionalismelor, a opticilor partizane, a unui Fanatifeer.Pune
proliferarea fanaticului pe scena europeană în legatura cu doua macroprocese hotărâtoare pentru
evoluţia Europei în ultimul secol: luptele pentru delimitarea statelor naţionale şi luptele pentru a
instaura socialismul.
Nietzsche a abordat însă criza din perspectiva legăturii unităţii culturii continentului şi a
restabilirii a celui freie Geist. Europa are cu siguranţă un viitor iar a trăi şi a asuma acest viitor
este tocmai marca a ceea ce el numeşte a nu fi posibila fără refacerea oamenilor ce trăiesc în
Europa.
Reflecţiile lui Nietzsche se incheie cu temerea că în europa , că urmare a expansiunii
ştiinţei valorificabile etnic, se poate concretiza în fruchtban a declinului, dar şi cu convingerea că o
unitate a continentului prin democraţie este posibila.
Husserl identifica o criza a umanităţii europene , care pentru el este o criza tripla: o criza
a ştiinţelor, o criza a filozofiei şi o criza a culturii
Criza ştiinţelor rezida în pierderea de către ştiinţe a semnificaţiei iniţiale fixate în zorii
epocii moderne a ştiinţei. Pierderea atinge acum atât ştiinţele naturii cât şi ştiinţele spiritului.
Succesele identifica atitudinea fenomenologica şi atitudinea naturalista.
Criza filozofiei; filozofia a abandonat programul ştiinţei universale şi a degenerat în
viziuni particulariste şi dogmatice, sceptice, iraţionale sau mistice.
Criza culturii înseamnă slăbirea grava în cunoaştere şi în practica vieţii a ceea ce
caracteriza raţionalitatea specifica culturii lumii vechi, orientarea spre general şi teorie, caracter
ideal, supratemporal, procedura metodica descriere spre infinit şi perspective universale.
Heidegger a considerat că unitatea problemei sensului finţei este însuşi miezul crizei
europene. El a identificat patru tipuri de uitare a problemei Fiinţei în cultura europeană. Primul
rezida în prelucrarea necritica a conceptului tradiţional al finţei : fiinţa este atributul de maxima
generalitate al celor ce sunt. Al doilea tip rezida din încercarea de a gândi Fiinţa prin mijlocirea
conceptelor şi definiţiilor. în acest fel, Fiinţa este redusa la existent iar problema finţei nu mai
este pusă corect. Al treilea tip de uitare îl reprezintă desconsiderarea problemei Fiinţei din
momentul în care după ce se fac diferite încercări de a o soluţiona rămânând în cadrul tradiţiei,
problema este abandonata.. Al patrulea tip de uitare este considerat că din momentul în care orice
poate vorbi de fiinţa aici nu mai avem defapt problema.
La Habermas relevanta este încercarea de a gasi lista conceptelor antropologice
fundamentale , că punct de plecare al analizei crizei. El a argumentat continuu în favoarea
recuperarii interacţiunii comunicative alături de munca în poziţia de concept antropologic
fundamental. Habermas a indicat drept componente ale crizei societăţilor europene occidentale
, criza economica, criza de raţionalitate , criza de legitimare şi criza de motivaţie.
Aceste crize se gasesc la nivelul societăţii în format mare care este Europa: criza de
raţionalitate; economica; identitate; mmotivaţie şi creativitate.

Ideea unificării europene


Ideea unificării europene are preistorie şi istorie. A apărut în condiţiile preocupărilor proprii evului
mediu de apărare a europenilor faţă de pericolele din Răsărit. după primul război mondial ideea s-a
convertit într-o mişcare politică, un reper de acţiune precisă a guvernelor începe după al doilea război
mondial.
Dante a reprezentat ideea unificării europene sub o monarhie unica inspirată de lumea romană,
Pierre Dubois a propus unificarea în forma unei federaţii, George de Boemia a aparat la rândul lui ideea
federaţiei pentru a stabili pericolul otoman. Cu William Penn pentru prima oara ideea unificării este pusa pe
o baza nonreligioasă. Celebrul quaker a propus o federaţie pentru coloniile americane şi similar o federaţie
europeană în condiţiile egalităţii partenerilor. Ideea unificării se leagă de scopul pacificarii Europei. pentru
George Washington există ideea de „Statele Unite ale Europei”, Benjamin Franklin prezinta federaţia
americană drept exemplu pentru Europa. Aceasta transformată în stat federativ surâde oamenilor de stat şi
filosofilor.
După primul război mondial se schimbă configuraţia lumii. America devine putere mondiala de
care situaţia europeană depinde direct. Woodrow Wilson contribuie la organizarea europeană, vede mai
mult decât unificare europeană chiar unificarea statelor lumii. Apare prima oara o mişcare paneuropeană
iniţiată de Coudenhove Kalergi care considera că numai o reorganizare europeană în direcţia unificării
poate scoate Europa din criză. Alfred Nosia a prezentat proiectul Noi Europe. Venirea la putere a naţional
socialismului în Germania a pus capat mişcării paneuropene, Europa intrând în al doilea război mondial.
Problemele dezvoltarii moderne cereau soluţii transnaţionale chiar continentale. Fiecare dintre
Hitler, Stalin, Churchill aveau o idee diferita asupra Europei. Naţional socialismul a imprimat linia
principala. Politicii bazate pe principii i-a fost preferata acea Realpolitik a faptelor împlinite în folosul
exclusiv a propriei naţiuni. Adepţii ei sunt activi şi astăzi. pentru ei nu există egalitate căci aceasta
împiedica dezvoltarea.
După al doilea război mondial ideea unificării europene avea sa capete un nou suflu având în
vedere noua configuraţie a lumii – supraputeri : SUA, URSS.
Din discursul lui Churchill reieşea că Franţa şi Germania trebuie să preia conducerea iar marile
puteri sa devina prietenii europenilor. în 1947 Naţiunile Unite au instituit Comisia Europeană. Planul
Marshall a pus în mişcare reconstrucţia Europei Occidentale. în 1948 se constituie Organizaţia pentru
Cooperare Economica; în 1949 se semneaza pactul de la Bruxelles şi se pun bazele NATO, în acelaşi an se
înfiinţeaza şi Comisia Europei.
Unificarea Germaniei înseamnă integrarea diferitelor ţări. în 1950 Robert Schuman a lansat primul
program al integrării. Propune subordonarea ansamblului de producţie francez german de carbune şi oţel
asigurând edificarea bazelor comune ale dezvoltării economice. Mountaunion a luat atunci fiinţa având că
presedinte pe Jean Monnet care a lansat Europa într-un nou tip de organizare şi o noua metoda de
negociere. în 1979 s-a ales prin vot direct primul Parlament European, iar în 1991 la Maastrich se adopta
acordul asupra uniunii europene stipulând crearea uniiunii economice şi monetare şi integrarea altor
domenii ale vieţii economice, sociale şi politice.
Ideea unificării europene a stârnit din totdeauna întrebări şi discutii. după al doilea război mondial
conflagraţia mondială era dominată de două supraputeri ideologic opuse SUA şi Rusia iar Germania a
suferit un dezastru.
Dintre filosofi Lowenthal şi Weber au considerat că realizarea formulei liberale este ameninţată de
conflictul dintre SUA şi Rusia, Germania optând pentru integrarea occidentala.
SUA devenind putere mondială situaţia europeană a depins de politica americană. în 1945 se
înfiinţeaza ONU. Rapida refacere a Europei Occidentale Nu este separabilă de asistenţa americană.
Americanizarea lumii a început de mai demult prin produsele de consum şi culturale care au câştigat poziţii
pe pieţele europene.
Evenimentele din 1989-1990 din Europa Răsăriteana au dus la înlăturarea zidului Berlinului şi a
divizarii Europei în blocuri militare şi ideologice. Stimulate de condiţiile concurenţei cu SUA şi Japonia
Comunitatea Europeană a înregistrat o expansiune economică şi prosperitate.

Misiunea şi funcţiile universităţii


Învăţământul european a cuprins noi domenii de calificare, s-a diferenţiat pe niveluri (diplome,
licenţă, masterat, doctorat) şi interacţionează acum astfel cu mediul economic. Universitatea este
considerata a fi cea mai veche instituţie din Europa după biserica şi nu mai poate fi stabilita fără a fi
stabilita misiunea ei în societate.
Spaţiul universitar european proliferează universitaţi locale sau unităţi de învăţământ, iar ori sunt
presente universităţi drept learning university, research university, open university ând services university.
Acestea au funcţii de organizare a învăţării performante, desfăşurarea de cercetari ştiinţifice competitive;
transmiterea de lecţii la distanta etc.
Abordarea funcţionalistă a universităţii afecteaza conceperea specializarilor, organizarea
curriculumului, relaţiile facultăţilor şi alte aspecte ale universităţiilor, facultăţilor şi profesorilor.
Heidegger a fost cel care a atelat universitatea la programe politice şi a degradat standardele
academice. Habermas afirma că universităţile nu mai incorporeaza neo idee.
Astăzi universitatea a fost cuprinsa în marketizarea şi diferenţierea funcţionala caracteristica
societăţii moderne. Universitatea reprezintă o instituţie distincta ce prezinta viaţa legata de cunoaşterea şi
căutarea adevarului fiind caracteristici ce au stat la baza universităţii.
Universităţile au apărut în Europa că dorinţă a studiilor superioare în religie, drept, medicina.
Astfel în secolul XII are loc o mişcare intelectuală în urma căreia s-au înfiinţat universităţile de la Paris,
Bologna, Montpellier, iar la sfârşitul secolului XII deja se simţea prezenţa acestor universităţi.
Universitatea a rămas invenţie creştină şi occidentală, cultivarea studiilor a rămas misiunea
universităţilor. chiar şi atunci când funcţiile au început sa se diversifice. în Spania caracterul corporativ al
universităţii a avut de suferit din cauza luptelor pentru supremaţie dintre puterile lumeşti şi ecleziastice,
universitatea devenind organul opiniei publice. Ulterior au apărut universităţi în Cracovia, Viena, Praga
care au dus la dezvoltarea culturii sociale.
Încă din evul mediu universităţile au pus accent pe studii; pragul istoric l-a constituit secolul XII
prin universităţile napoleoniene din Franţa când Universitatea a fost conceputa drept ansamblu de instituţii
de învăţământ de stat. în Anglia au apărut universităţi civice începând cu 1851 prin care s-a preluat
pregătirea în profesii industriale şi comerciale.
În oricare dintre universităţile reprezentative din ţările europene a rămas o conştiinţa a misiunii
universităţii de a asigura studiilor superioare cele mai recente cunoştinţe. Universitatea humboldtaina a avut
cea mai mare influenţă asupra universităţilor. universităţile şi-au asumat misiuni politice sau culturale
dictate de contexte şi şi-au pierdut autonomia. O universitate nu poate fi autonoma decât daca îşi asuma
misiuni şi funcţii adecvate astfel devine performantă.
Universitatea îşi asuma 3 misiuni research, teaching şi public service. Habermas considera că
specialitatea şi cultura precum şi unitatea ştiinţelor stau la baza universităţii. comunicarea este cadrul în
care universitatea îşi câştigă unitatea şi funcţia de a părea a raţiunii. Studiul se indreapta spre identificarea
cu un grup social particular şi nu înspre formarea pentru cunoaştere.
Apar universităţi inovative sau antreprenoriale; punându-se accent pe relaţiile manageriale şi pe
dezvoltare dorindu-se transformarea din universitate publica într-o fundaţie universitara.
Dezvoltarea universităţi s-a datorat extinderii şi folosirii telecomunicaţiilor electronice de
învăţământ. Democraţia este considerata a fi cea mai buna pentru organizaţiile publice şi pentru educaţie. O
dată cu impactul globalizarii, educaţia se internaţionalizeaza prin standarde de performanţă, management
şcolar şi academic etc.
Cunoaşterea şi educaţia sunt noi standarde care încorporeaza o formare profesionala pe care o cere
societatea modernă.
În societatea modernă vor conta mai mult capacităţile mintale decât diplomele sau certificatele.
Prin opere university se prefigureaza o schimbare în învăţământ permiţând învaţarea la domiciliu prin
tehnologii mai riguroase şi democraţie. Scopul universităţi este că persoana sa fie capabila să-şi puna în
practica cunoştinţele pentru tot restul vieţii. Învăţarea devine un proces condus de reguli şi performanţe.
Rămân în universităţi cei cu abilităţi creative, competitive şi care-şi promoveaza ideile şi valorile.
Funcţiile şi sarcinile universităţilor sunt de fapt ale rectorilor care asigură buna funcţionare a lor şi
împlinesc misiunile universităţilor. Misiunea universităţii. priveşte studenţii, nevoile lor precum şi
perspectivele de cariera. Funcţia universităţi - de a asigura servicii specializate pentru comunităţi.
În ziua de azi universităţile au un rol de a forma specialişti de a-i supune pe studenţi nu doar la
trening ci şi la cercetare ştiinţifica; pregatirea pentru o profesie şi pregatire din punct de vedere intelectual.
Misiunea universităţi de astăzi este asumata şi cu şanse de împlinire dacă deţine o instituţie
informativa pentru cunoaştere; cercetare ştiinţifică performanţă, sursă a inovaţiilor tehnologice, justiţie
socială şi reforme etc.
Universităţile se învârt în jurul a două împrejurări. Prima consta în proliferarea de universităţi ce
se concentreaza pe trening şi a doua proliferare de universităţi private fiind mult mai preferata deoarece
este mai independentă, are un personal mai redus şi este mai uşor de condus.
Astfel din evul mediu când universităţile erau căutate mai mult pentru obţinerea unei diplome, azi
pe lângă diplomă se urmăreşte şi capacitatea şi experienţa graduatului.

Premisele unificării europene


1989 a fost cotitura istorica de la scindarea ideologica a Europei la regasirea ei. Aceasta unitate
este data nu doar de geografie şi istorie ci de adoptarea doctrinei drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
individului că bază normativă: dreptul la critică, circulaţia neîngradită a ideilor, pluralismul politic.
Unificarea europeană s-a realizat până acum în condiţiile exprimarii fiecăreia dintre entităţile
iniţiate în joc. Euforia a fost mare, mulţi europeni au ieşit consolaţi de ceea ce prefigurează viitorul. Mulţi
au sperat că ritmul va fi mai alert dar ritmul nu este cel sperat. Paharul european este pe jumatate gol dar
astfel pe jumatate plin.
Care sunt premisele unificării? Trebuie precizata conotaţia unificării europene. Statele naţionale au
intrat în diferite relaţii de cooperare, s-au aliat în vederea atingerii unor scopuri imediate, pentru a favoriza
anumite activităţi. S-a adaugat un element constructiv statele naţionale îşi integreaza activităţile punandu-le
sub tutela unor organisme de decizie, având că replica succesul întregului. Unificarea europeană este mai
mult decât o alianţă sau o asociere. Ea nu este posibila decât prin autolimitarea mişcării entităţilor
naţionale.
Churchill apoi Schuman au considerat că unificarea europeană presupune reconcilierea franco
germană – era introdusa o poziţie-cheie. Am putea identifica premisele unificării mai întâi pe cazul concret
al Relaţiilor dintre Franţa şi Germania.
Franţa cotropita DE Germania a ieşit în tabara invingatorilor că putere ocupanta a Germaniei, iar
aceasta a ieşit printr-o capitulare împărţită în zone de ocupaţie. în 1949 s-a proclamat Republica Federală
Germană. Relaţiile dintre cele două ţări aveau motive sa fie tensionate. pentru francezi apare o provocare
cea a pieţelor urmând modelul american acesta fiind imposibil de urmat rămânând în cadrul politic
tradiţional. pentru germani a fost limpede că o Europa este viabila numai una a reconcilierii. Germania şi
Franţa asigurau o economie competitiva doar împreună.
O percepţie corecta care a pus în mişcare procesul unificării s-a petrecut după război în Franţa şi
Germania şi de asemenea în alte ţări care au intrat în „mica Europa” din zilele noastre. Aserţiunea este
ilustrata în câteva exemple.
Franţa a intrat în război că o putere coloniala, ea nu a reuşit sa faca faţă nazismului şi prin regimul
de la Vichy a colaborat cu regimul de ocupaţie. Sfârşitul războiului o plaseaza în tabăra învingatorilor.
Franţa trebuia să conştientizeze nevoia de industrializare şi modernizare posibilă doar prin asocierea cu alte
ţări. în aceeaşi direcţie era şi Marea Britanie, Italia a fost şi ea disponibilă la o limitare voluntara a
independenţei. şi alte state au perceput că numai o asociere permite rezolvarea problemelor reconstrucţiei
postbelice şi a dezvoltării.
Problemele economice erau presante, au fost abordate de ţările europene pe baza principiului
taylorist. A fost nevoie de extinderea sistemului de producţie. Problema a devenit mai acută o data cu
crizele petrolului. Cererea interna nu a mai fost şi nu mai este suficientă pentru stimularea producţiei. Era
necesara crearea unei pieţe europene mai largi.
Mişcarea spre coordonate mai largi s-a simţit şi în politica, se observa tendinţa de globalitate:
preţul petrolului n-a mai depins de vreo ideologie ci s-a impus prin mecanismele economice concurenţiale.
în orice caz în condiţile înarmării nucleare a statelor şi ale rivalităţilor militare ţările europene au trebuit sa
conştientizeze că dacă se unesc vor deveni destul de puternice astfel încât să-şi apere evoluţiile proprii şi sa
frâneze evoluţile globale dezavantajoase. Politicile statelor vest europene s-au organizat şi au dus la crearea
„micii Europe”.
Subsistemul ştiinţei dobândeşte o poziţie conducatoare. Producerea de cunoştinţe presupune
investiţii costisitoare pe termen mediu sau lung şi pot fi rentabile doar pe o piaţa largita. Europa poate fi o
astfel de piaţă. Ceea ce este necesar este o flexibilitate mai mare înăuntrul reţelei instituţiilor în cadrele
global europene.
Administraţiile americane au gândit structura Europei pe direcţia lichidarii diviziunii şi unificării
continentului. Nu se poate obţine o schimbare în relaţiile europene fără a înlătura scindarea Germaniei.
ţelurile USA au fost orientate spre sprijinirea Europei.

PROCEDURA UNIFICĂRII EUROPENE


Unificarea Europeană a fost întreprinsă de multe ori prin supunerea de către o putere ridicata
înăuntrul sau în afara continentului. Franţa a urmarit unificarea europeană prin înfrângerea militara a
statelor existente şi schimbarea regimului lor juridic şi politic, Germania nazista, atingând la un moment dat
o forţa militara importanta, Rusia sovietica a subminat sistematic unele state impunând organizările lor
totalitare. Ele au ţintit vizibil la o unificare europeană prin subordonare politica faţă de un centru de decizie
politica, economica şi militara. Unificarea nu s-a încercat pe baza libertăţii cetăţeneşti pe bazele ideologice
rasiste, egalitarist-utopice.
Procedurile unificatoare sunt noi în istoria europeană ele ţin cont de moştenirea culturala a
continentului; ele servesc unitatea, sunt proceduri juridice, se organizeaza în jurul solidarităţii şi sunt
purtate de instituţii şi indivizi.
Unificarea europeană a fost conceputa în analogie cu formarea administraţiei unui polis – acest
model este nutrit de convingerea că unificarea s-ar înfaptui convocând o adunare constituanta compusa din
reprezentanţii ţărilor. Modelul bazat pe apriorism nu putea fi pus în lucru. Modelului apriorist al polisului i
s-a preferat legitim o abordare pragmatica orientata de valori ferme. Există convingerea că o Europa sigura
nu se poate atinge decât daca ea se organizeaza într-un fel nou, înlocuind strategia acomodarilor
contextuale şi a echilibrelor fragile prin identificarea intereselor comune.
Metoda unificării europene avea unele reguli: unificarea este un proces cu componente
intelectuale, juridice, culturale, economice, politica statelor este hotărâtoare, aceasta se orienteaza spre
satisfacerea intereselor comune, se cere apoi crearea de instituţii corespunzătoare „pieţelor comune”. Se
pune apoi accentul pe înlăturarea barierelor vamale, pe concretizarea în legislaţie a fiecărui pas obţinut pe
calea unificării, promovarea liberei circulaţii a oamenilor, bunurilor, opiniilor şi păstrarea sprijinului SUA.
Acum 20 de ani se punea problema corelarii integrării europene cu celebra Ost politik. în acest fel
încercarea Europei Occidentale de a se ridica la rangul unei puteri mondiale a făcut că Rusia să-şi
întăreasca poziţia în câmpul acestei noi competiţii. în anii 90 când răsturnarile sociale în ţările est europene
că şi războiul din Golf au repus pe ordinea de zi temele internaţionale ţări ale geopoliticii şi naţiunii care au
interferat în discuţiile politice cu temele moi precum restructurarea ecologica, reformele sociale şi
echilibrul interregional.
Procesul de integrare este călăuzit de imagini conducatoare ce emerg din interese sociale şi
reprezentari ale ordinii în societate.
Moştenirea cultural europeană condiţionează întregul proces de integrare împreună cu procedurile
aplicate pentru integrare şi unificare. când vorbim de moştenirea cultural europeană asumam implicit
existenţa şi recunoaşterea unei identitaţi culturale europene formate de-a lungul istoriei.
Identitatea colectiva trebuie căutata la intalnirea între cultura şi civilizaţie. Ceea ce numim cultura
este o forma de relaţie existentă între oameni şi natura că şi între oameni înşişi. Andrei Filip susţine
referitor la valorile specifice Europei că civilizatia europeană îşi afla definiţia în cele trei influenţe ale
conceptului, ale individualului, conceptului roman al justiţiei şi cetăţeanului şi conceptului biblic al
persoanei umane. Cultura europeană mai conţine un concept foarte important - ştiinţa modernă şi sistemul
parlamentar. Acesta este conceptul derivarii voinţei politice din dezbaterea publica asupra destinelor de
interes general.
Procesul unificării europene nu poate face abstracţie de valorile europene inclusiv sub aspectul
procedurilor daca mijloacele refuza sa trădeze scopurile.
A gândi Europa înseamnă astăzi a gândi reunificarea ei. Filosofi francezi au profilat reunificarea în
forma unitas multiplex. Ei au observat că reunificarea reclama astăzi o teoria a complexităţii ansamblurilor
care nu le mai priveşte doar funcţionalist şi nici doar formal, birocratic ci că unitaţi ce ating reciproc
acomodarea prin mişcarea naturala a componentelor.
Europa deschide perspectiva unui policentrism cultural înăuntrul unei unitaţi efective a vieţii pe
continent.
Problema concreta care se pune este de a transforma Europa istorica şi geografică într-o europa
politica şi funcţionala pentru sine şi pentru sistemul internaţional. Rezolvarea ei a fost încercata sub devize
precum confederaţia europeană, Europa regiunilor. Dar într-o europa a statelor naţionale puternic profilate
sub aspectul intereselor, tradiţiilor culturale astfell de devize raman simpla retorica.
Europa Occidentală şi cea Răsăriteana trebuie sa se orienteze spre a asuma împreună opera de
restructurare, adică de creare a unei ordini europene noi şi cuprinzatoare. Aceasta înseamnă promovarea
strategiei parteneriatului, adică dezvoltarea unei reţele tot mai dese de acorduri între state, începând cu
acordurile de securitate, încât ele să fie înclinate obiectiv mai curând spre cooperare decât spre izolare şi
acţiune unilaterala.
Europei este acum timpul sa i se dea o expresie şi o forma politica. Element fundamental în acest
demers rămâne dreptul. Înăuntrul dreptului se înregistreaza acum o importanta deplasare, ce consta în
apariţia unui nou subiect de drept: comunitatea europeană devenita între timp UE. Spre deosebire de toate
tentativele anterioare de unificare europeană, procesul de unire iniţiat după război nu recurge la forţă sau
supunere, ci la regulile dreptului. Promotorii sai au plecat mereu de la premisa că numai acea unitate
europeană este solida şi durabila care se bazeaza pe voinţă proprie şi se precipita în legislaţie.
Tratatul de la Roma a fost prima consacrare juridica a comunităţii europene care nu conţine
dictatul unei puteri ci voinţa statelor libere şi egale.
Comunitatea europeană recurge în sfera dreptului la ordonanţe dar şi la linii directoare decizii şi
recomandari. în timp ce ordonanţele sunt legi ale comunităţii, liniile directoare se adreseaza statelor
membre solicitandu le acomodarea propriului drept la scopurile comunităţii iar deciziile soluţioneaza cazuri
determinante.
După primul război mondial Woodrow Wilson a propus celebrul plan de pace sprijinita pe o
reorganizare a Europei în mod democratic şi pe criterii naţionale. Procesul unificator se loveşte de bariera
ridicata de realităţile social-economice şi politice naţionale. O politica transnaţionala a devenit o condiţie a
existenţei şi consolidarii comunităţii europene.
Unificarea europeană este incompatibila cu politicile autarhice pentru motivul simplu că ea
presupune acomodari reciproce şi până la urma împărtăşirea de valori şi reguli în comun. Ceea ce atinge
unificarea trebuie considerat nu doar din punct de vedere al celor direct implicaţi ci şi din acela al efectelor
asupra procesului de unificare.
Indivizii sunt în aceeaşi măsură purtatorii unei politici precum sunt instituţiile angajate în procesul
unificării. Unificarea europeană nu face excepţie.

Şansa renaşterii europene


Europa reprezintă un continent pe care trăiesc multiple grupuri naţionale. în Europa s-a
format cultura modernă axata pe ştiinţa Galileo-newtoniana, pe comportamentul economic raţional
şi pe comportamentul moral întemeiat pe norme universale.
Cultura europeană de azi este rezultatul interacţiunii multiplelor popoare ce s-au format
pe harta continentului. celţii, romanii,germanii, slavii au format marile rădăcini ale Europei; iar de
la mijlocul secolului XVIII se poate vorbi despre o civilizaţie europeană care treptat a cuprins
toata planeta. însă dezvoltarea nu a durat mult ea fiind umbrită de declinul Untergang.
Spengler vorbeşte despre Declinul Occidental. Europa Occidentală considerată a fi
locomotiva Europei nu a mai adus nici o înnoire spirituala ci doar o simpla civilizaţie, treptat
ajungându-se la stingerea acestei culturi. Tot Spengler afirma că o cultura este de fapt o sinteza de
culturi şi că trecerea de la cultura la civilizaţie nu reprezintă un declin ci o perioada de
perfecţiune.
Cultura europeană modernă nu este un capitol încheiat legitim, depăşit al istoriei
universale, însă are unele probleme cum ar fi:
-Problema pierderii semnificaţiei moral-practice a ştiinţei moderne pentru viaţa
europeană actuală. Husserl o numea Criza ştiinţei europene. Ştiinţa spune prea puţin în raport cu
problemele vieţii.
-Problema degradarii fiinţarii umane într-o administrare a lucrurilor spre a asigura
reproducerea fizica a vieţii. Se considera că spiritul numai are încredere în sine şi se lasa dus de
existenţă.
-Problema convertirii faptice a iluminismului-viziunea emancipatoare a Europei moderne.
Iluminismul furnizeaza mijloace intelectuale ale controlului social asupra indivizilor.
-Problema abordarii a însăşi distribuţiei şi folosirii energiei psihologice a omului de către
mecanismele conservarii puterii în societatea europeană a modernităţii târzii.
-Problema convertirii tacite , istoriceşte conditionate a instrumentelor intelectuale ale
iluminismului, din mijloace emancipatoare în mijloace de difuziune a unei raţionalităţi
instrumentale.
-Problema reducerii energiei gândirii ce transcede datul pe fondul declinului conştiinţei,
-Problema recuperarii sau a întemeierii unei morale care pe fondul libertăţii poate oferi
raspunderi individuale.
Aceste probleme pot fi privite din mai multe perspective : medicala care se refera la o
criza de maxima gravitate ce duce la moarte funcţională. capacităţile de concentrare scad;
sistematic are loc menţinerea unor soluţii inaccesibile. Modificarea mai poate fi considerata o
criza. O criza poate fi identificata când funcţionalitatea unui system social-cultural este evoluata
în legatura cu identitatea lui culturala.
În perioada modernă securitatea europeană s-a întemeiat pe echilibrul groazei dat de;
cele două războaie mondiale pierzandu-şi autonomia din punct de vedere extern; statele naţionale
doresc independenţă ; statele nu-şi pot asigura securitatea decât prin acorduri cu alte naţiuni. după
al II-lea război mondial lumea se împarte în două: SUA şi URSS iar Europa se divizeaza în
lumea libera şi în lumea dictaturii comuniste, iar mai târziu în mica şi marea Europa
Europa este caracterizata de pregnanta conştiinţa etnica a popoarelor ce trăiesc la sânul
ei. Europa rezidă de fapt de câteva secole în istoria multiplu împletită a câtorva zeci de comunităţi
etnice popoare şi naţiuni,
În Europa au loc controverse cu privire la asigurarea unificării, discuţii aduse şi în cadrul
Acordului de la Maastricht.
În secolul XIX Europa s-a caracterizat prin formarea de state naţionale şi prin
concentrarea resurselor în direcţia consolidarii politice, economice şi spirituale ale acestor state.
În perioada postbelica Europa se bucura de securitate; datorita relaţiilor paşnice între
state. Posibilitatea concretă a renaşterii Europei o reprezintă regăsirea identităţilor; identificarea
mecanismelor de ieşire din naţionalism şi reglarea litigiilor.

Abordarea naţionalismului
Marginalizat în timpul relativ îndelungatei păci postbelice naţionalismul a recidivat ca ideologie a
regimurilor comuniste intrate în criza finala. El a rabufnit ca mişcare politica ce reclama puterea politica şi
stoparea democratizarilor; este răspândit în ţările răsăritene.
În fapt naţionalismul este emanaţie a serviciilor secrete care îl „stilizeaza”, ce are succes pe fond
de saracie dar şi o premisa foarte eficace pentru a prelungi saracia la nesfârşit. Naţionalismul este ideologia
oamenilor care se tem.
„Religia a devenit prea slaba pentru ca să poata menţine oamenii în slujba puterii era nevoie de o
otrava psihologică ce nu contrazice atât de făţiş ştiinţa aflata în progres”; la aceasta serveşte naţionalismul –
Horkeimer.
Astăzi dincolo de pretextele afişate zgomotos de adepţii sai naţionalismul etnic este instrumentul
principal al diversiunii şi stoparii democratizarii. Miezul sau este convertirea apartenenţei etnice într-un
criteriu de evaluare a prestaţilor oamenilor. Naţionalismul scoate indivizii din comunităţile politice, morale
şi profesionale în care trăiesc şi le recunoaşte o singura comunitate etnica postulata ca un destin.
În jurul apelului la identificarea etnica s-a organizat naţionalismul clasic. în cadrul sau, nu atât
discriminarea etnica a indivizilor intereseaza cât punerea în mişcare a unei majoritaţi de indivizi pentru a
implementa instituţii de care pot profita toţi indivizii. Altul este naţionalismul actual – naţionalismul
răsăritean.
Naţionalismul Răsăritean pierde tot mai mult contactul cu o perspectiva universala afundându-se
în provincialismul aproape fatal al zonei. Spre deosebire de naţionaliştiii occidentali orientaţi spre progres
prin ştiinţa şi tehnica avansata cei răsăriteni sunt absorbiţi de delimitarea etnica. Viziunea Naţionalismului
răsăritean este o filosofie sumara a istoriei care vede peste tot „poporul”, Volk, şi misiunea lui
istorica.”Mesianismul” nu poate fi egalitarian el pretinde drepturi pentru poporul ales. Volk-ul este
totalitarian, reprezintă un grup care are istorie, caracteristici naţionale, cultura, drepturi şi misiunea sa.
Individul nu are caracteristici sau drepturi.
Naţionalismul actual este separatist, respinge formele moderne ale organizării politice la nivel
naţional şi supranaţional. Naţionalismul actual din Europa Răsăriteana căuta adesea sa se legitimeze prin
analogie cu naţionalismul grupurilor minoritare din statele occidentale de azi. Naţionalismul în Franţa,
Canada şi pentru scoţienii din Anglia se datoreaza schimbărilor în structura economica, slabirii integrării
culturale în lipsa sau pe fondul crizei viziunii unificatoare.
Naţionalismul răsăritean invoca naţionalismul marilor puteri – politica prin forţa, unitara dar şi
globala, este luata că o analogie justificativa.
De multe ori promovarea intereselor propriei naţiuni se degradeaza şi ia forma naţionalismului.
Degradarea şi deci diferenţierea celor doua – promovarea naţionala şi naţionalismul- se petrec atunci când
prima este conceputa ca opusa altor promovari naţionale plecând de la premisa specificului ireductibil al
fiecărei entitaţi naţionale.
Unitatea naţiunilor europene care este singura soluţie pentru a preveni căderea continentului în
conflicte nu poate fi modelata în perspectiva cosmopolita. Europa poate fi unificata doar cu o strategie
bazata pe unitatea polifonica a Europei.
Naţionaliştii (se poate observa în România) sunt în primul rând cei angajaţi la fosta Securitate,
ignoraţi de partea calificata a acesteia. desfiinţata formal Securitatea prin unele structuri a continuat sa fie
activa. în al II-lea rând naţionaliştii au devenit activişti ai fostului partid comunist pe fondul degradării
complete a ideii comunismului. Rândurile naţionaliştilor sunt îngroşate, că o a treia contributie, de ofiţerii
trecuţi în rezervă care traversează o criză de identitate pe care cu un baraj cultural modest nu o pot depăşi
decât în direcţia naţionalismului.
Există 4 puncte de vedere privind situaţia europeană. Primul este cel al integrării realiste. Comerţul
intereuropean, interacţiunile economice, culturale şi umane în Europa Occidentală Au căpătat densitate şi
amploare, iar efectele lor benefice pentru cel mai simplu cetăţean au fost perceptibile în aşa măsură încât
psihoza confruntarii între naţiuni a scazut.
Al doilea punct de vedere este cel economic. El este organizat în jurul tezei după care nu atât
tensiunile interetnice sau politice, indiscutabil reale, au dus la schimbările politice istorice de după 1989 în
Europa Răsăriteană.”Naţiunea” este pe cale sa piarda o funcţie importanta” instituirea unei economii a
comunităţii sau a unei economii naţionale.
Al treilea punct de vedere este cel global politic. Statul naţional este pus definitiv la încercare.
Statele sunt provocate de două ori. Prima este urmare a unui proces de dependenţă crescândă în domeniul
politic, militar, economic, tehnologic, iar a doua rezulta dintr-un proces în interiorul statelor naţionale
respective.
Al patrulea punct de vedere este juridic organizat în jurul tezei după care ne aflam în tranziţia de la
cetăţeanul statului la cetăţeanul lumii.trebuie gândite unitaţi care nu sunt totuşi într-un sens compromis,
supranaţionale. Astfel de structuri sunt Consiliul Europei, Uniunea Europeană aflate în plin progres în
condiţii de libertăţi şi drepturi cetăţeneşti. Ele pretind state naţionale conştiente de sine într-o Europa
Cooperativa, care îşi extinde graniţele atât de departe cât este posibil şi coopereaza activ la crearea unei
ordini internaţionale a dreptului.